161. Statuile Gherga


Se considera că zeii, oamenii şi lumea naturală împărtăşeau aceeaşi esenţă divină - pe baza unei forţe indestructibile care le străbate - iar statuile erau mărturiile acelei personificări. Oamenii interpretau sacrul ca pe o forţă puternică. Ei doreau să împărtăşească viaţa zeilor, depăşind limitele şi pericolele existenţei lor fragile; drept urmare, doreau să fie cât mai aproape de locul sacru. Templul se afla în mijlocul comunităţii iar oamenii aşezaţi în jurul acelui loc sacru credeau că-şi pot trăi viaţa în preajma divinităţii. Oamenii căutau să obţină protecţia zeilor în timpul vieţii mai mult decât după moarte. Şi umanizarea zeilor era o caracteristică a culturii vremii, aparţinând unei concepţii asupra lumii în care fiinţa umană reprezenta un standard. În sculptură, umanitatea era asemenea zeităţii. Tipul sculptural fără multe detalii şi nedecorarea construcţiilor în detaliu denotă vechimea aşezării Gherga; în 1939, “Jurnalul American de Arheologie” a clasificat cea mai mare statuie de piatră din Sanctuarul Gherga ca probabil înlocuind mai timpuria “xoanon”, adică statuia arhaică din lemn a divinităţii Gherga. Chiar lângă Templul Gherga - la mică distanţă se află un grup de case ruinate şi o stradă delimitată de ziduri - sunt statui din piatră răsturnate, cu dimensiuni de câţiva metri (una - având un soclu rectangular purtând sculptura unui cap de taur, cea mai mare - a aparţinut protectoarei lumii venerată din Epoca Pietrei, una masculină are găuri pe piept deoarece purta o placă / pe spate având scris mare în Greacă “aşezământul Gherga” şi una, la intrarea Sudică a localităţii, are inscripţionată pe piept numele Gherga, tot cu litere din alfabetul Grec); statuia din nişa Templului Gherga a dispărut.
Nişa Templului Gherga
În prezent, în Sanctuarul Gherga au rămas 3 statui Gherga din piatră: statuia “bunicii” Gherga, Marea Zeiţă, statuia “bunicului” Gherga, Zeul Apollo şi statuia “tatălui” Gherga, adică eroul Gherga / după cum apare scris prin inscripţia de pe piept, căci statuile Gherga anterioare, din lemn, demult au dispărut iar cele din marmură ce existau când au năvălit Romanii au fost duse la vilele lor, pentru împodobire (în Sfânta Treime Ghergană din piatră rămasă în formă personalizată, totul era fundamentat pe bunica” Ghergaceremonialul fiind dedicat bunicului” Gherga, el petrecându-se sub patronajul tatălui” Gherga). În politeismul practicat pe atunci, în Sanctuarul Gherga ea era asimilată cu Artemis şi statuia de lângă ea cu a geamănului Apollo, în marginea Sudică a sanctuarului fiind ipostaza nocturnă a lui - Dionis - inscripţionat Gherga: aşadar, statuile respective erau ale acelor fraţi, prunci ai Ghergarului Zeus; la Obeliscuri era invocat strămoşul Hermes (din perechea cealaltă de bunici Gherga, cel care a fost însurat cu frumoasa Afrodita, denumită Venus de Romani). Centrul de cult al Zeiței Afrodita a fost în Afrodisia, orașul Carian aflat la răsărit de Sanctuarul Gherga; în apus, pe partea Europeană a Strâmtorii Dardanelelor, Zeul Hermes era divinizat în mod special de către regii Tracilor și de familiile acelora, ca progenitorul lor. Despre un Zeu al Tracilor corespunzător clasicului Hermes a scris în secolul V î.C. Herodot Karka în cartea a cincea din Istorii”: “Regii lor, afară de ceilalţi cetăţeni, îl cinstesc cel mai mult pe Hermes, jură numai pe el şi spun că ei înşişi se trag din Hermes”; regii - călăuze ale noroadelor - cinsteau în primul rând pe Zeul-Călăuză şi îi închinau un cult special (căci de la el îşi trăgeau puterea / legitimitatea). Ritualul Ghergan practicat în Sanctuarul Carian era regal nu doar pentru liderii locali, ci s-a transmis în coloniile de pe ţărmul NV Pontic - inclusiv în Dobrogea - la conducătorii de acolo (care s-au amestecat cu autohtonii Geţi). La Gali a fost similar, Romanul Iuliu Cezar notând în “De bello galico” 6: “Dintre zei, îl cinstesc cel mai mult pe Hermes; acesta are cele mai multe reprezentări. Despre acesta spun că este descoperitorul tuturor meşteşugurilor, că e călăuză în toate călătoriile; îl socotesc că are cea mai mare putere la negoţ. Galii declară că ei toţi se trag din străbunul Dis şi spun că acest lucru le-a fost transmis de druizi”. (Dis - nume fireşte redat Latin - era Zeul Infernului, cinstirea excepţională a Zeului Hermes fiind prin marele său rost, căci era călăuză nu numai în Lumea Asta”, ci şi în Lumea “Cealaltă”, cu locaşul şi viaţa de apoi). Cultul Zeului Hermes - din perspectiva folosului şi negoţului - era un monopol regal; pe tărâmul fericiţilor nu puteau ajunge decât şefii, iniţiaţi să nimerească acolo pe drumul numai de ei cunoscut. La nivelul credinţelor în continuarea vieţii şi după moarte, divinitatea respectivă va fi ocupat un loc de neîntrecut în panteonul Trac. Istoricul Carian Herodot 4:94 a consemnat credinţa Tracilor că “nu vor muri, ci vor merge într-un loc în care îşi vor duce traiul de-a pururi, având parte de toate bunătăţile”. Dintre divinităţi, respectivul orizont Trac poate fi conturat prin Zeul Derzis / Derzei, adorat sub clarul nume - generic Grec - de “Theos Megas” = “Zeul Mare” / cu epitetul de “Cavalerul Trac Heros” al cărui cult era apropiat de cel al Cabirilor (manifestat puternic îndeosebi între secolul IV î.C. şi secolul III la Varna, Histria, etc.); lingviştii au apropiat termenul Român “dârz” de Tracul în cauză “Derz” de la Derzis (Geto-Dacul “Duras” / “Zuraz”): e de observat că ultimii regi ai Daciei - inclusiv Decebal - au aparţinut Dinastiei Duras / Zuraz originară din Dobrogea, ei fiind iniţiaţi în Cultul Derzis al Gherganului Hermes prin emigraţia strămoşilor lor Cariani de la Sanctuarul Gherga (şcoala teologică iniţială, căci Derzis era versiunea Tracă - Geto / Dacă - pentru Gherghis / Ghergas, numele inscripţionat exact aşa pe frontonul Templului Gherga din Caria). Atacat de împăratul Roman Traian şi mort în anul 106 în războiul de apărare al Regatului său, ultimul conducător al Daciei independente a fost regele Decebal, descendent Gherga; la rândul său, regele Decebal a fost strămoșul multor urmași Gherga. Savantul A/Român Gheorghe Muşu în studiul despre Zeul Derzis cuprins în lucrarea “Din mitologia Tracilor” a scris: “În lumina şi viziunea corespunzătoare formelor şi nivelului de cultură al vremii, Derzis - zeul care primea, după trecerea din această viaţă, pe credincioşii săi în împărăţia cealaltă, care-i îndestula şi-i ţinea cu de toate în viaţa de veci, aşa cum îi îndestulase vremelnic, în aspectul mai cu seamă teluric şi în trăirea lor sub soare - stă cu acelaşi semn sub care urmaşii lor români l-au văzut, probabil de la începutul creştinismului în ţara noastră, pe Dumnezeu: Atotţiitorul”. Într-adevăr, Gherganii ca mari preoţi Antici au facilitat circulaţia credinţelor religioase atât păgână, cât şi apoi creştină (deopotrivă în EurAsia şi în România). Afirmația - de mare relevanţă pentru istoria Românilor - că rădăcina paternă a familiei regale din care a făcut parte și Decebal / ultimul rege al Daciei era în Sanctuarul Gherga corespunde istoric în mai multe dimensiuni, printre care cea contextuală, cea nominală / onomastică (pe atunci, transmiterea numelui era pe linie masculină, Graiul Geto-Dac fiind totuși diferit de Graiul Carian), cea temporală, etc.; coloniștii care au migrat în Dobrogea Antică prin metropola Milet proveneau din Țara Gherghiților Caria: nu toți erau orășenii cetății Milet, ci au fost și din capitala Milasa ori din alte localități Cariane iar Sanctuarul Gherga - cel mai mare din Caria - n-a făcut altă excepție în furnizarea de coloniști decât că a trimis doar puțini oameni din elita sa (anume nobili Gherga), însă cu rolul esențial de conducere a coloniștilor Cariani care s-au stabilit printre Geții Vest Pontici, în Bazinul Dunării inferioare. Cei plecați în colonii nu mergeau haotic, ci aveau nevoie atât de coordonare, cât și de îndrumare (mai ales religioasă), liderii Gherga ai lor bucurându-se de recunoaștere și respect, exercițiul puterii lor - spre deosebire de alte organizări coloniale - fiind nu temporar / pe anumite perioade, ci pe viață, așa cum era serioasa practică a preoților Gherga la Sanctuarul Gherga din Caria = Țara Gherghilor; în urmă cu 2 milenii, Anatolianul Strabon XIV 2:23 a scris despre Carianii preoți de acolo, ca exercitându-și funcțiile pe viață: “ei erau cei mai distinși cetățeni”. De altfel, omenirea până în Epoca Modernă a obișnuit să ofere un loc important în colonii liderilor spirituali / religioși (iar așa ceva deriva din experiența Antică a colonizărilor, când nimic nu se făcea fără patronajul “părintesc” / “preoțesc”): mai mult, în Anticele colonii Dobrogene a fost dovedită și arheologic coabitarea coloniștilor Cariani cu indigenii Geți, acolo întemeindu-se multe familii mixte.
Academicianul Italian Raffalle Pettazzoni 1883-1959 (președintele “Asociației Internaționale a Istoricilor Religiilor”) a scris despre “Religia Traciei”: “Nu doar în vechea lume Greacă între valorile religioase și valorile economice erau interdependențe, până la concepția sistemică fundamentală regăsită în valorile culturale și valorile sociale. Mărturii timpurii au fost înfățișate de Homer în ‘Iliada 2:201-202, care a prezentat superioritatea unei aristocrații războinice în fața mulțimii pașnice. O paralelă a fost furnizată de către Herodot în ‘Istorii’ 5:6-8, despre regalitatea Tracă, distinsă clar față de popor prin obiceiurile sale și stilul său de viață, prin devotamentul pentru război și disprețul pentru lucru (după cum a prezentat chiar Herodot 2:67). Nobilimea Getă descrisă de Ovidiu în Tristia’ 5:10 era dezonorată dacă plugărea. Galilor (corespunzător lui Cicero în Republica’ 3:15) le era rușine dacă acordau atenție muncilor agricole, preferând  invadeze ogoarele altora. Germanii - conform și lui Cezar în Războiul Galic’ 6:21 - își dedicau timpul pescuitului și vânătorii, jefuind fără scrupule terenurile altora (inclusiv Tacit în Germania’ 15 a scris despre preferințele lor pentru lupte și câștiguri imediate decât trudească la recolte). Disprețuirea agriculturii nu era specifică numai Tracilor, Geților, Galilor sau Germanilor, ci era ceva comun în marea familie Indo-Europeană, ocupațiile pentru pământ aparținând femeilor, nefiind demne la bărbați. În străvechea civilizație, agricultura era desconsiderată, fiind găsită ca neonorantă în carierele culturii tradiționale; așa ceva se conserva și dacă ei se așezau într-un teritoriu cucerit, unde agricultura era principala ocupație a țăranilor / cetățenilor ori unde aveau familii mixte, urmașii lor distingându-se în pătura superioară dominantă și pătura inferioară, dominată: dualitatea socială se înrădăcina în dualitatea culturală, cu forme evidente în dualitatea religioasă. Neamurile regilor Traci se distingeau de restul națiunii și prin credințe religioase diferite, unite în cultul pentru un zeu ancestral. În forma religioasă pentru acea divinitate - a cărui interpretare Greacă era Hermes - se exprima conștiința unei pături aristocrate care n-avea nimic comun cu vulgul asudând pe câmpii ce era devotat propriului zeu vegetal Dionis / Dionysos la vechii Greci dar și zeiței Demeter (așa cum a scris Herodot în Istorii’ 2:167), cu legături Pelasge. Zeii Demeter și Dionysos formau o categorie aparte față de zeii Olympului: erau divinitățile unei religii diferite, cu atașări în alte sfere sociale și economice, cu înrădăcinări în alte tradiții și etnii, ceea ce a dus la supraviețuirea lor, însă într-o pătură inferioară; alternanțele culturale dintre cele 2 surse ale pozițiilor de putere în societățile vechi au fost influențate atât de către contextul istoric, cât și de către cel psihologic (deosebirile cele mai pronunțate apărând în mediile rural și respectiv urban). În secolul V î.C., istoricul Herodot a evidențiat că pe lângă marii zei venerați de Traci, se adăuga Zeul Hermes, care era adorat doar de regii lor și nu numai că doar aceia o făceau, însă îl iubeau și mai mult decât pe toți ceilalți zei: Hermes le-a fost progenitorul, lui îi jurau. Prin termenul de regi’ sunt de înțeles nu doar monarhii, ci și cei care își exercitau puterea regală în general - în sensul de aparținătorii familiilor din dinastia regală - familiile dominante fiind unite nu numai prin legături de sânge, ci și de credință în strămoșul comun divin, de aceea monopolizând cultul său (așa ceva nu era rar în Vechea Lume, istoricul Herodot 4:59 de exemplu consemnând și existența Schiților regali). Regii Tracilor se diferențiau față de popor prin tatuaje - ce erau semne de noblețe - prin dedicația spre lupte și prin refuzul lucrului: așa ceva se reflecta și religios, corespondențele regăsindu-se la rugăciunile maselor către Dionysos și a elitelor către Hermes. Soarele era invocat de Traci drept cel mai mare luminător și era onorat în fiecare dimineață, ceea ce însă provoca invidia nocturnului Dionysos, căruia îi era tulburată feeria bahică: între cei 2 - Dionys și Hermes - era o stare conflictuală datorată dualismului religios; credința în Dionys aparținea țăranilor iar cea solară lui Hermes, adorat de aristocrați (echivalat cu Helios / Mitra, regii orientali - de pildă cei Iranieni - obișnuind să-i jure, așa cum procedau Tracii față de Hermes). Zeul Regal’ menționat de Herodot la Traci era Băga’ la Perși: strămoșul dinastiei. În plus, Cultul Eroilor la Traci a fost abundent marcat de către Călărețul / Cavalerul Trac: au rămas multe monumente de gen în Bazinul Dunării inferioare - mai ales cu numele Heros’ - iconografia înfățișându-l îndeosebi vânând: echivalentul său Grec a fost identificat ca Apollo; câteodată, portretul Cavalerului Trac era cu raze în jurul capului - sau cu un halou - la fel ca Zeul Soarelui (menționat și de Iliada’ 3:277). Așadar, Apollo și Heros erau forme diferite ale popularului Zeu al Tracilor, reprezentat artistic ca un Cavaler, cu atributul special de Tatăl națiunii’; Herodot l-a numit Hermes, însă acela nu era solar, ci subteran: era Zeul Hermes nu pentru localizarea sa, ci pentru calitatea sa de progenitor / strămoș al regilor (aspect eminamente uman, în paralel cu postura sa falică, conectată cu procrearea). Cultul Cavalerului Trac a fost foarte popular, răspândit pe un teritoriu vast și pe un timp lung, fiind respectat în societate de către toate categoriile: el s-a răspândit de la străvechiul cult aristocratic de clan - rezervat inițial doar nobililor dinaști regali, deci unei minorități - până la dezvoltarea generală de a ajunge moștenirea întregii națiuni; Cavalerul Trac simboliza străvechiul zeu al regilor și din a fi fost strămoșul regal, a ajuns să fie strămoșul națiunii, cu epitetul ca Tatăl națiunii’ (care era Zalmoxe la Geți)”. În marele Sanctuar Gherga din Caria, ce a funcționat cu succes timp de peste un mileniu, una dintre principalele activități a fost de spălare a păcatelor” (ce viza oricare pătură socială), combinația divinităților venerate în așezământul religios fiind elocventă pentru caracterul combinatoriu esențial - devenit foarte popular - al potențialul fecundant / fertil ori dintre dimensiunile agricolă și regală, pașnică sau războinică; dualismul manifestat de către nobilii dinaști Gherga - fie preoți, fie prinți - s-a regăsit similar printre Greco-Cariani, în Troia și Tracia ori la Geto-Daci: în Bazinul Pontic s-a înregistrat fuziunea dintre profilul regal Gherga și cel agricol Gheorgos, de exemplu cu mult anterior existenței din Capa-Dochia / Anatolia a Sfântului Gheorghe (atestările din Anatolia au fost de pildă că Gherga în Caria a dăinuit dinainte de Gheorghe în Capadochia cu mai mult de un mileniu). În notă distinctă față de clasicul panteon Grec (la fel ca Zeii Demeter și Dionysos, care se distingeau în comparație cu Olympienii), Zeul Hermes s-a evidențiat ca mesagerul Lumilor - Cealaltă”, de Dincolo” - cu Lumea Asta” / de Aici”: falicul Zeu Hermes era partenerul erotic al extraordinarei de frumoasă Zeiță Afrodita / Venus, cu care forma perechea principiilor masculin-feminină de succesiune a generațiilor; Zeul Hermes a fost atât solul zeilor, cât și călăuza decedaților care părăseau lumea reală (era zeul cunoașterii divine, având și atributul profeției, în vechiul Egipt echivalentul său fiind Zeul Thot al Înțelepciunii, zis Cordul lui Ra”, vechii Evrei notându-l ca Ham = bunicul Sfântului Gherghe / Gherghe-seu”). În perioada sa de glorie, marele Sanctuar Gherga a avut zeci de statui uriașe, răsfirate vizibil pe un întins areal - cu vizibilitate de pe terasa centrală a așezământului religios spre toate zările - încă și acum (la începutul mileniului III) putându-se regăsi soclurile acelora: majoritatea erau pătrate - de herme - ale Zeului Hermes = strămoșul Gherga.
Statuia Marii Zeiţe Gherga
În Sanctuarul Carian Gherga, localnicii Gherga au ridicat statui de zeu (care nu erau decorative, ci obiecte de cult), au făcut morminte / cavouri şi fântâni; în mod preponderent - pe lângă serviciul religios asigurat pentru Cariani în aşezământul lor - ei se ocupau cu agricultura pe pământurile înconjurătoare, aflate în proprietatea Gherga. În Caria, cele mai vechi statui erau din lemn; statuile Greceşti din piatră au apărut în secolul VII î.C. (primele statui de piatră fiind cele de cult, inspirate de către Cariani din Egipt: de exemplu, în secolul V î.C. Carianul Herodot a scris în “Istorii” 2:106 că în Ionia apărea înfăţişată pe stânci din mare vechime figura unui cuceritor, pe pieptul căruia era scris cu “sacre” hieroglife Egiptene că “Am câştigat ţinutul cu aceşti umeri”). Tot până atunci - secolul VII î.C. - statuile erau de un accentuat schematism în execuţie, detaliile operelor de mare fineţe apărând ulterior. Statuile Gherga sunt arhaice, toate pe baza frontalităţii, având drept caracteristici stilul sever de austeritate şi rigiditate; o particularitate a statuilor era policromia: toate erau pictate în culori, fapt care le făcea mai uşor accesibile gustului oamenilor şi totodată le comunica un aer vesel (n-au scăpat picturii ochii, părul, buzele, chiar şi amănuntele veşmintelor, urmărindu-se astfel conferirea de mai multă viaţă - de fapt un spor de realism brut pentru susţinere şi subliniere a efectului artistic - astfel încât să fie cât mai accesibile privitului).
Este de observat că la vechii Greci ofrandele aduse unei divinităţi pentru împlinirea dorinţelor erau depuse pe genunchii statuii zeului reprezentat, aproape întotdeauna, în poziţie şezândă; în Sanctuarul Gherga toate statuile Gherga erau verticale: nici una şezând, ceea ce denotă - în plus - caracterul misterios / neobişnuit, aparte atât al lor, cât şi al restului ansamblului Gherga în care erau integrate (e de ştiut că statuilor Gherga credincioşii Cariani le aduceau şi veşminte).
Arheologul Galez Stephen Mitchell consemna în 1999 că până în secolul XIX lângă Templul Gherga putea fi admirat capul statuii de 5,20-5,90 metri a Sibilei, în greutate estimată de peste 10 tone / ştiută ca “Mama Muntelui” - acum lipsă; postamentul marii statui are lungimea de 12,90 metri iar urmele denotă că dărâmarea marii statui Gherga - centrală în Sanctuarul Gherga - a fost intenţionată şi nu din vreo cauză naturală: prăbuşirea statuii Mamei Gherga nu s-a datorat vreunui cutremur, ci acţiunii fanatice, căderea monumentului cauzând o încastrare adâncă în sol (piedestalul ei n-a fost atins). Este de ştiut că scara colosală a concepţiei statuii era de tip vechi oriental: decât dimensiunile, sculptorii Greci ulterior au apreciat mai mult idealurile armoniei statuilor. În imediata sa apropiere există răsturnată de pe soclul său de peste un metru (piedestalul înfăţişa un taur) o statuie construită în acelaşi stil tehnic ca al Mamei, de 4,81 metri, aparţinând unui bărbat cu umerii pătrăţoşi, cu atitudine hieratică - adică solemnă, rigidă, conform canoanelor religioase - şi în S Sanctuarului Gherga, la intrarea dinspre Hilarima, până în 2010 a fost o statuie de 4,78 metri cu pieptul inscripţionat Gherga / redarea simplificată a statuilor era intenţionat stilizată, ca să le fie conferite un aspect “supranatural”.
Statuia lui Dionisie Gherga

Se ştie că la celebrarea Gherganului Dionisie se făcea concurs de băut cu ulcioare umplute cu vin, al căror conţinut la un semnal era înghiţit cât mai repede cu putinţă. După aceea, se credea că sufletele morţilor se întorceau pe pământ; se rugau pentru morţi şi era pregătită o fiertură din diferite seminţe, ce trebuia consumată seara / înaintea nopţii (în timpul căreia era apoi continuat băutul zdravăn al vinului). Statuile Gherga în Sanctuarul Gherga erau orientate spre Vest: ele nu puteau fi vizibile - în deplina lor grandoare - decât din Vest. Statuia atribuită lui Apollo avea mâna stângă aflată în unghi, aşezată în faţa pieptului, trunchiul inspirând o ţinută rigidă; singura piesă de îmbrăcăminte era o haină ce acoperea partea stângă a trunchiului, braţul stâng aflat deasupra hainei ajungând până la tiv (la încheietura mâinii drepte se poate observa o bandă cu lăţimea de 16 cm, pentru o brăţară). Statuia atribuită lui Dionis - de 3,37 metri, cu o bază de 1,41 metri - era cea mai mică (faţa este din păcate zdrobită): pe cap s-a aflat un obiect special conceput pentru a-l acoperi, dintr-un material diferit; braţele extrem de musculoase erau aşezate pe lângă trup (mâna stângă pe coapsă iar cea dreaptă - ce purta o brăţară de metal - atârnând liber pe lângă picior). Organele sale genitale au fost prelucrate din piatră însă au fost înlăturate mai târziu.