117. Gherga în Sumer

Statuetă Sumeriană, acum 8 milenii
Cercetătorii - între care climatologii şi istoricii - au notat ciclicitatea de circa un mileniu şi jumătate a evenimentelor (ca de pildă observaţiile geologului American Gerhard Bond în 2003), corelând zeci dintre ele, printre care cele mai recente fiind migraţiile de la începuturile Medievale, precedate de expansiunea Antică a Grecilor, sfârşitul Vechiului Regat faraonic, aridizarea Saharei, începuturile Vedice, Potopul, etc. Despre “Șu-Meri” / Sumerieni - literalmente însemnând “Sfinții Meri” - se ştie că nu erau Semiţi; se mai poate observa că Sumerienii și-au avut apogeul în paralel cu Ghaggarii din NV Indiei - cei care în Vechea Lume au realizat prima Civilizație post-diluviană independentă - și au dispărut deodată. SuMerii / Sumerienii au apărut în Mesopotamia - zona dintre Văile Tigrului şi Eufratului - la începutul mileniului VI î.C., venind din Stepele Siberiene (Bazinul Tigrului superior / Nordul Mesopotamiei s-a și numit Subaru - o denumire rezonând-o pe cea Siberiană - până inclusiv în vremea Huriană din mileniul II î.C., adică Epoca Bronzului): în traseul lor din neolitic, Merii au trecut pe la Mezi (adică pe la Magii din Media); aşadar, “Su-Merii” / Sumerienii nu erau autohtoni - ci Siberieni - şi vorbeau o limbă aglutinantă ne-Semită, Sumerul / Sumeria însemnând centrul lumii cunoscute de atunci (i-au supus pe autohtoni). După cum a consemnat istoricul Român Constantin Daniel în cartea “Civilizația sumeriană” din 1983, “într-o comunicare din 1853 către Societatea Regală Asiatică din Londra, britanicul Henry Rawlinson afirma că unele scrieri din Babilonia erau într-o limbă scită iar doi ani mai târziu, într-o altă comunicare către același for științific, el afirma că sciții din Babilon au inventat scrierea cuneiformă; în timpurile mai vechi ale primelor dinastii sumeriene, zeul Ninurta / Nin-Girsu avea numele En și Marele Preot se numea En. Preotul magician era posedat de divinitate şi avea în stare de extaz vise, apoi făcea vrăji, iar la sărbători însoţea procesiunile zeilor. Este vorba bineînţeles de ceea ce se numea ‘magia albă’ - benefică - cea neagră fiind pedepsită cu moartea, deşi distincţia între acele două forme de magie era foarte puţin consistentă. Dar cei care intrau cel mai mult în contact cu credincioşii erau preoţii conjuratori. Datoria lor era să înlăture mânia zeilor şi a demonilor prin vrăji. Ei foloseau ca mijloace de acţiune vrăjile - în sumeriană ‘en’ sau ‘tu’ - şi puteau să izgonească prin acţiuni magice şi de exorcizare, boala, spurcăciunea, prihănirea, întinarea, păcatul, care erau provocate de demoni, de vreun blestem sau de o altă acţiune magică. Grupul preoţilor văzători (în sumeriană ‘azu’) stătea sub conducerea marelui preot iar prin ajutorul lor cei mici şi cei mari nădăjduiau că vor cunoaşte viitorul. Predicţiunile preoţilor se realizau prin mijloace diferite, dar mai cu seamă cu ajutorul viselor, prin cercetarea ficatului unei oi jertfite dar şi tresăriturilor din membre, apoi a naşterilor anormale. Preoţii stabileau dacă o zi oarecare era fastă sau nefastă, deci dacă trebuia întreprins ceva sau nu în cursul ei. Toţi făceau parte din marea obşte a preoţilor văzători. Proteguitorul lor era zeul soarelui Babar, a cărui lumină clară descoperea tot ce era ascuns”. Cercetătorul Român Adrian Bucurescu s-a ocupat de “Istoria Atlanților” și a analizat “cuvinte europene, cele mai multe - românești, în limba sumeriană: ‘azu’ corespunzând românescului ‘iaz’, ‘dar’ pentru înalt, corespunzând româneștilor ‘tare’ și ‘tărie’ = ‘cer’, respectiv ‘zare’ / ‘zori’, ‘dul’ pentru movilă / sanctuar corespunzând românescului ‘deal’, ‘ghir’ pentru nobil / civilizat corespunzând românescului ‘chir’ = ‘domn’ / ‘jupân’, ‘gur’ pentru sferă / cerc corespunzând româneștii ‘hore’, ‘kurku’ pentru abundență corespunzând românescului ‘a încărca’, ‘nun’ pentru nobil / prinț corespunzând românescului ‘nene’, ‘urgu’ pentru furie corespunzând româneștii ‘urgii’, ‘uru’ pentru puternic corespunzând românescului ‘urs’, etc.; lista cu asemănările europene și cele sumeriene este foarte lungă, dovadă că se trag din același izvor”. Antropologul Scoţian Arthur Keith 1866-1955 a afirmat că Sumerii proveneau dintr-o zonă Muntoasă Asiatică şi că în mileniul IV î.C. aveau afinităţi cu Caucazienii / Europenii, fiind şi înrudiţi cu Egiptenii pre-dinastici / neolitici iar arheologul American Mitchell Rothman a susținut că “tot ce se știa în Mesopotamia a venit din Armenia”; corespunzător și Dr. Samuel Noah Kramer 1897-1990, cel mai vechi nume al Sumeriei a fost Kurgal / “Kur-Gal”, însemnând “Mărețul Munte” (ulterior denumirea populară ajungând Ghiengar). Dr. Haluk Berkmen a scris în 2009: “Nimeni nu mai poate pretinde că limbile izolate ar fi evoluat în zone geografice izolate. Asia Centrală a constituit fundamentul civilizaţional în lume pentru multe milenii. Recentele cercetări culturale ale Mesopotamiei - şi în special asupra limbii Sumeriene - au evidenţiat că aceea aparţinea grupului lingvistic Uralo-Altaic”. Iată așadar parcursul Sumerienilor dintre Siberieni / Sciți vechi - printre Mezi / Magi și Armeni - până în Orientul Mijlociu / Mesopotamia, evocat de către savanți pe plan internațional. Sumerienii practicau agricultura - în cultivare foloseau plugul - şi creşteau animale: în Sumer, simbolismul religios al taurului s-a transmis fără întrerupere; altfel exprimat, modalitatea divină era definită prin forţă şi transcendenţă spaţială, ca de exemplu cerul furtunos în care răsuna tunetul (asimilat mugetului taurului).
Sumerienii s-au ivit în neolitic din întâlnirea Nordicilor Siberieni și Caucazieni cu Sudicii Indieni / Ghaggari; în 1983, istoricul Român Constantin Daniel a scris despre “Civilizația Sumeriană” (a observat inclusiv că Sumerienii erau monogami): “Sumerienii erau numiţi în textele sumeriene ‘capete negre’, poate din cauza părului negru în contrast cu cel blond al caucazienilor, dar poate şi pentru culoarea închisă a pielii lor, apropiată de cea a locuitorilor de pe Valea Indusului. Sumerienii vorbeau o limbă aglutinantă, similară prin unele trăsături ale gramaticii sale, dar şi prin unele etimologii, cu limba turaniană. În privinţa ţărilor de origine s-au emis numeroase ipoteze. Marele arheolog Leonard Woolley a adus în 1930 următoarele argumente cu privire la ţara lor de origine: ‘Faptul că zeii sumerieni au fost totdeauna reprezentaţi stând pe munţi ar însemna că acel popor venea dintr-o ţară muntoasă; faptul că vechiul lor stil de construcţie deriva din clădirile de lemn este un argument în favoarea aceleiaşi ipoteze, căci acea tehnică nu putea să ia naştere decât în regiuni foarte înalte acoperite de păduri’. Un alt argument dat de acelaşi savant englez este următorul citat din ‘Geneză’ 11:2: ‘Purcedând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo’. Senaar este numele ebraic al Sumerului, menţionat de ‘Geneză’ cu mult înainte de a fi cunoscut de arheologii şi istoricii moderni. Dar ‘purcedând de la răsărit’ însemna că puteau veni din Valea Indusului, căci ‘înspre răsărit’ nu erau decât pustiul iranian şi dincolo de el Valea Indusului, cu strălucitoarea sa civilizaţie, aşa cum s-a putut regăsi în ruinele oraşelor Mohenjo-Daro şi Harappa. Iar textul ‘Genezei’ continuă: ‘Apoi au zis unul către altul: Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc! Şi au folosit cărămida în loc de piatră iar smoala în loc de var’. Or, toate construcţiile de pe Valea Indusului din cele două oraşe sunt de cărămidă şi multe de cărămidă arsă. Sosind într-o regiune de trestie şi de papură ar fi fost mai consecvent ca sumerienii să-şi construiască case din trestie lipite cu pământ, dar ei aveau ca model ideal al caselor şi al templelor pe cele din ţara lor de origine, Valea Indusului, unde clădirile erau din cărămizi arse şi nearse (deși s-ar fi putut construi palate şi temple din piatră într-o regiune muntoasă ca a Văii Indusului; e de știut că Muntele Sacru Duku al zeilor sumerieni era așezat la răsărit). De aceea au construit palate, case şi temple din cărămizi arse şi nearse. Acelaşi savant a respins teza că sumerienii ar fi putut veni din munţii aşezaţi la răsăritul văii mesopotamiene, adică din regiunile ocupate mai târziu de elamiţi, căci tipul fizic al elamiţilor ar fi diferit de cel al sumerienilor, cu toate că vechea ceramică elamită are unele elemente comune cu cea paleo-sumeriană. În schimb legendele şi miturile sumeriene privitoare la originile lor afirmă că sunt un popor venind de pe mare (ceea ce confirmă ipoteza lui Thor Heyerdal privitoare la migraţia pe mare a sumerienilor veniţi de pe valea fluviului Indus până la marginile Golfului Persic). Că sumerienii au putut emigra din delta şi valea fluviului Indus, o spune şi istoricul Arthur Keith: ‘Se poate regăsi vechea fizionomie sumeriană la est printre locuitorii Afghanistanului şi Beluchistanului, până în Valea Indusului, la circa 2500 km de Mesopotamia’. Sigur este că civilizaţia locuitorilor de pe Valea Indusului, de la Harappa şi de la Mohenjo-Daro, are multe similitudini cu civilizaţia sumeriană, precum de pildă sigiliile dreptunghiulare găsite în morminte, care sunt identice prin formă, subiecte şi stilul gravurii în cele două civilizaţii. Planurile de fundaţie ale construcţiilor, tehnicile de construcţie sunt de asemenea identice în cele două lumi. Toate aceste similitudini nu pot fi considerate simple influenţe reciproce comerciale. Sir Leonard Woolley a scris în privinţa relaţiilor dintre civilizaţia de pe Valea Indusului şi cea sumeriană: ‘Este mai prudent la ora actuală să privim cele două civilizaţii ca pe două ramuri ale unui trunchi comun care se găsea între văile Eufratului şi a Indusului, dar nu avem nici un mijloc de a şti dacă acest centru, a cărui cultură a iradiat atât de departe, trebuie să fie căutat în colinele Beluchistanului sau în altă parte’. Oraşul care a dat numele său tot nordului Babiloniei era Akkad, unde zeiţa Anunit primea închinările credincioşilor ei. Akkad a fost pe vremea marelui rege Sargon I capitala întregului Orient de mijloc, dar mai târziu şi-a pierdut însemnătatea în folosul oraşului învecinat cu el, Sippar, reşedinţa nordică a zeului soarelui. Hierodulele care făceau prostituția sacră puteau să se mărite dar mergeau pe stradă voalate ca femeile cinstite; dacă totuși nu erau căsătorite nu li se îngăduia să umble voalate. În primele secole ale sumerienilor se pare că preoții se înfățișau complet goi în fața altarelor zeilor. Aceasta nu era o rămășiță a unor vremuri străvechi în care oamenii ar fi umblat goi şi nu îmbrăcaţi cu veşminte, ci un nud ritual, omul trebuind să se înfăţişeze în faţa zeului gol pentru ca zeul să-1 privească lipsit de orice întinare, lipsit de orice pată şi fără nici o acoperire a păcatelor sale, în toată goliciunea reală a persoanei sale, fără mască am spune astăzi. Mai târziu preoţii, în special cei care făceau incantaţii, se înfăţişau înaintea altarelor zeilor înveşmintaţi în îmbrăcăminte albă de in. În ceremoniile de ispăşire a păcatelor, preoţii îmbrăcau veşminte roşii, care i-ar fi înspăimântat pe demoni. În unele reliefuri preoţii apar purtând un fel de tiară ascuţită şi lungă. Adesea preoţii purtau măşti, sau un veşmânt care îi asemănau cu peştii, ca să ia chipul zeului Enki, zeul vindecător prin excelenţă. Alteori preoţii purtau un cap de leu şi gheare de vultur spre a-i speria pe demoni, silindu-i să iasă afară din trupul unui om bolnav”. Se poate observa că în Paki-stan, întins între Punjab / India și Afgani-stan, e Beluchistan / Baluchistan, care - din cauza betacismului - e zis și Valuchi-stan, având capitala Quetta 30,11 lat. N, 67 long. E; Valuchi-stan este populat de Valuchi / Baluchi, oameni în al căror folclor - după cum a publicat în 1902 cercetătorul Mansel Dames - apare că au avut înaintași Mezi: așa ceva a fost documentat în 2012 și de Dr. Naseer Dashti, sub forma că “între Marea Caspică și Lacul Van au existat atestați Balochi - parte a migrării pastorale Ariane din urmă cu peste 3 milenii - iar Balashagan / Balașakan a fost satrapie Săsană în Bazinele inferioare ale Fluviilor Arax și Kura, la Poarta Albaniei Caucaziene, știută ca Alană. În zonă dominau străvechii Caspici, Gargari / Ghergari și alții, care - după cum a observat și Dr. Robert Hewsen în 2001 - nu erau Armeni, cei mai mulți nefiind nici măcar Indo-Europeni”. Autorul Jan Mahmad de altfel a scris în 1982 că în vechime Valochii / “Balochii din Paki-stan vorbeau limba Kurdi, filologic compusă din câteva Dialecte Mediane”. În 2012, Dr. Naseer Dashti a reprezentat Balashagan în fosta Albanie Caucaziană / Țara Ghergarilor (NV Iranului), Balochii regăsindu-se atât în Kurgal / Ghienghir = Sumeria, cât și în Ghaggar (NV Indiei), inclusiv - desigur ca Baluchi - în Baluchistan, zona sa natală:
Balochii / Valochii erau printre vechii Ghergari
Civilizaţia dezvoltată ca Sumeriană a fost mai ales pe cursurile inferioare ale celor 2 mari Fluvii Mesopotamiene, către Golful Persic (unde Sumerienii au asanat mlaştinile şi au construit un sistem ingenios de canale de irigaţii); în oraşele Sumeriene - la fel ca în oraşele Civilizaţiei Gargar / Ghaggar din NV Indiei - erau şi canale colectoare de canalizare alimentate de canale laterale (ce asigurau igiena necesară în aglomeraţiile umane). “Su-Merii” / Sumerienii spuneau despre ei înşişi că erau “Oamenii Soarelui” Ghiengar / Kiengar iar despre însorita Sumerie / Kurgal în care s-au stabilit că e Ţara Ghienghir / Kiengir sau Kangar (de la etnonimul lor a derivat cuvântul “Khan” pentru “părinte”, după cum au demonstrat lingviştii, printre care de exemplu academicianul Tătar Mirfatyh Zakiev); în autonumirea lor iniţială - acoperită de vecini prin impunerea Sumeriană - la oamenii Kurgal / Ghiengar din acel timp şi areal se poate înţelege numele de Ghergar (în străvechiul mod “întors” / “îndărăt”, Ghiengar - cu cele 2 silabe ale sale, Ghien şi Gar - era “Gar-Ghien” / Garghien, adică Ghergan: literalmente, GHERGA invers e AGREHG, ca stranie rezonanță gregară dar și agricolă, corespunzând și așa cu ancestralele înțelesuri Ghergane). În mod similar, Civilizația Ghaggar / “Ghag-Gar” din NV Indiei avea denumirea prin cele 2 silabe ale sale - Ghag și Gar - numele în străvechiul mod “întors” / “îndărăt” literalmente înțeles ca Gar-Ghag, adică Gherga (de altfel, în arealul respectiv dinaștii Gărga au fost foarte puternici timp de lungi perioade).
Îngerii Gregori, cu Pomul Cunoaşterii
Diferit de “Pomul Cunoaşterii” a fost “Arborele Vieţii”, anume curmalul - copac ce tolerează apa sărată a regiunii, ce era ca importanţă în Mesopotamia similar cu măslinul în jurul Mediteranei; orzul - prima cereală cultivată din lume - creștea bine în solul alcalin, căci în Sumer evaporarea puternică ducea la salinizarea terenurilor agricole (dintre cereale, grâul creştea mai bine în Valea Nilului). Întrucât cerealele se depozitau în incinta Templelor, locaşurile de cult erau şi centre economice (de pildă şi acum moscheile au asociate bazarele), ceea ce - la peste un mileniu după apariţia scrierii, din motive religioase, în Bazinul Istrului / Dunării inferioare, căci negustorii au ajuns să conecteze zonele - a condiţionat dezvoltarea de către preoţii culţi a scrisului, fiind necesară contabilitatea bunurilor din depozite; caracterele pictografice s-au transformat cu timpul - în mileniul III î.C. - în cuneiforme: scrierea cu un cui prin scrijelire pe Tăbliţe de Argilă / Lut (cum a fost de exemplu a lui Gherga, din 2 glife, corespunzătoare celor 2 silabe Ghil-Ga).
Arealul cuneiform
Templele Sumerului / Kurgal au fost şi centre educative, unde se învăţa profesia de scrib, fetele şi băieţii dobândind noţiuni de gramatică, matematici, etc.; formele arhitectonice reproduceau cumva ancestralele așezăminte religioase Atlante - cu mai multe spații concentrice - regăsite la numeroase construcții de gen ale Vechii Lumi:
Templu Sumerian
Este de ştiut că istoricul Rus Nikolaj Jirov în 1971, astronomul Polonez Ludwig Zaidler, ş.a. au indicat în Sumeria mileniului IV î.C. şi o migraţie Carpatică (ceea ce ar conecta ulteriorul scris Sumerian de anterioara scriere Dunăreană); în Mesopotamia, scrisul întâi n-a fost atât de religios ca în Bazinul Dunării, cât preponderent comercial: scopul cuneiformelor de a ţine socotelile se datora activilor negustori ai mileniului IV î.C. în Orientul Mijlociu, apăruţi datorită introducerii în mileniul precedent de către oamenii acelei părţi de lume a agriculturii în Bazinul Ghaggar / partea Nord-Vestului Indian, cu mare atractivitate pentru negoț. Din punct de vedere religios, despre Anu / An - Zeitatea supremă a Sumeriei / Kurgal, patronul Cerului şi Tatăl Zeilor - se ştia că s-a născut în Ocean, de aceea de la el venind şi ploaia; strămoşii săi erau nămoloasele divinităţi ale apei dulci şi ale apei sărate: în mitul Babilonian al creaţiei - descoperit la Huzirina / Sultan-tepe 37,03 lat. N, 38,54 long. E în Turcia dar şi la Ninive / Mosul, în Irak - Zeul apei dulci a intrat în comă iar apoi a fost omorât de Zeul Enki, asociat cu Mercur / Gardianul civilizaţional Me, cuprinzând sfintele bunuri “mes” (de altfel, Mercur - Zeul comerțului - a patronat în Europa inclusiv negoțul cu chihlimbar, regăsit și în Babilon, ca punctul final = Sudic al unei rute Hiperboree). Su-Merii / Sumerienii cunoşteau ţesutul, făceau vase de argilă / lut ornamentate cu figuri umane, de animale şi păsări / au fost printre primii din lume care au utilizat roata - concomitent cu Gargarii din Caucaz - folosită atât la olărit cât şi la transport (de pildă la mijlocul mileniului IV î.C. introducând carul, înlocuind sania trasă de boi): cele dintâi roţi erau discuri de lemn fixate pe osie, semănând cu luna plină (odată cu apariţia spiţelor în Anatolia mileniului III î.C., s-a propagat asocierea roţii cu razele soarelui, acel tip de car divin - numit Arka în Bazinul Ghaggar - fiind atribuit de atunci lui Vişnu, Indra sau Apollo; etimologic arcul, arcaşii, etc. erau conectaţi de aşa ceva, mult timp folosindu-se în lupte carele de război, din care se săgetau adversarii). Trebuie remarcat că în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic reprezentările carului cu roți au fost datate de către arheologi ca anterioare celor din Caucaz ori din Sumer (utilitățile inițiale ale carului / căruței rezumându-se la transporturile pașnice, caracteristicile roților fiind că erau butucănoase, din lemn plin). Conform lingvistului Francez Colman Gostony în 1975 - care a produs “Dicţionarul etimologiei sumeriene” - SuMerii / Sumerienii numeau acel car ca Ghirghir. Su-Merii / Sumerienii au produs, ca premiere mondiale: lira (la începutul mileniului V î.C., iniţial cu 3 corzi), pernele cu apă - burdufuri din piele de oaie, pe care dormeau - în mileniul IV î.C., sandalele şi cizmele la începutul mileniului III î.C., jocul de domino la mijlocul mileniului III î.C., etc. Locuinţele lor erau din cărămizi iar în centrul fiecărei aşezări aveau câte un Templu unde o venerau pe Marea Zeiţă.
Bazin sacru în Sumeria mileniului III î.C.

Conform Epopeilor Sanscrite, Guţii (leagănul lor a fost mai ales în zona Kurdă a Munţilor Zagros, din N Irakului) au introdus în Sumeria - Kurgal / Ghiengar - panteonul Vedic; textele cuneiforme afirmă despre Civilizaţia Sumeriană că a apărut cu ajutorul Sfinţilor prinţi Anunaki, inclusiv Biblia anunţând că oamenii sunt “după chipul nostru” / adică Dumnezeiesc. Sfinţii Meri - adică SuMerii / Sumerienii - puneau în morminte alături de cei decedați unelte şi obiecte de valoare - ceea ce denotă credinţa lor în viaţa după moarte.

Întâi Elamiţii, apoi SuMerii / Sumerienii - înaintea vechilor Egipteni - au dezvoltat pentru prima oară în lume ridicarea ziguratelor (edificii religioase în formă de piramidă cu trepte, având acoperişul plat, numele Zi-Gur însemnând, atât în Sumeriană, cât şi în Siberiană acelaşi lucru: “Zi” = suflet, “Gur” = înălţime / Munte, ziguratele - literalmente însemnând “Sufletele înalte / cerești” - neservind ca morminte); locurile Sumeriene unde preotesele preziceau viitorul se numeau Gagu. Construirea Templelor - palatelor Zeilor - a devenit mai importantă decât sărbătoarea Anului Nou: era o reiterare a cosmogoniei, căci Templul reprezenta imaginea lumii (Zeii comunicau suveranilor planurile sanctuarelor), modelele pre-existând în Cer. Principalii Zei SuMeri / Sumerieni au fost Anu - al cerului, Enlil / “En-lil” - al pământului şi atmosferei / denumit inclusiv ca “Marele Munte” şi Enki / “En-Ki” - al temeliilor (conform unor versiuni, Enlil şi Enki erau gemeni, fiii lui Anu). Enlil / în Sumeriană “lil” însemnând “vânt puternic” l-a avut ca fiu pe Sin - în Sumeriană Naana - tatăl lui Şamaş şi al lui Inanna / Iştar (Şamaş - Zeul Soarelui - împreună cu Zeiţa Iştar şi tatăl Sin, a făcut parte din triada astrală de divinităţi Mesopotamiene). Dr. Mircea Eliade a scris în “Morfologia religiilor” că “termenul sumerian pentru divinitate avea ca semnificaţie o epifanie celestă: ‘clar / strălucitor’; ideograma ce exprima cuvântul ‘divinitate’ era aceeaşi prin care se desemna cuvântul desemnând ‘Cer’ (pronunţat ‘Annu’). Originar, acel semn grafic reprezenta o stea; sub pronunţia An/u, semnifica propriu-zis transcendenţa spaţială: ‘înalt’ / ‘a fi înalt’ (acelaşi semn ‘An’ se întrebuinţa de asemenea ca să exprime ‘cerul ploios’ şi - prin extensiune - ‘ploaia’). Lui Anu - care exprima ‘Cerul’ în chiar numele său - i se poate fixa apariţia în istorie înainte de mileniul IV î.C. (de origine sumeriană, Anu a devenit şeful panteonului babilonian). Locuinţa lui Anu era - fireşte - în sfera cea mai îndepărtată a Cerului (numită ‘empireu’): era părintele zeilor; ca suveran universal a fost şi zeu războinic, consemnat de Biblie ca ‘Domnul oştilor’, principala lui sărbătoare fiind la începerea Anului Nou. Iştar / Inanna era atât zeiţa dragostei, cât şi a războiului, adică stăpânea viaţa şi moartea; pentru a indica plenitudinea puterilor sale, se zicea că era hermafrodită”.
Portul Eridu la gura Eufratului în Golful Persic / Oceanul Indian
Capitala “Su-Merilor” / Sumerienilor a fost întâi (în mileniul VI î.C. / secolul LIV î.C.) la Eridu 30,48 lat. N, 45,59 long. E / azi Irak - apoi, din cauza acumulării aluviunilor, la Warka - cârmuirea fiind obişnuit validată de către un “Consiliu al Bătrânilor”; e interesant că se păstrează până azi modelele iniţiale de pe rogojinile împletite din trestie în oraşul Warka / Uruk (la fel cum au observat cercetătorii în spațiul Român, că s-au păstrat - pe diverse suporturi - motive ancestrale timp de milenii, până în Epoca Modernă). O inscripţie din Eridu anunţa că a fost întemeiat de regele Ardu, nepotul lui Ghezra / Gezra (care a fost şi strămoşul Gheşurenilor şi Ghirzenilor din Canaan, ştiut în N Indiei drept Rudra / conform şi studiului filologului German Max Muller din 1864 despre ştiinţa limbii). Denumirea Sumeriană “Eridu” însemna “Pământ”, cu același înțeles - de “Pământ” - fiind ulterioarele cuvinte “Ordu” în Persană, “Erd” în Kurdă, “Arz” în Arabă, “Aratha” în Aramaică, “Airtha” în Gotă, “Erda” în vechea Germană, etc.: rezonarea cu “Ardeal” în Română parcă n-ar fi întâmplătoare (de altfel, scrierea în Vechea Lume întâi a existat în Imperiul Atlant / cuprinzând pământul Românesc, inclusiv Ardealul, unde au și fost găsite cele mai vechi artefacte scrise de pe glob). Egiptenii la începuturile lor au fost influenţaţi de către SuMeri / Sumerieni (în construcţii, folosirea sigiliilor cilindrice, teme artistice, etc). Existenţa Sumerului, denumit şi Şumer (Kurgal / Ghiengar), oficial s-a sfârşit în secolul XXIV î.C., datorită Imperiului lui Sargon / “Sar-gon” I - care s-a întins din Elam până în Canaan, adică între vechea Indie şi Egiptul faraonilor; acela - având titlul de “Domnul Cerului” = ”Șarru-ken” - a întemeiat armata permanentă (prima cunoscută în istorie / Sumerienii având armata de tipul miliţiei populare). La răsărit de regiunea Elam, ce avea ca principală aşezare capitala Susa, pe sacrul Râu Kerkha - unde în Epoca Pietrei exista o specie de lei mici, mai puţin periculoşi decât cei actuali - era regiunea Eran, unde trăiau Ariani / de unde derivă numele Țării “Iran” (regiunea Mesopotamiei se suprapune cu Irakul); acolo vechea monarhie era ereditară, pe linie maternă - Elamiţii fiind mai vechi decât SuMerii / Sumerienii - vorbind o limbă legată de cea iniţială din India: o limbă a Epocii Pietrei.
În Mesopotamia, Sumeriana a rămas limba curentă până în mileniul II î.C. şi limbă de cult până în mileniul I î.C. Acolo Iştar - Zeiţa Fertilităţii - a fost fiica lui Anu, Zeul suprem, care întruchipa Cerul (din împreunarea lui cu Ki / Pământul s-au născut celelalte divinităţi); era înfăţişat cu o tiară împodobită cu coarne, sub aspectul unui taur al cărui muget zguduia ca tunetul: a fost simbolul autorităţii părinteşti şi garantul ordinii, ulterior ajungând asimilat ca Zeus de vechii Greci (Jupiter de Romani). Este de observat că rivalii Sumerilor au fost Semiţii (care - în general - privind elementele civilizaţionale, n-au creat, ci au preluat).
Taur Gardian al Templului lui Iştar lângă Garga-miş
Cel mai faimos Sumerian - ale cărui sigilii cu imaginea sa caracteristică încadrat de lei încă din vremea lui erau utilizate şi în Bazinul Ghaggar - a fost eroul Gherga / Ghilga de pe Eufrat: regele Ghilga-meş.
Ghirga în cuneiforme
Dr. Mircea Eliade a reflectat: “În zorii istoriei sale, religia sumeriană s-a dovedit deja ‘veche’ (unele texte evocau perfecţiunea şi beatitudinea ‘începuturilor’: ‘zilele de demult, când fiecare lucru era perfect’, etc). Pentru sumerieni, regalitatea era socotită coborâtoare din Cer, în acelaşi timp cu însemnele sale, tiara şi tronul (după Potop, ea a fost pentru a doua oară coborâtă pe Pământ); avea o origine divină şi acea concepţie s-a menţinut până la dispariţia civilizaţiei babiloniene (acţiunile oamenilor nu erau decât repetarea / imitarea actelor revelate de fiinţele divine). Sacralitatea suveranului era proclamată în multe feluri; era numit ‘regele ţării’ (adică, al lumii) sau ‘al celor 4 zone ale Universului’, titluri rezervate la început zeilor. Ca şi la ceilalţi zei, o lumină supranaturală radia împrejurul capului său. Încă înainte de a se naşte, zeii îi predestinaseră suveranitatea; regele - deşi i se recunoştea naşterea terestră - era considerat drept ‘fiu al zeului’. Acea dublă descendenţă îl făcea intermediarul - prin excelenţă - dintre zei şi oameni. Suveranul reprezenta poporul în faţa zeilor şi el ispăşea păcatele supuşilor săi. Adesea, el trebuia să moară pentru crimele poporului său; acela era motivul pentru care asirienii aveau un ‘locţiitor de rege’. Textele proclamau că suveranul a trăit în intimitatea zeilor, în grădina fabuloasă în care se aflau Arborele Vieţii şi Apa Vieţii. (În fapt, el şi suita consumau mâncărurile oferite zilnic statuilor zeilor). Regele era trimisul zeului, ‘păstorul poporului’, chemat divin ca să instaureze dreptatea şi pacea pe pământ: împărtăşea modalitatea divină dar fără a deveni zeu; el reprezenta zeul, ceea ce în stadiile arhaice ale culturii implica de asemenea că el era într-o măsură cel pe care îl figura. Ca mijlocitor între lumea oamenilor şi lumea zeilor, regele mesopotamian efectua - în propria persoană - o unire ritualică între cele 2 modalităţi de a fi: divină şi umană; graţie acelei duble naturi, regele era - metaforic - un creator al vieţii şi al fertilităţii. Credincioşii nu-i adresau rugăciuni; dimpotrivă, ei erau cei care îi rugau pe zei să le binecuvânteze regele, căci suveranii - în ciuda intimităţii lor cu lumea divină - nu ajungeau să îndeplinească transmutarea condiţiei umane: în cele din urmă, ei rămâneau muritori; nu era uitat faptul că însuşi fabulosul rege Ghilgameş a eşuat în tentativa sa de a cuceri nemurirea”.
Regele Sumerian Eannatum la război cu secera
(mijlocul mileniului III î.C.)