 |
| Gherghef |
Rădăcina proto Indo-Europeană “ger” / “gerg” s-a regăsit la baza termenului vechi Indian “garta” pentru “poziție înaltă” sau “tron”, înțelegerea populară în Lumea Veche fiind conectată de verbul “a țese” (la proto Baltici fixându-se ca “gherk”); e interesant că străvechea Atena - Zeița din S Românilor cu identitatea înrădăcinată în vremuri foarte îndepărtate - a ajuns recunoscută inclusiv ca Zeița Țesutului la vechii Greci (onomastica ei era conectată de străvechiul termen “Ată” însemnând “Mamă” la Armâni / Vlahi). De altfel, în Armână există cuvintele explicit Ghergane ca “ghirgheanâ” pentru “fecioară”, “ghirghen” pentru “fecior” sau “ghirghinâ” pentru “simpatic”: ancestralii “prunci” - redați divin, inclusiv mitic - își relevă înțelesul direct Gherga încă și acum la Vlahi / Armâni; de asemenea, în Armână “ghirdapi” = “cataractă de apă”, “ghirâkina” = “șoim” ori “ghirgalu” = “roată” (iar în Armână s-a conservat pentru sculul textil tocmai cuvântul “gârkinâ”). Portul / purtarea - cărarea sau transportarea - Latin era “gero” (în pronunţie “ghero”), fapt ce l-a determinat la sfârşitul mileniului I î.C. pe Varro, şeful Bibliotecii din Roma, să susţină despre “cerb” că-şi avea numele derivat din “gero”, ca purtător de coarne; de altfel, în vechea Română - corespunzător “Dicționarului de arhaisme” din 2002 - pentru a se găti / dichisi (cu sensul de împodobire) se folosea verbul “corcodi”. “Dicționarul explicativ al limbii Române” scria în 2017 că “aparțin aceleiași familii expresive câteva cuvinte a căror legătură pare evidentă, fără însă a fi și intenția imitativă: ‘corcodina’ / ‘curca’; ‘corcoata’ - ‘femeie stricată’, ‘cârpă’ - care par a reproduce semantismul francez ‘poule’ sau ‘cocotte’ (dacă această ipoteză este justă, atunci e interesant de observat evoluția de la ‘prostituată’ la ‘cârpă’). Verbul ‘a corcodi’ înseamnă a ‘împodobi’ / ‘a dichisi’; ‘corcodel’ = ‘cufundar’, nume dat mai multor păsări de apă care obișnuiesc să se scufunde (al căror nume pare a imita clipocitul apei la scufundare, conform ‘colcăirii’). ‘Corcodușul’ e o varietate de prun al cărui nume se poate explica prin obiceiul foarte generalizat de a face din fructele sale un fel de ciorbă deasă și prin zgomotul produs de fructe la fierbere, conform cu ‘corcofeala’ = ‘bolboroseala’; ‘a corcoli’ e ‘a bolborosi’ iar ‘corcos’ = ‘crud’ / ‘verde’.” Prin substantivul “gherghef” - des menţionat în Biblie, termen asociat Gherghesilor din Galileea, la care era foarte răspândit - e numit și azi cadrul din lemn pe care se întindea pânza pentru a fi brodată (ramă dezvoltată până la sofisticatul “război” de țesut, de exemplu “Dicționarul de sinonime” publicat de Editura Academiei Române în 1982 egalând “gherghef” cu “război”); prin “cearceaf” - conform lingvistului Olandez Mark Janse în 1997 - în vechime pe coasta Anatoliană Pontică, adică la Marea Neagră, se înţelegea “punerea vălului”: era o reminiscenţă de la fostele Amazoane ale regiunii, care se întâlneau în faimoasele orgii cu Ghergarii în grădini, aşa răspândindu-se pe un vast areal ulterioara denumire a aşternutului intim pentru pat / vechii Greci zicând “tartaf” la cearceaf (însuşi verbul relevant conservat în Română de a se “culca” - cu înţelesul de a avea contact sexual - dar şi de a se întinde pentru odihnă, etc., reproducea Gurga / Gherga), “culcarea” desigur fiind în “culcuşul” amenajat corespunzător pentru aşa ceva. În ceea ce priveşte aspectul femeilor din cele mai vechi timpuri, pe lângă vălul de pe cap ce era scos în vederea culcării și așternut pentru a ședea pe el drept “cearceaf”, s-au putut observa obiecte susţinute pe cap din motive arhitecturale - ca ornamente ale capului - îndeosebi din raţiunea simbolizării divinităţii (în Epoca Pietrei, coroana Marii Zeiţe era coşul cu fructe, poamele necoapte fiind denumite “gorgoaze” / “corcoduşe”, prunele mici de pildă având denumirea generic de “ghirghilic”); de altfel - în timp - coroana (devenită şi de aur, împodobită cu geme / pietre preţioase, etc.) a fost purtată de persoanele cârmuitoare şi ca reproducând nimbul din jurul capului persoanelor speciale. Din vremuri ancestrale, mai ales în actualul spaţiu Român, femeile la evenimentele mari din viaţă ori cele măritate se împodobeau / se “corcodeau”, adică purtau năframă prinsă pe cap de un cerc din nuia - zisă “veargă” - fes roşu sub maramă, ştergar artistic prins pe o roată în jurul cocului, basma pe creştetul capului, etc., toate ca apropiate noţiunii de coroană (adultele nu umblau cu capul gol nicicând - fie că erau acoperite doar cu o pânză / în prezent batic - obiceiul fiind puternic timp de milenii).
În vocabular a rămas “gurguierea” în legătură cu fudulia, îngâmfarea, sumeţia, trufia; miresele (cu vălul / voalul iniţial destinat să le protejeze de deochi) şi maicile poartă această ultimă reminiscenţă a gătelii împărătesei zeificate de omenire în vechime şi a servitoarelor sale: cercetătorii au observat similitudinile izbitoare ale reprezentărilor din Epoca Pietrei ale Mamei Ki-ri-ke / Ghi-ri-ghe cu cele păstrate în înfăţişarea femeilor până în prezent şi au documentat aceasta în sensul Tradiţiei păstrată pe durată extrem de îndelungată, cu răspândire în arealul populat de Gherga. Femeilor de moravuri ușoare - urmașe ale cocotelor prostituate sacre - li se ziceau “corcoațe” (azi: curve). Obiceiul din Banat ca fata peţită / logodnica până la cununie să se abţină să iasă din casa ei şi să fie învelită cât numai ochii i se puteau vedea (ca să se ştie că e de-a pururea supusă bărbatului) a fost observat în Antichitate de Romani când au cucerit regiunea, Tradiţia păstrându-se în acel stil de Gherga în Banat până în secolul XX. Un mit cules în Asia Centrală de cercetătorul Chinez Li Jung în “Descrierea lucrurilor irepetabile şi stranii” anunţă ce a fost în Munții Kunlun (la Est de Caşmir, între Sudicul Tibet şi Nordicul Tarîm): “În vremea străveche, atunci când Universul abia fusese creat, în Munţii Kunlun locuiau ea cu fratele dar oameni nu erau încă în lumea de sub cer. Amândoi s-au hotărât să se însoţească, devenind bărbat şi nevastă, însă le-a fost ruşine. Atunci fratele îşi duse sora pe piscul Muntelui Kunlun şi rosti acest descântec: ‘Dacă stă în voia cerului ca noi 2 să ne cununăm, fie ca fum să ţâşnească în sus, făcându-se stâlp; iar dacă nu, atunci fumul să se risipească!’ Şi se făcu stâlp de fum. Atunci sora se apropie de frate, după ce împletise un evantai din iarbă spre a-şi acoperi faţa. De acolo a şi purces obiceiul de azi al mireselor să ţină la nuntă un evantai în mână”. Nu din alt motiv decât cel sexual a apărut portul Gherga cu văl - voalul miresei fiind relevant - în vechiul Egipt portul fiind numit “Khirqa”, până în prezent orientalele conservatoare purtând “Burqa”, orientalele extreme având evantai, etc. (în timp, toate au avut şi întrebuinţări practice, ca vălul de protecţie purtat atât de bărbaţi, cât şi de femei - în N îngheţat ori în S prăfos - alungarea insectelor şi ventilarea cu evantaiul / folosit şi ca armă marţială, ş.a.m.d.); așadar, nu e de neglijat că proveniența vălului n-a fost alta decât sexuală / religioasă, anume: din Cultul Fecundității și Fertilității (începea să fie purtat imediat după dezvirginare, pentru indicarea statutului persoanei, gata de rodire). “Val” - ca unda de apă - era în legătură cu Bal, manifestarea masculină a sufletului Ba (ca partenerul străvechii Mari Mame Ba-ba), “balta” / “Bal-Ta” fiind locul de întâlnire / unire a Zeului Bal cu Zeiţa Ga / Ta; “văl” - ca ţesătura cu care în vechime femeile îşi înveleau o parte a trupului - avea aceeaşi onomastică, pentru cap ajungând ceremonios cu numele “burqa” (în apropiere de numele Gurga / Gherga), pentru învelirea unui trup mort folosindu-se numele de “giulgiu”. Se utilizează denumiri asemănătoare pentru ceea ce în Română e “cârpa” - conform “Dicţionarului explicativ al limbii” înţelegând obiect de îmbrăcăminte vechi - în vecini fiind ca Bulgara “kărpa”, Maghiara “kirpa”, Sârba “krpa”, Ucraineana “kerpa”, sonorizarea de exemplu Gherga-kerpa fiind evidentă (în Poloneză, “karpa” = “buturugă”); echivalenta cârpei e “dârza”, ca semnul aprigei / dârzei sale purtătoare: în Banat, “dârzarii” sunt chemaţii miresei care merg spre ospătare la mire, “dârzele” - purtate pe umeri sau pe braţe - fiind darurile pe care dârzarii le duc rudelor mirelui (textile, ştergare decorative dar şi găini vii, etc). De pildă, femeia îmbrobodită de la Gherdap (Porţile de Fier) are un port care se regăseşte în lume prin spaţiile Gherga:
 |
| Portul Gherdap |
Bărbaţii au început să-şi acopere capul mai târziu în timpurile istorice decât femeile, întâi prin participarea la sacrificii, apoi şi la alte ceremonii; podoabe / “zorzoane” purtau ambele genuri. Privind alte accesorii, printre cele dintâi au fost panglicile, ciucurii, amuletele, bijuteriile, etc.; de pildă, vechile “egide” - adică pieile cu care se îmbrăcau oamenii în Vechea Lume - inițial aveau (după cum a scris Anticul Herodot Karka în “Istorii” 4:189) piei de șerpi prinse pe margini, ce în timp au devenit doar ciucuri: se vopseau în roșu aprins iar egidelor în Bazinul Egeeii li se ziceau “egei” / “eghei” (legătura cu Marea Zeiță Mamă Gheia / Ga era astfel deopotrivă reprezentativă fizică și onomastică). Dr. Barbara Deppert - cea mai mare expertă în aur din Europa - a afirmat în 2007 că “România e singura ţară din Europa care îşi are scrisă istoria în propriul aur; aveţi peste 6 milenii de istorie a aurului şi numai cine nu vrea nu priveşte aceasta la justa valoare”: în vechea Lume, aurul a fost printre primul metale utilizat, în scopurile cele mai valoroase, începând cu prelucrările motivate religios. Pe continentul European e de ştiut că Dunărea a fost graniţa Antică dintre lumea Romană şi cea “Barbară”, până când, la apogeul Imperiului Roman, cea mai grozavă achiziţie vreodată / după cum însuşi împăratul a declarat în anul 106 - şi singura provincie Romană de pe celălalt mal al Fluviului, de acolo Romanii jefuind, după cele mai sceptice calcule, sute de tone de aur şi argint, împreună cu cantităţi mult mai mari de sare - a fost ceea ce cuceritorii Romani au denumit Dacia, la Istru (Dunărea inferioară).
 |
| Carpaţii |
Atunci vechea denumire a Munţilor - Caucaz în vechea Greacă - s-a schimbat, după cum a arătat de pildă în 1905 şi istoricul Radu Rușeț = Rosetti / Aromân după mamă, în “Cârpaţi” (după populaţia înveşmântată cu cârpe - dar care şi “cârpea” / adică lovea, având corpuri renumite, respectiv oamenii fiind totuși Corpolenți față de standardul Vechii Lumi - refugiată în Munţi şi dincolo de ei de agresiunea Romană în N Dunării, intrarea Romanilor în spaţiul respectiv fiind tocmai prin Banat), la răsărit de ei Gheţii liberi numindu-se “Carpi”: aceiaşi care - aliaţi cu Goţii din N / Gheţii liberi şi Amazoanele din E despre care au scris cronicarii Romani în “Istoria Augustă” 34:1 că au fost “prinse în haine bărbăteşti, luptând în rândurile Goţilor, după ce multe, pe care inscripţiile le arăta ca făcând parte din neamul Amazoanelor, fuseseră ucise” - au determinat retragerea administraţiei Romane în anul 275 la S de Dunăre şi nerevenirea aceleia (pentru a nu se mai întâmpla ceea ce a fost în Dacia); este ciudat că și acum există unii susținători ai ideii Romanizării Românilor, căci portul Tradițional Românesc până în Epoca Modernă nu e portul Roman, ci a rămas la fel cu portul Geto-Dac din urmă cu circa 2 milenii (așa cum apare dovedit în reprezentările Antice). Dr. Sorin Paliga în “Lexiconul etimologic al elementelor indigene (Trace) în Română” din 2006 a conectat de aceeași rădăcină lingvistică denumirile Carpați, Caraș, Caran-sebeș, Carașova, etc. dar și Montanul Cîrpa, etnicul Trac Carpi sau peștii crapi. În 2015, cercetătorul Ken Dowden de la Universitatea din Birmingham 52,29 lat. N, 1,54 long. V / Anglia (cel mai mare oraș Britanic după capitala Londra) a observat că “Herodot 5:49 a pomenit despre războinicii Perși că-și acopereau capetele cu ‘kurbasia’, la fel ca Sciții (Herodot 5:64). Etimologii conectează așa ceva direct cu Hititul ‘kurpiși’ pentru coif. Se pare că nu e nerezonabil de presupus despre coif că era ceva de genul străvechiului ‘karybas’ al Anatolienilor Korybanți, echivalați etimologic și funcțional cu acei Tarabostes Geto-Daci știuți că aveau capul acoperit (cel puțin ca titlu onorific religios)”. De la străvechii Gherga din Banat a provenit numele Munţilor Carpaţi care separă regiunea de cele vecine, Argheal / Ardeal şi Oltenia (de asemenea derivate lingvistic de la Gherga): pentru Romani, “carpe” însemna cules iar zona Carpatică ar fi fost cea a culegătorilor; pentru Greci, agricultorii aveau genericul Gheorgos. Cel dintâi istoric care a scris despre Carpizi ca “primii (locuitori) de lângă Istru” a fost în mileniul precedent Grecul Ephoros 405-330 î.C., din Anatoliana Cume populată de Gherghini; geograful Anatolian Strabon a indicat că înrudiţi cu Carpii - prin nume şi origine comună Tracă - erau şi Corpilii, care locuiau mai ales în Munţii Rodopi (cu onomastica din aceeaşi rădăcină ca Insula Rodos) şi Bazinul Mariţei / N Balcanic; în legătură onomastică Română sunt inclusiv “crapii” - peştii de apă dulce renumiţi pentru longevitatea lor - păstraţi cu denumirea Ruteană de “korop” ori Rusă de “karp” (conform cercetării lingvistice Meillet-Ernout - menţionată şi de “Dicţionarul etimologic român” din 1966 - “este în legătură cu numele dacilor din Munţii Carpaţi”).
 |
| Zona Montană Rodopi (slab populată, dintre Tracia și Macedonia) |
 |
| Zonele bio-geografice ale Europei |
Pe lângă faptul că botul saniei era numit arhaic “gurgoi”, în acelaşi circuit istoric şi lingvistic Gherga, între piesele confecţionate se mai înscriu şi “gurgui” - opincile purtate de pildă de Geţi, ce se făceau cu talpa mai lungă, vârful lat rămânând îndoit ca o creastă de cocoş / anterior lor, opinci cu vârful întors purtau Anatolienii Kheti / Hitiţi şi Dardii din Caşmir, azi în Română prin “ghete” / “cizme” înţelegându-se încălţările a căror denumire o reflectă pe Muma Pământului Gheia. În 1962, sociologul Francez Jean Servier, pe baza exemplelor din Orientul Antic (inclusiv de la vechii Greci) şi din Nordul Africii a afirmat că “a umbla încălţat însemna a lua în posesie pământul”: în Canaan - Ţara Sacră a Gherghe-seilor - aruncarea încălţărilor pe un câmp însemna a-l lua în stăpânire, căci încălţămintea era simbolul dreptului de proprietate (dânsul a mai constatat că “Hermes, protectorul graniţelor şi al călătorilor care le treceau, era un zeu încălţat, căci stăpânea în mod legitim pământul pe care se afla. Şi acum la musulmani străinul trebuie să treacă descălţat pragul casei gazdei sale, arătând astfel că nu are nici un gând revendicativ, nici un drept de proprietate de care s-ar putea folosi. Solul moscheilor - ca şi cel al sanctuarelor - nu aparţine oamenilor, de aceea ei trebuie să se descalţe pentru a călca pe el”). În Tradiţiile Europene, încălţămintea ar fi avut şi o semnificaţie funerară: un muribund era pe punctul de a pleca; încălţările sale, aşezate lângă trup, arătau incapacitatea de a mai umbla, vădind prezenţa morţii (se prea poate ca Tradiţia încălţărilor puse iarna în faţa vetrei pentru daruri să se fi inspirat din aşa ceva, arătând că proprietarul e un călător care are nevoie de ajutor pentru drum, aşteptând să-i cadă din cer mijloacele necesare pentru o nouă etapă). În evidentă legătură cu încălţările sunt ciorapii - numiţi “călţuni” în Română / rostiţi Grec sub forma “karţuni” - ori pătura de lână denumită “cerga”, folosită ornamental îndeosebi la acoperitul patului, ea servind în trecut şi drept covoraş sau ca foaie de cort (de exemplu, în Spaniolă - limbă Românică - “cortului” i se spune “carpa”; de altfel - prin frecventa suprapunere “C”/“T” peste “G” - pentru “cort” se poate zări străvechea formă “gorg”: pronunţia astfel - Cherga / Черга de către Bulgari ori “kerge” de pildă la Ghirghizi / Kîrkîzi - pentru “cergă” este larg răspândită EurAsiatic, exact în zonele având prezenţa istorică Gherga).
