Australianul Wade Cox, în “Originea genetică a naţiunilor” din 2007, a făcut legături inclusiv biblice reconfirmate de surse istorice, în arborele genetic uman, dezvoltat convenţional de la grupul primitiv bărbătesc / iniţial “A”, ca la Adam, prezenţa actuală Gherga în grupul “N” - din 2013 reconsiderat ca “X” - indicând o ramură evolutivă faţă de mulţi alţi oameni (ultimele litere fiind cele mai recente); de altfel, în studiul “Structura dihotomică a haplogrupului masculin N” din 2015 desfășurat de Chinezii de la Universitățile din Tibet, Jilin și Shangai - printre care au fost implicați specialiștii Long-Li Kang, Shi Yan și Li Jin - a fost discutată mutarea ramurii “LLY22G” separat de “N”, fiind considerată specială genetic datorită palindromiei sale: așa ceva individualizează științific tiparul genetic Gherga chiar ca straniu. O versiune opusă susţine că mutaţiile nu sunt decât de 2 feluri: neutre (cele care nu scad capacitatea de supravieţuire) şi degenerative - cele care duc la slăbire sau dispariţie - astfel mutaţiile neaducând nimic nou, ci doar reducând ceea ce deja există. Aceasta se explică şi prin cele 2 modele, de orientare evoluţionistă (înmulţirea prin mecanismul transformărilor, de la simplu la complex) sau de orientare creaţionistă (diversificarea pe baza potenţialului mare de variabilitate genetică); e de observat că nici o mărturie stră/veche nu s-a referit la evoluţia omului, ci doar la un aspect: omul a fost creat, prin intervenţie divină.
|
Parcursul Homo Sapiens |
Dr. Richard Dawkins - evoluţionist Britanic - a scris în “Gena egoistă”: “Deşi evoluţia poate să pară, într-un sens destul de vag, un ‘lucru bun’, mai ales de vreme ce oamenii îi sunt produsul, în realitate nimic nu ‘vrea’ să evolueze. Evoluţia este ceva care se petrece, vrând-nevrând, în pofida tuturor eforturilor prin care genele încearcă s-o împiedice de a se produce. O genă călătoreşte intactă de la bunic la nepot, trecând de-a dreptul prin generaţia intermediară, fără a se contopi cu alte gene. Dacă genele s-ar amesteca tot timpul unele cu altele, selecţia naturală - aşa cum o înţelegem acum - ar fi imposibilă. Noi putem spera să trăim câteva decenii; genele însă au o speranţă de viaţă ce trebuie măsurată nu în decenii, ci în multe milenii. Reproducerea sexuată nu este replicare. Aşa cum o populaţie este contaminată de altă populaţie, tot astfel posteritatea unui individ e contaminată de cea a partenerei sexuale. Copiii voştri sunt numai jumătate din voi, nepoţii voştri numai un sfert. În câteva generaţii, nu puteţi spera mai mult decât un mare număr de descendenţi, fiecare dintre ei purtând numai o mică parte din dvs. - câteva gene - chiar dacă vreo câţiva vă poartă (de asemenea) şi numele. Indivizii nu sunt lucruri stabile, ci trecătoare. La rândul lor, cromozomii se amestecă şi cad în uitare, ca nişte mâini la jocurile de cărţi, de îndată ce au fost jucate. Dar cărţile de joc supravieţuiesc repetatelor amestecări. Cărţile de joc sunt genele. Genele nu sunt distruse, doar îşi schimbă partenerii şi merg mai departe. Ele sunt replicatorii iar noi suntem mecanismele lor de supravieţuire. Atunci când ne-am îndeplinit misiunea suntem înlocuiţi; genele însă supravieţuiesc. Gena se defineşte ca o bucată de cromozom, îndeajuns de scurtă ca să dureze, potenţial, suficient de mult timp încât să funcţioneze drept unitate semnificativă de selecţie naturală. Atunci când 2 gene - precum cea de ochi căprui şi cea de ochi albaştri - rivalizează pentru acelaşi sector al cromozomului, ele se numesc ‘alele’ una faţă de cealaltă (sinonime cu rivale). Genele concurează direct cu alelele lor pentru supravieţuire, de vreme ce alelele lor din fondul genetic sunt rivale în lupta pentru un loc în cromozomii generaţiilor viitoare. Orice genă care se comportă în aşa fel încât să-şi sporească propriile şanse de supravieţuire în cadrul fondului genetic, pe seama alelelor sale, va tinde - prin definiţie - să supravieţuiască. Gena este unitatea de bază a egoismului. Fără îndoială că unii dintre verii sau unchii dvs. au murit în copilărie, însă nici unul dintre strămoşii dvs. n-a făcut-o; strămoşii n-au murit niciodată la tinereţe! Un trup nu arată ca şi cum ar fi produsul unei federaţii libere şi temporare de agenţi genetici care abia dacă au timp a face cunoştinţă unii cu alţii, înainte de a se îmbarca în spermatozoizi şi în ovule pentru a face pasul următor al marii diaspore genetice. El are un creier devotat răspunderilor sale, care coordonează o asociaţie de mădulare şi organe de simţ, în vederea unui scop. Trupul arată şi se comportă ca un agent destul de energic, cu drepturi depline. Toate genele arată la fel, exact aşa cum şi toate benzile magnetice de înregistrări audio sau video arată la fel. Diferenţele importante dintre gene se manifestă numai în EFECTELE lor. Un penis uman în erecţie poate fi atât de tare şi de băţos, încât lumea se miră, în glumă, că n-are nici un os pe dinăuntru. Este real faptul că multe mamifere posedă un os de întărire ‘os penis’, care ajută erecţia. Mai mult decât atât, este ceva obişnuit la primate; până şi cimpanzeul posedă aşa ceva, deşi - ce-i drept - e unul foarte mic, care se poate afla, din punct de vedere evolutiv, pe cale de dispariţie. Pare să fi existat o tendinţă de reducere a osului penian la primate. Oamenii se bizuie întru totul pe un sistem hidraulic de pompare, pe care nimeni nu poate să-l simtă ca fiind un mod de procedură întortocheat. Şi - după cum bine se ştie - erecţia poate să eşueze (fapt nefericit, folosind cea mai atenuantă expresie, pentru succesul reproductiv). Care este remediul evident? Un os în penis, fireşte. Atunci, noi de ce nu avem unul? La oameni, erecţia se realizează numai prin presiunea sângelui. Nu este plauzibilă sugestia că tăria erecţiei ar fi un echivalent al tensiometrului, utilizat de femele pentru a examina starea de sănătate a masculilor. Dacă, din orice motiv, eşecul erecţiei este un sensibil şi timpuriu semnal de boală, fizică sau mentală, o versiune a teoriei poate fi operaţională. Femela nu are nevoie decât de un instrument de nădejde pentru diagnostic. Medicii nu folosesc un test de erecţie în controalele lor generale de rutină, ei preferă a-ţi cere să scoţi limba. (Dar se ştie că erecţia ratată este un simptom de diabet sau de anumite boli neurologice; cel mai adesea, ea este rezultatul unor factori psihologici: anxietate, depresie, pierderea încrederii de sine, stres, suprasolicitare şi toate de acest gen). Nu este plauzibilă ideea că, după ce şi-au rafinat prin selecţie naturală aptitudinile de diagnostic, femelele ar putea să culeagă tot felul de informaţii despre sănătatea unui mascul, precum şi despre capacitatea lui de rezistenţă, observând tonusul şi ţinuta penisului său. Un os ar fi însă un obstacol! Oricine ar putea să aibă un os în penis; pentru o erecţie bună, n-ar mai fi nevoie să fii deosebit de sănătos ori de rezistent. Astfel, presiunea selectivă din partea femelelor i-a silit pe masculi să piardă osul penian, deoarece - neajutaţi de acela - doar masculii cu adevărat sănătoşi şi puternici ar putea prezenta o erecţie completă iar femelele ar putea să pună un diagnostic nedistorsionat”. Grupul “N” al lui Gherga se poate vedea în schema următoare, pe cel mai recent nivel al profilului genetic uman patern: