În “Anatolia biblică”, expertul Turc Fatih Cimok în 2000 a scris: “Una dintre practicile evidente din Canaan şi Anatolia - urmate şi de Hitiţi sau de Ghergani - era utilizarea de Obeliscuri de câţiva metri printre copacii de lângă temple; asemenea pietre erau ridicate pentru Cultul Morţilor şi ca monumente marcând prezenţa divină. Aşa cum fizic greutăţile de pe umerii unora puteau fi transferate pe umerii altora, exista credinţa că păcatele şi implicit suferinţele aflate în legătură puteau fi transferate în preajma Obeliscurilor pe oameni ori animale - astfel provenind expresia ‘ţapului ispăşitor’ sau a ‘oii negre’ - ce ajungeau în ritual la sacrificiu pe Altarele de lângă ele (în Canaan, Evreii sistematic s-au ocupat cu distrugerea ‘stâlpilor’ Gherghe-seilor, după cum este menţionat în Vechiul Testament, ca de exemplu în ‘Ieşirea’ 23:24, 34:13, ‘Deuteronom’ 7:5, etc.), însă e de remarcat că acelaşi mecanism ‘al ţapului ispăşitor’ a ajuns să fie practicat şi de creştini pentru transferul uşor / facil / rapid al răului pe umerii Satanei”. De fapt, acel comportament religios era optimist, căutând protecţia divină în timpul vieţii, nu după moarte. În legătură cu jertfirea ţapului, localnicul Pausania 2:3 a scris superstiţios, în secolul II: “Hermes ocrotea turmele pe care le făcea să se înmulţească, aşa cum spune Homer în ‘Iliada’. Cu toate că îmi sunt cunoscute cele ce se povestesc despre Hermes şi despre ţap la ‘Misteriile Mamei Zeilor’, despre aceste lucruri nu voi dezvălui nimic” (interdicţia de a revela celor neiniţiaţi doctrina se datora caracterului său aristocratic). În Sanctuarul Gherga acum mai sunt din piatră 2 Obeliscuri - menhire / stele - aflate în apropiere ca “umăr la umăr” iar lângă, în partea Sudică, fiind Altarele Gherga, după cum se pot vedea în schiţele următoare:
Obeliscurile flancau statuia atribuită lui Apollo - fiind din aceeaşi perioadă - şi aveau acelaşi stil ca statuia atribuită lui Artemis; înălţimile peste baze ale Obeliscurilor sunt de 3,40 metri la cel Nordic şi 3,36 metri la cel Sudic, ambele fiind inscripţionate Gher-gas pe partea Vestică. Cel invocat lângă Obeliscurile Gherga era prin excelenţă strămoşul Gherga: Hermes - cel asociat cu pietrele - având ca simbol falicul stâlp; el era călăuza sufletelor pe drumul lor spre Horkos / Hades, lumea subpământeană (Hermes, fiul lui Zeus, era fratele gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo). Hermes a fost mesagerul Zeilor şi dăruitor de bogăţii păstorilor (el a inventat flautul); era protectorul drumurilor şi a călătorilor, al comerţului, al negustorilor şi - printr-o asociaţie maliţioasă - al hoţilor (la fel ca Şiva în India veche). Secolul trecut, Dr. Ioan Culianu de la Catedra de Istorii a Religiilor din Universitatea Chicago, prin “Călătorii în lumea de dincolo”, a consemnat: “Hermes - cel supranumit Trismegistos, adică ‘de 3 ori mare’ / rege, legislator şi preot - putea aduce sufletele înapoi, pentru scurte apariţii; despre el se credea că îngrijea de suflete şi în timpul somnului, fiind conducătorul fiinţelor iluzorii din vise (contactul cu fantomele eroilor putând fi obţinut şi prin ‘incubaţie’, ce presupunea dormitul într-un anumit loc, în urma unor preparative rituale - facerea de jertfe şi îmbăierea în apă rece - aşa cum se practica şi la oracolele tămăduitorului Asclepios, fiul lui Apollo, ultimele etape fiind venerarea unei statui iar apoi era intrarea în sanctuar, ce simboliza descinderea în Lumea Cealaltă). Preoţii păstrau relatările experienţelor pe Tăbliţe de Lemn”. Visele au fost totdeauna unul din modurile în care Zeii le-au vorbit oamenilor. Altarele Gherga erau evident menite jertfelor iar casele-fântâni din vecinătatea Obeliscurilor Gherga serveau ritualului mortuar respectiv de curăţare; în aşezământul ritualic Gherga, particularitatea Templului Gherga este că permanent uşile sale de piatră stau simbolic larg deschise, ele neputând fi manipulate pentru închidere, construcţia Sfântă fiind realizată în mod special aşa, pentru întoarcerea din vizitarea supranaturalului (de asemenea, Templul Gherga n-a fost prevăzut cu ferestre mari, întunericul fiind înăuntrul său nu doar noaptea, ci şi ziua): funcționarea nu era calibrată pentru anotimpul rece, ci de primăvara până toamna.
Pornind de la aceeaşi inspiraţie ca şi aceea religioasă practicată Antic de Gherga, în estetica secolului XIX - prin “Naşterea tragediei”, din 1872 - filozoful German Friedrich Nietzsche şi-a definit perechea sa fundamentală de contrarii ca apolinico-dionisiacă, legată tragic de stările psihologice specifice visului şi beţiei: instinctul apolinic producea starea comparabilă visului iar instinctul dionisiac pe cea comparabilă beţiei. Băutura era mijlocul de a obţine o stare de exaltare psihică proprie şamanului, vizionarului, profetului, preotului, ş.a. sau o furie specifică luptătorului (începând cu licorile sacre ale Zeilor, ca Soma în N Indiei, hidromelul în Sumer, etc., simboluri ale imortalităţii / tinereţii veşnice); multe băuturi - inclusiv vinul - erau legate de mitul morţii şi al învierii, beţiile nocturne având ca scop restabilirea forţelor vitale şi trezirea naturii la viaţă (iniţiaţii se abandonau unor beţii bucuroase, considerate posesii divine). Dionis / Dionisie a fost patronul vinului, pomiculturii şi extazului, el fiind cel care i-a învăţat pe localnici să cultive viţa-de-vie (pe când Dionis / Dionysos era mic, tatăl său Zeus l-a dat în îngrijire lui Hermes / Imnul Homerid al lui Dionisie anunţând că “era fiul glorioasei Mame a Pământului”). Este de remarcat că în vechime despre Dionis se ştia şi la poalele Muntelui Himalaian Meru (cultul lui fiind răspândit atât în N Indiei, cât şi în N Africii); numele său însemna “Zeul - Dio - din Nysa” (locul în care a crescut); e de reţinut că Nisa era epitetul de “suprem” al lui Şiva, fiind echivalent cu Kailasa / Muntele Fericirii (de asemenea, actualul Nevşehir din Capadochia e presupus a fi fost Nisa / Nyssa în Antichitate). De exemplu, prin lucrarea “Tradiţiile lui Şiva şi Dionisie” din 1979, Francezul Alain Danielou a argumentat: “Dionisie era versiunea Vestică a lui Şiva. Amândoi patronau aceleaşi aspecte rurale, urban ei protejându-i pe cei neaparţinând societăţii convenţionale. Cultul Falic era un element esenţial al lui Şiva - dinaintea Arianilor - introdus în spaţiul Grec şi prin Dionisie, amândoi fiind ştiuţi ca oferind protecţie tinerilor protestatari ori rebeli faţă de societatea standard. Credinţa în Şiva şi Dionisie era a celor care căutau acele forţe ‘infraumane şi supraumane’ ce să-i anime în refuzarea ordinii sociale obişnuite, ceea ce implica o participare activă (nu prin contemplarea - pasivă - a ordinii divine). Mesajul lui Dionis era chemarea la bucuria comuniunii cu natura, prin extaz permiţând contactarea directă a misterioasei lumi a spiritelor. După glaciaţiune, marile migraţii din India veche spre Portugalia au fost într-un climat ce s-a mai temperat în cursul mileniului V î.C. iar Cultul lui Şiva şi simbolurile sale - inclusiv Svastica - se găsesc în India veche, Sumer, Malta veche, ş.a.; vechile structuri de lemn şi sanctuarele megalite ce sunt peste tot între India şi Arhipelagul Britanic aparţineau aceluiaşi cult, ce era un derivat animist, simbolizat şi prin labirint, dansuri extatice, sacrificii, etc. (Dionis era ca Zeus de pe Ida, misterios, umblând noaptea, îmbrăcat în alb, adorând sângele vărsat pe altare). Şiva a fost codificat istoric la sfârşitul mileniului VI î.C., confirmat de numeroase date arheologice; principala sa reprezentare era ca a unui bărbat ţinându-şi organul sexual cu ambele mâini şi având cap de taur, ca în Catal Hoyuk / Anatolia, ca la Porţile de Fier şi în tot Banatul (până în mileniul V î.C., unde morţii erau îngropaţi în poziţie Yoga), ca taurul Osiris din zorii Civilizaţiei Egiptene şi apoi în Creta, etc. Pe lângă reprezentările simbolice şi monumentele megalitice, pe lângă legendele şi Tradiţiile larg răspândite, textele Indienilor au relatat expansiunea apuseană a lui Şiva iar textele Grecilor au relatat drumul lui Dionisie în India (de pildă, scrierea lui Diodorus despre expediţia lui Osiris în India şi Țările din Nord a fost a lui Dionis / un epitaf al lui Osiris; şi Herodot l-a identificat pe Osiris cu Dionis: Osiris s-a întors din India călărind un taur). Grecul Megastene, care a trăit în India la sfârşitul secolului IV î.C., l-a egalat pe Dionisie cu Şiva, al cărui cult era răspândit mai ales în zonele viticole din actualul Paki-stan. Paralelele dintre Şiva / Rudra şi Dionis sunt nenumărate, ca de pildă până la a fi avut festivităţile primăvara” (era vestită sărbătoarea Vinalia a Romanilor, din 23 Aprilie, când se închina şi Tatălui: Jupiter / Zeus). Iată ce a scris Diodor Sicul (2:38): “Cei mai învăţaţi dintre Inzi povestesc o legendă, pe care socotim cuvenit s-o înfăţişăm. În cele mai îndepărtate vremi, pe când oamenii trăiau încă răzleţiţi doar prin sate, a venit dinspre apus Dionysos / Dionisie cu o puternică oaste şi străbătu întreaga Indie, unde nu se afla nici o cetate ce s-ar cuveni amintită şi ar fi putut să i se împotrivească. Când, mai apoi - din pricina arşiţei - se porni o molimă care secera pe războinici, Dionisie, ca un înţelept cârmuitor, îşi duse oastea din câmpie spre munţi. Aici, bătând vânturi reci şi apele limpezi curgând chiar din izvoarele lor, molima părăsi tabăra lui Dionisie. Ţinutul muntos unde el îşi tămăduise oastea se numea ‘Meros’. Şi de aici vine tradiţia potrivit căreia Dionisie a crescut în coapsa lui Zeus. Apoi zeul a strâns roadele câmpului, le-a păstrat şi i-a învăţat pe Inzi meşteşugul agriculturii. Tot astfel, le-a arătat cultura viţei-de-vie şi multe lucruri folositoare vieţii. Aici el a fost întemeietorul unor cetăţi vestite, strângând laolaltă - în ţinuturi mai bine aşezate - sate întregi şi învăţându-i pe oameni a-i preamări pe zei. El mai statornici legi şi judecăţi, într-un cuvânt minunate lucruri, fapt pentru care a fost socotit zeu şi i s-au dat cinstirile zeieşti. După câte se povestesc, Dionisie aducea cu oastea lui multe femei şi, când pornea la luptă, punea să se bată tobele, căci nu fusese încă născocită trâmbiţa. 52 de ani a domnit Dionisie în India, murind la adânci bătrâneţe. Fiii săi - zice-se - i-ar fi urmat la domnie, lăsând apoi regatul urmaşilor, până când, după multe generaţii, împărăţia lor s-a destrămat şi fiecare cetate avu o cârmuire democratică”. Istoricul Grec Arrianus Xenophon din Nicomedia / Izmit a scris în cartea a opta din “Anabasis Alexandri”: “La început Indienii erau nomazi. Nyseenii nu erau de rasă Indiană; ei erau din anturajul lui Dionisie şi au devenit stăpânii Indiei. Nu departe de Ind, Dionisienii pentru prima dată au înjugat boii la plug - făcându-i pe Indieni agricultori în loc de nomazi - şi i-au înarmat. Mai departe, Dionisienii au învăţat Indienii să-l venereze pe Dionis bătând tobele, să danseze ceea ce Grecii ştiau drept Cordax, să poarte părul lung în onoarea lui, să aibă căciuli conice şi să se înmiresmeze. Aşa au ieşit acei localnici - care erau mai înalţi decât Indienii - înaintea lui Alexandru cel Mare”. (Este de observat că aşa după cum Egiptenii vechi egalau pe tatăl Osiris şi fiul Horus - ca fiind “Unul” - tot aşa Grecii vechi îi alternau diurn şi nocturn pe fraţii Apollo şi Dionis). La sfârşitul secolului IV, învăţatul Nonnus din Akhmim 26,34 lat. N, 31,45 long. E - de pe Nil, în dreptul Căii Ghirga / Egipt - a scris în Epopeea “Dionysiaca” despre ajutorul primit de Dionisie de la Telchinii / Gherghinii din Insula Rodos, copiii lui Tartarus / Gargarus (din rândul cărora au fost Kureţii / Cureţii care l-au avut ca prim rege în Efes pe Gargoris, “părintele” apiculturii), în conflictul avut cu cei din India veche, la trecerea Râului Hydaspes din Bazinul Ghargar / Paki-stan: atunci Lykos - unul dintre Gherghini / Telchini, în Greacă însemnând “lup”, din care a derivat Latinul “lux” pentru “lumină” - l-a ajutat pe Pan (de la care provine “panica”).
Dr. Zoe Petre în “Practica nemuririi” din 2004 a scris: “Toate culturile de tradiţie indo-europeană au favorizat consumul masiv de băuturi fermentate ca formă de intoxicare rituală şi în acelaşi timp de sociabilitate, fie la nivelul elitelor războinice, fie la cel al comensalităţii comunităţilor agrare, şi grecii înşişi nu derogă de la acest model. Din toate datele de care dispunem rezultă că aceste forme arhaice de beţie în comun subînţeleg o anume normă, chiar dacă această normă privilegiază excesul, starea euforică şi entuziasmul. În Grecia, cândva în secolul VIII î.C. sau în cel următor, o dată cu adoptarea acestor deprinderi de către o elită politică, accentul se deplasează de la valorizarea excesului de băutură la valorizarea mai degrabă ideală şi normativă decât efectivă în practica socială a măsurii şi componentei de comunicare socială. De fapt avem de-a face doar cu o schimbare de accent, dar aceasta e revendicată ca o particularitate culturală greacă şi ajunge sã fie opusă radical conduitei barbare, lipsită de măsură. Astfel, excesul de băutură devine împreună cu lăcomia sau chiar în sine una dintre cele mai puternice mărci semantice ale alterităţii şi un stereotip etno-cultural aplicat tuturor neamurilor negreceşti, în primul rând celor mai familiare: perşi, traci sau egipteni”. În secolul V, Macrobiu în prima carte din “Saturnalia” a scris: “Aristotel - autorul ‘Theologumenelor’ - a adus multe argumente că Dionisie şi Apollo erau unul şi acelaşi; în misterele religioase ale ceremonialului sacru se respectă deprinderea ca ziua el să fie denumit Apollo iar noaptea să fie socotit Dionisie. Platon a scris că soarele a fost numit Apollo de la ‘veşnica săgetare a razelor’. Că soarele este tot una cu Dionisie a arătat-o clar Orfeu (fiul lui Apollo): ‘Soarele, pe care oamenii îl poreclesc Dionisie’. Sacrificiile se aduceau şi lui Apollo şi lui Dionisie. Prezicătorii descifrau tainele viitorului numai după ce au băut vin din belşug. La Egipteni, Apollo - ce era soarele - se chema Horus, de la care şi-au tras numele cele 24 de ‘ore’, în decursul cărora se împlineşte o zi şi o noapte. Aceiaşi Egipteni, dorind să închine soarelui un simulacru sub propriu-i nume, l-au întruchipat cu capul ras, lăsându-i doar spre tâmpla dreaptă o şuviţă de păr. Şuviţa rămasă arată că - pentru natură - soarele nu se ascunde niciodată. Părul tăiat (dar a cărui rădăcină rămânea) arăta că acest astru, chiar în răstimpul când nu se vedea, avea - ca şi firele de păr - tăria de a se ivi iarăşi. Egiptenii au consacrat un animal soarelui: leul, pentru că acest animal pare a-şi trage substanţa din natura soarelui şi întrece celelalte animale în primul rând prin ardoarea sa năprasnică, întocmai precum soarele întrece celelalte astre. Puterea leului stă în piept şi în partea din faţă a trupului şi slăbeşte către picioarele din spate; la fel şi tăria soarelui creşte în prima parte a zilei, până la prânz, apoi către seară, ultima parte a zilei, ea lâncezeşte şi scade. Tot aşa, ochii leului sunt mereu deschişi şi scântâietori, după cum ochiul, deschis şi scântâietor al soarelui, cuprinde cu privirea-i veşnic neobosită pământul. La Africani şi înfăţişarea cu coarne era a soarelui, căci în coarne stă forţa animalului cornut, după cum tăria soarelui stă în raze. Că şi taurul trebuie pus în legătură cu soarele o arată Cultul Egiptean prin mai multe argumente. Filozoful Grec Chrisippus (din secolul III î.C.) a explicat numele zeului Apollo prin aceea că el nu se împărtăşea din numeroasele substanţe inferioare - căci prima literă ‘A’ avea valoare privativă - indicând că el era unic şi nu multiplu. Cei chinuiţi de boală erau numiţi ‘loviţi de Apollo’ şi ‘loviţi de soare’; şi cum luna - întocmai ca şi soarele - poate avea şi ea influenţe binefăcătoare sau vătămătoare, din această cauză femeile atinse de anumite boli sunt numite ‘lovite de lună’ sau ‘lovite de Artemis’. Aşa se explică de ce statuile lui Apollo au fost împodobite cu arc şi săgeţi: săgeţile simbolizau razele zvârlite cu putere. Romanii, care au împrumutat multe altele de la Greci, par să fi luat cuvântul lumină (‘lux’) din Grecescul ‘lup’. Străvechii Greci au dat anului expresia ‘care merge ca lupul’; ‘lupul’ ar fi deci soarele care merge măsurând. Că soarele era denumit ‘lup’ o dovedeşte cinstirea deopotrivă a lui Apollo şi a lupului, slăvindu-se - în amândoi - soarele. Într-adevăr, ca şi soarele, acest animal răpeşte şi pustieşte totul şi - cu ochii săi răscolitori - biruie, ca şi soarele, întunericul nopţii. Unii credeau că lupii înşişi au fost numiţi aşa de la ‘prima licărire a zilei’; căci fiarele pândesc această clipă, cu deosebire prielnică pentru a împuţina turma, care - flămânzind peste noapte - este scoasă din staule şi mânată la păşune când abia mijeşte de ziuă. Homer în ‘Iliada’ 21:448 a scris: ‘Tu, prin păduri şi pe văi ca văcar păşteai o cireadă’; la acelaşi poet, Apollo a fost denumit şi păstor al iepelor (‘Iliada’ 2:766), el fiind recunoscut - pe bună dreptate - ca păstor şi paznic al tuturor soiurilor de turme. Pentru că soarele şi luna par a se înălţa din apele mării, lumea zice că cele 2 divinităţi - Artemis şi Apollo - s-au născut pe Insula Delos, unde răsăritul sau ‘naşterea’ celor 2 aştri face ca toate să fie limpezi şi vizibile”. În secolul II, învăţatul Grec Antoninus Liberalis prin “Metamorfoze” a scris că Leto - mama gemenilor Apollo şi Artemis - a sosit din zona Hiperboreilor deghizată în lupoaică / prostituată iar la începutul secolului III, profesorul Roman Claudius Aelianus a scris în “Natura animalelor” că “Lupii când sunt pui nu se îndepărtează mai devreme de 12 zile şi nopţi, cei din Delos afirmând că acela a fost şi timpul consumat de călătoria lui Leto de la Hiperborei la ei”. (Este de remarcat că arcul - ca armă străveche - era o emblemă nobilă, simbolizând organele genitale feminine iar săgeata era un simbol falic; unirea lor însemna hierogamia Cerului-Tată şi a Gliei-Mamă).
 |
| Obelisc Gherga |
Menhirul Gherga (blocul de piatră piramidal, plantat vertical - prototipul Obeliscului), în vârful căruia apărea soarele, la răsărit, plasat în apropierea Templului Gherga, era locul preferat al spiritelor înaintaşilor / ce atrăgea şi sufletele celor dragi care n-au putut fi îngropaţi.
 |
| Menhirul Gherga |
În jur sunt un număr de mici clădiri pătrate de piatră, înalte de cam 2 metri, cu acoperiş şi deschise în faţă, despre care se presupune că ar fi fost morminte sau rezervoare de apă (din Epoca Pietrei, dolmenele erau mormintele unor viteji a căror cinstire condiţiona soarta, bunul mers al vieţii comunităţii - credinţă păstrată apoi în legende).
 |
| Obelisc Gherga |
