77. Iisus



În cursul mileniilor, cei mai mari promotori monoteiști - ca Mitra, Moise, Mesia / Mântuitorul, Mahomed - s-au manifestat în Asia. Ca urmare a credinţei pre-diluviene în Marele Zeu Anu / Unu, post-diluvian prima religie monoteistă din lume a fost cea zoroastră (solarul mazdeism Indo-Iranian), cu Mihr / Mithra ca gardianul apelor, cornutelor şi recoltelor, celebrat la solstițiul de iarnă; după multe milenii de la apariţia mitraică, printre religiile monoteiste orientale mai recente, spre deosebire de profeţii Moise al Evreilor şi Mahomed al Arabilor, Iisus - a cărui naștere e celebrată la solstițiul de iarnă - are statutul mai mare decât cel uman de profet, fiind Fiul Domnului (iar Moise a fost Hamit și Mohamed / Mahomed a fost Semit, lui Iisus lipsindu-i etnia). Spre exemplu, nici la Moise, nici la Mesia nu se pune problema etnică Semită, nefiind Evrei: profetul Moise a fost Hamit Egiptean iar Mântuitorul / Mesia n-are etnie; ambele religii - mozaică prin Moise și creștină prin Mesia - au apărut în Canaan iar însuși Biblia / Vechiul Testament a scris despre Hamitul Canaan (faptul că fostul Canaan acum e majoritar populat de Semiți - Arabi și Evrei - nu știrbește realitatea trecută, că mitica Țară Sfântă Canaan era majoritar Hamită). Chiar dacă niște Semiți - Evrei vechi - au scris Vechiul Testament, nu e deloc cuvenită afirmația că Dumnezeu-Tatăl ar avea etnie / naționalitate: nu e Evreu, nici Israelian, nici Iudeu. Nici nu se cuvine așa ceva, fiind o impietate considerarea apartenenței de neam a divinului Creator (din Biblie se știe deopotrivă că nici divinul, nici oamenii din perechea primordială - Adam și Eva - nu au fost Evrei, căci națiunile au apărut mult târziu după Potopul biblic); așadar, nimeni din Sfânta Treime - nici Dumnezeu Tatăl, nici Iisus Fiul, nici Sfântul Duh - nu aparțin etnic vreunui popor. “Evanghelia după Luca” 1:35 a consemnat ceea ce i-a zis îngerul Gavriil / Gabriel în Nazaret / Galileea tinerei Miriam / Maria, că Ea - ca Fecioară - va fi Mama “Fiului lui Dumnezeu”: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Fecioara Maria, devenind Mama Domnului Iisus, nu a mai fost Evreică, ci Sfântă: etnia Ei a dispărut; în vremea când Iisus = Dumnezeu-Fiul umbla prin Canaan, Evreii erau foarte puțini în Nordul fostului Regat al Israelului - pe coasta Feniciană ori în Galileea - “evanghelia după Matei” notând 15:21 despre Iisus din Galileea că, aflat “în părțile Tirului și ale Sidonului”, a zis 15:24 acolo “Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (după ce Evreii farisei din Ierusalim - principalul oraș al Iudeilor - l-au criticat 15:2 aspru pe Iisus pentru ceea ce făcea împreună cu ucenicii, a fost consemnată etnic o încercare a Fiului Fecioarei și al lui Dumnezeu de a se adresa Evreilor din acel areal Nordic dar nu apare scris că atunci s-ar fi întâlnit cu El vreo persoană de etnie Evreiască ori de religie mozaică, episodul sfârșindu-se 15:29 sub forma “Şi trecând Iisus de acolo, a venit lângă Marea Galileii”). De altfel și îngerii - cum era arhanghelul Gavriil / Gabriel, căpetenie a lor - erau odrasle ale Domnului: ființe de lumină, îngerii apărând în preajma Sfintei Treimi - formată din Dumnezeu Tatăl, Iisus Fiul și Duhul Sfânt / Spiritul Sacru - dinaintea existenței omenirii (Biblia încă de la început - în “Facerea” / “Geneza” - a scris despre ei ca “Fiii lui Dumnezeu”); așa cum în Vechea Lume numele însemnau ceva, “Ii-sus” era “lumina de sus” - sfântă - căci “iYi” = “lumină” iar “sus” desemna deopotrivă proveniența și sacralitatea Sa (în Graiul local, lui Iisus i se spunea Yeșua / “Ye-șua” = “lumina sfântă” / “mântuitoare”, după cum i-a descris însemnătatea evanghelistul Matei 1:21). Cartea Sfântă “Avesta” - atribuită profetului Zoroastru - anterior a indicat că peste timp spiritul divin urma să se manifeste prin nașterea lui Mesia numit Peșotan, tălmăcit “Cel care Și-a oferit Trupul Maestrului”: profeția făcea referire la Nașterea în iesle, precizând că Nașterea urma să fie anunțată pe bolta cerească de o stea, Mama fiind Fecioară. În 2014, Dr. Ioan Mălinaș în primul volum din “Pentarhia” a scris: “Potrivit istoricului Herodot, magii au fost un trib al mezilor, având sarcina de a păstra tradițiile religioase ale poporului. În Imperiul medic au devenit o castă ereditară de sacerdoți, comparabilă cu cea a leviților din vechiul Israel și cu cea brahmană din India. În timpul perșilor conduși de Cyrus cel Mare, ei au fost considerați discipolii lui Zoroastru, categoria sacerdotală prin excelență a acelei religii. Magii au jucat un rol important în organizarea vieții sociale și spirituale a Iranului part, alcătuind - pe lângă nobilimea funciară laică - cel de-al doilea corp electoral care îl alegea și-l întrona pe marele conducător Arsacid. Dar, rolul cel mai important al magilor în istoria spirituală a omenirii a fost acela că au păstrat trează așteptarea venirii Mântuitorului. Întreaga lume orientală aștepta venirea unui Rege Mântuitor, a cărui naștere urma  fie vestită de o cometă. Iar magii - renumiți pentru cunoștințele lor de astronomie - încercau, prin interpretarea așezării astrelor pe firmamentul ceresc,  stabilească data nașterii Mântuitorului. La Șiz, în Media (azi Takht-e-Soleyman - însemnând ‘Focul regilor războinici’ - în Azeraidjanul Iranian) a existat așa-numita ‘comunitate a magilor’: acolo se întruneau anual magii, pentru a aștepta nașterea regelui lumii, reîncarnarea lui Mithra. O coloană de lumină, o stea a norocului trebuia să fie - corespunzător ‘Cronicii din Zuknin’ - semnalul, coloana / steaua intrând într-o peșteră, magii fiind chemați să se apropie: ‘Noi am văzut steaua intrând în peștera tezaurului ascunselor mistere și am auzit o voce blândă care ne chema, spunându-ne: Intrați cu dragoste aici…Și am intrat; ne-am ridicat ochii și am văzut acea lumină ce nu poate fi descrisă de gura omului. Pe când lumina se concentra, se făcea că ne apărea ca mădularele unui om smerit, iar acesta ne-a spus: Pace vouă…Vi se arată în făptura unui om umil, pentru că locuitorii lumii nu sunt în stare să vadă splendoarea unicului fiu al Tatălui măreției. Deosebit de semnificativ pentru ilustrarea acelei comunități culturale greco-orientale a fost faptul că cinstirea și cultul zeului Mithra a depășit granițele teritoriului stăpânit de Arsacizi. Numele acelui zeu este întâlnit pe monedele kușane, în timp ce în Imperiul roman cultul său s-a răspândit sub forma unei religii de misterii. Răspândirea sincretismului religios în Asia Centrală și în India de nord își are demonstrația și din numele zeilor cinstiți de suveranii kușani: Buddah, zeități elamite ca Nana - Marea Mamă, zeități hinduse ca Șiva, zeități iraniene ca Vado - zeul vântului, Pharro - zeul vetrei regale, Mithra, zeități grecești ca Selene, etc.; prin urmare, kușanii au deținut roluri de mijlocitori între 4 lumi: central-asiatică, indiană, iraniană și greacă. Este minunat acest fragment din vechea cronică, care atestă atât așteptarea de către magi a Mântuitorului, precum și semnul prezicător al venirii Acestuia: steaua de pe cer. Astăzi o călătorie la ruinele vechii comunități de magi de la Șiz e la fel de emoționantă. Ruinele sunt situate pe un platou înalt de circa 2000 metri altitudine, înconjurat de mai mulți munți înalți. S-au păstrat până azi aproape intacte zidurile rotunde ale așezării (de 1200 metri lungime, 5 metri grosime și 14 metri înălțime), străpunse de 2 porți și 27 de turnuri. În mijlocul așezării se află un lac adânc de 60 metri, dar cu o apă atât de bogată în minerale, încât nu poate adăposti nici o vietate. În jurul așezării, pe platou, sunt numeroase izvoare termale”. După cum a observat în 2003 și cercetătorul Japonez Katsumi Tanabe, Zeul Vântului Vado / Oado - popular de pildă în spațiul Afghan - era ceea ce vechii Greci aveau ca Boreas, Zeul Vântului Nordic: Vado pare să fi fost eponimul pentru “vad”, a cărui trecere o patrona, în general (similar cu sensul biblic, că la început “Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” / “Facerea” 1:2). Despre Pharro / Farr = Zeul vetrei regale în Iran, e de remarcat că la zoroaștri echivala cu “glorie” / “splendoare” (atribute potrivite atât la “faraon” / conducătorul suprem în vechiul Egipt, cât și la “far” / instalația costieră de semnalizare, așa cum a fost în Troia, prima oară în Lumea Veche); pentru el exista conceptul Avestan “khorra”, exprimat Aramaic ca “gada” = “noroc”, Armean “park”, etc.: de exemplu (după cum a studiat și cercetătorul Gherardo Gnoli în 1999), soarele înaripat al Perșilor - numit “khvarenah” / “khwarrah”, însemnând “strălucitor” - îl reprezenta. Mănăstirea Zuqnin 37,54 lat. N, 40,14 long. E / Turcia - locul unde a fost scrisă cronica despre Magi - e pe malul Fluviului Tigru; de acolo a fost preotul creștin Ioan 507-588, autorul “Istoriei ecleziaste” cuprinsă în cronica respectivă, cleric care ca episcopul Efesului a construit, după marea erupție a Vulcanului Krakatau, o mare mănăstire pe Râul Meandru - în fosta Țară a Gherghiților / Caria - la Tralles / Aydîn, cu ajutorul localnicului architect al uriașei catedrale Sf. Sofia ce se ridica în paralel la Constantinopol: ctitoria sa era relativ aproape de fostul Sanctuar Gherga (ierarhul a ajuns pomenit - după 4 secole - în cea mai mare biserică din complexul Dobrogean Basarabi-Murfatlar, lângă numele judecătorului George și jupanului Gheorghe, conducătorii primei Țări Rumâne independente / denumită Vlașca de către academicianul A/Român N. Iorga: așadar, în mileniul I, chiar dacă așezământul religios păgân Gherga din Caria și-a încetat activitatea, legăturile cu coloniile din Dobrogea ale Carianilor din Anatolia s-au menținut la nivel puternic consolidat, cu toate că între timp a survenit convertirea creștină). Fosta cetate Magă Șiz 36,36 lat. N, 47,14 long. E / Iran a fost atestată arheologic ca activă de la mijlocul mileniului I î.C.; în prezent, este în patrimoniul mondial UNESCO:
Cetatea Magilor Șiz, în Media
“Evanghelia Arabă” a scris: “Și s-a întâmplat că, născându-se Domnul Iisus în Betleem, să vină la Ierusalim niște Magi, după cum prezisese Zoroastru”. Un text asemănător a apărut și în apocriful “Codex Orientalis” 32, conform căruia o stea va apărea pe Cer pentru a-i conduce pe Magi către Betleem, unde o Fecioară va naște un Prunc Sfânt, care urma să fie sacrificat de Evrei și va urca la Cer, unde va domni alături de Tată. La Iisus - Fiul Tatălui - fiind deasupra oamenilor dar şi a îngerilor (făpturi fără naţionalitate), cu atât mai mult nu se potriveşte problema etniei / naţionalităţii, mai ales că paternal biblic / avându-l pe Dumnezeu ca Tată, El n-are de a face cu ascendenţa în fiii patriarhului Noe, așa ca profeții Moise și Mahomed; numai Evreii - care-şi organizează naţionalitatea pe linie maternă şi nu-L recunosc pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu - s-ar putea orienta după Mama Evreică (însă Iisus n-a fost Evreu - chiar a fost mereu duşmănit de conducătorii Evrei, de la naştere până la răstignire - şi n-a avut nici calitatea de cetăţean Roman: în perioada Sa activă în public de 3 ani, şi-a constituit un anturaj din Galileeni - unii poate şi corciţi cu minoritatea Evreiască a Galileii pentru a pătrunde cu învăţătura şi în S Iudaic - Iisus în Aramaică, limba oficială a regiunii, diferită de Ebraică, fiind Yeșua / Iosua = “Io-sua”, adică “Sf. Io”). De altfel şi în prezent, atât Betleem, cât şi Nazaret - cele mai importante localităţi în legături cu Iisus - sunt populate majoritar de Palestinieni (urmaşii Filistenilor), nu de Evrei. Mulţi cred şi acum că scopul principal al lui Iisus era convertirea vechilor Evrei, să-i despartă de religia mozaică, pentru lansarea religiei creştine, când de fapt misiunea lui Iisus - ca o alternativă la fundamentalistul Evreiesc - s-a desfăşurat copleşitor printre Nordicii vecini ne-Evrei ai vechilor Evrei iar când Iisus s-a dus în S printre vechii Evrei ca să-şi prezinte învăţăturile, a fost răstignit (la dorinţa Evreilor vechi); Iisus avea mama Evreică însă nu folosea limba maternă Ebraica, ci vorbea Aramaica, pentru uzul celor cu care a avut de a face, în sânul cărora a trăit în Galileea (nu în Iudeea) iar apoi de acolo şi mai de la Nord - din Anatolia, vorbind nu Ebraica, ci Greaca - fiind primii creştini din lume: Evreii dintotdeauna s-au opus creștinilor. În plus, mulţi au căzut în eroarea că vechii Evrei ar fi zămislit 2 religii monoteiste - cea a lui Moise şi cea a lui Iisus - când de fapt majoritatea Evreilor a fost / şi e mozaică (sunt puţini Evrei creştini / aşa cum relativ mereu au fost puţini, încă de la început, adică de la Iisus încoace), majoritatea covârşitoare a creştinilor fiind formată de “neamuri” - respectiv Gentili - adică din ne-Evrei, astfel fiind dintotdeauna, adică din timpul lui Iisus, încoace: Evreii îl urmează doar pe Moise / profetul lui Dumnezeu iar creştinii sunt evident superiori, căci îl urmează pe Iisus / Fiul lui Dumnezeu: diferența dintre profetul Domnului și Fiul Domnului e categorică; Evreii au doar Vechiul Testament, creştinii având mai mult, anume Vechiul Testament şi Noul Testament, adică Biblia. Religia creştină nu s-a născut din religia mozaică, ci creştinismul a apărut ca o contrapondere la monoteismul fundamentalist mozaic, începând din Galileea (regiunea vecină cu cea a vechilor Evrei mozaici și cu Gaulan / Golan, Ghirghes / Gheșur și Ghilead, toate populate de Gherghei), realizându-se mai ales de către ne-Evrei, etnic creştinii şi acum covârşitor fiind alţii decât etnicii Evrei și decât credincioșii mozaici; de altfel, anterior profetului Moise - părintele religiei monoteiste mozaice - monoteismul exista, prin orientalul Mitra (îndeosebi în ceea ce azi sunt Iran şi Irak): nici Evreii vechi, nici creştinii vechi n-au fost părinţii monoteismului (iar ulterior vechilor Evrei şi vechilor creştini, vechii musulmani - prin islam - au iniţiat o altă religie monoteistă, cronologic a patra dintre cele mari iar ca mărime acum a doua, după cea creștină). Evreii au fost dintotdeauna ostili cu cei neîmpărtășindu-le credința; ajunși în Canaan după Exodul / Ieșirea din Egipt, l-au invocat monoteist pe Elohim / Iahve printre puternicii indigeni, pentru afirmarea identității lor religioase (monoteism existând anterior lor în Egipt prin Cultul Solar dedicat lui Aton de către faraonii Amen-hotep, inspirat din puternicul monoteism zoroastru Asiatic, care avea adepți și în Canaan). În prezent, la aproape 2 milenii după ce Evreii au dorit răstignirea lui Iisus / fondatorul creștinismului, îndeosebi în Israel, Evreii fundamentalişti îi scuipă - la propriu, pe stradă - pe creştini şi nici faţă de musulmani nu au sentimente mai bune (ca de genul “iubirii aproapelui”, chiar dacă vecinii lor sunt Semiţi), inclusiv acum existând rugăciuni Evreieşti care cer moartea imediată a creştinilor, etc.; Gherga - ca Sfântul Gherghe / notat Ghergheseu - a apărut încă din “Facerea” / “Geneza”, prima carte a Bibliei (ştiută şi ca “prima carte a lui Moise”): Sfântul Gherghe / Ghergheseu împreună cu urmaşii Gherghesei / Ghergheseni au fost mai vechi decât Evreii sau decât creştinii iar aşa ceva e de netăgăduit de către adepţii monoteişti (fie Evrei, fie creştini / ori “Iudeo-creştini”). Evreul Pavel - convertit la creștinism, în exaltarea sa din “Epistola către Evrei” 7:3 - a ajuns să-L asemene pe Iisus / Fiul lui Dumnezeu, prezent printre oameni la începutul mileniului I, cu Gherghe-seul “Melchisedec” (regele şi Marele Preot Gherga de la începutul mileniului II î.C. care a permis - cu plată - stabilirea tribului lui Avram în Canaan, apoi Avram ajungând strămoșul Evreilor și Arabilor). O delimitare netă a fost de altfel consemnată în “evanghelia după Ioan” 8:44, despre cum a vorbit Iisus direct Evreilor: “Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru”.
Un fapt important creştin - întărit încă de primul sinod ecumenic / ţinut la Anatoliana Niceea în 325 - e precizarea că Iisus n-a fost creat = “făcut”, ci născut (a fost ultimul zeu născut pe Pământ); data naşterii însă n-a fost notată ca 25 XII / de Crăciun - sărbătoare anuală mult anterioară Noului Testament - Biblia de fapt neconsemnând decât că a fost în timpul unui recensământ (Iisus s-a născut în timpul Anului pastoral, fiindcă a fost vizitat de ciobani, evanghelistul Luca 1:26 și consemnând despre concepția Sa că a fost - corespunzător Calendarului Ebraic - în luna VI, adică în “Elul” = septembrie, ceea ce nu dă nicicum nașterea Lui după un sfert de an, în decembrie): biserica însă a decis în timpul împăratului bizantin Constantin “cel Mare” să celebreze Nașterea Domnului de Crăciun, prima atestare fiind în anul 334 (în “competiția” dintre Iisus și Crăciun de la 25 XII se poate ușor observa că Moșul Crăciun e mult mai vizibil și azi decât Pruncul Iisus, colindele fiind de Crăciun, nu de Iisus, darurile fiind în legături cu Crăciun iar nu Iisus dăruiește, pomul împodobit de Crăciun - iar nu de Iisus - este bradul, ceea ce e nespecific Canaanului, etc). Crezul - simbolul credinţei - în varianta ortodoxă (respectiv cea “dreaptă”) începe astfel: “Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul / Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor / Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu / Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii / Lumină din lumină / Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut / Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire / S-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara / Şi S-a făcut om”. În Antichitate, Nazaret 32,42 lat. N, 35,18 long. E era o localitate din Ţinutul Gherganilor / Gherghiţilor (Ghergheseilor / Ghirgasiţilor), al cărui nume - însemnând “Consacrat” - provenea de la odraslele locuitorilor săi, cărora le plăcea să zică întotdeauna adevărul; e de știut că denumirea Iraniană / Persană نظر “Nazar” = “Vedere” iar vocabularul Românesc are verbul “a i se năzări” ca “a i se năluci”. Orașul a devenit celebru la începutul secolului I datorită copilăriei lui Iisus Nazarineanul acolo - ca urmaş după mamă al regelui David - până şi Lacului Galileea din apropiere ajungându-se să i se zică Ghe-Nazaret / Genazareth (în timpul lui Iisus, întreaga regiune a Galileii avea în total circa 200 mii de oameni). Localitatea a fost înfiinţată imediat după Ierihon, de către oameni veniţi din NE Anatoliei - adică din Pont / Gharghia, respectiv Georgia / Gorghis - conform Englezoaicei Kathleen Kenyon 1906-1978 (prima preşedintă a “Societăţii Arheologice” Oxford şi directoarea la Universitatea Londrei a “Institutului de Arheologie” - tatăl ei a condus “Muzeul Britanic” - care a studiat regiunea în perioada interbelică, adică înaintea apariţiei ultimului stat Israel); întemeietorii localităţii, în număr de 65, odihnesc sub un uriaş bloc orizontal din piatră, de circa 3 tone. La înfiinţarea Nazaretului, stilul construcţiilor s-a schimbat din circulare - cum se practica din vechime - în drepte: puterea pământului era mare. În secolul IX î.C. în aşezarea Gat-hefer - dintre Nazaret / 5 km şi Cana Galileii / 1 km - a trăit Ionianul Amitai (al cărui nume însemna “Adevăr”), însurat cu o Evreică; ei l-au avut ca fiu pe profetul numit Iona / însemnând “Ionian”, activ la începutul secolului VIII î.C. (tradiţia Evreiască a reţinut că a fost resuscitat de către profetul Ilie): experienţa Galileanului Iona a fost redată de Vechiul Testament şi a fost menţionat de asemenea de Coran (se poate observa apropierea dintre “Iona” şi “Nun” - care în vechime era “prunc” / “prinţ”, la Arabi însemnând “peşte” - aceeaşi apropiere putându-se remarca şi la regiunea Ionia, de pe coasta V Anatoliană). Cartea Galileanului Iona - iată aşadar o apropiere atestată inclusiv religios între Anatolian şi Galilean - din Biblie prezintă: Dumnezeu i-a comandat lui Iona să prezică în orașul Ninive. Nevrând  meargă, Iona a încercat evitarea, ducându-se la Iope / Jaffa și apoi plecând spre portul Anatolian Tarsis. A început o mare furtună. Marinarii au descoperit repede că furtuna nu era una obișnuită și că furtuna a apărut din cauza nesupunerii lui Iona în fața Domnului. Iona a admis aceasta și a spus că furtuna se vasfârși atunci când marinarii îl vor arunca peste bord (ceea ce aceia au şi făcut). Când Iona s-a aflat în apă, Marea s-a calmat. Iona a fost înghițit de către un “pește” mare. După ce a stat în burta “peştelui” rugându-se, a treia zi a fost aruncat de acela pe ţărm. Domnul i-a cerut pentru a doua oară  meargă la Ninive, unde Iona a propovăduit. Însă Iona a privit ce s-a întâmplat ca pe un afront personal şi s-a mâniat pe Dumnezeu. Dumnezeu s-a folosit de un vrej pentru a-i demonstra că mânia sa nu era dreaptă. Povestirea s-a sfârşit cu cuvintele lui Dumnezeu la adresa lui Iona: “Ţie îţi pare rău de un vrej pe care nu l-ai semănat sau udat, care într-o noapte a crescut şi în alta a pierit, iar mie să nu îmi fie milă de atâţia oameni care nu pot deosebi stânga de dreapta?” Azi (când submarinul e o realitate), povestea profetului Iona - Ionian / Galilean care a prorocit pentru ne-Evrei - e de înţeles fizic; însă ceea ce într-adevăr s-a întâmplat în Epoca Fierului cu profetul Iona a rămas una dintre cele mai stranii aspecte biblice, pe lângă elemente stilistice diferite de restul Vechiului Testament, de genul: Care profet a mai încercat să fugă de Dumnezeu? Care profet s-a mai luat la ceartă cu Dumnezeu? (“Am dreptate să fiu supărat de moarte!” / Iona 4:9). Un incident nautic a fost redat și de “evanghelia după Luca” 8 (pe când Iisus traversa Lacul Galileii pentru întâlnirea fățișă Ghergană, încheiată cu exorcizarea Gherga și urmată de declanșarea propovăduirii creștine în Decapolis de către Gherghei):
“22. Şi într-una din zile a intrat în corabie cu ucenicii Săi şi a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Şi au plecat.
23. Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de vânt, şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie.
24. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte.
25. Şi le-a zis: Unde este credinţa voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alţii: Oare cine este Acesta, că porunceşte şi vânturilor şi apei, şi-L ascultă?
26. Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii”.
Icoana lui Iona
(Mănăstirea Kizhi / Karelia)
În Galileea / Nazaret - la S de Înălțimile Golan - arhanghelul Gavriil i-a vestit sarcina Fecioarei Maria (care deja la vârsta de 15 ani trăia cu tâmplarul Iosif din localitate, în “evanghelia după Marcu” termenul folosit pentru ea fiind “tânără” / diferit de cuvântul “virgină”). Reputaţia de până atunci a localităţii a fost subliniată prin dubiile Evreilor vechi că ar putea ceva bun să vină de acolo (Ioan 1:46); trebuie ştiut că îngerii - ca Gavriil, Mihail, ş.a. / constant înfăţişaţi cu aripi pe umeri - erau tot cu genericul Gregori / Grigori de Veghetori / observatori (ca şi cei ajunşi din Rai în Golan / Gaulan), fiind consideraţi însă ca făpturi cereşti “bune” sau cel mult “neutre”, până azi mulţi crezând că au “înger păzitor”, din pruncie rugăciunea copiilor fiind către propriul îngeraş “Eu sunt mic, tu fă-mă mare / Eu sunt slab, tu fă-mă tare”, etc., pentru Gherga putându-se vedea cu înalte semnificaţii pre-diluvianul Gavriil / Gabriel, conducătorul îngerilor Grigori / Gregori iar ca patron creştin Sfântul Gheorghe: unii teologi i-au considerat pe pogorâții Gregori / Grigori ca “îngeri căzuţi” (ale căror păcate ar fi determinat Potopul biblic, de lângă ei fiind salvată familia patriarhului Noe, tatăl Hamiţilor, Semiţilor şi Iafeţilor). În “Cartea lui Enoh” 10:13 e scris că “Domnul i-a spus lui Gavriil: ‘Mergi la fiinţele cele rele, la cei condamnaţi, la pruncii depravării, omoară aceşti prunci de depravaţi, aceşti urmaşi ai îngerilor veghetori, din mijlocul oamenilor; aţâţă-i pe unii contra altora. Fă-i să piară de propriile lor mâini, pentru că zilele lor nu vor fi împlinite” (delimitări Ghergane similar de radicale ca Gavriil-Gregori au fost în timp, ca de pildă între matriarhatul Amazoanelor care o venerau pe Mama Ghirghe şi patriarhatul partenerilor lor Gargari / Ghergari, trasarea Brazdei lui Iorgu ca hotar agricol - începând din Banatul Gherganilor - ş.a). Este de remarcat că existenţa gardienilor / străjerilor (Veghetorilor / observatorilor cerului, respectiv a curierilor / mesagerilor dintre Cer şi Glie / Pământ), n-a fost efemeră, ci pe timp foarte lung, impresionând asistenţa: astfel a şi putut rămâne în memoria colectivă, pe lângă cele făcute de ei, ce impresionau; oamenii au constatat că ei îşi desfăşurau constant activităţile - diferite de cele ale societăţii obişnuite - ca şi cum n-ar fi murit / erau ca nemuritori (e de observat că numele arhanghelului Gavriil - sau Gabriel, aşa cum era utilizat iniţial în Arameană / Aramaică, însemnând “fiinţă puternică” - rezona cu Ghebre / Gherghi: Gavriil - nume consolidat aşa în Română, utilizându-se şi Gabriel - are corespondentul Ebraic Gabhri’el / Gabhri-El, cu semnificaţia de “zeu puternic”). Mihail provenea din Ebraicul “Mika” însemnând “cine este ca” şi “El” = “Zeu”, semnificaţia numelui fiind “Cine este ca Zeu” (în tradiţia Ebraică îngerul solar MikaEl uneori domnea în Cer, în vechea Persană Mica / Mika - o evidentă similaritate cu Mikael / Mihail - fiind Mithra, divinitatea zoroastră supremă a jurământului, sincerităţii şi loialităţii). Îngerii Mihail / conducătorul puterilor cereşti şi Gavriil / şeful cheru-vimilor sunt celebraţi deodată de creştini (Gavriil / Gabriel era sărbătorit de către catolici întâi separat la 24 III - din 1969 împreună cu Mihail - fiind recunoscut şi de către celelalte religii monoteiste, mozaică ca Gavriel şi musulmană ca Jibra / Jibril: el va suna din goarnă în ziua Judecăţii de Apoi; credinţa musulmană susţine că Gavriil / Jibril s-a arătat lui Adam după alungarea aceluia din Rai, învăţându-l să cultive grâul, să scrie şi să prelucreze metalele, începând cu aurul). “Cartea lui Enoh” era cea preferată de Iisus, în rostirile Sale fiind multe citate din ea, constituind un text de referință pentru Fiul lui Dumnezeu (între “Manuscrisele de la Marea Moartă” s-au descoperit sulurile “Cărții lui Enoh” mai vechi cu 2 secole decât timpul lui Iisus); corespunzător Bibliei, dintre toţi cei nominalizaţi în “Cartea Cărţilor”, doar 3 explicit nu și-au sfârșit viața pe Pământ (Iisus - din Galileea / Ţinutul Ghergheilor - fiind Fiul lui Dumnezeu): patriarhul Enoh care a scris pe larg despre îngerii Gregori, Melchi-sedec / rege Gherghe-seu și Sf. Ilie din Valea Zarqa / Gherg (nici unul nu a fost Evreu). Vechiul Testament în “Facerea” 5:24 a consemnat că “Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” iar tradiția Evreilor a reținut că “în timp ce Enoh vorbea oamenilor, aceia au văzut un cal alb coborând din cer, în mijlocul unui vârtej de vânt și praf; Enoh le-a spus celor care se aflau acolo că acel cal a coborât din cer pentru a-l lua într-o lungă călătorie, din care însă el nu se va mai întoarce printre oameni” (în “Epistola către Evrei” a lui Pavel 11:5 - din Noul Testament - e scris: “Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu”). Tradiția spirituală în ce-l privește pe Enoh - Eno / An - afirmă că a fost un mare inițiat, care a realizat legătura dintre Cer și Glie; el și-a asumat greaua sarcină a învățării și ghidării oamenilor, aplanând conflictele și îndemnând mereu la bine și progres (supranumit “Pacificatorul”, a fost o ființă foarte evoluată spiritual, scrierile sale fiind foarte Moderne, inclusiv și acum): “Cartea lui Enoh” a fost cartea favorită a lui Iisus (după cum au concluzionat și cercetătorii biblici, citând din ea în secolul I și “Epistola sobornicească a lui Iuda” / parte a Noului Testament).


Buna Vestire în Nazaret
Spre deosebire de Evrei, care se bazează numai pe Vechiul Testament, canonul creştin ia în considerare şi Noul Testament. Iisus (primul născut al Mariei - dar care n-a fost cu Iosif - naşterea Sa fiind pe străvechiul motiv al împreunării dintre femininul pământesc şi masculinul ceresc) a fost în permanent conflict cu Evreii vechi, de la vânarea ca Prunc de către beduinul rege Irod al Evreilor vechi, până la răstignirea când avea 33 de ani, la îndemnul rabinilor / îndrumătorilor Evreilor vechi. El în mod obişnuit nu vorbea Ebraica, ci sistematic Arameana / Aramaica, spunându-i-se “Nazarineanul” pentru că şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii pe Pământ în Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor; apariţia lui Iisus a fost conform credinţei din Abydos / Egipt, că naşterea unui zeu era odată cu o stea (în 17 IV 6 î.C. a fost o aliniere a planetelor, observată din răsărit de Magii Ghergani care au venit cu daruri scumpe, ajutând financiar Familia Sfântă: bogaţii Evrei n-au făcut cadouri - evident fiind şi că bogaţii Magi n-au fost Evrei - iar mai mult, gestul Magilor a fost pentru Fiul Domnului / fără etnie). Faptul că Iisus avea Mama Evreică nu l-a scutit de ura Evreilor; unul dintre profeţii apreciaţi de către Iisus a fost Iona, tot cu mamă Evreică şi tot din Galileea (din vecinătatea Nazaretului), care s-a remarcat prin a nu proroci vechilor Evrei. Este de observat că tatăl principalilor apostoli - Andrei şi Petru - ai lui Iisus se numea Iona / conform “Evangheliei după Ioan” 1:42 şi era pescar în portul Betsaida de la Lacul Galileea (la răsărit de Nazaret); foarte posibil că pescarul Iona era Ionian / Grec (de exemplu, primul său născut - apostolul Geţilor - n-a fost cunoscut cu nici un nume Evreiesc, doar cu cel Grec: Andrei, însemnând “Bravul”). Primul semn al creștinilor a fost cel acvatic, anume: peștele; apoi a fost Crucea. Pescarul Andrei - cel mai mare dintre apostoli - după ce a plecat de la Lacul Galileii a propovăduit nu altundeva decât printre Geții din spațiul Nord Pontic, printre strămoșii ulteriorilor creștini Valahi / Români din Bazinul Dunării inferioare (mari plutași, mari vâslași, mari pescari): asemenea apropiere profesională indubitabil a ajutat succesul creștinării.

Biserica Naşterii din Betleemul Sudic
În Canaan existau, ca şi 2 aşezări Betania, 2 aşezări Betleem / una în N, la o oră de mers pe jos de la Nazaret 32,42 lat. N, 35,18 long. E - deci în Galileea, respectiv Ţinutul Gherganilor - şi una în S, la câteva zile de mers de la Nazaret, ce era satul Efrat unde s-a născut păstorul David, care a ajuns rege al Evreilor vechi, uns în secret de profetul Samuel / 1 “Regi” 16:13 (mulţi cercetători biblici s-au mirat că pentru recensământ gravida Miriam / Maria - în ultima lună de sarcină - ar fi călătorit, în loc de o oră la Betleemul 32,44 lat. N, 35,11 long. E de lângă Nazaret, câteva zile pe asin în S, la acel Betleem / Efrata 31,42lat. N, 35,11 long. E, pe drumul dintre Ierusalim şi Hebron, azi în Cis-Iordania / la răsărit de Râul Iordan e Iordania iar la apus e Cis-Iordania). Localizarea naşterii lui Iisus în Viflaim (versiunea Ebraică a numelui “Casei Pâinii” = Betleem din marginea Ierusalimului), astfel ca să se împlinească profeția din Vechiul Testament / Miheia 5:1, a fost atribuită de biserică filozofului Roman şi martirului creştin Iustin - executat de prefectul Romei în 164 - care ar fi auzit de grota în care era jgheabul / ieslea pentru cornute de la sclavul Evreu Trifon aflat pe atunci în capitala imperială; de altfel şi papa Benedict XVI (19 IV 2005 - 28 II 2013 / care a demisionat imediat după congresul aniversând 9 secole de existenţă a Cavalerilor Ioaniţi) a afirmat în cartea sa din 2012 “Iisus din Nazaret” că este posibil ca Fiul lui Dumnezeu să nu se fi născut în Betleem, ci poate în Nazaret. “Evanghelia după Matei” a redat în capitolul 2 Naşterea lui Iisus:
“1. Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
2. Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit  ne închinăm Lui.
3. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.
4. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta  afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos?
5. Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
6. ‘Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel’.
7. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua.
8. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu,  mă închin Lui.
9. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.
10. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
11. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.
12. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
13. După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
14. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.”
Magii (sculptură realizată după 2 secole)
Acest pasaj biblic notează locul naşterii cumva criptic, sub forma “dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii” - o menţiune necesară şi pentru a-l distinge de Betleemul Galileii - într-o “competiţie” de demonstrare explicită că “pământul lui Iuda nu e nicidecum mic” (probabil dintr-un sentiment de inferioritate încercat de Iudei, căci de un mileniu - de la regele David, cioban de acolo - Betleemul Iudeii / Sudic n-a mai oferit ceva semnificativ). Pasajul afirmă că Magii de la Răsărit văzând steaua au venit din Țara lor răsăriteană în Ierusalim, însă “auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”: steaua era invizibilă pentru rege şi respectiv pentru “tot Ierusalimul” dar era vizibilă pentru Magii purtând căciuli Mede / Gete, sosiţi de departe (episodul a fost straniu, cu steaua luminând Betleemul ce era vizibilă din altă Țară, însă n-a fost văzută de localnici / Betleemul Sudic fiind în marginea Ierusalimului); apoi, după ce Magii au plecat - de la palatul regal din Ierusalim - “steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (din nou - pentru deplasarea Magilor din Ierusalim până în Betleem - “steaua” a fost invizibilă pentru regele Irod şi anturajul aceluia, însă vizibilă Magilor, având şi proprietatea interesantă de a se deplasa, respectiv de a se opri): e posibil ori că Magii - ajungând în capitala Ierusalim a Iudeilor / în ţinutul Sudic populat de Evrei - au pierdut din raza vizuală steaua ce strălucea deasupra Betleemului Nordic din marginea Nazaretului iar apoi, îndepărtându-se de oraşul Ierusalim s-o regăsească ori că “steaua” era “Magică”, doar pentru Magi (adică Mezi - din Media, respectiv din Hyrkania / Ghergania - ei reprezentând Gherganii din S Caspic / NE de Canaan sau “de la răsărit” faţă de Betleem). Oricum, Magii când au ajuns în Canaan, Iisus demult nu mai era în ieslea Betleemului, ci era acasă în Nazaret / Galileea (deci sigur destinația Magilor pentru întâlnirea Familiei Sfinte – ei “intrând în casă”, conform evanghelistului Matei 2:11 - nu a fost lângă Ierusalim, unde Iisus nu avea casă, ci la N de Ierusalim, lângă celălalt Betleem / al Galileii iar nu al Iudeii). Cercetătoarea Americană Hannah Shapero a scris: “Despre cei 3 Magi n-avem vreun element istoric, ci o poveste religioasă, din Biblie. Credinţa zoroastră era prezentă pe atunci în Media iar o legendă ulterioară Iraniană a anunţat despre cei 3 Magi că erau din Ecbatana / capitala Mediei. Cei 3 Magi au fost pelerini zoroaştri. Termenul Grec pentru ‘înţelept’ e ‘Magoi’, derivat din cuvântul Persan pentru ‘preot’; originea Avestană poate venea de la ‘maga’, ce în traducerea Dr. Ali Jafarey însemna ‘generozitate’.” (Prin Magii respectivi s-ar putea înţelege şi reprezentanţii de seamă ai unora dintre “Mega” = Marii Geţi foarte prezenţi în Orientul acelui timp, Românii numindu-i pe cei “3 Magi” ca “3 Crai” / numărul Magilor nu a fost indicat biblic, însă după numărul darurilor s-ar înțelege așa ceva, dezvoltări teologice ulterioare echivalând simbolic acel număr al Magilor ca descendenții direcți ai câte unuia dintre fiii patriarhului Noe; înfăţişările lor cele mai timpurii erau chiar ca ale contemporanilor Geţi / nu arătau ca Grecii, de exemplu căciulile lor - ca ale Moșului Crăciun - fiind semnificative). Iisus în copilărie, când de teama regelui Irod a ajuns refugiat în Egipt, a primit învăţături în Templele de pe Valea Nilului (ca de exemplu la Durunka 27,09 lat. N, 31,11 long. E - în apropierea Căii Gherga, punctul cel mai Sudic atins de Familia Sfântă - unde era arhiva scribului cancelar Yuny al lui Seti şi Ramses II) şi ca adolescent se pare că a fost în India unde a studiat controlul respiraţiei, învăţăturile finului Krişna al lui Garga, etc. “Bhavishya Purana” - după cum a studiat și cercetătorul Stephen Knapp - a scris despre “Ișa Putra” / Fiul Domnului născut de Virgina “Kumari Garbha” / Fecioara Maria că a fost în Cașmir și în V Tibetului, timp de câțiva ani (“Kumari” fiind “Virgină” iar “Garba” fiind “Pântec”): reîntors, Iisus a fost botezat abia când avea 30 de ani, la Betania / Bethabara 31,50 lat. N, 35,32 long. E, pe malul oriental al Iordanului, azi în Iordania, de verişorul Ioan din partea Mamei Miriam / Maria - Kumari Garbha = “Pântecul Virginei”, după cum a fost notată de vechii Indieni - iar numai după aceea şi-a început activitatea publică, înconjurat de ucenici şi apostoli toţi Galileeni / cu excepţia negrului Iuda (singurul Evreu cert dintre apostoli, a cărui evanghelie a fost descoperită la El Minya 28,07 lat. N, 30,44 long. E, în Egipt); e de observat că botezarea = spălarea rituală a existat din vremurile pre-creștine, fiind pentru iertarea păcatelor (așa cum a scris de pildă evanghelistul Luca 3:3, de exemplu cu mult înainte de Iisus păgânii spălându-și păcatele în Sanctuarul Gherga din Caria / Anatolia, etc).

Botezarea în Iordan
După decapitarea lui Ioan “Botezătorul” (al cărui cap acum e în Marea Moschee din Damasc, capitala Siriană - “Cazania” din 1643 a mitropolitului Varlaam 1580-1657 al Moldovei, în timpul căruia a fost ridicată Mănăstirea “Trei ierarhi” din Iaşi, reprezentând un Ţigan tăindu-i capul - Ioan “Botezătorul” rămânând onorat ca profet atât de către creştini, cât şi de către musulmani), Iisus s-a mutat din Nazaret tot în regiunea aceea Nord Canaanită, la Capernaum 32,52 lat. N, 35,34 long. E - fosta suburbie a capitalei Gherganilor - ce a devenit centrul misiunii Lui în Galileea, pe malul Lacului, în casa Grecului Iona unde locuiau fiii aceluia, Andrei şi Petru / pescarul care a devenit primul papă, Vaticanul creştin fiind ridicat pe locul răstignirii aceluia cu capul în jos, titlul de papă / “pa-pă” însemnând “sfântul părinte”. Iisus și discipolii săi nu stăteau de Sabat (ca Evreii); deoarece a vindecat un bolnav în ziua de Șabat / Sâmbăta - ziua odihnei săptămânale, ce cade în a șaptea zi din saptămână - “Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta” / Ioan 5:16, discipolii lui Iisus au smuls spice în Sabat (“mergea Iisus, într-o zi de sâmbătă, printre semănături, iar ucenicii Lui au flămânzit şi au început să smulgă spice şi să mănânce / Văzând aceasta, fariseii au zis Lui: Iată, ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cuvine să facă sâmbăta” / Matei 12:1-2), văzut de Evrei într-o sâmbătă, Iisus a vindecat mâna uscată a unui sărman: “Şi Îl pândeau pe Iisus să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască” / Marcu 3:2, etc.
Galileea
Însemnând pentru Evrei “Ținutul necredincioșilor”, căci în Ebraică “Galil” a ajuns prescurtarea de la “Glil ha Goyim”, Galileea - zona Goimilor, unde Evreii Antici erau minoritari - a fost centrală în activitatea lui Iisus, care avea anturajul format din Galileeni. Ținutul Galileii se întinde și azi între Liban / N, Valea Iordanului / E, fosta Vale a Sciților = Valea “Beit Șean” ori Bisan / S și Marea Mediterană / V (la miazănoapte de Muntele Carmel). În timpul lui Iisus, populația Galileii era pestriță: știuți și ca Gentili de către vechii Evrei, Galileenii vorbeau Aramaica în majoritate (iar din secolul IV î.C. și Greaca, ca urmare a includerii în Imperiul Makedon); acolo s-au stabilit Sciți din Dobrogea, care în Valea “Bâtului Sf. An” / “Beit Șe’An” au avut ca principala așezare capitala Decapolis = federația celor Zece orașe” (de fapt fiind mai multe localități decât 10). Decizia fondării Decapolis în cadrul Imperiului Macedonean a fost a împăratului Alexandru “cel Mare” în urma solicitării Ghirgașilor / Ghergheseilor, care au format o delegație compusă atât din urmașii autohtoni ai celor din Regatul Ghirghes / Gheșur - stat puternic în anterioarele Epoci ale Bronzului și Fierului - cât și din Gherghiții Cariei, Gordianii Frigiei, respectiv Gherganii Dobrogei (rudele din apus) împreună cu Ghergheseii din Canaan. Din Dobrogea = “Sciția Mică” au fost atât Geți, cât și Greci Cariani - militari în armata imperială a împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, proveniți din cetățile de pe litoralul Mării Negre / Pontic - rude cu Gherghiții din Caria și din Frigia / Afrike: Geții au fost așa de numeroși încât de exemplu în Ierusalim exista Grădina Ghețimani / “Gheți-mani”, adică Grădina “Oamenilor Geți” (lângă care Iisus și cei 12 apostoli au avut Cina de Taină), apoi El fiind arestat ca urmare a ordinului dat de guvernatorul Pilat din Pont - responsabil oficial în postul cel mai înalt al provinciei - care era aristocrat Get de la Marea Neagră, lucrând pentru Imperiul Roman. Orașul Sciților - numit Scitopolis, pe Valea din Sudul Galileii, la limita cu Iudeea - a fost puternic populat de Dobrogenii care au condus Decapolis inclusiv în timpul lui Iisus (chiar fiind la cea mai mare dezvoltare de până atunci); nu a fost întâmplător că din Galileea fiul lui Iona, Galileanul Andrei - cel mai mare dintre apostoli - în secolul I a ajuns în misiunea sa de creștinare tocmai în Dobrogea / Sciția “Mică”. De partea financiară a călătoriilor lui Iisus s-a ocupat un grup de femei bogate coordonate de Maria Magdalena (la vremea aceea, un învăţător n-avea niciodată printre discipoli femei, ceea ce întăreşte caracterul original al misiunii Lui); ele - şi nu apostolii - au fost prezente într-unele din momentele cruciale ale Lui: ungerea cu mir de nard / parfum extrem de scump importat din Himalaia, răstignirea şi Învierea.
Iisus, cu temeinice cunoştinţe de tâmplărie dobândite de la Iosif, a insistat pentru utilizarea scaunului, deoarece obiceiul de a lua masa atunci era în cel mai bun caz sub forma tolănită; spre exemplu, Cina cea de Taină - servită la Ierusalim în casa Mariei, sora lui Andrei şi Petru, mama viitorului evanghelist Marcu - a fost luată şezând şi chiar la aceeaşi masă (vechile mese colective - în străvechiul rit de agregare - nu mai erau fireşti, obiceiul Grecilor fiind că la ospeţe nu se întindea o singură masă, ci fiecare îşi avea masa proprie / la banchete toţi aducându-şi în desagă separat merindele şi băuturile: individualismul Grec era bazat pe Cultul Eroilor iar vechea organizare umană era colectivă). Este de remarcat că talentul în tâmplărie s-a manifestat atât printre Gherganii din taigaua Siberiană, cât şi printre Gherganii Bănăţeni, cum ar fi de exemplu acum restaurările de mobilier vechi din lemn executate de meșterul Traian Gherga din Lugoj ori lucrările excepționale - inclusiv entarsiile artistice în lemn - realizate de fiul său Delian Gherga în America:
Nu la Ierusalim - ori printre Iudei / Evrei - ci în Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor, înaintea urcării la Cer, s-a arătat Iisus ucenicilor ultima oară, trimiţându-i să înveţe şi să boteze neamurile (de exemplu, primul apostol Andrei - care prin tragerea la sorţi, după obiceiul societăţilor arhaice ca moştenitorii să tragă la sorţi averea deoarece nu exista dreptul primului născut, a ajuns printre Geţi înaintea Romanilor, în actualul spaţiu Românesc - la bătrâneţe, tot în secolul I, fiind răstignit în 30 XI 60 la Patras 38,15 lat. N, 21,44 long. E, în Ahaia de Eleni / printre altele acuzat că ar fi fost iscoadă a Geţilor, crucea în X pe care şi-a dat ultima suflare apoi devenind emblema steagului Scoţiei, pe fond albastru ca al culorii tipice Bănățenilor Gugulani sau părului Ardelenilor Agatârşi care şi-l vopseau aşa, emigraţi în N Arhipelagului Britanic la sfârşitul secolului III).
Ruta Sf. Andrei
Sfântul Andrei - primul dintre apostolii lui Iisus - este considerat patronul spiritual al Românilor; odată cu el, în 30 XI, e prăznuit şi Aromânul Andrei Şaguna - năşit de Gherga - canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2011; ruta Sfântului Andrei - după ce a plecat din Galileea - a fost prin Capadochia în Georgia iar apoi în Crimeea și de acolo întâi la Geții liberi, refugiați din cauza Romanilor la Marea Baltică (apostolul ajungând până la Kareli), după care la Geții ocupați de Romani, încă trăind la Marea Neagră. Cu baza un timp în Balcanica Sciție - regiunea Dobrogea în acele vremuri era deja parte a Imperiului Roman, având pe coastă cetățile Carianilor / Anatolieni din Sudul Ionianilor - Sf. Andrei / fiul lui Iona, a trecut cu acel prilej și în teritoriul Geţilor conduşi de regele Scorilo Zuraz, pentru propagandă creştină: “cel dintâi chemat” - apostol deosebit, fost ucenic dublu / atât al lui Ioan “Botezătorul”, cât şi al lui Iisus - ţintea Geţii nu numai din Europa Estică, ci mai ales pe cei stăpâniţi de puternica şi religioasa dinastie regală Duras / Zuraz de pe Valea Dunării inferioare (e posibil ca apostolul Andrei să-l fi întâlnit pe prinţul Decebal, pe atunci prunc, ca fapt divers putând fi de observat că la un deceniu după răstignirea apostolului în Balcani, Romanii au consemnat “lăsarea la vatră” a lui Decebal Zuraz din serviciul lor militar, în N Balcanilor); pentru propovăduire în Dobrogea, apostolul Andrei a utilizat Greaca față de Cariani și Latina față de Geți (după 3 secole, episcopul Ulfila - de sorginte Anatoliană - a folosit față de localnicii Goți / urmașii Geților tot Latina, într-un Grai popular iar la fel a predicat și episcopul Nicetas din Remesiana - de sorginte Balcanică - față de indigenii Dunării inferioare). În perioada interbelică a fost culeasă din Dobrogea de către cercetătorul Român Ion Dinu o legendă, din care un fragment e edificator: “Ci s-a oprit măritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura, unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el în călătorie de propoveduire. Mulţimea de trudnici şi de Daci şi Geţi şi Alani şi Greci şi Romani de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol iar Andreiu îi învăţă şi îi boteză în apele izvoarelor tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor”. Dregătorii pomeniţi erau fraţii Scorilo şi Diurpaneu Duras (Scorilo - tatăl lui Decebal - purta Traca poreclă “Cutusone” însemnând “Cutezător” / mai răspândita pronunţie “Cotizo”, în plan internaţional, fiind forma Greco-Romană); la timpul apostolatului Sfântului Andrei în spaţiul actualei Românii, nu existau vecinii actuali - Bulgari, Sârbi, Unguri şi Ucraineni - ci situaţia era că Geto-Dacii din spaţiul Român aveau în jur tot Geto-Daci / în toate zările (în Epoca Modernă similar a fost la apariția României, Țară populată de Români și înconjurată tot de către Români). În 2011, cercetătorul American George Alexandrou a concluzionat că Sf. Andrei și-a avut reședința în Dobrogea timp de 2 decenii (perioadă scursă după vizita sa la Kareli și până la plecarea sa între Eleni / unde a fost martirizat).
Dr. Mircea Păcurariu în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” a scris: “În Dobrogea, mulţimea bazilicilor - mai ales la Histria, Tomis, ca şi bisericuţele de la Basarabi - arată că aici pulsa o intensă viaţă religioasă creştină; ele arată - în acelaşi timp - starea înfloritoare la care a ajuns arta bisericească în acea perioadă şi influenţele pe care le-a exercitat asupra ei arta creştină orientală. S-au formulat mai multe opinii cu privire la monumentele rupestre de la Basarabi. S-a emis şi ipoteza - pe care ne-o însuşim - că este vorba de o aşezare mănăstirească, o ‘lavră a peşterilor’, cum s-a cunoscut mai târziu. Primii vieţuitori - sihaştri sau pustnici - s-au aşezat în acele locuri retrase, unde şi-au săpat bisericuţe şi chilii, în care  trăiască şi să se roage, şi cavouri în care să fie îngropaţi. Presupunem că cea mai mare parte dintre vieţuitori erau daco-romani. Cazuri similare întâlnim în toată istoria monahismului: pustnicii retraşi în peşteri sau în pustiurile Egiptului şi ale Ţării Sacre, peşterile din zona Buzăului şi din alte părţi, biserica rupestră Corbii de Piatră - Argeş, schitul ‘Negru Vodă’ din comuna Cetăţeni - în apropiere de Câmpulung - peştera zisă a lui Nicodim de la Tismana, ş.a. Complexul monastic de la Basarabi a avut o existenţă aproape permanentă, o vieţuire continuă până la sfârşitul secolului X sau începutul celui următor, transmiţându-se elementele de cultură de la o generaţie la alta. Petre Diaconu şi Petre Năsturel au emis ipoteza că inscripţiile de la Basarabi ar aparţine rămăşiţelor târzii ale goţilor creştini din secolul IV, fiind scrise cu caractere runice. Victor Brătulescu credea că au caracterul alfabetului latin vulgar folosit prin secolele IV-V. Damian Bogdan le considera pe unele drept rune turcice de tip proto-bulgar iar pe altele proto-glagolitice şi proto-chirilice. Alexandru Stănciulescu susţinea că era vorba de mai multe etape de scriere, căci sunt inscripţii în limbile gotă, veche germanică şi protobulgară (unele din caracterele specifice scrierii le considera ca o reminescenţă a scrierii geto-dace). Unele din figurile zoomorfe incizate pe pereţii bisericuţelor de acolo s-ar putea datora tot autohtonilor geto-daci; de pildă, cerbul şi şarpele / dragonul ocupau un loc de seamă în mitologia daco-geţilor”. (În Evul Mediu, ultimii conducători consemnaţi ai complexului de la Basarabi-Murfatlar au fost George şi Gheorghe). Este de observat că din Gherghina / Tirighina provine cel mai vechi schelet de creştin din România, expus în palatul episcopal al Dunării de Jos, în Galaţi: era dinaintea retragerii din Dacia a Romanilor (tot în Gherghina, un alt sarcofag - mai vechi - înfăţişa luptele Amazoanelor cu Aheii); pe înălţimea Dobrogeană de pe malul opus, în Bisericuţa din Garvăn 45,22 lat. N, 28,08 long. E / judeţul Tulcea (ridicată în secolul IV lângă fosta aşezare Getă Dinogetia) s-au găsit primele cruciuliţe de bronz din România ale Sfântului Gheorghe. Biblia nu oferă referinţe asupra felului cum arăta Iisus deoarece nu impresiona prin detalii anatomice distincte faţă de ceilalţi din regiune, cum ar fi apariţia Sa fizică - ci doar prin principiile pe care le susţinea - şi nu pentru că era remarcat prin înfăţişare / menţiunile fiind doar ca Mesia (cuvânt Ebraic însemnând “uns”, de la care a apărut varianta în Greceşte Christos / termenul de creştin apărând în Antiochia la mijlocul secolului I), “Fiul Mariei”, “Învăţătorul” ori “Guru” din regiunea Ghor / Garu, etc. Lângă cea mai veche icoană reprezentându-l pe Iisus (datând din secolul VI, de la Mănăstirea “Sf. Ecaterina” din Peninsula Sinai / Egipt, păzită de garnizoana Vlahă asigurată pe atunci acolo de către Imperiul Bizantin) se poate vedea înfăţişarea unui Galilean din Antichitate, generată la începutul secolului XXI de Englezul Richard Neave - cel mai bun specialist din prezent în reconstituiri faciale din lume - ce prezintă un chip bărbătesc brunet, cu păr, ochi şi piele de culori închise:

În 2003, Americanii Patricia Daniels şi Stephen Hyslop au scris în “Istoria lumii”: “slujitorii fideli ai doctrinei iudaice susţineau că unele dintre faptele lui Iisus, cum ar fi să se aşeze la masă cu oameni ‘impuri’ şi le ierta păcatele, încălcau legile sacre” (e de remarcat că Gheţii / Geţii - contemporani lor atunci în EurAsia - n-aveau aşa probleme, deoarece vechii Evrei erau complet diferiţi de ei); specificele delimitări orientale - de genul “noi” şi “ei” - n-au fost doar ale Evreilor / pentru care ceilalţi erau “goimi” adică “animale”, ci şi ale Ţiganilor / pentru care ceilalţi erau “gagii”, ale otomanilor / pentru care ceilalţi erau “ghiauri”, ş.a. Codul de comportament pentru oameni, bazat pe dragostea pentru semeni şi promisiunea vieţii veşnice, i-a indignat pe rabini / conducătorii Evrei, care l-au convins pe guvernatorul pentru Romani Pilat (venit din partea structurii imperiale Romane să-i conducă în anul 26 din Pont, de la Marea Getică / Neagră, în timpul împăratului Tiberius 14-37), să-l aresteze pe Iisus la poalele Muntelui Măslinelor din Ierusalim, lângă Pârâul Cedrilor, în Gheţimani - loc însemnând pentru localnici “grădină cu gard”, proprietatea Mariei, cu notarea “Chorion” de către evangheliile după Matei 26:36 şi Marcu 14:32, ce avea şi un sălaş acolo pentru adăpostirea celorlalţi apostoli, căci fraţii ei Andrei şi Petru locuiau în casa lor de lângă, unde a fost Cina de Taină - apoi să-l judece şi deşi nu i-a găsit nimic rău în predici, la cererea mulţimii să consimtă răstignirea Lui pe Dealul Golgota / Calvar în Latină. Dealul Golgota - prin clasica echivalență “L”=“R” - era de fapt Dealul Gorgota / “Gorgo-Ta” (în vechiul Egipt, amuleta “Ta” din cuarţ, atârnată la gâtul mortului, îl punea pe defunct sub protecţia Zeiţei Isis; Canaan s-a aflat sub influenţa Egipteană un timp: în Ierusalim, Dealul “Gorgo-Ta” / Golgota fiind un loc de extragere a pietrei tari - sau cuarţ roşu - pentru amuletele morţilor, a ajuns prin decizia stăpânilor Romani loc public de execuţii, rămânând sub acea formă apropiat de morţi / ca destinaţia sa iniţială). Cu mult înaintea Evreilor, în Ţara Sacră Canaan - datorită şi exploatării acelor pietre pentru amuletele “Ta” ale morţilor Egipteni / faţă de “viaţa de apoi” pe atunci fiind un mare cult - exista Cetatea Sfântă a Ierusalimului (atât pentru indigenii Gherghei, cât şi pentru Egiptenii vechi). Denumirea Dealului Golgota era de la proprietarii Gorgo, care furnizau vechilor Egipteni pietrele roşii de cuarţ pentru amuletele “Ta” (ultimele purtate de către cei decedaţi): comerţul cioclilor dar şi negustorilor Gorgo / Gherga în vechiul Egipt cu acele pietre sfinţite din Ţara Sacră a Ghergheilor a fost celebru şi a dus la fixarea numelui exploatării Ghergane din Ierusalim sub forma a ceea ce era: “Gorgo-Ta” (respectiv Golgota la vechii Evrei iar sugestiv în Anatolia - la Turci - și azi pentru “umbră” se utilizează termenul “golge”, în pronunție “golghe”). Este de ştiut că răstignirea a fost o metodă “importată” de la Perşi - de pildă împăratul Darius, cu mai mult de jumătate de mileniu înainte de Iisus, a crucificat rebeli în Babilon, cuiele bătându-se în antebraţe, nu în palme - iar în orânduirea socială Geto-Dacă, “pileat” însemna “aristocrat”: Pilat din Pont = aristocratul din Garghia (regiunea de provenienţă Khetă / Gesă a Gheţilor / Geţilor) reproducea evident titlul nobiliar Get pentru cine era conducător / “stăpân”, adică “proprietarul stupului”; e de ştiut că deportaţi în Babilon, vechii Evrei şi-au însuşit de acolo şi termenul de “Gaon” pentru “înţelept” (de la “Geniu”).
Este de observat că unicitatea grădinii cu gard Gheţimani / “Gheţi-mani” în nomenclatura locurilor din zonă poate însemna şi “Grădina Gheţilor” - “Gheţi” = Geţi iar “mani” = oameni - căci Gheţii / Geţii au fost oameni foarte răspândiţi EurAsiatic în acel timp (când Maria a cumpărat locul din Ierusalim, denumirea i s-a păstrat); acolo a fost un loc sacru pentru Cultul Falic, unde asceții se izolau cocoțați pe piloni / “bețe” (în secolul II scriitorul Antic Lucian - de pe malul drept al Fluviului Eufrat / “Eu-phrat” - notându-i pe acei practicanți ca “Phallobates” / “Phallo-bates”). În Ierusalim, la “Muzeul Israelului” se poate vedea azi statuia unui Get / Dac datând din secolul următor lui Iisus:
Get în Ierusalim
Cea mai veche sursă nebiblică, istoricul Iosif Flaviu 37-100, comandantul Evreilor din Galileea / capturat de Romani în anul 67 ca prizonier de război, a scris că nu Iisus a fost prezentat rabinilor, ci fratele Lui, Iacov (Iisus avea rude); şi evanghelia după graţiatul Barabas din Galileea a afirmat că Iisus a fost înlocuit pe Golgota (oricum, la judecată - corespunzător “Evangheliei după Ioan” 18:36 - Iisus a spus: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”). Ortodocşii afirmă că într-adevăr Iacov şi Iisus erau fraţi, însă de credinţă, nu fizic; e de remarcat că ulterior - în secolul VII - Coranul a afirmat că Iisus / “Esus” a urcat la cer fără crucificare / răstignire (în cea mai mare moschee din India se află Coranul scris pe piele de cerb în timpul profetului Mahomed / una dintre cele mai vechi copii din lume): Coranul cuprinde 114 de paragrafe denumite “sure”, ce la rândul lor sunt împărţite în versuri (notate după spusele profetului Mahomed, fondatorul islamului, care n-a scris nimic / anterior cu 6 secole, nici Iisus, Fiul lui Dumnezeu - fondatorul creştinismului, al celei mai mari religii din lume - n-a lăsat nimic scris).
Moscheea din capitala Indiei

Unii au crezut că întors din Egipt, până  se manifeste public, Iisus ar fi fost - pentru câțiva ani - în India. Fariseul Iosif Flaviu în “Antichităţi Iudaice” 18:3 - lucrare realizată în secolul I după ce Iisus S-a înălțat la Cer - a scris: “Tot în vremea aceea a trăit şi Iisus, un om înţelept, dacă este îngăduit să-L numim om. Căci a fost autorul unor lucrări minunate, învăţător al oamenilor care primesc cu plăcere adevărul: pe mulţi Iudei şi de asemenea pe mulţi dintre neamuri I-a atras la sine. Acesta era Christos. Tras în judecata lui Pilat de către primii noştri oameni, deşi L-au pedepsit cu răstignirea, totuşi n-a încetat de a fi iubit de acei care întâiaşi dată L-au iubit. Căci a apărut a treia zi din morţi, după spusa prorocilor divini, care multe alte minuni ne-au vestit despre El. Iar secta, numită după El, a creştinilor, n-a încetat nici până astăzi”. Se ştie că după răstignire / Înviere fratele a preluat conducerea Esenienilor / Esenilor, care urmau calea iniţiatică deschisă / structura bisericii timpurii bazându-se pe practica lor (cu regulile cuprinse în “Învăţăturile Domnului” - cartea folosită de comunităţile creştine în ascensiune); așadar, după răstignirea de pe Dealul Gorgota / Golgota, nu altcineva decât un Galilean - de lângă Evreii fostului Israel - a ajuns dintre Nordici în fruntea celor aflați printre Iudeii Sudici. Esenii / Esenienii - prima grupare de călugări, care se rugau deopotrivă Maicii Pământeşti şi Tatălui Ceresc - erau copişti ai scrierilor vechi şi au lăsat “Manuscrisele de la Marea Moartă”, scrise în Aramaică, nu în Ebraică, pe piei tăbăcite / pergamente şi papirusuri, găsite în secolul XX, între documente fiind “Cartea lui Enoh” (interzisă de rabinul Ierusalimului în anul 70), lista gravată în cupru a locurilor unde erau ascunse obiectele sacre ce alcătuiau tezaurul Templului din Ierusalim / găsită în Valea Hyrcania 31,43 lat. N, 35,21 long. E din Qumran, etc.; în secolul I, istoricul Evreilor Iosif Flaviu a scris despre Eseni - era contemporan cu ei - că “traiul lor seamănă cu cel al Dacilor care se cheamă Polistai” ori “Pleistoi”, căci claritatea manuscrisului nu e grozavă (adică “întemeietorii localităţilor”, din casta preoţească “Klistai” a învăţătorilor Daci / Geţi sau luptătorii Zeului Trac Pleistoros / al Războiului). De altfel, în legătură cu acei Eseni din Canaan, e de observat că Geţii spuneau Aseni vindecătorilor: denumirea Asenă rezona Antic cu cea Ausonă iar Medieval a ajuns să rezoneze cu Asanii / ţarii Asăneşti ai Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Român (la începutul secolului I - în timpul lui Iisus - poetul Roman Ovidiu în “Ponticele” indicând că Ausonii sau Asenii / Esenii erau ştiuţi printre Geţi ca lideri, inclusiv războinici). Răspândirea Dacă era aşa de largă, încât şi gruparea Decapolis (ce avea mai mult de 10 aşezări urbane) a ajuns să fie denumită Daca-polis. Academicianul A/Român N. Iorga despre “Cărţi reprezentative în viaţa omenirii”, a scris: “Iisus a predicat contra iudaismului religios şi a iudaismului politic ‘naţionalist’, aşa cum exista după cucerirea de către Romani. A găsit câţiva oameni care să-L înţeleagă, înainte de toate fiindcă erau buni şi săraci, iar nu fiindcă erau fruntaşi intelectuali ai timpului: pescari sau aparţinând altor categorii umile de muncitori. Ei nu erau în stare - în completa lor ignoranţă - de ce se întinde dincolo de marginile satelor lor sau de marginile Ierusalimului, în totala lor înstrăinare de tot ce însemna scriptură şi idei, de tot ce însemna sistem, să predice ideile lui Iisus în mijlocul acelora pe care Scriptura îi numeşte ‘neamuri’. Partea cea mare din creştinism, partea adâncă, scormonitoare de suflete, învietoare a acestei religii, exista cu mult înainte de Iisus”. În 2006, Britanica Marylin Hopkins sintetiza că “la baza creştinismului mai mult decât învăţăturile lui Iisus stă Pavel, al 13-lea apostol, ce i-a înfuriat pe adepţii originari ai lui Iisus susţinând că tot ce era necesar pentru mântuire era numai credinţa” (canonicii mizând pe credinţă, gnosticii preferând cunoaşterea), divinizarea propusă de el, plăsmuită așa cum s-a menționat în “Faptele apostolilor” 11:26, că întâi în Antiohia au fost creştinii, ajungând să fie decisă de primul sinod - de la Niceea 40,25 lat. N, 29,43 long. E / în NV Anatoliei, în anul 325 - că Iisus nu era aşa cum susţinea despre sine “fiul omului”, ci Fiul Domnului; Iisus după Tată era Domn, după Mamă era om. Iisus / “Ii-sus” = literalmente “Lumina de sus” zicea așa deoarece a coborât din Cer, de la condiția divină, la condiția de om, în Galileea; precedentul a fost în aceeași zonă, cu mult timp înainte, când în N Galileii - pe Înălțimile Golan - îngerii Grigori au coborât din Cer, abandonându-și condiția divină, pentru a trăi împreună cu oamenii, cu care au avut prunci (păstrați în memoria omenirii prin reținerea caracteristicilor lor, ca având dimensiuni uriașe): deopotrivă cei sosiți din Cer, atât îngerii Grigori, cât și Iisus, au făcut miracole în areal, primii beneficiari fiind pruncii îngerilor Grigori cu indigenele pământene, apoi Gherghe-seii - ambele categorii de oameni, aflați la distanțe temporale îndelungate - fiind explicit menționați biblic ca exact autohtonii acelor locuri. Nici Evreii / care au cerut execuţia lui Iisus, nici Romanii / care L-au crucificat, nu pot fi găsiţi vinovaţi de omorârea Lui, căci El a înviat şi a urcat de pe Glie la Cer: Iisus nu poate muri. Iisus - ca Fiul lui Dumnezeu - este nemuritor: Iisus / “Ii-sus” = “E sus”. După Învierea lui Iisus, unele din discuțiile Sale cu apostolii au fost cuprinse în “Cărțile lui Ieu” (păstrate de Copți, scrise la sfârșitul primului secol); “Ieu” - ca și “iYi” - însemna iluminarea (“Ieu-Tatăl” fiind primordialul stăpân suprem): manuscrisele au fost de la început considerate gnostice. Despre divinii înaintași - nemuritorii îngeri Grigori - se știe că au rămas “atârnați” (în a treia stare, specială), adică nici în Rai, nici în Iad: la un interval de milenii, aceleași aporturi civilizaționale sosite din Cer față de oamenii acelorași locuri au apărut cu scopul esențial de exemplificare acolo a legăturii divine cu Pământul, concretizat și similar onomastic Ghergan, prin numele celor implicați, întâi Grigori ca agenții fertilizatori, apoi - după exorcizarea lui Gherghe-seu - ca agenții propagatori (ai creștinismului). Se poate observa că în Imperiul Roman creştinismul a devenit tolerat din 311 datorită conducătorului Romanilor Galeriu, prin actul emis din Anatoliana Nicomedia de acel conducător de origine Dacă (Galeriu “cel Tânăr” - fiul surorii sale, știut și ca “Ler-împărat” - purta numele Dac adevărat Dara) şi legal din 313 prin edictul de la Milano al împăratului Constantin “cel Mare” - acceptat printre alte religii - iar din 380 a devenit singura religie oficială a Imperiului / prin edictul de la Salonic 40,39 lat. N, 22,54 long. E din 28 II al împăratului bizantin Teodosie “cel Mare” 347-395; edictul de la Milano promulgat de împăratul Constantin restituia comunităților creștine bunurile ce le fuseseră confiscate (libertatea cultului a fost acordată anterior cu 2 ani, prin edictul lui Galeriu: el a realizat pentru creștinism premiera mondială a acceptării oficiale). Fariseul Pavel, un Evreu care producea corturi, niciodată nu l-a întâlnit pe Iisus, însă i-a avut ca ajutoare pe evangheliştii Luca şi Marcu (ceilalţi 2 evanghelişti canonici fiind apostolii Ioan şi Matei); de fapt, Evreul Pavel (o “bestie pentru creştini” conform Spaniolului Fernandez Urresti, autorul în 2007 a lucrării “Chipul neştiut al lui Iisus”, el fiind prezent de pildă în anul 34 alături de Evreii ucigași la lapidarea primului martir creştin din lume, Ştefan / care n-a fost Evreu), l-a avut ca propagandist pe evanghelistul Luca, care provenea din Teritoriul Gherghe-seilor şi care nu era Evreu, fiind întemeietorul iconografiei / începând cu a Fecioarei Maria, cu care Luca a avut o legătură foarte apropiată - el a şi precizat că n-a fost martor ocular al activităţilor lui Iisus - rolul său pentru creştinism fiind asemănător cu rolul propagandistului Gherga pentru Imperiul Macedonean cu 4 secole înainte: din punct de vedere literar, Luca este considerat cel mai înzestrat dintre autorii Noului Testament. Dintre cele 4 evanghelii ale Noului Testament, 3 au fost scrise după apostolii Ioan, Marcu şi Matei iar una după Gentilul Luca / posibil Ghergan (de altfel, apostolii nu au fost Evrei - doar Iuda era Evreu cu ambii părinți Evrei - unii apostoli fiind numai corciți, având poate doar unul dintre părinți de etnie Ebraică); la început, creştinarea explicit a fost legată de numele neamului Gherga (prezenţa Gherga a fost printre primii creştini din lume, de pildă prin exorcizarea Gherghe-seului de către Iisus, după cum a atestat Biblia: așa ceva a fost foarte concret o exemplificare a începuturilor creștine, religie oficial începută odată cu Învierea). În proces a intervenit și bogatul Evreu Pavel - fost fariseu, provenit nu din Canaan, ci din diaspora, din Tarsul Ciliciei 36,55 lat. N, 34,54 long. E, numele lui de fapt fiind Saul / numit Latin Paul (semnificând “mic”), respectiv Pavel de Români - care nu i-a înfuriat numai pe primii creştini din Galileea; convertit în Damasc / Syria, oraș integrat în Anticul Decapolis (fariseii fiind fundamentaliștii mozaici / tradiţia maronită a reţinut că Saul / Paul - adică Pavel - a fost ajutat să fugă din acea cetate de către ofiţerul George), în trecerea sa spre Roma a declanşat o revoltă la Efes în anul 53, atunci când a predicat împotriva Gherghiţiei: localnicii aveau mare dragoste pentru Zeiţa Artemisa / Gherghiţia ce le aducea pelerini profitabili la una dintre cele 7 minuni ale lumii Antice (abia apoi Saul / Pavel l-a întâlnit pe Luca, în Alexandria Troiei 39,45 lat. N, 26,09 long. E). Noul Testament, în “Faptele apostolilor” 19, redă episodul din Efes (metropolă Antică - mult mai mare decât Atena acelor timpuri - puternic populată de Gherghiţi):
“23. Şi în vremea aceea s-a făcut mare tulburare pentru calea Domnului.
24. Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig,
25. I-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea, şi le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru.
26. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând, a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini.
27. Din aceasta nu numai că meseria noastră e în primejdie  ajungă fără trecere, dar şi templul marii zeiţe Artemisa e în primejdie să nu mai aibă nici un preţ, iar cu vremea, mărirea ei - căreia i se închină toată Asia şi toată lumea - să fie doborâtă.
28. Şi auzind ei şi umplându-se de mânie, strigau zicând: Mare este Artemisa efesenilor!
29. Şi s-a umplut toată cetatea de tulburare şi au pornit într-un cuget la teatru, răpind împreună pe macedonenii Gaius şi Aristarh, însoţitorii lui Pavel.
30. Iar Pavel, voind  intre în mijlocul poporului, ucenicii nu l-au lăsat.
31. Încă şi unii dintre dregătorii Asiei, care îi erau prieteni, trimiţând la el, îl rugau  nu se ducă la teatru.
32. Deci unii strigau una, alţii strigau alta, căci adunarea era învălmăşită, iar cei mai mulţi nu ştiau pentru ce s-au adunat acolo.
33. Iar unii din mulţime l-au smuls pe Alexandru, pe care l-au împins înainte iudeii. Iar el, făcând semn cu mâna, voia  se apere înaintea poporului.
34. Şi cunoscând ei că este iudeu, toţi într-un glas au strigat aproape două ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor!
35. Iar secretarul, potolind mulţimea, a zis: Bărbaţi efeseni, cine este, între oameni, care să nu ştie că cetatea efesenilor este păzitoarea templului Artemisei celei mari şi a statuii ei, căzută din cer?
36. Deci, acestea fiind mai presus de orice îndoială, trebuie  vă liniştiţi şi să nu faceţi nimic cu uşurinţă.
37. Căci aţi adus pe bărbaţii aceştia, care nu sunt nici furi de cele sfinte, nici nu hulesc pe zeiţa voastră.
38. Deci dacă Dimitrie şi meşterii cei împreună cu el au vreo plângere împotriva cuiva, au judecători şi proconsuli care  judece, şi să se cheme în judecată unii pe alţii.
39. Iar dacă urmăriţi altceva, se va hotărî în adunarea cea legiuită,
40. Căci noi suntem în primejdie  fim învinuiţi de răscoală pentru ziua de azi, fiindcă nu avem nici o pricină pentru care am putea da seama de tulburarea aceasta.
41. Zicând acestea, a slobozit adunarea”.
Imaginea lui Iisus ca “păstor” a apărut din viziunea mozaicilor, pe când ca “pescar de oameni” și-a avut sorgintea creştină (primul semn de recunoaștere al creștinilor a fost emblematicul pește); printre simbolurile creştine, Crucea - reprezentând moartea şi învierea - formează X (khi), cea dintâi literă din cuvântul Grecesc Hristos, amintind de străvechea cruce îmbârligată / Svastica = emblema Cultului Solar şi de crucea Egipteană Ankh / simbolul vieţii iar porumbelul simbolizează Duhul Sfânt (dintre păsări, înaintea creştinilor, se presupunea în multe culturi că vulturii - ce sunt şi azi pe multe steaguri - prin descărnarea cadavrelor eliberau spiritele şi sufletele: un obicei Tibetan). La început, abordarea a fost individuală: firea trupului (alimentată prin cele 5 simţuri - văz, auz, gust, miros, pipăit) era simbolizată de Satana iar puterea spirituală a creierului era denumită Duhul Sfânt, morala creată devenind necesară deopotrivă omului şi societăţii iar ispăşirea păcatelor - datorită încălcărilor Legilor Veche sau Nouă / transcrise în Vechiul Testament, respectiv Noul Testament - rămânând individuală. Creştinii au început  fie îngropaţi cu picioarele spre E pentru a se putea ridica uşor şi direct la învierea vestită de întoarcerea mesianică ce va fi dinspre răsărit.
Hattin

De pe “Muntele fericirilor” Iisus a rostit unei mulţimi aşezată pe platoul de lângă Colina Hattin 32,48 lat. N, 35,26 long. E (560 metri altitudine), lângă aşezarea Safet, pe malul Lacului Galileii, în Ţinutul Gherghe-seilor, “predica de pe munte”, care a început cu anunţarea celor 9 fericiri, conform evanghelistului Marcu 5:
“3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”. 
În versiunea Arameană / Aramaică - într-un text contemporan cu cel în Greacă - începutul era “Fericiţi cei rămaşi săraci, de dragul spiritului...”, în sensul că nu bogăţia materială, ci cea spirituală e mai importantă: o semnificaţie diferită faţă de fericirea ignoranţilor răspândită oficial (conferindu-se importanţă mesajului de “a fi” în loc de “a avea”, accentul fiind pe cunoaşterea interioară, nu exterioară). De altfel - după cum în secolul V î.C. şi poetul Sofocle afirma că “partea supremă a fericirii este înţelepciunea” - sentimentul fericirii este dovedit determinat genetic (acesta fiind moştenit genealogic / genetic) doar temporar ajungând influenţat de educaţie ori viaţă; faimoasa fericire a Hiperboreilor (Nordici vestiţi în Lumea Veche - încă din Epoca Pietrei - pentru blajinitatea / blândeţea lor dar şi pentru cunoştinţele lor avansate) se datora înaltei lor mulţumiri interioare, pe care reuşeau s-o transmită celor întâlniţi, uimind lumea, căci erau omenoşi - buni la suflet - şi paşnici: iată așadar că fericirea rezultă din îmbinarea spiritului cu sufletul (adică dintre înțelepciunea genetică și mulțumirea interioară). Cei frământați de depresii - în Epoca Modernă tot mai numeroși, din cauza înmulțirii oamenilor - suferă deopotrivă datorită bagajului genetic și stilului de viață.
Tabor

Muntele Tavor / Tabor, aflat în Ţinutul Gherghilor, cu altitudinea de 575 metri, la 17 km V de Lacul Galileii şi 8 km S de Nazaret, a fost locaţia unde s-a petrecut schimbarea la faţă a lui Iisus: fiind pe vârf împreună cu 3 dintre discipolii Săi (Iacob, Ioan şi Petru), în timpul rugăciunii aceia au observat transfigurarea Lui printr-o strălucire de slavă albă ce i-a impresionat; mai mult, în ceaţa aceea norul ce i-a umbrit răsuna de vorbe şi a înfăţişat profeţi din trecut - Moise şi Ilie - care de asemenea străluceau de slavă. Acea radiere divină i-a făcut pe apostoli să consemneze în Biblie cele întâmplate ca scenă importantă (Matei 17, Marcu 9 şi Luca 9), Tabor - termen provenind de la “tabur”, însemnând “buric” - pentru legătura dintre testamentele biblice fiind considerat Munte Sacru. “Evanghelia după Matei” 17:5 - prima carte din Noul Testament - consemnează ce a zis glasul din nor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. Alte traduceri decât cea ortodoxă redau grăirea respectivă sub forma “Acesta e Fiul Meu, Cel iubit, pe care Eu L-am aprobat! De El  ascultaţi!” Indiferent de variantă, răzbate tulburătorul mesaj că dintre Fiii Domnului - despre care scria Vechiul Testament - Iisus din Nazaret / Galileea s-a bucurat de cea mai mare dragoste a lui Dumnezeu, fiind “Cel iubit”.