165. Campioana colonizărilor

Caria
Extraordinara moştenire a “Oamenilor Mării” / a piraţilor Gherga - anume îndemânările de a realiza corăbii trainice şi veştile despre locurile adecvate colonizărilor - a fost fructificată atât de Fenicieni / Cartaginezi, cât şi de Cariani; la timpurile lor - mai ales în Epoca Fierului - ambele populaţii erau consonantic notate KRK”/GRG”: marile colonizări ale Epocii Fierului în general n-au fost ale puţinilor Eleni din Balcani, ci ale mulţilor Greci de pe coasta V Anatoliană (dintre care fruntaşii au fost Carianii) şi ale Fenicienilor / Punilor, mai ales în Bazinele Mărilor Mediterană și Neagră. De pildă, în Antichitate nici una dintre cetățile Antice de pe malurile Mării Negre - inclusiv cele de pe litoralul Dobrogean / Românesc - nu au fost fondate de Elenii din Balcani, ci de către coloniștii Cariani = Greci din Anatolia (actuala Turcia). “Magna Grecia” - cuprinzând teritorii din Peninsulele Anatolică, Balcanică și Apenină / Italică, împreună cu Insule din Mediterana Orientală - nu a fost “Magna Elada”: la sfârșitul Epocii Bronzului, Aheii sosiți din Sudicul Egipt i-au distrus pe Minoicii din Insulele Egeii, pe Micenienii din Peninsula Balcanică și pe Troianii din Peninsula Anatoliană iar urmașii lor Eleni - cu toate că au încercat - nu au reușit să se remarce imperial (de pildă, nu a existat un Imperiu al Atenei); însă Vest Anatolienii s-au remarcat imperial, atât în Epoca Bronzului - ca Troia inclusiv în Europa, prin Tracia - cât și în Epoca Fierului, ca Miletul - metropola Cariei - care nu a distrus Civilizații ori așezări, ci a întemeiat colonii între Istru și Nil (cele mai multe fiind în Bazinul Pontic). În secolul XIX, după ce Aromânul Dimitrie Bolintineanu a vizitat ruinele Milet, a scris: “Milet se fundase la gura Meandrului, ceea ce îi da comunicațiunea cu marea iar cu Frigia pe calea râului. Aceasta dase Miletului atâta dezvoltare în comerț. Nu se știe de sigur când s-a fundat această cetate. Înainte, acele locuri erau ocupate de Lelegi. Milet era situat pe partea stângă a râului Meandru și pe teritoriul Cariei. Miletul avea 4 porturi, unul pe mare în golful care astăzi este astupat, altul al micii insule Lada, astăzi uscat (azi între Milet și Lada este o vâlcea umplută de nisipurile aruncate de Meandru, care trece ici foarte aproape și tocmai după câteva ore cade în mare); celelalte 2 erau pe pământurile din dreapta și stânga cetății, cetatea fiind așezată pe un istm. Toate sunt umplute și uscate”. Se poate remarca la vechii Greci că inițial au fost Anatolieni - cunoscuți / ziși ca Ionieni” - și ca Egeeni / Insulari iar apoi au fost ca “Hesperi” (adică Vestici), întâlniți în marile Peninsule Sudice / Mediterane ale Europei, respectiv Balcanică, Apeninică / Italică și Iberică; de exemplu, poetul Anatolian Homer în Iliada” 2:142-144 a scris despre “Marea Icarică” - anume, Marea Cariană” după cum a notat cronicarul bizantin Ștefan - aflată la gura Râului Meandru / în largul portului Milet al Cariei (așa cum a studiat și Dr. Alexander Herda în 2013): “Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri / Namile ce le răscoală pe Marea Icarică austrul / Și băltărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus”. Compatibilitatea “acvatică” dintre foștii “Oameni ai Mării” - între care fruntașii Nordici erau Carianii, inclusiv pirații / corsarii desprinși dintre ei - care iubeau valurile și stră-Românii / Valahii din Nord, care iubeau valurile în Bazinul Dunării, s-a regăsit deopotrivă atât în practica “spălării păcatelor” din Sanctuarul V Anatolian Gherga, cât și în îmbăierea rituală în sacrul Fluviu al Geto-Dacilor, stăpâni ajunși pe acele maluri Europene în Epoca Fierului prin mutarea din Asia acolo; în mileniul I î.C. însă - relativ curând după ce Geții și-au consolidat controlul asupra Istrului / Dunării - Carianii au colonizat țărmul marin al Dobrogei, după stabilirea lor (în cetățile de piatră pe care și le-au ridicat) litoralul V Pontic fiind integral stăpânit de Gherghiții sosiți din Vestul Anatoliei / V Asiei Mici: așadar, începând din Epoca Fierului, coasta Dobrogei la Marea Neagră a fost preluată de Gherghiții Cariei, acolo - pe țărmul Pontic al Dobrogei - Tracii, Geto-Dacii ori Sciții neavând nici o cetate (nici de piatră, nici măcar întărită cu palisade din pomi). De altfel, cei care locuiau Dobrogea aveau un interes comun, căci dintotdeauna copacii Dobrogei au slujit la realizarea ambarcațiunilor pentru navigări Fluviale Dunărene - mai ales în Deltă și în Marile Bălți - ori Pontice (mai ales în Mările Neagră și Azov) sau mai departe, pe Marea Albă / Marmara, în Marea Egee / Mediterană, etc.: codrii Dobrogei au devenit cu timpul tot mai firavi iar acum - în Epoca Modernă - din cauza exploatărilor brutale în perioade atât de îndelungate, nici nu-și mai pot reveni la splendoarea de odinioară; resursele de lemne bune pentru construirile ambarcațiunilor erau foarte apreciate în Vechea Lume, căci pe atunci cine stăpânea apele conducea pământul (în Epoca Modernă, în aceleași scopuri de exercitare a puterii de conducere s-a adăugat controlul văzduhului). Anatolianul / Carianul Herodot în “Istorii” 2:33 a consemnat observația că Fluviul Nil după ultima cataractă are cursul de la V spre E iar apoi o ia către N, la fel ca Fluviul Dunărea, ce după ultima cataractă - de la Gherdap / Porțile de Fier - are cursul de la V spre E iar apoi o ia către N (ambele Fluviile sfârșind în propriile Delte); “părintele istoriei” a mai notat că pe atunci la gura Dunării trăiau coloniști Milesieni (sinonim - în timpul său - trăind coloniști Milesieni și spre vărsarea Nilului): coloniștii Milesieni / Asiatici se găseau atât în Europa, cât și în Africa. În cartea “Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni”, generalul Român Nicolae Portocală a scris: “Grecii din Asia, de pe coasta Mării Egee, către sfârşitul secolului VIII î.C. au început expansiunea în bazinul oriental al Mediteranei. Îndrumuirea către Nord a cuprins şi Peninsula Chalcidică - după numele ocupanţilor - unde au pus bazele mai multor aşezări. Stabilirile Greceşti din Chalcidia şi Thracia au apărut - mai cu seamă - ca centre de exploatare. Coloniştii au fost mai puţin atraşi de bogăţiile agricole din interior, decât de pădurile din Chalcidia, ce procurau constructorilor de vase lemnul şi răşina trebuincioasă. Grecii însă s-au izbit de indigeni: dacă Macedonenii par a-i fi primit cu încredere, Tracii - aspri şi războinici - s-au opus stabilirii străinilor. După fondarea la Bosfor a Bizanţului, marinarilor Greci li s-a întins o nouă mare, Pontul Euxin: mare fără insule, cu cerul brumos, vânturi violente şi reci, coastele puţin ospitaliere, ceea ce li s-a părut straniu lor, obişnuiţi cu apa călduţă şi cerul surâzător al Egeii”. Campioana colonizărilor în Marea Neagră a fost Caria = Ţara Gherghiţilor, metropola sa Milet - având cel mai mare port al Mării Egeii - aflându-se în postura de coordonatoare a migrărilor, o destinaţie de frunte fiind litoralul Dobrogei: mutarea Grecilor Cariani = “Milesieni” a fost din Asia “Mică” în “Sciția Mică” (Țara Gherghiților = Caria, cu capitala la Mylasa / Milasa, avea porturi pe coastele sale atât la Vestica Mare Egee, cât și la Sudica Mare Mediterană, dintre toate porturile cel mai mare fiind Milet, care era totodată și cel mai mare port din toată Marea Egee; în Epoca Fierului, porturile Europene / Balcanice la Marea Egee - cum era cel al Atenei - nu prea contau).
“Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2010 a consemnat că “s-a constatat o regresiune a nivelului Mării Negre de la +5 metri în epoca bronzului, la -4 metri faţă de nivelul actual, pe parcursul epocii fierului”; apoi - în Antichitate - au fost situațiile că în a doua jumătate a mileniului I î.C. nivelul Mării era cu circa 7 metri mai jos (în așa-zisa “Regresiune Phanagoreică”), către mijlocul mileniului I ajungând la nivelul de astăzi (în așa-zisa “Transgresiune Nymphea”). Este de remarcat că Delta Dunării s-a dezvoltat mult în ultimele 4 milenii, după cum apare cu nuanţă deschisă în imaginea următoare:
Delta Dunării
Dr. Sergiu Haimovici 1929-2009 (profesor emerit la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași) a scris despre “Transgresiunea uriașă și vijelioasă a apelor Mării Negre din neoliticul timpuriu dobrogean, având ca urmare apariția a două specii acvatice mediteraneene: ‘Spondylus Gaederopus’ și ‘Sparus Aurata’ la litoralul românesc al acestei mări” în anul când a murit: “Geologic vorbind, se cunoaşte faptul că până de curând ‐ adică încă de la sfârşitul paleoliticului şi chiar ceva mai târziu după nomenclatura arheologică ‐ actuala Mare Neagră era reprezentată de un lac devenit deja slab salmastru, fără vreo legătură cu oceanul; el provenea din departajarea unei mări de la începutul Terțiarului, ce s‐a transformat - în timp geologic - în acel lac, precum şi în Marea Caspică şi Lacul Aral, ultimele două de asemenea, cu totul bine îndepărtate de ocean, fiind doar continentale. Fauna acelui lac a fost numită sarmatică după denumirea Sarmațianului, formațiune geologică din partea de sfârşit a Miocenului. Fauna (dar şi flora) Mării Negre de azi este bogată, până la adâncimea de 200 metri: ea este socotită a fi pe de o parte sarmatică, în cantitate mai mică (adică cu mai puține specii), unele din ele însă cu origine maiveche; iar pe de altă parte, una mai bogată în specii, cea de tip mediteranoid. Pe parcurs au apărut şi specii intrusive aduse prin curentul bosforean şi prin păsările de apă marine (acestea pot purta pe penaj sau picioare unele specii care pe parcurs se transformă din plancton în forme mai mari). De asemenea, şi navele aduc, lipite de coca lor, specii în diferite stadii de creştere, sau unele mai mari, chiar mature.Se știe că în neolitic s-a instalat un climat mult mai cald - la început uscat, apoi mai umed - ce a alcătuit ‘Optimul Climateric’ (cu mare influență asupra culturilor dintre mileniul VII î.C. și mileniul III î.C., cu punctul cel mai înalt la sfârșitul mileniului V î.C). Să trecem acum la ce s‐a întâmplat cu Marea Neagră într‐o perioadă nu prea îndepărtată de cea actuală, ea transformându‐se dintr‐un lac slab salmastru, în ceea ce este ea astăzi, având particularități şi caracteristici singulare în raport cu alte mări ale globului (adică ea are zona moartă de la circa −200 metri în jos). La începutul secolului XX, marina țaristă ce sonda în NV fundul Mării Negre a constatat că exista o vale submersă ce porneşte din dreptul actualului braț Sf. Gheorghe, prin care Dunărea se întindea spre Est către Crimeea astfel încât fluviul se vărsa atunci într‐o mare (de fapt lac) cu suprafața mai mică decât cea de astăzi. Ca urmare a acelui fapt, Nistrul, Bugul şi Niprul aveau de asemenea în prelungirea lor văi submerse ce se îndreptau spre SE, către valea submersă a Dunării, toate aceste trei fluvii fiind deci doar afluenți ai acesteia. Insula Şerpilor era de fapt un deal pe malul mării şi pe coasta dreaptă a Nistrului. În N Mării Negre au fost găsite dune submarine la o adâncime de 90 metri, în cadrul platoului continental, care arătau o eroziune eoliană cu o structură şi morfologie caracteristică unui mediu de deşert (acum 9 milenii a existat în actuala zonă de N a Mării Negre o perioadă aridă destul de importantă). S‐a găsit, de asemenea, nisipul rezultat prin eroziune eoliană, arătând şi el o trecere bruscă şi nu lentă a sa, astfel că dunele respective au ajuns submerse într‐un timp foarte scurt (2‐3 ani?). Le apreciem drept indicii că a avut loc o umplere de tip potop a Mării Negre, când ea a ajuns la nivel cu Mediterana / Oceanul Planetar. O misiune franceză aajuns la aceeaşi concluzie lucrând în Marea Marmara şi strâmtoarea Bosfor. Marea Neagră e de un tip special, aproape unic: sub 200 metri adâncime este reprezentată de o zonă moartă pentru fauna marină. Acest lucru se datorează evident faptului că Marea Mediterană sub forma unui ‘potop’ s‐a revărsat în Marea Neagră Veche, ce era un lac, doar uşor salmastru şi a suferit ceea ce am arătat mai sus; totuşi ea a rămas salmastră în raport cu Mediterana şi Oceanul Planetar, care, după cum se ştie, sunt mult mai saline. Este evident că platoul marin al Mării Negre după acest potop s‐a mărit mult, mai ales în N şi NV ei. Desigur, toată această zonă submersă a Mării Negre şi Azov era deja locuită, iar oamenii ce alcătuiau de acum chiar culturi arheologice, au murit, credem, prin înec. Acei oameni erau pe aceeași treaptă de civilizație cu cei care au existat în Semiluna fertilă Vest‐Asiatică şi în Egipt. Prin formarea strâmtorii Bosfor, Mediterana prin Marea Marmara, ce se afla cam la 150 metri mai sus de lacul sarmatic slab salmastru, s‐a revărsat printr‐o transgresiune uriaşă sub forma unui ‘potop’ în viitoarea Mare Neagră ce era, aşa cum am arătat, cam cu 150 metri mai jos. Apele acesteia (ca şi ale Oceanului Planetar) erau cu mult mai saline decât cea a respectivului lac. Acestea fiind mai grele, s‐au scufundat şi s‐a ajuns la formarea sub 200 metri adâncime a acelei zone moarte prin pierderea oxigenului. ‘Potopul’ a ținut oarecum puțin timp, se pare că doar câțiva ani, până când apele au ajuns la acelaşi nivel. Marea Neagră nouă s‐a înălțat astfel cam cu 150 metri şi desigur platoul continental mai ales în N şi NV s‐a acoperit cu apă(formându‐se şi Marea Azov), pe o suprafață de circa 100 mii kmp. Dunărea şi‐a scurtat cu mult albia şi a ajuns probabil să se verse într‐un golf al noii mări, care cu timpul s‐a transformat în delta sa. Nistrul, Bugul şi Niprul au ajuns  se verse direct în mare scurtându‐şi şi ele albiile care au fost inundate pe porțiuni ale lor, aceste fluvii vărsându‐se în mare actualmente prin limane. Apa mării noi a rămas totuşi doar salmastră şi nu asemănătoare cu Mediterana ori Oceanul Planetar, la care salinitatea este 38‰ (evident, cantitatea de apă pierdută prin umplerea Mării Negre noi nu a influențat deloc nivelul acestuia, fiind pentru el doar o mică picătură). Țărmul Mării Negre mai ales în N şi NV s‐a schimbat mult apropiindu‐se de cel actual, existând o serie de golfuri şi golfulețe. În Marea Neagră s‐a format uncurent circular ce a dus, în timp, la schimbarea caracteristicilor țărmului. La început, lacul sarmatic avea o faună mai săracă şi mai puțin diversificată decât Marea Neagră. Evident că apele mediteraneene au adus cu ele o faună mult mai bogată ce s‐a amestecat cu cea sarmatică, încât fauna actuală a Mării Negre este mai ales mediteraneană şi mai puțin sarmatică, găsindu-se însă şi specii caracteristice, poate mai primitive, ce nu există în Mediterana. Natura a lucrat continuu şi s‐au format tipuri şi subspecii care sunt caracteristice doar Mării Negre. Trebuie însă să amintim că deschiderea Bosforului a avut loc din plin în Optimul Climateric / Postglaciar iar de aceea şi caracteristicile Mării Negre Noi erau altele decât ale celei strict actuale. Astfel, la țărmul mării din neolitic, în partea sa dobrogeană au existat cele două specii marine ce au fost arătate în titlul lucrării noastre: peştele Sparus și scoica Spondylus. Ptolemeu a arătat că existau în deltă şapte brațe, la Nordul lor existând lacul Thiagola, iar la Sud insula Peuce. După câte ştiu eu, pe lângă cele trei brațe actuale au mai existat, nu prea de demult altele două sau trei, situate mai la Sud de cel denumit Sf. Gheorghe. De asemenea, că actualul braț Chilia conduce acum mai bine de 2/3 din apele de vărsare ale fluviului. Brațul Chiliei este, spre binele nostru, transformat în mai multe porțiuni scurte, paralele şi chiar încâlcite, prin care se strecoară mai greu apa care este astfelîncetinită. De aceea, vasele mari nu prea circulă pe acest braț. Evident că printr‐o regularizare a sa, aşa cum se pare că se face actualmente prin lucrarea Bîstroe, o cantitate încă şi mai mare de apă va fi preluată de brațul Chilia care va deveni apt pentru vasele de orice mărime. Se ştie de asemenea că în toată Câmpia Siretului Inferior, Deltă şi mai spre răsărit, Sudul Basarabiei, ce ține actualmente deUcraina, s‐a sesizat un fenomen de subsidență, care cred că nu a atins însă şi horstul dobrogean. Scufundarea este evident înceată, dar a început mai de demult. Martori sunt afluenții Siretului, Râmnicul Sărat şi Buzăul, ce fac pe parcurs o buclă spre NE pentru a se vărsa în acest râu şi chiar o îndreptare către Est a cursului său inferior. De asemenea, se scufundă şi Delta, după cum o arată faptul că brațul Chilia conduce cea mai mare parte a apei fluviului, şi brațele mai vechi de la Sud de Sf. Gheorghe au dispărut. În scurtă vreme (din punct de vedere geologic!) brațele actuale Sudice ale Dunării se vor împotmoli şi ele, rămânând doar Chilia care va deveni aşa cum am arătat calea cea mai bună pentru vasele mari. Delta, cu încetul se va usca şi va dispărea. În plină perioadă a Optimului Climateric Postglaciar, peştele Sparus se găsea în cantitate mare în Marea Neagră Nouă. Mai târziu a fost semnalat şi în aşezarea gumelnițiană de pe Insula La Ostrov ce aparține lacului Taşaul de lângă Năvodari, lac care actualmente este de apă dulce şi nu mai reprezintă un golf marin. Acesta este în prezent cam la 3 km de mare şi pârâul Casimcea, ce se varsă în el, îi dă apa necesară existenței sale. Probabil a fost pescuit de către gumelnițeni în micul lac Corbu, ce era pe vremuri o lagună marină. Să amintim că aşezarea aparține, ca şi cea de la Techirghiol, tot perioadei de vârf a Optimului Climateric Postglaciar. Scoica Spondylus a fost pe parcursul preistoriei foarte întrebuințată pentru a se executa o serie de artefacte (şi azi unii cumpără scoica pentru a o ține acasă datorită frumuseții sale): era utilizată la brățări, mărgele, idoli, etc. Amintim că specia este concomitent şi comestibilă, însă datorită unor cauze necunoscute (poate vreo maladie) actualmente specia a ajuns aproape stinsă. Purtătorii culturii Cucuteni nu au agreat scoica respectivă, care, în schimb era bine folosită de gumelnițeni, situați ceva mai la Sud”. (Cultura Gumelnița s-a sfârșit odată cu apariția Culturii Cernavodă, în mileniul IV î.C.; în vocabularul Românesc au rămas o serie de denumiri Ghergane dedicate mediului acvatic - pentru o serie de viețuitoare și de unelte / instrumente specifice - ceea ce s-ar explica prin prezențele Gherganilor în Bazinul Pontic din vremuri îndepărtate).
Fruntaşii coloniştilor litoralului Pontic - lung de 4074 km - în mileniul I î.C. (inclusiv al celui Vestic şi al celui Nordic, în Dobrogea, Crimeea, etc.) n-au fost Europeni / Balcanici, ci au fost Asiatici / Anatolieni: ei erau Greci dar nu Eleni, ci Cariani. Marea Neagră în mileniul I î.C. a fost considerată un “Imperiu” al Miletului - metropola Cariei, care la gura Meandrului îşi avea portul protejat de Insula Lade, acum înglobată coastei datorită aluviunilor depuse ale emblematicului Râu, cel care a furnizat simbolul “Meandros” al lumii Grecilor, “Lade” fiind într-o evidentă apropiere de Leto ori Latin - coloniştii Cariani începând să se aşeze durabil și masiv pe coastele Pontice începând din Dobrogea (e de reţinut că acei colonişti în Pont / inclusiv în Dobrogea n-au fost Eleni din Balcani - aşa cum în Epoca Modernă prea mulţi eronat îşi închipuie - ci Cariani / Greci din Anatolia); metropola mamă Milet - ca şi Malta, etc. - îşi avea numele legat de vechiul termen “melitos” pentru “miere” iar coloniştii Cariani mutaţi în Dobrogea, după cum a afirmat şi Dr. Nelu Zugravu în 2014, erau cunoscuţi cu genericul de “phylai” (în vechea pronunţie “pulai” / apoi “fulai”, sinonim cu “fiul lui”), însemnând “clanuri”. Dobrogea înainte de a fi colonizată de cei din Ţara Gherghiţilor - adică din Caria / SV Anatoliei, unde Miletul era un port important - a fost stăpânită de Ghergarii din Troia / NV Anatoliei (deci încă din Epoca Bronzului), capitala administrativă a vechiului Regat - de atunci - fiind Gherghina / Barboşi, în cotul Dunării: aşadar, Vest Anatolienii aveau o îndelungată prezenţă în conducerea Vestului Pontic. Vechii Greci care au colonizat Dobrogea n-au sosit nici pe uscat, nici pe Mare din Peninsula Balcanică, ci au sosit - numai pe Mare - din Peninsula Anatolică (mai exact, din Caria = Țara Gherghiților, aflată în S fostului Regat al Troiei); spre comparație - după cum a observat și istoricul Italian Guido Mansuelli în “Civilizațiile Europei Vechi” - “Atena n-a fost o mare colonizatoare. Malurile Pontului au fost ocupate de numeroase colonii Grecești, aflate în relații adesea strânse cu populațiile din interior: Sciții și Tracii mai ales. Pontus Euxinus era sediul unui intens trafic maritim, regiunile riverane fiind foarte bogate în cereale, în lemne și în metale, indispensabile pentru aprovizionarea unor mari centre ca Miletul și mai târziu Atena”.
Avanpostul Orgame
“Originalitatea” lucrării “Originea Gherga” poate fi considerată deosebită şi doar privind simplul fapt că autorul a cercetat proveniența acelor colonişti Greci (evitată în general de specialiştii Români): ei n-au fost Balcanici Eleni din Elada, ci ei au fost Anatolieni Cariani din Caria, adică din Ţara Gherghiţilor (iar aşa ceva i-a legat pe liderii migrărilor - fie că deranjează ori nu acum - chiar de cel mai mare aşezământ religios Carian, anume de Sanctuarul Gherga cu binecuvântările căruia au plecat, în plus cei mai de seamă dintre ei aparţinând şi clerului de acolo, care ereditar era asigurat de clanul Gherga). Caria a avut înaintea năvălirii Perşilor cel mai mândru oraş Grec vechi (dintre toate ce au existat până atunci în lumea Grecilor): Miletul, cel ce a înfiinţat şi cele mai multe colonii, între care la Marea Neagră în 756 î.C. aşezarea Trapezous / Trabzon 41 lat. N, 39,44 long. E din regiunea Pontului / unde au existat Ghergari / Gergari până în timpul otoman iar în Dobrogea întâi Orgame / Argamo 44,46 lat. N, 28,54 long. E (prima colonie Greacă din România, cu atestare documentară nu de către vreun Elen din Balcani, ci de către un Anatolian, anume istoricul Carian Hecateu din Milet, care scria că se afla în Delta Dunării pe un vechi braţ, fiind localitatea cu cea mai veche atestare documentară din actuala Românie) şi apoi, în 657 î.C. - exact în momentul când erau recrutaţi Gherghiţi din Caria / Anatolia pentru Egipt iar în Caria Gherghiţilor Templul Gherga din lemn a fost realizat din piatră / cu vizitare posibilă şi azi - a debutat colonizarea în Istros / Histria 44,32 lat.N, 28,46 long. E, cetate botezată aşa după numele Istru de atunci al Fluviului Dunărea, lângă o gură a aceluia ce exista pe atunci acolo (e de ştiut că în mai târzia Latină “histrio” a ajuns să însemne “actor”).
În 2007, profesorul Ionel Cionchin a scris și despre o altă veche ramură a Istrului, pe traseul actualului Canal Dunăre - Marea Neagră: “Existența brațului care lega Danubius de Pontus Euxinus, pe valea râului Axios / Carasu, de la Axiopolis la Tomis, a fost susținută de unii autori. La începutul secolului XX, academicianul George Vâlsan menționa că în perioada viiturilor de primăvară nivelul fluviului era mai ridicat cu 4 metri, formând o adevărată mare’ dulce pe o distanță de 160 kilometri și o lățime de 15-25 kilometri, între Silistra și Brăila, între Dobrogea și Bărăgan. Pământul dobrogean e într-o mișcare ascendentă lentă de circa 1-3 centimetri pe an, în ultimii 2500 de ani ridicându-se mai mulți metri. Presupunând că acum 2-3 milenii nivelul apelor fluviului se ridica cu cel puțin 4 metri la viiturile de primăvară și că pământul dobrogean s-a ridicat între timp cu mai mulți metri, rezultă că între fluviu și mare astăzi e o diferență de nivel de peste 10 metri, considerând acceptabilă ipoteza existenței acelui braț al fluviului. În secolul II î.C., istoricul macedonean Polibiu în lucrările sale a menționat și fluviul Istru; distanța dintre 2 brațe sudice ale fluviului, după afirmațiile lui, era de o mie de stadii (aproximativ 167 kilometri), corespunzând distanței dintre Lyko-stomos și Tomis, confirmându-se existența acelei guri de vărsare a fluviului în mare. Printr-o etimologie populară, toponimul Tomis a fost apropiat de grecescul tomos’ = tăietură. Considerăm mai verosimilă ipoteza că la acea așezare de la Pontul Euxin se afla gura de vărsare a Istrului Negru = Istros stoma: grecescul stoma = gură, prin afereză, a devenit toma’ și grecescul stomion pentru orificiu, deschizătură, gură’ a devenit tomi, de unde ușor s-a ajuns la Tomis. Ipoteza existenței celei de a șaptea guri de vărsare a fluviului în mare, pe vechiul curs Axiopolis / Cernavodă - Tomis / Constanța, a fost confirmată de Valerius Flaccus în Argonauticele, unde pare a sugera că Insula Peuce se întindea între brațul Peuce și cel de al șaptelea braț al Dunării. Sintagma Axiopa, printr-o etimologie populară, poate fi comparată cu iranianul axsaena = de culoare închisă’ și opa = apă cu accepțiunea de apa neagră, tradus în slavonul Cernavodă și în turcescul Karasu = apa neagră. Cum fiecare braț al fluviului a avut o denumire, acela poate fi numit Istrul Negru.”
Fortul Argamilor - un complex întărit pe 100 de hectare, acum pe Promontoriul Doloşman / Doloj-man de la Lacul Razelm - avea denumirea rezonând cu a Gargarilor / Ghiorgarilor, ca Ghergamia: Ergamia (cu aspiraţia G” ca la Argos), purtând într-un timp şi denumirea de Orgame / “Organe”, după cum a scris de pildă Dr. Ion Ghelase în “Vechimea autohtonilor şi a transhumanţei Mocanilor”. În aşezarea “Erga-milor” / “Arga-milor” din mileniul I î.C. cea mai importantă construcţie a fost Fortul Orgame / “Orga-mos”, adică - literalmente - Fortul moşului Orga = Gorga-moş: era avanpost Ghergan (al celor sosiți dintre Anatolienii / Carianii Sudici între Europenii / Gheţii Nordici). Dr. Mihaela Mănucu - responsabila științifică a șantierului arheologic Orgame / Argamum - a susținut: “Există urme sporadice ale prezenței umane în zonă încă din epoca bronzului târziu (secolul XIII î.C.); mai abundent reprezentată e începutul epocii fierului, când se pare despre Capul Dolojman că a fost ocupat în forme stabile de o comunitate locală. Îndeosebi de-a lungul terasei înalte sudice a Capului Dolojman au fost identificate câteva bordeie și gropi menajere iar recent a fost cercetat un mormânt de inhumație. Toate observațiile efectuate îngăduie concluzia că locuirea de la Capul Dolojman a fost în secolele IX-VIII î.C. Această încheiere stinge definitiv speculaţiile cu privire la instalarea - contractuală, tolerată sau manu militari’ - a grecilor în contextul unui contact nemijlocit cu o comunitate indigenă ce și-ar fi avut așezarea pe același amplasament. Așadar, în ceea ce privește raportul dintre prezenţa unei populaţii locale la Capul Dolojman și ocuparea amplasamentului de către o comunitate greacă venită de peste mări, se poate afirma - suficient de categoric - că este vorba despre o relaţie cronologică de succesiune, după un interval de timp îndeajuns de semnificativ, în care teritoriul rămăsese nelocuit. Instalarea grecilor la Capul Dolojman a precedat-o cu aproape o generație pe cea de la Histria. Acest fapt a devenit cu desăvârșire de necontestat mai ales în urma identificării și cercetării unui impresionant complex funerar din necropola Orgamei, datat la mijlocul secolului VII î.C. El a aparținut, fără îndoială, unui personaj de vază al primei generații de coloniști: pe lângă faptul că amenajarea funerară a fost cu totul aparte, în jurul său au apărut indicii privind exercitarea unui cult special timp de mai multe generații. Ceramica arhaică descoperită la Orgame poartă amprenta artistică a atelierelor de pe coasta vestică a Asiei Mici sau din insulele din vecinătatea sa: Milet, Samos, Chios, etc. Fragmentele de vase decorate în stilul caracteristic ariei artistice greco-orientale constituie repere prețioase atât pentru fixarea cronologiei complexelor arhaice de la Orgame, cât și pentru evaluarea locului acestui nou centru în lumea contemporană. Astfel, cele mai vechi piese, datate în al treilea sfert al secolului VII î.C. situează așezarea de la Capul Dolojman în același plan cronologic cu descoperirile din unele zone litorale din nordul Mării Negre și din stepele nord-pontice. Cele 2 cuptoare pentru producerea ceramicii descoperite la Orgame atestă practicarea unui artizanat local în epoca arhaică. Tipurile de amfore arhaice identificate printre descoperirile ceramice relevă faptul că aceleași regiuni vest anatoliene erau furnizoarele privilegiate ale Orgamei pentru asigurarea cantităților de vin și de ulei de măsline necesare consumului”. Carianii / Gherganii care părăseau zona îndeosebi dintre Milasa / capitala Cariei şi Milet / metropola Cariei - de aceea fiind denumiţi “Milesieni”, ca o combinație între Milasa și Milet - o făceau atât din raţiuni politice cât şi economice (e de observat că Mylisa / Mylita - după cum a scris și Herodot Karka 1:131 - era soția Zeului Enlil, patroana sacrei prostituții, notată Mulisu în Mesopotamia): Milesienii proveneau din interiorul Cariei - Țării Gherghiților, care avea capitala Milasa departe de coastă - și se îmbarcau în portul Milet (distanța dintre cele 2 importante orașe Cariane fiind de 67 km, spre comparație, litoralul Dobrogean - destinație preferată în Marea Neagră a Milesienilor = Carianilor / Gherghiților, azi împărțit de România / cea mai mare parte și Bulgaria - având peste 3 sute de km); șefii expediţiilor Milesiene pline de riscuri spre Dobrogea au fost aristocraţi nemulţumiţi, care nu întrezăreau nici un viitor politic în regiunea lor iar coloniştii de rând au fost săracii sau cei fără pământ, dornici să-şi încerce norocul peste Mări şi Țări. În 2011, profesoara Daniela Curelea a scris: “aristocraţia era direct interesată în declanşarea procesului de colonizare - deoarece beneficia în mod direct de pe urma unor noi emporii şi colonii - iar pe de altă parte, colonizarea reprezenta marea şansă şi provocare pentru mulţi dintre tinerii eupatrizi. Trebuie ţinut cont că atât Miletul, cât şi oraşele ioniene sudice (din vestul Asiei Mici) nu se puteau extinde către Caria, aşa cum oraşele nord-ioniene s-au extins în spaţiul lidian. De altfel oriunde, geograficeşte vorbind, aceia îşi păstrau limba, obiceiurile şi cultul. Definitoriu este că emigranţii fondau un polis după modelul polisului metropolă. Şi pe care nu-l doreau cu nimic mai prejos oraşului-mamă. Procesul propriu-zis de întemeiere a unei colonii era un demers social şi economic general de natură publică, iar relaţia cu metropola fondatoare era menţinută cu atenţie şi cu mare grijă din mai multe considerente politice şi economice. Accentul era pus pe dorinţa polisului nou constituit de a avea şi acesta la rândul său coloniile sale, care puteau fi întemeiate numai cu acordul dat de metropolă. Grupul de emigranţi, constituit mai ales din familii în speţă tinere, erau voluntari, fiind ameninţaţi cu aspre pedepse, în condiţiile în care odată declanşată colonizarea ca acţiune, nu ajungeau să pună fundamentul noii aşezări în locul stabilit de metropolă. În general contingentul emigrant se compunea din 200-300 familii, metropola îngrijindu-se ca viitorii săi colonişti să corespundă din perspectiva sănătăţii fizice şi psihice. Totodată, metropola punea la dispoziţie lotului de voluntari mijloacele materiale necesare pentru perioda primului an, în cazul în care diferite familii nu dispuneau de resurse proprii. Doar metropolele erau acelea care hotărau în problema declanşării acţiunilor de colonizare, fixând contingentul colonial, resursele alocate, spaţiul afectat, traseul care trebuia urmat, respectiv, stabileau locaţia / locaţiile propriu-zise. Emigraţia grecească în Pont s-a întemeiat pe rolul de pionerat deţinut de Milet. Contingentul emigrat punea temeiurile unei noi aşezări acolo unde - în calitate de fondatori - deţineau rolul predominant în interiorul polisului; negustorii şi interesele lor de comerţ - pentru schimburile imediate şi permanente de produse - au deţinut roluri majore în mişcarea generală a înfiinţării coloniilor sau măcar a avanposturilor economice”. Coloniile duceau în toate locurile patria cu dânsele; ele luau focul din vatra oraşului părintesc (o reminiscenţă azi e reprodusă şi prin obiceiul purtării torţei olimpice): așadar, țărmul V Pontic / European era luminat de focurile sosite din S Pontic / Asiatic, datorită îndeosebi Gherghiților Cariei. Dobrogea - regiunea dintre Marea Neagră şi Dunăre - cu înălţimile Nordice numite Antic Angyron / “An-Gyron”, era fertilă, cu apele ce-i scăldau malurile bogate în peşte iar în interior, autohtonii au căpătat repede gustul pentru obiectele de lux Greceşti: vase frumoase, bijuterii, ulei de măsline, vinuri de calitate superioară.
Gherghina deja era în colţul NV al hărţii
Fondatorul cetăţii Ergamia / Orgame (numită de ulteriorii Romani ca Argamum), acum în zona Goloviţa din perimetrul localităţii Jurilovca / judeţul Tulcea, monument istoric - într-o aşezare existentă de la sfârşitul mileniului II î.C. - are un complex funerar unic în Bazinul Mării Negre, cu dovezile unui cult special al primilor locuitori: nobilul a fost îngropat în Gorgan împreună cu obiecte de mobilier şi ceramică specifice Culturii Anatoliene, cu mormântul său semănând apoi cele ce au urmat, pe coastă, la Istros / Histria, Tomis / Constanţa şi Varna, aşezare iniţial denumită Ordessos / Odessos (în “Pontica” din 1992, cercetătoarea Mihaela Mănucu - de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” al Academiei Române - a afirmat totuși că “ipoteza unei stabiliri simultane a unor grupuri de colonişti milesieni atât la Orgame, cât şi la Histria mi se pare tentantă şi nu întrutotul improbabilă iar în această lumină, cele 2 centre ar putea trece drept ctitorii milesiene vizând mai buna exploatare a resurselor de care bogatul ţinut de la Gurile Dunării dispunea”); primul nume al Fortului Orgame a fost Orgamos / “Orga-mos” (legat de Orga-moş = Moşul Orga / Gorga). Înaintea circulaţiei monedelor, la Orgame - aşezare aflată pe drumul dintre Troia şi Tyras - se foloseau “delfinaşi” de bronz pentru cuantificarea schimburilor (la fel ca şi în Olbia / Olvia de la gura Râului Bug, colonia Gherghiților Cariani); Orgame / Argamum şi-a pierdut importanţa la mijlocul mileniului I, prin colmatarea portului său, datorită Grindului Lupilor. Localizarea cetăţii Orgamos / “Orga-mos” a fost stabilită de arheologul Român Vasile Pârvan, în timpul primului război mondial; savantul a observat că după un sfert de mileniu de la Războiul Troian, în Troia au fost Geţi iar pe atunci Geţii erau răspândiţi în Bazinul Dunării inferioare, din Dobrogea până în Panonia: aşa după cum Troianii au ajuns până în centrul Peninsulei Apeninice / Italice - la Roma - tot aşa ei au ajuns mult mai aproape geografic de Troia - în N Peninsulei Balcanice - iar Gherga pe atunci era nume consolidat deopotrivă Troian şi Carian / respectiv Vest Anatolic (după Războiul Troian, Dobrogea a fost masiv colonizată nu de Eleni din Balcani, ci de V Anatolieni - din actuala Turcia - un reper protector pentru cei stabiliţi în regiunea din V Pontic fiind cetatea Gherghina de la cotul Dunării, anterioară Războiului Troian).
În largul Ergamiei, pe Insula “Dragonilor” / Şerpilor 45,15 lat. N, 30,12 long. E având perimetrul de doar 2 km, ce până în 1948 a aparținut României, pe o suprafață de circa 900 mp era un Templu realizat Ciclopic, din bolovani necimentați, dinaintea Războiului Troian - din timpul existenței la cotul Dunării a Gherghinei / capitala unui mare Regat Trac, în centrul căreia se găsea - închinat lui Apollo Gergithios (de unde Romanii au transportat în secolul I la Roma o statuie colosală a zeului, de 13 metri înălţime, ocupanţii Basarabiei în secolul XIX demontând de acolo alte artefacte, la ordinul din 1823 al amiralului Alexei Grieg, comandantul flotei ţariste din Marea Neagră, în 1837 Rușii ridicând Farul Insulei cu pietrele Templului; tatăl lui, Samuel Greig 1735-1788, din clanul Scoțian Gregorii, aflat la comanda flotei țariste, a murit după ce a câștigat bătălia navală de lângă Insula Gog-land / Hogland 60,03 lat. N, 26,59 long. E din Golful Finic, contra Suedezilor: țarina Rurikidă Ecaterina “cea Mare” i-a organizat înhumarea în Tallin / capitala Estoniei: e de știut că generalul Samuil Alexeevici Greig 1827-1887, nepotul lui Samuel Greig și fiul lui Alexei Greig, născut de Iulia Stalin în Kherson 46,38 lat. N, 32,35 long. E - port Pontic la gura Niprului, între Peninsula Crimeii și Delta Dunării, amenajat din 1778 de Grigore Potemkin, iubitul țarinei Rurikide Ecaterina “cea Mare” - implicat în revoluția pașoptistă din Imperiul Habsburgic, a devenit după cumpărarea Peninsulei Alaska de către Americani colectorul de taxe al Imperiului Rușilor iar după războiul încheiat în 1878 prin câștigarea independențelor României și Bulgariei față de Imperiul Otoman / Turcesc, a fost ministrul finanțelor al Imperiului Rușilor / Țarist). În Antichitate, Insula Zmeilor / Dragonilor = Şerpilor / Albă a fost protejată, începând din secolul IV î.C., de colonia Olbia = “Miletopolis” - de la gura Râului Bug - a Carianilor (după cum a fost studiată arheologic, țigla - datând din secolul VI î.C. - ce acoperea Templul era Anatoliană). Geograful Grec / Anatolian Dionisie “Periegetul”, adică Dionisie “Călătorul” - care a trăit în timpul Geto-Dacilor - a scris că “în Pontul Euxin se află o Insulă renumită consacrată eroilor, numită Leuce, fiindcă fiarele sălbatice ce se află acolo sunt albe”; Insula Leuce - adică Insula Albă - era sacră fiind relicvă a fostului Imperiu Atlant iar pe ea animalele (datorită izolării) prin împerecherile numai între ele au dat în albinism: dezordine congenitală hipo-pigmentară, rezultată prin moştenirea genelor recesive.
Ţărmul Insulei Şerpilor
Întemeietorii Cariani ai Istriei / Histriei - ai aşezării din S Fortului Orgame / Ergamia - au dovedit o mare pricepere în alegerea locului: portul era bun, în apropiere erau pini şi apele erau excelente pentru pescuit. Comunicaţiile se făceau uşor, peste întinsa câmpie Dobrogeană, presărată cu aşezări autohtone şi având Dunărea la îndemână; cercetătorul Sorin Olteanu de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti 44,26 lat. N, 26,06 long. E / capitala României în 2003 afirma că la începutul mileniului I î.C. Delta includea Histria. În dezvoltarea Civilizaţiei, Valea Dunării a jucat un rol la fel de important cu cea a Indului în India, a Eufratului în Mesopotamia şi a Nilului în Egipt. Fondatorii Histriei - numită aşa de Romani, căci la început era Istros - au amenajat o zonă sacră decorată cu Gorgone, cu temple pentru Gherghita Artemis şi fratele ei geamăn Apollo. Iniţial au fost 54 de case umile, din împletitură lipită cu lut / argilă. Casele erau sărăcăcioase, nu însă şi inventarul gospodăriei, bogat în ceramică. Coloniştii Cariani însă nu s-au stabilit într-un ţinut nelocuit şi nici n-au încercat să-i supună pe băştinaşi cu forţa, ci au promovat un “modus vivendi” cu populaţia autohtonă, bazat pe interese economice comune: fiecare avea ceva de dat celuilalt. Coloniştii Cariani puteau oferi obiecte de lux pentru grânele, ceara, mierea, sclavii, vitele şi peştele sărat al indigenilor (între care erau de asemenea foşti Anatolieni: Geţii / Gesii sosiţi anterior lor din N Asiei Mici). În Histria era celebrat Zeul Comerţului Hermes “Agoraios”, prin “Hermaia” (ceremonie de Crăciun, odată cu Saturnalia); la Istros / Histria au fost emise primele monede de pe teritoriul actualei Românii: aristocraţia locală / regională şi-a descoperit multe puncte comune cu pătura conducătoare Histriană şi a adoptat repede Cultura Geto-Cariană / Greco-Getă. Histria a devenit democraţie la mijlocul secolului V î.C.; acolo “Zeul cel Mare” Derzis / Derzelas - reprezentat călare, asimilat cu Cavalerul Trac - era considerat al sănătăţii şi din secolul III î.C. avea templu din piatră (Geţii l-au echivalat pe Derzelas / Derzis cu Zalmoxe / “Zal-moxe”). În imaginea următoare se poate vedea Cavalerul Trac - în aceeaşi postură ca şi reprezentarea din Sanctuarul Carian Gherga - omorând mistreţul:
Cavalerul Vest Pontic: Gherghis / Derzis
În 2004, Dr. Mihaela Orescu a scris despre Cavalerii Dunăreni = Danubieni: “Tradiţii foarte vechi despre pelasgii latini, mai ales din regiunile de lângă Dunăre, îi numeau latinii cei bătrâni’, în tradiţiile vechi italice ‘prisci latini’. Aceia au lăsat fortificaţii numite ‘cetăţile latinilor’, numeroase localităţi de pe teritoriul României păstrându-le numele. Unul dintre conducătorii cei mai vechi ai pelasgilor a fost amintit de Homer ca ‘lethus pelasgus’. O mare parte din numele proprii, care indicau originea pelasgo-latină, au fost traduse în limba greacă, cu scopul de a fi asimilate mitologiei greceşti. Regii şi conducătorii, ca şi la urmaşii daco-geţi, erau selecţionaţi dintre cei mai remarcabili războinici, iniţiaţi religioşi, care îşi asumau şi rolul de conducători ai cultului, mari preoţi, de cele mai multe ori. Apărători şi veghetori ai credinţei, o castă a acelor războinici a determinat cultul cabirilor sau cultul călăreţului trac mitraic, Mitra fiind asimilat zeului hiperborean Apollo. Ei au rămas în istorie şi sub numele de ‘Cavaleri Dunăreni’, cultul lor fiind practicat mai ales în zonele Dunării mijlocii şi inferioare: Panonia, Dacia, Moesia, etc., toate acestea fiind situate astăzi pe teritoriile actualelor state Ungaria, Serbia, România şi Bulgaria. În vederea descifrărilor acestui cult, au fost interpretate sute de reprezentări, de pe tăbliţe de piatră, de metal, de pe teracotă, de pe pietre gravate, etc. cele mai vechi şi mai numeroase reprezentări au fost descoperite în Dacia, în cele 2 Moesii (Dobrogea şi nordul Bulgariei, nordul Serbiei), ca şi în cele 2 Panonii (din dreapta şi din stânga Dunării mijlocii). Cultul cabirilor şi-a asumat şi reprezentările zeilor: Marte, Cybela - Magna Mater, ş.a. Mitul cavalerului trac, cea mai veche reprezentare a cabirilor, simboliza lupta dintre bine şi rău, cavalerii simbolizând principiul binelui, ca învingători. Aceştia, înarmaţi cu dubla secure şi lance, purtau stindardul ‘draco’ cu cap de lup şi trup de şarpe, emblema naţională şi religioasă a dacilor; purtau boneta cu vârful întors în faţă, simbolizând panaşul coifului, ecou atlantidic, hlamidă şi tunică. Marea Zeiţă, asociată cavalerilor, întruchipa pe Cybele (zeiţa morţii şi a învierii în natură), Artemis (zeiţa lumii şi a vânătorii), ş.a. În partea superioară a reliefurilor erau reprezentate Soarele / ‘Sol’ şi Luna, carul solar condus de Apollo, etc. În timp ce peştele constituia alimentul pur şi sfânt, berbecul era sacrificat pe altar şi consumat la agape fără caracter mistic, însă pielea lui acoperea trupul gol al celui care urma să fie iniţiat, în timp ce unul dintre iniţiaţi purta ca mască, capul de berbec (adepţii cu merite în iniţiere participau la o agapă sacră - oferită cândva de către zeiţă cavalerilor danubieni - în jurul unei mese rotunde). Cultul mistic întreţinut de sacerdoţi corespundea cu actualele recomandări bioterapeutice, sacerdotul afirmând că prin consumarea peştelui se alungau duhurile rele din trup (noxele), noul iniţiat alăturându-se pe cale mistică zeilor, în lupta împotriva elementelor nefaste. Abia proclamat ‘mist’ / ‘mystes’ iniţiat în misteriile cavalerilor dunăreni, adeptul urma  participe la numeroase festivităţi secrete, învăţând în continuare dogme şi formule religioase. Iniţierea se desfăşura pe mai multe trepte. Este foarte probabil că acele practici religioase în vederea iniţierii erau similare celor desfăşurate în Egiptul vechi, moştenitor şi păstrător al străvechilor tradiţii atlanto-carpato-europene, Egiptul intrând în istorie abia în mileniul IV î.C. Procesele de iniţiere aveau loc în încăperi subterane, lipsite de lumină şi propice evoluţiei proceselor psiho-halucinatorii. Se pare că femeile nu erau supuse unor asemenea iniţieri, decât în cazul marilor preotese sau al unor faraoane. Rădăcinile tradiţiilor cavalerilor luptători şi susţinători ai credinţei - cavalerii dunăreni - ar fi putut sta la baza congregaţiei cavalerilor cruciaţi ai Evului Mediu. ‘Hristiones’, jucătorii din Italia romană (‘istri’ sau ‘istriani’), păstrau tradiţia jocurilor etrusce ale populaţiilor de la Dunărea de Jos. Călăreţii din doctrinele tursene / etrusce au fost figuraţi pe o urnă funerară descoperită la Zimnicea / România, simbolizând călătoria sufletului pe lumea cealaltă; aceeaşi temă a fost reprezentată în pictura etruscă descoperită în camerele sepulcrale de la Corneto a Tarquinilor, aflată la Muzeul Vatican”. Cercetătorul Român Vasile Stoica - care a studiat Armele dacilor” - a scris în 2006: “Despre tipul principal de secure anticii spuneau că ar fi avut proprietatea bumerangului de a se întoarce la cel care a aruncat-o; acea secure își avea originea în securea de luptă getică”. Înaintea colonizării Vestului Pontic de către Vest Anatolieni, în marele Sanctuar Gherga din Caria = Ţara Gherghiţilor / V Anatoliei, Cavalerul Gherga era deja reprezentat sculptural (ca exemplu acolo, pe soclul statuii Zeului Dionis); în spaţiul Românesc SânGiorz a fost într-adevăr Cavalerul Gherga, din Capadochia / Anatolia la sfârşitul Antic pornind reprezentarea sa creştină ca Sf. Gheorghe (anterior cu un mileniu însă - de când a apărut în piatră Templul Gherga din Sanctuarul Gherga şi a început colonizarea Histriei cu Cariani - lideri Gherga din arealul Anatolian, crescuţi religios, politic şi militar în conformitate cu sorgintea lor nobilă, s-au aflat printre conducătorii îmbarcaţi din portul metropolei Milet pentru o nouă viaţă în regiunea Nordică a Dobrogei şi în Bazinul Istrului / Dunării inferioare). Privind iconografia ilustrată în peste 1100 de monumente din sute de locaţii, corespunzător repertoriului din 1938 al istoricului Bulgar Gawriil Kazarow 1874-1958, înfăţişând Cavalerii Antici în spaţiul Nord Balcanic - în apropiere de coastele Mărilor Albă / Marmara şi Neagră - Dr. Cicerone Poghirc împreună cu Dr. Ioan Petru Culianu au analizat calitativ şi cantitativ / statistic numele adepţilor Cultului Cavalerului rămaşi cunoscuţi prin inscripţiile votive dintre secolele IV î.C. şi IV, între Tracia şi Basarabia, concluzionând că majoritatea erau Greci, mult mai puţini fiind Traci (proporţia dintre ei calculând-o ca fiind copleșitorul raport de 12:1); concluzia formulată de cei 2 savanți Români - anume, că “majoritatea adepților acestui cult erau greci” - conduce spre sorgintea Anatoliană, căci de acolo erau Grecii (iar nu din Balcani, de unde erau Elenii). Se poate reține că în marele Sanctuar Gherga din Caria / SV Anatoliei a fost reprezentat sculptural în piatră Cavalerul, tocmai de acolo fiind coloniștii stabiliți pe coastele Moesiei Inferioare și Dobrogei, adică zona centrală dintre Tracia și Dobrogea, studiată de cei 2 autori Români, care au mai scris: “Se știe puțin despre cultul în sine, care era o combinație de credințe grecești și tracice. Era legat desigur în cea mai mare măsură de concepțiile despre supraviețuirea după moarte și despre mântuire (și se poate să fi conținut noțiuni de supraviețuire fie în lumea subpământeană, fie în cer). Adepții acestui cult erau oameni de diverse categorii sociale și origini etnice. Din câte știm, cultul nu a luat niciodată forma unei religii misterice, cu comunități secrete organizate într-o ierarhie”. În legătură cu încadrarea temporală / cronologică, savanţii au identificat Cavalerul Trac înaintea Cavalerului Dac (denumirea cuprinzătoare de Cavaler Dunărean / Danubian - acoperind dimensiunile Tracă din mileniul I î.C. şi respectiv Dacă din mileniul I - datorându-se arealului principal de răspândire al Cavalerului Gherghis / Derzis: rădăcinile Cavalerului Gherga - memorat în final ca Sf. Gheorghe în Anatolia ori SânGiorz în România - au fost ancestrale, provenind de la Cavalerul Kurgan / Gorgan, modelul de navigator prin Marea Stepă a EurAsiei).
Dr. Zoe Petre - al cărei tată academician a condus șantierul arheologic Istros / Histria - a menționat “corăbierii sacri Gergithes (parte a elitei arhaice din Caria, exercitând puterea în Histria timp îndelungat)” în studiul din 2005 despre “Histria. Spațiu public și organizare politică în secolele VII-V î.C.”: “Expansiunea colonială milesiană în Pont - inclusiv întemeierea cetății Istros înainte de sfârșitul secolului VII î.C. - a fost prea multă vreme reconstituită în termeni anacronici, bazați pe o viziune modernizatoare, uneori subiacentă, alteori aproape strident dominată de modelul unei imaginare expansiuni comerciale. La jumătatea secolului VII î.C., atunci când Miletul a trimis la gurile Dunării o expediție colonială, cetatea cariană era dominată de câteva dynasteiai’, grupuri nobiliare în perpetuă competiție pentru o putere pe care n-o împărțeau decât silit între ele. Caracteristic pentru Miletul arhaic pare a fi tocmai acel context în care câteva ‘gene’ - mari familii nobile pretinzând că descindeau din primii locuitori de pe coasta Asiei Mici - își disputau în chip tradițional întâietatea, continuând să fie importante în viața cetății până târziu în perioada clasică. Cercetările din ultimele decenii referitoare la ‘gene’, la natura și rolul lor în viața cetăților arhaice, ne îngăduie să subliniem caracterul predominant religios al aristocrației milesiene până dincolo de limitele perioadei arhaice; chiar numărul semnificativ de ‘gene’ care a dăinuit în memoria posterității e sugestiv, câtă vreme s-a dovedit că familiile nobile desemnate în texte drept ‘gene’ se distingeau înainte de toate prin faptul că erau - într-un fel sau altul - specializate într-un cult anume și beneficiau de privilegii legate de funcția lor religioasă: cercetările din ultima vreme au demonstrat - fără putință de dubiu - că ‘gene’ nu erau clanuri reziduale ale unei ipotetice societăți gentilice prestatale, ci elemente specifice ale ierarhiei social-politice a cetăților arhaice, al căror privilegiu era în mare măsură dependent de vocația lor religioasă. Vremea glosării pe marginea sumarelor notițe ale lui Plutarh despre ‘Ploutis’ și ‘Cheiromacha’ de la Milet folosind fără ezitări termeni ca ‘industriași’ sau ‘proletariat urban’ (‘Gergithes’ fiind - de bună seamă - ‘proletarii rurali’), e de mult apusă și ‘aeinautai’ redevin azi ceea ce ne spun sursele că erau ei de fapt: o confrerie de corăbieri sacri, parte a elitei religioase, politice (și - subsecvent - de avere) a cetății arhaice, care a exercitat o vreme îndelungată puterea în metropola cetății Istros. Cum a scris laconic Hesychios, ‘aeinautai’ era denumirea deținătorilor puterii politice la Milet. Că acea elită practica, între alte îndeletniciri nobiliare, și comerțul la mari distanțe, nu are a ne mira, chiar dimpotrivă, dar faptul că deliberările acelei elite s-ar fi desfășurat nu într-o clădire - cum se obișnuia în alte cetăți contemporane - ci pe o corabie, în largul mării (cum ne-a informat Plutarh) nu făcea din ‘aeinautai’ un patriciat de armatori. Dacă informația nu e o simplă deducție etimologică, ea atestă cel mult faptul că vocația de navigatori a deținătorilor puterii religioase și politice în Miletul arhaic era corelată cu o formă radicală de segregare a exercițiului acelei puteri în raport cu spațiul civic comun, pe care îl domina în mod absolut de pe mare, unde un consiliu restrâns de ‘dynatoi’ delibera și decidea în numele tuturor. Plutarh în ‘Quaestions Graecae’ 298 a scris despre ‘cei denumiți aeinautai la milesieni: e vorba de membrii celor 2 hetairii care, după alungarea tiranilor, au pus stăpânirea pe cetate, una numită Ploutis și cealaltă Cheromacha. Această elită a învins și dezbătea treburile publice doar în hetairie, deliberând cu privire la cele mai importante chestiuni îmbarcată pe o corabie și la distanță de țărm. Deciziile luate astfel pe apă erau suverane, drept care au căpătat numele de aeinautai’. În acel mod, nu văd de ce am interpreta compusul ‘cheiromacha’ accentuând exclusiv primul său termen - ‘cheir’ - care însemna ‘mână’ dar eludând al doilea termen - ‘macha’ - ce trimitea la bătălie: război = ‘mache’. Plutarh a afirmat clar că ambele grupări erau ‘hetaireiai’ - cete nobile - și că împreună purtau numele de ‘aeinautai’. Absența la Istros - până la proba contrarie - cel puțin în perioada arhaică, a unui loc rezervat adunării tuturor cetățenilor (‘agora’) în interiorul acestui spațiu estecoerentă cu structura cvasi-dinastică de exercitare a puterii pe care o sugerăm. La Milet, se presupune în genere că așa-numiții ‘Gergithes’, identificați cu o categorie semi-dependentă - pre-ioniană, poate chiar non-greacă - locuiau în zona de câmpie, relativ departe de cetatea care se înălța pe colinele mai ușor de apărat. La Istros, situația nu pare a fi însă comparabilă, câtă vreme, dacă admitem că întregcartierul de pe platou era, cel puţin în secolul VI î.C., apărat de o incintă de dimensiuni semnificative - care necesitase, adică, un efort comun important, cheltuirea unor resurse materiale şi umane impresionante pentru o cetate de proporţiile încă modeste ale Histriei arhaice - trebuie să acceptăm că, în felul său, pe care nu-l putem determina încă, cel puţin în acest punct al discuţiei, platoul era parte dinspaţiul civic, dar reprezenta în acelaşi timp o entitate calitativ diferită de cea a nucleului central. Situarea sa în imediata proximitate a centrului civic şi în interiorul unei zone protejate ar indica mai degrabă o componentă civică de rang inferior şi sugerează existenţa unui grup numeros de cetăţeni de rangul II, pe care cetatea era nevoită să-i apere, dar pe care nu-i asimila nucleului dur al deţinătorilor puterii.Dedublarea spaţiului apărat de incinte ar putea fi eventual consonantă cu instituţiile unei cetăţi arhaice în care puterea era monopolizată de grupul foarte restrâns şi privilegiat al primilor fondatori şi al descendenţilor acelora, şi unde valuri succesive de noi colonişti nu obţineau acelaşi statut şi drepturi similare. Problema inegalităţii de statut şi de putere dintre întâii sosiţi şi valurile ulterioare de colonizare a fost dintre cele mai acute pretutindeni în lumea greacă în expansiune - dovadă şi faptul că adesea cetăţile coloniale care chemau noi loturi de colonişti îi ademeneau dincolo de mare cu făgăduiala drepturilor depline şi egale cu cele ale fondatorilor. Nu avem nici un motiv să credem că la Istros primii colonişti nu s-ar fi bucurat de un statut superior şi de privilegii, cu atât mai mult cu cât tradiţia marilor familii aristocratice care se revendicau de la obârşia lor milesiană și-au păstrat o remarcabilă vitalitate până târziu în timp. Însuşi faptul că acei descendenţi ai ilustrelor familii fondatoare par să-şi fi rezervat până târziu sacerdoţiul lui Apollo ne îndeamnă să formulăm 2 supoziţii convergente, mai degrabă cu titlu de exerciţiu şi fără a avea pretenţia vreunei dovezi peremptorii în favoarea lor. Pe de-o parte, esteinteresant de observat că, la Milet, puterea politică a rămas pentru multă vreme în mâinile confreriei de ‘Molpoi’ - deci având în centrul privilegiului politic o relaţie specială cu cultul lui Apollo - şi că aceeaşi ipostază a zeului pare să fie calificantă pentru exercitarea puterii politice şi la Olbia. La Istros, unde nu există mărturii concludente asupra acelui cult atât de important în metropolă, este clar atestată, în schimb, predominanţa calităţii de Tămăduitor a lui Apollo, ca şi o posibilă calitate ereditară de sacerdot al acelui cult. Aceeaşi pare  fi fost situaţia şi la Apollonia, precum şi în cetăţile din Regatul Bosporan (Kirke). E drept că şi ipostaza de ‘Delphinios’ a lui Apollo include o componentă importantă, dacă nu chiar decisivă, de tămăduire: încă din ‘Iliada’ 1:12Apollo apare ca Domn al molimei şi al vindecării de molimă, şi astfel rămâne el de-a lungul întregii sale istorii de zeu al tămăduirii - nu prin poţiuni magice sau incantaţii de taină, ci al cântului şi dansului vindecător. O tradiţie bine reprezentată situa, la originea sanctuarului de la Didyma şi a cultului în care erau specializaţi milesienii, alungarea unei molime prin cânt, dans şi aspersii cu ramuri de dafin. Nu mă gândesc aşadar, la vreo schismă, care nici nu ar fi fost posibilă în configuraţia politeismului antic. Ne putem întreba, în schimb, dacă nu cumva acea situaţie nu răspundea, la originile întemeierii Histriei - poate şi a altor cetăţi pontice - unor tensiuni dintre 2 confrerii sacerdotale milesiene grupate în jurul unor ‘gene’ sau hetairii diferite. N-ar fi pentru prima dată în istoria cetăţilor arhaice când competiţia pentru putere - religioasă şi politică deopotrivă - dintre 2 facţiuni s-ar fi încheiat cu strămutarea uneia dintre acele facţiuni dincolo de mare. Pe de altă parte, putem imagina că, în contextul răsturnărilor politice, privilegiul sacerdoţiului lui Apollo a fost rezervat - oficial şi instituţionalizat - aceloraşi familii nobile de ctitori şi dincolo de momentul instaurării democraţiei la Histria. Histria arhaică a fost şi ea o cetate dominată de privilegiile unei minorităţi, pe care, se înţelege din toate consideraţiile de până acum, o consider ca pe o ‘dynasteia’ nobiliară tradiţională în cetăţile arhaice. Nu văd, într-adevăr, nici un motiv pentru a identifica acea minoritate de deţinători exclusivi ai autorităţii politico-religioase drept o oligarhie de negustori şi armatori. E evident că tumulii complexului funerar de la Histria nu aveau cum să adăpostească pe toţi defuncţii cetăţii, şi că măcar o a doua necropolă, mai modestă - deci, după toate probabilităţile plană - trebuia să existe încă din secolul VI î.C. undeva în spaţiul încă necercetat - poate inundat azi, poate doar ignorat - al Histriei. O asemenea necropolă a fost atestată epigrafic de la începutul secolului IV î.C., de când datează cele mai vechi stele funerare. În astfel de condiţii, nu putem formula decât o teză generală, anume că necropola tumulară - rezervată unor ‘gene’ privilegiate - a fost o vreme dublată, apoi părăsită pentru un secol, fiind probabil înlocuită de o necropolă plană, pentru ca, începând din secolul III î.C., înmormântările în tumuli să fie reluate. În majoritatea cetăţilor antice în care necropolele au făcut obiectul unor cercetări sistematice, s-a dovedit că atât distribuţia în spaţiu a mormintelor din perioada arhaică, cât şi inventarele ori ritualurile funerare, au reprezentat o componentă esenţială în afirmarea emfatică a statutelor privilegiate. Tocmai de aceea, atunci când cetatea a tins să îngrădească privilegiile tradiţionale, practicile funerare au făcut obiectul unor restricţii severe care au limitat prin legi somptuare drastice cheltuiala ostentativă de capital social şi simbolic a ofrandelor, construcţiilor şi ceremoniilor, al căror fast a fost condamnat şi a căror desfăşurare a fost atent supravegheată de magistraţii cetăţii. Parte integrantă a marii mişcări de contestare a ostentaţiei nobiliare şi de normare a expresiilor publice ale statutelor privilegiate, acea restructurare a uzanţelor funerare (atestată de numeroase surse literare şi confirmată de datele arheologice) s-a generalizat în cursul secolului V î.C. în multe cetăţi greceşti şi - după toate probabilităţile - chiar şi la Roma şi în Latium.
Componenţa Consiliului Bătrânilor din Histria
“Protectorii” Histriei - de fapt şefii - trăiau la cotul Dunării în Gherghina, ca Zalmodegikos şi Moskon în secolul III î.C., Rhemaxos şi Phradmon în secolul II î.C., ş.a. Râul Dobrogean lung de 50 km, cu gura între Histria și Tomis, se numea Naxius / azi Casimcea (onomastica era în legătură cu naxienii de pe Insula Naxos - ce înainte se numea Karkesia - similară cu cea ulterioară Naissus / Niş, etc). Histria şi Tomis au fost colonizate mai ales de Gentilii dintre Milet şi Efes, numiţi “Boreis” și “Ergadeis”, considerați “Phyle”, adică “de rasă” (pe coasta Nordică a Mării Negre, printre alte colonii Cariane au fost Miletopolis / Olbia şi Kirke): Ergadeii - notați Argadei de către istoricul Herodot Karka, ca unul dintre cele 4 mari triburi din apusul Anatoliei - recunoscuți ca demiurgi / mari meseriași și negustori erau înfrăţiți cu alți coloniști din Ionia, numiți Gheleoni / mari fermieri. În Antichitate, pe coasta V Anatoliană semnificativi au fost unii Ionieni (existenți mai ales între Caria și Lidia): dinaștii Gherga din Caria / Țara Gherghiților au fost printre fondatorii coloniilor Grecești de pe coasta Dobrogei și apoi i-au condus pe Geto-Dacii din actualul spațiu Român. Metropola Milet - principalul port de îmbarcare Gherghit - se găsea la S de golful în care se vărsa Râul Meandru (limita Nordică a Cariei - Țara Gherghiților - era formată de Râul Meandru, ale cărui meandre au devenit emblematice pentru Greci; Milet - cetate și port - era în Caria). O propagandă ulterioară a plasat Miletul în Ionia (Gherghiții Cariei au fost atât Doriani / Dorieni, cât și Ioniani / Ionieni): metropola Milet a Cariei a ajutat dezvoltarea Ioniei (respectiv coasta Anatoliei din Nordul Milesian). În 2001, Dr. Vanessa Gorman a scris că “În Miletul arhaic (ca și la Efes ori pe coasta Ioniană) trăiau Arga-dei: o inscripție despre ei din 679 î.C. aflată în colonia Cariană din portul Kyzikos / Misia - la hotarul cu fostul Regat Troian - indică prezența lor în metropola mamă; la fel, în coloniile din Dobrogea ale Miletului clasic - Histria și Tomis - inscripțiile au atestat Arga-deii”. După cum a studiat în 2003 Dr. Alexandru Sonoc, primul “agonothet” (cel care prezida întrecerile atletice) la Tomis - colonia Carianilor / Anatolienilor apuseni pe locul unde azi e orașul Constanța - a fost Marele Preot zis “Fiul Pontului” din tribul / neamul “Arga-deis”, căruia i-a fost dedicată o statuie; mai se poate observa că de atunci încă după mult timp, ca de exemplu la Tomis în secolul III, exista “agonothetul” Aurelios Gregoras / fiul lui Artemidoros Gregoras - conducătorul unui cor sacru - biruitorul unui concurs dyonisiac. În mileniul I î.C., coloniile Carianilor / Gherghiţilor din Dobrogea nu erau populate de o mână de oameni, ci de grupuri însemnate, care nu numai că au condus timp de multe secole mai ales cetăţile Nordice ca Ergame, Histria, Tomis, etc. dar acolo coloniştii Gherghiţi / Cariani au şi interferat cu indigenii Geţi, având împreună Cultura Cariano-Getă (ştiută şi ca Greco-Getă); o bună parte din comerţ au dezvoltat-o în S prin Tracia îndeosebi cu Insula Tasos dar şi cu mai depărtata Insulă Rodos iar în N - tot pe malul Pontic - mai ales cu coloniştii Cariani din Miletopolis / Olbia (utilizând moneda comună - scoasă împreună - cu Gorgona pe o parte şi roata pe cealaltă parte). Olbia pentru fondatorii Cariani însemna “Fericită”: colonia a fost întemeiată în secolul VI î.C. pe malul drept al limanului Râului Bug, în cea mai Sudică parte, unde emigranții plecați din Milet s-au extins treptat pe înălțimile din împrejurimi, acolo fiind condiții favorabile de locuit și surse de apă potabilă; orașul a avut 2 părți, sus planificarea fiind gândită pe cartiere cu străzi intersectate în unghiuri drepte, acolo locuind bogații, polisul fiind înconjurat de ziduri din piatră cu bastioane, în centrul localității având templul, teatrul și târgul. Legăturile strânse dintre colonia Olbia și metropola sa Milet s-au păstrat mult timp, de exemplu un document din secolul IV î.C. indicând din perspectivă religioasă că ambele părți puteau aduce jertfe la aceleași altare iar din perspectivă comercială că Milesienii erau scutiți de impozite în Olbia, la rândul lor și Olbienii având aceleași drepturi în Milet. În secolul I î.C., colonia Cariană Olbia a fost inclusă în Regatul Pontic condus de regele Mitradates VI iar apoi în Imperiul Get al împăratului Burebista (structura imperială a lui Burebista a fost în continuarea apuseană a structurii Pontice dezvoltată de Mitradates VI, dezvoltându-se puternic în succesiune imediată după decesul aceluia: regele Mitradates VI - având permanent lângă el grupul de șamani Sciți numiți Agari - lua preventiv doze aproape letale de otrăvuri, pentru a fi imun în caz de atentat, antidotul său fiind râvnit de mulți Antici; conform academicianului Irlandez Brian McGing în 1986, acei Agari de la Curtea Regală erau vraci Maeoti - de la Marea Karga - specialiști în toxine). La jumătatea distanţei dintre Histria şi Tomis se poate observa toponimia semnificativă Garga-lîc / Gargalîc, acum Corbu, numele Garga-lâc fiind atât pentru Lac - cândva Bulboaca, adică Vâltoare / Gîldău = loc primejdios pentru înot - cât şi pentru localitate, care a fost o întinsă aşezare Antică pe Valea Vetrei, după cum au studiat în 1987 Alexandru Avram, Octavian Bounegru şi Costel Chiriac, în dreptul Capului “Midia” (ce desparte cele 2 sectoare ale ţărmului Dobrogean, cel jos din N şi cel cu faleze din S):
Garga-lâc la Capul Midia
În lucrarea din 2012 “Cu privire la coloniile greceşti din Dobrogea şi la data constituirii teritoriului lor rural”, cercetătorul Român Vladimir Iliescu a afirmat: “Pe la mijlocul secolului VIII î.C. a început marea mişcare de răspândire a grecilor. Cauzele mişcării greceşti de colonizare trebuie căutate în condiţiile interne ale lumii greceşti în perioada arhaică. Este vorba despre o creştere a marii proprietăţi, ce se manifesta prin concentarea ei în mâna aristocraţiei gentilice, concomitent cu o scădere a numărului micilor proprietari. Aceia au ajuns în dependenţa economică a primilor, odată cu pierderea loturilor personale. Astfel luă naştere o lipsă acută de pământ - respectiv un mare surplus de braţe de muncă - accentuată şi de relativa suprapopulare datorită creşterii demografice periodice. Dacă la contradicţiile social-economice se mai adaugă şi altele politice, ca de pildă opoziţia unei părţi a cetăţenilor faţă de tirania care a început să apară în lumea greacă de la mijlocul secolului VII î.C., înţelegem de ce pentru o lungă perioadă de timp au existat grupuri de oameni dornici de o viaţă mai bună. Aceia erau dispuşi să se expatrieze şi să înfrunte un drum lung şi anevoios şi mai ales primejdiile unui ţărm barbar’, chiar dacă acela era de multe ori nelocuit. Alături de acea mişcare ‘agrară’ - fie ea spontană şi particulară sau dirijată şi formală - au existat şi acţiuni oficiale care urmăreau scopuri comerciale. În locurile în care debarcau, noii veniţi procedau de obicei la o împărţire a pământului ocupat. Aceasta se efectua prin tragerea la sorţi a unor loturi destinate satisfacerii nevoilor proaspeţilor locuitori. În felul acela, colonia dispunea de un teritoriu rural - ‘chora’ - care cu vremea avea tendinţa să se mărească, pe măsură ce se dezvolta şi oraşul prin forţe proprii sau datorită venirii unor grupuri colonizatoare ulterioare. Când se vorbeşte despre teritoriul rural al coloniilor greceşti, trebuie avut în vedere faptul că există 2 sensuri ale termenului ‘chora’ în greacă; astfel, trebuie deosebit înţelesul restrâns de cel larg al cuvântului. Primul desemnează ogoarele din jurul aşezării, cultivate pentru satisfacerea nevoilor locuitorilor acesteia. Al doilea cuprindea o regiune întinsă de zeci de km, reprezentând zone de influenţă sau de dominaţie politică, în interiorul căreia se găseau de obicei şi alte aşezări, de mărime variabilă, dar legate de aşezarea principală. Colonizarea greacă în Marea Neagră a fost aproape exclusiv opera celor din Milet. Tradiţia istorică (consemnată şi de Pliniu cel Bătrân ori Seneca) le-a atribuit zeci de colonii. Caracterul mişcării milesiene a fost apreciat - în general - ca fiind de factură comercială. Stepa nord-pontică a cunoscut o depopulare temporară tocmai în intervalul când s-au aşezat grecii. De aceea grupuri relativ numeroase de greci au ocupat devreme mari întinderi de pământ iar de la început nu există urme despre convieţuirea elementului grecesc nou venit cu localnicii (ori de asimilări). În nordul Dobrogei, lângă Jurilovca, la Capul Dolojman, întâlnim prima localitate amintită de un izvor, pe nume Orgame. Prima tradiţie literară a întemeierii Histriei, reprezentată de Eusebiu din Cezareea, a plasat evenimentul în 657 î.C. Despre oraşul Tomis, Periplul aşa-zisului Scymnos a spus că era vorba de o colonie milesiană. Miletul a participat la revolta cetăţilor împotriva perşilor şi fiind învins a fost devastat de aceia în 494 î.C., an după care nu mai poate fi vorba de acţiuni colonizatoare din partea metropolei milesiene. Ţărmul dobrogean n-a cunoscut numai acele mari colonii greceşti, care au trăit perioade de mare înflorire; alături de ele au existat şi un şir de localităţi mai mici: lângă Tomis - la Capul Tuzla - era Turris / Stratonis, între Callatis şi Caliacra (Capul Tir-Isis) era ‘Portul carianilor’, etc. Nu trebuie uitat nici ‘Portul istrienilor’ care se găsea la nordul Dunării (ce reprezenta - după cum îi spunea numele, cu mare probabilitate - o aşezare creată de locuitorii Histriei). Oraşul Aphrodisias s-a aflat în apropierea ‘Portului carianilor’, în regiunea care a şi primit numele de Caria, deoarece antecedentele erau cariane. Între Callatis şi Tomis erau aşezările ioniene Eumenia şi Parthenopolis, la a căror întemeiere nu este exclus să fi contribuit - dacă nu au realizat-o chiar integral - Histria şi/sau Tomis. Faptele prezentate şi mai ales legăturile cauzale sugerate urmăresc să atragă atenţia asupra unui aspect important (dar omis la noi), al colonizării greceşti din Dobrogea: e vorba de rolul activ - colonizator - al aşezărilor greceşti, indiferent dacă ele au acţionat singure, împreună cu metropola sau în colaborare cu vecinii. Cetăţile dobrogene trebuie să fi avut câte un teritoriu rural în jurul lor; de exemplu, Histria avea încă din secolul VI î.C. un teritoriu rural înspre interiorul Dobrogei. Apoi, lupte între geţi şi sciţi au avut loc fără îndoială, căci ocuparea unei părţi a Dobrogei nu s-a petrecut fără o rezistenţă a autohtonilor; din secolul IV î.C. şi sciţii au întreţinut raporturi cu cetăţile greceşti, garantând în mod eficient marile zone rurale ale acelora”. La S de Vama Veche - şi respectiv de Callatis / Mangalia - era Portul Carianilor (în Latină “CARYS PORTYS”, acum “Karon Limen” în Bulgară); fosta localitate Dobrogeană Karia - existentă acolo din secolul VI î.C. - în prezent se numeşte Şabla 43,32 lat. N, 28,32 long. E (cel mai răsăritean punct al Bulgariei) iar în Golful Carian de pe coasta Dobrogeană, cetatea Kartalii - azi Duranku-lak 43,42 lat. N, 28,31 long. E din comuna Şabla - era neolitică, datând din mileniul VI î.C., supranumită “Troia Europeană”: acolo Carianii au ridicat în secolul IV î.C. din piatră Templul Cybelei, al Marii Zeiţe Anatoliene.
Templul Carian al Cybelei în cetatea Kartalii din Dobrogea
În Dobrogea, Romanul Pliniu 4:11 a menționat şi așezarea de coloniști Cariani cu genericul Aphrodisias (oraș Antic populat de 60 de mii de oameni, apropiat de marele Sanctuar Gherga): așadar, Gherghinii Cariei (aflați printre Anticii coloniști ai litoralului Dobrogean) nu erau doar Milesieni - adică numai din apuseana metropolă Milet și din centrala capitală Milasa - ci erau masiv și din răsăritul Afrodisiac al Țării Gherghiților, din zona urbei aflată în vecinătatea Sanctuarului Gherga; după cum a scris și istoricul Carian Herodot 1:131, 1:199, numele Asirian al Afroditei - echivalată mai ales în Mesopotamia cu Iștar - era Mylitta. Aici intervine discuția despre etimologia Dunării inferioare, ca Istru (“numele Geto-Grec”, conform și lingvistului Lazăr Șăineanu - asistentul Evreu al academicianului Petriceicu Hașdeu - în “Dicționarul universal al limbei Române” din 1929): marea apă curgătoare cu Delta în Dobrogea dar și cetatea protectoare a gurii sale cea mai Sudică - Istros și Histria - și-au căpătat denumirile Istriane de la coloniștii orientali / Asiatici sosiți din Caria = Țara Gherghiților, care își aveau în Anatolia onomasticile capitalei Mylasa / Milasa ori metropolei Milet/os (portul principal de îmbarcare al celor știuți drept Milesieni) ca ecouri ale Afro-ditei, adică ale Zeiței Afro numită Asirian Mylitta ori Babilonian Mulissu, adorarea ei ca Iștar / Ister fiind uriașă între Mesopotamia / “Meso-Potamia” = “zona dintre Fluvii” și Potamos, cel mai mare Fluviu de la Marea Neagră. În Caria - Țara Gherghiților - în vecinătatea răsăriteană a marelui Sanctuar Gherga se afla cel mai mare centru de cult al Afrodisiei / Iștar iar adoratorii ei (ziși “Milesieni”) au populat zona Dunării inferioare / Istrului, unde s-au amestecat cu autohtonii Geți. În 2016, Dr. Nicole Brisch - profesoară la Universitatea din Copenhaga / capitala Danemarcei - a analizat echivalența divinei Mulissu (în vechea Aramaică notată “MLȘ” - oglindind “ȘLM” / consoanele Zeului Șalim al asfințitului - ori scrisă ca “Molis” la sfârșitul mileniului I î.C. de către istoricul Syriac Nicolae din Damasc 2:232 / tutorele copiilor Cleopatrei) cu Mama Zeițelor, respectiv Zeița Iștar, având asociată planeta Venus din amurg; ea inițial a fost Ninlil, femeia Zeului Enlil / patronul tornadelor știut și ca Baal / Kalkal iar ca Iștar / Zeița dragostei sexuale a fost refuzată de Ghilga-meș (cel mai mare rege al Sumerienilor); în secolul V î.C., Herodot Karka în “Istorii” 1:105 a scris că după ce faraonul Psametic - având garda formată din Cariani / Gherghiți - s-a înțeles cu Sciții, contra unor daruri, să nu atace Egiptul, unii Sciți, rămași în ariergardă, au devastat totuși Templul Afroditei din Ascalon (portul așezării Beth Gherga din Canaan).
Războinică Scită și un cal gătit Scit
Pentru vechii Greci, principalul centru cultic al Aphroditei a fost în orașul Aphrodisias din răsăritul Cariei, la E de Sanctuarul Gherga: de partea cealaltă a Văii Meandrului - lângă zona cultică a Aphroditei - era Aphrike / Phrygia, condusă după Războiul Troian de către Dinastia Gordias; așadar, de ambele părți ale Meandrului superior, deopotrivă onomasticile Aphroditas și Aphrike, respectiv Ghergas și Gordias, confirmau că între Bazinul Meso-Potamos și Bazinul Potamos credința în frumoasa Zeiță era susținută mai ales de Milesienii Gherghi - din Caria / Anatolia - care i-au transmis numele Iștar, echivalat și Mullissu / Mulitta, din Mesopotamia în N Moesiei, la H/Istria, Portul Istrienilor și Istru (Iștar în unele Graiuri Anatoliene era Cybele / Sibila). De exemplu, în Dobrogea pe acropola Histriei, în Zona Sacră, era Templul Afroditei, datând din secolul VI î.C. - dinainte de istoricul Carian Herodot - care avea și Fântâna Afroditei într-o falie / crăpătură naturală a terenului, cu scări săpate ce duceau la fund (s-a ruinat din cauza unui cutremur, la sfârșitul secolului II î.C.); în lumina solară, strălucirea calcarului din care era construit Templul Zeiței la Histria punea în umbră cele din jur, ceea ce crea o ambianță deosebită: coloniștii Cariani o respectau pe Zeița Afrodita nu doar în Histria, ci și în Tomis, etc.
Soții Zei Enlil și Ninlil / Iștar
Istoricul Arrian în “Periplul Pontului Euxin” 35 din secolul II a scris: “De la cetatea Callatis la Portul Carum - Portul Carilor - sunt 180 de stadii; însăși regiunea ce se află împrejurul acelui port se numește Caria” (în timpul ocupației Romane a Cariei și Dobrogei, existența Carianilor în Dobrogea încă era consemnată). Zona de influenţă a Mangaliei / Callatis (teritoriul său rural) se întindea din S de la Portul Carianilor până în N la Tekir-ghiol / Lacul lui Tekir; zona de influenţă a Constanţei / Tomis era de acolo - de la Tekir-ghiol - până în N la Garga-lâc iar de la Gargalîc / Garga-lâc înspre N începea zona de influenţă a Histriei: hotarele Gherghite demarcau proprietăţi ale celor din Ţara Gherghiţilor / Caria, ajunşi colonişti în Dobrogea Geţilor. Este de remarcat că geograful Antic Pomponius Mela 2:2 a afirmat despre Callatis / Mangalia că a fost o colonie Milesiană / Cariană (adică a celor din Ţara Gherghiţilor, la fel ca şi toate celelalte colonii de pe litoralul Dobrogei); în posibilul mormânt al conducătorului cetăţii Callatis - după cum a menţionat în 2013 Marcel Colesniuc, directorul Muzeului din Mangalia” - a fost descoperit în 1959 cel mai vechi papirus din Europa, datând din secolul IV î.C. (din timpul împăratului Macedon Alexandru “cel Mare”, care stăpânea şi Dobrogea). Se poate observa că Mangala era termenul Sanscrit pentru Marte.
În “Pontica” din 1992, cercetătorii Români Alexandru Avram şi Maria Bărbulescu au abordat inscripţia funerară din Mangalia / Dobrogea ce se vede în imagine - care poate fi “GAR-KAE” - descoperită cu ocazia unor săpături cu jumătate de secol înainte pe drumul de la Portul Callatis spre Portul Carianilor (semănând izbitor de mult cu cele de gen “GER-GAS” din Carianul Sanctuar Gherga): “Bază de marmură, cu suprafaţa netezită, dimensiunile 0,165 x 0,115 x 0,085 m şi scriere cu litere elegante dispuse stoichedon’, înalte de 2 cm. Dispunerea literelor dar şi toate inscripţiile din jur indică secolul IV î.C. Avem de a face cu unul din cele mai vechi monumente epigrafice callatiene, al cărui caracter funerar este neîndoielnic. În schimb, nu se poate emite nici o ipoteză cu privire la numele şi patronimicul defunctului sau defunctei”. (O altă interpretare a inscripţiei poate fi şi prin considerarea sa ca ruptă dintr-un text mai lung, cu literele ca primele din rânduri separate - anume “PAR...” şi “CLE...” - ceea ce aşa n-ar avea nici o legătură cu Gherga; prima ipoteză e însă mai plauzibilă, atât prin asemănarea cu inscripţiile Obeliscurilor Gherga din Caria, cât şi cu orizontul de timp, când transcrierea în noul Grai Dobrogean îndreptăţea astfel forma descoperită; mai mult, inclusiv stilul epigrafic - de gen stoichedon” - era în aceeaşi practică Greacă dar şi Ghergană de aliniere ca într-o grilă a literelor, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, fără spaţii între cuvinte, ultima oară cu folosire în Lycia secolului III î.C). “Periplul” lui Scymnos din Chios în secolul II î.C. a consemnat în paragraful 841: “Spre răsărit cel ce trece de Borysthene / Nipru întâlnește ca locuitori pe Sciții numiți Hylaei; vecini cu aceia spre continent sunt Georgii, apoi urmează un mare pustiu”. (Gherghii așadar pe atunci - spre sfârșitul mileniului I î.C. - încă trăiau în libertatea capătului Vechii Lumi). La începutul mileniului I, geograful Antic Strabon VII 3:17, VII 4:6 a scris despre ceea ce era şi în cealaltă parte (dincolo de Dobrogea): “Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la Nord, între Istru şi Nipru, este pustiul Gheţilor. Apoi vin TyraGeţii iar după ei Sarmaţii Iazigi şi cei Regali, apoi Gurghii / Urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu-se cu agricultura. Dincolo de gura Niprului este Golful Karkinit, foarte mare. Peninsula Crimeii e fertilă, Elenii importând multe cereale din areal. Acolo oamenii sunt Gheorghi, spre deosebire de nomazii menţionaţi anterior. Se hrănesc cu carne de diferite animale - printre care şi de cal - precum şi cu brânză şi lapte acru. Nomazii sunt războinici, nu tâlhari: îşi cedează pământurile celor care vor să-l cultive iar ei se mulţumesc să ia în schimb un fel de dijmă destul de măsurată (nu să le prisosească, ci numai atât cât să le ajungă pentru nevoile obişnuite ale vieţii) iar dacă nu li se achită, atunci silesc cu armele. Pe de altă parte, Gheorghii din acele părţi - cu toate că sunt socotiţi mai blânzi şi mai civilizaţi, deoarece sunt puşi pe câştig şi legaţi de mare - nu se dau în lături de la tâlhării, nici de la alte nelegiuri şi lăcomii de acel fel”. În secolul XIX, autorul Dionisie Fotino al “Istoriei Daciei” care a scris că în Antichitate la N de Marea Neagră erau Giurgii nomazi, a consemnat că Romanul Aurelius Victor considera patria Goților ca Dacia, că Sârbii proveneau din Media, etc. iar George Sion, ajuns academician - care în cinstea Unirii Principatelor Române din 1859 i-a tradus lucrarea din Greacă și a publicat-o în limba Română Modernă - a mai precizat că leagănul Geților a fost Valea Fluviului Oksos din Asia Centrală, ș.a.m.d.
Anticul Kirke / Kirki - fondat la mijlocul secolului VI î.C. de emigranţii Cariani / Greci din Milet în Evpatoria 45,12 lat. N, 33,21 long. E / Crimeea, tot la Marea Neagră, Peninsulă denumită pe atunci Tauris - se mai numea şi Kerkinitida (în răsăritul său, Strâmtoarea dintre Marea Azov / Karga şi Marea Neagră / Pont era Kerci). În general, colonizările au fost bine organizate: mai întâi, locul era ales după informaţii prealabile luate de la negustori; coloniştii erau voluntari, oameni sănătoşi care dispuneau de mijloace proprii pentru a se întreţine (câteodată, ritmul creşterilor populaţiilor era prin dublare la fiecare generaţie). Sub conducerea unui nobil investit cu puteri depline - şi care în caz de reuşită a acţiunii era venerat după moarte ca un erou - la plecare era luată o brazdă de pământ de acasă şi foc de pe altar; la sosire, brazda era îngropată şi se ridica vatra cu focul sacru. Colonia era organizată după modelul originar al aşezării de acasă, cu care legăturile erau menţinute. Coloniştii căutau pământuri fertile dar erau preocupaţi şi de comerţ. Este de ştiut că Marea Neagră a fost denumită astfel nu doar nuanţelor mai întunecate ale apei sale, ci şi pentru că era Nordică lumii de atunci (când a fost botezată aşa); plasarea Elenilor din S Balcanilor pe țărmurile Mării Negre e nepotrivită / diversionistă - introdusă în Epoca Modernă de propagandiști politici interesați - necorespunzând realității istorice, anume a colonizărilor Grecești din Anatolia (îndeosebi fiindcă Peninsula Anatolia / Asia Mică e Sudul Mării Negre, practic fiind și mai la îndemână decât Peninsula Balcanică din Sudul Europei, mai îndepărtată): Atena acum e capitala Elenilor - mare oraș - dar pe atunci (în Antichitate) nu conta în colonizările Pontice, căci acelea în primul rând și în majoritate au fost fondate de Milet / metropola Carianilor iar în al doilea rând și în minoritate, unele colonii Pontice nu au fost înființate direct de Milet, ci de alte colonii întemeiate de Milet. Ulterior stabilirilor Grecilor Anatolieni în jurul Pontului, coloniile lor au devenit atractive pentru o mare putere imperială apărută cu iradiere din mai îndepărtata Peninsulă Apenină / Italică, anume cea Romană (de altfel, Atena a fost înglobată în Imperiul Roman din 146 î.C. iar Milet mai târziu). În 2006, istoricul Basarabean Anatolie Bajora a scris despre “Prezența barbară în orașele-colonii grecești din Nord-Vestul Mării Negre în secolele VII-I î.C”: “În secolele IV-III î.C., un rol remarcabil în dezvoltarea orașelor din Nord-Vestul Mării Negre l-au avut triburile locale. Tot în acea perioadă s-au întărit relațiile cu centrele din Asia Mică, Insulele Cicladice și orașele din Sudul Pontului. Aceea a fost de fapt etapa de apogeu a dezvoltării economice: agricultura, meșteșugurile, comerțul și cultura, îndeosebi arta și arhitectura. Însă spre sfârșitul perioadei respective s-au observat primele semne ale crizei social-economice, fapt care a produs importante schimbări și în viața politică, desigur evenimentul fiind provocat și accelerat de expansiunea romană. Din secolul III î.C. a început presiunea asupra polisurilor de pe litoralul pontic și din partea triburilor barbare, tot mai des având loc ciocniri militare cu sciții, triburi care doreau să-și subordoneze acele orașe. Pentru a face față agresiunii crescânde din partea Romei, polisurile amplasate în zona Nord-Vestică a litoralului Mării Negre au încheiat alianță cu regele Pontului Mytridathes VI Eupatorul. Este adevărat că alianța nu a fost foarte efectivă, fiindcă Mytridathes s-a bazat pe orașele-state Trans-Pontice, unele dintre ele fiind chiar unite sub sceptrul său. Perioada războiului lui Mytridathes a generat schimbări profunde în istoria dezvoltării majorității orașelor Nord-Vest Pontice, care au început treptat să-și piardă independența politică”.
Regatul Pontic (violet), aliat cu Regatul Armeniei (verde)
Mitradates VI, ultimul rege al Regatului Pontic, care a condus în 120-63 î.C., a fost știut ca “Eu-Pator” = “Tătuc”; i s-a zis “cel Mare” pentru rezistența strașnică pe care a opus-o față de Imperiul Roman, cea mai tare după generalul Hanibal Barca al Punilor (a murit după ce a avut contra Romanilor 3 războaie grele). S-a născut în Sinope 42,02 lat. N, 35,09 long. E - colonie Cariană, cel mai Nordic port Anatolian la Marea Neagră - și pretindea că era descendent al împăratului Kurus / Cyrus “cel Mare”, fondatorul Imperiului Perșilor și al generalilor împăratului Alexandru Makedon. Strămoșul Mitradates I a întemeiat Regatul Pontic în 281 î.C., cu capitala la Amasia (orașul unde apoi s-a născut geograful Strabon, nobil care a învățat în Caria). Regele Mitradates VI și-a extins Regatul Pontic în jurul Mării Negre: în 116 î.C. a aranjat cu nobilul Gordios omorârea cumnatului său Ariarathes VI al Capadochiei, pentru ca să conducă acolo numai sora și soția lui totodată - ca regentă - iar când ea s-a însoțit cu Nikomedes al Bitiniei, și-a pus fiul de 8 ani în fruntea Capadochiei, cu omul de cea mai mare încredere Gordios ca regent (ulterior, când Romanii conduși de generalul Sulla 138-78 î.C. au atacat în primul război mitridatic 89-85 î.C., nobilul Gordios din Capadochia s-a opus eroic dar a fost învins). În 115 î.C. regele Mitradates VI al Pontului a moștenit Armenia Mică, apoi a cucerit Colchisul; cetățile Crimeii au apelat la el pentru sprijin contra Sciților și astfel a ajuns să controleze Nordul Pontului Euxin: extinderea puterii sale în toată Anatolia a avut loc treptat, coagulând rezistența autohtonilor din cauza pericolului Roman (în aceeași coaliție formată de el împotriva Romanilor fiind cuprinse deopotrivă cetățile Cariane din Caria - Mitradates VI avându-și ca a doua soție pe inteligenta Monima din Stratonikeia / de lângă Sanctuarul Gherga - și cetățile Cariane din Dobrogea); Mitradates VI - foarte îndrăgostit de frumoasa Monima - chiar a locuit un timp la Stratonikeia iar fiica lor a ajuns regina Capadochiei (copiii aceleia fiind ultimii regi acolo, înaintea transformării Capadochiei în provincie Romană). La Tomis / azi Constanța - în comparație cu Callatis / Mangalia sau Histria - s-au găsit cele mai multe monede de aur mitridatice (destinate întreținerii trupelor formate mai ales din Geți împotriva Romanilor); se poate observa că imediat după decesul puternicului Mitradates VI din Bazinul Pontic s-a lansat foarte amplu împăratul Burebista în Bazinul Dunării (începând cu bătălia de la Histria din 61 î.C. contra Romanilor conduși de proconsulul Macedoniei Antonius Hybrida, câștigată de Burebista, continuatorul politicii anti-Romane a lui Mitradates VI).
În 2014, istoricul Basarabean Ion Țurcanu în “Antichitatea greco-romană la Nistrul de Jos și în teritoriile învecinate” a scris: “Pătrunderea grecilor în apele Mării Negre trebuie să fi început încă în ultimele secole ale mileniului II î.C. Teama de puterile ascunse ale mării și incapacitatea de a o stăpâni au dat naștere numelui pe care grecii, la etapa timpurie a istoriei lor, au dat-o Mării Negre: mare neospitalieră, expresie pe care ne-a transmis-o mai ales antichitatea clasică, prin gura poetului Pindar și mult mai târziu prin cea a lui Ovidiu (‘Euxini litora Ponti: dictus ab antiquis Axenus ille fuit’). E posibil ca grecii să-și fi închipuit că marea era de fapt un ocean sau parte a unui ocean, ceea ce i-ar fi putut face să se teamă de ea și deci să amâne pentru 2 secole colonizarea ei, numai că în secolele X-IX î.C. încă nu existau premisele care aveau să determine colonizarea. Cu trecerea timpului, pe măsura perfecționării construcțiilor navale și a dezvoltării artei navigației, marea a devenit tot mai blândă, mai primitoare, ceea ce i-a adus, așa cum a arătat același Ovidiu, un alt nume, acela de mare ospitalieră. Numele actual al Mării Negre vine tot din antichitate și pare să fie de origine iraniană; acest conținut semantic al numelui a fost însușit de toți cei care au trăit lângă ea, dar și cei care s-au aflat doar o vreme în preajma ei. Unele mărturii arheologice - de la Histria și Berezan, de exemplu - sugerează prezența grecilor în aceste locuri încă din secolul VIII î.C. Colonizarea litoralului pontic mai devreme ar fi fost zădărnicită de incursiunile repetate ale cimerienilor; au fost însă și alte cauze, în special de ordin economic. Modalitățile de întemeiere a coloniilor erau variate, dar procedura care s-a impus aproape în mod absolut era cea care se realiza prin voința instituțiilor de stat ale polisurilor ce se hotărau să înființeze colonii. Principalele sarcini constau în cercetarea preliminară a teritoriilor viitoarelor colonii de câțiva oameni delegați de cele mai înalte foruri de stat din metropolă cu acea misiune specială, știindu-se că grecii navigau frecvent în Marea Neagră încă din secolul VIII î.C. și alegerea unui conducător al grupului de coloniști, numit ‘oikist’. Acela, delegat cu împuterniciri aproape nelimitate și însoțit de un grup numeros de coloniști, până la câteva sute de oameni, pleca navigând de-a lungul coastelor uscatului la locul dinainte știut, unde înființa colonia. Locurile preferate depindeau de scopurile urmărite de coloniști, altfel spus, de caracterul viitoarei colonii. În general, se vorbește de câteva categorii: agricole, comerciale, pescărești, chiar piraterești. Este însă greu de închipuit că ar fi putut exista o colonie care ar fi avut doar o singură ocupație, mai cu seamă dacă ne gândim la piraterie. Ceea ce e de admis ca cel mai probabil e că primele comunități erau orientate spre activități largi și diverse, în general pașnice, continuând în noua patrie ocupațiile din metropole. Întrucât principalul mobil al plecării de acasă era lipsa sau insuficiența de pământ, coloniștii căutau pământuri fertile. Acestea însă trebuiau să se afle în mod necesar lângă mare, fapt ce se explică atât prin dorința de a păstra legătura cu metropolele, cât și prin modul de viață al coloniștilor, care erau originari din polisuri situate pe sau lângă litoralul maritim și deci, în afară de faptul că erau aproape întotdeauna agricultori și crescători de vite, mai erau marinari și pescari. De aceea, continuând tradiția și totodată urmărind să obțină pământurile de care aveau nevoie pentru a cultiva cereale și a crește vite, coloniștii căutau să fondeze noua așezare într-o zonă favorabilă practicării agriculturii din apropierea unui golf, a unei rade sau a estuarului unui râu, cum erau de exemplu locurile de revărsare în mare a Nistrului, Bugului și Niprului. Odată debarcați pe țărm, noii sosiți înființau la început o așezare destul de primitivă, pe care o împrejmuiau cu un zid grosolan de apărare. Dar în cel mult câteva decenii așezările de acel fel erau înlocuite de cetăți solide din piatră, după modelele din patrie, cu case private, edificii publice, cu un sistem de fortificații și destul de des cu construcții portuare. În același timp începea valorificarea pământului, care era împărțit în loturi egale și apoi repartizat coloniștilor de către conducătorul ‘oikist’ prin tragere la sorți. Colonizarea greacă din era arhaică a fost numită de unii istorici aventură, dar bineînțeles nu în sensul peiorativ al termenului. Aceasta a fost o acțiune temerară, o călătorie în necunoscut, adeseori plină de pericole, care i-au însoțit pe coloniști din momentul expatrierii și până la afirmarea deplină a puterii lor pe pământurile pe care și le-au ales. Lipsurile sau necazurile de la baștină au constituit motive temeinice ca aceia să ia hotărârea de a pleca din patrie pentru a-și întemeiea un cămin în străinătatea necunoscută, dar numai prin ele însele acelea nu pot lămuri amploarea, tenacitatea și reușita aventurii. Au existat, în afară de acelea, 3 factori mai puternici: credința în zeii lor, încrederea în ei înșiși, în propriile lor puteri și capacități, și modelele de acasă, despre care erau siguri că dacă le vor implanta în noile teritorii, vor reuși cu siguranță. Despre Tyras / Cetatea Albă - la gura Nistrului - de exemplu s-a spus că la început fusese o colonie exclusiv agricolă, ceea ce pare puțin probabil. Nici o colonie nu a fost întemeiată în spații complet izolate, pustii, ci în locuri unde se puteau stabili legături cu populații care aveau anumite ocupații productive. Majoritatea coloniilor grecești de jur-împrejurul Pontului au fost întemeiate de cetățeni ai orașului anatolian Milet, din care motiv această mare a fost numită uneori, din antichitate, Mare Milesiană sau Lac Milesian (în 494 î.C. a încetat înființarea de colonii pontice de către Milet, deoarece metropola a ajuns să facă parte din Imperiul Perșilor). Strabon XIV 1:6 avea desigur dreptate când afirma că ‘multe lucruri a făcut acel oraș dar cel mai mare din ele este numărul coloniilor lui, deoarece Marea Neagră a colonizat-o în întregime, tot așa ca și ProPontida și multe alte ținuturi’. Vorbind despre cetățile grecești de pe litoralul vest-pontic, Ovidiu zicea în Tristele’ 3:1 că ‘aici au venit coloniști trimiși de Milet și au pus casele lor grecești în țara geților’. Tradiția literară antică a atribuit orașului Milet întemeierea - după mărturia lui Pliniu cel Bătrân 4:26 - a 90 de cetăți (la același autor, Olbia - de la confluența Bugului cu Niprul - se mai numea și Miletopolis). Foarte puținele studii actuale referitoare la așezarea greacă puțin cunoscută Orgame de lângă Delta Dunării, pe malul Lacului Razelm (ca de exemplu cea de Mănucu-Adameșteanu) susțin că ar fi fost și ea întemeiată de milesieni. Ceea ce pune la îndoială posibilitatea înființării așezării de către imigranți veniți direct din Milet este faptul că ea are o preistorie indigenă, ceea ce nu poate explica de ce noii veniți s-au așezat peste o populație locală și nu și-au întemeiat propria lor așezare într-un ținut nelocuit, așa cum se practica peste tot la înființarea coloniilor. Și mai trebuie semnalat încă un detaliu important: aproape fără excepție, acelea erau situate lângă o radă sau un estuar, dar neapărat la mare, preferabil într-un loc cât mai puțin accesibil eventualelor atacuri din afară, pe când Orgame s-a aflat într-un loc mlăștinos. Cauzele interesului deosebit al Miletului pentru colonizare, în afara problemelor de ordin material, care erau comune pentru toate polisurile participante la acest proces, țineau de lupta îndelungată și istovitoare cu Regatul Lidiei în secolul VII î.C., ce s-a soldat cu devastarea zonei rurale a cetății, precum și luptele politice interne. Influența grecilor pe litoralul pontic s-a afirmat nu numai prin întemeierea coloniilor de la început, ci și prin faptul că unele din acele colonii au întemeiat, la rândul lor, alte așezări, fie în imediata lor apropiere, fie la o depărtare mai mare; astfel, Histria - întemeiată, în baza cronicii târzii a lui Eusebiu din Caesarea, pe la 657 î.C. - a înființat, pe malul stâng al limanului Nistrului, așezarea Nikonion, probabil în a doua jumătate a secolului VI î.C. Relațiile coloniilor cu metropolele au fost diferite, variind de la caz la caz. În general, ele aveau legături mai strânse cu orașele-mamă, dar puteau avea contacte la fel de bune, iar uneori chiar mai strânse, și cu alte cetăți din lumea greacă. Regula valabilă pentru toate coloniile a fost că, din momentul întemeierii, acestea deveneau orașe-state aparte, independente, având statutul politic și toate instituțiile publice pe care le-au cunoscut în patria lor. Excepție de la acea regulă făceau doar emporiile, adică factoriile comerciale, create anume pentru a servi metropolele și tocmai de aceea aveau mai degrabă statut de reprezentanțe ale acelora în noile teritorii. Trebuie însă să observăm că aici e vorba de acele emporii care au avut tot timpul acel statut, cu funcții exclusive de simpli agenți comerciali ai polisurilor egeene, nu de cele care, fiind înființate ca emporii, cum a fost de exemplu cazul Olbiei, ulterior au devenit orașe-state de sine stătătoare. Statutul politic specific al polisului nu admitea în principiu recunoașterea autorității unui factor de putere din afară asupra cetății. Din acel motiv, coloniile pontice nu au urmărit niciodată obiectivul de a se uni și a crea o singură formațiune politică, în pofida faptului că de multe ori interesele lor o cereau, fie sub presiunea barbarilor sau a unor state puternice, ca Atena în secolul V î.C. Pe de altă parte, fiind izolate totuși de orașele-mamă și aflându-se o perioadă îndelungată în mijlocul unor populații indigene în general numeroase, cetățile din colonii au avut de suportat o puternică influență din partea acelor populații, care s-a regăsit în toate manifestările culturii și ale modului lor de trai, fără să fie evitată sfera vieții politice și sociale: în religie, artă, construcții, rit funerar, vestimentație, alimentație, în fabricarea uneltelor și armelor, în confecționarea veselei și a podoabelor, etc. dar într-o anumită măsură și în peisajul etno-social al comunităților, iar pe alocuri chiar și în caracterul regimurilor politice. Ba, în anumite perioade, ele au fost nevoite să accepte protecția sau chiar stăpânirea impusă cu forța din partea unor conducători ai populațiilor învecinate, cum a fost cazul regilor traci Teres, Sytalkes, Seuthes, ș.a. în secolul V î.C. sau așa-zisul protectorat al sciților asupra unor orașe ca Histria și Olbia, tratat uneori cu neîncredere. Mult mai sigură a fost stabilirea unei dominații a regilor macedoneni asupra cetăților grecești de pe coasta vestică a Mării Negre, cu începere din anul 339 î.C., care - abstracție făcând de fiscalitatea excesivă - în general pare să fi fost tolerantă, poate cu excepția expediției din 331 î.C. a lui Zopyrion, când a asediat Olbia și ar fi distrus cetatea Nikonion (azi e localitatea Roxolani). Dar acest fenomen iese oarecum din cadrul relațiilor coloniilor grecești cu barbarii. Cât privește - în general - influențele acestora din urmă asupra comunităților grecești din mediul lor, este cunoscut foarte bine că astfel de influențe, oricât de insistente și de îndelungate ar fi fost, nu au avut cum schimba radical caracterul grecesc al coloniilor; dimpotrivă, impactul civilizației grecești asupra populațiilor locale a fost incomparabil mai puternic. De fapt, relațiile cetăților grecești cu populația locală, atât cu cea din teritoriul imediat învecinat, care (de regulă) făcea parte din colonie cu titlul de chora’ și avea sensul de ținut, spațiu rural, cât și mai ales cu comunitățile etnice din jur - la momentul înființării, cu tracii și cu sciții - au fost diferite, dar în general pașnice. Cercetările arheologice la Berezan - nume conectat de Borysthene - au stabilit că acolo fortificațiile nu au existat iar până în secolul V î.C. acelea nu au putut fi constatate nici la Olbia, când au fost semnalate de Herodot 4:78 și nici în cetățile bosporane (de la strâmtoarea dintre Pont și Azov). Ziduri de apărare către teritoriile rurale nu au fost găsite nici la Histria, în orice caz, acelea nu au existat până în secolul V î.C. Resturile zidurilor de apărare din Histria și Callatis, care s-au păstrat și au putut fi cercetate sistematic, nu sunt mai vechi de secolul IV î.C. Din astfel de constatări, istoricii au tras concluzia că, cel puțin în momentul întemeierii coloniilor, în multe cazuri și un secol sau două după aceea, relațiile dintre coloniști și populația locală au fost pașnice. Și de vreme ce aproape toate cetățile pontice erau colonii ale Miletului, a fost firesc să se caute explicația acelor atitudini, întâi de toate, în comportamentul coloniștilor milesieni, o astfel de atitudine născându-se din experiența Miletului de colaborare îndelungată cu cele mai diferite popoare și regimuri politice, care s-au manifestat în spațiul anatolian. Acea experiență a dat naștere unei anumite suplețe și dibăcii în raporturile politice și diplomatice, de aceea - odată stabiliți pe țărmurile Pontului - milesienii au fost dispuși mai degrabă către înțelegeri pașnice și contractuale decât către luarea cu forța în stăpânire a ținuturilor colonizate. Înființarea Ligii de la Delos a însemnat pierderea temporară a influenței Miletului în Marea Neagră, cedând locul Atenei: expediția conducătorului statutului atenian Pericle în Marea Neagră, pe la 437 î.C. - despre care aflăm de la Plutarh - apoi cea din 424 î.C. a lui Lamachos, au urmărit să asigure supunerea necondiționată față de Atena a coloniilor pontice; Histria, Tyras, Olbia, împreună cu alte câteva polisuri pontice, au fost forțate să intre în uniunea maritimă ateniană (dacă va fi fost așa, din acel moment cetățile pontice nu mai aveau libertate nici măcar în activitatea lor economică, fiindu-le impusă mai ales sarcina de aprovizionare a Eladei, și în primul rând, a Atenei cu pâine, forțându-le ca și celelalte fluxuri de mărfuri pentru export să le orienteze în aceeași direcție iar orice încercare de nesupunere era înăbușită cu cruzime). Înfrângerea Atenei în Războiul peloponeziac (404 î.C.) a descătușat coloniile pontice, făcându-le să-și recapete libertatea. Miletul și-a restabilit parțial și pentru o vreme autoritatea în bazinul Mării Negre; în noua eră, metropola milesiană a continuat  întrețină relații bune cu coloniile sale pontice, reînnoind - între altele - tratatele cu unele din ele. Instaurarea stăpânirii romane pe litoralul vestic al Mării Negre și cuprinderea țărmului nord-vestic al acestei mări în sfera de influență a Romei practic au lichidat micile state independente grecești din aceste teritorii. La începutul dominației romane, în orașul Tyras / Cetatea Albă ar fi existat un spital militar, ceea ce presupunea un serviciu medical pentru populația cetății; dintr-o inscripție votivă aflăm numele a 2 medici, Lucius Papirius Olimpicus, medic al vexilației din Tyras și Marcus Seius Gargilus, medic cu soldă dublă, care era în slujba unei unități de infanterie marină ce staționa în această cetate și care făcea parte, desigur, din ‘Classis Flavia Moesica’: cei 2 medici aparțineau unor categorii sociale diferite, cel dintâi având o poziție socială inferioară, fiind probabil libert, iar celălalt reprezenta o categorie privilegiată, care viza flota și garda pretoriană”. (“Vexilația” era forța armată Romană - de mărimea unui detașament - cu misiune temporară, în “vexilația” Tyras fiind detașați militari din Legiunea Macedonica; “Classis Flavia Moesica” era flota Romană pe Istru / Dunărea inferioară, cu acțiuni până în Crimeea, având baza navală la Isaccea 45,16 lat. N, 28,27 long. E / județul Tulcea).
Așadar, foarte clamata imixtiune Elenă în Bazinul Pontic a fost doar pentru o generație, inițiată de generalul Pericle / soțul Carianei Aspasia din Milet: mulți au îmbrățișat propaganda politică Elenă și au denaturat adevărul istoric, închipuind - în mod injust - că ar fi fost o extraordinară influență a Atenei la Marea Neagră (toate coloniile Grecești fondate în Bazinul Pontic au fost Anatoliene - respectiv Cariane / Gherghite - nici una Ateniană, căci Atena nu a fondat nici o colonie la Marea Neagră); de fapt, Miletul a fost în cea mai mare parte a mileniului I î.C. cel mai puternic factor alogen în Marea Getică = Neagră, prin coloniștii săi Cariani / Gherghiți. După ce a studiat corăbierii sacri Gherghiți - decidenții coloniștilor Dobrogei - Dr. Zoe Petre a afirmat (în “Pontica” din 2014): “nu există o ipoteză plauzibilă care să explice extraordinara investiție colonizatoare a cetății Milet la Pontul Euxin, în general și aproape de hotarele dunărene, în special; nu se cunoaște nimic despre oikiștii orașelor grecești din Pontul stâng” (adică despre primii șefi de pe uscat ai coloniștilor). De exemplu, după ce tatăl ei academician a condus timp de decenii șantierul Histria, profesoara emerită a Universității din București - fosta decană a Facultății de Istorie - a scris (tot în anul 2014): “Cel puțin o parte din aceste lacune vor putea fi completate în ziua când se va putea cerceta în întregime acropola greacă a cetății; până atunci trebuie să ne imaginăm viața culturală a cetății bazându-ne pe mărturiile provenind din toate orașele ioniene, respectiv grecești, din era arhaică și clasică”. Deci - după multiplele și îndelungatele investigații ale specialiștilor - încă nu se știu nominal cei mai timpurii lideri Cariani stabiliți pe mal și ce motive i-au mânat pe Marea Neagră; autorul lucrării “Originea Gherga” avansează atât unul dintre nume - al neamului Gherga - cât și una dintre motivațiile pentru ce au făcut-o membrii săi (de ce au ajuns în mediul Get): fiindcă puteau. Oricând - inclusiv în Epoca Modernă - întemeietorii s-au dovedit a fi doar cei puternici iar în Vechea Lume s-a demonstrat că Gherga a fost unul dintre puternicii Cariei, Țară care concret a colonizat Pontul; după implicările corăbierilor sacri Gherghiți în navigări și în decizii, de ce ar fi lipsit chiar conducătorii Sanctuarului central - care le purta numele - al Cariei / Țării Gherghiților tocmai de la colonizarea efectivă a țărmurilor Mării Negre, fenomen desfășurat timp de secole de către cetățenii / compatrioții și respectiv credincioșii lor? În acele timpuri din mileniul I î.C. când leii încă existau în Nordul Balcanilor - iar Dobrogea e cea mai Nordică regiune Balcanică - înaintașii coloniștilor luau “partea leului”, adică beneficiau de avantajele primilor sosiți: Gherghiții conducători religioși, respectiv Gherghiții corăbieri sacri, au fost pe uscat Gherghiții “oikiști” (anume, cei dintâi șefi ai coloniștilor / în Greacă “oikoi” = “case”).
Cristina Alexandrescu de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din București, împreună cu Judit Zoldfoldi de la “Institutul pentru Testarea Metalelor” al Universității din Stuttgart / Germania și Heinrich Taubald, șeful geochimist de la Universitatea din Tubingen / Germania au anunțat tot în același an 2014: “e cunoscut faptul că sculptura antică din regiunea dintre Dunăre și mare, în special în orașele grecești, era realizată din marmură de import; investigând monumentele din colecțiile Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța - cu documentarea (descrierea macroscopică, determinarea dimensiunii maxime a cristalelor, etc.) și prelevarea probelor făcute la muzeu iar analiza probelor de pulbere de marmură desfășurată în laboratoare din Germania - rezultatele au indicat originea unor marmure cu granulație fină provenind din Milet iar în câteva cazuri materialul pare să provină din cariere din zona Yatagan (pentru certitudine fiind așteptate rezultatele unor analize încă în desfășurare, anume analiza izotopică și a elementelor urmă)”. Se poate observa că Yatagan - aflat în vecinătatea Sanctuarului Gherga - a furnizat marmura marelui așezământ religios din inima Cariei; în continuare, se pot vedea Antice tăblițe mici - de 20/16 cm, 12/10 cm, 25/25 cm - din marmură Cariană adusă de lângă Sanctuarul Gherga sau poate chiar din Sanctuarul Gherga în Dobrogea (existente în Muzeul Constanței):
Marmură de lângă Sanctuarul Gherga în Dobrogea
În 2016, autorul Român George Grigore a scris despre “Hecate Triformis descoperită la Constanța”: “Statuia lui Hecate Triformis apare în cadrul tezaurului de sculpturi de la Tomis (Constanța) într-o reprezentare clasicizantă. Uneia dintre cele 3 statui din triadă îi lipseşte capul. În mâini, cele 3 reprezentări ale zeiței au simboluri specifice; în partea dreaptă a fiecăreia, jos, este reprezentat un câine (legătura cu presentimentul, cu o altă lume, a umbrelor). Pe cap poartă câte un coș, ca semn al abundenței. Hecate este cunoscută ca zeița greacă a răscrucilor (răspântiilor de drumuri). De cele mai multe ori era înfățișată cu 3 capete; de obicei, era însoțită de fantome de câini, despre care se spunea că o slujeau (semn al aceluiași presentiment, al mesajului dintr-o altă lume). Hecate era o zeiță în religia greacă veche și mitologie, cel mai adesea prezentată la început ținând 2 torțe în mâini (focul ceresc, lumina călăuzitoare) iar în perioada ulterioară fiind reprezentată în formă triplă. În scrierile pre-creștine ale oracolelor chaldee, zeița a fost privită ca una dintre stăpânitorii de pe pământ, mare și cer, precum și având un rol universal, ca Mântuitor, ca Maică a Îngerilor și a Lumii Cosmice sufletești. Ea a fost una dintre principalele zeități adorate în gospodării, ca o zeiță protectoare și cea care a acordat prosperitate și binecuvântări de zi cu zi asupra familiei. Hecate poate avea originea în rândul carianilor din Anatolia, unde variante ale numelui ei se găseau ca nume date copiilor. Hecate era venerată în Colchida. Etimologia numelui Hecate Ἑκάτη nu este cunoscută, dar el poate fi tradus ca ‘cea care operează de departe’ (de la distanță), ‘cea care elimină sau conduce sfârșitul’, ‘cea de mare anvergură’, etc. Există o trimitere la numele zeiței din mitologia egipteană Heket, patroană a nașterilor, zeița dedicată creației și fertilității. Geniul poetic al lui Sapho i-a atribuit titulatura de ‘Regină a Nopții’. În Infern, puterea și autoritatea ei au fost enorme: era supranumită fie ‘Judecătoarea Morții’, fie ‘Regina invincibilă’. A fost protectoarea sufletelor pierdute și păstrătoarea cheilor adevărurilor întunecate. Putea fi văzută doar de câini iar aceia urlau atunci când zeița era în apropiere (‘Câinii Pământului’, protectorii planetei). Ajuta eroii chiar împotriva zeilor și a fost singura divinitate căreia Hercule i-a ridicat, din recunoștință, un templu. De altfel, nașterea acelui erou al omenirii a fost posibilă datorită protecției oferită de ‘Cea de nenumit’. Se spunea că pentru a ajunge să-ți împlinești destinul - sau  realizezi ceva deosebit în viață - trebuie să-ți cunoști și posibilitățile din zona întunecată. Cei vechi spuneau - mai simplu - că trebuia  o cunoști (re-cunoști) pe Hekate. Din sinteza geților din Asia Mică și a așa-numitelor ‘Popoare ale Mării’ / în fapt, primele triburi grecești, care au preluat acea credință de la vechii traci (‘Geții de Aur’ din jurul Mării Negre), a rezultat credința în cea mai complexă zeitate a întunericului: Hekate. În același timp, Hekate era una dintre cele mai temute divinități, spunându-i-se, în șoaptă, ‘Cea de nenumit’. Complexitatea ei era nemaiîntâlnită: a fost zeița lunii întunecate, însă i se spunea ‘Phosphoros’ = ‘Aducătoarea de Lumină’ / ‘Lucifera’ în latină. Era atât distrugătoarea vieții, cât și cea care restaura viața. Într-un mit, ea s-a transformat într-o ursoaică, și-a ucis propriul fiu, pentru ca apoi să-l readucă la viață. ‘Cea de departe’ sau ‘Cea Îndepărtată’ avea drept locuință cea mai întunecată zonă a lumii de dincolo, Infernul / Tartarul (de fapt, realismul întunericului = lumea ascunsă, alternativă). Totuși, marele Hesiod, în a sa ‘Teogonie’, i-a acordat o importanță extraordinară, afirmând că ea stăpânea toate cele 3 lumi: lumea morților, cea a oamenilor și cea a zeilor. În acel sens Hekate era încă de atunci numită ‘Tripla zeiță’, reprezentată ca având 3 capete și 3 trupuri. Acea sintagmă explicit, cât și trinitatea, aveau  o însoțească, Hekate purtând și numele (sau epitetul) de ‘Trivia’. Ea avea o triplă imagine: zeiță a belșugului, fertilității și magiei, zeiță a Lunii și a misteriilor întunecate, regină a nopții, spiritelor și făpturilor nocturne. Marea zeiță era reprezentată printr-o trinitate a propriei înfățișări, fiind pe rând Artemis (Diana sau Bendis), apoi Selene (Luna) și - în final - ea însăși, Hekate; de aici a provenit și cea mai cunoscută identificare a zeiței: Tripla Lună. Luna la început, primul pătrar - deseori asociată cu Artemis / Diana sau traco-geta Bendis - luna plină = Selena și ultimul pătrar (până la luna întunecată) Hekate. Tot o trinitate divină era și Hekate / stăpâna vieții: Hebe (zeița tinereții, pururea virgină), Hera (mama divină) și în fine, apusul vieții, trecerea către cealaltă lume, Hekate. Hekate era și o stăpână a morții, a lumii de dincolo, iar în acea calitate Hekate făcea parte tot dintr-o trinitate; astfel, Hades reprezenta ideea că nimic nu mai exista după moarte, soția sa Persephona însemna speranța existenței pe lumea cealaltă și chiar a revenirii, a reînvierii iar cea de-a treia, misterioasa Hekate, era credința în ciclicitatea existenței. Tot 3 au fost și arcanele lui Hekate, reprezentate de 3 obiecte: Cheile - aspectul de păzitor al lumii întunecate, Biciul - calitatea ei de răzbunătoare, dar și de păstor al sufletelor în lumea de dincolo și Pumnalul - puterea sa ritualică. Dar obiectele pe care Hekate le purta permanent alături de ea au fost cele 2 torțe, având de asemenea o triplă semnificație: de lumini în întuneric (zeița era o călăuză în întuneric dar și o inițiatoare în misterii și adevăruri ascunse), de arme (cu care neînvinsa zeiță a ucis dușmanii zeilor - giganții și titanii) și - în fine - de instrumente ritualice ale purificării în viață sau (în) moarte. Tripla zeiță a modificat și magnifica religie celtică, iar prin intermediul aceleia - dar și aînclinației celților către domeniile științelor ascunse - Hekate a devenit divinitatea principală a religiilor ascunse medievale. De altfel, calitatea sa de patroană a vrăjilor - a magiei - nu era rău văzută de greci, cultul său fiind condamnat doar de creștinism. Revenind la origini, Hekate era pentru lumea greco-romană zeița răscrucilor, fiind uneori numită ‘Artemis a răscrucilor’. Întâlnirea cu ea reprezenta o posibilă schimbare a cursului vieții. Putea aduce adoratorilor ei noroc dar și ghinion, exact ca și cunoșterea (adevărată sau pseudocunoștere) sau ca și credința (reală sau prefăcută). Localitățile greco-romane o venerau și sub forma așa-numiților ‘Hecatei’ - stâlpi postați la intrarea în locuințe dar și la răscruci - purtând efigia sau imaginea zeiței. Statuilor sale cu 3 chipuri din răspântii i-au luat locul Troițele (3 direcții în care se putea porni, la care se adăuga direcția din care venea pe drum călătorul). În perioada sacrificiilor ritualice, lui Hekate i se jertfeau câini, animalul care o însoțea pe zeiță. Altarele zeiței erau joase, de multe ori pe jumătate îngropate, ca simbol al prezenței sale în lumea de jos, dar și pe pământ. Tripla Hecate se ‘desfășura’ în jurul unui stâlp ce reprezenta Coloana Cerului (Stâlpul Get / Djed). Ea reprezenta ‘poarta’ de trecere către cele nevăzute. Ea era de fapt o ‘babă’ de punte / pod. Babele noastre reprezentau de fapt ‘babe’ de punte / pod, loc de trecere, porți către necunoscut. Tripla zeiță, stăpâna cerului, pământului și infernului, păstrătoarea științelor întunecate, regina nopții, protectoarea ciclului viață-moarte-viață, Hekate a fost - fără îndoială - o mare divinitate, o intrare în necunoscut, dar și o întâlnire (răscruce) a Naturalului cu Supranaturalul”.
Singura referire din Noul Testament la un element Scit a fost “Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”, în “Epistola către Coloseni” 3:11 scrisă din Roma în secolul I de Sf. Pavel către locuitorii din Valea Râului Lycos / Lycus (cu izvorul în Muntele Cadmus / “Cad-mus”, afluent Sudic al Meandrului, înțelesul Lycus / Likos pendulând între cel al regiunii “Lykia” - vecina Cariei - și “lup”), Colossae 34,47 lat. N, 29,15 long. E fiind o cetate relativ apropiată de Sanctuarul Gherga, marele așezământ religios al Cariei aflându-se pe atunci - la începutul mileniului I, în miezul Antichității - în deplină funcționare; referința tocmai la “Scit” în scrisoarea creștină canonică spre cei din Asia Mică era în rezonanță cu legăturile pe care le aveau aceia cu Sciția Mică, adică Dobrogea, zona Vest Pontică colonizată de către autohtonii Vest Anatolieni deja de secole: printre indigeni desigur că se aflau Sciți (2 cetăţi au fost pomenite în epistola biblică ca vecine cetății Colosse a Colosenilor, cetatea Laodiceea 37,50 lat. N, 29,06 long. E care a fost în Caria, conform geografului Ptolemeu, înțeleptului Filostrat, ș.a. iar cetatea Ierapole / Hierapolis 37,55 lat. N, 29,07 long. E ce a fost în S Frigiei / azi Pamukkale, cândva în timp - Râul Meandru având alt curs - aparținând de fapt Cariei).
De altfel, creștinarea spațiului Românesc a început din răsărit iar în răsăriteana regiune a Dobrogei = “Sciția Mică”, printre numeroșii Gheți și Gherghiți - sosiți din Caria - a rămas atestat că în secolul I s-a așezat cel dintâi apostol, pescarul Andrei (sosit din Galileea); acela a ajuns acolo probabil însoțit de adepți, care îl ajutau în amplificarea acțiunilor sale, căci un solitar izolat nu ar fi reușit impactul atestat creștin de la început - astfel cum a fost - iar printre cei mai apropiați erau tocmai Gherghe-seii biblici (dovediți istoric în N Canaanului): de altfel, academicianul Român Emilian Popescu a afirmat că “în cercetările mai noi s-a ajuns la concluzia că sfântul apostol Filip poate fi așezat lângă sfântul apostol Andrei ca misionar pe pământ românesc” (cei 2 pescari apostoli erau și concetățeni Galileeni din același port Betsaida). Așadar, în Europeana regiune a Dobrogei, cea mai Nordică parte a Peninsulei Balcanice (populată de Asiatici Sciți, denumită de aceea și “Mica Sciție” / “Sciția Minor”), un loc chiar fruntaș l-ar fi avut inclusiv alți Antici Asiatici, anume Gherghei deopotrivă din Canaan și din Caria. Cele 3 regiuni foarte importante pentru Gherga, anume:
·         zona de lângă Delta Iordanului din N Lacului Galileea
·         coasta Est Egeană a Cariei / Țării Gherghiților
·         zona dintre Marea Neagră și Bălțile Dunării (inclusiv Delta Dunării)
aveau - pe lângă caracteristica lor comună că erau acvatice - și altă trăsătură comună, anume că la începutul mileniului I erau la granițele răsăritene ale Imperiului Roman, unde limba comună folosită pe atunci a fost Greaca (leagănul Grec a fost Caria, dintre Galileea / E și Dobrogea / N). Atunci când explicit:
·         Biblia a scris despre Gherghe-seii dintre Înălțimile Golan, Delta Iordanului și Lacul Galileii
·         vechii Anatolieni aveau în SV marii lor Peninsule păgânul Sanctuar Gherga
·         printre Români sunt cei mai numeroși Gherghi din lume
atât spațial, cât și temporal (deci geografic și cronologic) se pot face evidente conexiuni Ghergane, mai ales că arealul Românesc nu a fost de tranzit ci de destinație atestată deopotrivă pentru coloniștii Cariani și pentru creștinarea Galileană condusă de însuși Sf. Andrei; triplul context Gherga - în succesiunea din Iordania, Turcia, România - așadar depășește coincidența. De altfel - privind vechile legături umane - în 2016, un grup de specialiști coordonat de Claudio Ottoni și Rony Decorte de la Universitatea din Leuven 50,53 lat. N, 4,42 long. E / Belgia, a studiat afinitățile genetice din Antichitate și Evul Mediu ale populației din SV Anatoliei (poziția de referință fiind marcată cu o stea), prezentând următoarele situații:
Afinitățile genetice în Antichitate și Evul Mediu ale celor din SV Anatoliei