La Grecii vechi, altarele erau în afara Templelor (ulterior, Romanii le-au plasat în interiorul Templelor). Altarul întrunea simbolismul vetrei, în jurul său făcându-se apel la conduite rituale arhaice - ca muzică sălbatică, dansuri frenetice, tatuare, absorbţia plantelor halucinogene - spre a forţa apropierea de divin sau pentru a obţine uniunea mistică. O parte importantă a ceremoniei cultice era ritul sacrificării de animale; ofrandele de jertfă n-aveau importanţă fără însoţirea lor cu rugăciuni (ce nu erau lăuntrice, ci strigate către divin): sacrificiul viza în special dobândirea bunăvoinţei divine (îmbunare) sau purificarea cuiva de păcate (ispăşire). Alegerea animalului ce urma să fie sacrificat depindea în parte de starea materială şi ostentaţia celor ce îndeplineau ritualul. Practic, începutul era cu procesiunea sacrificiului (în Greacă “pompe”), când un animal vânat ori domestic - o vacă, un taur, o capră, un porc sau o oaie ori berbec - era dus în Sanctuarul Gherga spre Altar. La Sanctuarul Gherga (unde primirea cortegiului credincioşilor era făcută întotdeauna de preoteasa Gherga, care o închipuia pe soţia Zeului), animalele de jertfă erau duse în procesiune cu cântece din instrumente de suflat până la Altarele Gherga de oameni goi - obicei străvechi, manifestat din Epoca Pietrei în N Indiei - corcodiți atât ei, cât și animalele propuse ca jertfe la Altare, cu ghirlande / gherdane de flori sau coroane de iederă, uneori împodobite simbolic cu coarne de ţap / în Greacă “tragos”, animalele la destinație fiind în stil religios omorâte şi tăiate ritualic în bucăţi: mai ales femeile sfâşiau animalul de viu şi - dacă nu era domestic, ci vânat - îi gustau carnea crudă în sânge, cu sentimentul că se împărtăşeau (la ceremoniile funebre nu puteau lua parte dintre femei decât rudele cele mai apropiate ale defunctului / timpul îndelungat din Epoca Pietrei trăit într-un fel de simbioză mistică avută cu lumea animală lăsând urme, extazul orgiastic reactualizând comportamentul religios al hominizilor, când vânatul era devorat crud, termenul ştiinţific derivat pentru aşa acţiune - specifică experienţei religioase a vânătorilor primitivi - fiind “omofagie”); purificarea oamenilor prin stropirea pe faţă şi pe trup cu sângele animalului sacrificat - colectat în vasul special - era mai apreciată decât aceea cu apă sfinţită (participanții la aceeași jertfă constituiau ceea ce vechii Greci numeau “Frăție” iar privind durata de peste un mileniu a funcționării Sanctuarului Gherga s-ar imagina ivirea ca atare a nenumărate Frății / unele Frății - din cauza unor jertfe poate secrete, poate umane - ajungând să se dezvolte chiar foarte puternic în Vechea Lume). Versul, dansul şi muzica au reiterat, în cadrul spectacolului Antic al tragediei, limbajul sincretic al mitului de odinioară, având ca scop unic generarea extazului: sentimentul comunicării cu Zeii, cu ierarhiile invizibile / superioare. În cadrul acelei procesiuni, personajul principal era o femeie care căra un coş în care se afla cuţitul uşor curbat pentru sacrificiu; lângă altar, preotul Gherga aştepta având un vas pentru spălatul mâinilor. Înjunghierea jertfei era pe altar, sângele întâi curgând pe piatra altarului - astfel fiind oferit cerului - şi după aceea se scurgea pe glie / pământ (primul jet de sânge era adunat într-un vas special; apoi, urma tranşarea animalului). Potrivit protocolului Gherga, porţiunea rezervată consumului divin era încredinţată flăcărilor altarului: oasele curăţate de carne, plus coada animalului sacrificat. Participanţilor la ceremonie le reveneau carnea şi organele, ce erau prăjite cu frigare pe altare; caracteristic în ritualul Gherga era consumul într-un ospăţ comun al cărnurilor din jertfele animale. Tăierea animalului nu se făcea în Templul Gherga, ci afară - în aer liber - la Altarele Gherga, căci şi locul acelora era sacru, datorită sfinţirii spaţiului pe care erau plasate.
Altarul Mare Gherga era jos şi prevăzut cu canale de scurgere a sângelui pe pământ; sângele asigura dialogul cu puterile din Lumea “Cealaltă” (băut de umbrele morţilor le reda acelora conştienţa şi Graiul). Morţii erau pomeniţi de pe platforma vorbitorului; după ce mortul primea compensaţia rituală, devenea sursă de protecţie şi bucurie. Abundenţa ofrandelor duse la altar - inclusiv prăjituri la încheiere - dovedeşte că divinitatea era luată în serios, ca personificare capabilă să schimbe lumea. În Sanctuarul Gherga, platforma / terasa dintre Altarele Gherga şi Templul Gherga era utilizată pentru discursuri, rugăciuni şi aducerea ofrandelor. Sacrificiile destinate divinului, eroilor sau contracarării forţelor obscure ce ameninţau bunăstarea cetăţenilor aveau ca structură Altarul prevăzut cu o gaură pentru ca să se scurgă sângele pe pământ. Ceremonia avea loc la apusul soarelui şi nu era urmată de o masă rituală când victima era arsă în întregime. Morţii erau pomeniţi de obicei prin mese rituale ale familiei la mormânt, la comemorări sau la unele sărbători, împărţindu-se întru pomenirea lor grâu fiert cu miere, după ce preparatul era sfinţit de preot (şi acum acelea sunt principalele ingrediente ale colivei, ce e împărţită de pomană la pomenirea morţilor; coliva - această ofrandă rituală destinată îmbunării spiritelor strămoşilor şi asigurării fertilităţii / adoptată de ortodocşi - continuă şi acum să-şi menţină simbolismul său fundamental: cel al legăturii dintre cei vii şi cei morţi). Este de știut ceva semnificativ: academicianul Român Nicolae Cartojan 1883-1944 a cercetat faptul că până în secolul XVII ortodocșii interziceau drastic aducerea colivelor = “prăjiturile morților” în Biserici și sfințirile lor de către preoți, fiind considerate păgâne.
În Caria, fiecare casă avea un Altar pentru jertfă şi pentru Cultul Strămoşilor (procedura consta în faptul că jertfele erau arse, fumul înălţându-se la Zei iar carnea rămasă era consumată după ardere, la banchet; grăsimea era socotită partea cea mai bună dintr-un animal jertfit). Fumul rugului de sacrificiu era un agent de legătură între Glie şi Cer, un omagiu adus divinităţii (până acum în Biserici se afumă cu tămâie); în acelaşi timp, fumul era un agent purificator, conţinând în sine potenţele focului ce l-a generat (fumigaţiile de tot felul - în Vechea Lume pentru credincioși se făceau fumigații serioase și cu diverse droguri - erau nelipsite din rituri, căci alunga spiritele rele). Grăsimea animală era simbol al bogăţiei şi abundenţei, constituind o întruchipare a puterii animalului; era partea cea mai frecvent folosită în riturile de sacrificiu, deoarece fumul produs de grăsime era considerat plăcut Zeilor. Din cauză că grăsimile (animale sau vegetale) erau folosite pentru arderea opaiţelor, au fost asociate focului şi luminii: cea mai răspândită grăsime vegetală în zonă era uleiul de măsline; “ungerea” rituală (miruirea) cu grăsime / ulei era semnul binecuvântării şi a milei Zeului, ce se revărsa asupra celui uns. Spălarea ritualică era înainte de jertfire (pentru curăţirea de mizeria cotidiană) şi după (pentru îndepărtarea sângelui). Jertfa, adică tăierea, era urmată de prinos şi banchet: în prinosul către Zeu, aceluia i se ofereau prin ardere fumul ce se înălţa la el şi oasele, bucăţile de carne fripte pe ţepe fiind consumate sărate - în ospeţie - de cei prezenţi la banchet; vinul păstrat în cratere - adică în amfore pe trepiede - era turnat în cupe şi servit la final în cadrul libaţiei (act ce consta în ridicarea cupei către Cer şi vărsarea câtorva picături închinate Gliei / Pământului şi pe ce a rămas din carnea jertfelor, cu rostirea de toasturi pentru slava Zeului, pentru cei morţi şi pentru cei vii). Tradiţional, ritualul se mai păstrează în bună parte în prezent prin ieşirile la grătare în aer liber, mai ales de sărbători; pe atunci - în timpul funcţionării Sanctuarului Gherga - costul unei amfore cu vin de struguri era cât preţul unui sclav. Cântatul, o fiertură a resturilor şi îndulcirea cu prăjituri - pe timp de zi - încheia ceremonia. Aducerea jertfelor şi ospătarea adepţilor a făcut din Sanctuarul Gherga un centru cultic de mare rang în Caria, prin timpul foarte îndelungat de funcţionare şi ca atare prin numeroşii beneficiari - din aşa multe generaţii - prin prestigiul preoţilor Gherga care l-au administrat şi prin anvergura capacităţilor de ceremonii, datorită facilităţilor infrastructurii sale; divinizarea din Sanctuarul Gherga era radical diferită de cea practicată de vechii Eleni faţă de Muntele Sacru Olimp, fiind mai aproape de oameni (şi de aceea, maniile dezvoltate în Sanctuarul Gherga deseori depăşeau condiţia umană): ceea ce au propagat vechii Eleni în Balcani nu erau decât palide ecouri.
