 |
| Ramses II |
Au fost mulți dinaști Ramses, dintre care Ramses II s-a evidențiat drept cel mai mare faraon; Ramses (Rameses / “Ra-meses”) însemna “moșul lui Ra”, o variantă de nume fiind și Ramose = “Ra-mose”, adică “moșit de Ra”. Dinastia din Hemi / Egipt căreia i-a aparţinut faraonul Ramses a continuat mariajul Hamit Afro-Asiatic dar nu Hurit - ca dinastia precedentă lui - ci Hitit (orientându-se spre vecinul Nordic cel mai puternic al timpurilor). Pare edificator că faraonul Seti I l-a dus la Templul din Abydos (ridicat lângă cel mai vechi Templu Egiptean, cu unele materiale preluate din acela, în localitatea numită de Troianii Gherghiţi similar cu cel al locului unde ei au avut primul far din lume) pe Ramses II şi i-a arătat un perete plin de hieroglife: “Iată, fiul meu, toţi faraonii Egiptului, de la Narmer”; apoi, arătând spre peretele vecin plin de hieroglife, i-a spus: “Iar asta s-a întâmplat cu mult înainte de Regatul lui Narmer, acum mii de ani, când pământul era condus de zei şi semizei” (delimitarea dintre perioadele dinastică şi predinastică era făcută de Egiptenii vechi cu Narmer din capitala Gherga ca reper, anterior lui fiind cele petrecute printre altele pe cursul superior al Nilului, Sahara şi Sahel, Oaza Kharga, Calea Ghirga, etc).
 |
| Frescă în Abydos a lui Ramses II |
Faraonul Ramses II (cunoscut pentru bravura militară şi proiectele sale de construcţii, fiind cel mai încununat de succes dintre toţi cârmuitorii Egiptului, Imperiul ajungând sub el la cea mai mare extindere, unul dintre momentele esențiale ale lungii sale domnii fiind ciocnirea cu Ghergarii din Garga-miș - șefii Ligii Khete / Gete - în cea mai mare bătălie cu care de război din lume, fapt faimos și acum, încheiat cu primul Tratat de pace din lume) era înconjurat de picturile Gherganilor la Templul pe care l-a ridicat în aşezarea Gherga, stabiliment întreţinut şi renovat apoi de către urmaşul său; de altfel, unul dintre fiii săi era Ghergan / pervertit notat Geregtawi.
 |
Gherg Ramses
|
Şi în titulatura din Karnak 25,43 lat. N, 32,39 long. E a lui Ramses II ca “urmaş al Zeului Ra, care a creat cele 2 Țări” apare GRG:
 |
| GRG în titulatura celui mai mare faraon |
La Karnak - numele Egiptean Modern pentru ceea ce era ştiut în vechime drept “cel mai ales loc”, fiind lângă Valea Regilor - apare inscripţia dedicată Zeiţei Mamă Mut că “este folosită moştenirea găsită”, cu hieroglifa Gherga:
În 1922, arheologii Raymond Weill din Franța şi William Albright din SUA lucrând separat dar bazându-se pe studiile mai multor savanţi, au cercetat diseminarea numelor în răsăritul Mediteranei, găsind că forma radicală Kerkişa din hieroglifele faraonului Ramses II era aceeaşi cu numele Kylikiei / Cyliciei (pentru vechii Egipteni sufixul “şa” din Kerki-şa indicând etnia Asiatică): Kirke din Kylicia erau cei care preparau berea faraonului, ei observând despre Kirkesion din Mesopotamia şi Kylikia / Cylicia din Anatolia că erau simplu notate în Egipt drept Kerke, similar cu fortăreaţa Karke-miş / Karga-miş de pe Eufrat şi Gherghe-seii / Ghirga-siţii din Canaan. (Berea întâi n-a fost Africană ori Europeană, ci Asiatică, în Egipt atunci făcându-se din fermentarea orzului / IndoEuropean numit “gherzdh”, fiind considerată bună şi în scopuri medicinale). Cel mai timpuriu însemn de fabricare a berii din istoria omenirii a fost găsit pe un sigiliu Sumerian de la sfârşitul mileniului V î.C., în Tepe Gawra 36,29 lat. N, 43,15 long. E (zona Kurdă din Irak):
Aplicând translaţia din hieroglife “K”=“G”, se observă facil că berarii Kirke = Ghirghe din Kerki-şa = Gherghi-şa erau acei Gherga din N, aflaţi pe atunci între Mesopotamia (nume Grec însemnând “dintre Fluvii”, adică regiunea străbătută de Tigru şi Eufrat, pentru cel mai fertil loc dintre Ind şi Nil) şi Anatolia. Faraonul Ramses II după bătălia de la Gadeş / Kadeş 34,33 lat. N, 36,31 long. E din Valea Orontes, azi în Siria - cea mai mare cu care de război din istoria globului - şi-a luat berari din zonă (pe atunci berea Egipteană era făcută doar de femei); comparând topografiile Garga-miş / Kărke-miş cu Gadeş / Kadeş şi vechile inscripţii (ce considerau pentru Kadeş ca având drept loc Sfânt Garga-miş), unii specialişti - ca de exemplu de la “Institutul Californian pentru Studii Antice” în 2012 - au reliefat că acea confruntare dintre Imperii n-a fost de fapt la Kadeş / Gadeş, ci a avut loc la Kărke-miş / Garga-miş: copia celui mai vechi Tratat de pace din lume - încheiat la Garga-miş după bătălie - acum e expusă în holul sediului Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York / Statele Unite ale Americii (ca produs Gherga relevant inclusiv pentru omenirea actuală). În secolul II, istoricul şi geograful cultural Pausania 8:29 din Anatolia a scris: “Orontes este un râu din Siria, al cărui curs până la mare nu străbate peste tot un teren neted, ci după ce trece pe sub o stâncă abruptă, curge pe un loc în pantă. Un împărat Roman, vrând să-l facă navigabil de la mare şi până în Antiochia, a străpuns cu multă trudă şi cu cheltuială un canal potrivit pentru navigaţie şi a făcut ca râul să treacă pe acolo. Când vechea albie a secat, s-a găsit în ea un mormânt de cărămidă ce avea mai mult de 12 coţi (adică peste 5,40 metri) iar cadavrul dinăuntru era de o mărime proporţională cu mormântul şi toate părţile sale erau cele ale unui om. Sirienii au consultat Templul din Claros (V Anatoliei), primind răspunsul că acest om - Orontes - era Indian de neam. Într-adevăr, dacă soarele a dat naştere celor dintâi oameni, încălzind pământul altă dată moale şi îmbibat de apă, ce alt ţinut era firesc să dea naştere oamenilor fie înaintea Indiei, fie mai mari decât statura obişnuită, din moment ce India şi azi face să se nască animale atât de diferite prin forţa şi mărimea lor”. (Orontes - forma Greacă pentru Iranianul Avesta însemnând “Grandios” - a fost fiul lui Deriades, cârmuitorul Indienilor cu care s-a războit Osiris / Dionisie; Râul Axius - cu izvorul în Valea Beqaa din Liban - a primit numele de la el, deoarece războinicul Indian a fost înhumat acolo: astfel cum a documentat în 2017 profesorul de istorie Daniel Ogden de la Universitatea din Exeter 50,44 lat. N, 3,32 long. V / Marea Britanie, Orontes mai era cunoscut în Vechea Lume și ca Drakon). În 1882, reverendul Anglican Henry George în lucrarea despre numele biblice a scris: “Gherga-şiţii erau printre aliaţii Nordului împotriva Egiptului, aşa după cum a rezultat din explicaţiile despre Kerkeşi de pe monumentele lui Ramses II; numele este corespunzător lui Gherghis / Gergis de pe Valea Râului Orontes, având la răsărit Arethusa / Erre-stan: poziţia probabilă a Gherga-şiţilor, aşa după cum a fost marcată pe harta-cheie”.
“Enciclopedia Biblică” editată de Britanicul Kelly Cheyne în 1899 a consemnat că “Hitiţii i-au avut atunci aliaţi pe Kylikianii / Cylicianii Karkis, ei fiind înrudiţi cu Gherghesaii din Canaan, Kadeş / Gadeş fiind o corupţie după numele lor” (în vechea Ebraică, pentru “sanctuar” se utiliza “kadeş”, aşa fiind preluat “qedeş”, în Română “codoş” / “codoaşă” însemnând persoana care înlesneşte prostituţia; locurile sfinte ale Ghergheseilor erau crângurile ştiute ca Gargare, unde aveau loc orgii): în plus, se poate observa că în legături cu obiceiurile orientale ale prinţilor Sumerieni “nan” / “nun” şi cele celebrate în Ţinutul Ka-naan / Canaan - al Sfinţilor prinţi - la Români au fost şi sunt “nunii” (“nănaşii” sau “naşii”) şi “nunta”. Este de ştiut că în marea bătălie dintre cele 2 Imperii, Hitiţii i-au avut ca aliaţi foarte importanţi pe Ghergheii din Karkemiş / Garga-miş şi din Karkişa / Caria. De fapt, orientalistul Englez Wallis Budge 1857-1934 de la “Muzeul Britanic” a făcut distincția dintre protagoniștii Khatti / Kheta ai bătăliei încheiată de Egipteni cu Tratatul de pace din Garga-miș și puterea imperială Hitită, savantul susținând despre luptătorii Kheta că erau altcineva decât Hitiții (cu toate că biblic ei au fost cumulați ca aceiași); de fapt, războinicii Kheta erau urmașii populației Gute, cea din care a apărut marele popor Get în Asia și Europa: marele eveniment al celui mai mare faraon, în cea mai mare bătălie din istorie cu care de război - terminată cu primul Tratat de pace din lume, încheiat la Garga-miș - a fost cu foștii Geți (aliați cu Hitiții cîrmuiți de împăratul Hattușili III și cu mulți alții din N Egiptenilor cârmuiți de faraonul Ramses II).
De altfel, către sfârșitul mileniului III î.C., în vechiul Egipt și-au făcut apariția faraonii Khety, din Dinastia 9 (după manifestarea puternică Gută în Mesopotamia).
 |
| Bazinul Asi / Orontes |
 |
| Influența Imperiului Hitit cârmuit de împăratul Hattușili III |
 |
| Tratatul de pace din Garga-miș |
Cârmuirea celor care s-au opus expansiunii vechilor Egipteni - între acei oponenţi fiind Hitiţii - a aparţinut Ligii Khetă / a strămoşilor Gheţilor, în frunte cu Ghergheii / Ghergarii din Gargamiş, care s-au îngrijit apoi şi de redactarea armistiţiului; se pare că de la ei a rămas onomastica Grădinii Kheți-mani / Gheți-mani în Ierusalim (pe locul unde a staționat multă vreme o tabără Hitită). Pe atunci - înaintea Războiului Troian - Marii Geți / MasaGeții dominau Orientul Mijlociu / Apropiat (rudele lor controlând și coastele Anatoliei), Ghergheii dintre ei, care au realizat la Garga-miș armistițiul cu Egiptul faraonic / puterea NE Africană, fiind evident recunoscuți printre cârmuitorii lor; răspândirea Gherga a fost în avangarda puterii MasaGete din mileniul II î.C. / dinaintea Războiului Troian, printre altele Ghirga-șiții / Gherghe-seii având Țara Sacră Canaan, Regatul Garga-miș cu capitala Garga-miș pe Eufrat, Ghergania / Media în S Caspic și Albania Caucaziană în V Caspic, parteneriatul Ghergar din Caucaz cu Amazoanele și Kholkis / Georgia în Caucaz posedând Cerga / Lâna de Aur, Khaldia / Chaldia în Pontus / NE Anatoliei - unde trăiau Gesii / Kaska - în V Anatoliei Caria / Țara Gherghiților și Regatul Troiei, etc. (colonizările ajungând și în Valea Dunării inferioare, ca de exemplu înaintea Războiului Troian, Regatul cu capitala la Gherghina / Galați fiind semnificativ, un alt centru de putere Ghergan, precursor Ghet, existând la Gherdap - cel mai mare defileu din Europa - inclusiv în Banatul Epocii Bronzului, ș.a.m.d.): Imperiul Hitit, dezintegrat după Războiul Troian, s-a restrâns - pentru câteva secole - nicăieri altundeva decât în jurul Regatului Garga-miș / ca ultimul pol de putere al aliaților săi. Egiptologul Wallis Budge a scris că “Faraonul Ramses II a înfruntat de fapt alianța dintre Liga Khetă cu Imperiul Hitit, peste care n-a putut trece (inclusiv anterior, Hurianii - care i-au influențat pe Hitiți - și-au constituit teritoriul pe seama precedenților Khati / Kheti). Primii dintre războinicii Kheta au fost Qarqișa, apoi Pitasa, Luka, Teucri, Țarțeni, ș.a.; Qarqișa / Qarqi-șa erau din Kilikia, Pitasa / Pita-sa erau din Pisidia - sufixul ‘șa’ / ‘sa’ fiind specific și Asiei Mici - Luka erau din Likia, Teucri erau din Troia, Țarțenii erau Dardeni / Misieni, etc. Națiunea Khetă / Khită a celebrat câștigarea războiului contra lui Ramses II, apoi fiind biblic notată ca Hitită, faptă neconcludentă (similară eronatei echivalări ulterioare a Evreilor - vorbind hibru - cu Khabirii / Cabirii). De exemplu, Templele fortificate Anatoliene din Kerkenes / Pteria - de la poalele Muntelui Sacru Daha, capitala Sirienilor Albi din Capadochia - și din Eyuk / Euyuk, importante pentru Hitiți, au fost realizate de cei aparținând rasei Kheta” (adică aparţinând națiunii Gheta, a Geților cârmuiți de Gherga).
Pentru producerea berii, Gherganii / Gherganele în Egipt începeau prin a face pâine, preparând aluatul din orz sau secară şi încălzindu-l; când formele prindeau crustă - mijlocul fiind crud - totul era fărâmiţat şi amestecat bine cu lichid de curmale, apoi strecurat: zeama obţinută se lăsa la fermentat. Prezenţa în secolul XIII î.C. a berarilor Gherga la curtea faraonului se datora cununiilor lui Ramses II - ştiut şi ca Ramses “cel Mare” - în ultimele sale 2 decenii de domnie (după bătălia de la Gadeş / Kadeș) consecutiv cu prinţese Anatoliene: întâi a fost, după încheierea primului Tratat de pace din lume, cu fiica împăratului Hitit Hattușili III, care și-a vânat inclusiv pe Valea Marsyas din Caria - unde a existat Templul Gherga - oponentul Vest Asiatic, scăpat pe Mare, probabil devenit refugiat în Egipt (Hitiţii au ajuns în Anatolia din Stepa Caspică, pașnici pe urmele Gargarilor, în secolul XXIII î.C., iniţial integrându-se printre localnici - prezenţa lor fiind remarcată până în actuala Bulgarie - emigraţia lor urmând celei Huriane / Hurite din Caucaz în Mesopotamia); aptitudini asemănătoare s-au regăsit Medieval la Gherganii din Balcani, care au introdus printre Români funcţiile cu caracter militar ale dregătorilor / începând cu Aromânii Ghergani de la sfârşitul secolului XIV Gherga şi Gherghina care - la dreapta şi la stânga domnitorului Mircea “cel Bătrân” - se îngrijeau de pregătirea bucatelor şi îi gustau mâncarea, respectiv băutura, să nu fie otrăvite.
În actuala localitate Egipteană Deir el-Shelwit 25,41 lat. N, 32,34 long. E, unde la Templul Zeiței Isis au fost duse sculpturi de la 4 km din N, de la mormântul faraonului Ramses, apare inscripţia Ghergană că “totul se fundamentează pe pământ”:
 |
| Ruta împăratului Hattușili III prin Caria, punctată de Dr. Rostislav Oreshko (2014) |
Corespunzător principalelor surse, sora lui Ramses l-a crescut pe Moise şi unul dintre fiii faraonului Ramses - băiat avut cu consoarta Egipteană a faraonului anterior mariajelor cu nobilele Anatoliene - a fost cel în timpul căruia Evreii cârmuiți de Moise au ieşit din sclavie / robie (indiferent de religia sau etnia lor, “robii” erau slujbaşii faraonului); “Moșu” / Moise administra robii în Provincia Pa-Kes / Goşen din răsăritul Deltei Nilului, ce avea drept capitală oraşul On / Heliopolis, acum Cairo, însă pe când era în vârstă s-a făcut vinovat de crimă, deoarece a ucis un Egiptean care îi bătea unul din oameni (după cum a scris Biblia în “Ieşirea” 2:12), asasinat ce l-a determinat să fugă de acolo, promiţând celor care voiau să-l urmeze că vor abandona lucrul pentru faraon şi că vor merge altundeva - mai spre răsărit - unde “curge lapte şi miere”: Moise s-a contrat fabulos cu puterea faraonică înaintea ieșirii. “Cronica ilustrată a omenirii” apărută în 2008 la Munchen / Germania consemnează: “Destinul Evreilor a fost determinat mai ales de profeţi. Aceia se considerau intermediari între Dumnezeu şi oameni, comunicându-le muritorilor voinţa divină. Astfel se aseamănă şamanismului, o formă de cult în care aleşii comunicau încă din Epoca veche a Pietrei voia zeilor sau a spiritelor. Ca şi la strămoşii lor şi pentru profeţii Evrei transa era un mijloc important de a ajunge la un anumit nivel spiritual. Primul profet al Evreilor atestat în scris a fost Moise, care comunica cu Iehova / Dumnezeu. În istoria lui Moise, în Vechiul Testament, voinţa divină s-a manifestat prin Tablele Legii, pe care profetul le-a adus de pe Muntele Sinai. În Troia, o profetă precum prinţesa Casandra (cu care Moise a fost contemporan) era o personalitate importantă”. Psihanalistul Evreu Sigmund Freud 1856-1939 l-a studiat pe epilepticul Moise - care poate n-a fost bolnav, ci se bâlbâia fiindcă nu ştia bine Ebraica - şi a concluzionat că pentru religia monoteistă ce îi poartă numele s-a inspirat de la faraonul din secolul precedent în timpul căruia Egiptul avea sub 2 milioane de locuitori, Amen-hotep IV (din dinastia anterioară, predecesor al lui Ramses, realizatorul Complexului Amarna unde a fixat capitala Egipteană în timpul domniei sale, el fiind mezinul lui Amen-hotep III, având-o drept soţie pe Ghergara Nefertiti din N Canaanului, fiica împăratului Hurian Duşrata / Tushratta, care s-a rezumat doar la venerarea lui Ra, simbolizat prin discul solar numit Atum / Aten - denumire derivată din Sumerianul Anu pentru Zeul Cerului / care a fost bărbatul lui Ki, Zeiţa Pământului - astfel provenind formula “amin” din rugăciuni = “aşa să fie”); de altfel, după ce în studiul despre originile sociale din 1903 Scoţianul Jasper Atkinson a formulat “legea primară” despre comunităţile primitive care constau din “un bărbat şi un număr de femei şi de tineri care erau alungaţi de căpetenia grupului când deveneau îndeajuns de maturi ca să-i stârnească gelozia” (iar fiii alungaţi îşi ucideau tatăl, îl mâncau şi-şi însuşeau femeile sale), ateul Evreu Sigmund Freud a afirmat: “Faptul că-şi mâncau victima nu trebuie să mire, dat fiind că erau sălbatici canibali şi ospăţul totemic - probabil primul act de celebrare - era o rememorare a acelei crime semnificative, din care au purces organizarea societăţii, restricţiile morale şi religia” (el susţinând că Dumnezeu era tatăl fizic al oamenilor şi prin sacrificiul totemic, Dumnezeu însuşi a fost ucis şi jertfit, omorul Tatălui-Zeu fiind străvechiul păcat al umanităţii). Ca fapt divers: compozitorul American John Richardson a reconstituit în lucrarea “Arheologia cântatului” din 1999 un imn faraonic în care Nefertiti invoca Kher Ka:
Moșul profet = profetul Moise pentru plecarea din Egipt - printre Evrei fiind foarte mulţi leproşi - şi-a găsit robii / sclavii sănătoşi de acolo, cărora le-a zis “aleşii”, cultivând între ei (chiar dacă nu le știa bine Graiul ori avea un defect de vorbire și era aproape surd, fiind în vârstă) un sentiment de superioritate faţă de alţii, doctrină ce poate fi recunoscută azi ca rasism, putându-se observa însușirea fenomenului de către vechii Evrei încă de la activistul Moise, cu transpunere și în plan religios ca aleși divini ori etnic față de celelalte neamuri; de pildă, istoricul Carian Hecateu din Milet a consemnat că Evreii vechi au plecat din Egipt în timpul unei epidemii de lepră (şi Biblia - scrisă de vechii Evrei - are lungi eseuri despre lepră). Aceia înaintea deplasării i-au prădat pe Egipteni - care i-au urmărit / “Ieşirea” 3:22 - dar Evreii vechi, aleşii neleproşi (deci selectaţi pe motiv medical, ca “aleşi” sănătoşi), cârmuiți de liderul lor Moise, au ieşit deja din Egipt și n-au fost prinși; printre opiniile oamenilor faimoşi din lume despre Evrei au fost: în secolul I î.C., Romanul Marc Cicero - cel mai prolific scriitor Latin - a scris că “Evreii aparţin unei forţe întunecate şi respingătoare”, în secolul XVIII, George Washington (primul preşedinte American) a afirmat că “Evreii sunt cei mai mari adversari ai fericirii Americii”, în secolul XIX împăratul Francez Napoleon Bonaparte a enunţat că “Evreii sunt experţii jefuitori ai Epocii Moderne”, etc. La ieşirea din Egipt - eveniment numit de Evrei ca “exod” - printre altele, Moise avea cu el şi o carte (furată de la vechii Egipteni) a lui Thot, despre cuvintele lui Ra, ce a ajutat realizarea primei cărţi din ceea ce a devenit “Thora” / “Tora”: “Facerea” / “Geneza” (Moise a vorbit de texte mai vechi - respectiv despre existența unor cărți mai vechi - ca de exemplu în “Numerii” 21:14 “De aceea se şi zice în Cartea războaielor Domnului” iar urmaşul său Iosua când a atacat Canaanul a pomenit - în cartea lui, la 10:13 - de “Cartea Dreptului”). Vechii Evrei ştiau prin Moise / Moses de existenţa, între alţii, a bogaţilor Gherga în Canaan (cărora li s-a dus vestea din timpul înaintaşului Avram / Avraam al Evreilor de la începutul acelui mileniu, apoi de la prinţii străini care vreme de un secol - după erupţia Vulcanului Thera / Santorini - au dominat N Egiptean unde au ajuns ei să trăiască dar mai ales după bătălia din Asia de la Gadeş / Kadeş din acel secol dintre armatele Egipteană şi Geto-Hitită / cea mai mare înfruntare din istoria lumii până atunci sau prin berarii Gherga de la curtea faraonului Ramses II pe care desigur Moise îi cunoştea direct / personal iar înaintea ieşirii Evreilor din Egipt, tocmai a sosit ştirea căderii Troadei / Troiei Gherghiţilor), propunându-şi ca ţel însuşirea posesiunilor acelor Gherghei din Canaan, religios invocând monoteismul adus de Nefertiti de acolo, zona Canaanită Gherga fiind la intersecţia a ceea ce azi e Liban, Siria, Iordania şi Palestina / Israel: spre acea destinaţie ei au parcurs o rută lungă prin deşert, ocolind centrele populate existente - în care erau reprezentanţii Egiptului, ce pe atunci controla cu garnizoanele avute Sinaiul şi Canaanul - însă bătrânul Moise (a cărui nevastă era dintre Romii Etiopiei - “Supuşii Soarelui” - după cum se numeau în Antichitate localnicii Felahi, adică ţărani, inclusiv din Bogos, azi în Eritreia, în Ţigăneşte “dom” / “rom” însemnând “om”) a murit pe Muntele Nebo 31,46 lat. N, 35,43 long. E / azi în Iordania, chiar când a zărit pământul făgăduit. Avea 120 de ani (corespunzător ultimei sale cărţi, “Deuteronomul” 34:7); Moise (fondatorul religiei mozaice / ce-i poartă numele) n-a apucat să-şi înfigă bâta / cârja în Canaan - după cum era străvechiul ritual de stabilire - Evreii şi acum fiind mai mulţi în diasporă decât în Israel: când Evreii vechi au ajuns în Canaan, sub cârmuirea bătrânului Evreu Iosua, în Egipt deja domnea nepotul lui Ramses - care n-a putut sprijini localnicii în lupta lor de rezistenţă - numai şi tocmai Gherghe-seii reuşind acolo să supravieţuiască invaziei lor. În “Moise şi monoteismul”, medicul neuropsihiatru Evreu Sigmund Freud - fondatorul şcolii de psihanaliză - a scris: “Este sigur că Evreii au o părere deosebit de favorabilă despre ei înşişi, că se consideră mai nobili, mai distinşi decât ceilalţi” (aşa gândeau şi sclavii Evrei aleşi din masa celor leproşi atunci când au fugit de robia Egipteană). Cercetătorul Francez Robert Grugeau 1909-1978 (care susţinea că albii Hiperborei au cârmuit Vechea Lume) în “Cartea cărţilor” a scris: “Uimitorul patriarh Moise, părintele poporului ales, nu era Evreu, cu argumente extrem de convingătoare numeroşi istorici - începând cu Evreul Iosif Flaviu în secolul I - susţinând aceeaşi teză. Începutul misterului se situează în Egipt, cu 13 secole şi jumătate înainte de Iisus, la sfârşitul Dinastiei 18. La acea vreme, faraonul Amen-hotep IV a decretat ca religie oficială doar pe aceea a lui Aton, zeu unic. Noua religie respingea ideea Infernului şi interzicea vrăjitoria, din Biblie putând fi extrase foarte clar poruncile esenţiale ale legii sale: ‘Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!’ (‘Ieşirea’ 22:18), ‘Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine’ (‘Deuteronom’ 5:7), etc.; aceste legături strânse între religia lui Aton şi viitoarea religie a Evreilor sunt demne de menţionat. Se presupune că Moise a trăit la curtea faraonului - poate chiar făcea parte din familia regală - şi că s-a convertit la religia lui Aton. Faraonul Amen-hotep IV, exceptând zeul său unic, mai adora pe cineva - lucru cât se poate de legitim - şi anume pe frumoasa lui soţie Nefertiti (însemnând ‘Frumoasa care a venit’), despre care se spune că ar fi fost originară din Siria. Egiptologul Louis Bernard crede că Nefertiti a fost cea care a adus germenele religiei monoteiste; el a scris: ‘Nefertiti nu străluceşte, ea fascinează. Este fină, mândră, inteligentă, dar orgolioasă şi încăpăţânată. Feminitatea sa are ceva excesiv, aberant, necruţător’. Oare Moise a visat să-i succeadă faraonului Amen-hotep IV sau a făcut pe propagandistul răspândirii Cultului Dumnezeului unic? Cu preţul unor mari dificultăţi, cu hoarda sa Barbară, Moise a reuşit să-l înlocuiască pe Zeul Adonai cu Iahve. Iată-i aşadar pe Evrei cu o religie Egipteană şi cu un iniţiator Egiptean! Dar ‘semnul împăcării’ între Evrei şi Dumnezeu - circumcizia - este şi el unul tipic Egiptean! Referindu-se la ei, istoricul Herodot a scris: ‘Egiptenii practică circumcizia, fiind primii care au adoptat-o, din motive de igienă. Nu suferă porcii, deoarece Set - sub forma acelui animal - îl rănise pe Horus. Din orgoliu, ei se consideră poporul cel mai înalt, cel mai pur şi cel divin’. Toate aceste constatări evident că îşi datorează bazele şi legile poporului din Egipt, de la care Evreii le-au preluat; religia mozaică a luat forma sa definitivă în secolul VI î.C., când Evreii au scris Vechiul Testament. Moise murise de 6 secole, asasinat de Evrei - susţin numeroşi istorici - atunci când i s-au reprodus cuvintele şi s-a scris povestea sa! (Ne imaginăm cu ce aproximaţie!) Sigur, această exegeză provoacă în noi un sentiment de jenă şi de sacrilegiu, deoarece ea tinde să distrugă o legendă care a făcut deliciul copilăriei noastre şi de care suntem profund ataşaţi; dar istoria nu este făcută din concesii sentimentale şi trebuie să spunem ceea ce credem a fi adevărat”. Ipoteza despre mama profetului Moise ca Gherga este plauzibilă: poate că prinţesa l-a născut pe Moise dintr-o relaţie cu un sclav Evreu de la curtea faraonică şi pentru a-şi acoperi ruşinea - bărbaţii bucurându-se de harem, însă prinţeselor nefiindu-le permise relaţii amoroase cu cei care nu erau nobili - respectiv pentru a-şi creşte bine fiul, a anunţat că a găsit pruncul plutind pe Nil; apoi, Moise s-a însurat cu o stră-Ţigancă, socrul său fiind dintre Felahii / Valahii zonei şi soacra sa fiind dintre Romii Etiopieni, după omorârea unui Egiptean el hotărând să fugă spre Canaanul de unde îi erau părinţii (tatăl dintre Hamiții Chenezei şi mama ca fiica unei nobile Ghergară Hamită ajunsă soţia faraonului ori bunică-sa maternă poate că a fost una dintre fiicele faraoanei Nefertiti): așa ceva constituia un motiv important pentru alegerea acelei destinaţii (iar nu s-o ia în susul Nilului, direcția generală a altor fugari din Egipt). Moise s-a născut într-un timp când faraonul era îngrijorat de înmulţirea Evreilor; după cum au notat Evreii în Vechiul Testament - ca de exemplu în “Ieşirea” 6:20 - ei credeau că tatăl lui Moise a fost Amram (care a mai avut 2 copii, pe Aaron şi Mariam, însă pe aceia de teama faraonului nu i-a pus în coş pe Nil aşa cum a făcut cu Moise): grasa şi frumoasa prinţesă (a cărei sarcină era disimulată de corpolenţa sa), auzind de la iubitul ei Evreu de aşa disperare în comunitate - când un cuplu a preferat să-şi încredinţeze copilul întâmplării decât să-l ştie omorât de faraon / cine ştie în burta cărui crocodil o fi dus apa Fluviului acel prunc Levit abandonat - a pretins că “l-a găsit” şi că-i plăcea, dorind să-l păstreze, prin adopţie.
Biblia în “Ieşirea” 2:9 / Vechiul Testament a scris despre Moise că a fost îngrijit - la porunca prinţesei Egiptene - de o doică Evreică (plătită de fiica faraonului) care oficial a fost “mama pruncului” iar ulterior cronicarul Manetho a scris despre el că a fost Egiptean, nu Evreu: aşa ceva însemna că adevărăta mamă a lui Moise nu a fost Evreică, ci Egipteană (iar cea implicată în viaţa lui a fost prinţesa Egipteană, fiica faraonului); aşadar, corespunzător Evreilor - la care filiaţia maternă contează - Moise era Egiptean, cu toate că avea tată care trăia cu Evreii (acela era Chenez, adică ne-Evreu - din Canaan - însă oarecum le împărtășea soarta, fiind administrator al robilor Evrei). Cercetătorul American Kevin Barney în 2010 a scris: “Moșe (după cum era pronunțat Ebraic, vechii Greci neavând ‘ș’ notându-l Moise) însemna progenitură”. Conform “Enciclopediei Evreieşti” din 1906, ea când l-ar fi cules pe Moise de pe apa curgătoare a făcut-o în prezenţa îngerului Gabriel / Gavriil; după cum a scris “cartea întâi a cronicilor” 4:18, prinţesa - numită Bitia “fata lui Faraon”, “Codex Vaticanus” a notat-o Gelia - s-a măritat cu Mered / zis “Caleb” însemnând “Câinele” (de neam Chenez, corespunzător “Numerii” 32:12, care - fiind în vârstă - a cârmuit spionarea Canaanului pentru Moise) şi a fugit din Egipt împreună cu Evreii, faptul fiind deosebit pentru cutumele timpului, căci aşa după cum bebeluşii vii nu prea pluteau pe Fluviu, nu prea s-a întâmplat nici părăsirea Curţii Faraonice de către vreo odraslă, dacă motivul nu era foarte puternic, ceea ce a ajuns să fie consemnat într-adevăr de Biblie: dragostea, ca motivaţie foarte importantă, trebuie să fi cauzat fuga fiicei de faraon - şi respectiv, ea fiind sora altui faraon - cu un străin iar nici măcar cu vreun aristocrat Egiptean mai corespunzător poziției ei, aşa rămânând notat în Vechiul Testament (destinaţia lor a fost Canaanul - de unde proveneau amândoi - ea ca fiica / urmașa unei nobile Gherga din areal iar el ca nativ / autohton, angajat în Egipt, fiind “fiul lui Iefone Chenezeul”, corespunzător și “cărții lui Iosua” 14:13). În Egipt, fiica faraonului, prințesa Ghelia - numită și Bitia - iubindu-l pe responsabilul Hamit Mered din Canaan / Chenez zis “Caleb” = “Câinele” al sclavilor Semiți (erau înrobiți Semiții Evrei, nu Semiții Arabi) din Delta Nilului, l-a născut pe Hamitul Moise, cel care ulterior, împreună cu părinții săi adevărați, Ghelia / zisă Bitia și Mered / zis Caleb, a dus pe unii - aleși, ca sănătoși - dintre sclavii Semiți Evrei ai Egiptului spre Canaan, el și convertindu-i pe aceia la religia monoteistă mozaică (denumită astfel după el): Caleb / “Câinele” = tatăl profetului Moise prin poreclă a fost asociat simbolului canin / lupesc, popular cunoscut și respectat de contemporanii din Canaan și de alte populații Asiatice ne-Semite, ca de pildă Geții, Sciții / Skytes, ș.a. (care nu puteau fi decât Hamite, căci cele Iafite - adică “Însemnate” - erau Europene). Patriarhul Avram - descendent Semit = “Corcit” - a visat posesia Ţării Sacre / fapt serios preluat ca valid de urmaşii Semiți, atât Arabi, cât şi Evrei; profetul Egiptean Moise (Hamit de sorginte Canaanită) a angrenat Semiții Evrei aleşi fără lepră din Egipt pentru exod, îndeosebi şi datorită faptului că toți au auzit atunci de căderea puternicei Troia a Ghergarilor, ceea ce însemna și că Ghergheseii - stăpâni ai destinației lor - nu mai erau invincibili. Vechiul Testament - scris de Evreii vechi - de la început (prin “Ieşirea” / din Egipt) a consemnat transferul lor dintr-un mediu politeist într-unul monoteist; oricând şi oriunde au avut ocazia, Ghergheii / Ghirgaii au fost pretutindeni şi permanent promotorii monoteismului - fie şi pentru motivul practic ca fiind mai simplu decât politeismul - începând din cele mai vechi timpuri, aşa după cum s-au manifestat câteodată evident atât în Europa / Bazinul Dunării, cât şi în Asia / Orientul Mijlociu: prezenţele Gherga au fost atestate în preajma tuturor promotorilor religiilor monoteiste, ca a religiei mitraice (propagată de Magul Zoroastru începând cu Bazinul Oksos / Ox populat de Gherghi), a religiei mozaice - aşa după cum s-ar putea recunoaşte în Ghelia / mama lui Moise, de fapt o prinţesă Ghergană, ea fiind nu doar cea care l-a crescut, ci care chiar l-a şi născut în Egipt - a religiei creştine / menţionată tocmai de Biblie, că Gentilul Ghergheseu exorcizat de Iisus în Galileea a fost printre primii care au răspândit noua credinţă dar şi a islamului, de exemplu bijutierul Grec al profetului Mahomed, având opinii religioase considerabile, fiind un Ghergan. Aşa după cum, în străvechile abordări religioase, divinul era părtaş oamenilor şi la disputele majore, Aheii s-au rugat la aceiaşi Zei ca ai Troianilor (comandantul suprem Zeus al Zeilor fiind neutru în Războiul Troian, după cum a relatat Homer în “Iliada”) iar vechii Evrei - după cum a consemnat Biblia, că oamenii erau după imaginea Zeilor - chiar au plusat, intrând în Canaan prin invocarea lui Dumnezeu ca părtaş lor; Troada / Troia n-a putut fi învinsă de Ahei decât prin şiretlic iar cu Ghergheseii din Galileea - literalmente însemnând Sfinţii Gherghe - la apogeul înţelegerilor, vechii Evrei n-au putut face decât alianţe (pe coasta Canaanului erau stabiliţi Filistenii şi Fenicienii, aşa că Evreii vechi s-au stabilit în interior, în zonele locuite de vechile populaţii Canaanite, limita Nord-Estică / cu Siria - la care s-au oprit vechii Evrei - fiind a Ghirga-siţilor / Gherghe-seilor din Galileea). De aceea, în secolul I cârmuitorii Evreilor au cerut executarea lui Iisus din Nordica Galilee, care - Evreu după mamă, Dumnezeu după Tată - i-a deranjat fundamental prin origine şi învăţătură: era întruparea lui Mesia (pentru Evreii vechi, era prea mult; chestiunea e valabilă şi azi / religia mozaică nu-l acceptă pe Iisus). Ca fapt divers (în legătură şi cu electricitatea chivotului legământului, iarăşi dintre cele însuşite din Egipt de către Evreii vechi): vechii Egipteni cunoşteau principiul paratrăznetului; de exemplu, la începutul secolului XII î.C., sub faraonul Ramses III, au fost montate paratrăznete cu vârf aurit în cele mai înalte puncte ale Templelor Medinat Habu din Luxor şi Chons din Karnak / Teba (capitala de atunci a Egiptului - pe malul Nilului - ce cuprindea Karnak şi Luxor 25,41 lat. N, 32,39 long. E, numele Teba / “Te-Ba” însemnând “Sufletul Taurului”, fiind la relativ mică distanţă de Gherga, prima capitală Egipteană).
 |
| Ce se vede întâi? |
 |
Valea Nilului
|