În secolul XIV, în vecinătatea capitalei Sârbilor - ce nu era Belgrad ca azi, ci Priştina 42,40 lat. N, 21,10 long. E din Coşava / Kosova, în marginea Sudică a Bazinului Dunării - moşia Gherga era vecină cu moşia Brancu / Brancovici (conform spătarului Mihail Cantacuzino 1640-1716 - care după un pelerinaj în Peninsula Sinai, a fondat Mănăstirea Sinaia sub Sfânta / Sfinxul din Bucegi - Brâncoveanu, Brâncuşi, ş.a. erau din acelaşi trunchi uman, înaintaşul lor fiind Branko, seniorul Ohridei în 1365); sculptorul Constantin Brâncuși 1876-1957 era din Hobița / comuna Peștișani, județul Gorj (calc cu Pesticevo de lângă Mănăstirea Vodița din județul vecin, Mehedinți). Puternicii Armâni / Aromâni Gherga care aveau moşia în Coşava = Antica Dardanie erau renumiţi acolo pentru găzduirea întrecerilor cu cai de Sân Toader - patronul lupilor - organizate în Zilele Albe de la începutul postului Paştilor (pentru “alungarea” acelor animale sălbatice aparţinând iernii încheiate, într-un festival rămas cunoscut popular ca “Paştile Cailor”, de sărbătoarea Sf. Toader): Cultul Cailor la sărbătorirea primăverii era vechi, cu scop agrar şi de asigurare a fecundităţii, fertilităţii şi sănătăţii (acea prezenţă în Kosova / Kosovo a fost consemnată şi de documentele Dinastiei Nemania a Sârbilor, care a inclus regiunea în dominaţia sa la sfârşitul secolului XII, până atunci acolo fiind leagănul Vlahilor; în 2008, Timoceanul Sandu Cristea a descris vechile obiceiuri ale Vlahilor Kosovari, răsfrânte până la “Făşanc” / carnavalul măştilor în Banat). “Paştile Cailor” era o reminiscenţă a Cultului Călăreţului / Cavalerul călare fiind regăsit atât în Sanctuarul Gherga din Anatolia - legat de celebrarea Misteriilor, ca Ordinul militar cel mai vechi din lume - cât şi la Traci (ori ulterior - în timpul Romanilor - în Bazinul Dunării fiind respectat Cavalerul Danubian / Cavalerul Dac). În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a scris cum începea celebrarea: “Anual, oamenii-strigoi se întruneau în noaptea de SânToader, transformându-se în ‘caii de Sân Toader’ (un fel de centauri), ce cutreierau şezătorile pentru a pedepsi pe fetele şi femeile care nu le respectau sărbătoarea. Atunci femeile ascundeau furcile, fusele, greblele şi grapele ca să nu le străpungă cu ele caii Sân Toaderului. Curând apoi, de Sân George oamenii-strigoi încingeau ‘hore aeriene’ în jurul turlelor dărâmate de biserici şi sarabande în cimitire părăsite sau la răspântiile pustii. De Sân George pe Muntele Retezat strigoii şi moroii care veneau de la mari depărtări, călări pe limbi de meliţe şi cozi de mături, alcătuiau conclavuri. Împotriva sarabandelor, trecătorii zgâriau pe pământ cercuri magice, în care intrau ca să se apere de puterea lor malefică”.
Domeniul Kosovar Gherga era în Bazinul Moravei Vestice (ale cărei ape se varsă în Gherdap / Defileul Dunării), aşadar trecerea Gherga în Valahia / Ţara Românească a fost numai prin coborâre, la Vale; de altfel, Coșava / Kosovo = Dardania în Antichitate a făcut parte din Dioceza Dacia a Imperiului Roman (organizare administrativă imperială Romană, cu reședința la Sofia / azi capitala Bulgariei).
 |
Sfârșitul secolului IV:
Dioceza Daciei, între Dunăre (N) și Adriatica (S) |
Dioceza Dacia - cu Tracia la răsărit și Iliria la apus - avea Dardania (cuprinzând inclusiv Scupi / Skopje, capitala Macedoniei Nordice) în centrul său; Regatul Dardan era mult mai mare decât Kosovo (din mijlocul său) iar înaintea împăratului Alexandru “cel Mare”, Dardanii - având capitala la Niș / Sudul Timocului - i-au dominat pe Makedoni: puterea vechilor Dardani se învecina pe atunci cu cea Getă în N.
 |
| Regatul Dardaniei (mai întins decât Kosovo) |
La vremea când Gherga din Kosovo a trecut organizat și definitiv Dunărea, în arealul Balcanic respectiv cârmuia Armânul Ștefan / fiul țarului Armân Lazăr (decedat în lupta cu otomanii de pe Câmpia Mierlei din Coșava la 1389): stăpânirea familiei s-a întins tocmai peste teritoriul anterior cu un mileniu al Diocezei Dacia - dintre Dunăre și Adriatica - reflectând continuitatea puternicilor autohtoni (printre care deja de un timp s-au ivit Sârbii). Pe atunci, în N Dunării era domnia vărului Mircea “cel Bătrân” - din Dinastia Basarabilor, însurat cu nobila Mara din Carintia - care a ajuns apoi la fel ca Burebista (cu un mileniu şi jumătate înainte) “stăpânitor pe amândouă malurile Dunării până la Marea cea Mare” / adică Marea Neagră: datorită ameninţării otomane, Vodă Mircea “cel Bătrân” a devenit “stăpânul Dârstorului” şi “despotul” cetăţii lui Dobrotă / Dobrotiţă (în Dobrogea, la o apropiere relativă de capitala otomană de atunci, Adrianopol / azi Edirne). Mircea “cel Bătrân” - colaborator cu Cavalerii Ioaniţi / Ospitalieri - şi-a început domnia în Valahia / Ţara Românească la 23 IX 1386, aceea luând sfârşit odată cu decesul său, în 31 I 1418 (primii ani şi-a avut reşedinţa la Curtea de Argeş, domnia fiindu-i întreruptă în 1395-1396 de Vlad “Uzurpatorul” - fiul fratelui său mai mare Dan - apoi şi-a avut reşedinţa la Târgovişte, mitropolitul UngroVlahiei mutându-se în Casa Domnească din Curtea de Argeş); în timpul domniei sale, populaţia Ţării Româneşti era de doar jumătate de milion de oameni (localizarea aşezărilor atestate relevă o repartiţie inegală a acelora, concentrările demografice fiind în zonele de deal, de-a lungul principalelor cursuri de apă şi - implicit - al căilor de comunicaţie / în acelaşi timp, zonele de Munte sau de câmpie au cunoscut un număr incomparabil mai mic de aşezări), mărimea populaţiei rămânând aşa până în secolul XVI: primul milion de locuitori ai Ţării Româneşti a fost atins abia în secolul XVII.
În Kosova, creştinii conduşi de ţarul Lazăr - la care a ajutat şi un detaşament trimis de domnitorul Românilor Mircea “cel Bătrân”, nepotul ţarului Lazăr - au avut pierderi imense în confruntarea cu dubla ca mărime armată otomană (ulterior mulţi Armâni / Vlahi din Kosova au ajuns pe Valea auriferă a Râului Timoc; o migraţie la exploatarea de cupru din Bazinul Ogosta a fost prezentată şi de “Enciclopedia Bulgară”, în localitatea înfiinţată la 1399 Cherka 43,23 lat. N, 22,53 long. E, populată atunci inclusiv de comercianţi din Ragusa / Dubrovnik). Vodă Mircea “cel Bătrân” în confruntarea numită Rovine, adică “Mlaștină”, contra otomanilor conduşi de sultanul Baiazid 1389-1402 - fiul Grecoaicei Gulcicek şi al sultanului Murad mort în bătălia de la Câmpia Mierlei - a câştigat, la locul bătăliei de pe Valea Timocului / Podunavia din 17 V 1395 ridicând Biserica Ghevrin / Koroglaş, în marginea Negotinului 44,14 lat. N, 22,32 long. E (tronul fiindu-i atunci uzurpat de mai tânărul Vlad - în timpul căruia episcopul catolic al Argeşului se numea Gheorghe - el mai fiind necăjit din 1394 de Sârbii vasali otomanilor, conduşi de vărul său, craiul Marko, săgetat mortal în acea luptă; e de ştiut - după cum a notat scribul Dobre pe o carte liturgică păstrată acum în “Muzeul Rus de Istorie” - că Marko în 1371 şi-a consumat o poveste de dragoste cu Todora, fiica lui Grgur din Kastoria / Castoria: craiul Marko / Marcu era Român după mama sa Elena, nepoată a lui Basarab “Întemeietorul” - prinţesa era fiica lui Vodă Nicolae Alexandru, care a domnit în 1352-1364 - şi îşi vizita rudele Aromâne Ghergane, inclusiv din Kastoria / Custura, loc unde de altfel până la urmă s-a însurat, însă cu Elena, fiica guvernatorului). Marko / Marcu a rămas în legende ca Alia (după nobila mamă Elena / în Sârbă Alena) și ca Gjergj (după îndemânarea în mânuirea ghioagei / buzduganului), în Sârbă el fiind Đerđelez Alija, în Turcă zicându-i-se Gurz Ilyas, în Maghiară Gerz Ilyas, etc. În 2004, Dr. Cristina Feneșan în “Cultura otomană a vilayetului Timișoara (1552-1716)” a scris: “Bazarul Timișoarei (cu acoperiș de lemn și cu pavaj de lemn, din care lipseau pânzeturile, căci comerțul cu stofe era acaparat de către dughenele negustorilor raguzani din mahalaua latină) s-a aflat în centrul orașului, la intersecția celor 2 străzi principale. Credem că acel tip de bazar se asemăna cu cel din Herat și Kandahar. În acele locuri din Afganistan orașul era împărțit de cele 2 străzi principale, care se intersectau în unghi drept în centru, în 4 pătrate. La fel și în Timișoara otomană, acele străzi au legat porțile orașelor pe direcțiile est-vest și sud-nord. La Herat și Kandahar, dughenele meșteșugarilor și negustorilor cu amănuntul au fost amplasate de-a lungul celor 2 străzi principale, legate prin străzi laterale și mărginașe de cartierele de locuit. Cetatea Timișoarei avea în partea răsăriteană prin Poarta Azapilor - adică a arcașilor din vechea marină otomană, deveniți păzitori de cetăți - în fața căreia se afla un pod de lemn atârnat, cu macara, cel mai însemnat trafic, devenind și locul de expunere publică a curiozităților (însemnele hanurilor, părți din scheletele unor uriași, etc.); chiar lângă acea poartă s-au păstrat, într-o ladă, oasele și tibia unui adevărat uriaș. Totodată, în apropierea acelei curiozități antropologice, era expusă proba de măiestrie la tir a unui agă de ieniceri care a reușit la Timișoara în 1658 să străpungă cu o săgeată o placă de fier de grosimea unui deget. Era firesc ca actele de bravură cavalerească să fi intrat în legendă. A fost și cazul cavalerului cerchez despre care au păstrat tradiția oștenii otomani de la graniță. În timpul asediului Vienei din 1529, un călăreț cerchez care a pătruns în interiorul cetății a fost ucis iar cadavrul său și al calului său, mumificate. Înveșmântat cu uniforma sa, leșul a fost așezat pe calul mumificat împreună cu toate armele sale și expus - din ordinul lui Ferdinand I - în locul din Viena care de atunci s-a numit Piața Cerchezului. Expunerea publică a curiozităților nu era un fapt singular. Ea a fost consemnată și pentru cetatea Buda de unii călători, ca de pildă Gerlach în 1573 a văzut la Poarta Vienei aproape aceleași obiecte ca acelea expuse lângă Poarta Azapilor. Erau părți ale scheletului uman și arme atribuite eroului legendar Gerz Ilyas al musulmanilor. La Buda, cultul lui Gerz Ilyas era răspândit în cercurile bosniecilor și întreținut de derviși, avându-și centrul pe colina Gellerthegy, deși în realitate mormântul acelui erou s-a aflat în Bosnia”. Gerzovo 44,18 lat. N, 16,59 long. E din partea Sârbă a Bosniei a fost reținut de legendă ca locul de veci al eroului Gerz Ilyas / Gjergji Alia (respectat în Buda pe colina Sf. Gherhard) iar despre trupul prințului Marko - mort în lupta de la Rovine din 1395 - s-ar știi doar dintr-o baladă că ar fi ajuns pe Muntele Athos din Macedonia, într-un loc nemarcat al Mănăstirii Hilandar, ctitorită de Gheorghe; părinții prințului / craiului au stăpânit teritorii întinse între Macedonia și Bosnia.
Sultanul otoman Baiazid a fost capturat în Anatolia la Ankara în 20 VII 1402 de înaltul împărat Gurkan Timur, şchiop datorită unei tuberculoze osoase la genunchiul drept - născut în Keş 39,03 lat. N, 66,50 long. E / Uzbeki-stan, la poalele Munţilor Argai / Altai, care era şi împotriva Hoardei de Aur - sultanul murind în captivitatea acelui împărat; atunci domnitorul Mircea “cel Bătrân” şi-a cununat una dintre fiice cu Musa Celebi / fiul sultanului Baiazid, sprijinindu-l pe acela şi pe fratele său Mustafa - ei având mama Ghermiană / din V Anatoliei - la succesiunea cârmuirii Imperiului Otoman (însă fără succes cu nici unul, ambii fiind ucişi în 1413). Originea împăratului Timur Gurkan (considerată Turco-Mongolă) a fost Jată: tribul său Barla era ştiut de Indieni ca fiind gotră Jată; nobilul Gurkan Timur a fost mare cârmuitor al Jaţilor / Geţilor Asiatici, în armata sa majoritatea luptătorilor fiind Jaţi (echivalaţi ca Geţi Medievali de către istoricul Britanic James Tod). În 1992, autorul Indian Mangal Sen Jindan, care a scris “Originea unor clanuri din India”, a afirmat că Uzbeki-stanul era pe atunci locuit în număr considerabil de către Jaţi, dintre care unii i-au provocat probleme nobilului Timur (istoricul Indian Ram Sarup Joon, Dr. Girish Chandra Dwivedi, ş.a., au documentat şi lungi conflicte ale Jatului Timur cu Jaţii / urmaşii străvechilor Geţi “Mari”); împăratul Timur / Turcic era descendent al împăratului Ghenghis / Mongolic iar urmașul Babur a fondat Imperiul Mogul / din Afgani-stan până în subcontinentul Indian: acei mari lideri = împărați proveneau din același trunchi dinastic (au fost rude). Este de observat că după lupta de la Rovine / termen ce se poate înțelege și ca Ruine, învinsul sultan Baiazid nu s-a lăsat şi l-a ajutat pe Vlad - nepotul lui Mircea / îndreptăţit de fapt şi el la tron, fiind fiul lui Dan I, fratele mai mare al lui Mircea - să domnească peste o parte a Ţării Româneşti, până când au sosit cruciaţii cu care a colaborat Mircea, Vodă reluându-şi atunci stăpânirea deplină în stat (şi a mutat capitala de lângă reședința Mitropoliei UngroVlahiei, la Târgovişte, pentru a fi în echilibru ortodox şi faţă de Mitropolia Severinului înfiinţată de ruda Nicodim Gârca); dinaintea acelor timpuri conflictuale pentru tron - începând cu Aromânul Nicodim - rudele Ghergane au fost mereu alături de Mircea, pe lângă tatăl Gorga inclusiv şi fiul Gherghinu / Gherghina oficial intrând în înalta dregătorie, ambii fiind la dreapta şi la stânga lui Vodă Mircea “cel Bătrân”, ca stolnic şi ca paharnic.
 |
| Otomanii și Valahii |
În 1915, cercetătorul Albert Lybyber a scris: “Cârmuirea otomană cuprindea pe sultan şi familia lui, curtenii, funcţionarii care aveau în sarcină administraţia, oştirea permanentă şi un corp numeros de tineri care erau crescuţi pentru a sluji în rândurile oştirii permanente, ale administraţiei şi ale curţii; toţi aceia mânuiau deopotrivă sabia, pana şi sceptrul: ei exercitau toate funcţiile cârmuirii, în afară de funcţia judiciară (dreptatea fiind împărţită în numele legii sfinte) şi de unele funcţii minore ce erau lăsate în sarcina unor înjghebări străine de supuşi ne-musulmani. Caracteristicile fundamentale ale acelui sistem de cârmuire erau următoarele: personalul se recruta - cu puţine excepţii - din oameni născuţi din părinţi creştini; în al doilea rând, aproape fiecare făcând parte dintr-o instituţie militară sau administrativă începeau prin a fi sclavii sultanului şi rămâneau aşa oricât de sus puteau ajunge pe treptele puterii, măreţiei şi ale avuţiei. Mamele tuturor copiilor sultanilor erau sclave iar sultanul însuşi era feciorul unei sclave; sultanii nu peţeau logodnice de rang regesc şi nu dădeau titlul de soţii mamelor copiilor lor. Sistemul practicat de otomani lua astfel în mod deliberat sclavi pentru a face din ei demnitari ai statului: lua copii de la stâne şi făcea din ei curteni ori generali, pentru care nu putea fi mai mare fericire decât să doboare crucea şi să înalţe semiluna. Neţinând câtuşi de puţin seama de corpul temeinic al obiceiurilor fundamentale - corp cunoscut sub numele de ‘firea omenească’ - neţinând seama nici de prejudecăţile religioase şi sociale ce erau tot aşa de adânci ca însăşi viaţa, sistemul i-a smuls pe copii părinţilor lor înainte de a fi căpătat educaţia cuvenită. Sultanii îi înălţau sau îi coborau fără a ţine seama de strămoşii lor şi-i făceau să deprindă principii de morală cât se poate de ciudate, ţinând necontenit deasupra capetelor lor o sabie atârnată ce putea să pună în fiece clipă capăt unei cariere strălucite ce-l dusese pe vreun asemenea slujitor al sultanului pe calea fără de pereche a gloriei umane. Recrutarea se făcea prin folosirea din plin a populaţiei ne-musulmane: anume, dincolo de graniţele imperiului, prin capturi în războaie, prin cumpărări de sclavi la târguri sau prin înrolări de voluntari înlăuntrul graniţelor imperiului, prin conscripţia periodică în rândurile tineretului creştin. Recruţii erau supuşi unei instrucţii bine chibzuite, comportând selecţia şi specializarea la fiecare nivel; disciplina era foarte strictă iar pedepsele erau sălbatice. Dar - pe de altă parte - se făcea un necontenit şi deliberat apel la stârnirea ambiţiei şi emulaţiei recruţilor: fiecare flăcău era conştient de faptul că putea ajunge mare vizir şi că înalţarea în rang atârna de vitejia şi de devotamentul dovedit”. În secolul VIII, istoricul bizantin Teofan “Mărturisitorul” (fragmentul 64) a precizat mai mult decât egalarea arhaică Huni = MasaGeţi, că în timpul său tocmai apăruţii Turci = “Tourkoi” erau numiţi MasaGeţi: “La răsărit de Don locuiau Turkii, numiți în Antichitate MassaGeți (Perșii îi numeau în limba lor ‘Kermi-khioni’); MassaGeții erau Sciți din punct de vedere cultural”. Aşa după cum în Imperiul Bizantin nu toţi erau ortodocşi iar ierarhiile nu erau Elene decât în mică măsură (chiar dacă limba oficială - după ce iniţial a fost Latina - a devenit Greaca), aşa şi în Imperiul Otoman: nu toţi erau musulmani iar ierarhiile (chiar dacă limba oficială era Turca) inclusiv imperiale - sultanii doar pe linie paternă fiind Turci - erau foarte amestecate, fiind formate din toate naţiunile Imperiului. Se poate constata că Vlahii / Armânii Gherga au fost în anturajul Sfântului Nicodim dar nu ca membri obişnuiţi (Gorga era fiul sau nepotul lui Gârca, adică Zorza era fiul sau nepotul Sfântului Nicodim): circumstanţele indică apropierea Gherganului Nicodim / Nikodim de Gherganii Kosovari, ei împreună fiind rudele Balcanice ale lui Vodă Mircea “cel Bătrân”; Nicolae Gherga / Nicodim Gârca - devenit Sf. Nicodim - a fost ruda mai mare a lui Vodă. Instalarea relativ rapidă a Aromânilor Gherga în Valahia / Ţara Românească - împroprietăriţi la sfârşitul secolului XIV cu Ghergani şi Gherghiţa şi cu înalte funcţii în stat atât ca stolnic, cât şi ca paharnic - s-a datorat nu numai calităţilor lor profesionale probate inclusiv în înfruntările cu otomanii, ci şi datorită înrudirii Gherganilor cu domnitorul Român, ca veri (e de ştiut că în paralel cu cele 2 funcţii ale lor, dregătoriile ce mai erau atunci - atestate documentar - au fost încă 5 doar: de ban, logofăt, pârcălab, vistier şi vornic). Istoricul Nicolae Bălcescu a precizat: “Domnul cârmuia cu un sfat de o duzină de boieri, întocmit în Ţara Românească de Negru-Vodă. Orice act însemnat al cârmuirii, precum şi orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului şi suscris de dânsul. Boierii erau slujbaşii ţării, adecă capii puterii armatei, fiind ţara organizată ostăşeşte (nu era o clasă nobiliară, ca în Europa)”. Echivalentul instaurat în Europa al boierului Român a fost cel aristocratic de “baron”. Dr. Neagu Djuvara a precizat: “Existenţa unei nobilimi moşiereşti, anterioară chiar întemeierii ţărilor române în secolele XIII-XIV, este dovedită cu documente. Astfel, diploma acordată de regele Ungariei Bela IV Cavalerilor Ioaniţi în 1247, ca să-i stabilească în Oltenia după năvălirile devastatoare a mongolilor (însă cavalerii nu s-au stabilit temeinic), menţiona - alături de ‘rustici’ - pe ‘maiores terrae’, cărora suzeranul ungur le acorda privilegii excepţionale, bunăoară de jurisdicţie. Ceva mai târziu, în ţările române, boierii au apărut întotdeauna alături de domnitor - cel puţin cei mai de seamă dintre ei - în calitate de cosemnatari ai unor tratate, diplome sau hrisoave şi ca ‘mari electori’ la fiecare schimbare de domnie. Boierimea n-ar fi putut să-şi însuşească asemenea drepturi exorbitante dacă n-ar fi pre-existat ‘descălecatului’.” Despre Rovine (vechiul cuvânt Românesc “rovină” pentru “mocirlă” fiind înrudit cu “reavăn” pentru “umed”), Dr. Alexandru Diţă în “Mircea cel Mare - între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă” din 2000 a constatat că a fost “singura mare înfrângere suferită de un sultan otoman direct pe câmpul de luptă din partea unui şef de stat creştin, în toată istoria imperiului semi-milenar”; dacă bătălia a fost a doua oară pe malul Balcanic al Dunării, în Valea Timocului şi nu ca prima oară în Valea Argeşului (căci locaţia nu e sigură), desigur că Gherganii Kosovari s-au remarcat în luptă - alături de Vodă Mircea - dovadă fiind dregătoriile lor la Curtea Ţării Româneşti: când au obţinut mutarea capitalei la Târgovişte, ei erau activi în stat deja de mulţi ani (iar conducătorul lor Nicodim de 37 de ani). Pentru Mircea “cel Bătrân”, Nicodim avea statutul special de “duhovnicul domniei”, Vodă fiind însoţit de el pe unde mergea (şi nu de mitropoliţi ori de alţi ierarhi); poziţia lui Nicodim însemna printre altele şi că nu săruta mâna domnitorului (aşa cum trebuiau s-o facă mitropoliţii şi ceilalţi ierarhi): până la el și inclusiv până la urmașii direcți Gherga - ce în secolul XV au condus ortodoxia Românilor - clerul era subordonat domnitorului, apoi situația inversându-se (domnitorii ajungând supervizați de cler), schimbarea stilului apărând datorită puternicei influențe în Biserica Ortodoxă Română a preoților Gherga, care prin persistența activităților lor și-au dat silința pentru așa ceva.
După cruciada eşuată la Nicopole / Bulgaria, când cavaleria uşoară a lui Mircea “cel Bătrân” n-a fost invitată la şarja cavaleriei grele a nobilimii occidentale şi n-a luptat, domnitorul a reuşit să revină pe deplin la cârmuirea Ţării Româneşti (pe ambele maluri ale Dunării, aşa după cum îi era titulatura); în 1620, călugărul Român Mihail Moxa a scris în “Cronografia” sa / “Cronica universală” despre ce a fost anterior cu 224 de ani (în 1396): “Jicmon - adică Sigismund de Luxemburg - craiul Ungurilor adună tuată tăria denspre apus și pre uscat și pre Dunăre, cât nu se vedea apa de mulțimea corăbiilor iar de la Manoil Paleolog veniră corăbii multe, pline de voinici den Țarigrad / Constantinopol și den Veneția, 30 de corăbii. Și fu sfadă mare în multă vreme, ce învinseră Turcii pre Unguri, iară craiu scăpă într-o corabie. Iară Baiazit i-a gonit până la Dunăre, și mulți se necară în Dunăre”. Bavarezul Johann Shiltberger - oştean în bătălia de la Nicopole din 1396 - a fost impresionat de Români, pe care i-a descris ca “foarte bărboşi”, la care savantul Petriceicu Haşdeu a comentat în 1875: “la noi, ‘bărbat’ înseamnă în genere om matur şi energic (fie el cât de bine ras); toate popoarele au avut deopotrivă câte un timp de ‘bărboşie’, care s-a răsfrânt până la un punct în limbă. De exemplu, în Latina medie, ‘barbatus’ era sinonim cu ‘princeps’ (acelaşi înţeles de onoare a conservat cuvântul ‘barba’ şi în unele dialecte Italiene); Romanii - atât de caracteristici în urmă prin feţele lor netede şi lucioase - nu avuseseră bărbieri până în secolul III î.C., ba şi atunci au trebuit să şi-i aducă tocmai din Asia”. (Când au început bărbieritul, Romanii de fapt au imitat inovaţia militarilor Makedoni din secolul anterior iar la început se rădeau doar cei din armată: preluarea obiceiului în Imperiul Macedon - de bărbierire a ostașilor, ca să nu fie apucați de bărbi în lupte - a fost de la războinicii lor Anatolieni, vorbitori nativi de Greacă, între care foarte marcanţi pe atunci erau “Barbarii” Gherghiţi / importanți inovatori în artele miltare). Bănăţeanul Mircea Rusnac în “Istoria şi tradiţiile craşovenilor” a scris că “după înfrângerea de la Kosovopolje din 1389, mulţi sârbi s-au refugiat şi ei către nord, ajungând inclusiv în Banat. Unii din aceia au rămas în zona Caraşovei. Dialectul vorbit de ei semăna cu cel de pe cursul superior al Moravei unde slavii convieţuiseră mult timp cu aromânii. Emil Petrovici considera chiar că ‘dialectul caraşovenilor pare a fi limba sârbească vorbită de români’. Acesta păstrează cuvinte arhaice, deoarece trăind izolaţi în Banat el nu a mai evoluat ca limba sârbă actuală. Se mai întâlnesc şi cuvinte româneşti dar şi albaneze, acestea având un substrat traco-iliric. Iar între numele de familie ale craşovenilor sunt foarte multe de origine română precum Gherliţă, Gherga, Gruia, etc. Aceştia însă s-au contopit cu populaţia slavă, lăsând doar menţionata amprentă a elementului românesc. Strămoşii lor au fost albanezi, aromâni, bosniaci, bulgari, români şi sârbi, rezultând un amestec de populaţie rar întâlnit”. În 1996, profesorul Dumitru Blaj a observat că “Ghera era cleştele de prins cercuri înroşite numit aşa de vechii slavi şi de aici s-au numit Gherghe, Gherghel, Gherguţ, Gherghelaş, Gheorghe, ş.a.; apoi, peste veacuri, din trufie, mândrie, acaparare, din dorinţa de a se pierde orice obârşie, au transformat numele după felul lor de a pronunţa şi cuvânta şi astfel le-au înscris în acte”.
 |
| Răspândirea genelor N în Serbia (cu albastru) |
Este de remarcat că acum în Bosnia, Țară vecină cu Serbia, MunteNegru şi Croaţia (numele Roman era Bossina iar cel bizantin era Bosona / în 1373 o bună parte a sa fiind în Vlahia “Mare”, notată “Major Vlachia”), grupul genetic patern “N” - ca al Gherga - are cel mai mare procentaj din Europa, în afara Bazinului Ră / Volga şi zonei Baltice: de 3 ori mai mult decât în Serbia: de exemplu, corespunzător actualelor analize, mutația genetică masculină Gherga e prezentă și azi lângă granița Bosniei, la Șlijvovița 43,48 lat. N, 19,39 long. E. Corespunzător studiului din 2010 coordonat de geneticienele Sheyla Mirabal și Tatjana Varljen de la Universitatea din Miami / SUA, procentul “N” printre Muntenegrenii actuali e de 1,5%. În Bulgaria, procentul genetic patern “N” e similar celui din Serbia; în 2013, geneticienii Sena Karachanak, Viola Grugni, ş.a. au afirmat: “Haplogrupul ‘N’ - distinctiv pentru populaţiile Asiei Centrale, Altaice şi Turcice - apare într-o frecvenţă neglijabilă, ceea ce sugerează că o ascendenţă comună a proto-Bulgarilor cu asemenea populaţii a fost nesemnificativă. Istoric, în etnogeneza Bulgarilor au contat Tracii iar apoi cei sosiţi aproape concomitent la începutul Medieval: Slavii şi proto-Bulgarii. La sfârşitul secolului VII, Asparuh - considerat de sorginte Turcică - a întemeiat Bulgaria Danubiană preluând conducerea peste Slavii tocmai aşezaţi în zonă. Proto-Bulgarii iniţial erau din ceea ce Indienii numeau Balhara iar Grecii numeau Bactria, de la poalele Pamirului şi Munţilor Hindu Kuş; în Europa, ei au fondat ceea ce bizantinii au numit Marea Bulgarie pe Volga şi apoi Bulgaria Dunăreană. Turcologii nu consideră proto-Bulgara ca limbă Turcică, ci Est Iraniană; inclusiv vechile calendare Bulgar şi Turc erau diferite. Toate sursele Medievale timpurii au menţionat invazia unei populaţii foarte numeroasă de Bulgari, cu o puternică forţă armată; deoarece maternal analizele genetice au relevat că femeile în Bulgaria sunt majoritatea urmaşe autohtone, pe linia masculină examinările genetice au condus la concluzia că practic impactul genetic ‘N’ în Bulgaria nu există”.
 |
| Aglomerări ale bărbaților genetic Gherga în 2015 |
În Ungaria, analizele genetice au relevat că în prezent răspândirea grupului patern “N” ca al Gherga este şi mai redusă decât în Bulgaria sau Serbia, chiar dacă rezultatele au arătat că stăpânii Panoniei - ca Attila / împăratul Hunilor în secolul V sau Arpad / întemeietorul Țării la începutul secolului X - erau genetic “N”; Ucraina, cea mai mare Țară vecină cu România, acum are şi cel mai mare procent de populaţie patern genetică “N” ca Gherga dintre vecinii României: peste 5%.
 |
| Steagurile Românilor și Ucrainenilor |
Dr. Neagu Djuvara - de origine Aromână, strămoşul Giuvara fiind din Ianina - în 2002 afirma că Serbia Medievală, care primise mai de timpuriu altoiul culturii bizantine, a avut un aport neîndoielnic la dezvoltarea culturală a Ţării Româneşti în primele 2 veacuri ale existenţei sale (adică secolele XIV-XV): “Primele generaţii ale domnitorilor Români, până la Mircea cel Bătrân de exemplu, erau înrudite cu dinastiile din ţările vecine: astfel, s-au încuscrit primii Basarabi cu ţarii Bulgari, cu regii Bosniaci, cu despoţii Sârbi, etc.; de abia mai târziu, când - din pricina dominaţiei otomane - a scoborât oarecum statutul internaţional al domnitorilor Români, au început aceştia să se mulţumească cu alianţe în rândurile boierimii locale”. Domnii Români s-au “revanşat” când Serbia a fost redusă la starea de paşalâc iar relativa avuţie a domnitorilor Români şi dorinţa lor de a veni în ajutorul ortodoxiei au făcut din ei, timp de veacuri, marii ctitori şi ocrotitori ai aşezămintelor creştine din Balcani. Otomanii au intrat în Europa datorită împăratului bizantin Ioan Cantacuzino 1347-1354, încoronat la Biserica Blachernae / atunci cea mai importantă din Constantinopol / Tracia după Catedrala “Sf. Sofia”, care în disputa violentă cu ginerele său Ioan Paleologu - pretendent la tronul imperial - i-a chemat în ajutor de dincolo de Bosfor şi apoi aceia n-au mai plecat; ţinând cont că sora împăratului Ioan Cantacuzino era măritată cu fiul lui Gheorghe / Grigore “Acropolitul”, în 1353 Ioan Paleologu l-a invitat ca mediator în conflictul cu socrul său pe Sf. Grigorie “Palama”, adică “Isihastul” 1296-1359, născut în Constantinopol / Tracia - discipolul Sfântului Grigorie “cel Tânăr”, ctitorul Mănăstirii Grigoriu / Gregorios de pe Muntele Athos / Macedonia - prăznuit la 14 XI, ucenic al lui Grigorie “Sinaitul”, care însă a fost luat prizonier de otomani: privind autohtonia acelor Grigore / Gheorghe din N Balcanic, inclusiv din capitala bizantină Constantinopol, de pe Sacrul Munte Athos, etc., e de reţinut că Strâmtorile Bosfor şi Hellespont dintre Mările Neagră şi Mediterană iniţial se numeau Cherchel şi Dardanele, în legătură cu străvechii Gherghiţi / Ghergari din zonă - Gardienii Strâmtorilor - iar despre Sacrul Munte Athos din Macedonia, fostul Munte Sacru al Marii Mume, e de observat că se află în Peninsula Halkidiki / Chalki-dikos, literar numele Chalki-dikos / Gharghi-dikos al Peninsulei însemnând “a lui Gharghi” (“dikos” fiind “a lui” / este de ştiut şi despre portul capitalei Chalki-diki că e Gherakini / Yerakini 40,17 lat. N, 23,27 long. E, numit astfel după legendara regină Gherakina care a locuit acolo cândva). Mănăstirea Grigoriu 40,10 lat. N, 24,15 long. E e pe coasta Vestică a Muntelui Athos iar la început a fost știută ca “Sârbă” (după cum a consemnat în secolul XV pelerinul Rus Isaia, că pe Sfântul Munte jumătate dintre așezăminte erau “Albaneze” - ca de pildă Caracalu 40,13 lat. N, 24,18 long. E / de pe coasta Estică, cu mențiunea documentară din 1018 - ori Slave); Sfântul Grigorie “cel Tânăr” / Grigorie “cel Nou” = isihastul Cuvios Grigorie (pomenit la 7 XII) a întemeiat Mănăstirea Grigoriu - cu hramul Sf. Nicolae - în prima parte a secolului XIV, după ce și-a încheiat ucenicia pe lângă Sf. Grigorie “Sinaitul” (prima notare documentară a așezământului religios a fost la 1310): până a durat construcția, el s-a nevoit într-o Grotă situată spre răsărit (la poalele Muntelui Sacru). Corespunzător și celor scrise în 2012 de arheologul Ioannis Tavlakis, Mănăstirea Grigoriu și-a primit forma actuală prin donațiile cârmuitorilor Medievali ai Țării Românești și Moldovei / între care s-a remarcat Vodă Ștefan “cel Mare”, la 1497. Sf. Grigorie “Sinaitul” este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română în 6 IV: s-a născut în Vestul Asiei Mici / lângă Izmir și a fost duhovnicul Sf. Grigorie “Palama”. Țarul Lazăr al Sârbilor și al unora dintre Vlahii Balcanilor - din clanul Gherbali - și-a avut prima ctitorie în 1378: Mănăstirea Gornjak 44,15 lat. N, 21,32 long. E din Craina / Timoc (avându-l ca primul stareț pe bătrânul călugăr Grigorie / Cuvios isihast), moaștele Sf. Grigorie “Sinaitul” fiind în Capela cu hramul “Sf. Nicolae” amenajată în Grota de deasupra Bisericii Mănăstirii, căci acolo Sfântul a trăit o perioadă; deja atunci, pe cealaltă parte a Dunării funcționa de 9 ani Mitropolia Severinului - cu sediul în Mănăstirea Bănățeană Vodița - întemeiată de Nicodim Gârca = Nicolae Gherga iar de 1 an în Bănie, pe Râul Tismana din Bazinul Jiului, exista Mănăstirea Tismana, ctitorită de același Sfânt (rudă atât cu Țarul Lazăr al Sârbilor, cât și cu Vodă Mircea “cel Bătrân” al Țării Românești). Grigorie “Palama” - a cărui familie era de origine Anatoliană, la fel ca a lui Grigorie “Sinaitul” - a învățat deopotrivă de la Grigorie “Sinaitul” și de la Grigorie “cel Tânăr” (care se pare că era Vlah din Timoc / Serbia, întâlnit de Grigorie “Sinaitul” la Gornjak / Timoc - unde i-au ajuns moaștele - și inițial dus de maestrul “Sinait” ca învățăcel pe Sacrul Munte Athos, în Macedonia): sorgintea Românească a Sf. Grigorie “cel Tânăr” - care a întemeiat Mănăstirea Grigoriu - ar explica atât ulterioarele danii Românești Medievale pentru refacerea și extinderea lăcașului, cât și transmiterea moaștelor “Sinaitului” printre Aromânii / Vlahii din dreapta Dunării. Potrivirile onomastice, geografice, temporale și profesionale / preoțești ale acelor destoinici promotori ai ortodoxiei - Gheorghe / Grigore “Acropolitul”, patriarhul George / Grigore ajuns din Cipru în Constantinopol, Gheorghe / Gregorius “Solidul”, Grigorie “Sinaitul”, Grigorie “cel Tânăr”, Grigorie “Palama”, Cuviosul stareț Grigorie de la Gornjak / Timoc și Gârca, respectiv Gherga = Sf. Nicodim de la Tismana - îndreptățesc conexiunile de înrudiri ale lor, ca deopotrivă aparținând aceluiași clan de Gherghi din Cipru, Anatolia și N Balcanic (cu străvechi rădăcini nobile și religioase / preoțești).
Academicianul N. Iorga a scris în 1916 - când încă exista Imperiul Otoman - despre intrarea otomanilor în Europa (care au profitat de cutremurul din 1354 ce a distrus sistemul de fortificaţii al Peninsulei Gallipoli - strategic cu mare importanţă pentru controlul Strâmtorii Dardanele - capitala provinciei Trace Gallipoli fiind Cardia 40,32 lat. N, 26,44 long. E, oraş întemeiat de Cariani): “Se crede de obicei de mulţi cari nu cetesc îndeajuns, că Turcii au venit ca o vijelie teribilă, învârtind iataganele şi tăind capete de creştini în dreapta şi-n stânga. Turcii nu erau însă nebuni, ci oameni foarte practici, cari căutau pământ şi robi şi nu tăiau decât unde trebuia, unde erau siliţi. Lumea îşi închipuie puhoiul cel mare al ‘păgânilor’ ca mii şi mii de oameni cari îneacă totul. Dar Turcii lui Urcan / Orchan (1326-1359) erau doar o biată bandă. Turcii au intrat în Gallipoli în urma unui cutremur. Nu ei au dărâmat însă zidurile, ci cutremurul pământului, şi Barbarii, cari stăteau afară ca nişte cete de lăieţi, dar înarmaţi, intrară şi se instalară în pieţele ale căror ziduri căzuseră de la sine”. Este de observat că Românii numeau ostaşii otomani, purtând iataganele = tipicele săbii curbe, drept “Cârjali” - ca pe Barbari - în Turcă utilizându-se “Kircali” / “Kirzali”, Ruşii folosind “Kirdzali”, etc.; în mai puțin de un secol după intrarea în Europa, otomanii - care s-au luptat cu Bulgarii și bizantinii / vechi adversari reciproci - au cucerit în Tracia cetatea Constantinopolului, stabilindu-și capitala imperială acolo.
 |
| Imperiul Otoman |
Din punct de vedere al dreptului islamic practicat de otomani, conceptul a fost că Imperiul Otoman era “Casa Islamului”, statele tributare vecine formau “Casa Păcii” iar restul însemnau “Casa Războiului” (a inamicilor islamului); conceptul otoman s-a conservat în subcultura Bucureșteană sub forma că în Epoca Modernă cei din capitala României diferențiază pe cei din restul Țării ca fiind ai “provinciei” și pe cei din restul lumii ca fiind ai “diasporei”. În vremea otomană, cadrul juridic al statelor-tampon ce formau “Casa Păcii” păstra nealterată entitatea statală şi permitea autoconducerea, în schimbul unui bir (plata unui tribut şi facilităţi de război), fiind aplicat în zonele dintre lumea musulmană şi cea nemusulmană, ca Transoxania - regiunea dintre Fluviile Amu-Daria şi Sâr-Daria - Armenia, Africa de N, etc.; cele 3 state din N Dunării cu populaţii majoritar Române - Transilvania, Valahia şi Moldova - erau în “Casa Păcii” (în Transilvania influenţa externă fiind dublată datorită şi celei Ungare): de exemplu, negustorii din regimurile tributare la vămile Imperiului Otoman plăteau taxe mai mici decât “duşmanii islamului”. Românii au fost singurii SE Europeni care şi-au menţinut Țările Medievale în timpul otomanilor (toţi ceilalţi pierzându-le pe ale lor), supravieţuirea ca entităţi politice datorându-se îndeosebi talentului boierilor: de pildă, în S Dunării, Armânii / Aromânii s-au înţeles mereu cu otomanii (luptele fiind doar când una din părţi exagera prin nerespectarea celeilalte) iar în N Dunării, Imperiul Otoman n-a ridicat moschei; ca exemplu de înţelegere cu otomanii, Vodă Mircea “cel Bătrân” al Ţării Rumâneşti - prin anturajul boierilor Aromâni / cei mai proeminenţi dintre aceia fiind stolnicul Zorza / Gorga şi primul său născut, paharnicul Gherghina / Gherghinu - a aranjat cununia fiicei sale cu băiatul sultanului Baiazid (acel sultan a fost însurat cu o fiică a ţarului Lazăr şi a prinţesei Miliţa Nemania / de aceea la Rovine în 10 X 1394, Sârbii luptând alături de otomani) şi l-a sprijinit pe ginere = fiul sultanului să ia în 1411 puterea în Imperiul Otoman sau ulterior, în Tratatul de la Adrianopol din 1460 dintre Vodă Vlad “Ţepeş” / nepotul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” şi sultanul Mohamed “Cuceritorul” / strănepotul sultanului Baiazid, a fost stipulat explicit: “nu va exista niciodată nici o moschee în nici o parte a teritoriului Valah”. De altfel, în jumătatea de mileniu anterioară ieșirii Țării Române din Imperiul Otoman (independența României a fost proclamată în 1877) între oto-mani / oamenii lui Allah și Ro-mâni / Valahi au fost în total mai multe perioade de acalmii decât de beligeranțe; așa ceva se poate conecta cu ceea ce a existat imperial înainte, având tot acolo capitala, anume Constantinopol / Istanbul în Tracia: bizantinii nu i-au avut în Imperiul lor pe Românii din N Dunării (bizantinii ar fi vrut, însă nu au reușit extinderea serioasă vreodată, ceea ce înseamnă că a existat o organizare deosebită dincolo de Fluviu iar aceea nu a fost bizantină, ci Românească).
 |
| Gherga (scris otoman) |
Lingvistul Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti - prin “Influenţe romane şi pre-romane în limbile slave de sud” din 2003 - a afirmat: “Instituţia boieriei este specifică sud-estului european. Termenul este echivalent cu ‘boar’ însemnând ‘păzitor de vite’ dar şi uneori ‘proprietar de vite’: derivat românesc apărut cu siguranţă în mileniul I. Relaţia dintre vite şi bogăţie reflectă un mod de gândire al unei societăţi tradiţionale. Nu este de mirare că într-o regiune depărtată de sud-estul european, în India, este întâlnit în mod asemănător Gaekwar (în pronunţie Ghecuăr) pentru conducător, iniţial ‘paznic de vite’. Sensul dezvăluie procesul de apariţie al termenului: paznic de vite - proprietar de vite - om bogat. Boieria a avut iniţial o conotaţie rurală, a omului înstărit de la ţară şi n-a fost o instituţie impusă, ci s-a creat din realitatea specifică a satului tradiţional al romanităţii răsăritene”. Cronicarul Ducas - care locuia într-o casă din faţa Insulei Lesbos - a scris, curând după căderea în Tracia a Constantinopolului, despre otomani: “Nu numai neamurile atât de multe şi de numeroase de până la Dunăre dar şi pe Românii de peste Dunăre i-au supus până la urmă, ba chiar şi pe Unguri, mulţime fără număr, i-au împuţinat; şi nu numai Turcii din vecinătate fac incursiuni de pradă dar şi cei din Tracia şi cei vecini cu Serbia. După mine, azi este mai mult neam de Turci de la Strâmtoarea Dardanele până la Dunăre decât cei care locuiesc în părţile Anatoliei: vorbesc de cei supuşi sultanului coborâtor din urmaşii lui Osman, de cei din pământul Asiei şi de cei care locuiesc în Frigia; dar ce să mai spun? Cei care stau în hotarele Armeniei, cei din Capadochia, cei din Cilicia, cei din Licia şi cei din Caria dau năvală până la Dunăre ca să-i prade pe creştini. După ce năvălesc de mii de ori asupra celei mai mici dintre regiuni, ei tot mai vin hoţeşte şi - după ce pradă - fug. Aceste lucruri au făcut pustie întreaga Tracie până la marginea Dalmaţiei, ele i-au împuţinat pe Albanezi - care erau un neam foarte numeros - la fel şi pe Români; pe Sârbi şi pe bizantini i-au nimicit până la capăt”. (Osman Ghazi 1258-1326, supranumit “Negru” - fiindcă era Nordic - la început guverna districtul Sogut al tribului Sogut din NV Anatoliei / fosta Frigie, cu reşedinţa numită Sogut, cucerită de la bizantini în 1231 de către tatăl său; şi-a început domnia după jumătate de secol, în 1281, fondând Dinastia Osmanlâilor şi Imperiul Otoman, remarcându-se vizual prin mâinile lungi până la genunchi şi prin purtarea consecventă a unui turban de in alb înfăşurat în jurul unei tichii purpurii / roşii: fiul său - primul sultan otoman / din Dinastia Osmanlâilor Ghazi - era blond cu ochi albaştri, având pielea deschisă la culoare şi a fost un bărbat foarte înalt, el fondând Imperiul Otoman odată cu declararea independenţei - în 1299 - deja atunci în N Dunării existând oficial Ţara Românească de 9 ani).
Este interesant că despre Vlaicu-Vodă / Vladislav-Vodă (frate cu Radu I pe care l-a avut asociat la domnie) se ştie că a avut o legătură nelegitimă cu Ker-Ana / Ana: aceea de fapt putea fi cumnata Ghergana / Kerana - călugărită Calinichia / “Învingătoarea”, soţia fratelui său - mama lui Dan I şi a “dragului” Mircea (retrasă apoi în călugărie); ulterior şi Dan I l-a avut pe fratele său - Mircea “cel Bătrân” - asociat la domnie. Descendenţii lui Dan I - fiul mai mare al lui Radu Negru Vodă - au format ceea ce Medieval au fost cunoscuţi ca “Dăneşti” iar descendenţii dragului său frate ca “Drăguleşti”; ambele ramuri - “Dăneştii” / influenți în V Oltului şi “Drăguleştii” / influenți în E Oltului - au lucrat cu neamul Gherga, “Dăneştii” ataşându-se mai mult de Gherga din Ghergani iar “Drăgulii” / “Drăguleştii” de Gherga din Gherghiţa (în timp fiind probate şi intersectări, ca de pildă Vodă Vlad “Dracul” - dintre “Drăguleşti” - avându-l ca lascăr / cămăraş pe Ghergka din Ghergani ori Vodă Basarab “Ţepeluş” - dintre “Dăneşti” - care și-a emis ultimul act în Gherghiţa: în 1549 şi diplomatul Dalmaţian Antonius Verantius - de la Curtea Transilvaniei - a explicat că “Dracula” era un diminutiv de mângâiere provenit din “drago” însemnând “cel drag”). După cum a observat în 1997 academicianul Român Ioan Aurel Pop “numele tradițional de voievod, recunoscut căpeteniei Transilvaniei, s-a perpetuat și menținut de-a lungul evului mediu, până în 1541; dintre toate provinciile cucerite de maghiari, numai Transilvania a păstrat formula voievodatului ca instituție politică centrală (acea instituție era identică la origine cu instituția omonimă din Țara Românească și Moldova, însă voievodul Transilvaniei nu a avut și calitatea de ‘dominus’ - pe care au avut-o omologii săi de la sud și est de Carpați - deoarece suveranitatea trecuse maghiarilor, menținerea în Transilvania a titlului de voievod sugerând o anumită rezistență a populației locale în vederea contracarării dominației maghiare și a apărării tradiției)”.
