207. Restaurări Medievale


Ţinutul Haţegului (1607 și azi)
Cel dintâi drum al Sf. Nicodim din localitatea Kosovară Prilep = Prislop, din 1359 pe partea Nordică a Dunării a inclus şi Ţinutul Haţegului / Ţinutul Pădurenilor, căci înrudit cu stăpânii locurilor (anume, cu Alexandru de Margina, tatăl Elisabetei de Margina, care a fost mama domnitorului Iancu de Hunedoara, în urma cununiei ei cu ruda Voicu) a decis să întemeieze la Prislop o mănăstire: acolo ctitorul - la începutul secolului XV - şi-a realizat celebrul său Evangheliar” iar în secolul următor locul (rămas reper ramurii Gherga din Ţara Românească) a oferit adăpost rudelor refugiate politic, de aceea fiind şi supus unei necesare renovări; în anul 1857, contele Teleki Josef a scris în lucrarea Era Huniazilor” că familia Românească a Elisabetei de Margina avea ca rude nobilii din zonele Caransebeș, Media / Mehadia și Almăj (de altfel, în Banat ei erau urmașii dinaștilor lui Glad). După desfiinţarea Mitropoliei Severinului (cu jurisdicţie timp de 147 ani peste Banatul Severinului / Montan şi Banatul Olteniei / Băniei, oficial în perioada 1370-1517), care a fost întemeiată de Ghergani, ortodoxia a fost exercitată în continuare şi de Gherga printre Români: din 1558 - la 6 ani după ce fratele său mai mare a murit apărând Timişoara de otomani - în Ţinutul Haţegului preotul Ştefan Gherga a renovat, timp de 2 decenii, mai multe aşezăminte religioase (în 1561-1562 Gherga fiind chiar mitropolitul Ardealului, în 11 XI 1567 principele Transilvan notând doar despre existenţa vlădicii Românilor Gheorghe”, fost ierarh calvin care introducea forţat limba Română în biserici), din 1580 preotul ortodox Ştefan Gherga stabilindu-se la Lugoj, ce a fost reşedinţa Banatului creştin - în alternanţă cu Caransebeşul - Lugojul în România Mare” fiind reşedinţa fostului judeţ Severin. Banul Lugojului şi Caransebeşului în 24 VI 1586 - 7 V 1588, 11 VII 1592 - 11 X 1594 şi în 1 V 1596 - 30 VI 1596 a fost cneazul Român Gheorghe / George zis Palatici” deoarece stăpânea centrul Medieval Ilidia 44,58 lat. N, 21,42 long. E / judeţul Caraş-Severin (cetatea Ilidia - nume provenind de la Sf. Ilie, cu hramul aceluia existând biserica acolo, din timpul Sf. Nicodim Gârca - a fost distrusă de otomani în 1552, supranumele de Palatici” al cneazului George / Gheorghe fiind de la realizarea de către acela a unui palat / conac acolo, cu materialele ruinelor, el fiind însurat cu Elisabeta Seredy care avea în zestre moşia Săcueni din scaunul Odorhei iar Ana, sora lui, devenind mama principelui Transilvaniei Acaţiu Barcsay 1619-1661, care a finanţat tipărirea primei cărţi Româneşti scrisă cu litere Latine, realizată de Iezuitul George Buitul” / adică “Repezitul” 1589-1635 din Caransebeş / primul student Român la Roma); este foarte posibil ca George / Gheorghe Palatici” - devenit banul Caransebeşului şi Lugojului pentru întâia oară în 1583 - să fi fost fratele mai mic al acelui tânăr Cavaler Grigore căzut la apărarea Timişoarei de otomani anterior cu 31 de ani şi al preotului ortodox Ştefan Gherga, instalat de 3 ani în Lugoj (pe atunci, moşia Gherga se întindea din Ilidia / S Oraviţei pe Valea Mercina până în Vărădia / V Oraviţei, oraşul Cărăşan fiind cel de unde în Antichitate şi Romanii au exploatat aur, unde în 1817 a apărut cel mai vechi teatru al României, unde în 1854 s-a inaugurat cea mai veche cale ferată a României, cu traseul până la portul Dunărean Baziaş, etc.: în perioada interbelică, Oraviţa a fost reşedinţa judeţului Bănăţean Caraş iar azi acolo încă trăiesc orăşeni Gherga). Patrimoniul Gherga în Evul Mediu a cuprins proprietăţi însemnate nu doar în Valahia = Ţara Românească, ci şi în Valahia Cisalpină = Banat (începând cu Ţinutul Gugulanilor, de la frontiera dintre ele). Dr. Sorin Bulboacă a scris despre nobilul Bănăţean: “Banul George s-a afirmat ca excelent diplomat, întreţinând în 1594 o corespondenţă secretă cu Mihai Viteazu. La 17 IV 1594, Mihai Viteazu l-a trimis în solie la el pe postelnicul Toma, în vederea pregătirii comune a acţiunilor împotriva otomanilor. Misiunea postelnicului Toma era ultrasecretă, deoarece în scrisoarea adresată banului, Mihai Viteazu menţiona ‘să-i creadă vorbele pe care le va spune’.”
În Ţinutul Haţegului, preotul Ştefan Gherga din Ghergani / nepot al marelui pârcălab Gherghina şi-a avut baza la Mănăstirea Prislop, alături de Domniţa Zamfira (erau din aceeaşi generaţie şi înrudiţi, căci prinţesa Zamfira - fiica domnitorului Moise Vodă - şi preotul Ştefan Gherga aveau acelaşi unchi Barbu II Craiovescu / fiul Gherganei Hrusana, omorât la Viişoara, în 29 VIII 1530, deodată cu cumnatul Moise Vodă, ultimul dintre dinaștii Dănești ai Țării Românești) şi a renovat cu echipa sa în zonă mai multe aşezăminte ortodoxe - construite gotic - cu diverse hramuri, ca de exemplu Colţ, Densuş, Ostrov, Prislop, Strei, etc. Dr. Ioan Ştefănescu în “Arta feudală în ţările române” din 1981 a scris: “În Biserica din Ciuturoaia / Cepturoaia - veche ctitorie a familiei Buzeştilor - este piatra de mormânt a lui Moise Vodă. Din decorul mural, repictat - culoare peste culoare - şi în parte ruinat, au rămas fragmente originale. Iisus e pictat imberb. Faptul e rar. Se întâlneşte în cele mai vechi monumente ale artei creştine: pe un sarcofag din Clermont, pe o coloană a baldachinului de altar din San Marco la Veneţia, etc. Exemplul din Ciuturoaia ne întoarce deci departe în vremi” (Biserica din Ciuturoaia / Cepturoaia - cu hramul Sf. Parascheva” - a fost realizată în 1529 între cula Buzeştilor şi Mănăstirea Căluiu; acum localitatea se numeşte Iancu Jianu 44,30 lat. N, 24,02 long. E / judeţul Olt). Este de ştiut că în 23 I 1512, Vodă Vlăduţ / Vlad cel Tânăr”, fratele mai mic şi vitreg al lui Vodă Radu cel Mare” (fiul domnitorului Vlad Călugărul” cu Maria / a doua sa consoartă, văduva lui Basarab Ţepeluş”) a fost decapitat în Bucureşti, sub un păr, de o rudă: Mehmed Mihaloglu / paşa din Nicopole, descendent din Vodă Mihail, fiul domnitorului Mircea “cel Bătrân” (pe acel loc a ridicat Doamna Anca, soţia lui, Biserica Sf. Nicolae”, renovată de Armânul / Aromânul ban Gheorma şi înălţată de Vodă Mihai Viteazu”); atunci - astfel ajutat de paşa din Nicopole - a luat domnia Ţării Româneşti Neagoe Basarab, care (regretând sfârşitul tragic al domnitorului Vlad cel Tânăr”) l-a chemat pe patriarhul ecumenic Pahomie, instalat de altfel în Patriarhia de la Istanbul / Ţarigrad cu sprijin Românesc, ca, prin gătirea Sfântului Mir, să îmblânzească mânia lui Dumnezeu” / după cum a notat cronicarul Sas Johann Filstich 1684-1743. Academicianul A/Român N. Iorga a reflectat despre ce a fost atunci: “Acest urât omor se lămureşte prin hotărârea Craioveştilor de a înlătura tot neamul lui Radu cel Mare, pentru ca astfel Băsărăbeştii lor să poată cârmui în linişte”. După Vodă Neagoe Basarab la domnia Ţării Româneşti a fost Vodă Radu de la Afumaţi - fiu al domnitorului Radu cel Mare” - care în 2 I 1529 a fost decapitat la Biserica Cetăţuia din Vâlcea deoarece l-a susţinut pe Ferdinand Habsburg 1503-1564 (fratele mai mic al împăratului Carol V care a instalat Cavalerii Ioaniţi în Malta) în intenţia de a prelua puterea asupra Transilvaniei; este de observat că bunicul împărat Maximilian Habsburg 1459-1519 îl avea introdus în arborele genealogic pe Sf. Gheorghe, acela fiind şi îngropat în Biserica Sf. Gheorghe” din Viena, ctitorită chiar de el (în timpul vieţii l-a ales pe Sf. Gheorghe ca patronul Casei Habsburg: progenitorul Habsburg a fost în secolul X nobilul Guntram - dintr-o familie Burgundo-ViziGotă - din cantonul Elveţian Argau / Argovia, în apusul Pădurii Negre şi Lacului Alpin Constanz / inițial numit Lacul Veneti). După nepotul lui Gherghina, Vodă Radu de la Afumaţi, a urmat Moise Vodă - fiul domnitorului Vladislav III din ramura Dăneşti” - care în 13 II 1530 la nunta surorii sale cu marele ban Barbu II Craiovescu a răzbunat asasinarea domnitorului Radu de la Afumaţi, prin suprimarea boierilor care l-au ucis pe predecesor (Vodă Vladislav III a fost nepotul domnitorului Vladislav II, fiul lui Vodă Dan II); însă în acelaşi an, în lupta cu Vlad “Înecatul” - fiul domnitorului Vlad cel Tânăr” - Moise Vodă şi marele ban Barbu II Craiovescu şi-au pierdut vieţile. Ajuns domnitorul Ţării Româneşti, Vodă Vlad Înecatul” a căutat slăbirea puterii boierilor Craioveşti (aliaţi paşei din Nicopole care i-a omorât tatăl). După cum enunţă în “Istoria românilor” Academia Română “atunci unul dintre Craioveşti, Drăghici Gogoaşe / băiatul lui Danciu Gogoaşe - şi al Hrusanei, fiica marelui pârcălab Gherghina - a închinat partea de avere a sa şi a tatălui său ‘ridicându-se domn la Ţarigrad, ca să vină în Ţara Românească’; actul său - primul caz în istoria Ţării Româneşti în care un boier îşi dăruia averea unei puteri străine pentru a-şi atinge ţelul politic - a compromis însă poziţia Craioveştilor, care s-au ridicat ei înşişi împotriva domnului. Trimis la Ţarigrad / Istanbul, vornicul Şerban din Izvorani a reuşit să-l prindă şi să-l spânzure pe Drăghici. Domnul a confiscat apoi satele Craioveştilor pentru hiclenie şi a scos din mâna lor marea bănie”. În 1539, acel Şerban - devenit marele ban al Craiovei - însă s-a răzvrătit, pretinzând tronul ocupat pe atunci de Vodă Radu Paisie” (fiu al domnitorului Radu cel Mare”, care a urmat la domnia Ţării Româneşti fratelui său, Vodă Vlad Vintilă), averea lui fiind confiscată pentru “hiclenie”; Şerban a fost bunicul domnitorului Radu Şerban, dregător al domnitorului Mihai Viteazu” (sprijinit în 1602 de boierii Buzeşti ca să ia domnia). Vodă Radu Paisie”, aflat în conflict şi cu logofătul Giura / ruda sa, în 1545 - deoarece s-a aliat cu regele Ferdinand Habsburg - la voinţa sultanului a fost schimbat cu fratele său Mircea Ciobanu” (mezinul domnitorului Radu cel Mare”, cununat cu Chiajna, fata domnitorului Petru Rareş şi a Elenei Brancovici): în Valahia, etapa domnilor aleşi de către “Țară” şi numai confirmaţi de Poartă a fost înlocuită atunci prin aceea a domnilor numiţi şi trimişi direct de la Istanbul (porecla de “Cioban” o purta de la comerţul cu oi avut cu otomanii); e de remarcat că Doamna Chiajna a zidit Biserica Sf. Nicolae” din Câmpulung. Numirea de către sultan în 27 I 1558 a lui Mircea Ciobanu” din nou ca Vodă al Ţării Româneşti - după moartea domnitorului Pătraşcu cel Bun” - a provocat un exod peste Carpaţi: el în 3 II 1558 la investirea pe care a avut-o în Bucureşti n-a ucis doar boieri, ci - pentru prima dată în istoria Ţării Româneşti de către un Vodă - şi reprezentanţi ai clerului. Preotul Ştefan Gherga atunci s-a refugiat peste Carpaţi, în 1561-1562 (pe când Gergely / Grigore din Szeged - colţul NV al Banatului - era un mare cântăreţ protestant al bisericii, activ un timp în Timișoara, înaintea ocupării orașului de către otomani, care a publicat în 1562 şi o “Carte de cântece” pentru Români), la Geoagiu de Sus 46,15 lat. N, 23,35 long. E / judeţul Alba înlocuindu-l pe Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului; venind prin Ocna Sibiului 45,52 lat. N, 24,03 long. E, unde a vieţuit o scurtă durată, Ştefan Gherga - continuând experienţa înaintaşilor săi, care au condus ortodoxia Ţării Româneşti în cea mai mare parte a secolului precedent - a avut o intervenţie de aproape un an în cadrul mandatului mitropolitului Sava Brancovici (sediul ortodoxiei Transilvaniei pe atunci fiind acolo, în Geoagiu de Sus / acum unit cu Geoagiu de Jos), apoi el retrăgându-se la Mănăstirea Prislop, unde a pregătit instalarea verişoarei sale Zamfira, fiica lui Moise Vodă. Este de observat că în județul Alba exista Gherghişa 46 lat. N, 23,49 long. E - în Germană Gergeschdorf, în Graiul Săsesc Gergestref, în Maghiară Gergelyfalva - azi satul Ungurei din comuna Roşia de Secaş; e de ştiut că în Gherghişa a fost găsit un mare depozit de monede Romane republicane (dinaintea Imperiului Roman), rămase datorită comerţului anterior războaielor Daco-Romane. În locul unde Sfântul Nicodim Gârca venit din Coşava / Kosova, de la izvorul Moravei - de pe moşie Ghergană - a terminat de copiat Tetravanghelul” la 1405, Domniţa Zamfira a reclădit din temelie Mănăstirea Prislop înfiinţată de acela / ea fiind de fapt al doilea ctitor al aşezământului religios; îi plăcea foarte mult apa izvoarelor din zonă şi ultima parte din viaţă a locuit acolo. Preotul ortodox Ştefan Gherga împreună cu verişoara lui Domniţa Zamfira au realizat trainic aşezământul de la Prislop, căci deja trecuseră 2 secole de la ridicarea aceluia de către strămoşul lor Nicodim Gârca. Cercetătoarea Gabriela Pisoschi în Analele Universităţii din Craiova din 2006 a scris că Mănăstirea Prislop a fost înconjurată cu zid, înzestrată cu moşii şi dotată cu multe odoare de către Domniţa Zamfira, devenind aşezarea ortodoxă cea mai renumită din Transilvania prin copierea de cărţi Româneşti şi Sârbeşti şi prin şcoala bisericească pentru viitorii preoţi şi cântăreţi deschisă acolo de ea (din 1572, pentru 7 ani, şeful ortodocşilor Români din Ardeal - cu reşedinţa la Bălgrad / Alba Iulia - a fost Eftimie). Biserica Mănăstirii Prislop din Ținutul Hațegului / SV Ardealului a fost construită în stilul triconc - acelaşi ca al Mănăstirilor din Banat Vodiţa 44,43 lat. N, 22,29 long. E (din Defileul Dunării de la Porţile de Fier / Gherdap) şi din Bănie Tismana - fiind singura de acel fel din Transilvania / monument istoric.

Neobişnuit pentru ortodoxia de atunci, lespedea Domniţei Zamfira (împodobită cu g/herbul = stema Ţării Româneşti), a fost inscripţionată nu în Slavonă, ci în Latină; cei care au îngropat-o la Mănăstirea Prislop au fost vărul ei Ştefan Gherga şi fiul ei, călugărul Ioan - aşadar Ghergan după mamă - devenit mitropolit al Ardealului ce i-a urmat lui Ghenadie pentru 2 decenii: el a fost cel care a ridicat Catedrala din Alba-Iulia / Bălgrad, împreună cu Vodă Mihai “Viteazu” (care era cununat cu Ghergana Stana, verişoara lui Ioan). În 1580, la decesul Domniţei Zamfira, cu ajutorul colegului Ghenadie de la Prislop (devenit din 1579 mitropolitul Ardealului, căci Ioan - fiul Domniţei Zamfira - a rămas la Prislop să-şi îngrijească mama în ultimul ei an de viaţă, urmând ca mitropolit al Ardealului după moartea din 1585 a lui Ghenadie), preotul Ştefan Gherga s-a mutat la Lugoj; în acel an 1580, în Munţii Albaniei o răzvrătire împotriva otomanilor era condusă de nobilul Gărdan (care ulterior - când Mihai “Viteazu” a preluat puterea în Ţara Românească - l-a căutat pe Vodă împreună cu mai mulţi şefi Balcanici “pentru dezrobirea creştinătăţii” / după cum a scris Aromânul Theodor Capidan în Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1920). În Lugoj, preotul Ştefan Gherga l-a înlocuit pe parohul Moise Pescişel / Peştişel, ce la invitaţia mitropolitului Ghenadie a lucrat până în 1581 numai la versiunea Română a Pentateuhului”, într-un Grai Bănăţean, din care în premieră naţională a fost tipărită în 1582 de Şerban / fiul diaconului Coresi “Palia de la Orăştie” 45,51 lat. N, 23,12 long. E, judeţul Hunedoara (localitate iniţial numită - ca şi Râul pe care e - Grădiştea) primele 2 cărţi ale Bibliei - “Facerea” şi “Ieşirea” - în Română; activităţi de copiere şi a unor texte apocrife - constituind un veritabil monument de limbă veche Românească - în zonă, în acel timp, au mai avut loc la Măhaci 46,26 lat. N, 23,44 long. E / azi Măhăceni în comuna Unirea, judeţul Alba, de către preotul Grigorie, în perioada 27 I 1583 - 10 V 1619 (în “Codicele Grigorian”, scris de mână).
Codicele Grigorian
În “Cuvinte den bătrâni”, academicianul Român Petriceicu Haşdeu a studiat “Codicele Grigorian”: “Texturile popei Grigorie sunt întocmai ca la Istriano-Români. Măhăcenii dară din secolul XVI erau nişte ‘Moţi’ sau ‘Mocani’ în toată puterea cuvântului”. În 1928, parlamentarul Român Ion Rusu Abrudeanu a scris în cartea sa “Moţii” despre Moţi că “numirea vine de la chica Antică - moţul de păr - pe care îl purtau bărbaţii şi care era obicei Dac; personal am văzut - în copilăria mea - încă destui Moţi bătrâni cu părul adunat în chică, de obicei în partea dreaptă a capului, lângă ureche”: Moții” de fapt erau Moșii”, respectiv Cei Străvechi”. Este de ştiut că diaconul Coresi a înfiinţat prima şcoală Românească în Şcheii Braşovului, unde în 1583 - imediat ce a luat puterea în Ţara Românească - Vodă Petru “Cercel” a ridicat tinda de piatră a Bisericii Sf. Nicolae” iar în actualul judeţ Prahova, familia lui Coresi a ridicat Mănăstirea Ghigheu în Ghighiu 44,54 lat. N, 26,03 long. E (atestată în 30 XI 1601), între Mănăstirea Gherghiţa şi Mănăstirea Jercalai 45,01 lat. N, 26,13 long. E de pe Cricov: “Schei”, denumirea dată foștilor Sciți / Slavilor Sudici dar şi Rumânilor de lângă ei, de către restul Românilor - provenea de la Latinul “Sclavus” - cu regăsiri în satul Schiau lângă Urlaţi, cartierul Schei vecin cu Grădiştea în Câmpulung, Dealul Schiaului lângă Răşinari, Şcheii Cergăului 46,06 lat. N, 23,55 long. E / judeţul Alba, etc. (cu aparţinere la Geoagiu de Sus, ce documentar era aşezare notată din 1264 ca Gyog, moşia sa Cergău - Ghergău, Chergeod sau Chergov - fiind atestată în 1302 ca a refugiaţilor bogumili din Timoc, fugiţi de persecuţiile religioase Balcanice / la care orice ceremonie sfârşea prin “pace”, implicând sărutarea între toţi cei de faţă; aşa cum Ungureni” erau Românii trăind în zonele dinspre Unguri, cu apelativul Schei” erau Românii venind dinspre Bulgari” Sciți / generic sub care erau cuprinşi Slavii Sudici, inclusiv Sârbii, ş.a). De altfel, e de observat că un document din 1601 se referă la Cricov şi Gherghe: “Eu Manea, feciorul lui Stan de Comăneşti din Cricov, mărturisesc cu acest zapis al meu cum mi-am vândut a patra parte de ocină, de preste tot hotarul, şi din apă, şi din pădure, şi din şederea satului, şi din hotar până în hotar, şi din cap până în cap, pentru că m-am vândut eu cu feciorii mei, cu toată moşia mea, jupanului Gherghe spătarul, să-i fiu Rumân dereptu 2000 de bani, căci am căzut într-o pradă bănească, că am spart capul unui om. Deci n-am avut cu ce plăti şi m-am vândut de am plătit şi scos de la jupan Gherghe spătar şi de bir şi mi-a cumpărat şi un cojoc. După ce m-am vândut eu Manea, venit-au şi văru-meu Stan Lungul, feciorul lui Dragomir unchiul meu, din satul Comăneşti, de s-a vândut să fie Rumân jupanului Gherghe spătarul, cu a patra parte de ocină de preste tot hotarul ca şi mine; şi s-a vândut de bună-voie, dereptu 2000 de bani gata. Şi l-a scos şi pre Stan Lungul de bir şi i-a cumpărat nădragi şi i-a dat un porc de prăsilă. Derept aici mărturisim noi, cu câţi martori sunt aici scrişi, cum să ţie jupan Gherghe jumătate din satul Comăneşti, de preste tot hotarul şi cu tot venitul”. În 1896, Dr. Ljubomir Miletici în lucrarea Bulgarii din Transilvania” a scris că din Cergău Mare și Mic în secolul anterior mulți s-au așezat în Banat (spre Sânnicolau Mare”, probabil și la Lovrin).
Biserica din Densuş

Construită în secolul X pe ruine din secolul IV, din bolovani de Râu, cărămizi cu inscripţii Romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare, etc. (luate şi din vecina Ulpia Traiana, unde anterior Romanilor era un templu dedicat Marii Mame), găzduind lespedea celui mai bun prieten şi general al împăratului Marcu Traian / cuceritorul unei părţi din Dacia, Biserica din Densuş 45,34 lat. N, 22,46 long. E are un aspect straniu, stârnind totodată admiraţie şi uimire: deasupra altarului se află 2 lei de piatră situaţi coadă în coadă, aspectul clădirii - ca de pasăre - amintind și străvechea Biserică Sân-Nicoară”, adică Sfântul Nicolae”, din Curtea de Argeş. În masiva construcţie au rămas peste ani pe registrele superioare ale pereţilor naosului ca şi în altar fragmente de pictură - cu sfinţi în straie populare - restaurate de către preotul Ştefan Gherga. Profilate pe un fond ultramarin, figurile executate vădesc particularităţile ortodoxe ale Ţării Româneşti. Academicianul Niculae Iorga în “Istoria Bisericii Româneşti” a consemnat că frumoasa Domniţă Zamfira a sprijinit restaurarea Bisericii din Densuş (ultima lucrare acolo fiind din 1443), semnătura preotului Ştefan Gherga care s-a îngrijit de aceasta văzându-se şi azi sub fereastra din SE a altarului.
Semnătura restauratorului Medieval Ştefan Gherga

Călugărul Ioan, fiul Domniţei Zamfira, de la apropiata Mănăstire Prislop, a supravegheat restaurarea Bisericii din Densuş, aceasta însă la scurt timp după aceea ajungând în reţeaua calvină, apoi unită / în prezent revenită la ortodoxie, fiind monument istoric inclus şi pe lista UNESCO - e cea mai veche biserică de piatră din România, în prezent condusă de preotul Alexandru Gherghel. (Este de ştiut că în 1566, preotul Român înnobilat Gheorghe din Sângeorz / Colţeşti 46,25 lat. N, 23,33 long. E, judeţul Alba a devenit primul superintendent calvin pentru Români, impus de Dieta Transilvană ca şeful religios al Românilor Ardeleni, căruia i s-a opus mitropolitul Sava Brancovici venit din Ţara Românească: Gheorghe a şi murit la scurt timp, în 1568; e de remarcat că totuşi, cu sprijinul lui Mihail Tordaşi / ultimul Român episcop calvin - în funcţie din 1577 - a fost tipărită începând cu 14 XI 1581 “Palia de la Orăştie” / “Palia” însemnând “Cele vechi”). În “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Dr. Mircea Păcurariu a scris că “din prefaţa Paliei aflăm că au colaborat predicatorii români ‘Ştefan Herce, propoveduitorul Evangheliei lui Hristos în oraşul CărăranSebeşului’ şi ‘Moise Peştişel, propoveduitorul Evangheliei în oraşul Logojului’; notăm că acele oraşe bănăţene au fost 2 centre însemnate de propagare a calvinismului” (respectiv creştinism propagat în limba Română / primul autor notat - Ştefan Herce din Caransebeş - putând fi Ştefan Gherga, în drumul de la Prislop la Lugoj, mai ales că Ştefan Herce, la fel ca Ştefan Gherga, a avut o casă şi în Lugoj, după cum au studiat inclusiv istoricii Ioan Stratan şi Vasile Muntean). În 2011, Dr. Adrian Magina de la Muzeul Banatului Montan” din Reşiţa / judeţul Caraş-Severin a scris: “Dragoş Ţigău prin cercetările şi discuţiile purtate mi-a facilitat sondarea lumii elitare a Banatului şi hainei confesionale cu care aceasta a operat. Predicatorul din Caransebeş, Ştefan Herce, este identic pare-se cu ‘Stephani Gyercza de Tothwaradgia, pastor ecclesiae civitatis nostrae Caransebes’, căruia în 5 VI 1580 principele i-a scutit de dijmă casa şi via deţinute în Lugoj”. Preotul Român Ştefan Gherga din Banatul de Lugoj-Caransebeş (structurat pe Ţinutul Gugulanilor) era legat de Tothwaradgia / Toth-Waradgia = Vărădia de Mureş 46 lat. N, 22,09 long. E / judeţul Arad, adică Vărădia Slovacă pe Valea Mureşului: în acel târg dintre Săvârşin / pe Mureș şi Bacamezeu / Bacău de Mijloc din Dealurile Lipovei a fost invitat să renoveze Biserica Ortodoxă (veche de aproape 2 secole) dar a abandonat din cauza atacurilor otomane şi s-a stabilit în zona liberă Bănăţeană, unde fratele său mai mic - care gospodărea din Ilidia cu succes moşia Gherga întinsă până la Vărădia Cărăşană rămasă de la fratele lor mai mare mort când apăra Timişoara de otomani - a dobândit mare influenţă.
După 26 de ani de la dispariția Regatului Ungar (devenit pașalâc din 1526, cu capitala la Buda), o parte a regiunii Banat - având Timișoara ca oraș principal - a devenit, din 1552, vilayet populat de otomani îndeosebi din Bosnia; cealaltă parte a regiunii - neinclusă în Imperiul Otoman, organizată în Banatul Lugojului și Caransebeșului, cu principalele orașe în Bazinul superior al Râului Timiș - a ajuns inclusă în Transilvania (având capitala la Alba-Iulia): după 28 de ani de la reorganizarea respectivă - în 1580 - voivodul Transilvaniei a recunoscut drepturile preotului Ștefan Gherga, stabilit în Lugoj (după 2 decenii de restaurări creștine în SV Ardealului / Ținutul Hațegului, unde acela a ajuns din Țara Românească după persecuția declanșată la 1558 de voivodul de acolo). Pesty Frigyes a publicat la Budapesta documentul voivodului Transilvaniei pentru preotul Ștefan Gherga în 1883 (după 303 ani de la semnarea sa); iată traducerea din Latină a actului voivodal (așa cum menționa, se poate remarca anvergura preotului Ștefan Gherga - care nu era un personaj oarecare - la acel moment foarte activ în NE Banatului, având 3 locații în triunghiul format de Gugulanul Caransebeș, Ardeleana Vărădia Mureșană și Bănățeanul Lugoj): “Noi, Cristofor Bathory de Șimleu, voivod al Transilvaniei și comite al Secuilor, dăm de știre prin cuprinsul scrisorii de față făcând cunoscut tuturor cărora li se cuvine, că noi, la rugămintea făcută nouă în această privință de mai mulți domni consilieri ai noștri, precum și luând în seamă evlavia deosebită, învățătura și sârguința fără preget în răspândirea cuvântului Domnului, a cinstitului Ștefan Gherga din Vărădia de Mureș, preot al bisericii noastre din orașul nostru Caransebeș, despre care ni s-a dat de știre cât se poate de limpede, ba chiar ținând seama și luând aminte la credința și slujbele credincioase ale acestuia, pe care le-a făcut și ni le-a adus nouă și totodată acestei țări după putința sa și pe care le va face și le va aduce chiar și în viitor, am hotărât cu milostivire să iertăm și să scutim pe veci casa aceluiași Ștefan Gherga, aflată și stăpânită în târgul nostru Lugoj din același district Lugoj și comitat al Severinului, despre care se spune că se învecinează înspre răsărit cu casa văduvei lui Petru Dobromir, înspre miazăzi cu casa lui Mihai Opincaș, iar înspre miazănoapte cu grădina și casa lui Gheorghe Lucaci, de la plata oricăror dări, taxe și contribuții ale noastre atât cele obișnuite cât și cele extraordinare, de la plata veniturilor Cămării noastre, de asemenea a zeciuielii și nonelor atât din vin, anume din viile sale pe care le stăpânește în prezent pe dealul aceluiași târg Lugoj, precum și din grânele de orice fel recoltate de pe ogoarele sale, de asemenea de la prestarea slujbelor plebee, după cum îl iertăm și îl scutim prin puterea scrisorii de față. De aceea, prin scrisoarea de față vă însărcinăm și vă poruncim tuturora și fiecăruia care o va vedea, aleșilor și nobililor, domnului ban Toma Turnea, de asemenea castelanilor, încasatorilor de dări și decimatorilor din districtele Caransebeș și Lugoj, precum și înțelepților și chibzuiților jude și cetățeni jurați ai zisului nostru târg Lugoj, atât cei de acum cât și cei din viitor, ca de acum înainte voi să socotiți iertată și scutită pe vecie casa pomenitului Ștefan Gherga de la plata amintitelor dări, taxe și contribuții ale noastre, atât obișnuite cât și extraordinare, de la plata venitului Cămării noastre, precum și - așa cum s-a amintit - a decimelor și nonelor atât din vin cât și din grâne și de la prestarea slujbelor, și să nu-i siliți și obligați nici pe el și nici pe toți moștenitorii și coborâtorii lui să plătească și să suporte toate cele amintite mai sus sau, din această cauză, să-i tulburați, supărați sau păgubiți în persoana, lucrurile și bunurile lor, ci să-i păstrați în această milostivă scutire a noastră și să fiți obligați și datori a face să fie păstrați de către oricine ar fi de față sau va fi de față. Altfel să nu se facă. După ce ați citit scrisoarea de față, să o restituiți celui care a înfățișat-o. Dată la Alba Iulia, în a cincea zi a lui iunie, în anul Domnului o mie cinci sute optzeci. Cristofor Bathory de Șimleu și Volfgang Kovacsoczy, cancelar”. Documentul Medieval Latin indica pentru preotul Ștefan Gherga prin “hortus pastoralis” casa parohială de pe malul Timișului (Râu ce mărginea proprietatea spre apus / la Vest). Dr. Adrian Magina în lucrarea din 2011 “De la excludere la coabitare. Biserici tradiționale, Reformă și Islam în Banat (1500-1700)” considera respectiva proprietate “probabil o modalitate prin care comunitatea a pus la dispoziție un mijloc de întreținere a predicatorului; casa și sesia parohială a orașului și-au păstrat funcția, fiind menționate și mai târziu, la finalul secolului XVII, cu ocazia revenirii habsburgice” (la 5 ani după respingerea la Viena în 1683 a otomanilor, în 1688 militarii Imperiului Habsburg intrați în Lugoj au găsit casa parohială funcțională - erau 108 ani de la preluarea sa de către preotul Ștefan Gherga / petrecută în secolul precedent - atunci urmașii Gherga din oraș hotărând să se mute pe domeniul Belinț din relativă apropiere, unde s-au instalat oficial după 2 ani, în 1690: în Belinț, în secolul precedent - după cum se știe dintr-un document din 1597 păstrat în Arhiva Națională Maghiară din Budapesta - pitarul Simion al Târgoviștei / capitala Valahiei a fost însurat cu nobila Ecaterina Bejan, nuntă poate oficiată și de preotul Ștefan Gherga din orașul Lugoj, ei provenind din Țara Românească).
În 1998, istoricul Dragoş Ţigău scria despre “Banii de Caransebeş şi Lugoj” pentru Institutul de Istorie Nicolae Iorga” al Academiei Române: “Banul - împreună cu ceilalţi dregători ai locului - trebuia să garanteze toate privilegiile fiscale, scutirile de orice obligaţii în natură, ordinare şi extraordinare, de găzduire a oaspeţilor şi îndeplinirea oricăror slujbe de rând şi orăşeneşti, cu care erau înzestrate unele proprietăţi particulare din teritoriul administrat. Acele proprietăţi care cuprindeau case, curţi, terenuri arabile şi vii, situate în perimetrul celor 2 mari oraşe din Banat, erau stăpânite de persoane cu o condiţie socială şi cu ocupaţii diverse: preoţi (ca Ştefan Gyercza în 1580), dieci (ca Grigore din Oradea în 1591), militari, nobili influenţi”. Dr. Mircea Păcurariu a continuat cu însemnătatea tipăriturilor diaconului Coresi din Târgovişte, care s-a mutat printre Românii din Braşov: “Marele merit al lui este acela că a fost primul cărturar care a luptat în mod conştient pentru introducerea limbii române în biserici, pentru răspândirea ştiinţei de carte în româneşte. Activitatea lui reprezintă o continuare şi o desăvârşire a mişcării care a dat cele dintâi cărţi traduse în româneşte. În privinţa textelor româneşti care au stat la baza tipăriturilor coresiene, toţi cercetătorii sunt de acord că este vorba de traduceri mai vechi, care au fost apoi revizuite şi îndreptate în vederea tipăririi, înlăturându-se - pe alocuri - provincialismele şi arhaismele. Dr. Petre Panaitescu în ‘Începuturile şi biruinţa scrisului’ a scris: ‘Opera de introducere a limbii române în biserici nu a fost patronată, nici iniţiată de calvini, ci trebuie socotită ca o operă de iniţiativă românească, ortodoxă, o pagină de istorie internă’. Tipăriturile lui Coresi au contribuit deci la formarea unei limbi literare şi liturgice româneşti unitare. Deşi au trecut peste 4 veacuri de la apariţia lor, ele pot fi citite cu uşurinţă până astăzi. Prin tipăriturile româneşti ale lui Coresi s-a făcut şi mai mult simţită unitatea de limbă, de credinţă şi de origine a românilor de pretutindeni. Notăm, între altele, că în unele din tipăriturile sale româneşti, termenul ‘romanus’ este tradus cu ‘rumân’, deci tălmăcitorii aveau conştiinţa limpede a originii poporului nostru. Conştiinţa unităţii de neam se reflectă şi în epilogurile unor cărţi româneşti: ‘am scris aceste sfinte cărţi de învăţătură să fie popilor rumâneşti, să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini’ (‘Tetraevanghelul’ din 1561) sau ‘dacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avem, începutu-s-au a se scrie aceste sfinte psaltiri’ (‘Psaltirea’ din 1570) ori ‘ce folos e credincioşilor dacă popa grăieşte în limbă străină rumânilor, slavoneşte de nu înţeleg sau pe altă limbă ce nu vor înţelege ascultătorii? Popa să fie ştiutorul cărţilor, că aşa va putea învăţa’ (‘Cazania’ din 1581). În prefaţa ‘Paliei’ spunea: ‘le-am scris vouă, rumâni, să le cetiţi’. În introducerea ‘Paliei’, numele nostru etnic apare sub forma ‘român’ şi nu ‘rumân’. Multe din epilogurile cărţilor tipărite de diaconul Coresi amintesc pe domnii şi mitropoliţii din Ţara Românească, ceea ce constituie o dovadă concludentă că erau cerute de aceia. Cărţile lui Coresi s-au răspândit pe o arie geografică foarte întinsă, în toate ţinuturile locuite de români; de pildă, ‘Întrebarea creştinească’ şi ‘Pravila Sfinţilor Părinţi’ s-au găsit în Ieud / Maramureş, ‘Evanghelia’ din 1561 la Mănăstirea Ciolanu din Buzău, ‘Psaltirea’ din 1570 la Bistriţa Olteană, alta la Iazuri, în Bihor. Reiese deci că tipăriturile coresiene au avut şi un rol însemnat în întărirea conştiinţei unităţii de neam a românilor de pretutindeni”.
Biserica din Strei


Biserica din Strei 45,44 lat. N, 22,59 long. E din Valea Strei / Sargetia este o construcţie din secolul XIII / monument istoric, a cărei pictură (efectuată de Grozie în secolul XIV) a fost restaurată de către preotul Ştefan Gherga în secolul XVI. Turnul clopotniţă, având 3 nivele, păstrează nealterat acoperişul de piatră, terminat în interior printr-o cupolă, la exterior fiind încununat cu 4 frontoane triunghiulare. Etajul de sus poartă un chenar de cărămidă în zig-zag, element ornamental întâlnit şi la Biserica din Densuş. Valorosul ansamblu mural se păstrează în absida altarului, în naos pe pereţii de E, S şi fragmentar pe cel Vestic la parterul turnului clopotniţă iar la exterior pe faţadele de răsărit, S şi în luneta portalului de la turnul clopotniţă. În 1671, principele Transilvan i-a înnobilat pe Ioan şi Nicolae Pop (strămoşii familiei Densuşianu) din Măceu 45,40 lat. N, 22,58 long. E, comuna Bretea Română, judeţul Hunedoara / Valea Strei ca responsabili religioşi peste Românii din zonă: mai multe elemente, pe lângă documentul atestând evenimentul - ca ocupaţia / reflectată din numele Pop pentru popie, locaţia, timpul, etc. - alimentează intuiţia că aceia erau fiii unui învăţăcel al restauratorului Medieval Ştefan Gherga sau chiar nepoţi ai lui (preotul a locuit în areal timp de peste 2 decenii; poate s-a cununat acolo).
Biserica din Ostrov

Înconjurată cu un gard făcut din sute de pietre cu inscripţii Romane, inclusiv altare cărate de la Ulpia Traiana, Biserica de la Ostrov 45,38 lat. N, 22,50 long. E apare pe Râul de Mori ca o Insulă creştină (inclusiv numele său însemnând asta). A fost ridicată din piatră în secolul XIV. În luneta portalului Vestic se află icoana de hram, realizată de preotul Ştefan Gherga, care a renovat în secolul XVI pictura existentă de la începutul bisericii.

Schitul Colţ

Schitul Colţ 45,30 lat. N, 22,51 long. E, monument istoric, funcţionează acum ca o obşte de călugări, străjuind intrarea pe Valea Râuşor, lângă cetatea Colţului (înfiinţată în 1280 de Nicolae Cândea, cneazul Haţegului; Cândeştii - dintre foștii cnezi de acolo - au fost strămoşii magnaţilor Maghiarizați Kendeffy, la 1359 văduva lui Mihai Cândea plângându-se că nişte Basarabi Sărăcini în 1344 i-au răpit 3 moşii de lângă castelul Haţegului - Ţinutul Haţegului fiind pe atunci sub suzeranitatea Ţării Româneşti - iar în 1362, fiul Românului Muşat a primit o moşie lângă Deva, pentru care s-a judecat cu bătrânii Români din zonă: academicianul Petriceicu Haşdeu a afirmat că în 1371, Roman Muşat - din neamul Basarabilor Marelui Herţeg Negru Vodă - s-a cununat cu fiica lui Laţcu Vodă din Moldova, aşa începând acolo Dinastia Muşatinilor, adică Dinastia “Frumoșilor” / conform înțelesului Armân pentru acea ramură a Basarabilor). După cum a studiat și cercetătorul indigen Dacian Muntean în 2016, la Românii Cândea - termen influențat Khazar pentru “Căpetenie” = “G/Herțeg” - varianta Kendeffy / “Kende-ffy” a fost a “fiilor căpeteniei”, însemnând că erau urmașii G/Herțegului, stăpânind Ținutul Hațegului: clanul acela a sprijinit ascensiunea Medievală Huniadă / constituind garda lui Iancu de Hunedoara, ș.a.m.d. Clădirea a fost construită cu elemente caracteristice bisericilor din zona Haţegului: acoperiş piramidal al turnului din piatră, contraforturi, arce cu material din piatră făţuită, având ziduri de peste un metru grosime. În pictura lăsată de către preotul Ştefan Gherga în secolul XVI apar câteva elemente etnografice specifice zonei şi elemente comice (oarecum în contradiţie cu doctrina bisericească) fiind cu totul originală, gletul care constituie suportul acesteia fiind armat cu coajă de copac, ace de brad, sâmburi de cireş sălbatic şi nu cu câlţi / aşa cum se obişnuia, etc.: e foarte posibil ca actul artistic al lui să fi fost influențat în areal de insistența calvină / protestantă, aceeași care de la apariție a sprijinit serviciul creștin în limba Română.