Privind Vechea Lume, despre cine au fost Geții și ce au făcut Geții există în Epoca Modernă unele încorsetări în clișee, cele mai înguste fiind cele Daco-Romane, tipice abordărilor centrate fie Dac, fie Latin (partizane și după 2 milenii, înverșunații celor 2 tabere efectiv neglijând oameni semnificativi ca Gheți, Gherghi ori alții, aflați printre cei meritând totuși concret atenție mărită): pasionații de Daci s-au preocupat preponderent de Romani iar pasionații de Romani s-au preocupat preponderent de Daci, ambele tabere manifestându-se secundar față de Geți / Gheți, considerați de categorie inferioară, ca oameni sau cetățeni “de mâna a doua” (abordările strâmte contând în principal pe Daci și pe Romani); poate e semnificativ și că tocmai Dacii au avut capitala Sarmise-Getusa iar nu Sarmise-Dacusa (în Vechea Lume, Gheții au fost vreme îndelungată chiar relevanți / aspect dificil de înțeles celor prinși în captivitatea Daco-Romană iar în fine - privind multitudinea de triburi și de populații menționate de izvoarele Antice în spațiul stră-Românesc, alfabetic începând cu Albocensii din Banat și încheind cu Utii din Ardeal - până la urmă Dacii și Geții au fost cei care generic au ajuns să domine, astfel că similar cum Tracii au avut mai multe populații, printre care au fost inclusiv Geții și Dacii, la rândul lor Geto-Dacii au cuprins / au avut mai multe populații, atestate într-un spațiu mai larg decât cel al României actuale). În mod asemănător cu așezarea Dacilor înaintea Geților s-au mai înregistrat popular în Epoca Modernă incursiuni de gen Zamolxis în loc de Zalmoxe, Kogaion în loc de Kogaionon, etc.: distorsiuni asemănătoare s-au înregistrat popular în Epoca Modernă și în legături cu alte aspecte. De exemplu, așa cum înainte de Războiul Troian - adică înainte de secolul XIII î.C. - nu au existat în istorie Greci, e de știut că înainte de Războiul Troian în Europa nu au existat nici Geți sau Daci; numai după așa-zisul Război Troian - care s-a sfârșit prin oprirea vechiului control Troian, din Epoca Bronzului, asupra Mării “Albe” = “Marmara”, în legături prin Strâmtoarea Garganele / Dardanele cu Marea Egee / Sudică și prin Strâmtoarea Gherghel / Cherchel cu Marea Neagră / Nordică - au apărut efectiv în Sud Grecii (la Marea Egee) și în Nord Geto-Dacii (la Marea Neagră): de altfel, în spațiul European consacrat al Geților și Dacilor, cum a fost de exemplu spațiul Românesc - unde de la sfârșitul Epocii Fierului au fost atestați Asiatici ca Agatârși Iranieni în Ardeal, Greci Anatolieni în Dobrogea, ș.a. - repere Geto-Dace (documentare, arheologice, logice, etc.) nu există anterioare / adică din Epoca Bronzului și nici autohtone, ci doar ulterioare și alogene / Asiatice. După Războiul Troian, cel mai atractiv mediu în Europa pentru Geto-Daci a fost cel stră-Român: autohtonii din Bazinul Dunării inferioare au primit alogenii dinspre răsărit fără conflicte, aceia de fapt revendicându-se - ca și autohtonii - din aceleași rădăcini ancestrale ale Vechii Lumi (concret, cele mai recente datând din Era anterioară, anume de la “valul” ultimilor Kurgani, cei ai Epocii Bronzului); există destui în Epoca Modernă care nu pot concepe vreun flux vechi dinspre Asia în Europa așa cum au fost cel Geto-Dac și cel Grec dar pot concepe că Antic, în urmă cu 2 milenii (adică tocmai în vremea Daco-Getă) creștinii desigur au putut ajunge din Galileea / apusul Asiei în Europa, inclusiv în spațiul Român, exemplar fiind de lângă Delta Iordanului apostolul Andrei împreună cu anturajul său lângă Delta Dunării, în Dobrogea. Anticul Grec originar din Prusa / Bursa - Bitinia / Asia “Mică” - Dion “Gură de Aur” = Dio Chrysostomos (unchiul istoricului Dio Cassius) a enunțat: “Geții sunt mai înțelepți decât aproape toți Barbarii și mai asemenea Grecilor” (el - ca vechi Grec - era contemporan cu Geții, trăind pe vremea regelui Decebal); pe de altă parte, fiindcă Geto-Dacii prețuiau cel mai mult valorile spirituale - dar și așa erau înstăriți în comparație cu valorile materiale ale Vechii Lumi - alții (mai mercantili / materialiști) îi considerau primitivi / Barbari, la fel fiind și acum, anume unii prețuind “a avea” mai mult decât “a fi”. Istoricul Român Dan Oltean a observat că în Europa Antică nu au fost înregistrați Geto-Daci la școlile Greco-Romane, ceea ce înseamnă că pentru transmiterea învățăturilor lor, Geto-Dacii aveau propriul sistem educativ, considerat Barbar. Aromânul - după tată - Dimitrie Bolintineanu, ajuns din 1859 ministrul cultelor și de externe în primul Guvern al României Moderne, în materialul despre “Câmpiile Troadei” a scris: “Opiniunea noastră este că Dacii nu erau tocmai ceea ce se chemau Geți. Geții pe care, dupe Herodote, îi găsi Dariu pe malul drept al Dunării, în partea denspre Dunăre și Marea Neagră, Geții de al căror port și limbă vorbea Ovid, deși locuiau o parte din Tracia, nu sunt clasați printre populațiunile Trace propriu-zise. Ei au trebuit să vină în Moesia prin Schitia. Ovid i-a găsit lângă Sarmați, cu bărbi mari, păr lung, cojoace și nădragi Persani; vorbeau un fel de limbă Persană. În ‘Tristele’ s-a exprimat astfel: ‘Cu toate că populațiunea (orașului) este o amestecătură de Greci (coloniști) și de Geți, vița neînvinsă a celor din urmă este cea dominantă. Limba lor (a coloniștilor) abia mai păstrează vestige din limba Greacă și încă sunt desfigurări prin pronunțiațiunea Getă. Limbagiul lor Barbar este cu totul străin limbei Latine și din care elementul Grec se șterge, dominat de elementul Getic’. Vedem că Geții erau descriși de Ovid - care trăi printre ei - ca un popor mult mai Barbar decât Geții lui Herodote. Atât de Barbar și înspăimântător, încât nu pot să ne dea pe Daci astfel cum ne lasă a-i cunoaște notițiunile ce s-au putut avea despre dânșii cu ocaziunea rezbelului lui Traian. Dacii au trecut pe malul stâng al Dunării, în partea Munților, înainte de a trece Geții propriu-ziși în partea Moldovei, se acordă a zice cei mai mulți autori vechi. Noi credem că Dacii trecuți din Tracia în Carpații de peste Dunăre au fost un popor mult mai puțin Barbar decât Geții și iată ce voiam să expunem aici. Credem că Dacii erau Asiatici, surnumiți Frigieni, Bitinieni, Misieni, pe când Geții erau o seminție Sarmată, a căror origine părea să fie mai proprie Schitiei decât Traciei. Din rândurile lui Herodote vedem că Geții aveau alte datine decât Tracii și nu vedem nicidecum că Geții de cari vorbea Ovid erau tot aceia de cari vorbea Herodote. Nu credem că Dacii să fi fost nici Geții lui Herodote, nici Geții lui Ovid. Credem că Dacii erau de viță Asiatici, de origine Pelasgă. Credem că numele de Daci le venea din limba Medă, însemnând Munteni (‘Dagh’). Credem că acei Asiatici au trecut Dunărea în urma lui Alexandru și în urma Iasigilor spre Carpați. De la dânșii se dete numele de Moesia părții dupe malul drept al Dunării. Toți scriitorii Antici pretindeau că Misienii din Asia Mică erau din aceeași familie cu cei de la Dunăre. Herodote ne-a dat o listă a contingentului dat de Asia Mică infanteriei armatei Persane. Din toate acele popoare vedem numai pe Misieni, numiți și Bitinieni, al căror costum diferă cu totul de acela al celorlalte națiuni și se apropia de costumul Dacilor (dupe cum ni s-a prezentat atât de pe coloana lui Traian, cât și dupe cum se vede până astăzi în Munții noștri). Forma căciulei nu este descrisă, dară avem cunoștință de forma căciulei Frigiene, care trebuie să fi fost tot aceea și care nu era alta decât căciula țurcănească, atât de cunoscută la noi chiar astăzi. Se observă că în aceeași listă de contingente se aflau diferite popoare, atât civilizate, cât și Barbare, și nici unul - afară de Misienii Asiatici - nu avea acel costum. Astfel, Paflagonii, Capadocii și Armenii purtau pe cap coifuri de fier. Pisidienii purtau coifuri de aramă. Printre populii Barbari de la NE, Moschii sau Mostenii purtau coifuri de lemn. Nu este de mirare că numele de ‘moș’, ‘moșicu’, ‘moștenire’, ‘moșneni’, ‘moșteni’ să nu aibe o rudenie din timpii vechi cu populii Antici. Îi găsim în Caucaz, cum și în Grecia. Valașka - vorbă Sanscrită - desemna pe oamenii albi în genere, în părțile Asiei, între care se desemnau chiar Misienii. Cine știe dacă nu vine de aici chiar vorba de Vlașca, Valahia printre Tracii Misieni? Herodot zicea că Misienii erau o colonie Lidiană; dară s-a recunoscut că Misianii, Lidianii și Carianii ieșeau dintr-aceeași ramură. Acele 3 populi în Asia Mică ofereau sacrificii la Zeus Carios pe teritoriul Milesian. Carianii vorbeau aceeași limbă cu Lidianii și Misianii, cu care erau uniți prin rudenie religioasă. Omer le-a dat epitetul de ‘Barbarophoni’ (vorbitori ai unei limbi Barbare, adică din afara Culturii Elene)”. Ce a fost ulterior intrării Geto-Dacilor în Europa (cu timpul): răspândirea Geto-Dacilor între zona Balcanică și zona Baltică - la apus de Fluviul Don = granița dintre Asia și Europa în Vechea Lume, începând cu plasările generale inițiale ale Geților în exteriorul Carpaților și ale Dacilor în interiorul Carpaților (care în Evul Mediu s-au regăsit în formațiuni ca Dobrogea, Valahia și Moldova în exteriorul Carpaților, Banat și Transilvania fiind în interiorul Carpaților); anterior - în Antichitate - împărăția lui Burebista s-a dezmembrat în 5 Regate, ce însumau în total mai mult ca România actuală (Țară ivită în Epoca Modernă prin unirea celor 3 principate Medievale mari - Moldova, Valahia, Transilvania - împreună cu regiuni ca Dobrogea în E și Banatul în V).
“Moda” actuală a majorității cercetătorilor Români e ca să nu sufle vreun cuvânt despre proveniența Asiatică a Geto-Dacilor, care în Epoca Fierului au devenit cârmuitorii riveranilor din Bazinul Dunării; așa e în prezent (cauza fiind politică, nu științifică): în istorie n-ar trebui să fie “modă” (căci se distorsionează - uneori chiar grav - cele ce au fost). De exemplu, Marile Migrări nu au fost doar Medievale, așa cum place unora să creadă: în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, Geții și Dacii Antici au fost precedați de Gabrisții Iranieni - astfel cum de pildă a consemnat în secolul XVII “Letopisețul Cantacuzinesc” = prima cronică oficială a Țării Românești / Valahiei - fiind urmați de Huni, apoi de Avarii Stepei EurAsiei, ș.a. (alți răsăriteni în vechiul spațiu Românesc - după Iranienii Gavrisți / Gabrisți - au mai fost Iranienii AgaTârși, apoi Sciții, Sarmații, etc.); mișcările umane au caracterizat Erele atât anterioare, cât și ulterioare (au fost firești din vremurile străvechi și continuă chiar în prezent: oamenii nu-s așezați definitiv nici în prezent, căci - de altfel - oamenii n-au fost așezați definitiv nici în trecut). Neglijarea aportului uman Estic, insistând doar pe continuitatea multimilenară Română, ba chiar pe “roirea” în Vechea Lume dinspre zona Română spre Est ori aiurea a Geto-Dacilor, nu se află în rezonanță cu cele ce au fost de fapt. Până la sfârșitul Evului Mediu nu era nici o jenă în spațiul Românesc de a afirma explicit originea răsăriteană a Geto-Dacilor; în 1684 - pe când erau actuale luptele urmașilor Geto-Dacilor, adică ale Românilor, cu Tătarii - cronicarul Moldovean Miron Costin scria (în Polonă, cu traducerea realizată după 211 ani - adică în 1895 - de către profesorul de filologie Ioan Bogdan de la Universitatea București, membru corespondent al Academiei Române): “Dakowie narod Tatarski z wielkiey Tartaryey, pradziadowie Siedmigrodzian” = “Dacii au fost un popor Tătăresc din marea Tartarie, străbunii Ardelenilor”. Istoricul Basarabean Ion Țurcanu în “Istoria românilor: cu o privire mai largă asupra culturii” din 2007 a scris că “Geto-dacii au avut numeroase contacte cu diferite seminții, care fie trăiau în vecinătate, fie că s-au perindat pe aici în anumite momente”; tot așa și Geto-Dacii prin “roirile” lor au avut “numeroase contacte cu diferite seminții” (cei din actualul spațiu Român ajungând deopotrivă înrudiți cu Tracii Sudici și cu Sciții Estici). În EurAsia mileniilor I î.C. şi I, Geţii au existat între Nordul Indiei / Nordul Chinei şi Nordul Europei; opinia despre Geţi cu limitarea lor numai în Nordul Dunării e chiar foarte îngustă (în comparaţie cu uriaşa lor răspândire). Primele surse documentare cunoscute din istoria lumii care au menţionat termenul “Daci” au fost abia din secolul I î.C., ca Romanul Iuliu Cezar în “De bello Gallico” 6:25 (probabil - după cum a studiat şi Dr. Zoe Petre în “Practica nemuririi” din 2004 - acela preluând etnonimul “Daci” dintr-un text acum pierdut al contemporanului său, geograful Poseidonios din Insula Rodos, din largul coastei Cariei = Ţara Gherghiţilor) ori istoricul Gal Trogus Pompeius 32:3 care a scris despre creșterea la sfârșitul secolului III î.C. a puterii Dacilor sub regele Ruboboste - “incrementa Dacorum per Rubobostem regem” - ceea ce a împiedicat extinderea Celtă; înaintea lor, toate izvoarele scrise s-au referit numai la Geţi (iar prima referință despre Dacia a făcut-o tot în secolul I î.C. generalul Roman Marcus Vipsanius Agrippa 64-12 î.C. din vremea primului împărat Roman - Gaius Octavius Augustus / deci după dezmembrarea Imperiului împăratului Burebista - în “De mensuratio provinciarum” 8). Apoi - în secolul I - Romanul Plin/iu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 4:12 a scris: “În părţile dintre Dunăre şi Pădurea Hercinică, până la lagărul de iarnă de la Carnuntum şi la hotarul cu Germanii, şesurile sunt ale Sarmaţilor Iazygi iar munţii sunt ai Dacilor” (la Carnuntum 48,07 lat. N, 16,52 long. E - ce se află în actuala Austrie - Romanii au avut o tabără militară iar între Iazygii / Yazigii Europei și Jații Asiei pot fi văzute legăturile firești). După războaiele Romanilor cu Geto-Dacii de la începutul secolului II, a fost fondată în N Dunării provincia imperială Dacia - mult mai mică decât România de azi - care a rezistat numai până în secolul următor, III (când Romanii au decis să se retragă în S Dunării, unde au perpetuat numele unora dintre provinciile Nord Balcanice ca “Dacii”). Adevărul istoric este că Decebal / Dacibală (ultimul rege al Geto-Dacilor) n-a fost Român; nici împăratul Traian al Romanilor (care - cu toată logistica militară a Imperiului Roman, aflat pe atunci la apogeul său - a reuşit să-l învingă pe regele Decebal nu prin lupte simple ori scurte, ci după ani de războaie grele) n-a fost Român: în Româna Medievală - ca de exemplu în “Letopiseţul Cantacuzinesc”, care de asemenea a afirmat că “Geto-Dacii den Asia s-au pogorât” - Decebal era “Decheval” iar Traian era “Troian” (“De-Cheval” poate fi interpretat ca “Divinul Cavaler” ori mai direct “Cavalerul Dac” = “Dec-Cheval”). În Epoca Modernă s-a închegat ideea că mai mare decât România “Mare” ar fi fost Dacia, egalată cu Imperiul Geto-Dac al împăratului Burebista (ca teritoriu iar ca denumire chiar mai timpurie, Dacia existând chipurile de la începutul imemorial al Vechii Lumi); însă concret istoria nu a atestat că Imperiul lui Burebista s-a numit Dacia (Imperiul după decesul împăratului Burebista s-a rupt în Regate, unul dintre ele fiind cel Dac). Tot în Epoca Modernă s-a închegat ideea că după ce Regatul Dac a fost cucerit de Romani și regele Decebal a murit, au pierit și Dacii. Ambele idei denotă faptul că mai e de lucrat pentru clarificări în Epoca Modernă: celelalte Regate constituante ale Imperiului Geto-Dac cârmuit de împăratul Burebista - în afară de Regatul Dac - nu au fost ocupate de Romani, deci oamenii lor nu aveau de ce pieri din cauza vreunei ocupări, nici nu aveau de ce să formeze vreun alt popor împreună cu Romanii (care au ocupat în secolele II-III fostul Regat Dac, adică Dacia), ei existând liberi în propriile structuri statale independente; pe de altă parte, între Antichitate și Epoca Modernă a fost Evul Mediu iar din acea perioadă = Eră istorică există o multitudine de dovezi Medievale despre continuitățile Geto-Dace (așadar, Dacia nu a fost Imperiul lui Burebista - mai mare ca România “Mare” - ci Dacia era doar o parte a sa iar nici Geții / atestați ca Goți în toată Europa Medievală și nici Dacii / idem nu au fost exterminați de Romani, ci poate doar în Epoca Modernă pixurile unora i-au șters, similar cum pixurile altora i-au adus în România pe Geți și pe Daci dinainte chiar ca aceia s-o fi știut ori i-a făcut dispăruți dinainte ca aceia s-o fi știut). Se poate observa o însușire foarte serioasă a limbii Române, anume vechimea sa de multe milenii: stră-Româna a precedat existențele în spațiul Românesc atât ale Geto-Dacilor, cât și ale Romanilor. Istoriografia oficială din România afirmă că din cauza războaielor Antice dintre Geto-Dacii conduși de Decebal și Romanii conduși de Traian - desfăşurate la începutul secolului II - au apărut primii Români (ca nişte corcituri de-a populaţiilor lor - în Dacia Romană Nord-Dunăreană numărul Romanilor fiind mai redus decât numărul Dacilor - ulteriorii Români Medievali ajungând înaintaşii Românilor Moderni, adică ai Românilor din prezent): faptul că Românii ar fi fost descendenții minoritarilor Romani și nu ai majoritarilor Daco-Geți, pare o năstrușnicie. Concret, timp de un mileniu şi jumătate, în perioada dintre sfârşitul Războiului Troian / adică începutul Epocii Fierului şi apariţia Goţilor / adică sfârşitul Antic, stră-Românii au fost cârmuiți de Geto-Daci: abia în Epoca Fierului însă Geţii şi Dacii au ajuns dinspre răsăriteana Anatolie în răsăritul Bazinului Istrului / Dunării inferioare (după căderea Troiei, datorită presiunilor Hitiţilor şi vechilor Iranieni, declanșarea datorându-se diasporei Troienilor, astfel pornind instalarea Geto-Dacilor în Bazinul Dunării); în migrarea spre V - la Dunărea inferioară şi mijlocie - Geto-Dacilor Anatolieni şi Caucazieni (dintre Marea Caspică şi Marea Neagră) li s-au alăturat Dahii şi MasaGeţii dintre Lacul Aral și Marea Caspică. Vestea că după căderea Troiei, “Dăruiții” Heraclizi = Dorianii au plecat din codrii de la Dunărea inferioară s-a răspândit în Vechea Lume, atrăgând în Vestul Pontic mulți oameni - chiar de la mari depărtări - printre care au fost Geții și Dacii Asiei. Așadar, în fruntea celor din Bazinul Dunării inferioare - azi în areal fiind România, cu poziţionarea central Europeană - la început au fost dinaștii Heraclizi / Gherghi din Troia, apoi s-a aflat înrudita Dinastie Iraniano-Anatoliană (Mediano-Cariană) denumită Parga / Gurag, la vechii Greci în rezonanță cu “Gurag” fiind “Korak” însemnând “Corb”, la majoritatea din Vechea Lume de străvechii Gherghi fiind apropiat alt înțeles, cel de “Lup”: în realitate aceea - Gurag / Parga - era Dinastia Gherga, nobilii săi membri ajungând numiţi divers, în funcţie de cei care o făceau (ca de pildă AgaTârşi, Greci, ş.a., Tracii - de-a lungul secolelor - având şi versiuni ca Derzis / Zuraz, etc.); mult mai târziu - în Evul Mediu - Vikingii (denumiți Gotic așa, pentru ceea ce însemnau, anume “Viteji”) erau în răsăritul Europei știuți ca Varegi / consonantic “VRG” fiind în armonie cu consonanța “GRG” de la Gherga / Gurag. Aflați sub stindardul “Draco”, Geto-Dacii din Nordul Dunării stimau nomenclatura lupească - foarte răspândită printre ei - iar numele Gurag / Zuraz pentru dinaștii Duras ori Gherg / Verk (termen Sarmat / Iranian însemnând “Lup”) regăsindu-se des, acelea toate fiind forme Gherga. Începând cu Dahii din E Caspic, Jații / MasaGeții din Hyrkania / SE Caspic, Mezii din SV Caspic și Ghergarii din Albania Caucaziană, până la Daco-Geții din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic care și-au avut ultima capitală independentă la SarmiseGetusa / Ținutul Hațegului, mulți dintre cei purtând semnul lupesc al dragonului aveau respectivele onomastici Ghergane.
“Drakon” era steagul Dac - ca un lup cu trup dragonic - ce șuiera în vânt; conform Dr. Mihai Vinereanu în “Adevăruri incomode despre limba română” din 2018, exista și termenul de “Pant” ca nume pentru divinul steag Dac ce nu șuiera, ci doar flutura - ca emblematic “gherb”, adică blazon ori stemă - în genul clasicului drapel: așadar, în Anticul Bazin Pontic au fost cunoscute la Geți și Daci 2 stindarde, anume Pant și Drakon. Termenul “Gherg” pentru “Lup” a fost de pildă atestat în Ghergania / “Țara Lupilor” folosit de MasaGeți dar și de vecinii apuseni Mezi din Media, ș.a.m.d.: de la Hyrkanii / Gherganii Caspici, via Ghergarii Caucazieni ori via Gherghiții Cariani, până la liderii Ghergani din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, numele Gherga a fost important, timp îndelungat; în prezent, România (Țară uman populată de urmașii Geto-Dacilor) găzduiește un număr însemnat de Gherga iar fauna sa încă are un număr însemnat de lupi. “Enciclopedia Iugoslaviei” - editată în 1971 la Zagreb / azi capitala Croației - a conectat Valahii = “Oamenii-lupi” de apariția termenului vechi German “Walhos” pentru “Lup” (acum “Wolf”); de exemplu, la Galezi același Walhos a devenit “Welsh” iar în Latină era “Volcae”. Iată așadar parcursul filologic pentru “Lup”: de la Iranianul “Gurga” și Kurdul “Gorga”, la “Valah” și “Wolf”; de altfel, se poate observa că la Slavi și la Baltici - popoare Medievale - sunt termeni lupești similari, din vecinătatea onomastică Valachă, a celor emblematic asociați cu lupii din Antichitate (Bulgărescul “vulk”, Rusescul “volk”, Polonezul “wilk”, Lituanianul “wilkas”, Letonul “vilks”, etc). Etimologul American Douglas Harper a studiat lingvistic licantropia (Tradiția totemică a metamorfozei unor oameni în lupi): “În Franceză ‘loup-garou’ = ‘vârcolac’ iar ‘wearg’ din vechea Engleză și ‘warg’ din vechea Germană mai mult decât având înțelesul de ‘vârcolac’, ar proveni din aceeași rădăcină străveche însemnând ‘criminal’ (poate un cuvânt tabu pentru lup); în Legea Salică din secolul VI - cuprinzând prevederi formulate în timpul domniei primului rege Clovis al Francilor - termenul ‘wargus’ era înrudit cu ‘wearg’, fiind folosit pentru ‘criminal’. Pentru ‘lup’ se foloseau termenii înrudiți ca Avestanul ‘vehrka’, Sanscritul ‘vrkas’, Persanul ‘varkana’, etc.; Hyrkania - Ținutul din SE Caspic - literalmente era ‘Țara Lupilor’.” Este interesant că în Gujarat - cea mai Vestică parte a Indiei actuale, având majoritatea populației formată din Gurjari - lupului i se zice “varu”; acolo zoroaștrii Parsi folosesc - ca și Kurzii din Iran - “varg” pentru “lup”. În vechea Persană lupul era “warka” iar noul cuvânt Persan pentru “lup” e “gorg” și Kurd e “gorga” (în Pahlavi - vechea limbă Sasanită - era “gurg”, la fel fiind azi folosit de Tadjiki); în fosta zonă zoroastră Balochi-stan / Valochi-stan (SE Platoului Iranian, atingând Afgani-stan și Paki-stan) “gurkh” se folosește atât pentru lup, cât și pentru ultima stea din Ursa Mare: acolo e marele Lac Sistan - denumit astfel după Saka / Sciții care i-au fost cândva riverani, acum zis și Hamun - colectorul sacrului Fluviu Haraxvati / Helmand al Bazinului Civilizației Ghaggar, aducând apele din Munții Hindu Kuș, în cea mai răsăriteană provincie Iraniană (o seamă de specialiști, ca Dr. Samar Abbas, Srinivasan Kalyanaraman, Rac Budimir, Mladen Stipan, Zlatko Tomicic, Andrija Lovric, ș.a., au indicat originea Croaților de acolo, înainte de a se muta din Carpații Nordici în Dalmația - fosta patrie a Vlahilor Negri / Morlacilor - unde își au acum Țara).
În 2018, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “Originea exactă a termenului ‘Baloch’ nu e clară. În 1873, istoricul Britanic George Rawlinson a susținut că a provenit de la Zeul Bel din Babilon. În 2012, Dr. Naseer Dashti a prezentat posibilitatea ca strămoșii să fi fost din Balașagan - dintre Marea Caspică și Lacul Van - migrați pe timpul Săsanilor în Balochistan; într-adevăr, Balasagan (însemnând ‘Țara lui Balas’) a fost, după cum e descrisă de o inscripție de pe vremea împăratului Șapur I, o satrapie a Imperiului Sasan extinsă din N de la Munții Caucaz, în V până la ‘Poarta Albaniei’ - știută și ca ‘Poarta Alanilor’, pe Râul Darial ce formează o parte a graniței Georgiei cu Rusia - în S până în Bazinul Kura-Aras iar în E fiind Marea Caspică. Inscripția din Gwalior - aflată în regiunea Gird din N Indiei - de pe vremea împăratului Mihira Bhoja 836-885 a explicat că fondatorul Dinastiei Gurjara căreia îi aparținea (anume Nagabhata I 730-760) a respins o oaste puternică de ‘Valacha Mleccha’, interpretați ca ‘Baluchi străini’. Termenul proto-German pentru ‘străin’ a fost reconstituit ca ‘walhaz’, conectat cu cei numiți de Romani ca Volcae, care trăiau în S Germanilor; vechii Slavi au numit ca Vlahi pe Românici”. Discuțiile ce s-ar impune aici ar fi că echivalentul European de Valah / Român ar corespunde astfel ambelor cuvinte Sanscrite din inscripția Medievală timpurie - “Valacha Mleccha” - primul nume denumind străinii indicați de al doilea termen (căci “Mleccha” = Străin; se poate observa că Sanscrita e mai veche ca Greaca, limbă ce - la rândul său - a fost mai veche ca Latina): e foarte posibil că de fapt fondatorul Dinastiei Gurjara în secolul VIII s-a luptat cu “Felahii străini” care voiau să-și extindă califatul inclusiv în NV Indian (islamul a apărut în secolul precedent, VII). Pe de altă parte, privind Gurjara, e de știut că și onomastic a generat statul Gujarat din NV Indiei iar Gurjarii au fost Jați = Geți. În 2012, Dr. David Emmanuel Singh - de la Universitatea Oxford / Marea Britanie - a scris că “au fost mai multe valuri de sosiri Gurjare în NV Indiei: în secolele I î.C. - I, primii au venit de la Marea Neagră, probabil via Georgia = Gurjia, pe lângă Marea Caspică; erau organizați pe șatre, la fel fiind în secolele V-VI și Hunii care au ajuns - pe urmele Gurjarilor - să-și ia soții Indiene, stabilindu-se în statele Gujarat și Rajastan (hindușii au casta războinicilor ‘kșatrya’ iar fiii conducătorilor războinici sunt ‘rajput’)”. În paralel cu Anticul val migrator de la Marea Neagră în India ca Jați, unii Geți tot de la Marea Neagră - și tot din cauza atacurilor Romanilor - au migrat atunci și spre Marea Baltică (deci pe distanță mai scurtă, în Europa), astfel apărând cei ulterior denumiți Goți, ajunși strămoșii Varegilor / Vikingilor; iată așadar confirmări ale fluxurilor Gete - specific Ghergare / Gurjare - în ambele sensuri, întâi din Asia în Europa așa cum au relatat inclusiv cronicarii Români, respectiv la reciprocitate din Europa în Asia (așa cum a fost cea Antică Gurjară de la Marea Neagră în Gujarat) și urmată de cea Medievală timpurie Hună / având aceeași sorginte Gurjară / Jată. Asirienii - dar și Aramaicii / A-Rameii - aveau “gurga” pentru lup (în Aramaica nouă apărând “deaavaa”); în apropiere etimologică de vechiul Grec “gorgos” - ivit la Anatolianul Homer pentru “teribil” - a fost și “gurg”, utilizat de Parți pentru “lup” (pre Indo-Europenele Gorgone n-au avut însă legături cu lupii - de exemplu ca străvechi “lupoaice” - termenii corelându-se doar privind aspectele lor terifiante).
 |
| Si-stan în Nordul Balochi-stan (granița Afgano-Iraniană) |
La Iranieni s-a practicat transferul “G”/“W”, astfel încât pentru “Lup” se înrudeau atât Persanul “Gorg”, cât și vechiul Kurd “Wir” (Arameii / Aramaicii au preluat “Gurga” de la Kurzi); în 1991, cercetătorul American Gordon White a documentat faptul că Hyrcania / Ghergania - din partea Nordică Iraniană - era populată de Dahi sub semnul lupului (i-a conectat explicit cu Dacii din spațiul Românesc, la fel ca Van Den Gheyn în 1886, Chandra Chakraberty în 1948, Dr. Calvin Kephart în 1949, Haris Rackman în 1971, ș.a.) iar în 1993, Dr. Francois de Blois și Dr. Willem Vogelsang au scris: “Etnonimul vechilor Iranieni Dahi (cu notarea Greacă ‘Dăoi’ / ‘Dăai’ și Latină ‘Dahae’) era de sorginte zoroastră; la vechii Iranieni ‘daha’ însemna ‘om’ iar ‘dahyu’ era ‘provincie’. Sanscritul ‘dasyu’ se folosea pentru ‘demon’ și termenul Avestan ‘azi-dahăka’ / ‘az-dahă’ se folosea pentru ‘dragon’. Arrian 5:12 și Curtius Rufus 7:7 au relatat că Alexandru Macedon avea Dahi în cavaleria sa; Appian în ‘Syriaca’ 167 a scris că acei călăreți Dahi erau arcași de la răsărit de Bactria, ei în secolul următor ajungând până în Hyrcania, pe coasta Sudică a Mării Caspice - toată acea zonă devenind ‘Dahi-stan’ - iar Strabon a consemnat că fondatorul Imperiului Part a fost șef Dah, dintre S/Părnoi (în Antichitate, Dahii au controlat rutele dintre Deșertul Karakum, Hyrcania, Chorasmia și Imperiul Part)”. Pentru foarte mulţi Români, vremea puterii Daco-Geţilor reprezintă “începutul” istoric - cel al maximului interes pentru trecut - nedorind să mai ştie ce a fost înainte de “cortina” Daco-Getă croită chiar de ei / ca hotar artificial (al strămoşilor politeişti şi poligami, urmaşii Români acum fiind monoteişti şi monogami). În prezent, nu sunt mulţi Români care pot admite - sau afirma public în mod răspicat - următorul adevăr (care deranjează profund pe cei erijaţi în “proprietarii” istoriei Românilor): realitatea a fost că înaintea Războiului Troian / EurAsiatic (adică anterior secolului XIII î.C.) în spaţiul Românesc - respectiv în actuala Românie - nu erau menţionaţi Geţi sau Daci, ci populaţiile Epocii Bronzului; cei mai semnificativi care au trăit înaintea Geto-Dacilor în spaţiul Român al Epocii Bronzului au fost SâGii / SâGinii, adică rudele lor foarte apropiate şi Heraclizii / Dorianii (a căror plecare imediat după Războiul Troian din Bazinul Dunării inferioare spre S a permis Geto-Dacilor să înainteze dintre Anatolieni şi dintre Tracii Balcanici spre N, preluând cârmuirea străvechilor lor teritorii). De altfel, “Letopisețul Cantacuzinesc” - considerat prima cronică oficială a Țării Românești - explicit a scris că înaintea Geto-Dacilor au existat de pildă zoroaștrii Gabrisți / Gavrisți (care își lăsau morții de vază păsărilor să fie ciuguliți, spre deosebire de anteriorii Kurgani, care își înhumau răposații de vază în gorgane): predecesorii din Epoca Bronzului - și mai vechi - îmbinau în spațiul Românesc Culturi EurAsiatice, similar procedând și Geto-Dacii, inclusiv urmașii lor (în Antichitate s-a ajuns și la incinerarea morților care nu erau lăsați ciugulirii păsărilor ori nu erau înhumați). Actualii Români nu-s nici Daci, nu-s nici Romani, ci-s în general descendenții celor iviţi în spirala timpului dinaintea acelora, din Epocile Bronzului şi Pietrei; totemul stră-Românilor era Nordicul urs, cel mai puternic animal din fauna spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic (urmat de leu și taur iar apoi - din Epoca Fierului - totemul Get a fost vulturesc - al păsării răpitoare, regăsit până la corbul / acvila de pe ghergul = g/herbul Român - iar cel Dac a fost lupesc, impus de Gherganii Sarmați sosiți dintre Iranienii Nordici).
Predecesorii Geto-Dacilor au fost atestaţi şi în Ghergania mileniului III î.C. / însuşi numele acelei regiuni fiind de la Kurganii / Gurganii mileniului VI î.C. (care au domesticit caii, în premieră mondială); cronologic, “sursa” coincidea cu neolitica dată a “Facerii Lumii”, ce Medieval a fost acceptată de vechiul calendar creştin Românesc (adică anul 5509 î.C., indicat pentru adoptare oficială de către călugărul bizantin Georgios în 638): exact atunci, odată cu “Facerea Lumii” / la mijlocul mileniului VI î.C., după embrionii scrierii timpurii ai mileniului precedent de la Gherdap / de sorginte Atlantă, a apărut scrierea religioasă în spaţiul Român - în premieră mondială, aşa cum a fost atestată la Tărtăria - iar în Evul Mediu, Românii creștini au adoptat astfel “începutul” religios al lumii (călugărul Dionisie “cel Smerit” / “cel Mic” din Dobrogea în secolul VI a realizat calendarul folosit azi pe glob). Geto-Dacii (care - fiind succesorii / urmaşii Atlanţilor - se credeau nemuritori, ca Zeii, provenind dintr-un neam divin, iubind deopotrivă Cerul şi Glia) au apărut pomeniţi în Bazinul Dunării inferioare doar în Epoca Fierului, adică după Războiul Troian / după secolul XIII î.C.: poate părea dezamăgitor, însă istoria Românilor n-a început cu Geto-Dacii ori cu complexul fortificaţiilor Sarmisegetuzei Regia din Munţii Şureanu (după cum consideră unii, aşa după cum - pentru cei mai modeşti în perspectivă istorică - în Epoca Modernă nu a reprezentat debutul vieţii Românilor, ci doar schimbarea stilului, nici Revoluţia Română din 1989, nici Unirea Românilor din 1918, nici independența României din 1877, etc). Dr. Augustin Deac 1928-2004 a scris: “Existența etnică a poporului român, cultura lui materială și spirituală, nu începe cu înfrângerea lui Decebal și cu victoria lui Traian - moment trecător în istorie - ea nu începe nici cu istoria geto-dacilor, părinții autohtoni ai poporului român, cum s-ar putea considera. ‘Dacă vrem să vorbim de continuitate - sublinia după o cercetare atentă a vechimii noastre, Mircea Eliade - ea trebuie căutată la un nivel mai adânc decât cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor sau a descendenților lor, românii; căci cultul lui Zalmoxis, la fel ca și miturile și simbolurile ce stau la baza folclorului religios al românilor, își au rădăcinile într-o lume de valori spirituale care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat și ale Mediteranei’. De aceea, începutul istoriei noastre este ancestral. La aceeași concluzie au ajuns și numeroși oameni de știință străini, care au fost atrași de universul fascinant al istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea, autohtonia și continuitatea multimilenară ale poporului nostru, remarcabilul savant austriac Julius Jung conchidea: ‘Consângenitatea vlahilor sau românilor de astăzi cu străbunii lor daci de dinainte cu 2 milenii o dovedește, în chipul cel mai convingător, uniformitatea înfățișării lor exterioare, nu numai trăsăturile feței și felul părului, ci chiar și portul pe care poporul l-a păstrat neschimbat, așa cum ni-l arată nemuritoarele figuri ale învinșilor ostași daci ce se găsesc pe monumentele de artă pentru preamărirea învingătorului lor, Traian’. Subliniind aceeași vechime și continuitate multimilenară a poporului român, istoricul francez Albert Armand aprecia: ‘Acesta - adică poporul român - este unul dintre cele mai vechi popoare și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie că e vorba de traci, de geți sau de daci, locuitorii pământului românesc au rămas aceiași din neolitic / epoca pietrei șlefuite până în zilele noastre, susținând astfel (printr-un exemplu poate unic în istoria lumii), continuitatea unui neam’.” “Naţionalitatea Geţilor şi a Dacilor” a fost studiată în 1888 şi de către academicianul Alexandru Xenopol din Iaşi / România: “Toţi scriitorii vechi - contemporani cu existenţa lor - au mărturisit într-un glas că Geto-Dacii au fost Traci; ei le-au dat drept locuinţă la început regiunile din Sudul Dunărei, patria netăgăduită a întinsei rase Trace. (Herodot i-a clasat pe Geţi între popoarele Trace, spunând despre ei că erau cei mai nobili şi mai virtuoşi din acea gintă; Menandru - scriitor contemporan, discipolul filozofului Teofrast din Insula Lesbos - a atestat legăturile Traco-Gete sub forma că ‘toţi Tracii şi mai ales Geţii, căci dintr-înşii mă mândresc că mă trag şi eu’, etc). Pe lângă acest argument de mare valoare - mărturisirea unor oameni de ştiinţă ce au cunoscut din propria lor experienţă popoarele de care vorbesc - se mai pot adăogi câteva consideraţii limbistice: dintre toate limbile raselor Arice nici una nu înfăţişează o apropiere mai mare cu dialectele Trace ca aceea a Eranilor, adică a vechilor locuitori ai Mediei. Aceasta ne-ar conduce la ipoteza că Tracii au fost ultimul popor Aric care s-a desfăcut din trunchiurile Asiei pentru a veni în Europa, tocmai în punctele cele mai apropiate de Asia, începând de la strâmtorile Bosforului, oarecum la gura vasului cel mare al Europei umplut de ultimele neamuri isvorâte din adânca Asie ca din o nesecată fântână”.
 |
| Sarmați |
Coordonată în 1995 de academicianul Petrescu Dâmboviţa, “Istoria României de la începuturi până în secolul VIII” - având ca autori pe doctorii în istorie Ligia Bârzu, Hadrian Daicoviciu, Florentina Preda şi Dan Teodor - a consemnat: “Studiul antropologic al scheletelor din mormintele cu ocru, din perioada de tranziţie la epoca bronzului, a scos în evidenţă caracterul amestecat al populaţiei, ceea ce corespunde şi cu constatările arheologice privitoare la caracteristicile culturii grupului înmormântărilor cu ocru roşu. Astfel, pe lângă elementele protoeuropoide, în legătură cu populaţia de păstori din stepele sudice ale Ucrainei, sunt evidente şi componentele mediteranoide şi brahicefale cu afinităţi armenoide. În epoca bronzului, organizarea tribală a devenit mai stabilă, viaţa economică bazându-se, în general, în aceeaşi măsură pe agricultura primitivă (cu brăzdar de lemn) şi pe creşterea dezvoltată a animalelor domestice, precum şi pe o intensă exploatare a zăcămintelor de minereuri locale de aramă, a aurului şi a sării. Spre deosebire de aceste 2 ocupaţii economice, agricultura primitivă şi creşterea vitelor, vânătoarea este mai puţin ilustrată, îndeosebi prin speciile de cerb şi mistreţ şi, în mod excepţional, prin elan şi zimbru, iar pescuitul printr-un număr mult mai mare de exemplare, dintre care unele de talie mare, constituind dovezi despre debitul crescut al apelor din epoca respectivă. Odată cu progresul în domeniul economiei, s-au modificat, treptat, relaţiile între oameni în procesul producţiei, care relaţii, în condiţiile istorice şi economice din epoca respectivă, au evoluat încet în cadrul procesului de dezagregare a societăţii preistorice, spre deosebire de societăţile din Orientul Apropiat ce trecuseră la sclavagism. Prin generalizarea practicării agriculturii cu plugul cu tracţiune animală, a trecut în seama bărbaţilor principala sursă de procurare a hranei, ceea ce, implicit, a determinat şi trecerea spre structura social-economică patriarhală. Cultul fecundităţii, inclusiv al zeiţei mame, caracteristic triburilor de agricultori şi crescători de vite din neolitic, şi-a pierdut din importanţă, fiind înlocuit cu acela uranian, al soarelui, care a trecut pe primul plan. Din punct de vedere etnic, în epoca bronzului, pe baza substratului indoeuropean, pre-tracic, din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, s-a creat sinteza culturală şi etnică proto-tracică din perioadele timpurie şi mijlocie ale acelei epoci, care corespunde stadiului în curs de tracizare, proces încheiat la sfârşitul acelei epoci şi la începutul epocii fierului, când, după integrarea elementelor răsăritene apoi şi est-europene, s-a realizat o nouă sinteză, cea tracică, ilustrată prin grupe culturale mai mari ca întindere şi cu o structură social-economică mai evoluată. Nimeni nu poate vorbi despre traci la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului, dacă aceia nu ar fi fost menţionaţi în poemele homerice; la fel şi despre geto-daci, dacă nu ar fi fost amintiţi cu prilejul expediţiei lui Darius, din 514 î.C., la Dunărea de Jos, şi de literatura antică posterioară. Aceasta nu înseamnă ca în anumite condiţii, pe baza legăturilor bine stabilite cu cultura materială anterioară, să nu poată fi coborâtă data de început cu mai multe secole în urmă (nu însă cu milenii), cum este cazul cu tracii, în epoca bronzului, sau cu geto-dacii, în epoca fierului. Principala cale de difuziune a cunoştinţelor tehnologice relativ la metalurgia fierului, pe teritoriul României, a fost aceea din nord-vestul Balcanilor, unde noua metalurgie a parvenit dinspre Egeea, în care s-a răspândit, de la 1200 î.C., din Asia Mică, fiind dezvoltată la hittiţi cu începere de la mijlocul mileniului II î.C. Din nord-vestul Balcanilor s-au răspândit primele cunoştinţe despre fier în părţile de vest şi de nord ale României, în Banat şi Maramureş, nefiind exclusă însă posibilitatea unui centru în Bulgaria, de unde să se fi răspândit cunoştinţele despre metalurgia fierului în Dobrogea. O altă cale de răspândire a acelor cunoştinţe a fost aceea dinspre răsărit, pusă în legătură cu incursiunile triburilor de călăreţi nomazi din nordul Caucazului şi stepele din nordul Mării Negre, triburi cunoscute sub denumirea convenţională de cimmerieni, care au preluat cunoştinţele despre metalurgia fierului din moştenirea civilizaţiei hittite; acea cale, cimmeriană sau ponto-caucaziană, a avut însă un rol mai redus în difuzarea cunoştinţelor cu privire la metalurgia fierului, de-abia din secolul VIII î.C., când fierul era deja răspândit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Înlocuirea metalurgiei bronzului cu fierul, pentru unelte şi arme, au dus treptat, în condiţiile accentuării diferenţierii meşteşugarilor de agricultori şi a legăturilor cu centrele de civilizaţie din Mediterana şi Orientul Apropiat, la adâncirea restructurărilor pe plan social-economic. Marea bogăţie de arme din bronz, din depozite şi turnătorii, apoi şi din fier, fortificarea aşezărilor întinse sau mai mici, extinderea conflictelor cu scop de jaf şi a incursiunilor militare organizate, diferenţierea din ce în ce mai mult a conducătorilor militari şi aristocraţiei tribale de restul masei de luptători, care se reflectă şi în înmormântările din tumulii mari, precum şi alte particularităţi din domeniul vieţii social-economice, sunt dovezi evidente că, în acea epocă, era conturată organizarea şi ierarhizarea, premiză a viitoarei alcătuiri politice. În epoca fierului se înregistrează primele manifestări de cultură materială ale geto-dacilor, aparţinând Culturii Basarabi (după necropola tumulară de la Basarabi, judeţul Dolj), răspândită din Panonia până în Basarabia şi de la Mureş până în Voivodina inclusiv, între Dunăre şi Balcani, în Bulgaria şi în Dobrogea (cu predilecţie în zonele de şes ale Câmpiei Dunării şi pe văile afluenţilor, mai puţin în regiunile de dealuri şi aproape deloc în cele de munte); elemente izolate ale acelei culturi au fost semnalate şi mai la vest, în unele aşezări din Serbia, Slovenia şi zona est alpină. Din punct de vedere cronologic, acea cultură datează, în general, din secolele VIII-VII î.C. Din punct de vedere etnic, marea arie de răspândire a Culturii Basarabi, pe aproape tot teritoriul vechii Dacii, şi unitatea culturii din acest mare spaţiu, datorită legăturilor mai strânse dintre comunităţile acelei culturi, constituie dovezi concludente relativ la desprinderea geto-dacilor din triburile nord-tracice, cu remarca că denumirea de geţi se foloseşte, în mod obişnuit, pentru triburile de la Dunărea inferioară (Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea), de daci pentru acelea din Banat, toată Transilvania şi restul Moldovei şi de geto-daci (termen modern) pentru tot spaţiul Daciei; odată cu acel proces etnic, în condiţiile formării unei conştiinţe etnice, se consideră, de către unii, ca generalizându-se şi limba geto-dacă, în vremea Culturii Basarabi. Este sigur că numele de daci şi geţi au fost folosite de scriitorii greci şi romani pentru nişte triburi mai mari sau uniuni tribale înrudite, cunoscute - în genere - în izvoarele greceşti sub numele de geţi, pentru regiunea Dunării Inferioare, şi în cele latine de daci, pentru spaţiul intra-carpatic; cu toate acestea, sunt şi cazuri când s-a folosit denumirea de geţi pentru daci şi - mai rar - aceea de daci pentru geţi”. Antici ca Appian care în “Istoria Romană” 4:15 a precizat că “Romanii stăpânesc pe unii dintre Geţii de dincolo de Istru, pe care îi numesc Daci”, Pliniu “cel Bătrân” care în “Istoria naturii” 4:80 a scris despre “Geţi, numiţi de Romani Daci”, ş.a., au indicat cum a fost, însă surse oficiale - între care “Dicţionarul de istorie veche a României” din 1976 - au insistat pe altceva, inclusiv cu încadrarea temporală: “Se recomandă să se folosească numele de ‘geţi’ pentru triburile nord-tracice de la Dunărea de jos (Dobrogea, sudul Moldovei, Muntenia şi Oltenia) din secolele VI î.C. - I şi de ‘daci’ pentru triburile din Carpaţii Meridionali şi din toată Transilvania, mai ales în secolele II î.C. - II”. Istoria Românilor cunoaşte oficial că Geto-Dacii au preluat cârmuirea la N de Dunăre în mileniul I î.C., începând cu dinastia regală Agatârsă, de la gurile Dunării până în Ardeal. Toate acestea nu înseamnă însă că existenţa Dacilor şi Geţilor n-ar fi fost multimilenară, ca populaţii autohtone în spaţiul Român, coborând din Epoca Pietrei sub forma Da-Kă (a Domniţei / Zeiţei Ga / Ka) pentru credincioşii de pe înălţimi şi sub forma Ghe-tă (a Sacrei Ghe / Ga) pentru credincioşii de pe Văile Râurilor: e de remarcat că la Armeni “Gety” գետը = “Râu”. În general de-a lungul vremurilor, migrările au fost ale unor grupuri minoritare, majorităţile autohtonilor fiind mai stabile; după glaciaţiune / post-diluvian, teritoriile Europene niciunde n-au fost goale - respectiv nelocuite - ci oriunde erau populate, în general băştinaşii fiind mai mulţi decât migranţii (locurile unde se stabileau noii veniţi n-au fost nicăieri pustii). În istorie, Gherga a fost deopotrivă sedentar şi nomad, regăsindu-se atât printre localnici, cât şi printre străini. Cercetătorul Român Emil Raşcu a observat în 2010 “Surprinzătoarele similitudini dintre hitiţii din Anatolia şi proto geto-dacii de la Dunăre şi Carpaţi: Deşi ar putea fi considerată riscantă comparaţia dintre poporul hitiţilor care s-a manifestat în Anatolia şi în Orientul Apropiat în mileniul II î.C. cu populaţiile geto-dace existente în mileniul I î.C. în regiunile de la Dunărea inferioară şi Carpaţi, pătrunzând însă în adâncul veacurilor, se constată că în filiaţiunea actuală adoptată, românii ca urmaşi ai dacilor şi dacii ca urmaşi ai tracilor, între care geţii erau urmaşii unor populaţii străvechi pe aceste locuri încă din mileniile IV-III î.C. dar al căror nume nu ne este cunoscut şi pe care - într-o expresie inspirată - N. Iorga i-a numit ‘oameni ai pământului’. Adoptând artificiul utilizat de specialişti în cazuri similare, am folosit pentru denumirea acelor populaţii termenul de proto traci sau de proto geto-daci”.
 |
| Captură din filmul “Tracii, istorie ascunsă”, 2013 |
Dată fiind echivalenţa consonantică “G”/“C” şi “G”/“D” sau “G”/“T”, se poate observa simetria lingvistică Geto-Dacă, axată onomastic pe primordiala Zeiţă Ga, Marea Mumă a Pământului (e de ştiut că primele însemnări despre Traci au fost la sfârşitul Epocii Bronzului - secolul XIII î.C. - într-o inscripţie Balcanică din Puro / Pylos 36,55 lat. N, 21,42 long. E ca “Tereke-wija” şi în cronica Egipteană a bătăliei de la Kadeş ca Traci Dardani, din Liga Khetă condusă de Gherghei, aliaţi cu Hitiţii); în N Dunării, primul stat Trac - Regatul Heraclizilor, succesor în mileniul III î.C. al anterioarelor Culturi Cucuteni şi Gumelniţa - a fost înaintea Războiului Troian, cu capitala Gherghina (acum suburbia Barboşi a oraşului Galaţi): Tracii existau în Bazinul Istrului / Dunării inferioare cu un mileniu înaintea Geto-Dacilor (Tracii s-au consolidat în N Dunării inferioare la sfârşitul mileniului III î.C., după trecerea celui de-al treilea - respectiv şi ultimul - val Gorgan / Kurgan, cel care a structurat patriarhatul). În Bazinul Dunării inferioare, doar ulterior Războiului Troian s-au ivit documentar denumirile localnicilor ca Daci şi Geţi - în urma apariţiei celor din Caucaz şi Anatolia - străvechile înţelesuri pentru Daki / Dagi, ca Daci = oamenii Zeiţei Ki / Ga şi respectiv pentru Gheţi / Geţi direct ca oamenii Gheii / Ga, revigorându-se în organizare patriarhală (rămânându-le onomastica matriarhală). În România, Dr. Mircea Chelaru - general în rezervă - a scris despre “Preemţiunea dacică”: “Marele arial al existenţei geto-dacice, dovedit cu acte în regulă şi exprimat de surse istorice incontestabile cuprindea, începând cu mileniul VI î.C., teritoriile din Europa Alpino-Carpatiană, bazinul Mării Negre (numită de greci, Marea Getică), până dincolo de Caucaz; nu avem date, cel puţin prin cunoaşterea oferită de cercetarea la zi, dacă existau şi în ramurile uraliene, dar putem avansa prezumţia unei atari abordări. Venim cu logica deductivă a surselor astfel: spaţiul hiperboreean, cel cuprins la nord de paralela 45, a aparţinut pe toată dezvoltarea sa continentală geţilor, populaţie de provenienţă primordială, care-şi denumeau teritoriul ‘thus’ - adică ‘întins’ - preluat de alte seminţii pe limba lor ca fiind ‘trac’. Comunităţile antropologilor, istoricilor şi mai nou a lingviştilor sunt eminamente de acord că vastul teritoriu riveran Dunării cuprins între Carpaţii Slovaciei şi nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gura Bugului şi Marea Neagră a fost locuit în antichitatea istorică cunoscută de marele popor atlanto-euro-asirian al tracilor, denumire dată după toponimul lingvistic al teritoriului şi nu după sorgintea gentilică. Acea masă umană cuprindea peste o sută de formaţiuni tribale despre care însuşi Herodot afirmase că sunt cel mai numeros popor după inzi. Grecii aveau să recunoască, de la Homer încoace, că geţii erau cei mai puternici şi se singularizau prin omogenitatea limbii şi cultura spirituală extrem de avansată. Că li se spuneau geţi sau daci este superfluu atât timp cât Strabon a conchis că ei formau acelaşi popor, vorbind aceeaşi limbă; Pliniu cel Bătrân susţinea că dacii şi tracii erau acelaşi neam, numai străinii îi numeau diferit după locul lor. Spaţiul hiperborean se suprapunea în identitate cu cel al geţilor nemuritori iar tentaţiile de a fi însuşit de alte popoare, târziu apărute, sunt nevrednice şi sperjure. De altfel ne sunt cunoscute eforturile armenilor, azerilor, georgienilor, ruşilor şi chiar a perşilor ori turcilor de a-şi demonstra paternitatea asupra mitului reginei-zeiţă Tomiris, amazoana care l-a decapitat pe Cirus cel Mare, aruncându-i capul în vasul plin cu propriul sânge rostind: ‘bea şi te satură, însetatule de sânge!’. Dar regina Tomiris nu este un simplu mit. Ea a existat în carne şi oase, cerută fiind de soţie de către însuşi Cirus, întemeietorul Imperiului Persan. Ea a existat ca regină reală, şi nu doar legendă în spaţiul nordo-pontic, până la Marea Caspică, controlând vastul teritoriu al masageţilor, ramura estică, cu denumirea specifică, din neamul traco-geto-dacilor. Că acest uriaş popor avea rădăcina endogenetică şi conştiinţa apartenenţei comune, vine să ne o confirme şi simplul fapt că numele Spargapeithes, fiul reginei Tomiris, a fost purtat de un rege al agatârşilor (Ţinutul Haţegului de azi) din Transilvania. Aveam, totodată, să constatăm şi din referirile lui Plutarh, că Alexandru cel Mare, după victoria de la Gaugamela, a mers la mausoleul din Pasargada închinat lui Cirus, având exactă ştiinţă că acela fusese ucis de ancestorii săi din neamul tracilor de răsărit. Spaţiul carpato-pontic-caucazian a fost paleovatra de etnogeneză şi de continuitate ereditară a civilizaţiilor succesive produse de traco-geto-daci. Schimbarea refluxă a sensurilor migraţiilor populaţiilor indoeuropene şi apariţia maselor de populaţii nomade sălbatice au produs un curs istoric ostil populaţiilor băştinaşe şi au schimbat natura rânduirii primordiale. Acest proces a fost lent şi continuu, dar întotdeauna a fost însoţit de o rezistenţă genetică şi spirituală uriaşă. Restrângerea spaţiului de identitate, prezervată prin acea rezistenţă imaterială, a fost posibilă din partea cotropitorilor ca urmare a uciderii dreptului la simbolistică, limbă, onomastică şi toponimie. Afirmarea dreptului ereditar al românilor asupra teritoriilor prezervate prin această rezistenţă la care am făcut referire, nu este o provocare ci un act de demnitate identitară. A nu şti un adevăr şi a te lăsa la cheremul afirmaţiilor altora, luându-le de bune, nu pare a fi o vinovăţie atât de mare. Poate fi cel mult tratată ca naivitate sau stupizenie pardonabilă. Dar a şti adevărul şi a-l abandona dintr-o lehamite istorică, este o crimă de neiertat. Dreptul geto-dacic este unul de preempţiune. Este un drept universal acceptat şi recunoscut. Şi acest drept nu se negociază cu nimeni!”
Mişcările Chimerilor / Cimerianilor - petrecute la câteva secole după Războiul Troian - s-au datorat “împingerilor” lor de către tot mai numeroşii Sciți; Cimbrii ajunşi în Delta Elbei - N German - şi în Iutlandia (Peninsula Daneză, cu semnificativa regiune Himmer-land, ca o rezonanţă a teritoriului Cimmerilor, unde de pildă şi savantul Francez Carolus Stepanus 1504-1564 în “Dicţionarul istoric” - care a scris inclusiv despre Apollo Gergithius - a notat că la Danezi foştii Cimbri au fost Daci) au fost echivalaţi Antic cu Cimerii / “Chi-merii” de către mai mulţi autori, printre care şi istoricul Diodor Sicul 5:32 sau geograful Strabon VII 2:2, care de pildă a afirmat că în Crimeea “Bosforul Cimerian a fost numit după Cimeri, întrucât Cimbrii şi Cimeroii sunt 2 nume ale aceluiaşi neam”. Denumirea de “Cym-meri” descria starea lor inițială din N Pontic, “cym” fiind “val” iar “meri” = “mare”: Cimerii erau considerați ca fiind cei conectați cu valurile mării, Crimeea fiind baza lor de plecare. După cum a studiat și cercetătorul Andres Paabo în “Uirala”, în legături cu Ci-Merii au fost Finicii Mari din Bazinul Volgăi, respectiv Karelii Meri de la Lacul Onega. Dr. Nicolae Constantinescu 1885-1971 (profesor Basarabean din Soroca 48,09 lat. N, 28,17 long. E / pe malul Nistrului) în “Nistrul, Fluviu Românesc” a scris: “La venirea Sciților, Stepa cea mare se găsea în stăpânirea Cimerianilor, amintiți și în ‘Odiseea’ 11:14, ceea ce înseamnă că vechimea lor pe aceste locuri se poate sui dincolo de 1000 î.C. Centrul Cimerianilor se afla în cetatea Cimmeria (lângă Kerci), de unde vine și numele Crimeeii, care se numea încă de pe timpul lui Herodot Cimmeria. Nistrul făcuse hotar între 2 Imperii Trace, de vreme ce era margine a Cimerilor iar dincoace fiind Geții; el a continuat să fie hotar și după aceea, între Imperiul Sciților regali la răsărit și al Agatârșilor la apus”.
 |
| Migrarea Cimeriană la începutul mileniului I î.C. |
 |
| Norman Dean, 2012: Liga Carchemiș a fost vecina stăpânirilor Cimere Anatoliene |
 |
Marea Neagră / Getică
|
În fosta Dacie - actuala Românie - în Epoca Bronzului (adică înaintea Războiului Troian) erau Traci, însă nu şi Daci ori Geţi; instalarea Dacilor şi Geţilor - sosiţi îndeosebi din Caucaz şi Capadocia - în Nordul Dorianilor şi Tracizarea lor a fost în Epoca Fierului (adică după Războiul Troian). Principalele divinităţi Traco-Gete au fost Kotys / Zeiţa Fertilităţii, Xerxes / Zeul Recoltelor, Heros / Zeul Morţilor, ş.a. Dr. Mircea Eliade a scris despre Traci, ca “marii anonimi ai istoriei”: “Cea mai veche cultură tracă se înfăţişează ca sinteză a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul triburilor seminomade sosind din Ucraina; etnogeneza tracilor a avut loc într-o regiune destul de întinsă, între Munţii Balcani şi Nistru. Către sfârşitul secolului VIII î.C., incursiunile cimerienilor au introdus anumite elemente caucaziene în artă şi în armurerie. Regii tracilor venerau pe Hermes, ai cărui descendenţi se credeau. Se poate presupune existenţa, la cei mai vechi traci, a mitului exemplar al hierogamiei dintre Zeul Furtunii şi Mama Pământ; Dionysos ar fi fost fructul acelei uniri. Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbatică îi îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu: ele purtau lungi veşminte fluturânde, deasupra cărora erau piei de căprioare şi pe cap, coarne. Ajunse la paroxism, la ‘nebunia sacră’, ele apucau animalele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le carnea crudă. Profeteasa prezicea viitorul în ‘extaz’. Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom, ci şi susceptibil de o unire mistică cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz, arăta, pe de o parte, dualitatea fundamentală a omului şi, pe de altă parte, posibilitatea unei postexistenţe pur spirituale, consecinţă a divinizării. Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat au dus, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morţii şi la o depreciere a existenţei”. Istoricul Roman Annius Florus 70-140 a scris despre Traci: “ofereau ca ofrandă zeilor sânge de om; beau din ţeste de om şi pângăreau moartea prin batjocuri de tot felul, folosind atât focul, cât şi fumul împotriva celor pe care îi prindeau. Scoteau prin chinuri chiar şi copiii din pântecele femeilor gravide. Este îngrozitor de spus cât de sălbatici şi de cruzi au fost Moesii: sunt cei mai Barbari dintre Barbari. Unul dintre ei a cerut, înainte de luptă, să se facă linişte şi a spus: ‘Cine sunteţi voi?’, ‘Romanii, stăpânii lumii’ - i s-a răspuns. Acela zise din nou: ‘Aşa va fi, dacă ne veţi învinge’. Pe dată, Barbarii - înainte de luptă - au jertfit un cal şi au făgăduit să închine în cinstea zeilor şi să mănânce măruntaiele comandanţilor pe care îi vor ucide. Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile”. (Dacii treceau îndreptățiți din Nordul Dunării înghețate în partea cealaltă, fiindcă inițial Țara lor era pe ambele părți ale Fluviului iar Romanii i-au agresat începând prin ocuparea părții sale Sudice; în secolul I, Romanul Aufidius Modestus a scris: “Dacii au obiceiul ca, atunci când pornesc la război să se apuce de treabă înainte de a bea cu gura din Istru o anumită cantitate de apă ca pe un vin sacru și înainte de a jura că nu se vor întoarce la lăcașurile pământești decât după ce vor ucide pe dușmani”). Galul Tacit - care cârmuia din Cariana Milasa provincia Romană Asia - a scris că “Romanii cei lacomi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid, transformă totul în pustiu şi numesc aceasta pace” (datorită anunţării Latine “pacalis” - însemnând vestirea păcii Romane - s-a păstrat în Română “păcăleală”).
În secolul VII, episcopul ViziGoților Isidor din Sevilla a scris 9:2 despre Traci că “au fost cei mai cruzi dintre toate neamurile: jertfeau pe captivi zeilor lor şi s-au obişnuit să bea sânge de om în cranii” (sângele de om are aceeaşi salinitate ca apa Mării iar inundat de adrenalina secretată în luptă sau prin tortură provoca băutorului o stare de exaltare foarte apreciată; acea practică era străveche, credința fiind că îngurgitarea lichidului vieții dădea “putere”, obiceiul conjugându-se cu plasarea celor mai energetici oameni în fruntea societății, ei bucurându-se de privilegii în comparație cu restul). În 2010, academicianul Român Alexandru Vulpe a enunţat: “Epoca bronzului a fost ‘veche tracică’, a sfârşitului bronzului şi începutului epocii fierului ‘geto-dacică veche’ şi începând cu secolul VIII î.C., ‘epoca geto-dacică propriu-zisă’. Cronologia a fost orientată, în mod tradiţional, către sistemele de datare elaborate pe baza legăturilor cu Egeea. În epoca bronzului a apărut mai evidenta apropiere faţă de civilizaţiile Orientului Apropiat; în spaţiul carpato-dunărean, noul metal - fierul - a apărut în cursul secolului XII î.C. (dacă nu chiar în secolul XIII î.C). Colapsul civilizaţiilor anatoliene la începutul secolului XII î.C. a permis şi chiar propulsat o dezvoltare culturală originală pe o largă arie, din Caucaz până în apusul Europei, fenomen ce poate fi observat şi în unele zone ale actualei Românii. La sfârşitul epocii bronzului a apărut o reformă religioasă: ritul incineraţiei, fenomen bine atestat în Banat; poate n-a fost întâmplătoare răspândirea pe o largă parte a Europei a păsării în formă de lebădă purtând discul solar tocmai la sfârşitul epocii bronzului (secolele XIII-XII î.C). Locurile de cult erau sanctuare în aer liber, având vetre cu evidentă destinaţie specială. Construcţiile ce puteau fi categorisite ca temple erau de formă rectangulară, de tip megaron. Dreapta a avut mereu o semnificaţie valorică diferită de cea a stângii: femeile erau înhumate culcate pe dreapta iar bărbaţii pe stânga”. (Este de ştiut că Grecii vechi asociau Constelaţia Lebedei - pasărea Hiperboreilor - lui Zeus; popular, Constelaţia Lebedei era ştiută drept Crucea Nordului, ea fiind la mijlocul Căii Lactee).
 |
| Frescă de pe Columna lui Traian: Romani ținând capete retezate de Daci |
Academicianul Român Vasile Pârvan în 1926 a scris în “Dacii la Troia”: “Pur şi simplu, Geţii au fost locuitorii Troiei între 1000 î.C. şi 700 î.C.” (adică în secolele X-VIII î.C). Savantul a continuat: “Numele de Geţi şi Daci - ca şi acela de Agatârşi - erau Iraniene. Geţii - în calitatea lor de Traci Nordici - ocupau tot Masivul Carpatic până în Galiţia şi Moravia. Unii din ei au ajuns până în Brandenburg / răsăritul German, până în Macedonia şi Dalmaţia. Arheologul German Hubert Schmidt a observat la Geţii din Banat un tip de vase ale căror torţi se ridică în unghi deasupra bazei şi adâncindu-se pe linia mediană se ascut pe mărgini ridicându-se în sus ca 2 coarne, ca în Troia. Dubletele Geto-Anatoliene - nu înainte de anul 1000 î.C. - sunt destul de multe: Cauconii în Bitinia şi Dacia, Argesis în Misia / azi Balya 39,45 lat. N, 27,35 long. E, Argesis (numele Argeşului) în Dacia, Sangia în Frigia, Sangi-dava în Dacia, Kydoniae în Misia la golful Adramyttion, Cedonia în Dacia, etc.”; de altfel, unii istorici - după cum a consemnat şi cercetătorul Român Nicolae Pintilie în 2010 - au făcut şi o asociere a denumirilor Ghet / Get cu Het (de la Hitit). În Epoca Fierului, când în Canaan (peste urmaşii populaţiilor Epocii Bronzului) Fenicienii şi Filistenii s-au instalat pe coasta Canaanului iar vechii Evrei s-au instalat în interiorul Canaanului, tot aşa în Bazinul Dunării s-au instalat (peste urmaşii populaţiilor Epocii Bronzului) Geţii în avale / pe Văi şi Dacii în amonte / pe înălţimi; la început, la Geto-Daci rolul cârmuitor l-au avut “Sfinţii (S/Pa) rugători (rga)” din Dinastia S/Parga, factorul religios fiind foarte important: astfel a fost reţinută prezenţa liderilor Gherga, dinaști de mare forţă (inclusiv regali, ca Zuraz în exprimarea locurilor şi timpurilor).
Academicianul Român Vasile Pârvan a expus în 1926 la “Colegiul St. John” al Universităţii Cambridge din Anglia studiile sale despre “Civilizaţiile străvechi din regiunile Carpato-Danubiene”, grupate în lucrarea “Dacia” (publicată în România la un deceniu după moartea sa): “Ultima perioadă a Bronzului Carpatic s-a terminat abia după invazia Iraniană în Carpaţi. Adevăratul lux şi adevărata înflorire artistică sunt de căutat la clasa nobilă, la războinicii seniori care stăpâneau asupra poporului de ţărani. Burgurile lor erau aşezate pe înălţimi, nu prea izolate, ci în apropierea câmpiilor şi platourilor roditoare, de multe ori pe un simplu deal ori pe o insulă în mijlocul unei ape curgătoare. Acele burguri erau întărite de obicei cu simple valuri de pământ bătut, câteodată poate şi cu ziduri, construite neîndemânatic cu blocuri neregulate, mari, aşezate unul peste altul fără legătură de var, întocmai ca în Epoca de Fier Celtică. Ca şi în Apusul Celtic sau în Nordul Germanic, clasa stăpânitoare credea în zei cereşti, printre ei desigur şi Zeul Soarelui, de care povesteau legendele Elene în legătură cu Cultul Soarelui şi al Lebedei la neamurile de Miazănoapte. Poporul de jos s-a lăsat mult mai uşor influenţat de cultele străvechi locale, ale aborigenilor preIndoEuropeni din cea mai îndepărtată perioadă a Neoliticului. IndoEuropenii stabiliţi apoi în regiunea Carpaţilor au primit fireşte numeroase credinţe şi superstiţii de la aceştia. Treptat - ca şi în Grecia - aborigenii au fost desnaţionalizaţi; dar cultul lor principal pentru Marea Zeiţă subpămâneană a rodirii, a vegetaţiei şi a morţii a fost păstrat cu statornicie şi de către noii veniţi. Când Cimmerienii, împinşi de către Iranienii din stepa Caspică, şi-au început în secolul X î.C. migraţiile lor spre Caucaz şi Armenia pe de o parte, spre Carpaţi şi Balcani pe de alta, Dacia a suferit foarte puternice turburări şi multe tezaure, de aur şi de bronz, au fost atunci îngropate de frica acelor năvălitori. Totuşi, bunăstarea localnicilor din Carpaţi a continuat fără prea mari zguduiri. Catastrofa marii Culturi a Bronzului în regiunea Carpaţilor s-a întâmplat după anul 700 î.C.: frumos împodobiţii Cavaleri ai Bronzului au fost doborâţi de pe carele lor de război de către călăreţii năvalnici ai stepei, care răneau de departe cu săgeţile lor pe luptătorii Europeni obişnuiţi să se bată de aproape, întâi cu lancea, apoi cu spada. Biruitorii erau Iranieni foarte amestecaţi cu elemente Turanice, ca şi descendenţii lor contemporani, din aceleaşi ţinuturi, în Turkmeni-stanul actual. Aduceau cu ei primitivismul vieţii nomade, anarhia hoardei mereu vagaboande. Dacia s-a resimţit de năvala lor într-un chip aproape tragic. Biruitorii se numeau Sigynni, Agathyrsi, etc. Avem o dată Antică pentru începutul năvălirilor Cimmeriene (care erau produse de presiunea exercitată de Iranieni dinspre Caspica): anul 1076 î.C., conform cronologiei Eusebiene - foarte potrivit cu indicaţiile de alt ordin enumerate - şi care toate duc la concluzia că migraţiile Ariane spre Apus au transplantat şi pe Iranieni, atât în Sud-Estul Mării Negre, cât şi în Nordul Mării Negre, cu mult înainte de anul 800 î.C. Bogăţia mormintelor Scythe din Rusia de Sud e necunoscută în teritoriul Carpato-Dunărean. Antichităţile Scythe nu sunt egal răspândite peste tot teritoriul Carpato-Danubian; după cercetările făcute până acum putem deosebi 3 grupuri compacte de localităţi cu resturi Iraniene: Câmpia Munteană, Sudul Ardealului şi Nordul Panoniei. Valul răspândit peste toată Câmpia Munteană pare să fi trecut şi mai departe în Valea Savei, atingând chiar Adriatica. Numele propriu Iranian ce se potriveşte cu neamurile care au luat parte la acea migraţie meridională e acela al Sigynnilor, păstrat la Herodot şi corespunzând destul de exact din punct de vedere geografic cu datele obţinute prin descoperirile arheologice”.
“Lumea Carpato-Dunăreană se găsea la sosirea Scythilor - pe la 700 î.C. - în plină evoluţie spre Epoca Fierului; Scythii au întrerupt relaţiile cu Vestul: ei şi-au adus propriile forme din vârsta Fierului. Aruncând o privire pe harta descoperirilor Scythe din Dacia, constatăm că Scythii au locuit în Dacia destul de risipiţi: ei au constituit enclave în mijlocul populaţiei indigene. Prin simplitate şi sărăcie, populaţia Iraniană era grupată pe mici insule în mijlocul masei compacte Thrace, afară de regiunea Mureşului, unde în morminte intruşii orientali apar în număr mai mare, ca şi Agathyrsii lui Herodot, dar fără aurul şi bogăţiile de care i se vorbise lui Herodot. Popor de arcaşi rătăcitori, trăind din creşterea vitelor şi mai ales a cailor, Scythii n-au dezvoltat forme culturale prea complicate: Geţii din Dacia, infinit superiori prin calitatea şi vechimea culturii lor, erau în primul rând agricultori. Pentru a se apăra împotriva Scythilor au devenit şi ei călăreţi, cel puţin în stepa Moldovenească şi Munteană; aşa îi cunoaştem încă din secolul V î.C. la Thucydide. Unele procedee tactice, precum şi ordinea de bătaie în unghi ascuţit pentru a străpunge frontul duşman, au fost învăţate de Geţi de la Scythi. Naturalismul nomazilor de stepă şi-a imprimat pecetea caracteristică asupra artei geometrice a plugarilor din Dacia. Mormintele Scythe din Ardeal, ca şi cele din Nordul Ungariei, au dat la iveală inele spirale cu unul din cele 2 capete stilizat în chip de animal fantastic: balaur, şarpe, etc. Dar acele fiinţe apotropaice, derivări Turano-Siberiene din străvechii monştri Mesopotamieni, se regăsesc deopotrivă în Ungaria, la Oxus ori la Susa, dând modelul unor brăţări de aur, ca în Ţinutul Haţegului şi creând astfel o întreagă directivă ornamentală în arta Daco-Getă a argintului. În acelaşi chip s-a răspândit în Dacia zoomorfismul Ionic complet adoptat de către Scythii din Rusia de Sud, fie în forma pur Grecească, fie în adaptarea Iraniană. Dar lumea Carpato-Danubiană şi-a făcut experienţa cu arta Greco-Asiatică mai înaintea Scythilor din secolele VIII-VI î.C., cu Cimmerienii, predecesorii lor. Unele probleme de Cultură Dacă, precum sunt acelea a steagului Dac sau a iataganului Dac, nu şi-ar putea găsi soluţiile numai în consideraţiile privitoare la influenţa Iraniană, ci în examinarea întregii influenţe orientale în Dacia, începând cu arta Cimmeriană de la sfârşitul mileniului II î.C. Sosirea Scythilor pe la 700 î.C. a avut urmări dezastruoase. E drept că n-au reuşit nici să transforme, nici să înlocuiască civilizaţia indigenă - şi dimpotrivă, ei au fost cei care au suferit desnaţionalizarea - dar pe de altă parte au turburat şi sărăcit, prin prădăciunile lor neîncetate la început şi prin economia lor nomadă în secolele următoare, viaţa agricolă aşa de înfloritoare pe care au găsit-o în Dacia. Aşezările din Dacia dintre 1000 î.C. şi 300 î.C. au fost de 2 feluri: cetăţi - aşezate pe înălţimi sau pe poziţii bine întărite de la natură prin cursuri de apă - şi sate. Marele număr de spade, de pumnale şi de lăncii de bronz găsite în ‘depozitele’ din Europa Danubiană din ultima vârstă a Bronzului ne face să ne gândim la o clasă socială de oameni liberi luptând pe socoteala lor, foarte numeroasă. Au fost totuşi luptători pedeştri; numai nobilii sau mai ales căpeteniile posedau care de război şi arme defensive complete. E probabil că în marea ciocnire cu Orientul nobilii au pierit iar poporul s-a închis într-o rezistenţă pasivă ignorând pe străini. Cu tot acel aspect războinic al evenimentelor de după 1000 î.C., vedem totuşi comerţul înflorind: de la Marea Neagră şi de la Adriatica până la Marea Nordului şi Baltica, traficul era neîntrerupt. Sosirea Scythilor a împiedicat doar pentru câtva vreme acea circulaţie economică, ce a reînceput îndată după aceea, favorizată de Scythii înşişi. Năvălirile Scythe au împiedicat pentru un secol şi jumătate (circa 700-550 î.C.) legăturile intense pe vremuri cu Vestul. Fastul de care pomenea Herodot la Agatyrsii din Ardeal în realitate era preScythic. Cimmero-Scythii au fost Dorianii Carpaţilor. Au prădat bogăţiile adunate de alţii. Ei n-au adus nici una. Însă, ca şi Dorianii din Sud, Scythii din Dacia n-au fost cu totul fără folos pentru cultura locală. Nu credem că ne-am înşela prea mult dacă am atribui elementului Iranian venit în Dacia o reînviere a credinţelor uraniane şi solare, atât de scumpe Carpato-Danubienilor din Epoca Bronzului. În mormintele din Ardeal, scheletele au început să poarte pe frunte o roată solară de bronz: era începutul Getizării. Mai târziu, Scythii au primit - devenind Thraci - chiar obiceiul de a-şi arde morţii. În a doua jumătate a secolului VI î.C., înaltul podiş Ardelean cu regiunile vecine - care depindeau de el politic şi economic - era sub stăpânirea Dinastiei Iraniene (Agatyhrsă de origine, acum Thracizată) a lui Sparga-peithes. În răsăritul Daciei, avându-şi centrul în regiunea Olbiei, domnea Aria-peithes. Acele teritorii erau foarte bogate iar în secolul VI î.C. erau chiar destul de pacificate. Abia sosiţi, Grecii au pătruns pretutindeni; secolul VI î.C. e bogat în mărturii de cea mai mare însemnătate: din regiunea Kievului - vase Greceşti de atunci găsite în Podolia - până în Dacia de Nord şi Carpaţii Slovaci (Grecii au umplut toate acele regiuni Geto-Scythe de produsele manufacturilor lor). Marele drum de penetraţie spre Europa Centrală a fost Dunărea. La gura Siretului, la Barboşi - în faţa vechii DinoGetia Getică - era o întreagă factorie Grecească: vase cu figuri negre dovedesc epoca. Mi se pare destul de probabil ca factoria Greacă de la Barboşi - la V de Galaţi - constatată încă din secolul VI î.C., să fi fost exclusiv Histriană. Căci numai Histrienii trebuie să fi urcat în acea vreme destul de departe pe Dunăre în sus pentru a cunoaşte această splendidă regiune şi a se statornici acolo. În adevăr, stabilirea Histriei chiar pe insula cea mai apropiată de gurile Dunării, pe care Milesienii au găsit-o bună pentru acest scop (mai erau 2 şi mai aproape, dar improprii: Bisericuţa şi Popina) avusese ca principal scop economic pescuitul la gurile fluviului. Existenţa însăşi a Histrienilor pare să fi atârnat din ce în ce mai mult de libertatea de a pescui în Dunăre, chiar la gura Peuce. Peştii de apă dulce şi morunii, a căror pescuire e foarte spornică la vărsarea braţelor Dunării trebuie să fi fost articolul principal al comerţului cu peşte sărat, afumat sau uscat, pe care Histria îl făcea cu Sudul. (După ce Scythia Minor deveni, împreună cu Regatul Thraciei - de care depindea - o provincie Romană, Histrienii cerură, încă de pe vremea împăratului Claudiu, să li se confirme drepturile lor străbune şi căpătară de la Romani privilegiul de a exploata Dunărea fără nici o taxă; motivul acelei mărinimii Romane a fost expus de către Asiaticus, prefectul Roman al ţărmului în scrisoarea din anul 44, unde afirma că de fapt aproape toate veniturile cetăţii se trăgeau din peştele sărat). În secolele VI-V î.C., Histrienii erau - fireşte - mult mai puternici şi mai aventuroşi decât în secolul I; şi e foarte probabil că în afară de peştele şi de grâul Thraco-Get ei mai aveau şi alte articole de export: vânzând Barbarilor multe obiecte fabricate, cumpărau de la ei în schimb piei, miere şi - de asemenea - sclavi. În orice caz, foarte sigur e că pe la 500 î.C. Dunărea, până la confluenţa Siretului, era o apă Grecească şi că pescarii şi negustorii din Histria cunoşteau foarte bine Ţara Geto-Scythă pe care o traversau necontenit în susul şi în josul acelei părţi a fluviului, cu braţele, canalele, lacurile şi afluenţii săi. Evident, mica lume Grecească a coloniilor Pontice era totdeauna în funcţiune de capriciile stăpânilor din interiorul continental; influenţa lor directă trebuia să se lovească de atâtea ori de mari dificultăţi, încât preferau - fără îndoială - să-şi încredinţeze mărfurile acelor Geto-Scythi care le transporatu mai departe, în însăşi inima regiunilor Carpato-Danubiene”.
“Trebuie să fi fost un moment unic în istoria Olbiei şi a Histriei când - în secolul VI î.C. - marele rege Aria-peithes peste Scythi, de care depindeau Grecii din Olbia, a luat în căsătorie o femeie Greacă din Histria. Scyles fu fiul acelei Histriene, care l-a învăţat limba şi literele Greceşti şi - ceea ce i-a fost fatal - şi obiceiurile şi religia patriei ei. E foarte firesc ca Scyles - devenind rege - după Herodot rege mai degrabă Grec în somptuosul său palat din Olbia decât Scyth sub cort cu păstorii şi cu crescătorii săi de cai - să fi avut pentru patria mamei sale cele mai mari atenţii şi ca legăturile dintre Olbia şi Histria să se fi înteţit şi mai mult. Se înţelege de la sine că Histrienii (probabil Milesienii din Histria) trebuie să fi plătit destul de scump gloria de a fi fost cumnaţii unui rege Scyth rival aceluia care domnea în Carpaţi şi că negoţul lor în Ţara Geto-Agatyrsă trebuie să se fi resimţit de războaiele şi neînţelegerile dintre Sparga-peithes şi Aria-peithes, cu familiile lor şi cu urmaşii lor. Încă din secolul VI î.C., Histrienii au trebuit să primească - întocmai ca şi Grecii de pe ţărmurile de Nord ale Pontului - amestecul cu indigenii. Celor din Olbia - care erau Greco-Scythi - trebuie să le fi corespuns Histrienii care erau Greco-Thraci, adică în primul rând Greco-Geţi; resturile Barbare din a două Epocă a Fierului găsite în Histria confirmă conlocuirea Barbaro-Greacă nu numai în interiorul rural, dar chiar în cetate. Acea colaborare a permis Grecilor de pe ţărmurile de Apus ale Pontului să presare tot litoralul cu mici aşezări. Relaţiile amicale sau cel puţin de reciprocă îngăduire cu indigenii permiteau Grecilor din Histria şi din Tomis - mai puţin celor din Callatis - să străbată Dobrogea direct spre Vest şi să atingă malul Dunării după un drum de câteva ore călare sau cel mult de o zi cu carele încărcate de mărfuri şi trase de cai sau de boi. Pentru amforele cu vinuri, negustorii trebuie să fi preferat calea apei (deoarece era fatal transportul fragil pe uscat): de la Histria, pe Peuce şi apoi pe Dunăre în sus. Cea dintâi vale mare care se deschidea către Ţara Agathyrsilor în faţa negustorilor Greci ajunşi la Barboşi era a Siretului; pe acea vale până la gura Trotuşului şi apoi pe Trotuş în sus trecea drumul cel mai scurt, care prin Trecătoarea Oituzului lega Ţara Aurului / Ardealul Agathyrsilor de regiunea gurilor Dunării. Pe de altă parte, negustorii Greci odată ajunşi la gura râului prin excelenţă Getic al Argeşului (al cărui nume chiar ca pronunţare este tot acela de acum 2 milenii), nu se sfiau să urce pe valea râului în sus până la izvor, în însăşi cheile Carpaţilor. În vremurile mai vechi (secolele VII-V î.C.), Histrienii fuseseră singurii Greci care veniseră la Geţi. Însă aceia erau prea Barbari spre a se fi lăsat influenţaţi în chip prea trainic. În secolele III-I î.C., Rodienii au fost cei care au pătruns pretutindeni şi au jucat la Dunăre acelaşi rol ca apoi Veneţienii, în Evul Mediu. Valea Dunării şi a afluenţilor săi a fost pătrunsă în chipul cel mai intens de către expansiunea comercială Grecească tocmai în vremea lui Burebista şi a succesorilor săi; prietenii săi din oraşele Greceşti de pe coasta Pontică puteau să circule sub ocrotirea lui până la ‘Liov’, ‘Praga’ sau ‘Viena’ (chiar după moartea lui Burebista, când statul Dac s-a destrămat din nou în mai multe regate, condiţiile favorabile nu s-au schimbat). Plugarii Geto-Daci au primit cu multă bunăvoinţă vizitele negustorilor Greci şi le-au cumpărat cu entuziasm vinul lor excelent şi gătelile alese sau vasele frumoase pe care le aduceau. Locuitorii satelor Dace trăiau în case pătrate destul de mici, înghesuite pe un spaţiu strâmt, construite întocmai ca în neolitic, cu pereţii făcuţi din nuiele împletite sau din trestii cu chirpici şi cu acoperişuri de paie. Morţii erau arşi iar cenuşa lor era îngropată chiar în sat, sub locuinţe. Satele erau foarte mici: abia acopereau până la 2 hectare; numărul locuinţelor n-a putut deci să treacă mult peste sută, cu toată micimea lor extremă. A vorbi de uliţe ar fi aproape fără rost: abia dacă erau câteva poteci destul de strâmte şi de neregulate. În Ardealul de Sud-Vest însă munţii erau întăriţi cu adevărate turnuri cu caturi, pe terase concentrice urcând până la acropole, unde era locuinţa principelui. Acea locuinţă era la rândul ei fortificată cu unul sau mai multe turnuri pătrate având ziduri puternice, de 3 metri grosime. Terasele - operă imensă lucrată de mâna omului în masivul stâncos - erau şi ele ocrotite cu valuri şi palisade. Zidurile erau construite din blocuri mari de calcar, lucrate şi aduse de departe (e demn de reţinut acest semn de bogăţie şi de putere a principilor Daci); blocurile nu erau legate între ele nici cu scoabe de metal în felul Grecesc, nici cu var în tehnica Romană, ci prin pene mari de lemn, adevărate bârne. Totuşi, zidurile cetăţilor Dace n-aveau decât temeliile de piatră; restul era zidit din cărămizi uscate la soare ca în Grecia arhaică sau în Orient. Centre puternice prin situaţia lor strategică, ascunzători bogate pentru prada îngrămădită de căpeteniile războinice în acele acropole formidabile, cetăţile Dace au fost deosebit de numeroase tocmai în regiunea minelor de fier ale Ardealului. Un nume s-a impus înaintea tuturor când constatăm că la Grădiştea Muncelului calcarul cu care a fost clădită şi împodobită cetatea a trebuit să fie adus de foarte departe şi urcat până la vârful de 1250 metri, cu sforţări şi primejdii extraordinare: este numele marelui Get Burebista, a cărui putere şi bogăţie ar putea îndeajuns - fără altă dovadă - să explice măreţia şi monumentalitatea unei sforţări de care abia Romanii ar mai putut fi capabili. În arta Asiei anterioare din mileniul II î.C. trebuie să căutăm originile capului de monstru care servea de stindard Dacilor; acel cap era aplicat la un şarpe mare, aşa cum apare pe nenumăratele tablete votive reprezentând pe aşa-zişii Thraci, Cabiri, DiosCuri sau ‘Călăreţi Danubieni’ - jumătate Thraci, jumătate Iranieni - sincretizaţi cu Cultul lui Mithras. Această simbioză teologică a balaurului şi lupului / leului s-a întâlnit pe o stelă din 1120 î.C. a lui Nabucodonosor I, unde vedem reprezentat exact simbolul balaurului Dac. Ca şi motivul decorativ al grifonului emigrat din Mesopotamia mai întâi în mileniul II î.C. către Creta, apoi pe la 1000 î.C. către Asia Centrală de o parte, spre Grecia, Italia şi Galia de alta, tot aşa motivul balaurului pare să fi devenit foarte obişnuit în Asia Centrală şi Europa la începutul Epocii Fierului. Stindardul numit pe urmă ‘draco’ şi trecut ca steag militar şi în armatele Imperiului Roman, a trebuit deci să existe deopotrivă la Iranienii Asiatici şi la Cimmero-Iranienii din Europa încă din prima vârstă a Fierului: la Daci era un element de caracter oriental îndeosebi Iranian; la Romani, ni se pare - dimpotrivă - că a fost un element Danubian Thraco-Get, răspândit pretutindeni în armată prin adoratorii Zeilor-Cavaleri, al căror stindard era un ‘draco’, cu mult înaintea admiterii oficiale a acelui chip ca steag Roman. Iată deci 3 elemente orientale din Epoca Fierului la Daci: zidurile de cărămizi arse la soare, iataganele şi stindardele, câteşi treile răsunând în mijlocul Civilizaţiei Gete. Dar mai e ceva: obiectele de podoabă (şi vom încerca să le definim originile stilistice şi chiar prin acestea, originea lor geografică şi deci etnografică). Brăţările spiraliforme cu capete de şerpi, găsite în secolele III-IV în Germania, în Scandinavia şi chiar în Finlanda trebuie să-şi aibă prototipurile nu la Goţii din Rusia de Sud - unde acel tip de brăţări nu se întâlneşte într-o formă în adevăr analoagă - ci în Dacia, unde modelele sfârşitului Epocii Fierului dau uneori iluzia perfectei identităţi cu similarele lor din Nord. Se uită prea adeseori că chiar în secolul I î.C. - când puterea Romei se întindea tocmai până în Syria - încă se mai vorbea rău Latineşte la Milano sau la Verona; că Civilizaţia CisAlpină - în acelaşi secol I î.C. - se potrivea mai mult cu Europa Celtică decât cu Italia Romană şi că CisAlpinii Romanizaţi erau mult mai înrudiţi, ca rasă ori ca mentalitate, cu Galii, cu Ilyrii sau cu Dacii, decât cu Latinii. Roma a cucerit abia sub împăratul August provinciile Ilyro-Celte şi Celto-Thrace ce se întindeau la N şi E de Alpi până la Dunăre; şi nu complet: graniţa Dunării n-a fost organizată - pe toată lungimea ei - decât sub împăratul Claudiu. Încă de prin anii 52-63, Moesia era considerată ca destul de Romană pentru a fi colonizată cu mai bine de 100 de mii de Barbari de peste Dunăre care fuseseră primiţi de Plautius Silvanus ‘cu femeile lor, cu copiii lor şi cu principii lor’ iar provincia trimitea ‘mari cantităţi de grâu la Roma’ pentru a uşura foametea ce bântuia prin Italia; veteranii şi cetăţenii Romani statorniciţi în provinciile Dunărene până la Pontul Euxin erau sumedenie încă de pe vremea împăratului Vespasian. Pare o adevărată minune; exista deci vreo pricină care ne scapă, fiindcă în istoria civilizaţiei nu sunt minuni: nu e cu putinţă să vedem o întreagă lume Romanizându-se în câteva decenii. Să facem toate restricţiile, să admitem mase întregi de Celto-Ilyro-Traci care n-au încă nici o idee de limba Latină şi de viaţa Romană: rămâne totuşi constatarea de neclintit - deoarece se sprijină pe monumente - că oraşele şi satele Romane au răsărit pretutindeni. Dacii, ca naţiune politică, n-au acceptat niciodată stăpânirea Romană: cei care n-au căzut în cele 2 mari războaie s-au retras în Dacia septentrională, care n-a fost niciodată atinsă de cucerirea Romană şi de acolo - ca ‘Daci liberi’ - au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia Germanilor migratori, până ce la urmă Romanii, sub împăratul Aurelian, s-au retras pe malul drept al Dunării, lăsând Dacia în mâinile Goţilor. Acelui exod al Dacilor către Nordul liber s-a datorat şi numărul aşa de restrâns al auxiliarilor Daci în armatele Romane imperiale; naţiuni mult mai puţin numeroase decât Dacii, ca de pildă Thracii şi Dalmaţii - spre a nu mai vorbi de Spanioli, Syrieni, ş.a. - au dat un număr foarte important de trupe auxiliare”.
 |
| Sciții în Stepa Pontică (mileniul I î.C.) |
Se poate observa în mileniul I î.C. concordanţa (temporală şi factuală) dintre pe de o parte dispariţia Regatului Garga-miş din Valea Eufratului / N Mesopotamiei - populat de Syrieni, cârmuiți de Dinastia Ghirga întemeiată de regele Sumerian Ghilga-meş, în legături cu Iranienii Nordici din Hyrkania / Ghergania, acum provincia Gorgan a Iranului şi cu Ghergarii Caucazieni, inclusiv cu Daghii din actualul Daghe-stan ori cu Syrienii Albi din Capadochia - de la sfârşitul secolului VIII î.C. şi pe de cealaltă parte apariţia în secolul VII î.C. pe Valea Dunării începând cu Delta Dunării a Agathyrsilor Iranieni, în frunte cu Dinastia Parga / Gherga, cârmuitorii Geto-Dacilor din Dobrogea până în Ardeal (precursoarea dinastiei numită Zuraz / Gurag a ultimului rege Decebal / Decheval = Cavalerul Dac al Daciei din secolul II, care şi-a avut capitala Sarmise-Getusa în complexul fortificaţiilor din Ținutul Hațegului / Munţii Şureanu); din mileniul I, de la începutul Evului Mediu, ramurile zise Gote (adică ale Geţilor liberi) desprinse din regala Dinastie Duras / Zuraz a Geto-Dacilor au fost în cârmuirea Banatului - ca de exemplu în secolul III a lui “Regal-Ion” = Regalian / Regilianus, în secolul IV a lui Rumon, în secolul V a celei cunoscută ca Zerka, când împăratul Attila al Hunilor = soțul ei şi-a stabilit capitala în regiune - ca Zorza / Gorga pe coasta Dalmată sau ca Zorzi / Giorgi în Veneţia tot din secolul V, etc.: continuitatea dinastică regală multimilenară Gherga s-a regăsit apoi printre unii dintre cei mai de seamă cârmuitori Români, inclusiv în mileniul II. (Ultimii Geto-Daci ajunşi dinspre răsărit în spaţiul Român au fost cei sosiţi în N Balcanilor / inclusiv Dobrogea, odată cu Perşii conduşi de împăratul Darius la sfârşitul secolului VI î.C., după cum a observat şi istoricul Italian Giovan Pigna, în secolul XVI). Învăţatul Roman Maurus Servius - comentând “Eneida” 7:604 - a scris: “Neamul sălbatic al Geţilor a existat şi pe vremea strămoşilor; căci ei sunt Moesi” (cu mult înainte, Gherghinul Homer i-a înregistrat pe aceia ca Misi, fapt remarcat şi de Dios “Chrysostomos” - însemnând “Gură de aur” - din Bitinia, care în “Discursuri” 12:16 a scris despre ce a întreprins în anul 96, că “am făcut o călătorie lungă, drept la Istru şi în Ţara Geţilor sau a Misilor, aşa cum i-a numit Homer şi cum e denumită azi populaţia”, Geţi care îl păstrau la loc de cinste pe Anatolianul Homer, căci “mai toţi ştiu ‘Iliada’ pe de rost”, atunci fiind înaintea războaielor Romanilor cu Geto-Dacii / Dion “Gură de Aur” ajungând exilat de împăratul Roman Domiţian în Olbia de lângă gura Niprului, colonie Cariană ce a fost cuprinsă din secolul I î.C. în Imperiul Geţilor, de împăratul Get Burebista). Împărăţia Getului Burebista - al cărui nume “Bure-bista” a fost studiat de istoricul Ceh Wilhelm Tomașek sau de academicianul Român Vasile Pârvan în legături cu consacratul termen Antic Boreas pentru Nord și cu Iranianul “vista” pentru “posesor”, deci ca “posesorul Nordului”, adică stăpân îndeosebi în partea de miazănoapte a Dunării - s-a întins în V până la Lacul Constanz / cel mai mare din Munţii Alpi (azi acolo fiind intersecţia graniţelor a 3 Țări: Austria, Germania şi Elveţia), în N până la Câmpia Polonă, în E până la gura Fluviului Nipru iar în S până în Munţii Haemus / Balcani; în secolul VI, autorul Iordanes în “Getica” 67 a scris că “Burebista luându-l lângă el pe Deceneu i-a dat putere aproape regală și după sfatul aceluia Geții au devastat pământurile Germanilor, pe care le stăpânesc în prezent Francii” = de origine Frigieni, care în timpul cronicarului construiau Franța (totuși, de-a lungul vremurilor, Germanii / de pe Dunărea superioară mereu au fost aliați cu Geții / de pe Dunărea inferioară, adică Dacii mereu au fost aliați cu cei denumiți Deutsche, contra Romanilor). Apelativul Burebista / “Bure-bista” al împăratului Imperiului Get poate fi interpretat și ca “posesorul vântului” - căci “boarea” = “vânt” - ori ca ridicat dintre Burii care în acele vremuri trăiau pe Valea Oltului (mai ales în partea Vestică, știută până în Epoca Modernă ca Bănia). Medicul Carian Criton al împăratului Roman Marcu Traian - din Heracleea Cariei, care l-a însoţit pe împărat în războaiele aceluia de cucerire a Daciei, Latin fiind notat Statilius Crito, în Greacă numele său însemnând “Critic”, respectiv “Judecător” - a scris în “Getice” despre o armă folosită pe atunci (pe lângă pumnalul “daga” a cărui scurtă lamă câteodată era triunghiulară ori tipica sabie încovoiată / curbată “sica”), în sensul că “Gesul este o lance lungă ca o suliţă”; e de ştiut că suliţei scurte de lemn - cu vârf metalic pentru aruncat sau împuns - i se zicea “darda” iar suliţei lungi până atunci i se spunea “romfa” de către Traci, “romka” de către Fenicieni, etc., prin obişnuita permutare Mediterană “L” peste “R” ea devenind “lonca”, adică lancea: consilierul împărătesc Apollonius din Tyana / Capadochia lui Criton din Caria i-a adresat epistola 17, Carianul Criton mai realizând lucrarea “Cosmetice” (populară și în timpul lui Galen 129-216 din Pergam - ultimul mare medic al Antichităţii - care l-a citat), lucrarea sa “Getice” fiind baza celei împărăteşti “Dacica” / “De Bello Dacico”, scrisă de împăratul Roman Marcu Traian şi din păcate distrusă după 2 secole de Constantin “cel Mare” = Dac Dardan, primul împărat bizantin, născut în Niș / Moesia Superioară. Senatorul Dio Cassius în “Istoria Romană” 27:2 a scris: “Mai înainte vreme, Moesii şi Geţii locuiau întreg ţinutul dintre Haemus şi Istru, dar - cu trecerea vremii - unii îşi schimbară numele; denumirea de Moesia a fost dată întregii regiuni, despărţită de Panonia prin Râul Sava, ce curge în Istru”. În 1790, istoricul Maghiar Huszti Andras a scris: “Cei care au locuit spre vărsarea Dunării / Istrului s-au numit simplu Geţi. Cei care au locuit lângă Nistru s-au numit TyraGeţi. Cei care se aşezară lângă Bug s-au numit TrusaGeţi. Cei care au locuit lângă Marea Azov s-au numit IasyGeţi. Iar locuitorii din jurul Mării Caspice s-au numit MasaGeţi. Noţiunea de Geta ar însemna lance, potrivit căreia Geţii n-ar fi fost altceva decât popoare de viteji, de suliţaşi”.
 |
Geţii
|
Cea mai veche menţiune documentară a Geţilor a fost făcută de Carianul Hecateu 550-476 î.C. din Milet - despre cei din Dobrogea - apoi de dramaturgul Sofocle 496-406 î.C., în tragedia “Triptolem” 547 (adică în prima sa lucrare, realizată în 468 î.C., Triptolem fiind fratele vitreg al legendarului Kerkyon - fiul Zeului Poseidon - au avut aceeași mamă / conform Carianului Pausania 1:14): “Karnabon - în timpurile de faţă - domneşte peste Geţi” (în transcrierea Grecească a numelui regelui Geților “Karnabon” = “Carna-bon” se poate vedea porecla sa de “Carne bună” în Română); ei au fost urmaţi de Hellanicos din Insula Lesbos, Tucidide din Tracia (comandantul Insulei Tasos în 424 î.C., care avea mare negoţ - prin Carianii din Dobrogea - şi cu Geţii de la Dunărea inferioară, despre el istoricul Carian Herodot - care era cu 13 ani mai în vârstă - zicând tatălui că fiul urma să ajungă mare istoric) şi alţii, menţionând vechi cârmuitori ai Geţilor în Dobrogea după bunicul Grauken / Agatârs “Sparga-pithes” = Spargapithes - Parga / Gherga - ca nepotul aceluia Gnurus, al cărui fiu a fost înţeleptul Anacharsis / prieten cu Solon, reformatorul Elenilor sau regele Gudila / Cotela a cărui fiică, prinţesa Meda / Medopa, s-a măritat cu regele Filip II al Macedoniei după Olimpia / mama lui Alexandru “cel Mare”, etc. Din timpul împăratului Alexandru “cel Mare” / Makedon (fiul reginei Olimpia dintre Moloşii Epirului), Regatul Epirului - cu verde în centrul imaginii următoare - s-a învecinat pentru un secol în Peninsula Apenină / Italiană cu republica Romană:
În 2013, cercetătorul Makedon Branislav Stefanoski - “Al Dabija” - în “Hyperboreii şi zamolxismul” a scris: “Dinastia Dabija - a strămoşilor mei, notată Dapigeo - era originară din Macedonia, fiind întemeiată în Geţia Minor de Filip II imediat după ce macedonenii au ocupat acele teritorii. Filip II, după ce a ocupat pentru Macedonia spaţiile până la Dunăre, a anexat fizic Macedoniei teritoriile nou-ocupate dar a format regiuni separate, unde a pus conducători originari din Macedonia; acelea au rezistat până la venirea romanilor, care întâi au avut activităţi militare pe spaţiul dintre Gherdap şi Ruse. În anul 44 î.C., regii au fost Zuraso / al dobrogenilor şi Dabija / al celorlalţi geţi, pe partea dreaptă a fluviului, sub controlul Sarmisegetusei sau în uniune cu aceea (Tăbliţa 134 de la Sinaia indică regii Zuraso şi Dabija ca personalităţile centrale până în anul 33 î.C)”. Este de știut că Tăblițele de Aur ale Geto-Dacilor nu au fost singulare în Vechea Lume: de exemplu, la Phyrgi 42 lat. N, 11,57 long. E (port Etrusc la Marea Tyreniană, cu baza Pelasgă, așa cum a documentat în 1911 academicianul Englez Thomas Ashby pentru “Enciclopedia Britanică”) au fost descoperite în 1964 Tăblițe de Aur datând de la mijlocul mileniului I î.C., cu scrieri Etruscă și Feniciană / Tyreniană:
 |
| Tăblițe de Aur în Peninsula Apenină / Italia |
 |
Marea Baltică
|
Anatoliano-Georgianul Strabon a consemnat că - la timpul său - vecinii apuseni ai Geţilor erau Suebii; de altfel, se pot vedea asemănările - cel puțin onomastice - dintre Suebii Baltici, Suomi Finlandei, Saami Kareliei, ș.a. (ulterior, în Germania lângă Suebi au ajuns Saxonii: în spațiul Românesc au trăit - pentru mult timp - Șvabii și Sașii). Georgiano-Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 6:2 a scris şi că “Cei de dincolo de Marea Caspică erau numiţi MasaGeţi, fără să se poată spună ceva precis despre ei; într-o vreme de demult, se făcea o deosebire între Hiperborei şi Sarmaţi, date popoarelor care locuiau la miazănoapte de Pontul Euxin / Marea Neagră, de Istru / Dunăre şi de Marea Adriatică”: privind Sarmaţii, e de ştiut că Iranianul “sauro” = “negru”, onomastica lor fiind legată de poziţia Nordică, direcţie cardinală căreia îi era asociat negrul. (De exemplu, Neamțul Benedictin din secolul IX Rabanus Maurus a echivalat MasaGeții - adică Marii Geți - cu Sciții). În “Geografia” VII 3:12, Anticul Strabon a scris: “Din vechime a avut loc desfacerea ţării în 2 părţi, care durează încă: pe unii îi cheamă Daci iar pe alţii Geţi. Geţi sunt numiţi cei dinspre Pont şi dinspre răsărit, iar Daci cei dimpotrivă, dinspre Germania şi dinspre izvoarele Istrului, şi aceştia, cred eu, i-au chemat în vremurile vechi Dai, de unde s-au răspândit şi la Eleni numele de sclavi Geă şi Daos. Căci e mai probabil aceasta decât că s-ar fi răspândit de la acei Sciţi pe care îi cheamă Dae. Sciţii aceia sunt într-adevăr de departe, de pe lângă Hyrcania, şi nu este admis că ar fi fost aduşi sclavi de pe acolo în Elada. Pentru că sclavii erau numiţi după locurile de pe unde erau aduşi, şi anume ori le dădeau neamului din care făceau parte - de pildă Lydos - ori le dădeau nume obişnuite prin ţara lor, de pildă unui Frigian îi ziceau Midas”. (Regatul Frigiei a fost cârmuit alternativ de cele 2 ramuri ale dinaștilor Gordion-Midas, împletind Gherganii autohtoni cu Medianii Midas: acel nume Midas - pentru fiul regelui Gordius, după cum a atestat și Romanul Iustin - funcționa în cârmuire ca Mare Preot, ceea ce se corela firesc, pe lângă apropierea onomastică, cu sorgintea Magilor din Media; în Regatul Frigiei, regii Gordius erau cârmuitorii politici, administrând Țara din capitala Gordium / centrul Anatoliei iar rudele lor orientale - Magi din Media, denumiți Midas - erau din clerul Marii Zeițe Mamă Kubaba / Kybela. Este de știut despre Gordium - capitala Afriki / Frigiei - că înaintea sosirii Khetă / Hitită folosea hieroglife Luwiane, datate arheologic de la mijlocul mileniului III î.C). Se poate observa existenţa în Anatolia a Misiei lângă Troada, respectiv a Moesiei Balcanice, populată de Tracii dintre care cei Nordici erau Geţii (pe mari întinderi EurAsiatice şi de-a lungul timpurilor, Geţii au avut diverse denumiri). Cei care în Asia erau MasaGeţi - adică Mari Geţi, numiţi de Anatolianul Herodot şi ca “Dahi regali”, din care au rămas mulţi Jaţi până azi în N Indiei - în Europa erau Geţi:
Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 1:215-216 a scris despre contemporanii săi (era secolul V î.C.): “MasaGeţii se luptă atât pe jos, cât şi călare. Folosesc arcuri şi suliţe dar armele lor favorite sunt topoarele (bardele de război). Braţele lor sunt pline de aur. Utilizează aur la coifuri şi la centuri iar la cai utilizează aur la apărătorile capului ori la căpăstru; au aur din abundenţă. Câteva dintre obiceiurile lor sunt: fiecare dintre MasaGeţi are femeie, însă ei au femeile în comun; acela e obicei tipic MasaGet şi nu Scit, aşa cum Elenii greşit spun. Când un MasaGet doreşte o femeie, îşi agaţă tolba la căruţa ei şi are acces liber. Ei n-au limite de vârstă precis stabilite pentru vieţile lor. MasaGeţii nu mor natural: când un om îmbătrâneşte, rudele strâng vite în dar şi i le oferă în sacrificiu, de fiert împreună cu el, ca sărbătoare; cei care sfârşesc aşa sunt fericiţi. Dacă un om e bolnav, acela nu-i mâncat, ci îngropat, lamentarea fiind că nu s-a ajuns la sacrificiu. MasaGeţii nu seamănă cereale, ci trăiesc cu cirezile lor şi pescuiesc, căci peşte e din belşug în Jaxartes; băutura lor principală e laptele. Singurul zeu la care se închină e soarele, căruia îi oferă cai în sacrificiu”. Bazinul în care au fost localizaţi MasaGeţii de către “părintele” istoriei atunci (în secolul V î.C.), anume Jaxartes / “Jax-artes”, era Sîr-daria, Fluviu lung de 2212 km, curgând din Valea Fergana / Kîrghizia în Lacul Aral:
 |
Bazinul Sîr-Daria
|
În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a scris că “geto-dacii n-au avut nici o zeitate împrumutată de la sciţi / progenitorii slavilor”. Geto-Dacii venerau Soarele, divinizarea fiind recunoscută de orientali ca aceea a Zeului Baal, de unde - prin translaţia “B”/“V” - s-a fixat denumirea lor şi a urmaşilor ca Valahi: cei ai lui Vaal = Baal. Provenienţa Gheţilor / Geţilor - adică acei Antici la N de Munţii Hemus / Balcanici, populând cursul inferior al Dunării - era ştiută de vechii Greci ca Nordică (poziţia lor cardinală fiind astfel): erau urmaşii lui Voreas / Boreas (celebrat şi de Grecii vechi ca vântul dinspre miazănoapte, personificat drept un foarte puternic tânăr şi înalt bărbos). Dunărea - numită Dana-istru / Donoris de Geţi / pe baza vechiului termen Iranian “danu” pentru Râu - se bucura de considerarea ca Fluviu sacru, după cum a ajuns Gangele pentru Indieni ori după cum Perşii se închinau Fluviilor (aşa după cum a notat şi istoricul Carian Herodot 4:62); înainte de a pleca la război, Geţii aveau Tradiţia de a bea apă din Dunăre şi de a se îmbăia în Fluviul Sacru (ce se vărsa în Marea Getică, acum Marea Neagră). Ceremonia la apa considerată sacră consta în cufundarea completă şi repetată, ţinând mâinile ridicate deasupra capului în formă de “U”, pentru “răcorirea” energiei sufletului Ka, astfel creându-se mediul propice manifestării forţei spirituale (la apa mică, poziţia era în genunchi cu mâinile ridicate, mulţimea plecăciunilor / scufundărilor fiind în funcţie de fervoarea religioasă a fiecăruia). Un coif Get de argint găsit pe malul Român al Dunării, la Porţile de Fier / Gherdap - datat ca de la sfârşitul secolului V î.C. - avea ca decor ochii apotropaici (pentru a reflecta - ca oglinzile - deochiul), motiv frecvent repetat la războinicii lor:
În 2014, Dr. George Grigore a scris despre “Comandanții geto-daci cu patru ochi”: “Înţelepciunea multi-milenară a poporului român s-a transmis oral şi anonim prin proverbe şi zicători, prin vorbe de duh şi cuvinte din bătrâni. Unul dintre aceste proverbe spune ‘Să fii cu ochii în patru!’ Sensul acestuia este ‘Să fii atent la ce se petrece în jurul tău, pentru a te apăra’. Un conducător al unei comunităţi trebuie să dovedească anumite calităţi peste medie, printre care şi aceea a unei atenţii vizuale sporite. ‘Cel ce vede cu ochii minţii’ dovedeşte o ascuţime şi o agerime a inteligenţei peste medie, dovedeşte flexibilitate în gândire, în percepţia emoţiilor, în comportament, dar şi o deschidere totală şi o comunicare eficientă cu semenii. Geţii şi dacii, cei aleşi din marea seminţie tracă a vechilor pelasgi spre a locui pe pământurile scăldate de marele fluviu Istru şi de Marea Neagră, la umbra lanţului montan carpatic, şi-au ales ca şi conducători oameni speciali, ‘daimonii’, ‘trimişii’ sau ‘unşii zeului’, aceia care deveneau vizibili în marea masă a populaţiei, cu calităţi certe de lider. Aceia, Sharabi ai Terrei, acum 2500 de ani, simţind că ‘Unirea face puterea’, şi-au jurat ajutor frăţesc, creându-şi astfel o primă frăţie, devotată unei cauze comune şi unei religii unice, precum vor face peste milenii Cavalerii Mesei Rotunde, Cruciaţii, Cavalerii de Malta, etc. Este posibil să avem de-a face chiar cu misterioasa ‘Castă IO’ a sarabilor întemeietori, castă la care îşi declarau apartenenţa toţi marii voievozi români. Semnul cel mai evident ce ne-a parvenit prin timp de la aceşti fraţi întru putere şi semnificaţie este coiful de paradă sau ritual al fiecăruia dintre aceştia, confecţionat din aur, argint sau argint aurit, cu 2 ochi afrontaţi. Prin acest simbol, coifuri din metal preţios se înscriu printre unicatele mondiale, asemănătoare cu tezaurele egiptene, dar şi cu cele aparţinând bogatei arte antice persane a aurului, ce dovedesc existenţa unei vaste şi importante civilizaţii în această parte de Europă. Un astfel de coif, odată pus pe cap, îşi dovedea adevărata valoare, conferind celui ce-l poartă titlul de ‘Cel cu 4 ochi’ sau ‘Cel a toate văzător’. Aceşti adevăraţi lideri pot fi numiţi şi ‘Conducătorii cu 4 ochi’, ‘Văzătorii’, ‘Veghetorii’, ‘Cei care nu dorm’ sau ‘Neadormiţii’. Pentru a-i desemna pe aceştia din mulţime avem expresia populară ‘E cu ochi şi cu sprâncene’, cu sens de ‘E bătător la ochi’, ‘E evident’. De ce şi-au ‘împodobit’ astfel coifurile comandanţii geto-daci? Ochii sunt organele vederii prin care ni se revelează realitatea aşa cum este ea. Prin comparaţie cu aceştia, denumirea de ‘Ochii minţii’ este un concept asemănător cu ‘Ochiul a toate văzător’, ‘Ochiul lui Horus’ sau ‘Cel de-al treilea ochi’ care îşi are originile în hinduism şi care se referă la existenţa unui ochi situat undeva în mijlocul frunţii, în zona dintre sprâncene. Acest ochi suplimentar este asociat cu clarviziunea, abilitatea de a observa chakre şi aure, experienţe extracorporale. Prin comparaţie, ‘Ochii minţii’ sunt aceia cu care se priveşte în esenţa lucrurilor, înspre interior. Deşi pentru mulţi cel de-al treilea ochi poate părea un concept mistic şi esoteric, iniţiaţii în meditaţie sau în yoga îl folosesc adeseori în timpul şedinţelor de relaxare. Aceşti ‘ochi’ spirituali - suplimentari - sunt asociaţi cu chakra frunţii sau Ajna, responsabilă cu o mai bună conştientizare de sine, cu un nivel mai înalt de intuiţie, cu imaginaţia şi creativitatea. Cel de-al treilea ochi există însă în multe credinţe religioase, de la hinduism şi taoism până la cabala şi teosofie. În teosofie se crede că cel de-al treilea ochi este conectat cu glanda pineală (epifiza). Potrivit acestei teorii, în timpuri străvechi oamenii chiar aveau un al treilea ochi situat în centrul frunţii, acesta având o funcţie spirituală; în timp însă acest ochi s-a atrofiat şi s-a ‘retras’ în ceea ce astăzi numim glanda pineală. În taiosm, cel de-al treilea ochi mai este numit şi ‘Ochiul minţii’, fiind situat între sprâncene. Acesta poate fi deschis prin intermediul vizualizării, cu ajutorul chi-ului sau a energiei vitale care pune în acţiune întregul corp uman. Un bun conducător trebuie să fie vizionar, să fie atent la orice schimbare vizibilă sau de abia simţită şi să reacţioneze rapid pentru binele comunităţii sale. În limbajul nostru românesc avem expresii precum ‘A fi numai ochi’ cu sens de ‘A privi foarte atent’ (la ceva), ‘A dormi numai cu un ochi’, sinonim cu ‘A dormi uşor, neliniştit; a dormi iepureşte’ sau ‘Cât vezi cu ochii’ = ‘Cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari’. ‘A vedea cu ochii lui’ înseamnă ‘A vedea el însuşi’ (a nu se încrede în ceea ce văd alţii) iar ‘A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap’ are sens de ‘A păzi, a îngriji pe cineva cu cea mai mare atenţie’. ‘A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap)’ = ‘A iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul’. ‘E cu ochi şi cu sprâncene’ are sens de ‘Este evident, e clar’. De asemenea ‘A privi cu ochii mari’ înseamnă ‘A privi atent, a fi uimit de ceea ce vede’ iar ‘A lua la ochi’ = ‘A ţinti, a ochi’. ‘Plin ochi’ înseamnă şi ‘Foarte plin’. ‘A avea ochi’ este sinonim şi cu ‘A se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire’ iar ‘A măsura (sau a judeca, a preţui etc.) din ochi’ este egal cu ‘A aprecia cu aproximaţie, cu privirea, însuşirea unui obiect sau a unei fiinţe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva’. Prezenţa mai multor ochi la o persoană dovedeşte calităţi de bun cercetător, bun observator asupra acestei lumi, dar şi asupra unor fenomene dintr-un alt tărâm unde ‘se meneşte’ viitorul. Nu oricine vede la nivel regional sau global, cum tot aşa, nu oricine vede dincolo de iluzia realităţii. ‘A vedea’ înseamnă ‘A percepe cu ajutorul văzului’, dar şi ‘A pătrunde, a descifra (cu privirea), a cerceta, a căuta’. Purtătorul coifului, având calitatea de ‘a vedea’ este cel ce observă, cel ce zăreşte, cel ce se uită, cel ce cuprinde, cel ce se ‘zăuită’ (ca în Banat sau Bănie), cel ce se preocupă, cel care constată, cel care cunoaşte, cel care vizitează (‘a vedea pe cineva sau ceva’), cel care pomeneşte (reaminteşte, păstrează memoria), cel care se îngrijeşte, cel care se interesează, cel care se ocupă şi se preocupă, cel care caută, cel care socoteşte, cel care încearcă (are iniţiativa), cel care cercetează, cel care examinează, cel care se documentează, cel ce consideră (are păreri), cel care crede, cel care îşi închipuieşte, cel care concepe, cel care îşi imaginează, cel care visează, cel care obţine, cel care primeşte, cel ce vede multe într-o viaţă de om. Privirea acestor ochi aflaţi pe coifurile geto-dace este una fixă, hipnotică. Odată purtat acest coif, ochii de aur sau argint păreau a fixa, a privi ţintă sau ‘a pironi cu privirea’ pe cel aflat în faţa lor. Aceşti ochi permanent deschişi confereau purtătorului calitatea de hotărâre, de statornicie, de solidaritate; ei nu se schimbă, nu variază, nu cedează şi sunt precişi, exacţi, imobili, nemişcaţi, neclintiţi, stabili, nesmintiţi, încremeniţi, care stau locului. Atitudinea marţială a purtătorului de coif cerea din partea acestuia o bună orânduire a minţii şi a trupului, în acord cu Codul normator al moralei, al disciplinei şi al autocontrolului valabil pentru aceşti Conducători cu 4 ochi. Posibil că acest Cod-Religie s-a impus prin acceptarea lui de către toţi cei care vroiau să trăiască cu onoare. A trăi cu onoare înseamnă a face un echilibru perfect între ceea ce gândeşti şi ceea ce faci, raportat la principiile universale în care crezi. Privirea fixă a coifurilor putea hipnotiza pe cei din preajmă, atrăgându-i, captivându-i, cucerindu-i, delectându-i, desfătându-i, fascinându-i, fermecându-i, încântându-i, răpindu-i, seducându-i, subjugându-i, vrăjindu-i. Cei prezenţi erau plini de uimire şi de admiraţie la vederea coifurilor şi a purtătorilor de coif. Această atracţie hipnotică, puternică şi inexplicabilă a privitorilor asupra ochilor metalici putea avea şi un rol apotropaic, de apărare a Cavalerului / Conducătorului împotriva energiilor negative sau a duhurilor rele. Legile geto-dacilor numite şi ‘Legile belagine’, ‘Legile frumoase’ sau ‘Legile Vechi’ formau codul de conduită morală şi religioasă a poporului geto-dac. Acestea menţionau faptul că: ‘Acolo unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte. Şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale’. Aceste minunate legi mai spuneau că: ‘Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului’. “Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ. ‘Cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreană existentă aici în urmă cu 3 milenii era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare că aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri’. ‘E clar că nu erau coifuri de luptă, ci de paradă. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca nişte eroi’ avea să ne spună Emil Moscalu, cel ce a decopertat mormântul conducătorului geto-dac de la Agighiol. Având o valoare artistică ce nu poate fi negată, tezaurele traco-geto-dace aparţin unui stil de artă aristocratică ce a înflorit în spaţiul ţării noastre în secolele VI-IV î.C. După cum ştim din mai multe surse literare antice, populaţiile trace se împărţeau în 3 ramuri principale: dacii propriu-zişi, care trăiau în interiorul arcului carpatic şi la vest şi nord de acesta, până în sudul Poloniei, Slovacia şi Ungaria de astăzi, geţii ce locuiau estul şi sudul Carpaţilor, dar şi peste Dunăre până în Munţii Balcani, şi moesii, care ocupau teritoriile aparţinând astăzi Bulgariei şi Serbiei. Asemenea coifuri de paradă din aur, argint aurit sau argint cu semnul ochilor afrontat s-au descoperit numai în lumea geto-dacă de la nord de Dunăre. La sud de Dunăre, toate coifurile descoperite pentru această perioadă sunt din bronz şi au forme diferite. Unii autori au încercat să atribuie sciţilor şi tezaurele antice descoperite în România, dar diferenţele stilistice, ca şi răspândirea geografică a acestor tezaure, indică clar originea autohtonă a acestora. Şi toate acestea pentru că aici a trăit un neam îmbrăcat în sclipirile aurului şi argintului, meşter făurar şi cunoscător al unei arte comparabile cu cea a Egiptului faraonic: strămoşii noştri geto-daci”.
În 2015, cercetătoarea Elisabeth Bouleanu a scris “despre ce era pe teritoriul României înainte de Burebista: motivul ochilor figuraţi pe partea frontală a coifurilor are un stil şi o formă unică; aceia aveau un rol deosebit, ţinând cont că materialul din care erau confecţionate coifurile, chiar dacă era valoros, nu putea asigura protecţia necesară în război iar datorită lui purtătorul devenea o ţintă principală. Foarte probabil, coifurile de acest gen erau purtate numai cu ocazia unor scene de cult şi de investitură, căsătorie, turnee regale, ospeţe şi eventual la vânătoare. Coifuri de paradă sau care asigurau creşterea prestigiului purtătorului datează încă din epoca bronzului. Coifurile amintesc de eroii descrişi de Homer: ‘Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apollo / Pune şi coiful de aur crestat şi cu patru gurguie, care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de oraşe’. Legenda spune că, la începuturile istoriei, regii traci, despre care Homer a scris că erau stăpânitorii Lânii de aur, erau uniţi între ei printr-un jurământ tainic. Legenda mai spune că pe teritoriul României triburile trace erau unite înainte de Burebista. Unii istorici admit existenţa unei Frăţii regale a tracilor. Cei aleşi erau iniţiaţi în ‘Taina Jurământului’, un jurământ care garanta tăcerea în faţa duşmanilor; ei purtau coifuri de aur sau de argint cu însemne anume, care aveau o anumită semnificaţie. Legenda vorbeşte despre o frăţie a coifurilor (5 coifuri trace descoperite pe teritoriul României, la sute de km distanţă în locuri diferite, conţin aceleaşi motive încrustate). Cât e legendă şi cât adevăr în povestea legată de Frăţia tracilor? A existat pe meleagurile actuale româneşti o civilizaţie cu 3 milenii înainte de Christos despre care nu se ştie mai nimic? Să fie aceste coifuri o dovadă a existenţei primei regalităţi în zonă?” Pentru serviciul religios, Geţii n-au avut Temple, ci Altare în aer liber (e de remarcat că în timpul lor clima era mai umedă decât în prezent; e de ştiut şi că în Antichitate, trei sferturi din teritoriul actualei Românii era împădurit). Foarte interesantă a fost răspândirea creștinismului - de la început, prin Galileanul Sfânt Andrei, primul dintre apostoli - atingând Geții iar apoi ortodoxia în general consolidându-se în lume în fostul areal de influență al Geților EurAsiatici (România - fosta Dacie a Geto-Dacilor - datorită misionarismului celui dintâi apostol / Sf. Andrei, este ca atare prima Țară apostolică din lume, având astfel statutul de primat creştin mondial, chiar dacă până la răstignirea Sf. Andrei de către Eleni, din anul 60, pe când efectua o vizită în Sudul Balcanilor, acela n-a făcut mulţi prozeliţi, însă a semănat sămânţa pe fertilul teren Dunărean); la 14 ani după sfârşitul apostolului Andrei, pe Muntele Ghiş din Albania Caucaziană = Ţara Ghergarilor apostolul Eliseu - sosit din Canaan - a ridicat prima Biserică din Caucaz: era a doua clădire bisericească din lume, după prima, cea realizată în anul precedent - adică în anul 73 - în Ierusalim (la mormântul regelui David, de către creştinii din Pella / Ţinutul Gherghe-seilor). Pescarii fraţi Andrei şi Petru din Galileea vorbeau Greaca şi Aramaica / limbile native ale regiunii (în plus, ei probabil au învăţat Latina ocupanţilor Romani ai Canaanului: apostolul Andrei în Dobrogea se putea face înţeles în Greacă de către colonişti sau în Latină de către Geto-Daci iar fratele său mai mic Petru în Roma - capitala imperială - la rândul lui se putea face înţeles desigur în Latină dar şi în Greacă, pe atunci ştiută de mulţi acolo). Este de remarcat că împăratul Roman Traian s-a exprimat în anul 112 printr-o epistolă către Pliniu “cel Tânăr” - guvernatorul Bitiniei şi Pontului - despre interzicerea creştinismului iar episcopul Anatolian Meliton din Sardis / Lidia (care a murit în anul 180) a afirmat că până la timpul lui deja “Geţii erau creştinaţi” (şi preotul Tertulian - născut în anul 160 - a susţinut în cartea sa “Adversus Iudaeus” că “Dacii sunt discipolii lui Christos”): asemenea mărturii despre Geto-Daci ale contemporanilor în secolul următor apariției creștinismului denotă faptul de mare importanță că urmările lucrărilor celui mai mare dintre apostoli au avut roade serioase, anterioare față de multe alte popoare, creștinate ulterior. Dr. Mircea Eliade, specialistul Basarabean Victor Kernbach şi alţii au observat ce a notat enciclopedia bizantină “Suidas”, că iniţial Gheţii o venerau pe Marea Zeiţă din Epoca Pietrei, prin cea numită Hestia de vechii Greci şi Vesta de Romani (fiica Gherghiţiei / de la care a preluat din atribute, inclusiv de stăpână a vetrei, astfel fiind și derivat numele vetrei, de la ea ca Veghetoare / partenera luminătorului Ra): Cultul Focului / Cultul Piric era o reminiscenţă a traiului în Nordul polar întunecat, când era foarte important ca sursă de întreţinere a vieţii prin căldura şi lumina sa; de altfel, Anticul Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 1:94 a consemnat că Zalmoxe “a intrat în legături cu Zeiţa Hestia” / Vesta (protectoarea focului din cămin şi a gospodăriei, celebrată la fiecare 1 III).
 |
| Case circulare Gete |
Tehnica construcţiilor din bârne aşezate în cununi orizontale - aşa ca în arhitectura ţărănească din România - corespundea descrierii arhitectului Roman Vitruviu (80 î.C. - 23, contemporan Geţilor), care a amintit-o în legătură cu arta de a construi în Colchida / Caucaz; e de ştiut că Geto-Dacii se ocupau şi de fabricarea geamurilor, atelierele de tras geam din Banat fiind cele mai vechi din Europa: sticla pe atunci era foarte scumpă. La sanctuare = locașurile de cult ale Geto-Dacilor, formele construcțiilor în general erau dreptunghiulare la Geți / atașați Gliei și circulare la Daci / atașați Cerului. În 1993, preotul Dumitru Bălaşa afirma că în spaţiul Ghet din mileniul II î.C. erau menţionate preotesele ce întreţineau în vetre focuri sacre şi urmau un cod de legi “frumoase” (cunoscute ca blajinele legi “Be-lagine” / Belagine = legi de suflet, respectiv legi Pelasge); la sfârşitul Epocii Bronzului, o parte dintre Gheţi s-au regăsit şi ca Ghetuli în Sahara, plecaţi datorită suprapopulării Dunării inferioare, în N African întemeind Gaetulia (Biblia în “Facerea” 10:25 a scris despre Semitul Peleg - strămoşul lui Avram - că avea acel nume “pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul”: atunci s-au dezmembrat ultimele zone ale Pelasgiei / Imperiul Pelasg). Zeul suprem al Gheţilor a fost Zalmoxis - “zalmos” însemna piele de urs în Tracă sau de lup în Frigiană - care şi-a primit legile de la Hestia / Vesta, protectoarea căminului, al cărei foc sacru era înnoit la fiecare 1 Martie. Metateza sa a fost Zamolxis: în 2008, profesoara Cotan Prună a arătat că privind Zeitatea Gheţilor, în aria lor exista “Za” însemnând “Sfântă” / mult timp preotesele şi preoţii servind împreună, Za-moşu - adică Sfântul bătrân, conform studiului din 1993 al Mioarei Căluşiţă - devenindu-le în timp divinitatea supremă (considerat Hiperboreu în secolul II - chiar timpul venerării sale - de către teologul Clement din Alexandria şi ca primul legiuitor al Geţilor de către episcopul Suedez Carol Lundi în secolul XVII), având valoarea semantică a temei de “puterea pământului”, existentă ca “zemelo” la Frigieni, apoi “zeme” în Lituană, “zemlia” în Slavonă, etc.; de altfel, în Română “zeama” (ca suc legat de roadele pământului) în vechime putea fi băutura Soma servită ca talisman - pentru care se folosea cuvântul “mol” - astfel încât “za-mol” însemna “Sfântul talisman”. Inclusiv numele Moldova / “Mol-dova” e un hidronim, după cum a demonstrat în 1982 lingvistul Dragoş Moldovanu în “Etimologia hidronimului Moldova”; e interesant și că în Estonă (limbă Finică) “muld” = “pământ” iar Finicii au “vene” pentru “barcă”: în accepțiune Baltică - Nord Europeană, adică HiperBoreană - literalmente Moldovenii ar fi “barcagii pământului”. Tracii au numit pielea ursului din pădure ca “zalmos” / “zal-mos”, deoarece Sfântul din vechime (Zeul-moş al păstorilor) îmbrăca la Geţi - ramura lor Nordică - aşa ceva; iar Frigienii au numit pielea lupului ca “zalmos” și observând steagul Geto-Dac tipic. Asemănător cu parcursul lingvistic de la Zânele Gheţilor la Grecul Zeus, se poate remarca silaba Ga de la sfârşitul Gherga / Gher-Ga ori particula “Ghe” din începutul Gherga: de la pronunţia pentru Gheia / Geia - Mama / “Muma” Pământului - la Gheţi / Geţi. “Lexiconul” lui Hesychiu din Alexandria, publicat în secolul V, a explicat egalitatea dintre Gheţi şi Gheorgoi, adică ţărani: posesorii şi lucrătorii pământurilor (trebuie ştiut că în general Grecii vechi numeau rusticii locuitori ai Dunării inferioare ca Gheţi iar Romanii le ziceau Daci); întinderea lor obişnuită a fost în susul Bazinului Dunării până în Bavaria (ai cărui locuitori au fost prima oară menţionaţi în scris abia de “Getica” lui Iordanes din secolul VI, ca Baibari). Pe atunci era jale când se năştea vreun prunc şi veselie la moartea cuiva (acum e invers în acelaşi spaţiu, devenit Bulgar în dreapta Dunării şi Român în stânga Dunării, obiceiul bocitului la înmormântări - de către “neni” = bocitoare - fiind răspândit de Romani, el existând înainte la Evreii vechi, în Canaan). Geograful Roman Mela - cu care a fost contemporan filozoful Seneca şi din care s-a inspirat istoricul Pliniu - a consemnat în “Descrierea Pământului” 2:2 că “Tracia este locuită de un singur neam de oameni - Tracii - având însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri; unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales Geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite iar alţii cred că sufletele mor negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc. Nici femeile nu au o fire slabă. Ele doresc din calea afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Pe ţărm, aproape de Istru, se află Histropolis / Histria, Tomi / Constanţa - întemeiată de Milesieni - apoi Callatis / Mangalia, portul Caria şi promontoriul Tiristis” (adică Ghirighis / Kali-akra 43,22 lat. N, 28,28 long. E). Filozoful Enea din Gaza - decedat în 518 - a scris: “Geţii sugrumă pe cei mai frumoşi şi mai buni dintre ei şi îi fac astfel nemuritori, după părerea lor”. Se poate observa coincidența dintre Zeul Cerului Zalmoxe / “Zal-moxe” - “zeul-moș” îmbrăcat în piele de urs sau de lup - al Dacilor către care făceau jertfe umane, periodic ei trimițând soli spre el prin străpungerea acelora în suliți și Zeul Focului Zamolxe / “Za-molxe” (patronul solar al Geților) căruia sacrificiile constau, după sugrumarea primilor născuți, prin oferirea către acela a pruncilor incinerați: ambele ipostaze ale prea-înaltului Zeu, ale ambelor populații - de Daci și Geți - convergeau în crudele sacrificii umane, de adulți sau de prunci (în prezent, de pildă creștinii au dispute dacă botezarea e valabilă când se face la prunci ori mai târziu, când persoanele au discernământ, ca palide ecouri ale manifestărilor Antice de legături cu cerescul divin). Iată ce scria Aromânul Dimitrie Bolintineanu în secolul XIX despre ceea ce exista încă la acel timp: “În Macedonia, la botezul unui prunc, femeile bătrâne plâng, având în vedere nefericirile ce aşteaptă în viaţă pe un prunc, după ce se face om. Iar pe când la Greci preotul şi naşul suflă, ca să gonească pe diavol, la Români toţi câţi sunt de faţă trebuie să sufle şi să scuipe. Mama nu poate să stea de faţă la botez. Copiii ce se află acolo se trimit să dea de ştire numai că botezul s-a săvârşit şi li se dau bani sau cofeturi”. Gheţii considerau absenţa tatuajelor ca lipsă de nobleţe (geograful Strabon a notat VII 5:4 că şi locuitorii de lângă Adriatica “se tatuează întocmai ca toate neamurile Ilire şi Trace”; istoricul Roman Apian a precizat: “Grecii socotesc drept Iliri pe cei ce locuiesc între Epir şi Istru”).
În Dobrogea / NE Balcanic, interferenţa Grecilor vechi a fost cu Tracii Nordici Gheţi, calificaţi de către Anatolianul Herodot Karka “cei mai viteji şi drepţi” pentru că au câştigat în confruntarea cu Perşii din secolul VI î.C., în Asia aliaţii Dahi şi Masa-Geţi reuşind să-l omoare pe Cyrus “cel Mare” / primul împărat al Perşilor iar în Europa aliaţii Daci şi Geţi permiţându-i împăratului “Da-rius” = Darius al Perşilor doar tranzitul prin Dobrogea spre Sciţi, numai cu împotrivirea cârmuitorului local din Genucla, pe unde au trecut Perșii atunci Fluviul Dunărea (de fapt, în Vechea Lume Tracii constituiau cel mai numeros popor după Indieni), acelaşi istoric Carian - contemporan unora dintre relatările ce le-a făcut, el fiind din Asia “Mică” - continuând “dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”: Masa-Geţii / Marii Geţi şi Dahii din Asia nu s-au unit cu Geţii şi Dacii din Europa, cu toate că pe atunci Tracii formau cel mai mare popor în Europa (acum în Europa cele mai mari popoare sunt cel Rus - în răsăritul continentului - şi cel German în centrul continentului); istoricul Herodot Karka a scris despre neunirea Gheților EurAsiatici deoarece atunci - în secolul V î.C. - îi percepea ca aceiași, însă separați geografic, răsăritenii în Asia și apusenii în Europa (ulterior istoricului Carian Herodot, istoricul Tucidide a atribuit nu Tracilor ci Sciţilor calitatea de a fi fost cei mai numeroşi, afirmând - 2:97 - că “nu se află nici în Europa, nici în Asia, vreun neam care li s-ar putea împotrivi dacă Sciţii ar avea voinţă comună, dar ei nu pot egala alte popoare în ce priveşte buna chibzuială şi solidaritatea”). Întâlnirea numeroşilor Traci şi a numeroşilor Sciţi era la gurile Dunării, unde trăiau numeroşii Geţi.
 |
| Ilirii în NV Balcanic |
Gheţii erau mari consumatori de porci, aşa după cum a confirmat Macedoneanul Aristotel în secolul IV î.C. (dar şi arheologia). Vitejia Gheţilor a impresionat în aşa fel încât după războaiele cu ei totuşi Romanii i-au angajat cu miile până în garnizoanele din Siria şi Anglia (Dacia a fost ultima Țară din Europa cucerită de Romani - doar parţial - şi prima pe care au părăsit-o, căci scopul Roman a fost jaful / de altfel, Romanii numeau Dacii din Valea Mureşului, din actualul judeţ Alba, până în Banat, ca “Albocensi”; Romanii erau aşa de disperaţi după aur încât scoteau de la morţi orice podoabe de aur înaintea înmormântării, o lege / tabulă enunţând: “Să nu se îngroape mortul cu aur, căci se comite o fraudă”). Dr. Neagu Djuvara în “Civilizații și tipare istorice” a presupus o “goană după aur” declanșată în Imperiul Roman pentru bogățiile Carpaților Apuseni / adică ale Daciei, ceea ce ar fi determinat apariția în N Dunării a tot soiul de aventurieri - cetățeni Romani din cotloanele imperiale - vorbind tot soiul de limbi / printre ei Latina fiind chiar minoritară. Savantul a mai scris: “sociologii au constatat, pe exemple contemporane, că ‘personalitatea de bază’ nu se schimbă înainte de trecerea a 3 generații. Când părăsim domeniul asimilării unei familii sau a unui mic grup pentru a observa aculturarea unui ansamblu mai vast - o națiune, de exemplu - care anume semne ne permit să afirmăm că procesul de aculturare este terminat sau că cel puțin el a ajuns la stadiul în care este ireversibil? Desigur, va fi existat înainte o întreagă serie de alte gesturi, de alte semne de supunere, precum adoptarea anumitor tehnici și a anumitor științe, adoptarea costumelor, a manierelor, a jocurilor, adesea și a habitatului și a mobilierului dar numai când unitatea aculturată este capabilă ‘să creeze’ în stilul adoptat putem s-o considerăm definitiv asimilată. De cele mai multe ori, ne e greu să determinăm punctul de plecare al procesului de aculturare și deci durata perioadei de incubare. (Într-adevăr, mergând de la vârsta adultă a unui individ până la copilăria bunicilor lui, e regăsită suta de ani, la unii fiind și mai mulți ani)”. Privind Geto-Dacii ocupați, odată cu distrugerea capitalei lor Sarmisegetusa de către Romani în anul 106 ar putea fi socotită începerea aculturației; ținând cont și de indicația istoricului Herodot despre durata în Antichitate a 3 generații / secol, înseamnă că la începutul secolului III la nivelul primelor familii s-ar fi putut observa aculturarea, însă tot în acel secol III Romanii s-au retras din N Dunării, ceea ce înseamnă că la nivelul populației aculturația n-a prea prins cheag (nici o parte nu a reușit aculturarea celeilalte): Romanii s-au întors de unde au venit - aproape la fel de culturalizați cum au sosit - iar autohtonii stră-Români și-au văzut mai departe de viața lor liberă, aproape la fel de culturalizați cum erau în vatra lor milenară înaintea acelui vremelnic episod Nord-Dunărean al ocupării de către Sudiști.
 |
Exploatările aurifere ale Romanilor
|
În anul 134, Anatolianul Arrian - pe când guverna Capadochia pentru Romani - a scris în “Arta tacticii militare” că la instrucție oștenii din legiuni învățau “strigătele de luptă strămoșești ale fiecărui neam, strigătele Celților pentru Celți, strigătele Geților pentru Geți” (Romanii nu practicau “Latinizarea” despre care - în mod curios - unii însă susțin că ar fi făcut-o intensiv cu Geto-Dacii la N Dunării, ca niciunde altundeva în Imperiul Roman); recruţilor din Dacia ocupată în trupele auxiliare Romane li se ziceau “Phrygi” / adică Frigiani: evident că la acel timp aşa ceva era în referinţă cu sorgintea ştiută a lor din acea zonă. Geograful Strabon VII 3:2 în secolul I a scris că Geții, Dacii și Tracii vorbeau aceeași limbă iar despre împăratul Maximinus / Maximian din secolul III, foarte iubit de Geți, ca și cum ar fi fost de-al lor - Trac care a cârmuit Imperiul Roman înaintea retragerii din N Dunării - istoricul Symmachus din secolul V a notat că la început “era neștiutor de Latină” (conform lui Iordanes în “Getica” 84, acela când s-a cunoscut cu împăratul Roman Septimiu Sever 193-211 i s-a adresat “în limba părinților săi”: deoarece cazul lui n-a fost izolat - tata fiind Get și mama fiind Alană / conform lui Iordanes în “Romana” 281 - se pare că procesul “Latinizării” n-a prea funcționat în timpul ocupației Dunării inferioare de către Romani; în “Pentarhia” din 2010, Dr. Ioan Mălinaș a identificat Alanii ca Oseți, adică erau Iranieni din Georgia). Geto-Dacii vorbeau un Grai Rumânesc, aparținând limbii anterioare Latinei (iar teoria pierderii propriei limbi de către autohtoni pentru a-și însuși Latina populară - limbă a administraţiei ce apoi a și dispărut - e evident anacronică, vorbirea Românească, folosind cuvinte Românești, având rădăcini multimilenare). Situaţia vizează logica înainte de lingvistică: aceiaşi care afirmă că nu ştiu cum era limba Geto-Dacilor, totuşi “ştiu” că datorită Latinei folosită de oficialii Romani a fost generată o limbă nouă, Româna (afirmând necunoaşterea limbii vechi dar susţinând că apoi a fost o limbă “diferită” = “nouă” nu-i un proces raţional, deoarece n-are referinţă / e fără reper; când nu e ştiut ce a fost înainte / iniţial, e chiar hazardat să se ştie foarte precis doar că apoi a fost “altceva”, argumentarea motivaţională - că de ce s-ar fi întâmplat aşa - fiind însă secretă, public neîmpărtăşită nimănui de asemenea cercetași). Lingvistic e vizat alt “miracol”: după ce oficialii Romani - formând o minoritate între militarii şi coloniştii care au trecut Dunărea pe malul stâng al Fluviului, însă numai în Banat, Bănie / Oltenia şi părţi din Muntenia sau Ardeal, acelea fiind zonele stăpânite - au utilizat Latina de-a lungul celor doar câteva generaţii cât a durat ocuparea puţinilor Geto-Daci (în Crişana, Maramureş, Muntenia, Moldova, inclusiv Basarabia şi Bucovina n-au fost Romani dar au fost Geto-Dacii liberi, mult mai numeroși decât cei ocupați), limba Română a rămas remarcabil de omogenă milenar, de la Nistru până la Tisa; cum de s-a petrecut asemenea fenomen, explicat propagandistic despre Română - din grupul limbilor Românice, cu schimbarea diversionistă în “grupul limbilor Latine” - ca limbă declarată final formată spre sfârşitul mileniului I (un timp Medieval când Latina abia de mai era cunoscută în unele cancelarii) nu convinge însă cercetătorii serioşi, spre comparaţie în Peninsula Apeninică / Italică - “patria” Latinei - o mulţime de dialecte puternice Românice / Italice dăinuind până în Epoca Modernă, fiind necesară politică de stat lingvistică intensă impusă de capitala Roma pentru uniformizare Italiană din secolul XIX, exercitată şi în prezent, în secolul XXI, prin sistemul naţional Italian de educaţie, prin mass-media, etc.: în Italia, eforturile naţionale n-au fost pentru limba Latină, ci pentru limba Italiană (dar în România, chipurile a reuşit impunerea Latinei într-un timp Antic mai scurt decât cel dedicat în Epoca Modernă impunerii limbii Italiane în Italia). Savantul Român Gabriel Gheorghe a enunțat: “Colonizarea Daciei (fără precizarea provinciilor din care proveneau coloniștii) ar fi fost masivă (fără a fi indicate sursele pe care se sprijină afirmația), autohtonii învățând destul de repede limba latină, poate cu accent străin (prezumție, căci se știe bine că azi, cu manuale și caiete, cu profesori buni și meditatori, după un deceniu sau mai multe de studii clasice, chiar un profesor de latină nu vorbește latinește), după care limba autohtonilor și-ar fi pierdut importanța (rămânând de uz familial), etc. Argumentele / dovezile că lucrurile s-au petrecut așa - și nu altfel - unde sunt?” Mai mult, presupunând - prin absurd - că Dacii ocupați ar fi fost determinați să-și schimbe limba în Latină, întrebarea firească ar fi despre limba prin care au reușit apoi aceia să se înțeleagă cu Dacii liberi (inclusiv modul didactic și pedagogic prin care mai puținii Daci ocupați i-au învățat pe mai numeroșii Daci liberi noua limbă).
Istoricul Francez Felix Colson (1804-1870) a scris în 1839: “De ce familie trebuie să-i apropiem pe locuitorii vechii Dacii şi pe cei din triburile Valahe din Turcia Europeană? Aparţin ei vechii naţionalităţi a Pelasgilor? Descind ei din colonişti Romani? Tracia era locuită de o naţiune cu originea diferită: ea recunoştea supremaţia Pelasgicei Troia. Monumente indestructibile, imense blocuri de piatră îngrămădite - numite Ciclopice - atestă dominaţia marii familii Pelasge. Învinsă şi supusă de Eleni şi Romani, ea i-a iniţiat în teologie. Toate mărturiile dovedesc că Pelasgii şi Romanii cinsteau Insula SamoTracia ca pe o mamă comună. Pelasgii îi adorau pe zeii subpământeni care ocroteau comorile gliei; mineri şi agricultori, ei răscoleau pământul pentru a scoate din el aur şi grâu. Dacii - de origine Pelasgă - se întindeau între Pont şi Tisa, de la Nistru la Istru, regăsindu-se inclusiv în Tesalia, Macedonia, Epir, etc. În partea Europeană a Turciei, aproape toţi bărbaţii aparţinând acelor triburi au fost păstori şi agricultori. În fiecare primăvară, migraţiile păstoreşti erau precedate de slujbe religioase: în acea vreme, pământul - proprietate comună - era împărţit de cei mai vârstnici şi de preoţii aşezărilor; grija cultivării câmpurilor era lăsată Vlahilor care nu migrau. Aici - şi astfel - găsim aşadar obiceiurile Pelasgilor, aşa cum au fost păstrate de tradiţie şi de relatările istoricilor. Ce ne dezvăluie limba privitor la naţionalitatea Pelasgă şi Dacă? Idiomul Vlahilor este cel al Pelasgilor, format de 3 milenii. Era vorbit în Pind cu mai mult de un secol înaintea sosirii Romanilor. Sub împăratul August, în toate Panoniile era cunoscută limba Romană; în Peonia, în Pelasgonia - pe care Eschil a numit-o Pelasgia - în cantoanele Epirului şi Tesaliei, ocupate de Pelasgi, Dialectul Vlah nu a fost împrumutat de la stăpânitorii lumii de atunci. Din contră, Romanii au fost cei care vorbeau limba Pelasgilor. Mai mulţi autori i-au desemnat pe Italici ca Pelasgi iar Siculii erau Latini; Troianii lui Enea - a căror co-sanguinitate cu Pelasgii a fost atestată de toate relatările - au adoptat împreună cu băştinaşii numele comun de Latini. Herodot i-a numit Tesalieni pe Pelasgii care au colonizat Italia. Este evident că urmaşii Pelasgilor care locuiesc aşa numeroşi în munţii ce au fost leagănul rasei lor străvechi, ai celor care populează vechea Dacie, vorbesc şi acum limba naţională care - în Italia - a dat naştere Latinei. De la Herodot - care îi deosebea pe Pelasgi de Eleni - ştim că primii formau o naţie diferită; ei vorbeau o limbă proprie care nu era Greaca şi pe care Elenii au calificat-o drept Barbară. Pelasgii au dus în Italia piatra vetrei casei (Hestia Vesta) şi piatra de hotar (Zeus Herkeios), temelia proprietăţii: pe acea bază dublă s-a construit edificiul dreptului civil. Totul concură la a dovedi că dialectul naţiunilor Pelasge a devenit limba Latină. Pelasgii Tesaliei, Macedoniei, Epirului, Panoniei şi Daciei au vorbit şi şi-au păstrat dialectul naţional - Pelasgic Vlah - care a dus în Italia numele de Latin. Dialectul Pelasgic Vlah în Dacia n-a fost exportat nici de legiunile Romane, nici de coloniştii războinici, transplantaţi în puncte limitate şi fortificate ale Regatului lui Decebal; aceia au trăit cam un secol dincolo de Dunăre, aproape complet izolaţi, prin propria lor constituţie, de masa naţiunii Dace (putem spune doar că - în afara cetăţilor - raporturile cu Romanii s-au mărginit doar la cele pe care învinşii le-au avut cu funcţionarii publici). Dialectul Valah exista de mai înainte; a subzistat mai ales în toate părţile care n-au fost ocupate de cuceritori. O foarte mare parte a Pelasgilor s-a sustras dominaţiei Romane: ei îşi duceau viaţa departe de taberele şi de coloniile fortificate ale Romanilor; nu e nici o îndoială că acele grupuri care au rămas independente vorbeau în dialectul naţional. În nici o istorie nu am citit cum că Dacii ar fi fost constrânşi de către cuceritori să adopte limba Latină; ei au fost învinşi şi au trăit precum toţi învinşii Imperiului. Presupunând - ceea ce n-a fost cazul - că Roma ar fi avut ideea să stârpească idiomul acelora, timpul ar fi lipsit pentru împlinirea unei aşa josnice operaţiuni; spunem adevărul atunci când susţinem ideea că a fost imposibil să se nimicească Graiul Dacilor, care erau foarte legaţi de tradiţiile lor naţionale. Persecutaţi de aproape 2 milenii, ei sunt şi acum întocmai cum au fost gravaţi pe Columna lui Traian; plugarii Români şi-au păstrat - în toată puritatea - tipologia învinşilor gravaţi în monumentul triumfal al Romanilor: credincioşi deprinderilor părinţilor lor, Pelasgii Valahi poartă opinci, căciuli din piele de miel (ceea ce i-a făcut să fie numiţi Pileati), vesta / haina din piele de oaie - umil veşmânt secular - costumul celor înfrânţi, dispreţuiţi de stăpânii lor Romani”. La căciulile Geto-Dacilor se poate observa că erau încovoiate în față ca pliscul acvilei / străvechea pasăre totemică: spre deosebire de îmbrăcămintea Geto-Dacilor - la care doar bărboşii din elite purtau căciuli - înfăţişarea Romanilor era diferită: raşi, cu tunici, cu sandale, etc. (spre exemplu, inclusiv în perioada interbelică, ţăranii Români au purtat opinci / în majoritate). Portul Tradițional al Românilor a fost - până în Epoca Modernă - cel al Dacilor, nu cel al Romanilor; în ciuda realităților însă (inclusiv a faptului că Românii mereu s-au îmbrăcat ca Dacii, cu opinci și ii, nu ca Romanii, cu sandale și tunici), există azi susținători că Românii s-ar trage din Romani: opiniile acelora sunt fanatic de ferme, aspectul Geto-Dac fiind înăbușit de cel Roman. În secolul XIX, Gheorghe Cârțan / zis Badea Cârţan - Român Ardelean, despre al cărui bunic din partea mamei în 2011 cercetătorul Ioan Galdea a scris că “a ajuns cu oile în căutarea ierbii până în Caucaz” - când a mers la Roma având opinci în picioare, presa Italiană de atunci a reacţionat sub forma că “un Dac a coborât de pe Columnă” (iar nu un Roman, așa cum ar fi corespuns propagandei descendenței Românilor din Romani); scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a priveghiat ultimele clipe din viață, i-a spus: “Bade Gheorghe ești un erou. Ai luptat toată viața ca nimeni altul, pentru țara și poporul românesc. Urmașii nu te vor uita!”
În 2014, Dr. Nelu Zugravu - profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a studiat aspectul exterior al Geto-Dacilor şi a susţinut că: “Despre aspectul fizic al geto-dacilor cunoaştem unele lucruri sigure, fie din descrieri contemporane, fie din reprezentările plastice ale artiştilor timpului. Dacii erau o seminţie de oameni înalţi, cu părul şi pielea de culoare deschisă, blond-roşietice. Bărbaţii aveau părul şi barba bogată iar femeile purtau părul adunat pe tâmple. Îmbrăcămintea dacilor se asemăna mult cu portul tradiţional al ţăranilor români, mai ales al celor din zonele montane. Bărbaţii purtau iţari şi cămaşă largă, încinsă cu brâu iar iarna cojoc de oaie şi o glugă prinsă la gât. Femeile purtau fotă, cămaşă şi haină încreţită. Nobilii îşi acopereau capul cu o căciulă ascuţită, ca semn al rangului, spre deosebire de restul populaţiei, care avea capul descoperit”. Anticul Strabon a observat că Gheţii aveau aceiaşi constituţie ca Pelasgii din Capadochia: preoţii formau casta dominantă - slujind altare şi totodată fiind cârmuitorii - concentrând puterile politică şi juridică, istoricul Anatolian Dio Chrysostom 40-120, contemporan şi el Gheţilor, comunicând că dinastia cârmuitoare a acelora era una “Zarabă” (denumire rezultată din combinarea “Za” însemnând Sfânt şi “rabi” pentru cârmuitori, el relatând în “Discursuri” 72:3 că “Geţii aveau pe cap un fel de căciulă cum purtau înainte vreme Machedonii”). Anatolianul Strabon afirma că în provincia Romnena cei din Capadochia adorau atât pe Marea Mamă cât şi pe Zeus, sub numele Dakiu; de altfel, o aşezare în răsăritul Capadochiei a fost pe atunci Dacus Euphratis. “Tabula Peutingeriană” (harta drumurilor Romane din secolul III, păstrată acum la Biblioteca imperială din Viena / capitala Austriei) nota zona Gheţilor Gaete nu ca Dacă, ci ca Dagae:
În 2004, lingviştii Ion Cârstoiu şi Constanţa Anghelescu - prin “Dicţionar etimologic” - au explicat: “Este cunoscut că istoricii antici numeau populaţia de pe teritoriul actual al României daci sau geţi. Părerea noastră este că la origine dacii n-au fost altceva decât o populaţie de munteni, de locuitori de la munte şi deci nu ar fi exclus ca numele lor să însemne chiar ‘muntean’. Sensul provine din cuvântul ‘dag’ ce însemna ‘munte’. Azi mulţi munţi din nordul Indiei, Iran şi Anatolia poartă nume compuse cu ‘dag’ în final (spre răsărit e schimbat în ‘tag’ sau chiar ‘tai’: Altai); la unele populaţii din răsăritul mării Caspice, cuvântul ce înseamnă ‘munte’ este ‘dah’. Din punct de vedere fonetic, numele dac se poate explica plecând de la ‘dag’ (munte) sau de la varianta sa ‘dah’, căci se ştie - conform şi Tratatului de istoria limbii române editat de Academie - că ‘romanii au redat în scris sunetul h prin c’; se poate explica numele dac şi direct din ‘dag’, căci ‘g’ în poziţia finală se asurzeşte la ‘c’ în mai multe limbi indo-europene. Chiar în sânul poporului român de astăzi, partea României de la sud de Carpaţi este numită Muntenia, deşi etimologic numele se potriveşte numai locuitorilor de la munte. Astfel, locuitorii străvechiului Elam se chemau tot ‘munteni’ iar Elam însemna chiar ‘Muntenia’ (marele istoric Vasile Pârvan formulase ideea că numele dacilor este probabil iranian). În Caucaz, Daghestan înseamnă ‘ţară muntoasă’. Carelii din Peninsula Scandinavă îşi explică numele prin cuvântul ‘gara’, ce în documentele vechi lituaniene şi letone însemna ‘pământ muntos’ (comparabil cu slavul ‘gora’: munte). Termenul armean - limbă înrudită cu traca - de ‘get’ pentru ‘râu’ coincide în întregime cu numele poporului get; astfel, geţii erau ‘râurenii’ (însemnând ‘cei de pe râuri’) din bazinul Dunării inferioare”. (Este relevant de exemplu că la S de Bazinele Gangelui şi Indului se întinde uriaşul Platou Deccan ori că actuala capitală a Bangladeşului e Dhaka 23,42 lat. N, 90,22 long. E). Academia Română precizează că Dacii preferau să se aşeze pe înălţimi, de aceea ei fiind şi în migraţia Vestică, spre partea superioară a Bazinului Dunării, conducând astfel la denumirea provinciei Romane Dacia; istoricul Roman Iunian / Justin a scris în timpul când Dacia făcea parte din Imperiul Roman (“Epitomul istoric” 32) că “Dacii erau descendenţii Geţilor”. Timp de milenii, într-o zonă largă a fost utilizată căciula tipic Getă / Dacă - ştiută şi ca Frigiană, etc. - pe care de exemplu Elenii vechi n-o purtau, după cum se poate observa:
De exemplu, tiara papală - coroana conică - a provenit din căciula Frigiană / Getă (denumită “pilos” în Greacă, “pileus” în Latină); originea sa - purtată în Epoca Bronzului de Troiani ori Hitiţi în Anatolia - era pastorală, din Epoca Pietrei, fiind un simbol falic al fecundității și fertilităţii, onomastica sa Antică Europeană de altfel redându-i asemănarea cu organul sexual masculin, aproape literalmente arătată de versiunea Română (în Bazinul Mesopotamian purtarea mitrei - cuvânt Persan compus din silaba maternă “Mit” și silaba paternă “Ra” / Sanscrit Mitra însemnând “Prieten” - ori în Bazinul Nilului sub forma coroanei Gherga din piele a primilor faraoni fiind printre exemplele străvechi iar mult ulterior apoi, “mitro-polit” / mitropolit și “mitro-polie” / mitropolie derivând la ortodocși din așa ceva).
 |
| Afrike / “A-Frike” = Frigia |
Cercetătorul Român Dan Dulciu a scris în 2008: “Amuleta este un obiect purtat de persoanele superstiţioase, care îi atribuie puteri miraculoase; obiceiul de a purta amulete este foarte vechi. La egipteni se purta la gât un scarabeu, în timp ce tinerii romani purtau la gât un falus”. În “moda” Antică, Geto-Dacii (chiar dacă erau “integraţi” lumii Barbare) nu făceau excepţie: întâlnirea lor (purtând căciuli falice) cu Romanii (având amulete falice) a fost de fapt a celor ancoraţi într-un Cult Falic străvechi, anterior lor; pe lângă Cultul Falic, Geto-Dacii şi Romanii mai aveau în comun elemente de Grai, respectau sincron simbolul lupesc, etc. De altfel, Gheţii au utilizat şi încovoiata sabie-seceră folosită de Anatolieni, inclusiv de pildă de Liciani, în plus academicianul Român Alexandru Odobescu afirmând în 1872: “Cuţitul Dacilor seamănă mai mult, la tăiş şi la mâner, cu ‘kinjalul’ Cercheşilor”. Forma căciulii Geto-Dace putea fi - în ultimă instanţă - reprezentarea ciocului păsării de pradă; cuvintele “cioc”, “căciulă”, “cucă”, “Kogaionon”, etc. puteau fi co-radicale. Forma căciulii avea un arhetip extrem de vechi, existent inclusiv în Cultura Gumelniţa / de la sfârşitul Epocii Pietrei; e posibil ca la origine să fi fost o căciulă / mască şamanică în forma capului de pasăre răpitoare (diurnă sau - poate - nocturnă): “cioc” şi “cucă” sună asemănător iar acvila apare reprezentată în ceramica Geto-Dacă. Gherganii erau anteriori Gheţilor din ceea ce ulterior a fost numită Dacia / ca N Traciei; e de observat că în Bazinul Dunării denumirile de Geţi din Anatolia, respectiv Daci / Dagi din Daghe-stan sau din Capa-Dochia, au rămas în istorie deoarece erau ale păturilor cârmuitoare (ele fiind totuşi ale unor populaţii minoritare proporţional, faţă de majoritatea indigenă). Stabilit pentru mult timp în Moesia / N Imperiului Bizantin, istoricul creştinat Iordanes / Iornande (Gal Anatolian, neamul său - în amestec Cun / ulterior Cuman - lucrând pentru Alani, numele fiind derivat din Gordion), care a scris “Getica” în 551-555, a indicat că Gheţii - consideraţi de el la fel ca Goţii - erau descendenţii Ghergarelor Amazoane; el a mai scris în “Getica”: “40. Până într-atât de lăudaţi erau Geţii, încât s-a spus că la ei s-a născut Marte, pe care fantezia poeţilor l-a numit Zeu al Războiului, de unde şi Vergiliu spunea ‘Tatăl Gradivus / Gradius, care ocroteşte ogoarele Getice’. 41. Pe acel Marte Geţii l-au adorat întotdeauna cu un cult sângeros (căci prizonierii ucişi erau jertfe ale lui), socotindu-l Zeul Războiului, care nu poate fi îmblânzit decât cu sânge omenesc. Lui i se dedicau primele prăzi, lui i se atârnau de trunchiuri de copaci hainele luate de la duşman şi i se acorda mai multă pietate religioasă decât celorlalţi zei, fiindcă li se părea că divinizându-l pe el îşi divinizau propriul strămoş”. Este de remarcat că Geţii - respectându-l pe Gradius - agăţau prăzile în copaci la fel ca Troianii înaintea lor şi e de observat despre centrul politic al Geţilor că era la cetatea Haţegului / Subcetate şi despre centrul religios al Geţilor că era Grădiştea Muncelului, apendice sacru ţinând de Muntele Sacru Kogaionon, adică de Muntele / Muncele Gugu (după cum a notat Romanul Dio Cassius “capitala Daciei se spală în Râul Sargetia” / Sâr-Geţia, ce ar fi fost - conform istoricului Român Dan Oltean în “Religia dacilor” din 2018 - Râul Grădiștei din Valea Godeanu); cercetătorul Timotei Ursu de la Academia Oamenilor de Ştiinţă din România a afirmat: “sunt numeroase date că Grădiştea Muncelui era Sanctuar Kogaionon iar în apropiere, Godeanu era punct Montan de observare astronomică”. (Este de remarcat că și denumirea Muntelui Godeanu a fost cea de loc sacru, de pildă Goții - succesorii Geților - având “God” pentru “Zeu”). În perioada când a apărut Imperiul Roman, cu acces mai dificil, în Munții Orăștiei erau sanctuarele - formând centrul religios al Geto-Dacilor - iar centrul administrativ al Geto-Dacilor (respectiv capitala politică) o aveau în citadela lor principală de pe Vârful Pietriș din apropierea orașului Hațeg, în ceea ce azi e SubCetate, cu acces ușor la drumurile ce veneau din Ținutul Gugulanilor, din Ținutul Pădurenilor și din Valea Jiului.
Zalmoxe a căutat un loc de unde să poată veghea / observa nestingherit cerul. Acest loc a fost găsit, era “o locuinţă subpământeană”, în fapt o crevasă naturală în apropierea vârfului Muntelui Gugu, care a fost modificată, pentru a obţine un coridor din care se putea observa cerul într-o anumită deschidere unghiulară. Locuinţa subpământeană, ca un observator astronomic şi poate ca o construcţie ce permitea urmărirea astrelor şi ziua (pentru că se ştie că din fundul fântânilor adânci se poate vedea şi ziua licărirea stelelor, datorită reflexiei razelor de lumină sub un anumit unghi de incidenţă în mediul dat). În plus, dacă lumina soarelui n-ar “estompa” în timpul zilei cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore constelaţiile se perindă una după alta deasupra orizontului. Terenul ales, un “amfiteatru” cu “amplificare” naturală, datorită orografiei locului, ar fi putut să fi fost incinta sacră, unde, după reapariţie, se asista la “revenirile” Zeului şi de unde acesta îşi făcea cunoscute învăţăturile şi prorocirile pe baza observaţiilor astronomice. Referitor la respectivele cunoştinţe, ele erau extrem de avansate pentru acele timpuri iar istoricul Iordanes a atras atenţia că Geto-Dacii, în timpul împăratului Burebista şi a marelui preot Dekaineos / Deceneu, cunoşteau “teoria celor 12 semne ale zodiacului, cum creşte şi scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc, sub ce nume stelele trec în drumul lor de la răsărit la apus - spre a se apropia sau depărta de polul ceresc - eclipsele solare, rotaţia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grăbesc să atingă regiunea orientală şi sunt duse înapoi în regiunea occidentală”, etc. Amplasarea “observatorului astronomic” din Gugu, foarte concret semnalat pentru prima dată de academicianul Român Alexandru Borza în “Sanctuarul Dacilor” din 1942, permite observarea cerului pe o deschidere de aproape jumătate de boltă. Vârful Cracul Gugului cu “observatorul astronomic” îşi primeşte astfel încă o legitimitate (ştiinţifică, pe lângă cea religioasă). În ce priveşte “observatorul”, acesta este o crevasă amenajată în Cracul Gugului, dimensiunile sale fiind: lungime 10 metri, lăţime 2 metri, înălţime 3 metri, altitudinea fiind de 2150 metri. Accesul nu este deloc facil, acolo putându-se ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste, dinspre Valea Cernei ori (fapt semnificativ) Depresiunea Haţeg. Piscul secundar al Vârfului Gugu - zis şi Cracul Peşterii - este alcătuit din blocuri de granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dislocate şi prăvălite de climatul aspru de altitudine fiind spectaculos. Cu toată inaccesibilitatea muntelui şi duritatea rocilor, “peştera” sugerează o muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică. Realizarea construcţiei subpământene a marelui preot a necesitat calcule şi eforturi, care nu puteau avea decât o motivaţie: o credinţă intensă, capabilă să mobilizeze energii spirituale şi materiale la un înalt nivel. În afară de acel “confort astronomic” necesar, locul trebuia să mai conţină şi unele simboluri ale Marelui Preot, cum ar posibilele elemente de triangulaţie pentru măsurători cereşti oferite de vârfurile înconjurătoare, panorama din areal fiind copleşitoare. Fapt semnificativ: se ştie că lângă vârful Sacrului Munte Kogaionon al Geto-Dacilor era o grotă iar în Carpaţi doar Gugu - Sacrul Munte al Gugulanilor, cel mai înalt vârf nu numai din Masivul Godeanu, ci şi din Banat - corespunde acestui important element. La fel ca pe Kailasa din Himalaia ori pe Olimp din Balcani, pe Muntele Sacru nu era permis accesul (aşa cum în V Anatolic pe Masivul Ida era şaua Gargaros - unde credincioşii urcau pe unul din cele 2 Vârfuri - în V Carpatic pe Muntele Kogainon credincioşii urcau până la cavernă, pe culmea alăturată Vârfului Gugu). Despre deosebitele influenţe ale Carianilor asupra Geţilor (mai puternice decât ale oricui din istoria Getă / până când au atacat Romanii, în secolul II): nu întâmplător Carianul Herodot / “părintele istoriei” a scris că pe Insula Samos, populată de Gherghiţi Sami, dominată de Muntele Kerkis / Kerketeus de 1433 metri altitudine știut ca aparținând Marii Zeițe Mamă Kirke, înţeleptul Pitagora (discipol mai ales al Carianilor Thales şi Hecateu din Milet) a lucrat în secolul VI î.C. cu Salmoxis (Insula Samos e despărțită de țărmul continental prin Strâmtoarea Mykale, fiind la distanța de sub 2 km față de gura Meandrului; numele Strâmtorii era de la Muntele Mykale străjuind gura Râului Meandru, întreaga zonă fiind populată de Cariani, după cum a scris “Iliada” 2:816). Mai mulți autori Antici au consemnat cele știute în Vechea Lume despre relațiile vechilor Greci cu Geții (Gherghiții fiind cârmuitori deopotrivă în Caria, printre coloniștii în Dobrogea - Sciția “Mică” - și respectiv ai indigenilor Geți în Bazinul Istrului / Dunării inferioare). De exemplu, istoricul Antic Herodot - Carian care a trăit în Samos - nu a scris despre vreo influență Getă în Anatolia, ci a scris despre influența Anatoliană / Egeeană în spațiul Get (acum România). Între locuitorii Insulei Samos - Gherghiții Sami - și cei ai Regatului, anume Gherghiții Cariei, apropierile n-au fost doar geografice, ci și de înrudire; se știe - atestările fiind mai ales ale arheologilor Români - că în acele vremuri Dobrogea a fost colonizată de Cariani iar în secolul V î.C. istoricul Herodot Karka, când a consemnat explicit legătura dintre Samos și regiunea Română, de fapt a confirmat literar tocmai așa ceva: Geții și Carianii s-au fost influențat puternic religios reciproc (la putere fiind Gherghiții). Iată un extras din “Istoriile” Anticului Carian Herodot: “4:95) Fiindcă Tracii îşi duceau din greu traiul nevoiaş, fiind şi nemaipomenit de săraci cu duhul, în vreme ce acest Salmoxis cunoştea bine felul de viaţă Ionian şi un mod de a gândi mai subtil decât cele Tracice, fiindcă trăise alături de Greci şi, dintre aceştia, alături de un învăţat deloc neînsemnat cum fusese Pitagora, a pregătit o sală de ospeţe în care îi poftea pe cei mai de frunte dintre cetăţeni şi-i cinstea, învăţându-i că nici el însuşi, nici tovarăşii lui de ospăţ şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci vor pleca într-un loc unde vor dăinui pentru totdeauna şi vor avea parte de tot ce e mai bun. În vreme ce făcea şi spunea toate acestea, el şi-a săpat în taină o locuinţă sub pământ. Când locuinţa a fost gata, a dispărut dintre Traci şi, coborând în adânc, în locuinţa subpământeană, a trăit acolo vreme de 3 ani încheiaţi. Tracilor le era dor de el şi-l jeleau ca pe un mort, dar, în al patrulea an, el li s-a arătat dinainte, şi aşa a făcut Salmoxis ca spusele lui să devină demne de crezare. 4:96) Eu nu socot de necrezut toate acestea despre el şi despre locuinţa sa subterană, nici nu le dau cu totul crezare, dar sunt de părere că acest Salmoxis a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pitagora. Că va fi fost acest Salmoxis om ori vreun daimon local al Geţilor, n-are rost să mai discutăm. Oricum, aceştia, cu practicile anume pe care le-am descris, fiind supuşi de către Perşi, au urmat restul armatei”. Herodot din Caria avea motive solide să nu creadă că Zalmoxe ar fi fost în Caria discipolul lui Pitagora, căci atunci el ar fi trebuit să fi fost contemporan cu “Zeul-moș” / Zalmoxe: istoricul Herodot s-a născut curând după moartea lui Pitagora - a și locuit pe aceeași Insulă Cariană Samos - și ar fi prins în viață discipoli ai aceluia (iar în timpul său Zalmoxe avea Cultul consolidat, ca datând demult, fiind foarte vechi); deopotrivă la Herodot și la predecesorul Pitagora se poate observa că au fost Karka (consonanța “KRK” era atât la Kariani, cât și la Fenicieni iar ambii savanți s-au dezvoltat printre concitadinii Gherghiți).
După cum se remarcă, discuția din urmă cu circa 2 milenii și jumătate nu a implicat legătura Geților de la Dunărea inferioară cu Elenii din S Balcanic - nici Pitagora, nici Herodot nu au fost Eleni, respectiv nu au fost Europeni - ci a fost vorba de relațiile Carianilor / Asiaticilor cu Europenii Traci / Geți; pe atunci, Gherghiții din Karia / Caria - având în frunte cârmuitorii regali de la Sanctuarul Gherga (anume, cler Gherga), cu deciziile luate de către corăbierii Gherga și cu învățați Gherga - colonizau masiv Dobrogea Getă: ei se întorceau pe tărâmul rudelor Heraclide.
În Epoca Fierului, după ce Heraclizii / Dorianii de la Dunărea inferioară au ajuns în Caria, ei s-au extins pe coasta V Anatoliană, la miazănoapte de Liga Dorică apărând Liga Ionică. Carianii aveau pe Muntele Mykale - la N de gura Râului Meandru - sacrul oraș Melia, unde sacrificau tauri, loc al Carianilor însă ocupat în secolul VII î.C. de către Nordicii Ioni, pentru a le fi reședința / capitala “Dodecapolis” = “Liga Ioniană” / Pan-Ionică având 12 cetăți (ultima cuprinsă a fost Smyrna / Izmir); anterior istoricului Herodot Karka, geograful Hecateu din Milet / Caria - în fragmentele 1 și 11 - a numit Melia ca oraș Carian: acolo era celebrat - prin Cult Carian - Zeul Poseidon iar Ionienii au ridicat Templul Panionion în secolul VI î.C. (după cum de exemplu au studiat inclusiv Dr. Georg Kalaitzoglu și Dr. Gundula Ludorf în 2004). Carianul Herodot a consemnat în “Istorii” 1:142 că (pe lângă Cariana Melia unde a apărut Templul Panionion), 3 cetăți ale Cariei - Priene, Myos și Milet - au ajuns controlate de Ionieni, care mai aveau 3 orașe pe Insulele de lângă țărmul continental iar restul pe litoralul Lidiei; deja la timpul său - secolul V î.C. / începutul Antic - coasta Dobrogei era masiv populată de coloniști Cariani, plecați de pe meleagurile natale printre Geții Europei tocmai datorită acelor conflicte cauzate în mediul lor autohton din Epoca Fierului (în secolul VIII î.C., un alt “Dodecapolis” - Liga Eolică - a fost în vecinătatea Nordică Ionică / până în fostul Regat Troian, după cum a consemnat istoricul Herodot Karka 1:149, că de la Liga A/Eolică a fost luată cetatea Smyrna / azi Izmir ca ultima în componența Ioniană). După nici 2 secole de la includerea celor 2 Dodecapolis Vest Anatoliene în Imperiul Persan, Gherganii Dobrogei împreună cu Gherghiții Anatoliei au fost alături de Ghergheseii Canaanului la înființarea Decapolis (centrat pe zona Gheșur-Galileea), având 10 cetăți principale - între Damasc / Siria și Aman / Iordania inclusiv - prin decizia împăratului Alexandru “cel Mare” al Imperiului Makedon; conceptul grupărilor așezărilor în asemenea structuri le conferea forța dăinuirii, de pildă Decapolis populat de Gherghei / Ghirgașiți în Orientul Apropiat - cârmuit de Gherghii din “Sciția Mică” / Dobrogea - existând până la începutul Medieval (s-a încheiat din cauza extinderii islamului acolo). La apogeu, între centrul de putere al Daco-Geților din Ținutul Hațegului și granița Imperiului Roman era Gugu, Muncele Sacru: liderii Daco-Geților în drumul spre Moesia / Balcani ce traversa Dunărea la Gherdap (Porțile de Fier) se opreau pentru rugă Zeilor - începând cu cele spre supremul Zalmoxe - la poalele Sacrului Munte Gugu iar la înapoiere de la Gherdap la Grădișcea tot acolo mulțumeau Zeilor patronați de Zalmoxe; din mărețul areal European stăpânit de Geto-Daci, tocmai în acel relativ mic perimetru al Ținuturilor Gugulanilor și Hațegului se petreceau actele semnificative, de exercitare a puterii atât politice, cât și religioase. Probabil Salmoxis - numit aşa deoarece era discipol al “Zeului-moş” Zalmoxe - în cei 3 ani a studiat cerul din observatorul astronomic de pe Muncele Sacru Gugu; cele notate de Anticul istoric Herodot Karka se aliniau celor ce se petreceau pe atunci, anume contemporana colonizare - din secolul V î.C., aflată în desfăşurare - de către Cariani a teritoriilor Geţilor, începută în Dobrogea: dovezile interacţiunilor dintre Cariani şi Geţi s-au găsit în ambele părţi, atât V Anatoliană / în Caria, cât şi E Dunăreană / în Dobrogea, ca de exemplu chiar “Istoriile” lui Herodot Karka din Halicarnas, patronarea de către Milet a coloniilor din Dobrogea, conexiunile dintre Sanctuarul Carian Gherga şi Dinastia Geto-Dacă Zuraz, etc. Romanii aveau în Latină numeroase nume - de familie - pentru Marte: Gradivus, Silvanus, Pater însemnând Tatăl, ş.a., Grad fiind reşedinţa gemenilor întemeietori ai Romei iar - echivalat cu el - Apollo în mediul Ilir / al Albaniei Balcanice îl desemna pe străvechiul Zeu al Luminii Grabovius, adică “Strălucitorul”. Profesorul American Herbert Hannay a dat Daghe-stan / Daki-stan (denumire menţionată şi în “Dicţionarul numelor antice” realizat de John Lempriere pentru Universitatea din Londra la 1788) ca loc de provenienţă al Gheţilor: un loc unde sovieticii în secolul XX au ajuns să forţeze schimbarea numelor autohtonilor Gherga, conform şi studiului social din 2004 al lui Pavel Poian. În 2005, cercetătoarea Mioara Căluşiţă afirma (e de ținut cont și că hindușii știau despre Garga că fost fiu al Marelui Brahma) : “Dacia este un cuvânt înrudit cu sanscritul Dakşa (fiul lui Brahma); este interesant că în cuvântul sanscrit primul ‘a’ este scurt, în latină corespunzând Dakia iar în română ‘o’, deci Dochia. Baba Dochia în tradiţiile româneşti era protectoarea geţilor”. Cercetătorul Murad Adji din Rusia a scris în 2004: “Istoria Iranului este legată de Altaici; naţiunile din Iran se autonumeau Dakhiane. Dakhii au fost menţionaţi şi în faimoasa ‘Zend Avesta’ (cartea sfântă în mazdeism, adică religia lui Zoroastru, în care Tatăl - zeul eternităţii, spaţiului şi destinului - era Zurvan). Misteriosul cuvânt Dakh era Altaic, referindu-se la Munteni: oamenii care trăiau în munţi. În secolul IV î.C., Dakhii locuiau între Fluviile Syr-Darya / Yaksart şi Amu-Darya / Ox; ei au slujit în armatele Perşilor. Strabon a scris despre Dakhi ca Dais. În vechea Turcă, oamenilor stabiliţi în aşezări li se ziceau Tag-Daki; de exemplu, Kadjarii / Oghuzii - care erau clar legaţi de Altaicii din zonă - au devenit otomanii Medievali”. Lupul a fost steag pe ambele părţi ale Mării Negre, în răsărit / Caucaz şi în apus / Carpaţi, la Ghergari şi Gheţi (de altfel, în Română “lup”, “luptă”, “luptător”, etc. au aceeaşi onomastică). Legile Hitite numeau proscrişii “lupi” pentru că trăiau din prăzi, ca lupii (e de ştiut că în Anatolia pe post de “ţap ispăşitor” era câte un om alungat din localitate, după ce era bătut şi încărcat cu toate păcatele); o Tradiţie conservată de isihasm / palamism informează că “Daos” era numele Frigian al “lupului” - de unde Dacii = Gheţii ar fi fost proscrişii asemănători lupilor (conform lui Strabon, Dacii se numiră Daoi mai ales în Valea Dunării superioare) iar Galul Trog Pompei - contemporan lor - a afirmat 32:3 că “Dacii sunt o mlădiţă a Geţilor”: așadar “Da-Geții” = Divinii Geți - anume Geții cu semnul totemic al lupului - erau Dacii ori la fel ca împărțirea existentă și azi în mediul Tradițional Românesc în cei “de Sus” / de la Munte și cei “de Jos” / de la Vale, ținând cont de orientalul “Dagh” pentru “Munte”, spre deosebire de Geții de la șes, cei de pe înălțimi / Carpatici erau Daci (de fapt, Dacii erau și intracarpaticii cârmuiți de la Deceneu până la Decebal, ajunși ocupați vremelnic de către imperialii Romani, oficial denumirea Dacia ivindu-se în secolul II / atribuită de Romani provinciei lor de la N Dunării inferioare iar din secolul III Dacia oficial existând la Sudul Dunării inferioare). Unii savanţi au legat şi lingvistic sinonimia Daki-stan a Daghe-stanului atât de “Poarta Dochiei” / “Capu Dakiei” = Capadochia cât şi de Dakia, Ţara Dacilor, etc. în sensul legăturilor corespunzătoare geografic Sudului Mării Negre: Caucaz-Anatolia-Dunăre.
În 1970, Dr. Mircea Eliade - în lucrarea “De la Zalmoxis la Ghenghis-han” - a studiat “Dacii şi lupii”: “La sud de Marea Caspică se întindea Hyrcania, adică în iraniana orientală Vehrkana, în iraniana occidentală Varkana, literar ‘ţara lupilor’ (de la rădăcina iraniană ‘vehrka’: ‘lup’). Triburile nomade care o locuiau erau desemnate de autorii greco-latini cu numele de ‘hyrcanoi’: ‘lupii’. În Frigia se afla tribul Orka / Orkoi. Să mai amintim Lycaonia sau Lucaonia din Asia Mică şi Apollo ‘Lycagenetul’: acea poreclă a fost explicată ca însemnând ‘al lupoaicei’, adică născut de Leto schimbată în lupoaică. Numele tribului samnit al lucanilor deriva după Heraclid din Pont de la ‘lycos’ = ‘lup’; vecinii lor, hirpinii, şi-au luat numele de la ‘hirpus’, numele samnit al lupului. La poalele muntelui Soracte trăiau hirpii soarni, ‘lupii din Sora’. După tradiţie, un oracol îi îndemnase pe hirpii sorani să trăiască ‘precum lupii’, adică din pradă. Într-adevăr, ei erau scutiţi de impozite şi de serviciul militar, căci ritul lor bianual - care consta și în a merge cu picioarele goale pe cărbuni aprinşi - era considerat ca asigurând fecunditatea ţinutului. Acel rit şamanic - ca şi felul de a trăi ‘ca lupii’ - reflecta concepţii religioase destul de arhaice. Triburi cu nume de lup au fost atestate în regiuni destul de depărtate, ca Spania, Irlanda şi Anglia. Fenomenul nu era - de altfel - limitat la indo-europeni. O ipoteză e că dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari: fie imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia, dând târcoale ca lupii - sau ca haiducii - în jurul satelor şi trăind din pradă. Este important să distingem între: 1) adolescenţii care pe durata probei iniţiatice trebuiau să se ascundă şi să trăiască din pradă; 2) imigranţii căutând noi teritorii în care să se stabilească; 3) cei în afara legii sau fugarii în căutarea unui azil. Toţi acei tineri se comportau ca ‘lupii’, erau numiţi ‘lupi’ sau se bucurau de protecţia unui zeu-lup. La numeroasele popoare indo-europene, emigraţii, exilaţii şi fugarii erau numiţi ‘lupi’. Romulus şi Remus, fii ai zeului-lup Marte şi alăptaţi de lupoaică, fuseseră şi ei nişte ‘fugari’; conform legendei, Romulus ar fi întemeiat pe Capitoliu un loc de refugiu pentru exilaţi şi proscrişi (Servius ne-a informat că acel azil se găsea sub protecţia zeului Lucoris, zeul-lup). O altă ipoteză - susceptibilă de a explica numele dacilor - scoate în evidenţă capacitatea de transformare rituală în lup: imitarea rituală a lupului caracteriza îndeosebi iniţierile militare şi - prin urmare - confreriile secrete de războinici, care au făcut posibilă asimilarea fugarilor, a exilaţilor şi a proscrişilor cu lupii (pentru a supravieţui, aceia - în afara legii - se comportau ca nişte bande de tineri războinici, cu alte cuvinte ca nişte veritabili ‘lupi’). Confreriile militare ale indo-europenilor la iranieni au fost cunoscute în timpul lui Zaratustra / Zoroastru dar cum o parte din vocabularul specific lor se află şi în textele vedice, fără îndoială că grupările de tineri războinici existau deja în era indo-iraniană. Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de puterea de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă ce modifica radical felul de a fi al războinicului: acela trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. La vechii germani, războinicii-fiare erau numiţi ‘războinici în blană de urs’ sau ‘oameni în piele de lup’. Sunt deci de reţinut două fapte: 1) pentru a deveni războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei, în special cel al lupului; 2) se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în ‘lup’. Textele iraniene vorbesc în mai multe rânduri de ‘lupii cu 2 picioare’, afirmând chiar că ‘lupii cu 2 picioare sunt mai vătămători decât lupii cu 4 picioare” (se mai vorbea despre băutura ameţitoare ‘hauma’ ce îi ajuta să se transforme în lupi, adică ‘varka’). Însemnele specifice ale acelor confrerii militare iraniene erau ‘măciuca însângerată’ şi stindardul ‘drafşa’. Măciuca însângerată servea în ritualul specific ale acelor grupări iraniene la doborârea ceremonială a boului (era - prin excelenţă - arma războinicului arhaic). Măciuca a rămas arma ţăranilor români de-a lungul întregului ev mediu şi mai este încă arma specifică în ‘jocurile tinerilor’ căluşari, în care subzistă mereu amintirea confreriilor iniţiatice. Să mai notăm o analogie între iranieni şi daci: un stindard persan purta emblema unui lup. O pictură din Turkestan înfăţişează un stindard reprezentând un lup sau un dragon cu cap de lup. În nord-vestul Iranului şi în Armenia, corpurile de elită ale armatei erau numite ‘dragoni’ şi dispuneau de stindarde în formă de dragon. Tinerilor războinici le plăcea să poarte o cască cu figură de dragon. Or, se ştie că stindardul dacilor reprezenta un lup cu corp de dragon. Penetraţia stindardului dotat cu un ‘draco’ în armatele romane ale imperiului de jos se datora - foarte probabil - unei influenţe dace. Să amintim că dragonul figura şi pe stindardele germanilor. Se poate spune că, dacă esenţialul acelui complex religios se arată a fi indo-european, o solidaritate mai accentuată se dezvăluie între iranieni, traci şi germani. Mitul descendenţei dintr-o lupoaică sau dintr-un lup a fost larg răspândit la turco-tătari. La daci, pare destul de probabil că numele lor etnic deriva - în ultimă instanţă - de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă (nu suntem - de altfel - mai bine informaţi nici pentru alte populaţii europene cu numele de lup); dar ne putem reprezenta lucrurile în două feluri: 1) fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul lor ritual - ‘lupii’ - a devenit numele întregului trib; 2) fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi (în acest ultim caz putem crede că acei cuceritori au devenit aristocraţia militară şi clasa dominantă). În stadiul actual al cercetărilor, e greu de optat pentru una din aceste două posibilităţi. Ceea ce este sigur e că a trebuit să treacă un timp îndelungat până când epitetul ritual al unui grup să se transforme în numele unui popor. Dacă luăm în considerare prima ipoteză, porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor vecine pe măsură ce se cristalizau organizaţii politice mai largi. În al doilea caz, trebuie să ţinem cont de simbioza între imigranţii victorioşi şi aborigenii supuşi - proces mai mult sau mai puţin îndelungat - dar terminându-se fatal prin asimilarea celor dintâi. Oricare ar fi fost originea etnonimului lor - epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranţi victorioşi - dacii erau desigur conştienţi de raportul între lup şi război: dovadă, simbolismul stindardului lor. În general, numele de geţi era mai răspândit spre Pontul Euxin, din Balcani până la Nistru (unde erau situaţi tirageţii), în timp ce numele de daci era mai frecvent în nord, vest şi sud (Dakidava în nord-vestul Daciei, daursii în Dalmaţia, dioii în Rodope, etc). Numele de daci - utilizat de autorii latini - s-a impus mai ales în timpul lui Burebista, când unitatea şi organizarea politică a ţării era la apogeu şi când - după spusele lui Strabon - armata dacă putea mobiliza 200 de mii de oameni”; înţelesul denumirii împăratului Bure-bista / “Vure-vista” - prin echivalarea “B”/“V” - a fost de “bărbat vestit” (căci “bărbat” Sanscrit era “vira”, Latin era “vir”, în vechea Albaneză era “bure”, etc., lui putându-i-se popular zice “Sfântul Bărbos” = Burebi-sta, deoarece a fost mare cârmuitor). Imperiul Geților - în timpul împăratului Burebista - se învecina cu Galii în Vest și cu Germanii în Nord:
 |
| Gherga în Caria (Dr. Anna Sitz, Universitatea Heidelberg, 2019) |
 |
| Liga Ionică (cu albastru la maxima extindere) cu Dodecapolis |
 |
| Situația din 58 î.C. |
 |
| Nodul Suav – Sikha - exista dinaintea Antichității |
 |
| Stăpânirea Makedonilor Ptolemei (s-a încheiat cu faraoana Cleopatra) |
 |
| Dacii (cu auriu) au fost între teritoriile Germane / Deutsch și cele controlate de Egipteana Cleopatra (cu verde) |
Așadar, Geto-Dacii se învecinau cu teritoriile controlate de Egipteni și cu cele controlate de Germani / Deutsche. Legăturile cele mai bune dintre Bazinul Dunării inferioare și Bazinul Nilului inferior (populate de Geto-Daci și respectiv de vechii Egipteni) erau via Caria, fie pe Mare - între Deltele Dunării și Nilului, prin porturile Cariane din Dobrogea iar apoi tot pe apă, peste Mediterana sau pe uscat, pe rută terestră, prin Canaan. Orientalul geograf Poseidonios / Posidoniu - contemporan cu împăratul Burebista al Geților Europeni - a pus ascensiunea grozavă a lui Burebista în legătură cu reforma religioasă de mare amploare iniţiată de sacerdotul Dekaineos / Deceneu. Derzis / Derzelas (Zeul Trac al Abundenței și Sănătăţii) cu trăsături Greceşti, reprezentat în Dobrogea călare de la mijlocul mileniului I î.C. - de pildă în colonia Cariană Histria, în Limanu / judeţul Constanţa, etc., asimilat cu Heros / Cavalerul Trac, având epitetele de “stăpân” / “purtător de orz” şi ca “Pyr-meroulas” adică “marele foc”, acelaşi din anteriorul Sanctuar Anatolian Gherga de spălare a păcatelor şi de comemorare a morţilor eroi - a fost principala divinitate slăvită de marele Deceneu: ulterior lui - Deceneu a urmat după Burebista la cârmuirea Geto-Dacilor, până în anul 27 î.C., când Octavian a devenit împărat și a apărut Imperiul Roman - Derzis a fost asemănat cu Montanul Gebeleisis / Beleisis, adică “Strălucitul” = Zalmoxis, ca Zeu suprem, oriental “Gebel” / “Jabal” în Arabă fiind “Munte” (Deceneu s-a opus cultelor străine în Dacia iar - ca atare - a interzis vinul; de altfel, astfel îşi şi proteja teritoriul, râvnit de vecini pentru jaf, deoarece vinul său - foarte bun - era dorit de mulţi, Geto-Dacii renunțând numai la podgoriile care le prisoseau, deci și-au oprit exportul / căci s-au găsit dovezile arheologice ale producției lor viticole doar interne). În 1987, savanții Români Cicerone Poghirc și Petru Culianu în “Religia geto-dacă” au scris despre teocrația exprimată în Cultul lui Zalmoxe și “începuturile regalității getice”: “Evidența indică faptul că întemeierea statului format din geți și daci a fost rezultatul unor idei teocratice. Aceste idei proveneau din cultul lui Zalmoxis, care avea legături puternice cu regalitatea - cu multe caracteristici ca ale unei teocrații - iar inițierea religioasă a nobililor era probabil diferită de cea a poporului de rând”. Cavalerul Gherga - după cum explicit a fost notat în sculptura din piatră la marele Sanctuar Gherga al Cariei - răspândit în Balcani sub forma Cavalerului Trac / Dunărean numit Derzis / Gherghis a fost emblematic pentru dinastia regală Duras / Zuraz (respectiv Gurag / Gherga) a regilor Geto-Daci: ghergul, respectiv g/herbul = stema cabalină respectivă - al lui SânGiorz - a fost cea regală Gherga din Anatolia până în spaţiul Românesc, de la sfârşitul Antic devenind g/herbul = blazonul uriaşului Sfânt Gheorghe creştin (se poate remarca despre suprapunerile de locaţii, coincidenţele temporale şi aceeaşi onomastică că nu au fost deloc întâmplătoare; regii Gherghi desigur că au avut acelaşi simbol Ghergan). În “Getica” 11, Iordanes a mai scris despre Deceneu că “pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare, făcându-i preoţi şi dându-le numele de Pileati” (denumirea Latină pentru “Galeri”, din categoria Sfinţilor cârmuitori “Sa-rabi” / sarabi, din care Medieval s-a ivit Dinastia Basarab / “Basa-rabi” = cârmuitori Besi). În 2012, cercetătorul Român Raimond Petrescu în “Păzitorii Paradisului - Întâia Carte a Neamului” a scris: “După unele mărturii, Deceneu era de aproximativ aceeaşi vârstă cu Burebista. E posibil chiar să fi fost rude, altfel nu am putea explica ascendenţa la tron, ştiut fiind faptul că în Adunarea Bătrânilor se hotăra care va fi regele după cel defunct: fratele? vărul? (în nici un caz fiul, pentru că se socotea că un fiu regal era necopt pentru domnie). În tot cazul se pare că Deceneu a fost încoronat la Sarmisegetusa, păstrând astfel controlul a circa 60% din teritoriul Daciei Mari. Scenariile oficiale specifică o fărâmiţare a statului dac, lucru oarecum fals, deoarece ar fi presupus existenţa unui stat centralizat, alt fals istoric. Mai aproape de adevăr este faptul că Deceneu a ales să păstreze un control ceva mai lejer asupra teritoriilor secesioniste prin intermediul sacerdoţiului Zalmoxian (4 teritorii). Odată cu înscăunarea lui în 44 î.C., Deceneu şi-a păstrat atributele de Mare Mag şi Preot al lui Zalmoxe. Noua construcţie politică a lui Deceneu era diferită de aceea a lui Burebista. Deceneu a întărit atributele regalităţii şi a căutat să inducă ideea unei succesiuni dinastice. Construcţia lui Deceneu a fost cu mult mai măreaţă decât aceea a lui Burebista, având mai multă profunzime şi durabilitate, tinzând să confere statului dac o putere pe care nu o avusese niciodată în trecut: conştiinţa apartenenţei la o putere superioară, îndreptăţită şi aprobată de Zalmoxe şi de zei. Odată cu Deceneu, Legile Belagine au devenit obligatorii şi studiate intens; au apărut clanuri sacerdotale care şi-au transmis cunoştinţele în familie. Jurământul de supunere faţă de voinţa lui Zalmoxe şi implicit faţă de rege şi faţă de Marele Mag (Cad-Moş) era constrictiv şi prestat de toţi bărbaţii tineri care învăţau meseria armelor / şi nu exista familie care să nu aibă cel puţin 1-2 bărbaţi sub arme. Este evident că domnia lui Deceneu era apropiată de caracterul unei dictaturi religioase; o dictatură aprobată de toată lumea, unii făcându-se chiar purtătorii săi de cuvânt: justificatori, apologeţi. Aceasta avea darul de a crea o puternică voinţă zis naţională, şi - pentru prima dată în istorie - neamul a început să folosească mai mult înţelesul de ‘naţiune’ în locul celui de ‘popor’. Paradoxal, deşi aproape de 2 ori mai mic decât imperiul lui Burebista, regatul lui Deceneu a fost cu mult mai puternic şi mai închegat. Deceneu a reuşit să sintetizeze Belaginele într-un decalog - asemănător celui din ‘Tăbliţele lui Moise’ - esenţializând normele morale geto-dace. O etimologie propusă ne arată că numele său se pronunţa de fapt ‘Teke-Nu’ (cei ‘10 Nu’), ceea ce sugerează că el fusese cel ce proclamase că - pentru a fi folositor lui Zalmoxe - era suficient de respectat 10 interdicţii:
‘1. Să nu te închini decât lui Zalmoxe şi tatălui său ceresc, focul veşnic Tato-Nipal, căci zeii altor neamuri sunt zei mincinoşi; aşadar să ţii posturile şi rânduielile lui Zalmoxe, iar ziua de sărbătoare rânduită să-ţi fie de odihnă, bucurie şi cinstire a zeilor.
2. Să nu ieşi din cuvântul tatălui tău şi al mamei tale, al domnului tău şi al regelui tău.
3. Să nu juri strâmb, să rosteşti întotdeauna doar adevărul, căci între cele mai mari spurcăciuni e minciuna, vrednică s-o baţi cu pietre.
4. Să nu necinsteşti femeia ta, nici s-o asupreşti, ci s-o iubeşti şi să ţi-o ţii pe cea pe care ţi-o dă Zalmoxe, căci bărbatul păzeşte ogorul şi femeia bătătura casei.
5. Să nu faci nimic din ceea ce ar putea fi împotriva legilor lui Zalmoxe, ale naturii şi ale Universului.
6. Să nu ai frică de moarte, ci să fii viteaz şi să cauţi întotdeauna să ai o viaţă bună, iar moartea s-o priveşti în faţă, căci îţi este soră bună şi alinătoare de suferinţi.
7. Să nu râvneşti nimic din ceea ce este al fraţilor tăi şi al neamului tău, al vecinului tău şi al domnului sau al regelui tău, căci este urât în faţa lui Zalmoxe, de o seamă cu cele mai mari spurcăciuni.
8. Să nu laşi niciodată lucrul neterminat, şi aşa să fie al tău doar ceea ce tu însuţi poţi să faci.
9. Să nu te spurci, nici să cauţi a-ţi răni sufletul cu frumuseţe străină’ (ce formulare magnifică, preluată ad litteram de biserica creştină).
‘10. Să nu fii iute la mânie, nici să faci fapte necugetate, nici să ridici viaţa altuia, ca să nu ridice Zalmoxe viaţa ta şi să nu uiţi că nu poţi zice altora să facă ceea ce tu însuţi nu poți face, deci dacă viaţă nu poţi să faci, nici viaţa altora să n-o ridici’.
Magul Deceneu, regele cu privire pătrunzătoare, a reuşit în acel fel să schimbe faţa Daciei mai mult decât şi-ar fi închipuit oricine”.
Poetul Roman Ovidiu Naso, exilat la Tomis (colonie Cariană, cuprinsă - la vremea sa - în Imperiul Roman), afirma că Gheţii aveau Graiul aspru; el - contemporan cu Geţii - a mai scris: “De-abia suntem apăraţi de întăritura făcută şi chiar înăuntrul cetăţii gloata Barbarilor, amestecată cu Greci, provoacă teama; căci ei locuiesc împreună cu noi - fără deosebire - şi ocupă cea mai mare parte din case. Chiar dacă nu ţi-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzându-le trupurile acoperite cu piei şi părul lung. Şi aceia pe care îi crezi că se trag din oraşe Greceşti se îmbracă cu pantaloni Persani, în loc de portul străbun. Între ei vorbesc o limbă pe care o înţeleg; dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne. Eu sunt aici Barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni. Doar la puţini Geţi se mai găseşte vreo urmă de limbă Greacă, schimonosită şi ea de al Barbarului glas. Prin norodul de aici nu se află nici unul care să poată să spună în glasul Latin chiar cel mai simplu cuvânt. Se înţeleg între ei într-o limbă ce-i leagă pe dânşii. Graiul Latin când l-aud, Geţii prosteşte surâd”. (Pe Geți îi pufnea râsul când auzeau ce pocit vorbea poetul Roman / Latin Ovidiu; el a scris în “Tristia” 5:7 “Cu Geţii în amestec sunt Grecii de pe-aici / Însă Geţii cei sălbatici îi copleşesc pe Greci” şi a mai afirmat că apoi a învăţat Graiul Get - dar şi cel asemănător Sarmat / academicianul Francez Louis Quicherat 1799-1884 afirmând că Sarmaţii au devenit Geţi Dunăreni - poetul Roman Ovidiu ajungând atunci când era printre ei chiar să compună pentru audienţa locală, aşa cum vorbeau autohtonii). Pe atunci, se contura limba Română actuală / “proto-Româna”, pe baza celor vorbite de “Râureni” (Oamenii Râurilor, Soarelui Ra şi Pământului Ga, adică inclusiv Geţi); adepții Latinizării strămoșilor Românilor nu au clarificat cât de apropiat era Graiul Geto-Dacilor de Greacă, de Germană ori de Sarmată (vorbitorii Sarmați au fost strămoșii Slavilor): alte limbi nu existau în arealul European pe atunci (doar în Asia erau alte limbi, însă adepții Latinizării strămoșilor Românilor mereu au ignorat sorgintea Asiatică a Geto-Dacilor). În 2013, Dr. Constantin Iscru - conferențiar universitar de istorie - și profesoara Maria Ionescu au scris: “Indiferent unde am localiza Tomisul exilului lui Ovidiu - pe litoralul pontic dobrogean (Constanţa noastră) sau în Crimeea, la Marea de Azov - din opera tomitană a poetului reiese clar că acolo era lumea şi pământul geţilor, strămoşi ai noştri, stăpâni la ei acasă”. Despre Geții din NV Pontic, la începutul secolului I, Romanul Ovidiu a scris: “Îi vezi călări, venind și ducându-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc și săgeți îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic și sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul și barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuțitul pe care îl are legat la șold orice bărbat”. Despre Geții din NV Pontic, la sfârșitul secolului I, Anatolianul Dio “Gură de Aur” a scris: “cum de mă rabdă, când m-au văzut că nu știu să călăresc, nici arcaș priceput, nici ostaș cu arme grele, nici aruncător de lănci sau pietre nu eram”; teritoriul vizitat i s-a părut o tabără militară, acolo “văzând pretutindeni săbii, platoșe, lănci, mulți cai, arme și oameni înarmați”, continuând la modul că “în mijlocul atâtor oameni deosebiți, eu singur arătam grozav de nepăsător, un spectator foarte pașnic al războiului” (Anatolianul se pare că s-a plimbat ca la el acasă, fără probleme de comunicare cu autohtonii). Din spațiul României actuale, Dobrogea la acel timp era regiune stăpânită de Romani care, după un secol, când Imperiul Roman a ajuns în istorie la puterea sa maximă, au trecut Dunărea - prin Banat - şi au cucerit alţi Geţi, respectiv Daci, limba vorbită oficial consolidându-se a fi populara Latină vulgară / Ausona (împăratul Roman Marcu Traian, al cărui nume Latin de familie însemna “Troian” / tatăl lui a guvernat Siria şi Vestul Anatoliei, în testamentul întocmit la 11 ani de la înfiinţarea Daciei - după cum a studiat în 2005 cercetătorul Basc Jesus Pardo - a scris că “Mă cheamă Traian - adică ‘din Trahia’ - şi m-am născut în aşezarea coloniştilor Turdeani vorbind limba veche şi Latina cam aşa cum o vorbesc toţi Dacii”; în plus, senatorul Roman Dio Cassius a consemnat “să nu uităm că împăratul Traian a fost un Trac veritabil”: e de remarcat că o măsură a împăratului Marcu Traian a fost interzicerea colonizării noilor teritorii cucerite cu etnici Romani din Latium / tocmai regiunea vorbitorilor de Grai Latin).
De altfel, în secolul I î.C. - mult înaintea cuceririi din secolul II a Daciei de către Romani - poetul Roman Horațiu în “Carmina” 2:15 a scris despre Graiurile vorbite în jurul Mării Negre de Geloni, Daci, Hiperborei, Colchi și chiar de Getuli, că erau de idiomă Latină: “Iam Daedaleo ocior Icaro / uisam gementis litora Bosphori / Syrtisque Gaetulas canorus / ales Hyperboreosque campos / Me Colchus et qui dissimulat metum / Marsae cohortis Dacus et ultimi / noscent Geloni, me peritus / discet Hiber Rhodanique potor” iar în secolul I - cu aproape un secol înaintea cuceririi din secolul II de către Romani a Banatului / colţul SE Panonic - istoricul Roman Velleius Paterculus a scris că “în toată Panonia există un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă cu literatura” (ca şi vechii Macedoni care înţelegeau Latina atunci când au fost atacaţi de Romani - după cum au scris, ca mărturie, chiar Romanii - şi Geto-Dacii Panoni înţelegeau Latina dinaintea contactelor cu Romanii, academicianul Român Vasile Pârvan, care i-a studiat cu mare atenţie inclusiv în Dobrogea, de altfel afirmând că Geţii erau “Latinizaţi” dinaintea sosirii Romanilor); observând şi că scenele sculptate pe Columna lui Traian înfăţişează dialoguri directe între Daci şi Romani - fără interpreţi - dar şi multe alte evidenţe, “simbioza” pentru geneza Românilor şi a generării limbii Române ca posterioară cuceririi de către Romani a Dacilor pare externă contextual. Savantul Strabon - contemporan cu Geto-Dacii - afirma explicit (VII 3:12) mai mult decât atât, anume că deosebirea dintre Geți și Daci “dăinuie din vechime”; se poate observa la unii cercetători - istorici, lingviști, ș.a. - o contradicție flagrantă, susținând pe de o parte că Geto-Dacii au învățat Latina după ce i-au cucerit Romanii iar pe de altă parte admițând totodată necunoașterea celor vorbite anterior agresiunii Romane de către Geto-Daci (neștiind cele vorbite de Geto-Daci, totuși afirmând arogant că aceia au învățat o limbă “nouă” de la Romani, complicația mărindu-se și datorită afirmației contemporanului Strabon, că Geții și Dacii erau diferiți, aceia probabil având și Graiuri diferite, unul poate apropiat de Greacă și unul poate apropiat de Latină, care probabil apoi au influențat limbile Germanice - via Gota, ca de exemplu vechea Deutsch - și cele Slave / apropiate de cele vorbite de Sciți): necunoscând limba precedentă războiului prin care Romanii au învins o mică parte a Geto-Dacilor, teza respectivă - propagată oficial în România Modernă - proclamă însă apariția unei limbi “noi”, ce rapid a fost însușită de toți Geto-Dacii, fie ocupați, fie liberi (față de ce era “nouă” știu doar adepții a așa ceva - nerevelând demonstrația respectivă și altora - spre deosebire de ideea asemănărilor Graiurilor, căreia respectiva teză se opune evident). Corespunzător propagandei oficiale din România, după ce în secolul II Romanii au trecut în N Dunării inferioare iar în secolul următor III Romanii s-au retras și au trecut în S Dunării inferioare, începând cu secolul IV - când Romanii în Nordul Dunării inferioare erau dispăruți - s-ar fi pus bazele limbii Române (iar în secolul următor V a dispărut însuși Imperiul Roman dar atunci Româna s-ar fi dezvoltat și mai grozav); etc.: e ca și cum în Epoca Modernă, după dispariția Uniunii Sovietice, popoarele din fostele Țări satelite s-ar apuca cu frenezie de transformarea Rusei în limbi naționale (chipurile așa s-ar fi ivit la începuturile Medievale nu doar Româna, ci și Italiana, Franceza, Spaniola sau Portugheza, ca “derivate” Latine). Dr. Ariton Vraciu în “Limba daco-geţilor” din 1980 a afirmat: “Ştim sigur că tracii şi ilirii nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că, într-o perioadă mai veche, în acele zone n-ar fi putut exista sisteme de scriere care ulterior au dispărut sau nu au putut fi descifrate. Nu este exclus ca aşa să stea lucrurile în cazul tabletelor de la Tărtăria”.
 |
| Panonia Romanilor se învecina cu Banatul Dac |
 |
| Grădiştea Gheţilor |
Dr. Napoleon Săvescu, Basarabeanul Andrei Vartic şi alţi cercetători au atras atenţia că lipsa idolilor în Munţii găzduind Grădiştea, inima statului Get (cu numele Şureanu de la Surya / adică Soarele la Indienii arhaici) indică gândul la marele creator divin al poporului Dac - denumit Dakşa - şi de aceea când Românii spun “bună ziua” de fapt reproduc ceea ce la început însemna “bun e Dyaus”, în sensul de “bun e Domnul” / “bun e Dumnezeu”; e de ştiut că Dyaus Pitar - Zeul Cerului, cel care aducea pita / pâinea - a fost Zeul din N Indiei recunoscut de vechii Greci ca Zeus, patronul panteonului, respectiv de Romani ca Pater / Jupiter (prescurtat “Jo”). Legat de pită / pâine, autorul Ion Horațiu Crișan al cărții “Medicina în Dacia” a dedus după semințele găsite la Grădișcea Muncelului că hrana regală era “cu precădere o specie de grâu cârnău (Triticum compactum) ce se cultiva alături de grâul cârnău obișnuit (Triticum vulgare)”: corespunzător Micului Dicționar Academic, “cârnău” e grâu de primă calitate, cu grăunte turtit. Dr. Lucian Cueşdean a legat Daco-Geţii de Nordul Indiei, ca provenind din marea masă a Masa-Geţilor - însemnând Marii Geţi / conform episcopului Isidor din Sevilla 9:2 “li se spune MasaGeţi ca unora grei, adică Geţi puternici” - răspândiţi din S Siberiei până în Caucaz (care conduşi de Amazoana regină Tomyris / Tomiris l-au decapitat pe Kuros / Cyrus “cel Mare”, primul împărat al Perşilor, deoarece i-a luat fiul ca prizonier); fiul reginei se numea Spargapises / “Sparga-pises” şi a fost general în armata Marilor Geţi, cercetătorul German Karl Fisher în lucrarea “Explicarea cuvintelor Sarmato-Scite” afirmând că “numele prinţului a fost de fapt Parga iar sufixul ‘pises’ însemna ‘puiuţ’: numele Parga era legat de numele de familie Gherga sau Horga, o completă analogie având-o numele de familie Porga” (împăratul Kuros / Cyrus - în Greacă “Kuros” = “Domn”, care a voit să se însoare cu regina Tomiris - după o scurtă încarcerare l-a eliberat pe prinț dar acela a murit imediat, fie omorât totuşi de Perși, fie s-a sinucis de rușinea capturării, oricare i-ar fi fost decesul însă provocând furia extremă a mamei sale și a MasaGeților, că după acel episod prinţul nu s-a mai întors viu). Străvechiul Parga pare nume strămoșesc pentru Parnoi - știuți ca aparținând Dahilor - care au fondat Imperiul Part. Probabil tatăl “puiuţului” Parga era din puternica Dinastie Sparga / Dinastia Sfinţilor Parga, bărbat Gherga cunoscut de regina Tomiris a Marilor Geţi / MasaGeţilor în Dobrogea, rămânând în amintire numele Tomis - după al ei - dat coloniei Cariane (adică a celor din Ţara Gherghiţilor) existentă atunci de un secol la Marea Neagră, unde acum e cel mai mare oraş al regiunii; de fapt, dinaintea Războiului Troian se pare că Dinastia Sparga a dus la denumirea Sparta din S Balcanic - unde femeile erau egale social cu bărbaţii, dragostea frumoasei regine Elena a Spartei faţă de chipeşul prinţ Paris al Troiei fiind pretextul Aheilor, strămoşi ai Elenilor, pentru Războiul Troian / iar după Războiul Troian, Sparta fiind mereu duşmănită de Atena - în secolul VI î.C., Dinastia Sparga ajungând foarte puternică în spaţiile actuale ale Românilor şi Ucrainenilor: stăpânea NV Pontic - probabil că ramura Zuraz, care l-a dat pe regele Decebal, era continuatoarea sa peste Geţi - cârmuia Agatârşii în Carpaţi şi Sciţii din NE (onomastica Gherga a fost analizată inclusiv de specialişti străini ca în legătură atât cu forma Agatârsă Parga / Sparga, după cum a susţinut explicit de pildă echivalenţa S/Parga = Gherga în 1917 lingvistul şi istoricul Neamţ Karl Fisher, cât şi cu forma Geto-Dacă Duras / Zuraz, după cum a susţinut explicit de pildă echivalenţa Žuraž = Đerđa / Gherga în 2007 cercetătorul Croat Domagoj Vidovic, căci diferitele Graiuri se refereau în spaţiile şi timpii lor la acelaşi neam).
Poate apare exotic, însă cu un mileniu înainte de regele Decebal Gurag / Zuraz, printre strămoşii săi din Epoca Fierului au fost piraţi Cariani / Pelasgi, ale căror trăsături războinice dar și calități de navigatori s-au transmis prin rudele ulterioare - cumulându-se în liderul Antic de la Dunărea inferioară - pe lângă caracteristicile sale religioase ori de mare om politic (botezat “Zece-val” = Decebal, respectiv Decheval / “De-Cheval” = “Divinul Cavaler” sau “Cavalerul Dac”): nu e deloc de neglijat că regele Decebal și-a avut familia în Bazinul Dunării de jos - stăpânirea Geto-Dacă inițială fiind pe ambele maluri ale Fluviului - iar inclusiv ulterior Valahii / Românii, recunoscuți ca moștenitorii de drept, au fost egalați cu “Oamenii Valurilor” / “Oamenii Râurilor”; e interesant - după cum a observat inclusiv academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis în 2016 - că pentru “rege” Frigienii aveau “bal” iar Tocarianii “wal”, ceea ce ar duce la înțelegerea Decebal și efectiv ca “al zecelea rege” (din Dinastia Duras). Regele Decebal a fost mai prezent la Fluviul Dunărea decât în Munții Carpați, la el dimensiunea pescărească depășind dimensiunea păstorească: datele istorice l-au redat mai activ la Vale și numai din cauza Romanilor a ajuns să se retragă pe înălțimi; în 2016 şi istoricul Român Mircea Rusnac a scris că “Decebal cel puţin după tată era bănăţean”, menţionând Tradiţia păstrată că regele S/Corilo - tatăl regelui Decebal, zis “Scurgătorul” - era din Valea Bistrei / Ţinutul Gugulanilor (până azi printre Gugulani au rămas ca populare vânătoarea şi pescuitul). Apoi, în mileniul dintre secolul II şi secolul XI, se poate vedea continuitatea dinastică dintre Bănăţeanul / Gugulanul Decebal şi Bănăţeanul / Gugulanul Negru Vodă; temporar, urmaşii ultimului rege al Geto-Dacilor s-au mutat dintre Cărăşeni printre Crişeni (regiunea Mureşului inferior fiind independentă mereu faţă de Romani, de acolo rudele practic coordonând rezistenţa îndeosebi în teritoriile ocupate din N Dunării, ţinând legăturile cu cei liberi via Ţinuturile Oaş şi Maramureş până în Moldova / Bucovina şi Basarabia), etc. În secolul următor morţii regelui Decebal - adică în secolul III - Geto-Dacii liberi au reuşit să determine retragerea Romanilor în S Dunării iar ei imediat s-au organizat Gotic în zonele abandonate de Romani din N Dunării; revanşa a fost aşa de mare, încât Goţii - înaintea apariţiei Imperiului Hun cu capitala în Banat - au ajuns să ocupe Roma, fosta capitală a Imperiului Roman (la începutul Medieval, foştii Geto-Daci practic au controlat Europa): anterior conflictelor cu Romanii - în Epoca Fierului - strămoşii Geto-Dacilor au sosit din Asia pentru a-şi stabili baza Europeană în spaţiul Carpato-Dunărean iar patria respectivă le-a rămas dragă şi după încheierea Antichităţii, urmaşii fiind puternici atât în Evul Mediu, cât şi în Epoca Modenă, când au constituit România. Acelaşi trunchi consonantic e la Zuraz / “ZRZ” şi la Gherga / “GRG” (istoric fiind practicată echivalenţa lingvistică “G”=“Z”, de altfel frecvent dovedită în onomastică); aplicând aceeaşi multimilenară formulă de succes a cârmuitorilor alogeni (adică a “străinilor” conducându-şi supuşii, aşa cum de pildă în NV Indiei a fost Dinastia Caucaziană Gărga, în NE Africii pe Valea Nilului au fost primele dinastii faraonice - ale celor din deşert în prima capitală a Egiptului, numită Gherga - în NV Anatoliei legendarul Insular Dardan a întemeiat Regatul Troadei împreună cu socrul său autohton Ghergar, ş.a.m.d. până la, de exemplu, actualele Case Regale din Europa toate înrudite între ele), Dinastia S/Parga cârmuind în secolele VIII-VI î.C. atât Geţii, cât şi Graukenii / Agatârşii ori Sciţii care îl aveau ca strămoş pe Targhi-taos / Zeul Targhi probabil nu aparţinea nici uneia dintre acele populaţii, ci era V Anatoliană (Troiană sau Cariană): aceasta ar explica şi de ce în secolul V î.C. Herodot Karka a scris că Geţii - Oamenii Pământului - erau îndemnaţi mai mult la lupte decât la agricultură (desigur împinşi de liderii lor din Dinastia S/Parga) ori că în secolul I î.C. regele Deceneu, posibil descendent al acelei dinastii regale, pe când îi cârmuia şi pe Daci, a interzis supuşilor vinul / popular produs al pământenilor. O schiță redă distribuția Geților în jurul Pontului / “Mării Getice”:
Academicianul Român Vasile Pârvan a indicat prezenţa Getă în Troia / Troada la începutul mileniului I î.C. (secolele X-VIII î.C.) iar primii Geţi - Traci Nordici - erau pe atunci în Dobrogea, regiunea din Nordul Traciei / şi cea mai Nordică Balcanică. În secolul VIII î.C., prima colonie întemeiată de Vest Anatolieni în Dobrogea a fost Orgame / “Orga-me” (aşezarea lui Gorga-moş) iar în V Anatoliei - mai ales în Troada şi Caria - numele şi forţa Gorga / Gherga aveau atestare nu numai din secolele anterioare, ci încă din mileniile precedente. În secolul VII î.C., Carianii au înfiinţat cu construcţii din piatră colonia Dobrogeană Histria / în acelaşi timp cu ridicarea în piatră a Sanctuarului Gherga de către cei rămaşi în regiunea lor V Anatoliană iar înţeleptul Anacharsis - din dinastia regală Dobrogeană - a fost activ la sfârşitul secolului VII î.C. (i-a învăţat legislaţia pe Elenii din S Balcanic). Cercetătorul Român Cașin Popescu a reflectat: “Herodot știa de la un localnic de rasă nobilă, Tymneu (nume Get, care se întâlnea și la Cariani), că Anacharsis era de neam regal, nepotul unui ‘Dac-lup’, Lycos și că a fost ucis de către fratele lui, pe când celebra Cultul Zeiței Mame Cybele după un alt ritual, care diferea de cel obișnuit locului de baștină”. Într-o anterioară așezare a Geților s-au stabilit Cariani care și-au întemeiat acolo colonia Tomi / Tomis - pe locul unde acum e Constanţa, cel mai mare oraş al Dobrogei - cu liderul Sparga / Gherga al aceleia rămânând gravidă Amazoana regină Tomy / Tomi-ris a Marilor Geţi, avându-l pe fiul Sparga-pises (aşezarea Dobrogeană fiind numită în onoarea ei şi respectiv pruncul purtând numele tatălui): așadar, importantul cârmuitor Gherga al cetății Cariane din V Pontic - dinast regal, din Asia “Mică” - l-a avut cu regina Tomi a Marilor Geți (din Caucaz) pe “puiuțul” Sparga, ajuns general, mort după întâlnirea cu împăratul Kyros / Cirus al Perșilor, mort și acela curând, omorât de energica mamă Tomi-ris = regina Tomi, femeia nobilului Gherga de la Marea Neagră; în absența tatălui - care cârmuia deopotrivă Carianii și Gheții în Dobrogea - fiul creștea alături de mamă pentru sprijin în fruntea Marilor Geți (răspândiți pe atunci între Asia Centrală și Caucaz). Dinastia Sparga / Parga - probabil stabilită Dunăreano-Carpatic-Pontic în secolul VIII î.C. de “Moşul Gorga” la Orga-me / Argamo, aşadar fiind V Anatoliană iar nu Getă - e cunoscută istoric că în secolele VII-VI î.C. a cârmuit atât Geţii din Dobrogea, cât și Agatârşii / Graukenii sau Graucenii din Carpaţi, chiar și pe Sciţii din Ucraina (atacaţi la sfârşitul secolului VI î.C. de Perşii aflaţi sub cârmuirea împăratului Darius / cumnatul generalului Gobryas, în cadrul luptelor imperiale de atunci); Agatârşii - Huriani / Iranieni apuseni - au fost remarcaţi la ceremoniile din Insula Delos (fostul fief al piraţilor / corsarilor Cariani, din secolele precedente), ceea ce împreună cu întemeierea de către Cariani a coloniilor Dobrogene şi cu dominaţia respectivei dinastii regale inclusiv peste Agatârşii / Carpizii din spaţiul Românesc îndreptăţesc concluzia puternicelor legături în acele timpuri dintre V Anatoliei (Troia şi Caria) şi Bazinul Dunării (Dobrogea şi Carpaţi), cu dinaștii Gherga ca lideri: de exemplu de la Gorga-moş / eponimul cetăţii Orgame, până la Parga / Garga care s-a însoţit cu Tomiris / regina Marilor Geţi în cetatea Tomis întemeiată de coloniştii Cariani (nu de localnicii Geţi). Acei Masa-Geţi / MesaGeţi - indicaţi în secolul III î.C. de cronicarul Simmias din Rodos ca Hiperborei - erau înrudiţi cu Tisa-Geţii din Bazinul Ră / Volga, trăind inclusiv în jurul Lacului Aral, au mărginit în N Imperiul împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, contemporanul cu ei Strabon din Anatolia notând că din Carpaţi până în China vorbeau aceeaşi limbă (e de remarcat că în China modul de viaţă inspirat din ritmurile naturale - știut ca “daoism” - a fost produs pentru Chinezi de către “un maestru apusean” față de ei, anume Uriaşul / Găliganul Confucius 551-479 î.C. = “campionul” genealogiilor, căci descendenții săi s-au îngrijit - până în prezent - să aibă cea mai completă genealogie din lume); Uriașul Confuciu (avea circa 2 metri), contemporan cu Buddha din India veche, era din provincia Șandong - populată de Barbarii Dongyi - acolo media de înălțime a bărbaților fiind superioară celei naționale Chineze: de altfel, în zonă încă de la sfârșitul neoliticului bărbații aveau aproape 2 metri - după cum au demonstrat în 2019 arheologii coordonați de Dr. Fang Hui - ceea ce era foarte mult pentru cei de atunci dar și pentru cei de acum. Nu e de mirare că MasaGeții în Asia și Geții în Europa vorbeau aceeași limbă: erau din același trunchi, formând aceeași națiune (în EurAsia, împreună cu succesorii lor, dominația a ținut constant, aproape neîntrerupt, circa 2 milenii, până la sfârșitul Evului Mediu, exemple imperiale mai târzii fiind ale Hunilor - Albi în China, Negri în România / capitala împăratului Attila fiind în Banat - sau ale Mongolilor împăratului Ghenghis Han, ecourile urmând prin Tătari, Cazaci, ș.a., până la extincția uriașei lor moșteniri în Epoca Modernă). De altfel și Dr. Alexandru Bădin - care a studiat Dacia Europeană în 1998 - a afirmat că MassaGetae, ThysaGetae și TyraGetae au plecat din Asia spre Europa.
În secolul I, Romanul Lucan a scris în “Scolii” 2:50 că pe atunci existau “MasaGeţii - neam în Tracia”: aşadar, puternicii / masivii Geţi Asiatici au fost atestaţi Antic că existau în Nordul Peninsulei Balcanice; în secolul IV, istoricul militar Ammianus Marcellinus - oriental născut în Antiochia de pe Orontes - a scris (31:2) că “în apropierea lăcaşurilor Amazoanelor, Alanii se învecinează cu regiunile orientale şi, împărţiţi în populaţii numeroase şi mari, se îndreaptă spre ţinuturile Asiatice despre care am aflat că se lăţesc până la Gange, un fluviu ce separă ţările Indienilor şi merge de se varsă în Oceanul Austral. Împărţiţi în 2 continente ale lumii, aceşti Alani ale căror diferite popoare nu găsim cu cale să le enumerăm aici, deşi sunt separaţi de mari depărtări, cutreieră ca nomazi regiuni nemărginite. Cu trecerea vremii însă, din cauza moravurilor lor şi a felului sălbatic de viaţă, precum şi din cauza aceluiaşi chip de a se înarma, au ajuns la un singur nume şi s-au numit cu toţii cu numele generic de Alani. Ei n-au nici un fel de case şi nici grijă de a trage brazdă, ci se hrănesc cu carne şi mai cu seamă cu lapte şi şezând în carele lor cu coviltire acoperite cu scoarţe de arbori, pornesc prin singurătăţi nesfârşite. Şi când ajung la locuri cu păşune, îşi aşează carele lor în formă de cerc şi, ca sălbaticii, se apucă să mănânce. După ce s-a isprăvit păşunea de pe câmp, îşi duc mai departe cetăţile lor, puse oarecum în care. În acestea bărbaţii se culcă cu femeile lor, în acestea se nasc şi cresc copiii, aceste care sunt locuinţa lor obişnuită şi ori încotro s-ar duce, aici îşi au căminul lor familiar. Mânând înaintea lor turmele, le duc la păşune şi cea mai mare grijă a lor este grija pentru rasa cailor. Ei caută câmpii pline de iarbă şi localităţi acoperite cu pomi roditori. Şi astfel, trecând din loc în loc, nu duc lipsă nici de alimente nici de hrană pentru vite, hrana pe care le-o procură solul umed şi cursul des al apelor ce ei străbat. Toţi cei mici de vârstă, precum şi femeile nerăzboinice, se ocupă de treburile uşoare din preajma carelor. Tinerii însă, deprinzându-se din copilărie cu obiceiul călăriei, socotesc lucru ruşinos să meargă pe jos şi toţi, învăţând arta războiului, devin luptători. De aceea şi Parții care sunt de origine din Sciţia sunt foarte pricepuţi la lupte. Alanii au descins din Masa-Geţi, fiind foarte înalţi şi de o mare frumuseţe, cu părul puțin cam bălai şi inspiră groază, însă n-au ochii înspăimântători; sunt iuţi în mânuirea armelor şi întocmai ca Hunii, dar ceva mai blânzi şi ca trai şi ca moravuri. În drumurile lor după jaf şi după vânat ajung până la Lacul Meotid / Bosforul Cimerian şi de asemenea până în Armenia şi în Media. Şi, pe cât oamenii liniştiţi şi blânzi caută rapausul cel plăcut, pe atâta pe ei îi încântă primejdiile şi războaiele. La ei acela este socotit ca fericit, care şi-a dat viaţa în luptă, căci cei ce îmbătrânesc şi pleacă din lume de o moarte întâmplătoare sunt încărcaţi de tot felul de ocări urâte, ca fiind degeneraţi şi netrebnici. Şi nimic nu se laudă mai mult la ei decât de a fi omorât un om şi, tăind capetele celor omorâţi şi jupuindu-le pielea de pe cap ca pradă glorioasă, împodobesc gâtul cailor lor cu aceste falere de război. La ei nu se poate vedea nici templu nici altar şi nici măcar un bordei nu se găseşte care să fie acoperit cu trestie ci, după un obicei Barbar, se înfige în pământ o spadă goală căreia i se închină, ca lui Marte, zeitatea adorată în acele regiuni. Au un mod cu totul deosebit de divinaţie: leagă la un loc nuiele de lemn cât mai drepte şi, adăugând nişte descântece secrete, le desfac într-o anumită zi şi află astfel viitorul. Ei nu cunosc ce este sclavia, toţi sunt născuţi liberi şi-şi aleg de conducători pe cei mai distinşi în armele de război”. Alanii - cu denumirea rezonând din Ariani - iniţial s-au stabilit la intrarea din Asia în Europa, după ce au trecut prin Poarta Herga, întâi în Oseţia / N Caucazului, de unde apoi au fost împinşi de Huni în Europa şi N Africii, trecând inclusiv prin Banat (în Caucazul actual, fosta Alanie e acum Oseţia). Teologul Galician Paulus Orosius a notat în secolul V: “La răsărit se găsește Alania, la mijloc Dacia unde e și Ghotia, apoi se află Ghermania”. Academicianul Român Petriceicu Haşdeu a scris despre provenienţa titlului de “ban”: “De la Perşi, ‘ban’ a trecut la toţi vecinii lor, Turani şi ne-Turani. Iordanes (în secolul VI) a scris că Alanii din Caucaz când au înaintat în Europa împinşi de Huni, unul din principii lor se chema ‘Sangi banus’. La Armeni, compusul ‘marz-ban’ era titlul capului oştirii. E adevărat că Sârbii l-au primit de la Români”. În 2002, istoricul militar Richard Brzezinski - originar din Pomerania - a evidențiat cronicile bizantine care au afirmat despre Catalania că-și avea denumirea din compunerea în acea regiune Gotia + Alania: Goții (foștii Geți) și Alanii au fost părinții Catalanilor / Cat-Alanilor. Istoricul Alexandru Gonța în “Românii și Hoarda de Aur” a scris: “Alanii au dat Prutului denumirea de ‘Alanus Fluvius’ iar orașului Iași ‘Forum Philistinorum’ și - fiind creștini - au depins de Episcopia de la Vicina, de pe malul drept al Dunării Dobrogene (Moldova - înainte de a fi ‘Bogdania’ - a fost numită chiar ‘Alania’, în harta Genovezului Giovanni Carignano)”.
 |
| Hartă de Rigobert Bonne, 1782 |
 |
| Migrarea Alană |
O inscripţie din N Balcanic privind constituirea legiunii Adiutrix II, datată 7 III 70 (anterioară cu 36 de ani față de sfârșitul ultimului război Daco-Roman), consemna despre tânărul ofiţer “ZURAZIS. DECEBAL I. F. DACUS” că din motiv medical - probabil rănit - era lăsat la vatră: acela, Decebal / “Decebali” - “fiu Dac” - respectiv fiul lui Scorilo, era ca neam Zuraz / “Zurazis”, de altfel regele Diurpaneu / “Diur-paneus” Duras, fratele lui Scorilo Zuraz, fiind predecesorul nepotului Decebal la cârmuirea Geto-Dacă (Anticul Zuraz / Duras s-a regăsit ca Medievalul Juraj, vechi forme utilizate pentru Balcanicul Đerđa, respectiv Gherga), istoricul Roman Dio Cassius notând că atunci - în anul 70 - unchiul Diurpaneu Duras a transferat puterea nepotului Decebal Duras / Zuraz, revenit din Imperiul Roman în Regatul Geto-Dac; martor ocular al evenimentelor ce au fost apoi în N Dunării, Carianul Criton - medicul personal al împăratului Roman Marcu Traian - a consemnat în “Getice” despre Decebal (ultimul rege al Daciei independente) că era “cârmuitorul Geţilor”. De altfel, preotul Ardelean Nicolae Feier a arătat în “Zestrea strămoșească” din 2009: “Duras înseamnă duritate, trăinicie dar și rotire, rostogolire, iar ‘Diu/r’ vine de la ‘div’ adică ‘strălucitor’ sau ‘fiu al zilei’, însemnând ‘zeu’, ‘rege’.” În 2013, cercetătorul Makedono-Armân Branislav Stefanoski a scris: “O diplomă militară despre ‘Legio II Adiutrix’ - din 7 martie 70 - trimisă Muzeului Arheologic din Sofia de autorităţile din Munchen (căci după toate presupunerile, provenea de pe teritoriul Bulgariei), publicată în ‘Archaeologia Bulgarica’ din 2006 de Nikolai Şarankov, e cea mai veche despre Decebal, scris pe ultimul rând. În numele Zurazis, prima literă ‘Z’ şi a treia literă ‘R’ sunt mai mari decât celelalte; acea grafie a numelui ‘ZuRazis’ nu era deloc întâmplătoare, cu atât mai mult cu cât toate celelalte litere de pe diplomă aveau o mărime aproape egală. Prenumele ‘Decebal’ nu poate fi prezentat în nici un caz ca purtat de mai multe persoane din Moesia, din simplul motiv că era vorba despre numele preoţesc hyperboreic iar hyperboreii trăiau pe partea stângă a Dunării şi - mai concret - în marele complex religios având localităţile Sarmisegetusa / centrul administrativ şi Molio-davo / centrul religios. Nu aş putea să accept nici că ZuRazis ar fi putut fi un nume obişnuit purtat în Dacia şi Tracia. Numele Zuraso îl întâlnim cu peste un secol mai devreme şi pe mai multe ‘Tăbliţe din Sinaia’, din care se poate determina că în anii 45-25 î.C. era protector al localităţilor fortificate Aegisus, Buteridava, Dinogetia şi Troesmis din Geţia Minor (partea nordică a Dobrogei); interesant e că pe ‘Tăbliţele din Sinaia’ numele lui era scris în forma Zuraso iar de Dio Cassius ca Zyraxes. În orice caz, se poate trage concluzia că numele ZuRazis nu era un nume obişnuit: a fost purtat de persoanele care aparţineau clerului şi aristocraţiei. Aşa cum era scris numele ZuRazis - deoarece literele ‘Z’ şi ‘R’ erau mai mari - suntem îndreptăţiţi să considerăm că au fost alăturate 2 componente Zu-Razis, unde Zu corespundea daco-românescului ‘zău / zeu’ sau makedon-armânescului ‘dzâu’ iar Razis corespundea daco-românescului ‘rază’ sau makedon-armânescului ‘radzâ’ iar în această formă se poate interpreta ca ‘radiant / strălucitor ca soarele’. Practic, numele ZuRazis se poate traduce ‘Zeul radiant / strălucitor’. Din această analiză, se poate trage concluzia că ‘ZuRazis Decebali f(ilius) Dacus’ nu putea fi în nici un caz o persoană oarecare / obişnuită. Faptul că nu a efectuat în totalitate serviciul militar şi dacă avem în vedere că aceasta se întâmpla în anul 70, nu reprezintă deloc o problemă ca el să fi fost regele legendar al Daciei, Decebal. Răspunsul la întrebarea despre cum a ajuns Decebal în armata romană este foarte simplu: în trecut, pentru păstrarea păcii între 2 părţi se practica predarea garanţilor aleşi din rândul personalităţilor marcante. Cum se poate vedea, ‘ZuRazis Decebali f(ilius) Dacus’ nu era oricine, el reprezentând o personalitate marcantă, cu privilegii speciale în Legio II Adiutrix; textul se traduce aşa cum era şi scris: ‘Zurazis, Decebal, fiu Dac’ (traducerea ‘Zurazis, fiul Dacului Decebal’ nu se susţine deloc). Dacă luăm în consideraţie faptul că nu era latin, ci străin, ajungem la concluzia că Decebali era prenumele (cu semnificaţie religioasă) iar Zurazis era numele de familie sau numele tatălui; conform transcripţiei, este problematică stricta legare de normele de scriere latină. La hyperborei - cărora le aparţinea Decebal - nu se practica utilizarea numelui de neam, din simplul motiv că se practica principiul ‘egal printre egali’, cei mai competenţi avansând ierarhic; însuşi faptul că Decebal se numea astfel înaintea intrării lui în armata romană arată clar originea sa hyperboreică: ipoteza în legătură cu literele ‘Z’ şi ‘R’ că ar fi fost nişte corectări nu rezistă (dacă ar fi fost aşa, nu s-ar fi lăsat spaţii atât de mari pentru a fi scrise acele litere, nici nu ar fi fost necesar să se lungească braţele ‘R’ ca nişte raze). În sfârşit, textul se referea fără dubii la ‘filius Dacus’ - adică ‘fiul dac’ - ceea ce nu vrea să spună că tatăl lui s-ar numi ‘Dac’, ci că era fiu aparţinând poporului dac. Atrage atenţia faptul că Decebal a servit în legiunea auxiliară, ceea ce practic însemna că nu a participat la operaţiuni militare directe, romanii punând - aşadar - accent deosebit pe siguranţa lui; serviciul în legiunea romană auxiliară Legio II Adiutrix l-a ajutat pe Decebal să înveţe foarte bine organizarea şi modul de luptă al romanilor, aici trebuind căutat răspunsul domniei sale plină de succese de-a lungul multor ani, contra armatelor romane mai numeroase şi mai puternice. Cu siguranţă pot afirma că acel Decebal - care în anul 70 a fost eliberat pe motiv medical din serviciul militar roman - a fost tocmai renumitul rege al Daciei”. În 2013, istoricul Belgian Kornel van Lommel a enunţat: “Numele Zurazis scris separat decât al celorlalţi pe diploma militară era dedicaţia pentru cel care primea ‘honesta missio’, fiind notat la sfârşit, aşa cum se obişnuia în armata romană” (“honesta missio” era un premiu special, acordat de armata Romană celui lăsat la vatră). Simbol al regalităţii / nobleţii, pe frontonul Templului Gherga din Caria litera centrală “R” era mult mai mare decât celelalte; asemănările dintre cele scrise mai demult în partea Estică a Egeeii / GeRgas şi mai recent în partea Vestică a Pontului / ZuRazis - cu “R” evidenţiat - sunt concludente: era transmiterea numelui aceleiaşi dinastii notată Carian GeRgas şi Get ZuRazis (cu preluarea similară de către legionarii Romani, care au scris Latin numele în acelaşi fel Geto-Dac).
Dat fiind faptul că şi-a făcut serviciul militar în armata Romană, reiese că Decebal ştia Latina: “Romanizarea” ultimului rege Dac a precedat “Romanizarea” poporului Dac (ceea ce totuşi l-a ajutat - fiindcă îi cunoştea mai bine - să opună rezistenţă aprigă Romanilor în războaie până în 106; mai mult a reuşit chiar poporul său - dar într-un timp mai îndelungat - anume să-i învingă pe Romani, nu numai să-i alunge din Dacia / un “contra-exemplu” de Romanizare dar apoi chiar şi să cucerească Roma în premieră mondială, așa ceva însemnând un “extra-exces” de Romanizare). În războaiele pe care Decebal - după ce a preluat puterea - le-a avut cu Romanii, toţi observatorii au consemnat că regele Geto-Dacilor ştia foarte bine tehnicile de luptă ale inamicului (ceea ce era firesc din moment ce a servit de tânăr printre legionari / ca prinţ fiind înrolat desigur drept garanţie printre Romani - astfel ca neamul lui să nu cauzeze probleme - conform cutumei vremurilor); de pildă, după ce în anul 87 regele Decebal i-a învins pe Romani în Banat la Tapae, în 88 când Romanii au revenit foarte hotărâţi cu intenţia de a captura capitala Grădiștea / Sarmisegetusa, însă ajunşi stânjeniţi de Germanicii aliaţi ai Geto-Dacilor, Romanii au încheiat pace în 89, împăratul Roman Domiţian 81-96 (conform poetului Papiniu Statiu - din Napoli, contemporan evenimentelor - în “Thebaida” 1:19) ajungând să le plătească tribut şi a returnat localnicilor controlul asupra Muntelui Sacru Kogaionon: acela nu era Peon / “Pe-On” - vechiul nume pentru Ceahlău - sau Bucegi (străvechi Munţi Sacri, însă departe geografic de zona acţiunilor Romanilor), ci cel mai calificat ca Muntele Sacru Kogaionon era Gugu / Muntele Sacru al Gugulanilor, însuşi apropierea lor fonetică Gugu / Kogheo-non fiind semnificativă. Lingvişti ca Bulgarul Dimităr Decev, Românul Sorin Paliga, ş.a. au remarcat în legătură cu aşezarea Bănăţeană Tapae că era în aceeaşi corelaţie cu Frigiana Kere-tapa ori Carianele Tapassos şi Tapasidai; despre Muntele Sacru, Strabon în “Geografia” VII 3:5 a notat Grec că “localnicii îl numesc Kogaionon”, în pronunţie “Kogheonon” (în care Koga, ca şi Kaga, însemna “sacru” - după cum a studiat cercetătorul Sorin Olteanu de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” - iar privind sufixul “non”, deoarece din mare vechime “nan” = “babă” şi “nun” = “prunc”, Muntele Sacru Kogaionon / “Kogheo-non” era astfel la început “nană / babă sacră” dedicat Marii Zeiţe, apoi “prunc sacru”, dedicat lui Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moş”: străvechiul Zeu suprem). Este de remarcat că Romanii conduși de Manius Laberius, guvernatorul Moesiei, au capturat-o pe sora regelui Decebal, prinţesa apelată Geopyr / însemnând “Giuvaer” - comandanta Amazoanelor Geto-Dace - în “satul lui Gherghe”, denumirea locului aşa fiind consemnată de Saşii / Germanii Medievali din zonă (azi localitatea Căpâlna, din judeţul Alba; pe atunci, Dacii se găseau între Albania Caucaziană şi Albania Balcanică). Faptul că regele Decebal, fratele lui Diegis / însemnând “Înalt ca Muntele” şi sora lor de la începutul secolului II au făcut parte din nobila familie Gherga - ca şi tatăl lor Scorilo Zuraz, unchiul lor Diurpaneu Duras în secolul I - respectiv înaintaşul Zyrax / Zyraxes din Genucla în secolul I î.C. (aliat în Dobrogea cu coloniştii Cariani din Histria), din neamul cărora la sfârşitul secolului II î.C. s-au desprins împăratul Burebista şi ruda Deceneu / “TekeNu”, Mare Mag dar şi rege în secolul I î.C., se confirmă şi prin traseul onomastic, geografic şi cronologic având la un capăt existenţa Sanctuarului Carian Gherga iar la celălalt capăt având existenţa a numeroşi Gherga în Banat, ce a fost prima regiune Dacă pe care Romanii au atacat-o, după Dobrogea (pentru acei Geto-Daci Duras / Zurazis, aşezări Bănăţene de seamă ale lor puteau fi Zurobara şi Ziridava - Giridava conform academicianului Vasile Pârvan, în “Getica” - acelea probabil fiind denumirile Antice pentru Cenad şi Corneşti, în judeţul Timiş); printre reperele Geto-Dace mai semnificative de pe traseul Gherga - cu startul din Caria şi sosirea în Banat - în Delta Dunării au fost Argamo şi Genucla (vadul lângă care acum e Isaccea / denumirea fiind legată de vechii Sâgi) iar de partea cealaltă a Fluviului, străvechea Gherghina la cotul Dunării şi Grădiştea / Sarmise-Getusa, capitala din Carpaţi: imediat după Războiul Troian - adică în secolul XII î.C. - primii Kheti / Gesi (din Anatolia) s-au stabilit în Dobrogea iar după jumătate de mileniu, în Dobrogea au apărut, tot din Anatolia, primii Cariani, dintre care după jumătate de mileniu, datorită apariţiei Romanilor în Dobrogea, s-a desprins Dinastia Zyrax / Duras / Zurazis devenită cârmuitoarea Geto-Dacilor de peste Dunăre.
Se poate observa că translaţia Zuraz = Gurag relevă că regele Decebal era un Gherga (şi nu un Popescu, un Ionescu ori un alt nume dintre cele mai răspândite ale Românilor); datorită întregului context, inclusiv din cauza asemănării puternice a numelor, se poate concluziona că Gherghii acelor timpuri (Zerzi / Zerdi sau Derdi / Derzi în rostire Traco-Getă) nu erau simple prezenţe în anturajele regale ale vremurilor, ci erau chiar regii. Dr. Ion Russu în “Religia traco-dacilor” a scris că “numele regelui dac de la Genucla, Zyraxes era de fapt un Zurazis sud-tracic” iar în “Limba traco-dacilor” a afirmat că Zerdenus, numele unui Sanctuar al lui Apollo din Zerde 42,26 lat. N, 25,39 long. E / Bulgaria, era din Indo-Europeanul “gherdh” = “a îngrădi”, variantă a lui “gord-” în Gordion / Frigia (“Zourdanos” reflecta o bază a aceluiaşi radical “Zourai” care a apărut în numele istoricului Antic Iordanes / Gotul “jordh” însemnând “pământ” - recunoscut drept coradical pentru Englezul “earth” - Geţii fiind de fapt “Oamenii pământului”, Dr. Ion Russu mai punând nume Trace ca Zordegon, Zordesios, Zorada, ş.a. pe seama bazei “Gherda”, ştiută şi cu înţelesul de “a dori” / “a iubi”, savantul afirmând că “originea tracică a particulei ‘Zora’ este problematică iar caracterul oriental pare mai probabil”, reflectând că rădăcina numelui personal Zura / Zurozis sau Zyraxes a fost “Gher” de la termenul Indo-European pentru “lumină”: se poate uşor remarca despre Gher că e prima silabă a numelui GherGa - cu străvechiul înţeles de “Lumina Pământului” - iar traseul de import al său în spaţiul Traco-Get dinspre Orient a fost desigur din Anatolia, de acolo Carianii în mileniul I î.C. colonizând masiv Dobrogea); în plus, nu e de neglijat emblematicul trident ca semn distinctiv regal dinastic mai ales între Nipru şi Istru, conservat ca “iYi” şi pronunţat ca “Yu” / “Io”, pentru “fiinţa de lumină”. Faptul anterior este indirect confirmat şi genetic apoi, căci Geţii au fost predecesorii Goţilor - cu care s-au înrudit unii Huni - la începutul secolului V, prin naşterea exact la 3 secole după decesul regelui Decebal a împăratului Attila al Hunilor (care a trăit şi a murit în fosta Dacie), făcând parte din haplogrupul “N”, la fel ca Gherga; Attila a fost însurat în Banat cu Kerka / Gherga, având cumnatul - fratele ei, liderul regiunii - numit Zerkon / Ghergon: în timpul când au trăit aceia, Attila a ajuns împăratul vestit în toată lumea, descendenţi ai lui din secolul IX ca Rusul Rurik sau Ungurul Arpad - întemeietori de Țări pentru Ruşi şi Unguri - fiind dovediţi ştiinţific ca aparţinând grupului genetic patern “N”, ca Gherga. Dacă despre Arpad / liderul Ungurilor, la peste 4 secole după Attila / liderul Hunilor, se ştia c-a fost legat dinastic de împăratul Attila, atunci ideea despre împăratul Attila - care s-a născut la 3 secole după decesul regelui Decebal - că ar fi fost legat dinastic de acela parcă nu-i aşa de năstruşnică, mai ales că au condus din acelaşi areal N Dunărean populaţia care a luptat contra aceluiaşi Imperiu Roman iar circumstanţele de tot felul, inclusiv onomastice, i-au conectat pe cei 2 mari cârmuitori mai evident decât ar părea la o primă impresie (oficial, ultimul dinast Duras a fost cu 3 secole înaintea apariţiei - tot în mod oficial - a primului dinast Dulo); despre dinaştii perioadei dintre ei au rămas diverse mărturii - în funcţie de ramurile diferite dezvoltate - ca de pildă ştiindu-se de urmaşul Regalian / strănepotul regelui Decebal, de înaintaşii împăratului Attila, de succesiunea Gotică documentată de Iordanes în “Getica” sau de succesiunea Hună şi apoi Scită / veche Bulgară documentată de “Nominalia”, etc. (se poate observa că la Dunărea inferioară, pe teritoriile Antice ale Geţilor / Goţilor şi ale succesorilor Huni / vechi Bulgari, în prezent sunt România şi Bulgaria, Țări populate de urmaşii lor). Se impune o discuţie destul de interesantă despre cei 2 mari lideri din spaţiul Românesc, Decebal şi Attila - ultimul rege al Dacilor şi ultimul împărat al Hunilor - ale căror rămăşiţe trupeşti nu s-au găsit încă, în relaţie cu alţi 2 mari lideri, din același mileniu dar din secolul IX, Rurik şi Arpad (primul rege al Ruşilor şi primul cârmuitor al Ungurilor), dovediţi genetic ca aparţinând grupului “N”, ca al lui Gherga: ţinând cont că Arpad se trăgea din Attila şi că Attila a fost însurat - când a ajuns împăratul Hunilor - în Banat cu Kerka (sora cârmuitorului local Kerkon / Zerkon), ca o cununie între rude îndepărtate / o practică obişnuită în trecut, acei nobili fraţi Bănăţeni Ghergani, Kerka şi Kerkon, puteau fi din dinastia regală fostă Geto-Dacă, respectiv curentă OstroGotă a acelor timpuri, ceea ce explica şi alianţa OstroGoţilor cu Hunii, nu şi a ViziGoţilor / a celor din ramura Vestică a Goţilor, clivajul European dintre E şi V, viguros şi în prezent, putându-şi avea sorgintea în acel timp, al separării Goților în apuseni și răsăriteni iar nu în Goți Nordici și respectiv Goți Sudici; pe scurt, OstroGoţii = “Est-Goţii” şi ViziGoţii = “Vest-Goţii”. Pe de altă parte, apare confirmarea onomastică Gherga dintre dinastia regelui Decebal numită Zuraz / Đerđa şi Va-regii / Vi-kingii numiți Garðar cu care “Cronica vremurilor trecute” a călugărului Nestor de la Kiev / Ucraina din 1113 afirma că era înrudit Rurik (primul rege Rus, genetic ca Arpad, Attila, Gherga), sub forma însemnărilor “Varegii de peste mare primeau tribut de la Slavi. Ei i-au împins pe Varegi înapoi dincolo de mare, au refuzat să le mai plătească tribut şi au hotărât să se autoguverneze; însă legea nu mai exista pentru ei şi triburile se ridicau unul împotriva celuilalt. Au apărut neînţelegeri între ei şi au început să se războiască între ei. Atunci şi-au spus: ‘Haideţi totuşi să căutăm cine ne poate conduce şi să ne judece conform obiceiurilor’. De aceea, ei au mers peste mare până la Varegi, la Rusi. Acei Varegi anume se numeau Rus, aşa cum alţii se numeau Suedezi, alţii se numeau Normanzi şi Angli, iar alţii Goţi. Slavii le-au spus Rusilor: ‘Ţara noastră e vastă şi bogată dar nu e ordine în ea; veniţi să ne conduceţi!’ 3 fraţi - cu rudele lor - s-au oferit voluntari, au luat cu ei Rusii şi au venit”. Călugărul Nestor din Kiev în cronica sa a mai scris că vecinii Varegilor au fost Valahii: într-adevăr (inclusiv geografic confirmându-se), Valahii au existat în Evul Mediu în Est până în Crimeea și spre miazănoapte până la poalele Nordice ale Carpaţilor din Polonia / în vasta Câmpie Polonă împădurită cu brazi datorită latitudinii mărite iar desigur că în N lor vecinii Vikingi / Varegi - cu care se mărgineau Valahii / Românii Nordici - i-au condus pe Slavi. Anterior cronicarului Nestor, în secolul X geograful Ahmad ibn Rustah - din același oraș Iranian ca Marele Preot al Imperiului Săsan Ghergîr / Kartîr, călător până la Garða / Novgorod = prima capitală Rusă - a notat că inițial “Rusii trăiau pe o Insulă împădurită şi îi hărţuiau pe Slavi: folosind corăbii pentru a ajunge la ei, îi înrobeau şi îi vindeau ca sclavi; Rusii n-aveau pământuri cultivate, ci trăiau doar din ceea ce luau de pe pământurile Slavilor. Când se năştea un prunc, tatăl se îndrepta spre noul născut cu o sabie în mână şi aruncând-o pe jos spunea: ‘Nu-ţi voi lăsa nici o proprietate; vei avea numai ce-ţi vei putea procura cu această armă’!” (Anterior, în secolul IX, Va-regii / Vi-kingii au ajuns în Tracia la Constantinopol / capitala Imperiului Bizantin; bizantinii explicit îi considerau pe Rusi diferiţi de Slavi).
La începutul Medieval, Vi-kingii / Va-regii erau consideraţi ca urmaşii Goţilor (iar aceia - răspândiți de la Marea Neagră spre N - au ajuns la Marea Baltică în Antichitate ca Gheţi liberi, refugiaţi din cauza invaziei Romane la Dunărea inferioară, numele identitar de Ghet schimbându-se astfel în Got); cârmuirea lor trebuie să fi fost exercitată peste secole de cei aparţinând dinastiei regelui Decebal, ce le oferea legitimitatea pe atunci în tot spaţiul dintre Marea Neagră şi Marea Baltică. Britanicul Oswald Dilke 1915-1993 (profesor universitar emerit) a cugetat despre “Percepțiile geografice Nordice din Antichitate”: “Pomponius Mela a menționat Sciții Belcae în zona Baltică (denumită Balcia de către Xenofon din Lampsacus); probabil Belcae erau băștinașii Balciei, despre care a scris și Pliniu cel Bătrân”. Prin echivalența “B”/“V” s-ar vedea “Belcae” = “Velcae” (ca populație Valacă / Valahă). Migrări din cauza amenințării Imperiului Roman s-au mai înregistrat nu doar spre miazănoapte / în Europa spre zona Baltică, ci și spre răsărit / spre centrul Asiei, de exemplu cercetătorul Indian Mulchand Chauhan evidențiind în 1999 elementele istorice și sociologice despre popularea NV Indiei de către foști Gargari din N Caucazului (unde Medieval apoi s-a dezvoltat Khazaria), profitând de căderea Imperiului Part: “Până în secolul IV, toate marile familii Rajput (printre care locurile de cinste avându-le Gurjarii / Jații) au sosit din Nord în India; studiind relațiile tribale, filogenetic apar clar Gurjarii ca legați de Khazari, Jații de Geți, Thakur de Tocariani, Sauraștri de Sarmați, Saka de Sciți, Madra de Mezi, Magadha de Magi, Dahya de Dahi, Trigarta de TyraGeți, Abhira de Avari, Sulika de Seleucizi, Sessodia de Săsani, ș.a. Istoricul Englez James Tod a notat despre Geți - Jați / Huni - că au format una din rasele regale ale Indiei vechi; ei erau înrudiți cu proto-Khazarii. Gurjarii - identificați ca Tocariani / Kușani - stăpâneau zona Kabul în secolul I î.C. Gurjarii / Kușanii au fost clar conectați cu străvechii Khazari. Până în secolul III, unii dintre Gurjari s-au mutat în S, în Bazinul Indului iar în secolul V deja exista un Regat Gurjar în Raja-stan; apoi, ei au ajuns în Gujarat. Arheologul Englez Alexander Cunningham a susținut că ei au sosit în Punjab venind din Bazinul Ox, după Mezi / secolul I î.C. De asemenea, Parții s-au așezat în număr mare în India, începând din secolul II. Religios, ei venerau Soarele ne-brahmanic (nici nu acceptau supremația brahmanilor); printre ei se aflau Ghebri și vechi Perși: pentru ei, duminica era ziua sfântă a săptămânii (urmau calendarul solar, contrastând cu calendarul lunar Indo-Arian). Credința lor era similară celor din Bazinele SârDaria și Oxus. Arhitectonic, își făceau gorgane / tumuli (la fel ca Geții din Bazinul SârDaria ori ca Scandinavii), aveau stâlpi de sacrificiu - ca Sciții - și cercuri de pietre, ca sacre fântâni solare. Se luptau călări la fel de bine ca Geții. Antropologul Englez Denzil Ibbetson a afirmat: ‘Jații și Gurjarii sunt etnic la fel; aceiași oameni care-s Jat într-o zonă sunt Rajput în alta’. Jații formează o parte importantă din țărănimea Nordului Indiei”.
Dr. Andrey Verbitsky, profesor la Universitatea Sholokhov din Moscova / capitala Rusiei, a scris în 2003 despre Rurik (primul rege al Rușilor): “S-a născut prin 820, fiind ştiut şi ca Roerik; a cucerit Dorestad / Olanda în 850, Haithabu / Danemarca în 857, Bremen / Germania în 859, etc. În 862 a construit o fortăreaţă în Ladoga / Karelia (unde arheologii au găsit unelte de gospodărie importate din Peninsula Iutlanda / Danemarca) şi a început să domnească din Novgorod”. Capitala sa Garða / Novgorod a fost strategic plasată, pe Podişul Valdai / Baldai, unde îşi au izvoarele 3 Fluvii: Duina = Dvina / Daugava ce curge în Marea Baltică, Dnipro / Nipru ce curge în Marea Neagră şi Volga ce curge în Marea Caspică; în 2015, geneticianul Rus Igor Rozhansky a evidențiat prezența grupului bărbătesc “N” din Epoca Bronzului în Valdai la Smolensk 54,47 lat. N, 32,03 long. E (aproape de granița cu BelaRus). Dr. Valery Kubarev - mare prinţ Rus, şeful Casei Imperiale Rurik - a afirmat în 2013 că strămoşul genetic patern “N” Rurik / primul rege Rus era nepot crescut separat şi tainic al împăratului bizantin Vasile Macedoneanul (ceea ce confirmă inclusiv prezenţa apoi în Tracia la Constantinopol a gărzilor Varege pentru împăraţii bizantini, etc). Se pare că regele Rurik / “Ru-rik” s-a născut și a crescut în Peninsula Crimeea / populată de urmașii Geților “Roșii”, respectiv a Hunilor “Roșii” şi a domnit în Nord, începând cu Peninsula Scandinavă - având proprietăţi în S Norvegiei şi Suediei, inclusiv în S Baltic - ajungând îngropat în Gorganul din Garða / Novgorod (unde a stabilit prima Curte Rusă). Un unchi al lui Rorik / Rurik a fost Heriold / Harald Klak 785-852, regele Iutlandiei (partea continentală / Peninsulară Daneză, având Saxonii / Sașii în Sud și Scanii / Suedezii în Nord), care a stăpânit și peste Hedeby 54,29 lat. N, 9,33 long. E / Germania - cu ieșire la Marea Baltică - unde a dus sclavi Slavi de pe coasta Sud Baltică; pe coasta Germană Baltică au rămas toponime semnificative ca Reric 53,57 lat. N, 11,28 long. E, Rerik 54,06 lat. N, 11,37 long. E în Pomerania Vestică (fost Alt-Gaarz), etc. Contemporanul călugăr Gerward de la Mănăstirea Benedictă din Lorsch / Germania a scris în “Analele Xantes / Xanten” despre Rorik că a avut un frate mai junior, numit Harald (ca unchiul lor) “frater iam dicti Herioldi iunioris”, acela - probabil frate vitreg al lui Rurik - în 841 primind în dar de la împăratul Lothar 840-855 al Imperiului Carolingian Insula Walcheren 51,31 lat. N, 3,34 long. E din Olanda, stabilindu-și reședința acolo: în secolul următor, cronicarul Ahmad ibn Rustah - din Isfahan 32,38 lat. N, 51,39 long. E / Iran - care a călătorit în Valdai la Garða / Novgorod - a scris că pe Insula Walcheren, unde localnicii își ziceau Dieți, a trăit și “khaganul Rus” = primul șef al Rușilor (adică Rurik, care posibil că de acolo a plecat spre Valdai, la Garða / Novgorod, unde și-a fondat capitala Regatului Rus). Este de remarcat că Tradițiile Anglo-Saxone și Scandinave - consemnate de manuscrise Medievale - au păstrat amintirea din secolul VI a regelui Hrolf Kraki / Rolf Krage, însemnând “Lupul Kraghe”, ca strămoșul legendar, din clanul / neamul regal știut ca Scyld / Skiold (în “Skjol-dunga Saga” de la sfârșitul secolului XII - despre dinastia regală a Danezilor - era scris că Odin a sosit din Asia și a cucerit Nordul Europei). “Ynglinga Saga” din secolul XIII a atestat cununiile dintre nobilii Finici și regii Suediei. În “Guta-Saga”, scrisă în secolul XIII - despre istoria Gotlandiei din Marea Baltică, cea mai mare Insulă a Suediei - au fost menționați strămoșii Goților ca Geat = Gut / Gaut (în secolul IX, “Historia Britonum” a scris că etnonimul Geat era fiu de Zeu; s-ar putea ca strămoșul Garg al OstroGoților Amali - notat de cronicarul Iordanes în secolul VI ca Gapt - să fi fost Gaut). Similar cu apariția cârmuitorului Vodă la Valahi, unele versiuni ale regalității din Wessex / Anglia s-au pretins înrădăcinate din Zeul Woden (în Sudul Britaniei / Angliei, Wessex fiind zona Vestică a Saxonilor / Sașilor iar Essex fiind zona Estică a Saxonilor / Sașilor). Corespunzător “Orkneyinga Saga” - scrisă tot în secolul XIII - primul rege al Norvegiei a fost descendent din regele Finicilor și Goților; în secolul următor, manuscrisul Islandez “Flateyjarbok” - ce a descris genealogiile Scandinave - a notat că marele rege Nor = eponimul Norvegiei era descendent din Finlanda (acea Țară și în prezent are cea mai mare concentrație de bărbați genetic ca Gherga din Europa).
Faptul că regele Rus zis “Ru-rik” = Rurik - fiul liderului zis “Urus” - s-a născut cândva între 820 și 822 în Crimeea iar apoi, ca tânăr ambițios, s-a lansat public în Nord (cu ajutorul rudelor pe care le avea acolo) pare confirmat de sorgintea părintească a clanului Dura / Dulo, neam foarte puternic într-o bună parte a Europei și în secolul IX; fratele mai mic al tatălui său - unchiul Vasile - a crescut în cetatea Charioupolis / “Chariou-polis” 27,06 lat. N, 41,12 long. E din Tracia și a ajuns împărat bizantin, fondatorul Dinastiei Macedonene (s-a însurat cu Eudochia, fiica Varegului = Vikingului Inger / Igor din garda imperială bizantină: legăturile din acele vremuri dintre Balcanici și Baltici - via nobilii Crimeeii și vechii Bulgari de pe Volga - s-au concretizat atât prin apariția primei Țări Rumâne independente în 836 în Bălțile și Delta Dunării cu extindere spre răsărit până în Crimeea, cât și prin întemeierea apoi a Regatului Rus cu reședința la Novgorod / Garða de către Rurik, cel care a ajuns mai departe față de spațiul consacrat Rumân decât alții din neam / clan, de pildă regele Decebal al Geto-Dacilor în secolul II avându-și capitala în Ținutul Hațegului, împăratul Attila al Hunilor în secolul V avându-și capitala imperială în Banat iar prințul Arpad al Ungurilor în secolul IX avându-și reședința în Panonia, acelora mai putându-li-se adăuga șefii Gepizilor din secolul VI, Avarilor din secolele VII-VIII, ș.a). Marii cârmuitori au rămas în memoria colectivă prin faptele lor mărețe, nu printr-o existență lină (fie că au fost luptători puternici, fie că au întemeiat noi stăpâniri); ca atare, biografiile eroilor nu au fost terne, ci deosebite. Obârşiile acelor mari lideri din mileniul I - ca Decebal, Attila, Rurik, Arpad - se leagă nu doar temporal ori geografic, ci şi contextual, cu confirmările atât prin statutele lor regale (ca aparţinând aceleiaşi pături cârmuitoare, dominând şi domnind pe atunci în răsăritul European), cât şi onomastic dar mai ales genetic, chiar dacă trupurile primilor 2, adică al lui Decebal / regele Geților și Dacilor, respectiv al lui Attila / împăratul Hunilor, Mezilor și Dacilor, cu capitalele în Bazinul Mureșului inferior, n-au fost analizate, datele istorice conectându-i armonios pe toţi cei nominalizaţi. Despre familia regelui Decebal / Decebalus având prenumele literar însemnând “Dek” = a onora şi “Bal” = puternic (conform “Istoriei României” de Dr. Grigor Pop din 1997), De-Chevalus fiind “Cavalerul Divin” ori “Cavalerul Dac” sau Dechevalus = “Zece-Valuri” / “10-valus”, corespunzător analizei Gherga, el deosebindu-se faţă de Tribalii / “Tri-Balii” însemnând “Trei-valuri” / “3-valus” - ca şi în general despre familiile marilor cârmuitori, eroi, semizei ori Sfinţi, indiferent de culturi sau de timpurile când au trăit - se ştiu puţine, căci deseori familiile aparţinătoare lor au fost “umbrite” de anvergura liderilor pe care i-a avut (de parcă acei reprezentanţi proeminenţi ar fi fost fără înaintaşi ori fără urmaşi / şi Scorilo - tatăl lui Decebal - avea însemnătate, poate “Curgătorul”, acum Românii folosind des nu numai “curgere”, ci şi “scurgere” pentru apa ce se “scoboară”).
 |
| Gorgan la Isaccea (litografie din 1828) |
 |
| Tracii la începutul mileniului I (conform istoricului Igor Kolomijcev) |
 |
| Plute pe apele Carpatice |
 |
| Plute pe apele Balcanice |
 |
| Car dus cu pluta (România, perioada interbelică) |
Regele Decebal în scrierile Greceşti era “Dekevalos” / “Deke-valos”; în inscripţiile gravate pe “Tăbliţele de la Sinaia” (din aur - valorizate în 1873, când au început lucrările la castelul Peleş - unde apar numai Rumâni şi Geţi, nu şi vreo menţiune despre Daci, acolo Decebal / “Dece-bal” fiind scris despărţit, “Daceo Balos”) a rămas consemnat că Geopyr era războinica soră a lui Decebal - tatăl lor Corylus / Scorylo Zuraz fiind notat Sterisa - şi că Decebal a mai avut 2 feciori, pe lângă cel mort în anul 104, pe când era în custodia împăratului Marcu Traian al Romanilor, probabil abuzat sexual de acela: Diegio şi Vezino (despre al căror destin din secolul II nu se ştiu multe, din “Istoria Romană” a consulului Dio Cassius - care a scris că după anul 106 al morții tatălui Decebal existau o Dacie “supusă” și o mai mare Dacie “nesupusă” - fiind cunoscut înaltul Diegio ca bun militar / era nepotul lui Diegis iar Vezina / Gezina inclusiv ca Mare Preot dar nimeni n-a menţionat-o însă pe mama lor, adică soţia lui Decebal, regele Dac poate fiind deja văduv când a avut războaiele cu Romanii); e plauzibil că arhiva Geto-Dacă formată din acele “Tăblițe de la Sinaia” să fi fost dusă de la Dunăre / Genucla pe Râul Ialomița în sus și ascunsă în Carpați încă din Antichitate, acolo unde s-a ridicat la sfârșitul Medieval Mănăstirea Sinaia, aurul său fiind utilizat la plata cheltuielilor prilejuite de instalarea celei mai recente dinastii regale în spațiul Românesc - primul rezultat concret fiind câștigarea independenței României față de Imperiul Otoman - ceea ce ar îndreptăți încă o concluzie, anume despre o mică parte a aurului Geto-Dac, că și în Epoca Modernă a slujit la ceva semnificativ în istoria Românilor. Sincronia Decebal-Tribal (“Dece-Bal” şi “Tri-Bal”, ca și cum ar fi fost “Balaurul Dacilor” ori “Zece balauri” și respectiv “Trei balauri”), la Gherdap Tribalii fiind strămoşii actualilor Timoceni, era asemănătoare cu Balah-Valah / a simplului “balaur” = omul obișnuit sub simbolul totemic al lupului sau dragonului, ştiindu-se din Orientul Apropiat înţelesul pentru Balah, în legătură cu Zeul Baal, ca sinonim cu cel de “cetăţean” / “locuitor”, exact la fel cum era Valah pentru cetăţeanul riveran, locuitor în Valea Dunării, în aşezări chiar urbane, numite “Var” - termenul fiind apropiat atât de Val, cât şi de Baal, date fiind echivalențele “V”/“B” şi “R”/“L” - forturile protectoare numindu-se “dave”; inclusiv azi în limba Kirdki / Zaza vorbită de mai multe milioane de Indo-Europeni în V Iranului, N Irakului și E Turciei - înrudită cu Graiul Caspic din provincia Gîlăn, cu Gorani și având în S Dialectul Gerger - are termenul “dewe” pentru “sat”: așa ceva chiar nu-i întâmplător (astfel fiind și Balahii / Valahii sub vălurile ori faldurile flamurii de Vălaur = Bălaur). Academicianul Român Vasile Pârvan a scris despre tipul așezării Traco-Dace că era “o îngrămădire până la extrem pe un spațiu foarte mic a unor locuințe - ele însuși minuscule - astfel ca spațiul să fie cât mai economisit; un sat era în acea vreme un mic fort, așezat îndeobște pe malul cât mai abrupt al unei ape sau pe vreun promontoriu care înaintează într-un lac ori un râu sau - de era posibil - pe o insulă ori măcar pe o peninsulă. Satul era apărat spre partea unde se unea cu restul ținutului înconjurător cu un mare șanț, pe alocuri dublat spre interior de valul respectiv. El se numea în limba traco-dacilor ‘dava’.”
 |
| “Dave” între Albania și Ucraina |
Înainte de Războiul Troian, Geţii se aflau numai la E de Troia iar după Războiul Troian, Geţii s-au aflat şi la V de Troia; e de reţinut că la vremea Războiului Troian, Troia nu era Geto-Dacă dar avea printre aliaţi pe Geţii din E / Anatolia şi pe Tracii din V / Balcani: inclusiv arhivarea pe “Tăbliţele de la Genucla” - ajunse la Sinaia - era o atitudine Anatoliană / Asiatică (căci - în general - Geto-Dacii Europeni, în Bazinul Dunării, nu obişnuiau să scrie, aşadar doar liderii Asiatici / Anatolieni ai Geto-Dacilor au făcut-o). Romanul Claudius Aelianus (născut la mijlocul secolului II, deci contemporan cu Geto-Dacii) a consemnat: “Se spune că dintre vechii Traci nimeni nu cunoștea scrierea. Ba că toţi Barbarii care locuiau în Europa socoteau că ar fi o mare ruşine să folosească scrisul. Cei din Asia după cum se spune îl folosesc într-o mai mare măsură”. În scrierea lui Diodor Sicul 2:47 - preluată de la Hecateu din Abdera / Tracia (din vecinătatea Genisea) care a trăit în secolul IV î.C. - despre preoţii Zeului Apollo apare că “Hyperboreii au un mod al lor propriu de a vorbi (‘dialektos’)”, ceea ce însemna că, în paralel cu Graiul popular, era şi un “limbaj religios” folosit de preoţi şi practic regăsit în notiţele Tăbliţelor liderilor Gheţilor; după cum a scris în “Regii dacilor” istoricul Dan Oltean din Deva - reședința județului Hunedoara - se pare că în total au fost mii de tăblițe scrise, prinse de obicei pe pereții sanctuarelor Geto-Dacilor, înfățișând tot felul de aspecte importante pentru ei (majoritatea acelora erau foarte prețioase nu doar prin conținuturi, ci și deoarece erau confecționate din aur).
Aflată la limita Traciei / Trakiei cu Macedonia / Makedonia, localitatea denumită după Abderos - fiul Gherganului Zeu Hermes - a fost un port Marin foarte prosper în Antichitate (pe coasta continentală în dreptul Insulei Tasos), până la distrugerea sa de către un mare cataclism în secolul IV; cetatea Abdera a fost colonizată de Fenicieni în secolul VII î.C. și de Ionianii din portul Vest Anatolian Teos 38,10 lat. N, 26,47 long. E în secolul VI î.C. (așa cum a scris Carianul Herodot în “Istorii” 1:170, filozoful Tales din Milet a povățuit Ionianii să-și rânduiască o singură adunare, anume cea din Teos / inima Ioniei). Denumirea Abdera / Avdera putea reproduce - conform istoricului Diodor Sicul 4:15, respectiv Mela în “Chorografie” 2:29 - numele surorii legendarului rege Diomedes / “Dio-Medes” al Traciei (din a opta muncă a lui Hercule) ori reda în Graiul local așezarea nobililor “Jurați” / “Giura”, după cum i-a studiat etimologia filologul German Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff 1848-1931: “Derenos” / “Derainos” era epitetul acolo al Gherghitului Zeu Apollo. Avdera = “Au-Dera” a găzduit în cetatea sa dinaști ziși Trac Derzis / Duras, în Balcani mai existând porturi asemănătoare, ca Durres în Albania sau Durosotor în Bulgaria (dinaștii Duras au fost semnificativi cârmuitori regali ai Geto-Dacilor, cu ecouri până în Evul Mediu timpuriu, ca dinaștii Dulo); sincron au fost atestați dinaști Sparga, ca liderii AgaTârșilor în România ori ca neamul Maedului Spartacus în Bulgaria: denumirile respective erau forme Europene ale celor Gherghite Anatoliene. În zona Tracă Abdera, inițial și-au avut baze navigatori Cariani iar pe primele monede ale orașului încă apărea sistemul de măsură Fenician; istoricul Carian Herodot 1:168 a scris că în 656 î.C. primul dinast în Abdera / Avdera a fost Timesios din Anatoliana Clazomene (gazdă pe coasta Asiei “Mici” a numeroase lebede = păsările Zeului HiperBoreu Apollo, numite acolo “klazo”). Într-adevăr, arheologia din Epoca Modernă a dezvelit în Avdera / “Av-Dera” numeroase artefacte Clazomene, printre care și dovada din secolul VII î.C. a practicării chirurgiei craniului acolo, de către V Anatolieni (după cum a prezentat și arheologul Anagnostis Agelarakis în 2006); deopotrivă Abdera și Tasos au întreținut de-a lungul întregii Antichități strânse legături cu coloniile Carianilor din Dobrogea - cea mai Nordică regiune Balcanică - zonă unde s-au emancipat dinaști ca Deceneu = “Zece-nu”, Diurpaneu = “Jur-pe-nu” (“Diur-pa-neu” / “Giur-pa-neu”), ș.a.: în Vechea Lume întâi conta ferirea de rău iar apoi conta facerea de bine (credința generalizată fiind că era permis tot ceea ce nu era interzis - pe cutume similare legislația fixându-se până azi - și ca atare, practic reținerile ce contau erau interdicțiile, anume cele ce nu trebuiau să fie). Liderii erau cei care jurau să păstreze restricțiile - fiind primii garanți pentru așa ceva - și se afirmau drept păstrătorii vechilor legi: în legături cu Gherghii Anatoliei s-au folosit în Balcani și termeni juridici (conectați inclusiv cu străvechile Adunări Gherga = “Consiliul Bătrânilor” / “Sfatul Înțelepților”), astfel - în general - ei apărând generic ca juzi = membrii juriilor: juriști, jurați sau judecători. Ţinând cont de afirmaţia geografului Georgiano-Anatolian Strabon VII 2:13 - contemporan cu Anticii Daco-Geţii - că la sfârşitul mileniului I î.C. “Geţii s-au amestecat cu Tracii”, reiese că Geţii nu erau chiar Traci Nordici, ci “Tracizaţi” (distincţi de cei cu care s-au amestecat, căci dacă de la început Geţii erau Traci, atunci n-aveau de ce să se mai “amestece” cu aceia ca să ajungă Traci Nordici); ţinând cont şi de faptul că ei vorbeau aceeaşi limbă din China până în Carpaţi, mai sunt de observat câteva aspecte, de conturare a identităţii Geto-Dacilor în Bazinul Dunării: faptul că Hitita mileniului II î.C. avea nuanţe “Latine” - după cum a remarcat chiar savantul care în Epoca Modernă a descifrat-o în premieră mondială - iar după Războiul Troian spre deosebire de Greaca tocmai apărută în V Anatoliei se vorbeau aceleaşi Graiuri “Latine” de către Trako-Makidoni în N Balkanilor şi de Gheto-Daki în Bazinul Dunării inferioare (folosind însă cuvinte mai apropiate de vechea Rumână decât de Latina ce a apărut în Peninsula Apenină / Italică la mijlocul mileniului I î.C.), confirmă prin cronologie şi răspândirea inclusiv geografică sorgintea Latinei mai ales Pontică / înainte de a fi fost dezvoltată în regiunea Laţiu din Peninsula Apeninică / Italică de către Romani. După Războiul Troian, riveranii Caspici (Da-Ghesii din Albania Caucaziană) şi riveranii Pontici (Ghesii din regiunea Pont de la malul Mării Negre, dintre Caucaz şi Capa-Dokia) au devenit riveranii Dunării, masiva infuzie Da/Ghesă - din răsăritul Pontului / Mării Negre în apusul Pontului / Mării Negre - consolidând atunci în Bazinul Dunării străvechii Ru-mâni, mai ales pe Valea inferioară a Fluviului, unde şi-au găsit locuri pentru aşezare, între Munţii Balcani şi Munţii Carpaţi. După agresiunea Sudicilor din mileniul II î.C. prin Războiul Troian, în Nordul lor s-a întâmplat atunci ceva firesc: fuziunea riveranilor din SE Pontic cu riveranii din SV Pontic - adică a celor din NE Peninsulei Anatolice cu cei din NE Peninsulei Balcanice - ceea ce a consolidat European, prin aportul celor din răsărit între cei din apus, străvechea lor moştenire Atlantă (la fel cum Ionianii de pe coasta V Anatolică au colonizat coasta V Balcanică, ducând acolo printre altele și la numirea Mării Ionice); Caucazienii “Da-Ghesi” / Daghesi, împreună cu Anatolienii Capa-Doci şi Ghesi din Pont, stabiliţi în Epoca Fierului ca Daco-Geţi pe Istru / Dunărea inferioară - printre Tracii Nordici - au contribuit la reuşita conservării Rumâne ca nicicând şi niciunde altundeva în fosta lume a Imperiului Atlant (a cărui capitală era înecată din mileniul VII î.C. pe fundul Pontic / al Mării Negre, la Nord de Bosfor). La sfârşitul mileniului II î.C., riveranii Pontici / ai Mării Negre conservau cultural (prin Grai, port, etc.) numeroase elemente străvechi Atlante, inclusiv Amazoanele - întoarse după Potopul biblic din N African - fiind semnalate Antic că au sfârşit întâi în Caucaz şi apoi au dispărut fizic în Carpaţi / ultimul lor loc de existenţă, odată cu Geto-Dacii; în mileniul I, în Bazinul Dunării inferioare şi N Balcanilor se vorbea vechea Rumână (limba recunoscută de toţi lingviştii Epocii Moderne ca fiind la baza actualei Române): nici Amazoanele, nici Geto-Dacii, n-au pierit însă din istoria Europei, Românii din actuala Românie fiind printre descendenţii lor direcţi, făcând istorie universală şi acum, de pildă milioane de Români - determinaţi ca întotdeauna în istorie pentru migraţie în lume de condiţiile politice şi economice - în prezent trăind în afara Țării. Românii, având Cultură Română, vorbind Româneşte şi trăind în România, au păstrat multe aspecte din fosta Ţară Sacră (după cum era popular zis Imperiul Atlant, dezmembrat în mileniul VII î.C. de diluviu), tărâm idilic al Erei de Aur rămas în memoria colectivă ca Rai, populat pe Văile Râurilor sale de riveranii care iubeau deopotrivă valurile ca Ru-mâni / Oamenii Râurilor şi soarele încălzitor / respectiv luminător, ca Ra-mani. Pentru ei, adoratul Mare Zeu (din vechime, de aceea zis Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moş”) şi vestita Mare Zeiţă (de aceea zisă “Vesta”) erau divinităţile supreme, reprezentându-le părinţii: Sarmis / “Sar-mis” = “Soarele Moş”, adică Sf. Ra din vechime, era Zeul-moş / Zalmoxe ca Tatăl Ceresc şi Rhea, care era vestita pământeană Mare Mamă, ei - acei Mari Părinţi Ra şi Rhea - patronând Raiul, populat de Ra-mani / Ru-mâni (Marii Părinţii Ra şi Rhea ai Ra-manilor / Ru-mânilor - adică ai celor rămaşi ca Ro-mâni inclusiv în actuala Românie - erau personificările din Epoca Pietrei pentru Cerul şi Timpul An, respectiv pentru Pământul Ga). Întemeietorul Sarmisegetusei a fost regele Sarmis / “Sar-mis”, un slujitor al Zeului-moş = Zalmoxe, contemporan cu împăratul Makedon Alexandru “cel Mare”, cu care a încheiat în Munţii Hemus un Tratat de prietenie (după cum a studiat în 1778 şi istoricul German Albrecht Gebhardi); un rege Armes / “Ar-mes” din Sciţia - adică din Dobrogea - a fost atestat de către Romanul Valerius Flaccus (fonetic, Armes era apropiat de Sarmis - Syrmus / Sarmoes fiind “Soarele Moesilor” - dar şi de Hermes, despre care Carianul Herodot a scris în “Istorii” că a fost strămoşul regilor Tracilor): aşa ceva conduce la concluzia - corespunzătoare datelor Antice - că, din dinastia regală înfiinţată de Gherganul Hermes, S/Armis = fondatorul Sarmisegetusei a fost regele Tracilor din Dobrogea / Sciţia Mică (un urmaş al său a fost împăratul Burebista - la putere din anul 82 î.C. - care a plasat localitatea respectivă în centrul Imperiului Geto-Dac). Chipul Zeului Armis a apărut pe monedele vechi Makedone - dinaintea împăratului Alexandru “cel Mare”, care susținea că-l avea printre înaintași - iar chipul regelui = “basileului” S/Armis a apărut atât pe “Tăbliţele de la Sinaia”, cât şi pe vechi monede utilizate de Geto-Daci (Zal-moxe şi Sar-mis fiind denumiri echivalente, poate astfel ajungând să fie numită capitala SarmiseGetuza, înaintea stabilirii Sarmaților Iazigi la V de ea, în Panonia / pe Valea Tisei inferioare): până în Evul Mediu se știa - după cum au scris de pildă Polonezul Maciej Miechowita în “Tratatul despre cele 2 Sarmații” din 1517, Britanicul Petere Heylin în “Cosmografia” din 1657, ș.a. - că Munții Sarmați erau Carpații (lanțul Montan ce separa Sarmația Europeană de restul continentului). Pe de o parte, însuși numele Sarmise-Getusa indica faptul că era capitala Getă dinspre Sarmați: aceia erau vecinii Geților, foarte puternici și respectați mult timp, căci le-au fost cândva suverani; pe de altă parte - după cum a descifrat în 2016 cercetătorul Eugen Nicolaescu, fost expert criptolog la “Centrul Național de Cifru al României” - “Tăblițele din Sinaia” au redat (într-un scris străvechi și sacru, deosebit de cele contemporane Grec sau Latin) cele știute și din alte izvoare, că vechii Makedoni și Gheții se înrudeau, chiar îndeaproape.
Până în prezent, toți 3 co-autorii Șerban Bobancu, Cornel Samoilă și Emil Poenaru ai studiului “Calendarul de la Sarmisegetusa Regia” publicat de Editura Academiei Române în 1980 au ajuns profesori universitari în Brașov; ei au susținut: “Răspândirea unor sanctuare similare conceptual cu cele de la Sarmisegetusa Regia (circulare, absidale și dreptunghiulare) pe teritoriul Daciei - la Bănița, Blidaru, Costești, Piatra Craivii, Bâtca Doamnei, Fețele Albe, Pecica, Piatra Roșie, Popești, etc. - induce ideea existenței mai multor centre unde se utiliza sistemul calendaristic dacic. Amplasarea sanctuarelor calendar pe terase artificiale, inferioare gradat ca nivel, era o soluție deosebit de ingenioasă care permitea ca de pe drumul pavat ce cobora din cetate spre sanctuare, să se poată vedea toate monumentele (deși au dimensiuni impresionante) astfel încât să se poată ‘citi’ imediat ziua, săptămâna, anul și ciclul în care se afla observatorul. Faptul că elemente numerice ale sistemului calendaristic dacic se regăsesc în folclor (versuri, blesteme, urări, dansuri, etc.) consolidează ipoteza existenței calendarelor dacice, relevând totodată că sistemul calendaristic integral nu s-a putut transmite pe cale orală după cucerirea Daciei de către romani, deoarece era cunoscut doar de ‘savanții’ vremii, în același timp și preoți. Surse istorice precizează că după cucerirea romană s-a dezlănțuit o adevărată prigoană împotriva acelor preoți, probabil fiindcă ei erau ‘liantul’ între diferitele grupări dace, pe planul doctrinelor ritualice. Așa se poate explica și distrugerea sistematică a părții de suprafață a sanctuarelor, instrumente ale acelei pături de ‘specialiști ai sacrului’. În afara regăsirii unor elemente numerice ale calendarelor dacice în folclorul românesc, s-a conservat și simbolistica sanctuarelor, prin de exemplu: stâlpii de armindeni, colacii de la botezuri, nunți și înmormântări, cercul horelor, repetabilități numerice specifice în cadrul unor dansuri - călușerii - sau a unor melodii, ca și multe altele. În Egiptul antic, alături de calendarul solar uzual, a persistat și un calendar lunar de mai veche sorginte, folosit pentru fixarea sărbătorilor religioase. Astronomii babiloneni au precizat timpul evoluției Lunii cu o diferență de numai 0,4 secunde față de astronomii moderni cu aparatele de precizie de azi. În străvechea Indie înaintea erei noastre a fost creat un sistem calendaristic care a anticipat cu milenii înainte calendarul nostru actual: în acel sistem anul era compus din luni de 29-31 zile, având durata de 365 zile, la care se aplica o corecție cu o zi la 4 ani, dar nu cu regularitate, ci în funcție de păstrarea strictă a coincidenței cu exactitatea astronomică; astfel s-a ajuns la valoarea medie a anului de 365z 6h 12m 36s, valoare foarte apropiată de valoarea exactă a anului sideral, care este de 365z 6h 9m 18s. Thales din Milet a prezis cu exactitate eclipsa de soare din ziua de 28 V 585 î.C. iar Aristarh din Samos știa că Pământul se mișcă în jurul Soarelui și în jurul axei sale înclinate. Dezvoltarea culturală a vechilor popoare a făcut să se ivească necesitatea conservării, tezaurizării cunoștințelor dobândite, astfel ca acelea să poată fi transmise în mediul social de la o generație la alta, să fie îmbogățite. O primă modalitate de fixare a fost memorarea cunoștințelor și transmiterea lor s-a făcut prin ‘învățare’. Sistemul oralității a fost cunoscut o bună bucată de vreme în vechea Indie și în vechea Grecie și este de presupus că și în Dacia. Ceea ce ne reține atenția este faptul că uneori au fost ridicate monumente care au servit și scopul de a ‘încorpora’ cunoștințe științifice, și - în special - de natură astronomică și calendaristică; ele de cele mai multe ori aveau și o destinație cultuală, servind deci unui scop religios; iar cum cunoștințele astronomice și calendaristice erau direct implicate în cultele respective, ele prezentau deci ‘suprapuneri de semnificații’.” În 1987, Dr. Cicerone Poghirc și Dr. Petru Culianu au comentat: “La Sarmisegetusa Regia, Templul Calendarului era compus din 2 sanctuare circulare făcute din coloane și lespezi de piatră și andezit și din stâlpi de lemn placați cu teracotă, dispuși în tipare regulate. Formele și materialele corespundeau diferitelor unități ale calendarului dacic. Conform demonstrației celor 3 co-autori, dacii utilizau, ca principala lor unitate de măsură a timpului, o săptămână fluctuantă, constând din 6 până la 8 zile. Un an dacic era compus din 47 de măsuri de acel fel și avea - prin urmare - de la 364 la 367 de zile. După un ciclu de 13 ani, calendarul necesita o corecție de o zi, care era marcată separat, pe o serie de coloane ce indicau ciclurile respective. După un ‘secol’ de 104 ani sau 8 cicluri de 13 ani fiecare, o nouă corecție de o zi era necesară și marcată. Pe un calendar dreptunghiular mai larg, putea fi măsurată o durată de timp de 520 de ani, adică un ciclu de 5 secole dacice, după care era iarăși nevoie de o corecție de o zi. Pe lângă ‘secolul’ de 104 ani, calendarul dacic opera și cu ‘secole’ de 91 de ani, adică 7 cicluri de câte 13 ani fiecare. În afara acelui calendar laic, dacii utilizau și un calendar religios, compus din 60 de săptămâni a 6 zile fiecare. O corecție de 68 de zile, marcată pe un cerc compus din 68 de coloane, era exact operația astronomică necesară după trecerea unui ciclu de 13 ani. Deși atât de sofisticat și precis, calendarul dacic avea po metodă simplă și eficientă de utilizare. După terminarea fiecărei durate de timp (săptămână, an, ciclu de 13 ani, ‘secole’ de 91 și 104 ani, perioadă de 520 de ani), era marcată o unitate succesivă, reprezentată de un element arhitectural (de exemplu coloană, lespede); acea unitate avea o altă formă și / sau era făcută dintr-un material diferit de cel utilizat pentru unitatea precedentă. Sistemul corespondențelor consta în a distinge diferitele valori ale cercurilor sanctuarelor și diferitele unități regulate din care este compus fiecare cerc. Odată ce se știe aceasta, întregul tipar devine previzibil și până și un copil sau un savant modern ar putea fi ușor antrenat să țină evidența periodică. Pe cât de ușor pare în practică, un atare calendar trebuie să se fi bazat pe principii matematice foarte complexe. Ar fi atins o precizie atât de remarcabilă, încât după 2275 de ani - corespondentul a 175 de cicluri de câte 13 ani - timpul indicat de calendar ar fi diferit de timpul astronomic cu numai 38,88 secunde. E mult prea precis pentru a fi adevărat. Templul Calendarului de la Sarmisegetusa Regia nu a fost construit înainte de Decebal, dar trebuie să se fi bazat pe un sistem descoperit de Deceneu. El oferă poate o confirmare a caracterizării făcută de Iordanes vieții religioase din Geto-Dacia”. În tărâmul Get sau Dac, știut ca Ro-mân / parte a fostului Rai, cei de pe înălțimi - Sfinții Munteni Dagi / Daci - o iubeau pe Mama Pământului Ga / Ka de jos (inclusiv pe preotesele ei - “zânele” - din Văi) iar Geții din Văi / terenurile joase îl adorau pe Zeul-moș de sus, din Cer; acela s-a născut de Crăciun și anual renăştea sau învia de Mărțișor / ziua Marii Mame Ga, căreia îi era partener (cu nunta celebrată la echinocțiul de primăvară): așa după cum era cuplul divin al Marilor Zei / Părinți Cer și Ga, “pruncii” Geți și Daci s-au înțeles istoric, completându-se reciproc. De 1 III / Mărțișor - ziua Marii Mame - când era sărbătorită Marea Zeiță - renăștea numai el, Marele Zeu, căci ea își avea celebrată ziua nașterii (învierea lui mereu corespunzând marelui eveniment al anului); Festivalul Primăverii se încheia prin debutul Anului Pastoral - azi Sf. Gheorghe - la aproape 2 luni de la Dragobete, perioadă consemnată istoric ca suficientă pentru Amazoanele care se împerecheau cu Ghergarii în orgiile din grădini să se convingă că rămâneau gravide. Din Epoca Pietrei ei toți au fost riveranii Pontului, transmițându-și post-diluvian tradițiile inclusiv în timpul următor - al Epocii Bronzului - pe un areal chiar mai larg decât cel inițial: spre aceeași destinație a Bazinului Dunării atinsă înaintea Războiului Troian de Sfinții Gini / Siginnii din Media (Țara Magilor / Ghergania, din S Caspic), după Războiul Troian s-au îndreptat Dagii din Albania Caucaziană (adică din actualele Azerbaidjan și Daghestan, din V Caspic), cuprinzând în ruta lor Anatolienii Capa-Doci și Gesi, dornici de alt trai după căderile sincrone ale Imperiului Hitit și Regatului Troian din Anatolia lor natală. Cercetătoarea Cristina Cerchez din România - de origine Armeană - a scris în 1958: “Cea mai veche limbă era a Frigienilor, a Pelasgilor; or, cine au fost aceia, decât strămoşii Dacilor? Glotologia dovedeşte în India denumiri de plante şi animale inexistente în condiţiile climatice ale locului, cuvinte Sanscrite rămase în urma fluxului Dacian. Horaţiu în ‘Liber’ 2 a spus că ‘Dacii vorbesc limba Barbară de idiomă Latină’. Dacii au fost - cu alte cuvinte - deţinătorii limbii Latine primordiale”.
Tatăl ei (marele arhitect Cristofi Cerchez 1872-1955) în “Dacia preistorică şi istorică” a afirmat: “Traian nu a venit în Dacia s-o Latinizeze şi nici s-o civilizeze, pentru că Dacii erau şi Latini şi civilizaţi înaintea Romanilor. Strămoşii noştri nu ne-au lăsat o artă monumentală ca în Asia sau ca în Egipt; nu ne-au lăsat piramide, cele mai de seamă monumente ale lumii: dar, dacă piramida este o sinteză - şi este o sinteză - apăi ‘teza’ e aici la noi, este în marele monument al naturii, munţii noştri. Şi dacă piramida este construită pe principiile tezei Dacice - principii absolut spiritualiste, care îi aparţin - confirmarea marilor scriitori Asiatici, Egipteni, Greci este o mărturie puternică. Pentru a cunoaşte istoria Dacilor, trebuie mai întâi să cunoşti foarte bine ţăranul şi în urmă Orientul; şi numai astfel, controlate între ele şi coroborate, se poate obţine ceva temeinic în cunoaşterea marilor noştri înaintaşi, Dacii. De la Daci ne-au rămas ţara, munţii, apele; ne-au rămas fiinţa şi limba, toate considerate de Asiatici drept ‘sacre’ şi acestea vorbesc. Platon a afirmat: ‘Cei dintâi oameni în Grecia considerau zei pe cei care erau adoraţi de către cei mai mulţi dintre Barbari, adică pământul, luna, stelele, soarele, cerul’. În colindele noastre, în balade, etc., cerul este adorat şi astăzi ca divinitate: ‘Cerul sacru’, ‘Cerul Domnului’, ‘Cerul cu stele’. Tot ce există pe cer, toate constelaţiile, întreaga boltă cerească, nu este altceva decât un reflex - ca într-o oglindă - a tot ce este de seamă pe pământ; astfel, se vede: carul mare, carul mic, cloşca cu pui, calea laptelui, ciobanul cu oile, crucea preotului, etc. (toate legate de viaţa omului pe pământ, cu care împleteşte o armonie perfectă, într-o simfonie divină). Omul Dac - la rândul său - nu s-a dezminţit şi a căutat să fie cât mai mult în vederile marelui creator - marelui arhitect al universului - să fie demn de opera divinităţii în care s-a integrat, pentru că era convins de ocrotirea divinităţii pentru buna lui purtare faţă de cer, care putea cu uşurinţă să-i retragă ajutorul lui şi să-l piardă, ori de câte ori îl nesocotea; astfel se explică răspunsul pe care l-au dat Geto-Dacii împăratului Darius, după cum a consemnat Herodot: ‘Nu ne temem de nimic, decât numai de mânia cerului’ (şi folclorul nostru ne arată îndestul atitudinea Dacilor în viaţa lor de toate zilele faţă de marele creator). Un alt element creator - spiritual şi material - care a impresionat omenirea, încă de la începutul ei, îndeosebi pe strămoşii noştri Daci, a fost, fără îndoială, luna / ‘sacra lună’, după cum şi azi îi spun ţăranii. Dacă soarele, cu căldura lui dogoritoare, influenţează materia, luna - prin liniştea ei fermecătoare - se adresează vieţii, inimii, sufletului: ea face legătura între cer şi pământ; în psihologia mistică Daciană, luna a fost cel mai însemnat element al creaţiei şi - mai mult - ea a personificat procreaţia. Element ispititor, element care răscoleşte sufletul, luna predispune la nostalgie, la pace, la extaz. Prin farmecul ei, luna - personificată în Ileana Cosânzeana - l-a ispitit până şi pe soare, întruchipat în Făt-Frumos. Soarele este în veşnica ei căutare, fără s-o poată ajunge. În cosmogonia Daciană, luna a fost personificată în Maica Domnului. Puterea cea mai mare pe care luna o are asupra sistemului nervos se vede în cunoscuta manifestare a somnambulismului. În lexicul Rumân moştenit de la Daci, somnambulul apare sub numele de ‘lunatec’; puterea de sugestie a lunii asupra sistemului nervos în unele cazuri devine zdrobitoare. Cultul Sidoniei Venera - ‘Fecioara’ noastră, ‘Născătoarea’ noastră, ‘Mama’ noastră, numită Sf. Vineri de Români - propagat în Sidon de Fenicieni ori la Roma (întemeiată de Sabei, care au fost din aceeaşi ramură Daciană ca Etruscii - care la început s-au numit Tursi, din aceeaşi familie cu Aga-Târsii - şi ca Latinii) avea simbolul ca un con, cu vârful în jos: cosmogonia sa lunară era legată de Iştar / Isis; uimitoare în preistoria noastră e prezenţa unor mici piramide făcute din os, lemn sau piatră - cu desene reprezentând femei şi bărbaţi - care nu se pot considera altfel decât simbolul lunii, al personificării ei, al procreaţiei, căci era ‘pronia cerească’ care se revărsa asupra pământului, cea pe care evanghelistul Ioan - crescut în Cultul Menhiric / adică al ‘firii omeneşti’, căci în pietrele sacre numite ‘Men-hire’ se poate vedea ‘hire’ ca ‘fire’ - a numit-o ‘Cuvântul’ (afirmând ‘La început a fost Cuvântul’). Stelele completează frumuseţea bolţii cereşti - a întregului univers în nopţile senine - părând că tăinuiesc ceva; măreţia vorbeşte sufletului şi aşa se resimte mărturisirea divină, revărsată asupra pământului. Omul - fiind un produs al naturii - nu este izolat şi nici de sine stătător pe pământ; fiind legat de cosmos, se încadrează lui, ca orişicare produs al naturii. Că e legat de natură, acest mare fapt îl afirmă tradiţia noastră: ‘Fiecare om îşi are steaua sa’. Miliardele de stele de pe cer reprezintă tot atâtea suflete pe pământ. Şi biserica creştină spune că, la naşterea Mântuitorului Iisus Christos, a apărut pe cer o stea strălucitoare - ca o cometă - care i-a condus pe Magi până la locul naşterii. Soarele e marele element generator. Pentru primii oameni, a fost o totală nedumerire apariţia şi dispariţia repetată a soarelui pe cer. Acest fenomen îi făcea să se întrebe cu îngrijorare, ori de câte ori apunea, într-o impresionantă apoteoză, dacă va mai reveni; turburarea lor o explică şi faptul că aveau în minte - prin tradiţie - marele eveniment al cuaternarului, cu întunericul lui, cu sfârşitul lumii, cu sfârşitul a tot ce este creaţie, viaţă. Acea teamă le-a curmat-o soarele printr-o făptură care-i anunţa rostul şi viaţa sa dincolo de pământ, ca şi revenirea; şi - într-adevăr - această făptură închinată lui este cocoşul, care în zorii zilei, ca şi în timpul nopţii, îi vesteşte existenţa: cu un sistem nervos strâns legat de univers, de sferele eterice, simbol al reînvierii, cocoşul a fost prezent în catacombe, anunţând revărsatul zorilor, cursul zilei şi miezul nopţii. Soarele trăieşte şi revine cu acelaşi fast, uneori mai fermecător decât acela cu care a asfinţit. Creaţia îi dă oul regenerator, pe care găina - după ce-l face - îl cântă prelung, parcă ar vrea să fie auzită de toată lumea: este singura pasăre de pe pământ care-şi cântă oul. Impresionat peste măsură de marea revelaţie - cum că totul este opera soarelui - ţăranul îl colorează în roşu aprins, ca soarele, şi-l încondeiază cu tot ce are cerul mai frumos, în care predomină soarele cu globul sclipitor şi cu razele lui. Ca omagiu adus divinităţii, printre obiectele care formează celebrul tezaur de la Pietroasa, găina ocupă locul de frunte, locul de cinste: o vedem executată magistral, cu totul şi cu totul din aurul cel mai fin; găina cu oul sub aripi, făcut din pietre nestemate aduse de pe toate meleagurile pământului. În mitologie, soarele a fost personificat de Apollo, căruia tradiţia poporului nostru i-a spus Făt-Frumos. Pitagora a menţionat: ‘Apollo vine din Ţara Hiperboreilor’. Dar unde este Ţara Hiperboreilor? Numele de Hiperborei scriitorii orientali l-au dat Dacilor iar ţara lor a fost Dacia. Chaldeea i-a numit ‘oameni de dincolo de lume, oameni eterici, supraoameni’ iar tradiţia şi scriitorii o confirmă. Dacia a fost considerată ţară sacră, cu popor sacru, cu Dunăre sacră, cu munţi sacri, etc. (ceea ce o dovedeşte ca loc de răspândire a aşa ceva, căci în trecut nu toate ţările erau sacre); Carpaţii au fost consideraţi munţi sacri şi Dunărea ca apă sacră (ca simulacru, Indienii având Himalaia şi Gangele / apă purificatoare, Egiptenii Nilul ca fluviu sacru, etc). Strabon a afirmat despre cei dintâi oameni care au descris regiunile pământului că îi numeau Sarmaţi pe Hiperborei, locuitorii de la Nord de Pont şi Istru. Ţara Hiperboreilor era imperiul sufletelor binevoitoare, ale căror aurore astrale luminau zonele multicolor. Apollo personifica lumina imaterială şi inteligibilă, soarele fiindu-i doar imaginea fizică, lumina din care purcede tot adevărul. Hiperboreul Apollo personifica soarele, deci pogorârea din cer, întruparea frumuseţii spirituale în sânge şi carne, absorbirea adevărului transcendent prin inspirare şi divinizare. Alături de celelalte mari elemente ale naturii generatoare, tradiţia neamului nostru consideră pământul de origine divină. Scrierile din Chaldeea - ţara cu care Dacii au luat primul contact în Asia - spuneau: ‘Pe vremea când ceea ce este sus nu se numea cer, când ceea ce este jos nu se numea pământ, abisul şi eternul au produs oameni fantastici iar omul trăia gol şi dezarmat în mijlocul acelor monştri, până în ziua când Oanes ieşi din Golful Persic, pentru a-l instrui’. Astfel, înaintea omului terţiar a apărut omul acvatic, strămoşul lui, Uriaşul. A fost el destul de superior, pentru ca Homer să-l considere prototip al zeilor? Răspund că da, şi dovada ne-o face preistoria, unde s-a întemeiat grija de suflet, pe care omul terţiar o avea pentru sufletul dispărutului; de asemenea, şi predecesorul său - omul acvatic - a dovedit însuşiri spirituale. Elementul creator al divinităţii a fost ‘cerul’ cu exponentul său ‘soarele’ iar elementul generator ‘pământul’ şi ‘apa’. Cea mai mare sărbătoare rânduită de Daci în cinstea marii divinităţi a fost Crăciunul (‘Crai’ = stăpân şi ‘Unul’ = unul singur, adică An); Dacii serbau Crăciunul ca omagiu adus divinităţii, pentru binefacerile soarelui: în primele zile serbau focul / ‘ignes’, care a intervenit la definitivarea şi aşezarea pământului în sistemul solar (biserica noastră l-a desfiinţat, cinstind în locul său pe Sf. Ignat iar Naşterea Mântuitorului a fost adusă la sărbătoarea Crăciunului). Prima biserică Daciană a fost întemeiată de Titanul Tarkitan / Targitaos, împreună cu cei 3 fii ai săi, slujind Sf. Treime; biserica cosmogonică avea la bază trinitatea, formată din cele 3 elemente - cerul, pământul, apa - cu numele hindus ‘TriMurti’ (în Chaldeea Un, Ea, Bil). Iată ce spunea Herodot 4:5 despre omul de cândva: ‘După cum mărturisesc Sciţii / Dacii, neamul lor s-a format astfel: la început, s-a născut pe acest pământ - care era pustiu - un bărbat cu numele de Targitaos / Tarkitan; şi zic ei că acel Targitaos / Tarkitan - mie nu-mi par că spun lucruri de crezut - dar spun că părinţii săi îi erau Cerul / Zeus şi fiica Niprului’. (‘Schitul’ a derivat de la misionarul religios Scit numit ‘schimnic’ / călugăr). În răsăritul Europei, pământul este plin de ‘gorgane’ (morminte), numite în Rusă ‘kurgane’; asemenea monumente s-au răspândit în toată Europa. Vechile gorgane erau făcute din pământ, în ‘Odele’ sale şi Horaţiu menţionându-le. Galii aveau ‘galgal’ pentru ‘gorgane’ şi ‘kerkeno’ pentru dolmeni. Vârful cel mai înalt al Muntelui Ida se numea Gargaron (după cum a scris Homer în ‘Iliada’), în Apulia / Italia, un munte purta în Antichitate numele Garganes (Pliniu, în ‘Istoria naturală’), etc. Ţăranii Români numesc vechile localităţi ferite de atacurile fiarelor ori ale oamenilor, aşezate mai mult pe malurile apelor, chiar pe grădiştele apelor, drept ‘cetăţui’ - cetăţi de pământ - afirmând că erau ale ‘Letinilor’; toate erau executate pe acelaşi temei principal neîntrerupt, din Epoca Pietrei, dovedind continuitatea unui acelaşi neam, dotat cu însuşiri care au constituit frumuseţea artei noastre ţărăneşti, înlăturând ipoteza unui popor de migraţiune. Strămoşii noştri se strângeau pe ‘grătarele’ de ape, în ‘delte’, ceea ce ne face să ne întrebăm: care a fost raţiunea ce a determinat aşezările oamenilor în medii aşa de neospitaliere - şi în special - de nesănătoase? Adăpost de migraţiuni nu se pot atribui preistoricilor, deoarece pământul a fost destul de încăpător ca să-i primească pe toţi, la început puţini la număr; aşezarea astfel n-o putem atribui decât unui interes de ordin vital, alimentul de căpetenie fiind peştele, care a lăsat din preistorie atâtea elemente-greutăţi de aruncat plasele de prins peştele, etc. (descoperite de arheologi). Odată viaţa începută pe aşa locuri, ea s-a continuat mai departe până în zilele noastre; dacă observăm cu atenţie neoliticul de pretutindeni, aflăm manifestări cu un început de artă decorativă, care prin forma şi specificul ei a pus temelia viitoarei arte ţărăneşti, pe care o găsim mai târziu răspândită în toată ţara, evoluând în diferite centre, după loc şi împrejurări, dând naştere stilului arhitecturii ţărăneşti: acesta este cel mai important argument de continuare neîntreruptă, până în zilele noastre, a omului preistoric peste tot cuprinsul ţării. Dar se pune şi o altă întrebare: omul preistoric a continuat să trăiască în acel grătar de ape neîntrerupt şi să dezvolte o artă ţărănească, justificându-şi viaţa, până în vremea când istoria a început să vorbească despre el ori a pornit vreodată din aceste locuri şi mai târziu a revenit de prin alte părţi? Răspunsul e foarte simplu: sunt convins - şi ca mine gândesc şi alţii - că nici un motiv n-ar fi făcut pe acel om, odată născut, crescut aici şi ajuns la maturitate, să părăsească locul unde a văzut lumina zilei, ca mai târziu urmaşii lui să se reîntoarcă pe acelaşi loc, păstrând vechile tradiţii; ar fi o naivitate, o lipsă de logică să credem astfel. Cultura Asiatică - care a fost fântâna de la care s-au adăpat Dacii - a determinat şi o arhitectură folosită în Dacia (mai mult de clasa cu dare de mână, fiind foarte costisitoare)”.
“În Dacia au fost popoare rămase locului - păstrătoare ale amintirii genezei şi care formează marele trunchi comun - cu ramuri pornite în migraţiune, chiar din preistorie. Rama a fost primul personaj mistic, urmaşul vechilor misionari Daci. Pornit din Dacia, şi-a întemeiat doctrina printr-un mare act de bunătate, de pace: s-a împotrivit jertfelor religioase omeneşti. Părăsind Europa în timpul primului flux, a trecut Caucazul, Iranul şi a ajuns în India, unde a devenit împărat, zeu, cel mai mare diriguitor de popoare pe malurile Oceanului Indian. Cerându-i-se în vis să renunţe la demnitatea de şef material în schimbul nimbului ceresc, el a îndemnat popoarele să-şi aleagă regi, după legile fireşti ale lumii; a spus: ‘Eu voi veghea de sus asupra voastră’. Învăţămintele lui Rama s-au împrăştiat peste tot pământul, în India, Iran, Egipt, fiind consacrat drept cel mai mare iniţiat. Egiptul l-a avut pe marele iniţiat Osiris, asemenea lui Rama în India. Cei mai vechi oameni, consideraţi şi astăzi adevăraţii autohtoni ai Egiptului, sunt Felahii / Valahii noştri; întreaga concepţie Dacică dusă în Egipt dovedeşte că Valahii nu s-au dezminţit, ci şi-au îndeplinit cu prisosinţă înalta lor misiune: preocupările şi manifestările psihice şi materiale se citesc pe pereţii monumentelor, exprimând felul lor de trai, portul lor, ş.a.m.d. (femeia din preistorie cu floricică în păr, cu grădiniţă în faţa casei, bărbatul cu îndeletniciri agricole / semănat, cules, treierat, etc). În vremea Novacului Osiris - Ostrea, căruia Dacii i-au închinat un munte în Gorj / urmaş al Uriaşilor, protejat de zei - a fost trasată Brazda la N Dunării; el purta cârja preoţiei şi haină lungă până la pământ: haina de preot (după acea haină lungă - mai târziu cu veacuri - Ioan Botezătorul l-a recunoscut pe Iisus, deosebindu-l în învălmăşeala mulţimii Evreilor, cu ocazia botezului). Herodot a consemnat: ‘Libienii erau un popor agricol; femeile purtau pieptare de piele şi aveau ştergare pe cap’. Isidor în ‘Origini’ a scris: ‘Getulii se spune că au fost Geţi, care au plecat cu corăbiile lor în număr foarte mare şi au ocupat Sirtele din Libia; şi fiindcă veniseră din teritoriile Geţilor au fost numiţi Getuli’. Geţii / Valahii au ocupat tot N Africii; ideologia menhirică s-a împrăştiat peste tot, în Egipt transformându-se în obelisc. Tebanii se considerau cei mai vechi oameni de pe pământ (Homer, Diodor Sicul, Tzetzes, ş.a.) iar în ţara noastră Tapae / Banat aminteşte de Teba; Diodor Sicul - fiul lui Apollonius din Agira - a fost strănepotul Istrului şi al Tisei, din Carpaţi (dintr-o bogată familie Bănăţeană mutată în Sicilia, el n-a scris la comanda cuiva: înţelegea Latina dar nu i-a agreat pe Romanii contemporani). Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau Blaci, de la Belaci (derivat din Valahi). O localitate din Asia Mică, lângă Muntele Olimp din Bitinia, se numea Blakia (Mela, Pliniu); acei locuitori au fost colonişti Geţi (Strabon). Pretutindeni menhirul, simbolul misionarismului (bolovanul mistic), şi-a păstrat caracterul spiritual, ca şi construirea templelor pe înălţimi; numai noi avem cuvântul ‘menhir’, care şi-a păstrat adevăratul înţeles: aşa se întâmplă şi când arunci o piatră în apă, la mijloc - unde a căzut piatra - apa turburându-se până în adânc şi cu cât te depărtezi de centru, inelele îşi pierd din intensitate. Există ideea greşită că Dacii au fost un popor de păstori sau de munteni - un fel de triburi - iar civilizaţia şi Latinitatea le-au dat-o Romanii, prin Romanizare; nimic mai utopic, nimic mai neadevărat. Papa Nicolae I (858-867) a scris: ‘Grecii numeau Latina limba pe care o vorbeau Sciţii’; dacă te obsedează o singură prezumţie - Romanitatea - şi excluzi documentele care o contrazic, te îndepărtezi de adevăr. Avem noi construcţia lor de frază? Avem noi pe ‘us’, ‘is’, ‘os’ şi verbul la sfârşit, aşa cum aveau Romanii? Vorbim aşa cum am vorbit de când ne găsim pe pământul acesta; noi păstrăm întreaga tradiţie, pe care popoare de aceeaşi origine n-o mai au. Italienii n-au tradiţia noastră şi nici folclorul pe care-l avem noi: se cunoaşte că-i popor nou. În Banat, ţăranul Dac - căci de departe îl vezi - spune: ‘Or hi multe neamuri pe pământul ista dar fruncea, noi suntem fruncea’. Atraşi de gloria Dacilor, care îngândura, de avutul lor care îndestula, Romanii şi-au îndreptat privirile către Dacia. Neputincioşi să lupte singuri cu un colos - recunoscut chiar de scriitorii lor - Romanii au adunat toate popoarele din imperiu, ale Europei, Asiei şi Africii, cu toţii laolaltă pornind războiul de distrugere asupra Daciei; iar după ani de lupte şi hărţuieli, au izbutit s-o răpună, şi cu aceasta - fără să-şi dea seama - au răpus chiar şi Roma lor, distrugând santinela şi rămânând ei înşişi în faţa puhoaielor Medievale: Sarmisegetusa a căzut, a ars, s-a năruit. Dacii - deşi slăbiţi - n-au pierit; faţă însă, n-au mai putut face. Incursiunea lui Traian a zdruncinat Dacia din temelii, reuşind s-o dezmembreze: aceasta a fost opera cuceritorului - promotorul Evului Mediu - care prin aceea a făcut o mare greşeală politică, distrugând zăgazul de la Nistru, deschizând calea năvălirilor Barbare, care s-au scurs până hăt departe, la marginile continentului European. Deşi crunt încercaţi de războaie, Dacii au rămas în centrul Latinităţii şi deţinătorii limbii adevărat pre-Latine, limba legată de existenţa poporului; marile evenimente petrecute în Dacia au fost transmise prin viu grai dar au fost şi scrise cu caractere Dacice, pre-Etrusce: dovezile ni le dau ornamentele de pe gulerele ţăranilor Ardeleni în ritm numai cu consoane - fără vocale - tezaurul de la Pietroasa, etc. Coloana Traiană reprezintă pentru cunoaşterea trecutului un valoros document istoric, fiindcă face cunoscute - sub forma unei cărţi ilustrată deschisă - marile evenimente politice ale timpului: prin bogăţia planşelor, plastica Antică - sub mâna iscusitului sculptor Apolodor - oferă atmosfera Daciei şi în special desfăşurarea celui mai înverşunat război purtat de Imperiul Roman, împotriva nefericitului popor Dac, neîngenuncheat până la împăratul Traian; în urma războaielor Daco-Romane, Traian a ridicat la Roma un întreg for, dominat de Coloana Traiană, a cărei lucrare s-a săvârşit în anul 113. Măreţia acelor construcţii a făcut pe împăratul Constantin cel Mare să spună - pe drept cuvânt, cu 2 secole mai târziu, când şi-a făcut intrarea triumfală în Roma - că n-avea pereche: un arc de triumf deschidea o piaţă imensă, înconjurată de colonade, în centrul căreia se ridica statuia ecvestră a împăratului Traian; ceva mai departe era Basilica Ulpiana, pardosită cu marmură Frigiană şi de cealaltă parte se înălţa mândra Coloană Traiană, înaltă de 38,22 metri, încadrată de 2 biblioteci, una consacrată literaturii Greceşti, cealaltă literaturii Latine. Din toate acele lucrări valoroase, astăzi n-a mai rămas decât Coloana Traiană, pe care au cruţat-o invaziile Barbare; statuia de bronz din vârf a fost dată jos şi topită dar basoreliefurile au rămas, ca un memento al evenimentelor petrecute. Era creştină a luat sub ocrotirea sa acest măreţ monument istoric, prin papa Grigore cel Mare (în secolul VI); în secolul X, în piaţa forului se ridica o mare mănăstire, căreia Coloana i-a servit drept clopotniţă. Basoreliefurile Coloanei Traiane minunat executate au constituit sursele de inspiraţie artiştilor Rafael, Leonardo da Vinci, Michelangelo, ş.a.; în anul 1812, împăratul Francez Napoleon a dispus să se îndepărteze toate depunerile care ameninţau să invadeze piedestalul. Coloana Traiană în conţinut este o cronică lapidară a războaielor cu Dacii ale lui Traian (care îl avea lângă el ca general pe fiul său adoptat Hadrian, viitorul împărat), o oglindă fidelă a luptelor, care au durat 5 ani, reprezentate în tablouri sculptate în spirit realist, asemenea operelor de artă Egiptene sau Mesopotamiene, exprimând sentimentul naţional; sculpturile se desfăşoară în spirală, începând de la bază spre partea superioară. O scară cu 185 de trepte se află în interiorul Coloanei şi primeşte lumina prin 43 de deschizături. Adevăratul nostru testament nu este însă pe Coloana lui Traian - care înfăţişează înfrângerea biruitorilor de până atunci - ci Arcul de Triumf al Dacului Galeriu, de la Salonic, înălţat după 2 secole, care este actul de renaştere al strămoşilor noştri. Împăratul Constantin cel Mare, tot Dac de origine, urmărind ideea patriotică a lui Galeriu, a căutat să lege Balcanii cu patria-mumă Dacia, construind un alt pod peste Dunăre. Din geneza Dacă a luat naştere arhitectura universală, având la bază 2 mari concepţii, 2 mari realităţi: arhitectura munţilor / ciclopică şi arhitectura ţărănească, inspirată din preistorie; arhitectura munţilor / ciclopică s-a întemeiat pe ideea de masivitate - executând şi bolţi cu mare îndemânare - iar monumentele ţărăneşti, cu osebire religioase, erau încă din paleolitic: arhitectura ciclopică şi arhitectura ţărănească au fost considerate sfinte, realitatea dovedind că ne-a rămas îndestul de la Daci, căci nu pot exista flori şi fructe fără trunchiul care le alimentează. Ca exemple, se poate observa destul de bine care era arhitectura Sarmisegetusei pe Coloana Traiană - arcul supraînălţat, arcul eliptic dar şi contrafortul existau cu veacuri înaintea impunerii lor în arhitectura Medievală Europeană - dar şi fundamentul brodat colorat al ornamentelor de pe întreaga artă decorativă ţărănească, de la costumele naţionale până la pictările vaselor / ceramicii sau ale pereţilor caselor ori bisericilor. Arhitectura de bază în Dacia era aşa-numita ‘casă-leagăn’ = ‘hula’, a cărei origine se pierde în negura timpurilor: ‘hula’ (‘cula’ după cum îi mai spunem) la începuturi era o casă-cerdac etajată, un fel de bloc asimetric având distribuţia golurilor după necesităţi, cu ferestre inegale, aşezate pe faţadă la bunul plac al meşterului, fără legi, însă dispuse în mod artistic / pitoresc, din ea apoi dezvoltându-se casa boierească. Romanii în părţile ocupate, cu liniile lor condiţionate şi reglementate, au distrus scânteia spiritului şi priceperii Dace iar după ei, trecerea atâtor neamuri peste băştinaşi le-a redus personalitatea, rămasă reflectată cu precădere în ‘arta ţărănească’.”
 |
| Dacia 106-271 |
Este de remarcat că Romanii au cucerit multe pe 3 continente, însă pentru nici una din acele isprăvi n-au ridicat vreo Columnă monumentală, aşa cum au făcut-o în capitala imperială după ce au cucerit o parte a Geţiei, ceea ce se poate explica prin faptul că în ochii lor realizarea respectivă era deosebită faţă de celelalte spaţii cucerite (Romanii - până la înfrângerea Geto-Dacilor din N Dunării prin războaiele de la începutul secolului II - plăteau acelora tribut, ceea ce era umilitor pentru Imperiul lor întins pe 3 continente). În secolul IV, ultimul împărat bizantin păgân, anume fratele vitreg al împăratului bizantin Constantin “cel Mare”, Iulian 331-363 “Apostatul” (adică “Rebelul”, zis astfel fiindcă era contra creștinilor), în secțiunea 22 din lucrarea “Despre Cezari” / adică “Despre împărați” a atribuit însuși împăratului Marcu Traian al Romanilor - învingătorul Geto-Dacilor din N Dunării - citatul: “Geții pe care i-am învins erau cei mai valoroși războinici din lume, nu numai datorită tăriei trupurilor lor, dar și datorită doctrinei pe care o dețin de la slăvitul lor Zalmoxis; convinși că ei nu mor nicidecum, doar că își schimbă locul de ședere, ei sunt mai degrabă dispuși să înfrunte moartea decât alții călătoriile”. Imediat ce a murit împăratul Traian, în vara anului 117, Daco-Geţii ocupaţi, ajutaţi de Geto-Dacii liberi din E şi N, sub cârmuirea lui Gargo - Latin scris Gapto - au declanşat o mare răscoală pe partea stângă a Dunării, pentru alungarea cotropitorilor, ceea ce l-a determinat pe împăratul Hadrian al Romanilor să se gândească la părăsirea provinciei, deoarece a înăbuşit-o cu greu (numai la insistenţele amicilor care i-au amintit de imensele jertfe anterioare cu un deceniu şi cu gândul lacom la ce bogăţii ar mai putea jefui determinându-l să nu-şi pună ideea în practică), pentru siguranţă el dispunând însă dărâmarea podului de la Severin, astfel ca eventualele invazii Geto-Dace pe partea Sudică a Fluviului să nu fie uşoare: autohtonii N Dunăreni n-au pierit toți odată cu războaiele contra lor (s-a probat că numai unul de-al lor - de sorginte Tracă / Troiană - aşa cum a fost împăratul Marcu Traian, a putut să-i învingă, în încleştarea fratricidă din care a apărut Dacia Felix, însemnând Dacia “Fericită”, anume fericită pentru Romani, nu şi pentru Daci); în mod asemănător, azi militari Români operează cu succes relativ la sol contra indigenilor Afgani, combatanţii având în urmă cu milenii aceiaşi strămoşi (concret azi ei nu ştiu asta şi de fapt - chiar de-ar ştii - nici nu le pasă de asta, având interese divergente). O schiță privind răspândirea genetică a bărbaților în anul morții împăratului Marcu Traian al Romanilor se poate vedea în continuare:
Atunci - în acel an 117 - împăratul Hadrian a cerut ca Romanii să înveţe a urla în atac, aşa cum făceau Geto-Dacii; contemporan evenimentelor Antice, filozoful Frigian / Anatolian Epictet 50-135 (din Hierapolis / Pamukkale) a rezumat: “Atenienii şi Spartanii s-au certat cu alţii iar Tebanii cu ambii. Perşii cu Elenii iar Makedonii cu ambii. Şi acum, Romanii cu Geţii”. După jumătate de secol, după anul 167, când “Străluciții” = Costobocii - Daci liberi din N - au atacat puternic, în reorganizarea Daciei Romane o mare parte din regiunea Banatului n-a mai fost cuprinsă imperial:
De altfel, despre răspândirea în N a Geţilor (mai ales din cauza presiunii Romanilor de la S), academicianul Român Vasile Pârvan a enunţat în “Getica” din 1926: “Geţii s-au întins până în Boemia, până la cursul mijlociu al Oderului şi până la cursul inferior al Vistulei, până la mlaştinile Pripetului şi până la cataractele Niprului”. Roma - după exact 8 secole de la prădarea sa de către Gali / Keltoi - a fost cucerită de nimeni altcineva decât de Goţi = urmaşii Geţilor, anume în 24 VIII 410 de cei aflaţi sub cârmuirea regelui Got Alaric, născut în 370 la Dunavăţu de Jos 44,58 lat. N, 29,13 long. E, comuna Murighiol / judeţul Tulcea, de pe limanul Argamos (parte a grindului Dobrogean Peuce, din marginea Deltei Dunării): la 304 ani după distrugerea fostei capitale Sarmisegetusa a Geto-Dacilor, timp de 3 zile, trupele Gote / Gete au început prin a jefui fosta capitală Roma a Imperiului Roman (însă au tratat uman locuitorii şi au distrus doar câteva clădiri); e de ştiut - conform şi Dr. Mihai Vinereanu în 2009 - că Romei în Gotă i se spunea Ruma (nume împrumut de la Geto-Daci). Așa cum mulți Romani încă de demult au ajuns în Dobrogea tot așa și mulți Dobrogeni Antici au ajuns în Ruma / Roma: din anul 404, în fosta capitală imperială Romană trăiau Sf. Gher-man din Dobrogea, împreună cu anturajul său, rudele Ioan Casian și sora aceluia, toți martori în 410 ai sosirii altor Dobrogeni acolo, anume cuceritorii cârmuiți de regele Dobrogean Ala-ric (probabil că acei creștini Dobrogeni - rezidenți de câțiva ani în Roma - și-au ajutat camarazii Dobrogeni să ocupe mândra cetate); Goţii apoi au rămas la putere în Peninsula Apeninică / Italică pentru mai multe generaţii (cumnatul Ataulf al lui Alaric - care i-a succedat la putere - chiar s-a gândit să-i dea numele de Goţia / după cum a consemnat istoricul Paulus Orosius 375-420). Ar fi de observat că în anul 408 Romanii au emis legea anti-păgână prevăzând: “Dacă vreo imagine va fi găsită în temple sau sanctuare, vor fi nimicite din temelie. Clădirile templelor care se află în cetăți sau orașe, în afara zidurilor, vor deveni de uz public. Altarele vor nimicite oriunde s-ar afla”; creștinii au prăbușit anterior sosirii cuceritorilor Geți / Goți instituții serioase, astfel că de fapt au facilitat transferul puterii din vechea paradigmă spre noua stăpânire. Din anul 415, când Dobrogeanul Sfânt Gherman a decedat de bătrânețe la Roma, Dobrogenii frați Casian (anume Ioan și sora, probabil și înrudiți Cir-Casian, respectiv Caucazian, Dr. Eberhard Bruck documentând în 1956 legăturile lor familiale în fostul Regat Gordian = Gordyene / Qardu, vecin cu Armenia) s-au mutat în Galia, ei fondând în Marsilia fiecare câte o Mănăstire, el a Sfântului Victor / martirizat acolo în anul 290 - devenit patronul capitalei Estoniei - ea a Mântuitorului. În Europa Antică, probabil un prinţ Get / Dac - frate ori fiu al regelui Decebal - a întemeiat dinastiile regale ale Geţilor liberi / Goţilor răsăriteni Amali şi Goţilor apuseni Balţi, foarte posibil Diegio / Giegio şi Vezino / Gegino putând fi scrieri diferite ale aceluiaşi - notat Gapt de Iordanes în “Getica” - strămoş al OstroGoţilor Amali, respectiv al ViziGoţilor Balţi (iar Gapt poate a fost transcrierea Latină a formei Garg din sursa Greacă, adică la Iordanes să fi fost preluarea Latină Gaptos pentru Grecul Gargos, scrierile celor 2 alfabete având “P”=“R” şi “T”=“G”, doar iniţiala - aşa după cum s-a evidenţiat masiv în practică - fiind de obicei foarte clară; pe de altă parte, o acceptare directă a numelui Gaptos îi apropie înţelesul de Egipteanul Copt/os, Sumerianul Gopta şi Sanscritul Gupta - din aceeaşi gotră cu Dinastia Garga - pentru “Guvernator”). Corespunzător Dr. Murad Adji în 2007, în înțelesul vechi Turk / Gurg, “Amal = “Calm” iar “Balt = “Baltag”): așadar la Goți ramura Amală era pașnică iar ramura Baltă era războinică. Imediat după distrugerea capitalei Sarmisegetusa Regia a Daciei independente de către Romani în anul 106, cârmuirea Daco-Geţilor liberi (mult mai numeroşi decât cei ocupaţi) era firesc să fi fost preluată de către prinţul Dac Vezino / Gezino - fratele sau fiul regelui Decebal - eroul conducător şi al bătăliei de la Tapae / Banat din anul 87: o parte din Geto-Daci s-au refugiat spre Baltica, însă în secolul următor s-au întors - ca Goţi - determinând prin atacurile lor sfârşitul Imperiului Roman. Primele contacte la Dunăre cu Romanii au fost în secolele II-I î.C., când generalul Minucius Rufus - aflat din 109 î.C. în conflict cu Tribalii / considerați de cercetătorul Makedon Basil Chulev în 2016 ca fiind cei din 3 orașe, “bal” echivalând “polis” - a trecut în Banat (după cum au scris vechi autori, ca Sallust 86-35 î.C. în “Bellum Iugurthinum” 35, Velleius Paterculus 19 î.C. - 31 în “Istoria Romană” 2:8, Tit Liviu în epitomul 65, Frontinus în “Strategemata” 2:3, Florus 3:4, Eutropiu 4:27, ș.a.); apoi au fost generalii Romanilor Scribonius Curio / guvernatorul Macedoniei care după succesul din 75 î.C. contra Dardanilor a trecut Dunărea în Banat (“fără a pătrunde în desimea codrilor întunecoși din inima regiunii”) iar în anul 10 î.C. Marcus Vinicius a intrat contra Dacilor în Banat pe Tisa și pe Mureș. La Tapae, Dacii Bănățeni i-au bătut pe Romani; după 14 ani, în 101, când Romanii au revenit, cu forțe mai importante, restul Dacilor n-au ajutat, lăsându-i tot pe Dacii Bănățeni să se bată cu Romanii, considerând că dacă au făcut-o odată, atunci mai pot și a doua oară (în ciuda vitejiei Daco-Geților, lipsa lor de unitate i-a avantajat pe Romani): împăratul Marcu Traian al Romanilor a folosit cea mai puternică armată a Vechii Lumi - pe atunci Imperiul Roman era la apogeul său - iar în ciuda numărului uriaș de militari, abia în anul 106 a reușit să ocupe o mică parte din Regatul Dac. Conform cercetătorului Costas Melas, răspândirea limbilor Baltice în secolul II a fost între Bazinul Niprului superior și litoralul Baltic / Bazinul Vistulei inferioare:
 |
| Răspândirea limbilor Baltice în secolul II (Costas Melas, 2020) |
 |
| Decebal (notat pe Tăblițele de la Sinaia) |
 |
| Denumirea capului în Europa |
Considerând circumstanţele mileniilor II-I î.C., se pare că neamul / dinastia regală a lui Decebal îşi avea rădăcinile în Anatolia / via Dobrogea - atât pe linie maternă, cât şi pe linie paternă - printre străvechii Gesi din Pontus şi Gherghiţi din Caria, confirmând deopotrivă regula instaurării cârmuitorilor “alogeni” şi cununiile dintre rudele nobile (practici curente pe atunci, pentru perpetuarea puterii); într-un fel, înaintaşii lui Decebal au fost identificaţi de Geto-Dacii din Bazinul Dunării inferioare drept cei mai potriviţi lideri dintre ei, recunoscuţi şi respectaţi ca atare. Puterea lor la Istru / în Bazinul Dunării inferioare a ajuns la apogeu după ce în mileniul I î.C. liderii Dinastiei Aga-Târsă S/Parga din Ardeal, respectiv liderii Dinastiei Gurag / Zuraz din Dobrogea, împreună cu liderii Gugulanilor din Banat au reuşit să domine Antic coerent - şi împreună - întregul spaţiu Carpato-Dunăreano-Pontic; apropierea în triunghiul respectiv a fost desăvârşită de Ponticii Zuraz / Gurag, care - urcaţi pe Dunăre - au unit (începând din Carpaţii Sud-Vestici) Geţii din Văi şi Dacii din Munţi: de la Porţile de Fier / Gherdap până în S Ardealului - ca de exemplu în Ţinutul Haţegului - controlul era exercitat de străvechii Gugulani (din jurul Muncelui Sacru Gugu al Banatului), având Gherga ca neam important / inclusiv azi Gherga este un nume semnificativ între Gugulani şi în Banat, în general. În răsăritul Ţinutului Haţegului - aşa după cum Bănăţenii zic “Munce” Muntelui - sanctuarul capital Antic accesibil pe larg poporului a fost Grădiştea Muncelui (unii numind Grădiştea Geto-Dacă şi ca a Muncelului - adică a unui Munte mai mic decât Muncele Sacru Gugu - astfel reliefând încă o dată statutul ei): era sacra “grădină” = “grădişte” a Muncelui Sacru Gugu - central Gugulanilor / aflat în Sudul Muntelui Mic, la poalele căruia în Evul Mediu Gugulanii și-au avut capitala Caransebeș a Ținutului lor - numit Koga-ionon (Muntele Sacru al Geţilor / Gheţilor şi al Daghilor / Dakilor); Daghii / Dakii - Latin numiţi Daci - adică aceia de pe înălţimile Carpaţilor - şi Gheţii / Geţii din Valea Dunării inferioare în Antichitate s-au unit religios dar şi politico-militar inclusiv cu Nordicii Ardeleni dominaţi din Epoca Fierului de Aga-Târşi, stabilindu-şi central baza în Ţinutul Haţegului, cu capitala administrativă la ceea ce azi e Subcetate şi cu capitala religioasă la Sarmise-Getusa (locul unde Sanctuarul Grădiştei de Munte / Munce avea rolul esenţial). Istoricul Român Dan Oltean din Deva / reședința județului Hunedoara a afirmat că axele principale ale Sanctuarelor Geto-Dacilor nu erau orientate NS - ca la alte popoare Antice - ci în mod deosebit / distinct la 23° NE, adică respectau înclinația axei de rotire a Pământului (ceea ce reda deopotrivă rigoarea astronomiei lor, cât și importanța legăturilor lor religioase cu Cerul), observând și că ulteriorii Romani au păstrat toate denumirile topografice Geto-Dace / inclusiv numele capitalei Sarmisegetusa.
Profesoara Maria Ciornei din Bucovina a scris despre cei din Țara Bârsei că erau “Bârseni derivând de la anticul Târseni”, adică aceiași atestați ca Aga-Târși în Ardeal și respectiv E-Trusci în Apenini; în 2004, dânsa a explorat “Unde era Kogaiononul?”: “Credem că Muntele Sfânt al daco-geților trebuie localizat în zona Vârfului Godeanu, în relativă apropiere de zona lor rezidențială, dar nu este exclus ca și ceilalți locuitori ai Daciei să-și fi amenajat asemenea lăcașuri, care aveau rolul de a adăposti ritualurile efectuate de preoți și inițiați în legătură cu cultul zalmocsian. Muntele Sfânt e legat de existența peșterilor pentru că acestea erau adăposturi naturale și ofereau condiții ideale desfășurării tainelor legate de credința în Zalmocsis. Muntele Sfânt în viziunea noastră a fost Muntele Godeanu. Cuvântul Kogaionon cu siguranță are terminația greacă, deci trebuie să acceptăm, prin analogie, o terminație dacă, pelasgă în fond, conform atestatului ‘Decebalus per Scorilo’. Rezultă deci forma Kogaianus. Căderea terminațiilor finale - deci și a lui ‘s’ - a fost un fenomen general în trecerea spre noua limbă, daco-româna, rezultând forma Kogaianu; ‘g’ a devenit ‘d’, într-un grai în care s-a impus vorbirea într-un ritm firesc, care a șters deosebirea de pronunție între aceste sunete. Ca urmare, s-a ajuns la forma Kodaianu. A avut loc metateza ‘i-a’ și ca urmare a apărut forma Kodianu; menționăm că forma aceasta cu inversarea locurilor ‘a’ cu ‘i’ putea exista chiar în forma originară, căci în limba greacă diftongul ‘ai’ se citește ‘e’. Trecând peste această paranteză, mergem mai departe și, având în vedere o lege general valabilă pentru toate limbile, anume aceea a comodității în vorbire, Kodianu a devenit Godianu respectiv Godeanu. Deci, pentru edificare: Kogaionon - Kogaianus - Kogaianu - Kodaianu - Kodianu - Godianu - Godeanu. Vârful Gugu era locul sacru din apropierea Munților Sacri Godeanu, în care se săvârșeau misteriile zalmocsiene, de inițiere, transmise oral din generație în generație. Numele de Gugan era cunoscut încă din antichitate, de anticii greci. O localitate în care s-au luptat giganții cu zeii se numea Gigonus (conform lui Stephanus Byzantinus). Hercules ale cărui legende sub numele de Iorgovan sunt legate de Munții Mehedinți, a avut la egipteni și epitetul de Gigon (conform lui Hesychius); în tradițiile românești a fost numit fecior de mocan. Tabula Peutingeriană a menționat o localitate a Daciei vechi, situată pe drumul dintre Mehadia și Caransebeș, anume Goganis, adică Gogani. Strabon afirma că ligurii, emigranți din Carpați, aveau catâri numiți gugănești, sau de munte. Numele de gugani ne duce cu gândul la Muntele Sfânt. Guganii - Koganii - Kogaionii erau locuitorii Kogaiononului sau ai Godeanului, așadar ‘gogaianus’ a devenit ‘goganus’ și - în cele din urmă - ‘guganu’. Încercăm să fim mai convingători prin metoda verificării, ca în matematică. Dacă până acum am arătat cum s-a ajuns la termenul ‘guganu’ de la cuvântul Kogaionon, vom încerca să arătăm că numele lor arată proveniența de la oronimul Godeanu: ‘godianus’ = ‘God-Ianus’ (pierderea terminației ‘s’ a fost un fenomen general în evoluția de la limba pelasgă la limba română) și se pronunță ‘gogianu’, ce se întâlnește și astăzi în unele regiuni ale țării, sunetele ‘de’ și ‘di’ devenind ‘ge’ respectiv ‘gi’ (în Banat existând, în paralel, în zone mai apropiate sau mai îndepărtate de Muntele Godeanu, pronunția ‘goganu’, de aici rezultând ‘guganu’). Faptul că aceștia sunt amintiți încă din antichitate, în diferite colțuri ale lumii, dovedește străvechimea și continuitatea pelasgilor daco-români pe aceste locuri și - mai mult - demonstrează originea pelasgă a limbii daco-române și extraordinara răspândire a populației pelasge, în perioada preantică și antică. Vârful Gugu a luat numele locuitorilor din jurul său, kogoianii - guganii - gogianii - godianii, trăitori în Muntele Sfânt Kogaionus / Godeanu. Oronimul Gugu e conectat fonetic de Godeanu. Cuvântul Godeanu(s) are în rădăcină și cuvântul ‘God’ = ‘sfânt’ / ‘curat’ și Ianus = Dumnezeu, deci Ianus la pelasgi de fapt însemna ‘Cel cu 2 fețe’, adică Stăpânul Vieții și al Morții. E vorba deci de muntele în care se preamărea Ianus - Dumnezeu - Cel Sfânt - Zalmocsis. La români, legendele vorbesc de Iovan Iorgovan care era din neam herculean, de gugani, și miturile spun că Hercule a fost pelasg. Există aceeași rădăcină în cuvintele Iovanus - Ioanus - Ianus, ultimul (ca de altfel și celelalte 2) e un cuvânt de origine pelasgă, nu latină, deci însemnănd ‘cel ce-l slujește pe Ianus, pe Dumnezeu, pe Zalmocsis’. Că Muntele Godeanu era Muntele Sfânt ne-o confirmă și un antroponim, anume Tănăsucă Mocodeanu. Acela era cântăreț de biserică, care l-a învățat pe George Coșbuc să citească, la 5 ani. Cuvântul este alcătuit din ‘mo’ și ‘gudeanu’, ‘mo’ fiind rădăcina cuvântului ‘mocsus’ adică ‘moș’, ‘stră-moș’ iar ‘gudeanu’ înseamnă ‘sfânt’ (cel cu vârful în cer, în limba pelasgă), recunoscut și azi în germanicul ‘God’-‘Got’. Am demonstrat aceasta când am arătat care a fost evoluția fonetică de la Kogaionon - deci Muntele Sfânt - la forma de Godeanu, care înseamnă același lucru. Tanasucus era acela care ‘știe rugăciuni de mic’, ‘este în legătură cu cele sfinte’. Acesta se întâlnește la greci, preluat din limba pelasgă și există până azi în limba română sub forma de Tănase sau Atanase. Asocierea dintre cele 2 nume nu ni se pare întâmplătoare, având în vedere sensul acestora. Termenul Mocodean (Mogodean) poate fi interpretat în funcție și de componentele ce alcătuiesc cuvântul, respectiv ‘cei bătrâni’ și - prin extindere de sens - ajuns să însemne ‘cel ce ascultă de părinți’, depozitari ai experienței înaintașilor și ‘godeanu’, anume ‘cel care respectă datinile sfinte’, deci respectă credința moșilor. Iată deci Godeanu se confirmă a însemna Muntele Sfânt, muntele care reprezenta sacrul. Vremea a vremuit, popoare și imperii s-au topit, strivite în neant, sau de propriile orgolii, numai neamul semeților daci și-a legat Pământul de Cerul de deasupra, prin Kogaionon = Muntele Sfânt, al cărui vârf atingea lumea Spiritului, simbolul forței existențiale și a continuității celor veniți din veșnicie și meniți a fi veșnici. Cu privirea în adâncurile timpului și cu inima sfințită de sfințenia lor, a strămoșilor, pătrundem, cu recunoștință, datorită Harului Divin, în lumea miraculoasă a celor care n-au dispărut niciodată, căci ei sunt în noi și vor trăi veșnic în copiii ce se vor naște”.
La un mileniu de la Anticul rege Decebal al Daciei Felix (aşa după cum a fost numită provincia respectivă în Imperiul Roman / parte a fostului Regat Geto-Dac), puterea Gugulanilor - mare între Gherdap / Porţile de Fier, Gugu / Muncele Sacru şi Grădiştea Muncelui / Muncelului, Tradiţia Gugulanilor conservată până în Epoca Modernă reţinându-i ca “primii oameni de pe Pământ”, “oştenii lui Zalmoxe”, etc. - încă era semnificativă atât în Banat, cât şi în S Ardealului, până în Valea Oltului din Ţinutul Făgăraşului / cel mai răsăritean loc ce ţinea de Banatul Severinului cu capitala la Caransebeş, la poalele Nordice ale Carpaţilor Meridionali fiind atestată stăpânirea Medievală de către Cărăşanul Negru-Vodă, a cărui familie s-a înrudit cu cea a Cavalerului Medieval Grigore / Gheorghe, respectiv Gherga: astfel a început Ţara Românească - dezvoltată prin uniri până la România Modernă de azi - iar nu altfel (după cum i-a fost istoria reală / atestată de toate probele - în asemenea context cu început Bănăţean - şi nu din alte direcţii). Așa după cum milioane de Britanici afirmă că sunt înrudiți cu familia lor regală din Epoca Modernă sau după cum o bună parte dintre Moldoveni se pot vedea ca urmașii domnitorului Medieval Ștefan “cel Mare”, în armonie cu mulți Români - care la modul personal îi bănuiesc pe Daci printre strămoșii lor direcți - Eugen Gherga poate afirma că e unul din numeroșii descendenți ai Anticului Decebal Zuraz / Gherga, ultimul rege al Daciei independente, lăsând terții să demonstreze că nu e așa ori că e așa (această lucrare prezintă doar elementele existente, concluziile aparținând fiecăruia); indiciile sunt deopotrivă anterioare și posterioare regelui Decebal: dinaintea sa istoricul Carian Herodot a consemnat că regii Traci îl divinizau pe Hermes - Zeu care era special slăvit în regalul Sanctuar Gherga al Cariei - iar după decesul regelui Decebal al Tracilor Nordici, descendenții săi s-au regăsit în arealul unde a domnit ca Gherga, numiți exact la fel ca strămoșii regali Gherga din Caria. În 1843, istoricul Moldovean Mihail Kogălniceanu a afirmat: “O sută de ani după Christos, întâlnim pe Decebal, cel mai însemnat Rigă Barbar care a fost vreodată, mai măreţ, mai vrednic de a fi pe tronul Romei, decât mişeii urmaşi ai lui August. În adevăr, acest Decebal merita atât de puţin numele de Barbar cât şi orice alt Barbar mare, care dorea a-şi cultiva ţara. Un erou mai mare s-a pornit asupra lui; Decebal trebui să se plece, patria i s-a supus şi nevoind a o vedea roabă, el - care o ţinuse slobodă şi mândră, care lua bir de la demnitarii lumii - şi-a dat singur moartea şi scăpă de a figura în triumful lui Traian”.
Antichitatea a cunoscut în 3 secole consecutive 3 Sarmisegetuse: două Geto-Dace (anume, capitala religioasă la Grădişcea Muncelului în secolul I î.C., respectiv capitala administrativă la Cetatea Haţegului / Subcetate în secolul I) şi una colonială Romană în secolul II (la limita dintre Ţinutul Gugulanilor şi Ţinutul Haţegului). Academicianul Român Vasile Pârvan a susţinut că Sarmisegetusa / “Sarmise-Getusa” nu era a Sarmaţilor şi a Geţilor; într-adevăr, Sarmisegetusa nu era decât a Geţilor, anume a Geţilor dinspre Sarmaţi (similar apoi - după Antichitate, în Evul Mediu - Ţara Românească, adică UngroVlahia, nu era a Ungurilor şi a Vlahilor, ci numai a Valahilor dinspre Ungaria): că SarmiseGetusa era a Geţilor dinspre Sarmaţi mai mult decât a Dacilor dinspre Sarmaţi reieşea din denumirea sa (altfel, ar fi fost “SarmiseDacusa”). SarmiseGetusa era a Geţilor lui Sarmis, adică Geţii Zeului Hermes (cel care deţinea bagheta Kerykeion); pe “Tăbliţele din Sinaia”, capitala Ghetă era doar “SarmiGetuso”:
Perspectiva onomastică a Sarmisegetusei trebuie înţeleasă (şi văzută ca atare) dinspre Sudica Vale a Dunării - unde puterea Getă era cea mai mare - către Nordul Sarmat; în denumirea capitalei Sarmisegetusa cei 2 termeni componenţi, “Sarmi-se” şi “Getu-sa”, relevau prin sufix acelaşi atribut divin ca al contemporanilor biblici “Gherghe-sei”: în Ţinutul Haţegului / Herțegului, literalmente capitala era a Geţilor sacri “Getu-sa”, dinspre Sarmaţii Sfinţi “Sarmi-se” (ori nomenclatura capitalei SarmiseGetusa / “Sarmi-se-Getu-sa” literalmente putând fi “Sarmii-şi-Geţii-Sfinţi”, etc.), căci de pildă faimoşii Sarmi / Sarmaţi poate că au prosperat inclusiv în Sirmium - capitala Panoniei inferioare - de pe malul Nordic al Râului Sava, din actuala Voivodina / Serbia, azi Sremska Mitrovica / “Mitro-vica” 44,59 lat. N, 19,37 long. E, nume reflectând venerarea Zeului Luminii Mitra, adică a lui Sarmis / “Soarele-moş”, mare oraş Antic, populat masiv de Geto-Daci, unde în secolele III-IV s-au născut 10 împăraţi Romani, pentru construcții fiind cărate pe apele Drinei iar apoi ale Savei calcare din Dardagani 43,36 lat. N, 19,10 long. E / Bosnia și Herțegovina. Timp de circa un mileniu - între secolul VII î.C. şi IV - în E Europei au trăit Sarmaţii / Iranienii sosiţi din Asia Centrală pe urmele Kurgane: purtau robe lungi ca Perşii - după cum a consemnat şi istoricul Antic Tacit - îl venerau pe Zeul Focului iar la ei femeile erau la fel de războinice ca bărbaţii (ele au fost ultimele Amazoane, după cum a notat în secolul V î.C. şi istoricul Herodot Karka). Cei mai importanţi Sarmaţi au fost Alani (denumire derivată din Ariani), răspândiţi din Caucaz - ca de pildă de la foarte semnificativii Oseţi din Georgia - până la “Gug-Ulanii” / Gugulanii din Banatul Montan / V Carpaţilor; după rămăşiţele arheologice, nobilii lor erau foarte înalţi şi toţi purtau părul foarte lung (mulţi avându-l roşcat, după cum a notat Anatolianul Claudiu Galen din Pergam).
Sarmaţii au trăit până la mijlocul mileniului I între Marea Caspică şi Marea Baltică, pe un vast teritoriu Est European (fost cândva al Imperiului Atlant), calculat de specialişti ca fiind de circa 5 ori mai mare decât România; limitele Sarmaţiei Europene erau Marea Baltică la N, Fluviul Don la E, Marea Neagră şi Carpaţii la S, Fluviul Vistula la V iar limitele Sarmaţiei Asiatice (adică ale Sarmaţiei dinspre Asia) erau Fluviile Don şi Volga la N, respectiv Mările Neagră şi Caspică la S: Fluviul Don pe atunci era graniţa dintre Asia şi Europa. “Părintele medicinii” Hipocrate 460-370 î.C. (din Insula Cariană Kos, aflată la 4 km în faţa portului Halicarnas / Bodrum) în tratatul “Despre aer, ape şi locuri” 17 a scris: “Sarmatele care locuiesc în mlaştinile din jurul Mării Maeotis (Karga / Azov) diferă de celelalte Europene; cât timp sunt virgine călăresc, trag cu arcul şi suliţa, liniştindu-se numai după ce au omorât 3 vrăjmaşi. Ele n-au sânul drept, deoarece când sunt mici mamele le încălzesc puternic un instrument din cupru peste sânul drept pentru a-l arde, astfel ca toată puterea lor să se exercite pe deplin pe partea dreaptă”. (Savantul Antic a mai scris că Sarmaţii tolerau lactoza - spre deosebire de alţi Asiatici - că erau durdulii şi cu bărbaţii nepăroşi, familiile lor fiind mai reduse decât cele obişnuit numeroase ale vremurilor, etc). Marile uniuni Sauromate / Sarmate au fost cârmuite de Alani (proveniţi dintre Caucazienii “Rani”, adică din Albania Caucaziană = Ţara Ghergară); cei mai de seamă Alani dintre cei evidenţiaţi în spaţiul Român au fost Iazygii, Gugulanii şi Roxolanii: de pildă, Getele de la poalele Muntelui Gugu, cununate cu Alani - şefi Sarmaţi - au născut Gugulani în Banat, cârmuitori ai Dacilor în urmă cu 2 milenii din capitala Sarmise-Getusa (Dinastia Zuraz / Gurag era cea regală - pe linie masculină - iar de pe linia feminină erau ceilalţi lideri, anume cei religioşi, cei militari, ş.a). “Cronica Pascală” din secolul VII a fixat originea Sarmatică în “Gergesaeus” (după cum a consemnat vechiul document), acei strămoşi Gherghe-sei fiind tocmai Sf. Gherghi din S Caucazului / Iran; la fel ca la SarmiseGetusa / adică a Geţilor dinspre “moşii Soarelui” = Sarmaţi, apoi la UngroVlahia / adică a Valahilor dinspre Unguri, etc., imediat din vecinătatea Sarmaţiei Europene spre răsărit, la E de Fluviul Don, tot în Europa dar înspre Asia, Sarmaţia era numită “Asiatică”, ce era deopotrivă a Asiaticilor dinspre Sarmaţi şi a Sarmaţilor dinspre Asia, zona întinzându-se - aşa cum se vede pe harta următoare - între Marea Karga / Azov (din N Pontic) şi Ţara Magilor / Media (din V Caspic):
 |
| Sarmaţia Europeană, vecină cu Sarmaţia Asiatică |
 |
Sarmaţia Asiatică, vecină cu Sarmaţia
Europeană
|
Dr. Dumitru Protase, membru de onoare al Academiei Române, a scris în “Istoria românilor” că din secolul II, după cucerirea de către Romani “numele personale de factură greacă au apărut foarte frecvent în inscripţiile din Dacia. Studiile de antroponomastică însă, corelate cu date şi observaţii din alte surse istorice, au condus la concluzia că numele de persoană greceşti nu aparţineau decât în mică parte grecilor autentici. Majoritatea lor au fost împrumutate de negreci, elemente originare din regiunile orientale (Moesia, Tracia, Macedonia, Asia Mică, Siria, Mesopotamia, Egipt), care au rămas şi sub romani în sfera de limbă şi cultură greacă. Purtătorii acestor nume pot fi consideraţi în multe cazuri traci, microasiatici, semiţi, iranieni sau egipteni, veniţi în Dacia ca funcţionari, negustori, oameni de afaceri, militari în trupele auxiliare, sclavi sau liberţi. În administraţia şi în aparatul fiscal erau numeroşi graeculi, sclavi care prin talentul lor, prin relaţii personale şi prin îndemânare au ajuns în bune situaţii sociale şi materiale care, uneori, le depăşeau pe cele ale oamenilor liberi. Numele greceşti de personalităţi istorice, de regi şi eroi, ca şi cele teofore, se întâlnesc destul de des şi în structurile de jos ale populaţiei. Demn de relevat este că aproape toate numele greceşti apar în texte epigrafice latine, dovada că acei ‘greci’ scriau şi vorbeau latineşte, că erau în marea lor majoritate romanizaţi”. În 2010, Academia Românilor în “Istoria românilor” a enunţat: “Dar, cu toată colonizarea masivă, de o romanizare durabilă a unei provincii nu se poate vorbi, numai dacă aceasta a cuprins şi marea masă a băştinaşilor”; aşadar, numărul coloniştilor - rămaşi grupaţi între ei - n-a contat în procesul Romanizării. În 2012, generalul Român Mircea Chelaru a observat că - aşa cum au avut pretutindeni în Imperiul Roman - Romanii n-au ridicat Temple sau amfiteatre în aşezările din partea ocupată a Daciei, ci au realizat numai castre, ceea ce a însemnat că permanent au fost în stare de război, pe toată durata perioadei de ocupaţie a puţinilor Geto-Daci pe care au reuşit să-i stăpânească în N Dunării. În imaginea următoare este o statuie de marmură din Efes / Anatolia (descoperită în secolul XVIII în fostul gimnaziu de acolo, ea fiind atunci deja mai veche de un mileniu şi jumătate), ce întreagă avea 3 metri, înfăţişând - după tipologie - un Get / Dac:
Este interesant ceea ce a consemnat geograful Dionisie “Periegetul”= “Călătorul” din Bitinia / Anatolia, în anul 138 (pe când era apogeul Imperiului Roman): “Cea mai mare ţară se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia: ţara imensă a Dacilor”. În paralel cu ocupația Romană a Daciei - încă din secolul III - în Crișana, Oaș, etc. au trăit Gepizii = “pruncii Geților” iar mai ales în Ardeal au fost Goții: ei erau rudele / urmașii Geto-Dacilor învinși de Romani în secolul anterior II (cu răspândiri atestate istoric în interiorul Carpatic, așa cum se poate vedea și în schița din imaginea următoare).
După cum Dagii din V Mării Caspice au ajuns ca Daci în V Mării Negre, aşa şi foştii Geţi de la Marea Neagră au ajuns ca Goţi la Marea Baltică; despre Geţi nu s-a mai auzit nimic oficial de la retragerea Romanilor în S Dunării, însă exact fosta Dacie a lui Decebal care a existat în secolul precedent şi până la sosirea Hunilor din răsărit în secolul următor - timp de peste un secol - a fost oficial numită “Ţara Goţilor”: în acel secol III, Goţii şi-au făcut brusc intrarea pe scena istoriei lumii, o mulţime de cronicari Antici, toţi contemporani atunci acelora, punând egalitatea explicită în toate aspectele între Geţi şi Goţi (în prezent însă mulţi străduindu-se să mistifice evidenţele, din porniri naţionalisto-politicianiste străduindu-se să disocieze Goţii de Geţi, de parcă instantaneu o ţară de cel puţin dimensiunile României actuale s-a vidat / golit integral de populaţie şi tot instantaneu / imediat a fost umplută cu alta, culmea fiind şi numită similar, însă considerată prin aşa opinii ca “diferită” complet, chipurile Germanică din N, deosebită de cea Românică din S). Academicianul Austriac Herwig Wolfram a scris în “Istoria Goţilor” din 1979: “Este ştiut că Goţii iniţial au locuit la Marea Neagră şi în Bazinul Dunării inferioare; cine vrea să fie mai precis, distinge de asemenea în acel areal Geţii, Dacii, Amazoanele şi alţi Barbari Nordici. A patra carte de istorie a lui Herodot a furnizat informarea de bază pentru aşa clasificare; dar terminologia convenţională a devenit foarte serioasă când lumea Antică n-a mai putut asigura graniţa Dunării: de atunci, cei ameninţând Imperiul Roman au fost numiţi Goţi şi Huni (în Europa, imediat după ce Hunii au dispărut, au rămas doar Goţii)”. În imaginea următoare se poate vedea extinderea Getă la momentul retragerii Romane din Dacia Nord Dunăreană:
 |
| Urmașii Geto-Dacilor: Gepizii și Goții |
În 2010, Dr. Eugen Iaroslavschi - şeful arheologilor de la “Muzeul de Istorie” din Cluj - a afirmat: “Lumea fascinantă dacă nu era cu nimic inferioară lumii greco-romane; am studiat civilizaţia dacilor sub diverse aspecte şi nu este inferioară nici în ce priveşte tehnica de producere a uneltelor, nici - de pildă - în cea a abordării problemelor internaţionale ale timpurilor. Dacii erau foarte pricepuţi. Făceau la fel de bune arme ca grecii sau romanii, făceau la fel de bine comerţ ca şi ei, din confruntări nu au ieşit întotdeauna prost (evident, în final a câştigat cine a avut forţa mai mare). Dacii au fost foarte strâns legaţi de ceea ce îi înconjura. Atunci când pun în balanţă realizările dacilor cu ale altor neamuri, îmi dau seama că Dacia era foarte armonios încadrată în schimbul de valori al Antichităţii”. Aşa după cum de exemplu a fost posibilă întemeierea Franţei de către urmaşii Anatolienilor Frigieni, aşa anterior a fost posibilă întemeierea Daciei de către urmaşii Caucazienilor Dagi. Marele poet al Românilor Mihai Eminescu afirma: “Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară”. Dr. Mircea Eliade în “Teroarea istoriei şi destinul României” a scris: “Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor European căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui. Descindem dintr-unul din ‘neamurile cele mai numeroase din lume’ şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi ‘vicisitudinile istoriei’ au sfărâmat-o definitiv. Neamul Românesc s-a format pe o întindere imensă - din Balcani şi până în Munţii Tatrei - dar destinul politic a fost limitat la Dacia. O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s-au întins până la Adriatica. Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care, în pofida tuturor năvălirilor Barbare, o alcătuia Romanitatea orientală (care se numea, chiar din secolul IV după Christos, România), a fost definitiv sfărâmată”.
Se poate observa că aşa după cum vechii Greci - urmaşii Troianilor - au cântat eroismul celor din Războiul Troian, luându-şi revanşa prin impunerea limbii şi culturii peste Elenii vechi / urmaşii Aheilor cuceritori, civilizând inclusiv o bună parte a Lumii Vechi, Romanii afirmând mândri că se trăgeau din învinșii Troiani, aşa şi vechii Români (urmaşii Geto-Dacilor) au cântat eroismul celor din Războiul Daco-Roman, luându-şi revanşa prin succesorii Goţi care au ajuns să distrugă Imperiul Roman, clădind apoi Europa Medievală, reperele fundamentale în istoriile naţiunilor implicate fiind, parcă “paradoxal”, asemenea înfrângeri catastrofale iniţiale; un mimetism Medieval s-a manifestat de pildă şi la Sârbi - lipsiţi de Antichitate Balcanică, ajunşi în Evul Mediu vecinii Românilor - pentru care tragedia înfrângerii Medievale din Kosovo de către otomani (regatul lor fiind distrus) a rămas ca referinţă esenţială a gloriei avute. În “Dacia preistorică”, savantul Nicolae Densușianu - fiul preotului Român din Densuș / Ținutul Hațegului - a văzut numele Hațeg în partea a doua a toponimului “Sarm-azege”, pe care a interpretat-o ca “Ațeg”; în Antichitate, Ținutul Hațegului a găzduit centrul de putere al Geților și Dacilor plasat acolo din cauza agresiunii Romanilor Sudici (capitala fiind notată - corespunzător “Tăblițelor de la Sinaia” - “Sarmi-Getuza”, însă notată Latin “Sarmisegetusa”): ulterior savantului Român, cercetătorul Dan Romalo a concluzionat - inclusiv statistic - că între cuvintele “Tăblițelor din Sinaia” și cuvintele Latinei vulgare circa jumătate se asemănau, ceea ce însemna că ambele limbi (Geto-Daca și Latina) au evoluat din trunchiul comun Euro-Indian / Kurgan. Vocabularul Român are pentru “pădure tânără” = “pădurice” sinonime ca “berc”, “crâng”, “hățiș”, “huceag”, etc. Ținând cont că Ținutul Pădurenilor e vecinul apusean al Ținutului Hațeg, trebuie reținută și ipoteza provenienței termenului “Hațeg” - via “huceag” / “hățiș” - din înțelesul devenit popular al “crângului”=“berc” pentru “pădurice”, adică “pădure tânără”. Ținutul Hațeg - la poalele răsăritene ale Poianei Ruscă / găzduind Ținutul Pădurenilor - dar și la poalele Munților Țarcu-Godeanu / găzduind Ținutul Gugulanilor (bogat împădurit) și-ar avea astfel toponimia justificată natural. În timpurile străvechi ale practicării Cultului Fecundității și Fertilității, crângurile erau locurile sacre destinate orgiilor, așa cum Lumea Veche a păstrat în memoria colectivă că făceau - cu rigoare religioasă - Gorgonele cu Atlanții, Amazoanele cu Gargarii, ș.a.m.d.; faptul că Ținutul Hațegului a fost deopotrivă “inima” administrativă și religioasă a Geților și Dacilor s-ar conecta cu importanța sa străveche, recunoscută de la sfârșitul Epocii Pietrei (de pildă, Valea Mureșului - în dreptul Ținutului Hațeg - fiind atestată din neolitic în mijlocul Vechii Civilizații Europene, care avea ca principal Cult pe cel dedicat Fecundității și Fertilității): de altfel, vocabularul Român a păstrat în legătură cu fertilitatea deopotrivă termeni onomastici apropiați, ca “pula”, “a ploua”, etc. Consacrarea tocmai a cuvântului “Hațeg” - iar nu a altuia - pentru Ținutul respectiv e împletită cu Gherga, căci astfel și-a dobândit onomastica: dinaștii Gurag (conform versiunii Gete, cea Tracă fiind Zuraz, cea Dacă fiind Duras, cea Hună fiind Dulo) au condus Geto-Dacii în Europa, începând cu cei din spațiul Român. Vizându-le “inima”, adică țintind Ținutul Hațegului, atacul Romanilor asupra Geto-Dacilor a fost - după trecerea Dunării / din Ținutul Gherdap - prin Ținutul Gugulanilor, în Ținutul Gherțeg (al “herțegului” = cârmuitorului, care era Gherga), denumirea derivând în ulteriorul “Harțog”, devenit Hațeg: 3 Ținuturi succesive cu denumiri Ghergane, de la liderii Gherghi ai Geto-Dacilor; însă, cu toate că a fost atacat de cea mai mare forță din lumea Antică, neamul Gherga n-a putut fi exterminat. Lingvistul Ioan Pătruț a înaintat ideea că toponimul Hațeg a fost inițial dintr-un nume de familie, sufixul “-eg” existând într-o serie de antroponime Românești (respectivul sufix apărând nu doar la “G/Herțeg” sau la “Hațeg”, ci și la “Gurag” - Getul pentru Gherga - însă nu în forma “-eg”, ci “-ag”). Profesorul universitar Vasile Pârvu a cercetat “Originea toponimului Hațeg și a unor termeni de vânătoare românești” în 1991: “Numirea generică a fost atestată documentar prima oară în 1247 sub forma ‘Terra Harszoc’. Academicianul Dimitrie Onciul a făcut o analogie între ‘Harszoc’ și ‘Herțeg’=‘Hațeg’. Denumirea de ‘Țara Harțagului’ apare și în unele cântece epice române: ‘ficiorul banului din Țara Harțagului’ (=Hațegului) sau ‘Herțegului’ (=ducelui); termenul ‘herțeg’ = ‘conducător de oști’. Academicianul Petriceicu Hașdeu a pus numele ‘Hațeg’ în legătură cu apelativul pentru ‘pădure tânără / măruntă’ și l-a comparat cu ‘hățiș’. Există o legătură indiscutabilă între radicalul ‘haț’ al apelativului ‘hațeg’ și ‘înhăța’, respectiv interjecția ‘haț!’ Semnificația populară pentru ‘haț’ e ‘strigăt cu care se alungă mistreții’. În Banat se întâlnește termenul ‘hiță’ cu sensul de ‘turmă până la 200 de porci’, ceea ce ne permite să extindem arealul geografic al vânătorilor de porci mistreți - cu ‘hăituială’, cu ajutorul ‘haitei’ de câini de vânătoare - și pentru Banat. Termenul de ‘hăț’ - folosit ca substantiv - are sensurile: parte a hamului (curelei / frânghiei) cu ajutorul căreia se duce calul înhămat; laț prins de gâtul cuiva. Probabil ‘hăț’ a provenit din interjecția ‘hâț’ = ‘smucitură’ ce a putut fi considerat ca ‘ham’. Verbul ‘a hăți’ are semnificația în Ardeal de ‘a asmuți (câinii)’. Verbul ‘a înhăța’ are sensul de ‘a apuca’ sau ‘a prinde cu putere’ ori ‘smucire rapidă / fără veste’ (a derivat cu prefixul ‘în-’ din radicalul ‘haț’). ‘Hățiș’ are semnificația de ‘tufiș de mărăcini, loc greu de străbătut, desiș’: desemna - la origine - locul unde se petrecea vânătoarea cu gonaci, cu hăituială (sensul vânătoresc inițial al termenului s-a pierdut odată cu încetarea practicării acelui gen de vânătoare). ‘Hățaș’ e un apelativ cu următoarele semnificații: ‘cărare prin pădure făcută de sălbăticiuni’; ‘locul pe unde se duc oile la stână’; ‘potecă prin pădure spre vârf’; ‘drum râpos’. Hățașele adesea au fost folosite de vânători; erau și locurile de trecere lăsate pentru fiarele sălbatice între ogoare: la origine, ‘hățaș’ a fost termen de vânătoare, cu semnificația inițială de ‘cărare prin pădure pe unde a trecut vânatul’ / ‘urma lăsată de vânat’. ‘Hățag’ e cuvânt folosit în Transilvania cu semnificația de ‘pădurice cu tufe dese / mărunte’ și provine de la radicalul ‘haț’ și sufixul diminutival ‘-ag’; semnificația primordială a apelativului ‘Hățag’ a fost - se pare - ‘locul din pădure unde se desfășura vânătoarea cu gonaci’. Apelativul ‘hățoagă’ a fost înregistrat de dicționare cu sensul de ‘cărare bătută de sălbăticiuni sau făcută de vite’, având același sens ca și ‘hățaș’. Termenul ‘hățău’ are semnificația de ‘locul pe unde se slobod lemnele din pădure la vale’ / ‘urma săpată de lunecarea lemnelor’: considerăm că acest sens e secundar, ca și la termenul ‘hățaș’, deoarece ‘hățău’ - se pare - a fost la origine termen vânătoresc, desemnând inițial ‘urma lăsată de vânat’, apelativul provenind de la radicalul ‘haț’ + sufixul ‘-ău’. Apelativul ‘hăciugă’ este folosit în Ținutul Hațegului cu sensul de ‘fag tăiat’ / ‘fag scorburos’; amintește de ‘vânătoarea cu gonaci / cu hăituială’ și anume de gardurile utilizate în metoda de ‘vânătoare cu garduri’. Se știe despre folosirea câinilor de vânătoare în Transilvania, deci și în Ținutul Hațegului. Ion Nania în ‘Istoria vânătorii în România’ a arătat că ‘haite întregi de câini se foloseau la vânătoare încă de la începutul mileniului II’. Toponimul Hațeg mai apare și prin denumirile germane Wallenthal (‘Valea Valonilor’) și Vallopolis (‘Orașul Valonilor’); e greu de afirmat că în Hațeg ar fi locuit o populație valonă, fapt neatestat în documentele istorice: denumirile de fapt germanizau numele românesc local. În concluzie: după părerea noastră, termenul generic de Țara Hațegului are sensul de ‘țara vânătorilor cu gonaci’.” Iar pentru Hațeg rădăcina a fost stăpânul Herțeg / Gherțeg din străvechea Dinastie Gherga, așa cum a rămas în Graiul popular: Ținutul Hațegului era domeniul de vânătoare al herțegului / Gherțegului, acolo dinaștii Gurag / Zuraz ai Geto-Dacilor practicând cele mai grozave vânători regale; de aceea, după împăratul Burebista al Geto-Dacilor - care a avut capitala itinerantă Arge-dava, ultima fiind în Vărădia / Banat - centrul administrativ / politic și religios al Geto-Dacilor s-a fixat în Ținutul Hațegului, în moșia regală de vânătoare a G/Herțegului, ca Sarmise-Getusa, respectiv cu înțelesul de cea “Getică, dinspre Sarmați” (motivul mutării capitalei Geto-Dace la N Dunării datorându-se presiunii Romane, ce întâi s-a manifestat la Sudul Dunării, inclusiv prin ocuparea Dobrogei). În 2003, Dr. Napoleon Săvescu a scris: “Reședința inițială a regelui, Sargedava, era localizată pe undeva pe la Costești (dealurile Orăștiei)”; de la Argedava / Sargedava la Sarmisegetusa nu a fost mare distanță.
Cronicarul Neculai Costin în capitolul 6 al “Letopisețului Moldovei” a specificat: “iară pecetea Dacilor era 2 lei cu gurile căscate unul spre altul și diasupra lor erau coroane”. Cercetătorul Paul Ritter “Vitezovic” 1652-1713 născut în Senia 44,57 lat. N, 14,54 long. E / Croația (mama lui fiind localnică de lângă Dealul Grga / Muntele Velebit al Morlacilor, adică al Vlahilor Negri) a redat în albumul “Stemmatographia” din 1701 g/herbul = stema Daciei - prezentată în culorile sale - înfățișând un scut mobilat cu o piramidă de argint, figura heraldică pornind de la baza scutului și înălțându-se până în partea superioară a aceluia: de o parte și de alta a piramidei se aflau 2 lei, rampați (adică ridicați pe picioarele dinapoi) și afrontați (adică așezați față în față); scutul era timbrat cu o coroană. Referitor la simbolurile g/herbului = stemei, el a menționat că “odinioară, când țara era bogată și avea eroii săi proprii, leii urcau spre înălțimi”; piramida semnifica “o perfecțiune deosebită și culmea gloriei”, concluzia sa fiind că stema = g/herbul atesta “virtuțile care au stăpânit Dacia până la domnia lui Decebal”.
Cei 2 lei rampați și afrontați s-au regăsit Medieval inclusiv pe pecetea sigilară a domnitorului Mihai “Viteazu”, ceea ce demonstra existența unei conștiințe naționale puternice, el încercând - și reușind, pentru o scurtă vreme - refacerea Regatului de odinioară (cel Antic Geto-Dac). Leii au fost prezenți ca motiv principal pe g/herburile = stemele multor națiuni din preajma Geto-Dacilor, după cum se pot vedea de exemplu în Tracia, Macedonia, Dardania, etc.:
Pe lângă ancestralii Gherghi din Banat, regăsiți și în regiunile învecinate (ca de pildă, în spațiul Românesc N / Crișana, NE / Ardeal - începând cu Ținutul Hațeg - și SE / Oltenia), existenți încă din Epoca Pietrei, alți Gherghi au sosit mai târziu - în Epocile Bronzului și Fierului iar apoi în Antichitate - dinspre răsărit. După Războiul Troian (Regatul Troiei fiind la răsărit de spațiul Român, anume în V Anatoliei), istoria a reținut că Gherghiții din V Anatoliei se îmbarcau pe coasta Cariei având ca destinație coasta Dobrogei, populată de Geto-Daci: în timp de secole, odată stabiliți în același habitat cu autohtonii, urmașii lor nu numai că s-au amestecat cu indigenii - ajungând în elita băștinașă - dar au și înaintat pe Valea Dunării, mărindu-și cu mult influențele; pe coasta Dobrogei, principalele porturi de sosire erau coloniile așa-zise Grecești - întemeiate de înaintașii lor - iar pe coasta Cariei (care era cârmuită din capitala Milasa), principalul port de plecare pentru ei era metropola “Milesiană”, adică a Miletului.
 |
| G/Herbul = Stema Daciei |
 |
| Pecetea domnitorului “Mihai Viteazu” (și a fiului) |
Ipoteza apariției Românilor din împerecherile muierilor Dace cu militarii Romani nu e confirmată de prezența consistentă Gherga în România: tipul genetic Gherga - de genul Hiperboreu - din grupul bărbaților “N”, se regăsește minuscul la Roma / capitala Italiei (fosta capitală imperială) dar semnificativ de exemplu la Helsinki / capitala Finlandei (o fostă zonă Sarmată) ori la Moscova / capitala Rusiei (o fostă zonă Scită); filiația parentală Gherga - mai ales cea paternă - n-a avut legături Sud Europene, cât Nord Europene, la fel ca Geto-Dacii / Anticii autohtoni ai României (Geto-Daci cunoscuți în Vechea Lume pentru legăturile Hiperboree, care la Pont trăiau inclusiv în Sciția “Mică” = Dobrogea, care și-au avut capitala SarmiseGetusa spre Sarmați, etc). Ipoteza Romanizării Daciei și existența Românilor Gherga în așa context sunt incompatibile: inclusiv în Epoca Modernă existența Gherga e reală - palpabilă / concretă - cu rădăcinile dovedite dinaintea Imperiului Roman, pe când ipoteza e doar o idee, ce în plus contrazice și genetica (analiza genetică Gherga - ca și probabil a multor Români - nu confirmă paternitatea Romană; o ipoteză - prezentată și aici, în lucrarea “Originea Gherga” - ar fi că analizele genetice ale Românilor, prin comparare cu cele din Roma Antică, majoritar ar reda altceva decât sorgintea Romană). De altfel, după ce Romanii s-au retras din Dacia Nord-Dunăreană în secolul III, Geto-Dacii au reușit să se impună la Sud de Dunăre din secolul IV la cârma bizantină / a Romanității răsăritene, începând cu primul împărat, Dacul Constantin “cel Mare” - iar din secolul V au preluat și cârmuirea Romanității apusene, cunoscuți ca Goți (la începutul Medieval, Geto-Dacii din spațiul Românesc s-au extins în toată Europa, reușind să cârmuiască în total mai mult decât au făcut-o Anticii Romani). În Vechea Lume, din secolul III și-au făcut apariția Goții: autorii de la sfârșitul Antichității și de la începutul Evului Mediu - contemporani cu ultimii Geți / Gheți și respectiv contemporani cu primii Goți - nu au consemnat conflicte între Gheții și Goții care co-existau pe aceleași teritorii, ba cei mai semnificativi autori de atunci chiar au pus egalitatea între Gheți și Goți (cu timpul, denumirea Ghetă dispărând, rămânând denumirea Gotă); nici arheologic în Europa nu au fost găsite urme ale vreunor lupte dintre Goți și Geți (căci erau aceiași oameni). Se poate remarca la cei mai importanți împărați ai Imperiului Roman că au realizat ample proiecte sculpturale de evidențiere a Geto-Dacilor (alți Antici nefiind tratați la asemenea dimensiuni):
· împăratul Traian, în vremea căruia (secolul II) Imperiul Roman și-a atins apogeul, a ridicat în capitala imperială Roma monumentala Columnă - la baza căruia i-a fost depusă urna - învelită în frescele cu Geto-Dacii pe care i-a înfruntat
· împăratul Galeriu, care la vremea lui (în secolul IV) a legalizat în premieră internațională creștinismul, a ridicat Arcul de Triumf din Salonic / Macedonia înfățișând Geto-Dacii cu care a înfăptuit cele mai mari victorii ale sale
· împăratul Constantin “cel Mare”, care în secolul IV a mutat oficial capitala imperială în Tracia - în actualul Istanbul / cel mai mare oraș al Europei - de la Roma, a lăsat acolo (în fosta capitală, lângă Colosseum) Arcul său de Triumf, decorat intenționat numai cu statui de nobili Geto-Daci
