207. Trecerea Dunării


În “Originile Principatelor Române”, academicianul Dimitrie Onciul a scris că: “Originile Statului Român nu pot fi înţelese decât în legătură cu dezvoltarea istorică din Peninsula Balcanică şi sub influenţa predominantă a acesteia”. Istoria Ghergaindică după vremurile Antice 3 mari deplasări organizate Gherga din S Dunării în N Dunării:
·         la sfârşitul secolului X din Veneţia în Banat
·         la sfârşitul secolului XIV din Kosovo în Valahia / Ţara Românească
·         la începutul secolului XVIII din Moscopole în Mişcolţ
Mişcările Gherga – amplificate imediat cu încălzirea Medievală apărută în secolul X - s-au determinat reciproc, Gherganii păstrând legăturile între ei de-a lungul acelor secole Medievale (calde și la propriu / cliamtic, adică fizico-geografic). Aşa după cum au semnalat istoricii, clanul Gergely / Gregor în legătură cu Frâncii - adică Veneţienii - în moşiile Pecenege Becej, Becicherec / “Beci-Cherec” (“Mare” - azi Zrenjanin / Banatul Sârbesc - şi “Mic”, în judeţul Timiş / Banatul Românesc) din secolul X / pe când Banatul era independent ori acei numeroşi Gergye / Gherghi în moşia Pecenegă Gerjen din secolul XI, erau prezenţe Panonice Gherga printre Pecenegii şi Veneţienii / Frâncii timpurilor respective în areal; Veneţianul Gherard din familia Veneţiană Georgii, creştinătorul Ungurilor / Maghiarilor, s-a stabilit în reşedinţa din mlăştinosul Cenad a lui Ahtum / Optum, care a cârmuit Banatul până la el iar călugării săi după schismă au trecut în răsărit de moşia Almaş - denumire Dalmată - pătrunzând până la Cârţa, moşie de la marginea uriaşului codru al Românilor şi Pecenegilor ce era pe atunci până în areal, unde în secolul XII a fost indicată existenţa bogatului Cavaler Veneţian Gregoriu / Grigore (acolo în secolul XIII slujitorii creştini au ridicat o Mănăstire iar urmaşii din Cârţa Română - reședința Marelui Herțeg - şi Veneţia de Jos, din aceeaşi zonă, ai familiei Cavalerului Grigore Veneţianul au descălecat în Ţara Românească / Valahia, împreună cu G/herţegul Negru-Vodă, o proprietate relevantă la S de Carpaţi fiind Gherghiţa, o podgorie ce furniza vin atât în perimetru, cât şi Veneţiei, cu contactele stabilite încă de pe vremea când prima Ţară Rumână, din Dobrogea, Bălţile şi Delta Dunării, era cârmuită de Gherghi). Valahii – efectiv fiind “Oamenii Valurilor”, care erau astfel denumiți fiindcă trăiau în preajma tipicelor Valuri de pământ – i-au avut ca înaintași pe Jidovi (anume, Gealații ancestrali, primii care au zidit așa Valuri). Pe lângă Ţinutul Făgăraş şi Ţinutul Almaş / Amlaş - intrat în proprietatea familiei Cumano-Armâne a G/herţegului Negru Vodă - în secolele XIII şi XIV aparţinea de Banatul Severinului (ce păstra legăturile cu Armânii / Vlahii până pe coasta Dalmată, unde un oraş important Vlah - condus de Gheorga - era Ragusa, tutelat pe atunci de Veneţia iar prin porturile Dunărene de la Severin şi Vidin ţinea şi direct legăturile cu Veneţienii); de altfel, în secolul XIV a fost atestată localitatea Moscopole a Armânilor / Vlahilor ca aşezare de mare importanţă culturală şi economică, unde Casa Comercială Gherga a fost cea principală până în secolul XVIII (în Ragusa / azi Dubrovnik - ce cârmuia pe atunci republica Dalmată, Casa de Giorgi de acolo fiind dominantă - şi azi e faimoasă Podgoria Grgic, în Peninsula Peljesac din marginea oraşului).
Gherbul / Stema Dalmației (versiuni în timp)
În Banat - în secolul următor magistrului Georgius din secolul XIII / care a luptat în Banatul Severinului pentru regele Cuman al Maghiarilor - au fost atestaţi mai mulţi preoţi Gheorghe şi localităţi populate de Armâni; de altfel, e de remarcat că în Evul Mediu nobilii din Banat au organizat Românii răsăriteni (similar procedând nobilii din Maramureș în Moldova). Pe coasta Dalmată în secolul XII a trăit Grgur - arhiepiscopul Vlah în Bar / MunteNegru - ale cărui proprietăţi, inclusiv din S Kosovo, au ajuns în proprietatea Muntelui Athos din Macedonia - iar în secolul următor, anume în secolul XIII, în N Kosovo exista cneazul Vlah Ghîrd / Gârd. În secolul XIV, pe moşia Kosovară Gherga s-a născut Nicolae - al cărui nume de familie a fost notat Gârca / Grcic de Sârbi - devenit Sfânt în Ţara Românească deoarece a fost printre părinţii ortodoxiei Românilor, el înfiinţând şi Mitropolia Severinului, cu ajutorul rudelor sale din familia G/herţegului Negru Vodă, Armânii / Vlahii Gherga stabilindu-se în Ţara Românească şi la Ghergani (în spaţiul Român Medieval, legăturile diverselor ramuri Gherga au fost serios documentate). Dinaştii lui Negru-Vodă, Cărăşeni din Ţinutul Gugulanilor, stăpâni din secolul XII (urmașii G/herțegului Gheorghe de la sfârșitul secolului XI) şi în Ținuturile din Nordul Carpaţilor Meridionali - anume Amlaş / Almaş şi Făgăraş - s-au preocupat de aceea ca în aceeaşi Ţară Românească fondată la sfârşitul secolului XIII să înglobeze Banatul Severinului, cu Ţinutul Haţegului şi întreaga Oltenie Băsărăbească, acolo şi ctitorind în secolul XIV însemnate Mănăstiri ortodoxe, dintre care unele, ca Prislop, Tismana, Cozia, etc., funcţionează inclusiv în prezent; în 2017, istoricul Sorin Forțiu din Timișoara a scris: “întinderea banatului de Severin a variat de-a lungul secolului XIII și nu știm exact cum și când. De la o graniță estică inițială pe râul Olt (1228), la una probabilă pe râul Cerna (1291). Cât despre granița sa vestică și nordică nu știm mai nimic. Dar el a supraviețuit cumva între 1291 și 1330. Altfel nu putem explica cum regele Carol Robert de Anjou a încredințat, după cucerirea cetății Severin, demnitatea de banatus’ lui Dionisie în luna septembrie a anului 1330. Iar după reapariția banilor de Severin în documentele medievale, în secolele XIV-XV, aproape 60% din ei au purtat, din nou, honoruri’ multiple”. Interesele dominatoare Gugulane s-au manifestat atât prin ctitorirea aşezămintelor religioase impresionante din Vestul Râului Olt, cât şi prin aşezările dregătorilor Gherga în unele moşii din E Râului Olt, ca Ghergani şi Gherghiţa (Muntenia fiind veche parte a Regatului Românesc, întemeiat în secolul IX pe Valea Dunării inferioare cu capitala la “Duro-stor” / Silistra, ca “Vlaşca de la Dârstor“, după cum i-a spus academicianul A/Român Niculae Iorga), de altfel în toată istoria sa Ţara Românească avându-şi capitala numai la răsărit de Râul Olt, prezenţa demnitarilor impunându-se ca necesară să fi fost în preajma puterii statale. În arealul Românesc / Valah Medieval de mare forţă era titulatura de “G/herţeg” pentru marele nobil (aşa cum avea şi aristocratul Negru-Vodă), ca ecou al Anticilor Gherghi din Dinastia Gurag a regilor care au cârmuit Geţii, Dacii, Goţii, ş.a.: recunoaşterea puternicilor Gherga s-a transmis astfel - în timp - celor aflaţi în frunte, până în Nordul European (Germanii având “herzog”, Finicii “herttua”, Norvegienii “hertug”, etc).
Ruina Vodiţa
Mult timp pe ruta principală a transhumanței Românilor dintre Balcani și Banat trecând Dunărea pe la Gherdap vara cei “măreți” din Valea Moravei ajungeau “semeți” pe Semenic (astfel începând urcarea în Munții Carpați), iarna traseul inversându-se, “semeții” ajungând “măreți”; așa ceva după schisma creștină a atras nevoia consolidării ortodoxe a principalei rute de transhumanță, folosită în exclusivitate de către turmarii Vlahi / Armâni (Valahi / Români), care își recunoșteau cârmuitorul fie la iernat în Bosnia, fie la vărat în Făgăraș, ca același Gherțeg / “Herțeg”: Herțegovina în Balcani sau dinaștii Bănățeni cu notarea generică de Negru Vodă “Mare Herțeg” au fost printre exemplele Medievale concludente de la începutul mileniului II în zonele puternic populate de Vlahi / Valahi. Primul Armân / Aromân Gherga din regiunea nodală a transhumanței Kosovo = Dardania care a trecut Dunărea în scopuri publice şi durabile a fost cel devenit Sf. Nicodim, în 1359 - pentru mutarea Mitropoliei Ţării Româneşti la Curtea de Argeş - însoţit apoi de rudele Gherga (zidari, zugravi de Biserici şi clerici), la lucrul de consolidare al ortodoxiei şi în N Fluviului: după ce în Timoc - regiunea din S Banatului - cu echipele sale a ctitorit Biserici, în 1369 a început ridicarea primei Mănăstiri de cealaltă parte a Fluviului, la Vodiţa, în Banat / aşezământ pentru care a făcut înțelepte demersuri să fie sediul unei alte Mitropolii, a Severinului (cea de la Curtea-de-Argeş fiind a UngroVlahiei). În hotărârea sinodală din 1370 a Patriarhiei din Constantinopol / Tracia, jurisdicţia Mitropoliei Severinului a fost recunoscută ca peste jumătate din Ţara Românească, “cealaltă jumătate având ca arhiereu pe mitropolitul transferat mai dinainte de la Vicina” (adică din vecina “Vugeac” / Bugeac și Delta Dunării, zonă ce aparţinea Ţării Româneşti).

Mănăstirea Tismana (gravură din secolul XIX)
Apoi Gherganii (călugări, pictori şi constructori din Coşava / Kosovo) au realizat - în jurisdicţia noii Mitropolii a Severinului - Mănăstirea Tismana / din actualul județ Gorj, sfinţită în 15 VIII 1378 şi Mănăstirea Cozia / din actualul județ Vâlcea, din vecinătatea răsăriteană a județului Gorj ce pe atunci se numea Jaleş, inaugurată în 18 V 1388 de Vodă Mircea cel Bătrân” (așadar, la începutul lor acele mari Mănăstiri ortodoxe din N Băniei / Olteniei - magnifice pentru timpul lor, foarte frumoase şi în prezent - nu aparțineau de Mitropolia UngroVlahiei cu reședința în Muntenia la Curtea-de-Argeș, ci atârnau de Mitropolia Severinului, cu reședința în Banat, la Vodița): meşterii nu erau doar Gherga şi nu doar Armâni / Aromâni, Academia Română - în “Istoria românilor” din 2012 - consemnând că “la fel ca şi unele monumente din Valea Moravei, motivele şi stilul Bisericii de la Cozia trădează prezenţa unei echipe de pietrari decoratori condusă de un meşter georgian” (fapt studiat în 1931 şi de academicianul Gheorghe Balş în “Influenţe Armene şi Georgiene asupra arhitecturii Române”); de altfel, deja de pe atunci pentru meseria exercitată de către Macedo-Români în întreaga Peninsulă Balcanică s-a consolidat cuvântul “goga”, devenit (pentru Sârbi şi Albanezi, mai ales când se referau la Vlahi / Armâni) sinonim cu zidar.
La propunerea verilor Aromâni Gherga, Vodă Mircea cel Bătrân” a decis în 1396 mutarea capitalei Ţării Româneşti de lângă mitropolitul UngroVlahiei (căruia i-a lăsat casa domnească de la Curtea-de-Argeş) pe malul Ialomiţei superioare, în Târgovişte, unde echipele Gherga au ridicat noi case pentru dregători - funcţii recent introduse în stat - şi de asemenea au realizat noua reşedinţă a domnitorului; despre numele Ialomiței se poate observa ceea ce a scris cercetătorul Basarabean Vlad Cubreacov în 2016, ca fiind “de origine certă Alană” (iar Sarmații Alani cândva au venit din Caucaz). În 2012, Academia Română a descris în “Istoria românilor” cum era: “construcţiile curţii domneşti din Târgovişte ocupau un spaţiu dreptunghiular, în perimetrul căruia se afla o capelă şi o locuinţă cu plan pătrat, cu beci de piatră, subîmpărţit prin stâlpi şi acoperit cu 4 bolţi semicilindrice paralele; parterul era construit din cărămidă iar încăperile erau tăvănite”. În 1397, Vodă Mircea cel Bătrân” al Ţării Româneşti a încheiat o alianţă cu independenta putere a Ragusei iar nepotul său Ioan - fiul fratelui Dan I - a moştenit proprietăţi ale tatălui în Dalmaţia (în Valahia Veche - cu ieşire la Adriatica - fosta formaţiune având hotar în N cu Vlahii Timoceni, domeniu feudal ce aparţinea domnitorului Mircea cel Bătrân”, ce ajungea până la Gherdap / Dunăre).
Spațiul Românesc în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân”
După Vodă Radu I 1330-1383, ştiut din familia herţegului Negru-Vodă / de aceea fiind câteodată numit şi Radu Negru Vodă, care a fost fratele lui Vlaicu-Vodă şi a domnit din 1377 până la moarte - ei erau nepoţii lui Basarab Întemeietorul” - la cârmuirea Ţării Româneşti au urmat fiii săi Dan I 1354-1386 (între 1383 şi 1386), însurat cu Maria din Serbia iar apoi “dragul Murea”: Mircea, zis “cel Bătrân”. Supranumele aceluia a fost nu datorită vârstei, ci datorită domniei sale din vechime şi lungă de 32 de ani / atunci când a murit avea 63 de ani (mama sa Ana din Prilepac 42,36 lat. N, 21,26 long. E - sora ţarului Kosovar Lazăr, călugărită Calinichia / semnificând în Greacă “Învingătoarea” - se pare că l-a născut în 1355; o altă versiune - de exemplu susținută de către Dr. Neagu Djuvara - presupune despre Ana că ar fi fost fiica țarului Lazăr și că l-ar fi născut pe Mircea prin 1370). Bunicul patern Basarab “Întemeietorul” al lui Vodă Mircea cel Bătrân” / cel Mare” - menționat documentar la 1319 - a fost cel mai longeviv domnitor Român din istorie, pentru 54 de ani: în stăpânirea sa era și Bugeacul / Sudul Basarabiei; Vodă Mircea “cel Bătrân” (cunoscut contemporanilor săi ca “Banoveţul Alb”) a trăit totuşi mult pentru acele vremuri / ulterior Vodă Mihai Viteazu” declara - pe când avea 40 de ani - că la acea vârstă deja se simţea bătrân, în acele timpuri Medievale speranţa de viaţă fiind scurtă.
Este interesant că despre Vlaicu-Vodă / Vladislav-Vodă (frate cu Radu I pe care l-a avut asociat la domnie) se ştie că a avut o legătură nelegitimă cu Ker-Ana / Ana: aceea de fapt putea fi cumnata Ghergana / Kerana - călugărită Calinichia / “Învingătoarea”, soţia fratelui său - mama lui Dan I şi a “dragului” Mircea (retrasă apoi în călugărie); ulterior şi Dan I l-a avut pe fratele său - Mircea cel Bătrân” - asociat la domnie. Descendenţii lui Dan I - fiul mai mare al lui Radu Negru Vodă - au format ceea ce Medieval au fost cunoscuţi ca Dăneşti” iar descendenţii dragului său frate ca Drăguleşti”; ambele ramuri - Dăneştii” / influenți în V Oltului şi Drăguleştii” / influenți în E Oltului - au lucrat cu neamul Gherga, Dăneştii” ataşându-se mai mult de Gherga din Ghergani iar Drăgulii” / Drăguleştii” de Gherga din Gherghiţa (în timp fiind probate şi intersectări, ca de pildă Vodă Vlad Dracul” - dintre Drăguleşti” - avându-l ca lascăr / cămăraş pe Ghergka din Ghergani ori Vodă Basarab Ţepeluş” - dintre Dăneşti” - trecând paşnic la cele veşnice în Gherghiţa: în 1549 şi diplomatul Dalmaţian Antonius Verantius - de la Curtea Transilvaniei - a explicat că Dracula” era un diminutiv de mângâiere provenit din “drago” însemnând “cel drag”).
G/herbul Drăculeştilor
Este interesant ce a scris istoricul bizantin Laonicus Halcondyles” / “Chalcondylas” 1423-1490, că “pe Mircea, născut din vechiul neam al domnilor lor, ei (Românii) şi-au ales domn, omorând pe Dan, care mai înainte domnea peste dânşii”; în 1620, cronicarul Mihail Moxa de la Mănăstirea Bistriţa 45,11 lat. N, 24,02 long. E / judeţul Vâlcea a indicat că “Dan a fost ucis de Şuşman, domnul Şcheilor” (adică de unchiul Şişman / Ciuş-man, a cărui mamă era Evreică, descris de academicianul Petriceicu Haşdeu ca “un rar specimen de răutate şi de viclenie pe tot parcursul viţeii sale, care l-a dezgustat pe tatăl său, însă nu el l-a omorât pe Dan Vodă, ci Mircea cel Mare” / Mircea cel Bătrân”, fratele său vitreg): Vlahul Şişman a fost ultimul cârmuitor al Marii Târnave / Bulgaria, fiind omorât - la rândul său - de otomani, în 1393). Se poate observa că ramificarea Dinastiei Basarabilor a coincis cu apariţia Aromânilor Gherga în Ţara Românească. În 2014, Bănăţeanul Radu Herzog a publicat observaţia că “domniile pământene, de pe vremea marilor voievozi români - Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu - fuseseră indubitabil mai legate de culturile apusene decât de lumea greacă, deşi impactul religios al ortodoxismului nu poate fi subestimat; domnitorii valahi şi moldoveni din secolele XIV-XVI ne apar ca nişte prinţi apuseni, înarmaţi şi îmbrăcaţi aidoma contemporanilor lor central europeni (cu atât mai anacronică pare retrăirea Bizanţului la sute de kilometri şi la secole distanţă aici, în spaţiul nostru, aşa cum a fost în perioada fanariotă)”.

Românii după întemeierea Ţării Româneşti

La un secol după întemeierea Ţării Româneşti, înfrângerea creştinilor de către musulmani la NV de Priştina în bătălia din 28 VI 1389, pe Câmpia Mierlei din Coşava - Kosovopolje în Sârbă - ce era atunci pe moşia familiei Brancu / Brancovici, a determinat masivul exod al Gherganilor din imediata apropiere (ei fiind pe moşia având actualele locaţii Gherga / Gerga 42,46 lat. N, 20,58 long. E - aflată lângă aşezarea Kosovară Gjergjaj / Raskovo 42,43 lat. N, 21,05 long. E, în vecinătatea localităţii Obilici / Kastriot 42,41 lat. N, 21,04 long. E - şi Gherkai / Gerkaje 43,03 lat. N, 20,45 long. E, etc.) spre N, prin trecerea Dunării, preluând poziţii importante în Ţara Muntenească / Românească, înainte de mutarea finală a unei părţi din neamul Gherga în Banat. (În 1389 şi în anul următor, regele Sigismund de Luxemburg a cârmuit din Timişoara atât Ungaria, cât şi operaţiunile militare în Balcani).
Steaua marchează Moşia Gherga

În secolul XIV, în vecinătatea capitalei Sârbilor - ce nu era Belgrad ca azi, ci Priştina 42,40 lat. N, 21,10 long. E din Coşava / Kosova, în marginea Sudică a Bazinului Dunării - moşia Gherga era vecină cu moşia Brancu / Brancovici (conform spătarului Mihail Cantacuzino 1640-1716 - care după un pelerinaj în Peninsula Sinai, a fondat Mănăstirea Sinaia sub Sfânta / Sfinxul din Bucegi - Brâncoveanu, Brâncuşi, ş.a. erau din acelaşi trunchi uman, înaintaşul lor fiind Branko, seniorul Ohridei în 1365). Puternicii Armâni / Aromâni Gherga care aveau moşia în Coşava = Antica Dardanie erau renumiţi acolo pentru găzduirea întrecerilor cu cai de Sân Toader - patronul lupilor - organizate în Zilele Albe de la începutul postului Paştilor (pentru “alungarea” acelor animale sălbatice aparţinând iernii încheiate, într-un festival rămas cunoscut popular ca “Paştile Cailor”, de sărbătoarea Sf. Toader): Cultul Cailor la sărbătorirea primăverii era vechi, cu scop agrar şi de asigurare a fecundităţii, fertilităţii şi sănătăţii (acea prezenţă în Kosova / Kosovo a fost consemnată şi de documentele Dinastiei Nemania a Sârbilor, care a inclus regiunea în dominaţia sa la sfârşitul secolului XII, până atunci acolo fiind leagănul Vlahilor; în 2008, Timoceanul Sandu Cristea a descris vechile obiceiuri ale Vlahilor Kosovari, răsfrânte până la “Făşanc” / carnavalul măştilor în Banat). “Paştile Cailor” era o reminiscenţă a Cultului Călăreţului / Cavalerul călare fiind regăsit atât în Sanctuarul Gherga din Anatolia - legat de celebrarea Misteriilor, ca Ordinul militar cel mai vechi din lume - cât şi la Traci (ori ulterior - în timpul Romanilor - în Bazinul Dunării fiind respectat Cavalerul Danubian / Cavalerul Dac). În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a scris cum începea celebrarea: “Anual, oamenii-strigoi se întruneau în noaptea de SânToader, transformându-se în caii de Sân Toader’ (un fel de centauri), ce cutreierau şezătorile pentru a pedepsi pe fetele şi femeile care nu le respectau sărbătoarea. Atunci femeile ascundeau furcile, fusele, greblele şi grapele ca să nu le străpungă cu ele caii Sân Toaderului. Curând apoi, de Sân George oamenii-strigoi încingeau ‘hore aeriene’ în jurul turlelor dărâmate de biserici şi sarabande în cimitire părăsite sau la răspântiile pustii. De Sân George pe Muntele Retezat strigoii şi moroii care veneau de la mari depărtări, călări pe limbi de meliţe şi cozi de mături, alcătuiau conclavuri. Împotriva sarabandelor, trecătorii zgâriau pe pământ cercuri magice, în care intrau ca să se apere de puterea lor malefică”.
Domeniul Kosovar Gherga era în Bazinul Moravei Vestice (ale cărei ape se varsă în Gherdap / Defileul Dunării), aşadar trecerea Gherga în Valahia / Ţara Românească a fost numai prin coborâre, la Vale; atunci când Gherga din Kosovo a trecut definitiv Dunărea era domnia vărului Mircea “cel Bătrân” - din Dinastia Basarabilor, însurat cu nobila Mara din Carintia - care a ajuns apoi la fel ca Burebista (cu un mileniu şi jumătate înainte) “stăpânitor pe amândouă malurile Dunării până la Marea cea Mare”: datorită ameninţării otomane, Vodă Mircea “cel Bătrân” a devenit “stăpânul Dârstorului” şi “despotul” cetăţii lui Dobrotă / Dobrotiţă (în Dobrogea, la o apropiere relativă de capitala otomană de atunci, Adrianopol / azi Edirne). Mircea “cel Bătrân” - colaborator cu Cavalerii Ioaniţi / Ospitalieri - şi-a început domnia în Valahia / Ţara Românească la 23 IX 1386, aceea luând sfârşit odată cu decesul său, în 31 I 1418 (primii ani şi-a avut reşedinţa la Curtea de Argeş, domnia fiindu-i întreruptă în 1395-1396 de Vlad “Uzurpatorul” - fiul fratelui său mai mare Dan - apoi şi-a avut reşedinţa la Târgovişte, mitropolitul UngroVlahiei mutându-se în Casa Domnească din Curtea de Argeş); în timpul domniei sale, populaţia Ţării Româneşti era de doar jumătate de milion de oameni (localizarea aşezărilor atestate relevă o repartiţie inegală a acelora, concentrările demografice fiind în zonele de deal, de-a lungul principalelor cursuri de apă şi - implicit - al căilor de comunicaţie / în acelaşi timp, zonele de Munte sau de câmpie au cunoscut un număr incomparabil mai mic de aşezări), mărimea populaţiei rămânând aşa până în secolul XVI: primul milion de locuitori ai Ţării Româneşti a fost atins abia în secolul XVII.

Ţara Românească

În Kosova, creştinii conduşi de ţarul Lazăr - la care a ajutat şi un detaşament trimis de domnitorul Românilor Mircea “cel Bătrân”, nepotul ţarului Lazăr - au avut pierderi imense în confruntarea cu dubla armată otomană (ulterior mulţi Armâni / Vlahi din Kosova au ajuns pe Valea auriferă a Râului Timoc; o migraţie la exploatarea de cupru din Bazinul Ogosta a fost prezentată şi de Enciclopedia Bulgară”, în localitatea înfiinţată la 1399 Cherka 43,23 lat. N, 22,53 long. E, populată atunci inclusiv de comercianţi din Ragusa / Dubrovnik). Vodă Mircea “cel Bătrân” în confruntarea numită Rovine, adică “Ruine” / “Şanţuri”, contra otomanilor conduşi de sultanul Baiazid 1389-1402 - fiul Grecoaicei Gulcicek şi al sultanului Murad mort în bătălia de la Câmpia Mierlei - a câştigat, la locul bătăliei de pe Valea Timocului / Podunavia din 17 V 1395 ridicând Biserica Ghevrin / Koroglaş, în marginea Negotinului 44,14 lat. N, 22,32 long. E (tronul fiindu-i atunci uzurpat de mai tânărul Vlad - în timpul căruia episcopul catolic al Argeşului se numea Gheorghe - el mai fiind necăjit din 1394 de Sârbii vasali otomanilor, conduşi de vărul său, craiul Marko, săgetat mortal în acea luptă; e de ştiut - după cum a notat scribul Dobre pe o carte liturgică păstrată acum în Muzeul Rus de Istorie” - că Marko în 1371 şi-a consumat o poveste de dragoste cu Todora, fiica lui Grgur din Kastoria / Castoria: craiul Marko / Marcu era Român după mama sa Elena, nepoată a lui Basarab “Întemeietorul” - prinţesa era fiica lui Vodă Nicolae Alexandru, care a domnit în 1352-1364 - şi îşi vizita rudele Aromâne Ghergane, inclusiv din Kastoria / Custura, loc unde de altfel până la urmă s-a însurat, însă cu Elena, fiica guvernatorului). Marko / Marcu a rămas în legende ca Alia (după nobila mamă Elena / în Sârbă Alena) și ca Gjergj (după îndemânarea în mânuirea ghioagei / buzduganului), în Sârbă el fiind Đerđelez Alija, în Turcă zicându-i-se Gurz Ilyas, în Maghiară Gerz Ilyas, etc. În 2004, Dr. Cristina Feneșan în Cultura otomană a vilayetului Timișoara (1552-1716)” a scris: “Bazarul Timișoarei (cu acoperiș de lemn și cu pavaj de lemn, din care lipseau pânzeturile, căci comerțul cu stofe era acaparat de către dughenele negustorilor raguzani din mahalaua latină) s-a aflat în centrul orașului, la intersecția celor 2 străzi principale. Credem că acel tip de bazar se asemăna cu cel din Herat și Kandahar. În acele locuri din Afganistan orașul era împărțit de cele 2 străzi principale, care se intersectau în unghi drept în centru, în 4 pătrate. La fel și în Timișoara otomană, acele străzi au legat porțile orașelor pe direcțiile est-vest și sud-nord. La Herat și Kandahar, dughenele meșteșugarilor și negustorilor cu amănuntul au fost amplasate de-a lungul celor 2 străzi principale, legate prin străzi laterale și mărginașe de cartierele de locuit. Cetatea Timișoarei avea în partea răsăriteană prin Poarta Azapilor - adică a arcașilor din vechea marină otomană, deveniți păzitori de cetăți - în fața căreia se afla un pod de lemn atârnat, cu macara, cel mai însemnat trafic, devenind și locul de expunere publică a curiozităților (însemnele hanurilor, părți din scheletele unor uriași, etc.); chiar lângă acea poartă s-au păstrat, într-o ladă, oasele și tibia unui adevărat uriaș. Totodată, în apropierea acelei curiozități antropologice, era expusă proba de măiestrie la tir a unui agă de ieniceri care a reușit la Timișoara în 1658 să străpungă cu o săgeată o placă de fier de grosimea unui deget. Era firesc ca actele de bravură cavalerească să fi intrat în legendă. A fost și cazul cavalerului cerchez despre care au păstrat tradiția oștenii otomani de la graniță. În timpul asediului Vienei din 1529, un călăreț cerchez care a pătruns în interiorul cetății a fost ucis iar cadavrul său și al calului său, mumificate. Înveșmântat cu uniforma sa, leșul a fost așezat pe calul mumificat împreună cu toate armele sale și expus - din ordinul lui Ferdinand I - în locul din Viena care de atunci s-a numit Piața Cerchezului. Expunerea publică a curiozităților nu era un fapt singular. Ea a fost consemnată și pentru cetatea Buda de unii călători, ca de pildă Gerlach în 1573 a văzut la Poarta Vienei aproape aceleași obiecte ca acelea expuse lângă Poarta Azapilor. Erau părți ale scheletului uman și arme atribuite eroului legendar Gerz Ilyas al musulmanilor. La Buda, cultul lui Gerz Ilyas era răspândit în cercurile bosniecilor și întreținut de derviși, avându-și centrul pe colina Gellerthegy, deși în realitate mormântul acelui erou s-a aflat în Bosnia”. Gerzovo 44,18 lat. N, 16,59 long. E din partea Sârbă a Bosniei a fost reținut de legendă ca locul de veci al eroului Gerz Ilyas / Gjergji Alia (respectat în Buda pe colina Sf. Gherhard) iar despre trupul prințului Marko - mort în lupta de la Rovine din 1395 - s-ar știi doar dintr-o baladă că ar fi ajuns pe Muntele Athos, într-un loc nemarcat al Mănăstirii Hilandar; părinții prințului / craiului au stăpânit teritorii întinse între Macedonia și Bosnia.
Sultanul otoman Baiazid a fost capturat la Ankara în 20 VII 1402 de înaltul împărat Gurkan Timur, şchiop datorită unei tuberculoze osoase la genunchiul drept - născut în Keş 39,03 lat. N, 66,50 long. E / Uzbeki-stan, la poalele Munţilor Argai / Altai, care era şi împotriva Hoardei de Aur - sultanul murind în captivitatea acelui împărat; atunci domnitorul Mircea “cel Bătrân” şi-a cununat una dintre fiice cu Musa Celebi / fiul sultanului Baiazid, sprijinindu-l pe acela şi pe fratele său Mustafa - ei având mama Ghermiană / din V Anatoliei - la succesiunea cârmuirii Imperiului Otoman (însă fără succes cu nici unul, ambii fiind ucişi în 1413). Originea împăratului Timur Gurkan a fost Jată: tribul său Barla era ştiut de Indieni ca fiind gotră Jată; nobilul Gurkan Timur a fost mare cârmuitor al Jaţilor / Geţilor Asiatici, în armata sa majoritatea luptătorilor fiind Jaţi (echivalaţi ca Geţi Medievali de către istoricul Britanic James Tod). În 1992, autorul Indian Mangal Sen Jindan, care a scris “Originea unor clanuri din India”, a afirmat că Uzbeki-stanul era pe atunci locuit în număr considerabil de către Jaţi, dintre care unii i-au provocat probleme nobilului Timur (istoricul Indian Ram Sarup Joon, Dr. Girish Chandra Dwivedi, ş.a., au documentat şi lungi conflicte ale Jatului Timur cu Jaţii / urmaşii străvechilor Geţi Mari). Este de observat că după lupta de la Rovine, învinsul sultan Baiazid nu s-a lăsat şi l-a ajutat pe Vlad - nepotul lui Mircea / îndreptăţit de fapt şi el la tron, fiind fiul lui Dan I, fratele mai mare al lui Mircea - să domnească peste o parte a Ţării Româneşti, până când au sosit cruciaţii cu care a colaborat Mircea, Vodă reluându-şi atunci stăpânirea deplină în stat (şi a mutat capitala de lângă reședința Mitropoliei UngroVlahiei, la Târgovişte, pentru a fi în echilibru ortodox şi faţă de Mitropolia Severinului înfiinţată de ruda Nicodim Gârca); dinaintea acelor timpuri conflictuale pentru tron - începând cu Aromânul Nicodim - rudele Ghergane au fost mereu alături de Mircea, pe lângă tatăl Gorga inclusiv şi fiul Gherghinu / Gherghina oficial intrând în înalta dregătorie, ambii fiind la dreapta şi la stânga lui Vodă Mircea cel Bătrân”, ca stolnic şi paharnic.
Otomanii și Valahii
În 1915, cercetătorul Albert Lybyber a scris: “Cârmuirea otomană cuprindea pe sultan şi familia lui, curtenii, funcţionarii care aveau în sarcină administraţia, oştirea permanentă şi un corp numeros de tineri care erau crescuţi pentru a sluji în rândurile oştirii permanente, ale administraţiei şi ale curţii; toţi aceia mânuiau deopotrivă sabia, pana şi sceptrul: ei exercitau toate funcţiile cârmuirii, în afară de funcţia judiciară (dreptatea fiind împărţită în numele legii sfinte) şi de unele funcţii minore ce erau lăsate în sarcina unor înjghebări străine de supuşi ne-musulmani. Caracteristicile fundamentale ale acelui sistem de cârmuire erau următoarele: personalul se recruta - cu puţine excepţii - din oameni născuţi din părinţi creştini; în al doilea rând, aproape fiecare făcând parte dintr-o instituţie militară sau administrativă începeau prin a fi sclavii sultanului şi rămâneau aşa oricât de sus puteau ajunge pe treptele puterii, măreţiei şi ale avuţiei. Mamele tuturor copiilor sultanilor erau sclave iar sultanul însuşi era feciorul unei sclave; sultanii nu peţeau logodnice de rang regesc şi nu dădeau titlul de soţii mamelor copiilor lor. Sistemul practicat de otomani lua astfel în mod deliberat sclavi pentru a face din ei demnitari ai statului: lua copii de la stâne şi făcea din ei curteni ori generali, pentru care nu putea fi mai mare fericire decât să doboare crucea şi să înalţe semiluna. Neţinând câtuşi de puţin seama de corpul temeinic al obiceiurilor fundamentale - corp cunoscut sub numele de ‘firea omenească’ - neţinând seama nici de prejudecăţile religioase şi sociale ce erau tot aşa de adânci ca însăşi viaţa, sistemul i-a smuls pe copii părinţilor lor înainte de a fi căpătat educaţia cuvenită. Sultanii îi înălţau sau îi coborau fără a ţine seama de strămoşii lor şi-i făceau să deprindă principii de morală cât se poate de ciudate, ţinând necontenit deasupra capetelor lor o sabie atârnată ce putea să pună în fiece clipă capăt unei cariere strălucite ce-l dusese pe vreun asemenea slujitor al sultanului pe calea fără de pereche a gloriei umane. Recrutarea se făcea prin folosirea din plin a populaţiei ne-musulmane: anume, dincolo de graniţele imperiului, prin capturi în războaie, prin cumpărări de sclavi la târguri sau prin înrolări de voluntari înlăuntrul graniţelor imperiului, prin conscripţia periodică în rândurile tineretului creştin. Recruţii erau supuşi unei instrucţii bine chibzuite, comportând selecţia şi specializarea la fiecare nivel; disciplina era foarte strictă iar pedepsele erau sălbatice. Dar - pe de altă parte - se făcea un necontenit şi deliberat apel la stârnirea ambiţiei şi emulaţiei recruţilor: fiecare flăcău era conştient de faptul că putea ajunge mare vizir şi că înalţarea în rang atârna de vitejia şi de devotamentul dovedit”. În secolul VIII, istoricul bizantin Teofan “Mărturisitorul” (fragmentul 64) a precizat mai mult decât egalarea arhaică Huni = MasaGeţi, că în timpul său tocmai apăruţii Turci = “Tourkoi” erau numiţi MasaGeţi: La răsărit de Don locuiau Turkii, numiți în Antichitate MassaGeți (Perșii îi numeau în limba lor ‘Kermi-khioni’); MassaGeții erau Sciți din punct de vedere cultural”. Aşa după cum în Imperiul Bizantin nu toţi erau ortodocşi iar ierarhiile nu erau Elene decât în mică măsură (chiar dacă limba oficială - după ce iniţial a fost Latina - a devenit Greaca), aşa şi în Imperiul Otoman: nu toţi erau musulmani iar ierarhiile (chiar dacă limba oficială era Turca) inclusiv imperiale - sultanii doar pe linie paternă fiind Turci - erau foarte amestecate, fiind formate din toate naţiunile Imperiului. Se poate constata că Vlahii / Armânii Gherga au fost în anturajul Sfântului Nicodim dar nu ca membri obişnuiţi (Gorga era fiul sau nepotul lui Gârca, adică Zorza era fiul sau nepotul Sfântului Nicodim): circumstanţele indică apropierea Gherganului Nicodim / Nikodim de Gherganii Kosovari, ei împreună fiind rudele Balcanice ale lui Vodă Mircea “cel Bătrân”; Nicolae Gherga / Nicodim Gârca - devenit Sf. Nicodim - a fost ruda mai mare a lui Vodă. Instalarea relativ rapidă a Aromânilor Gherga în Valahia / Ţara Românească - împroprietăriţi la sfârşitul secolului XIV cu Ghergani şi Gherghiţa şi cu înalte funcţii în stat atât ca stolnic, cât şi ca paharnic - s-a datorat nu numai calităţilor lor profesionale probate inclusiv în înfruntările cu otomanii, ci şi datorită înrudirii Gherganilor cu domnitorul Român, ca veri (e de ştiut că în paralel cu cele 2 funcţii ale lor, dregătoriile ce mai erau atunci - atestate documentar - au fost încă 5 doar: de ban, logofăt, pârcălab, vistier şi vornic). Istoricul Nicolae Bălcescu a precizat: “Domnul cârmuia cu un sfat de o duzină de boieri, întocmit în Ţara Românească de Negru-Vodă. Orice act însemnat al cârmuirii, precum şi orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului şi suscris de dânsul. Boierii erau slujbaşii ţării, adecă capii puterii armatei, fiind ţara organizată ostăşeşte (nu era o clasă nobiliară, ca în Europa)”. Echivalentul instaurat în Europa al boierului Român a fost cel aristocratic de “baron”. Dr. Neagu Djuvara a precizat: “Existenţa unei nobilimi moşiereşti, anterioară chiar întemeierii ţărilor române în secolele XIII-XIV, este dovedită cu documente. Astfel, diploma acordată de regele Ungariei Bela IV Cavalerilor Ioaniţi în 1247, ca să-i stabilească în Oltenia după năvălirile devastatoare a mongolilor (însă cavalerii nu s-au stabilit temeinic), menţiona - alături de rustici’ - pe ‘maiores terrae’, cărora suzeranul ungur le acorda privilegii excepţionale, bunăoară de jurisdicţie. Ceva mai târziu, în ţările române, boierii au apărut întotdeauna alături de domnitor - cel puţin cei mai de seamă dintre ei - în calitate de cosemnatari ai unor tratate, diplome sau hrisoave şi ca ‘mari electori’ la fiecare schimbare de domnie. Boierimea n-ar fi putut să-şi însuşească asemenea drepturi exorbitante dacă n-ar fi pre-existat ‘descălecatului’.” Despre Rovine, Dr. Alexandru Diţă în “Mircea cel Mare - între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă” din 2000 a constatat că a fost “singura mare înfrângere suferită de un sultan otoman direct pe câmpul de luptă din partea unui şef de stat creştin, în toată istoria imperiului semi-milenar”; dacă bătălia a fost a doua oară pe malul Balcanic al Dunării, în Valea Timocului şi nu ca prima oară în Valea Argeşului (căci locaţia nu e sigură), desigur că Gherganii Kosovari s-au remarcat în luptă - alături de Vodă Mircea - dovadă fiind dregătoriile lor la Curtea Ţării Româneşti: când au obţinut mutarea capitalei la Târgovişte, ei erau activi în stat deja de mulţi ani (iar conducătorul lor Nicodim de 37 de ani). Pentru Mircea “cel Bătrân”, Nicodim avea statutul special de “duhovnicul domniei”, Vodă fiind însoţit de el pe unde mergea (şi nu de mitropoliţi ori de alţi ierarhi); poziţia lui Nicodim însemna printre altele şi că nu săruta mâna domnitorului (aşa cum trebuiau s-o facă mitropoliţii şi ceilalţi ierarhi): până la el și inclusiv până la urmașii direcți Gherga – care în secolul XV au condus ortodoxia Românilor – clerul era subordonat domnitorului, apoi situația inversându-se (domnitorii ajungând supervizați de cler), schimbarea stilului apărând datorită puternicei influențe în Biserica Ortodoxă Română a preoților Gherga.
După cruciada eşuată la Nicopole / Bulgaria, când cavaleria uşoară a lui Mircea “cel Bătrân” n-a fost invitată la şarja cavaleriei grele a nobilimii occidentale şi n-a luptat, domnitorul a reuşit să revină pe deplin la cârmuirea Ţării Româneşti (pe ambele maluri ale Dunării, aşa după cum îi era titulatura). Bavarezul Johann Shiltberger - oştean în bătălia de la Nicopole din 1396 - a fost impresionat de Români, pe care i-a descris ca “foarte bărboşi”, la care savantul Petriceicu Haşdeu a comentat în 1875: “la noi, ‘bărbat’ înseamnă în genere om matur şi energic (fie el cât de bine ras); toate popoarele au avut deopotrivă câte un timp de ‘bărboşie’, care s-a răsfrânt până la un punct în limbă. De exemplu, în Latina medie, ‘barbatus’ era sinonim cu ‘princeps’ (acelaşi înţeles de onoare a conservat cuvântul ‘barba’ şi în unele dialecte Italiene); Romanii - atât de caracteristici în urmă prin feţele lor netede şi lucioase - nu avuseseră bărbieri până în secolul III î.C., ba şi atunci au trebuit să şi-i aducă tocmai din Asia”. (Când au început bărbieritul, Romanii de fapt au imitat inovaţia militarilor Makedoni din secolul anterior iar la început se rădeau doar cei din armată: preluarea obiceiului în Imperiul Macedon a fost de la războinicii lor Anatolieni, vorbitori nativi de Greacă, între care foarte marcanţi pe atunci erau “Barbarii” Gherghiţi). Bănăţeanul Mircea Rusnac în “Istoria şi tradiţiile craşovenilor” a scris că “după înfrângerea de la Kosovopolje din 1389, mulţi sârbi s-au refugiat şi ei către nord, ajungând inclusiv în Banat. Unii din aceia au rămas în zona Caraşovei. Dialectul vorbit de ei semăna cu cel de pe cursul superior al Moravei unde slavii convieţuiseră mult timp cu aromânii. Emil Petrovici considera chiar că ‘dialectul caraşovenilor pare a fi limba sârbească vorbită de români’. Acesta păstrează cuvinte arhaice, deoarece trăind izolaţi în Banat el nu a mai evoluat ca limba sârbă actuală. Se mai întâlnesc şi cuvinte româneşti dar şi albaneze, acestea având un substrat traco-iliric. Iar între numele de familie ale craşovenilor sunt foarte multe de origine română precum Gherliţă, Gherga, Gruia, etc. Aceştia însă s-au contopit cu populaţia slavă, lăsând doar menţionata amprentă a elementului românesc. Strămoşii lor au fost albanezi, aromâni, bosniaci, bulgari, români şi sârbi, rezultând un amestec de populaţie rar întâlnit”. În 1996, profesorul Dumitru Blaj a observat că “Ghera era cleştele de prins cercuri înroşite numit aşa de vechii slavi şi de aici s-au numit Gherghe, Gherghel, Gherguţ, Gherghelaş, Gheorghe, ş.a.; apoi, peste veacuri, din trufie, mândrie, acaparare, din dorinţa de a se pierde orice obârşie, au transformat numele după felul lor de a pronunţa şi cuvânta şi astfel le-au înscris în acte”.
Răspândirea genelor N în Serbia (cu albastru)

Este de remarcat că acum în Bosnia, Țară vecină cu Serbia, MunteNegru şi Croaţia (numele Roman era Bossina iar cel bizantin era Bosona / în 1373 o bună parte a sa fiind în Vlahia “Mare”, notată “Major Vlachia”), grupul genetic patern “N” - ca al Gherga - are cel mai mare procentaj din Europa, în afara Bazinului Ră / Volga şi zonei Baltice: de 3 ori mai mult decât în Serbia: de exemplu, corespunzător actualelor analize, mutația genetică masculină Gherga e prezentă și azi lângă granița Bosniei, la Șlijvovița 43,48 lat. N, 19,39 long. E. Corespunzător studiului din 2010 coordonat de geneticienele Sheyla Mirabal și Tatjana Varljen de la Universitatea din Miami / SUA, procentul “N” printre Muntenegrenii actuali e de 1,5%. În Bulgaria, procentul genetic patern “N” e similar celui din Serbia; în 2013, geneticienii Sena Karachanak, Viola Grugni, ş.a. au afirmat: “Haplogrupul ‘N’ - distinctiv pentru populaţiile Asiei Centrale, Altaice şi Turcice - apare într-o frecvenţă neglijabilă, ceea ce sugerează că o ascendenţă comună a proto-Bulgarilor cu asemenea populaţii a fost nesemnificativă. Istoric, în etnogeneza Bulgarilor au contat Tracii iar apoi cei sosiţi aproape concomitent la începutul Medieval: Slavii şi proto-Bulgarii. La sfârşitul secolului VII, Asparuh - considerat de sorginte Turcică - a întemeiat Bulgaria Danubiană preluând conducerea peste Slavii tocmai aşezaţi în zonă. Proto-Bulgarii iniţial erau din ceea ce Indienii numeau Balhara iar Grecii numeau Bactria, de la poalele Pamirului şi Munţilor Hindu Kuş; în Europa, ei au fondat ceea ce bizantinii au numit Marea Bulgarie pe Volga şi apoi Bulgaria Dunăreană. Turcologii nu consideră proto-Bulgara ca limbă Turcică, ci Est Iraniană; inclusiv vechile calendare Bulgar şi Turc erau diferite. Toate sursele Medievale timpurii au menţionat invazia unei populaţii foarte numeroasă de Bulgari, cu o puternică forţă armată; deoarece maternal analizele genetice au relevat că femeile în Bulgaria sunt majoritatea urmaşe autohtone, pe linia masculină examinările genetice au condus la concluzia că practic impactul genetic ‘N’ în Bulgaria nu există”.
Aglomerări ale bărbaților genetic Gherga în 2015
În Ungaria, analizele genetice au relevat că în prezent răspândirea grupului patern “N” ca al Gherga este şi mai redusă decât în Bulgaria sau Serbia, chiar dacă rezultatele au arătat că stăpânii Panoniei - ca Attila / împăratul Hunilor în secolul V sau Arpad / întemeietorul Țării la începutul secolului X - erau genetic “N”; Ucraina, cea mai mare Țară vecină cu România, acum are şi cel mai mare procent de populaţie patern genetică “N” ca Gherga dintre vecinii României: peste 5%.
Steagurile Românilor și Ucrainenilor
Dr. Neagu Djuvara - de origine Aromână, strămoşul Giuvara fiind din Ianina - în 2002 afirma că Serbia Medievală, care primise mai de timpuriu altoiul culturii bizantine, a avut un aport neîndoielnic la dezvoltarea culturală a Ţării Româneşti în primele 2 veacuri ale existenţei sale (adică secolele XIV-XV): “Primele generaţii ale domnitorilor Români, până la Mircea cel Bătrân de exemplu, erau înrudite cu dinastiile din ţările vecine: astfel, s-au încuscrit primii Basarabi cu ţarii Bulgari, cu regii Bosniaci, cu despoţii Sârbi, etc.; de abia mai târziu, când - din pricina dominaţiei otomane - a scoborât oarecum statutul internaţional al domnitorilor Români, au început aceştia să se mulţumească cu alianţe în rândurile boierimii locale”. Domnii Români s-au “revanşat” când Serbia a fost redusă la starea de paşalâc iar relativa avuţie a domnitorilor Români şi dorinţa lor de a veni în ajutorul ortodoxiei au făcut din ei, timp de veacuri, marii ctitori şi ocrotitori ai aşezămintelor creştine din Balcani. Otomanii au intrat în Europa datorită împăratului bizantin Ioan Cantacuzino 1347-1354, încoronat la Biserica Blachernae / atunci cea mai importantă din Constantinopol / Tracia după Catedrala Sf. Sofia”, care în disputa violentă cu ginerele său Ioan Paleologu - pretendent la tronul imperial - i-a chemat în ajutor de dincolo de Bosfor şi apoi n-au mai plecat; ţinând cont că sora împăratului Ioan Cantacuzino era măritată cu fiul lui Gheorghe / Grigore “Acropolitul”, în 1353 Ioan Paleologu l-a invitat ca mediator în conflictul cu socrul său pe Sf. Grigorie “Palama”, adică “Isihastul” 1296-1359, născut în Constantinopol / Tracia - discipolul Sfântului Grigore “cel Tânăr”, ctitorul Mănăstirii Grigoriu / Gregorios de pe Muntele Athos / Macedonia - prăznuit la 14 XI, ucenic al lui Grigorie “Sinaitul”, care însă a fost luat prizonier de otomani: privind autohtonia acelor Grigore / Gheorghe din capitala bizantină, e de reţinut că Strâmtorile Bosfor şi Hellespont dintre Mările Neagră şi Mediterană iniţial se numeau Cherchel şi Dardanele, în legătură cu străvechii Gherghiţi / Ghergari din zonă - Gardienii Strâmtorilor - iar despre Sacrul Munte Athos din Macedonia e de observat că se află în Peninsula Halkidiki / Chalki-dikos, literar numele Chalki-dikos / Gharghi-dikos al Peninsulei însemnând “a lui Gharghi” (“dikos” fiind “a lui” / este de ştiut şi despre portul capitalei Chalki-diki că e Gherakini / Yerakini 40,17 lat. N, 23,27 long. E, numit astfel după legendara regină Gherakina care a locuit acolo cândva). Sf. Grigorie “Sinaitul” este prăznuit de Bisericile Ortodoxe Română în 6 IV: s-a născut în Vestul Asiei Mici / lângă Izmir și a fost duhovnicul Sf. Grigorie “Palama”; țarul Lazăr al Serbiei – din clanul Gherbali – și-a avut prima ctitorie în 1378: Mănăstirea Gornjak 44,15 lat. N, 21,32 long. E din Craina / Timoc (avându-l ca primul stareț pe bătrânul călugăr Grigorie / cuvios isihast), moaștele Sf. Grigorie “Sinaitul” fiind în capela cu hramul “Sf. Nicolae” amenajată în Grota de deasupra Bisericii Mănăstirii, căci acolo Sfântul a trăit o perioadă.
Academicianul N. Iorga a scris în 1916 - când încă exista Imperiul Otoman - despre intrarea otomanilor în Europa (care au profitat de cutremurul din 1354 ce a distrus sistemul de fortificaţii al Peninsulei Gallipoli - strategic cu mare importanţă pentru controlul Strâmtorii Dardanele - capitala provinciei Trace Gallipoli fiind Cardia 40,32 lat. N, 26,44 long. E, oraş întemeiat de Cariani): “Se crede de obicei de mulţi cari nu cetesc îndeajuns, că Turcii au venit ca o vijelie teribilă, învârtind iataganele şi tăind capete de creştini în dreapta şi-n stânga. Turcii nu erau însă nebuni, ci oameni foarte practici, cari căutau pământ şi robi şi nu tăiau decât unde trebuia, unde erau siliţi. Lumea îşi închipuie puhoiul cel mare al ‘păgânilor’ ca mii şi mii de oameni cari îneacă totul. Dar Turcii lui Urcan / Orchan (1326-1359) erau doar o biată bandă. Turcii au intrat în Gallipoli în urma unui cutremur. Nu ei au dărâmat însă zidurile, ci cutremurul pământului, şi Barbarii, cari stăteau afară ca nişte cete de lăieţi, dar înarmaţi, intrară şi se instalară în pieţele ale căror ziduri căzuseră de la sine”. (Este de observat că Românii numeau ostaşii otomani drept “Cârjali” - ca pe Barbari - în Turcă utilizându-se “Kircali” / “Kirzali”, Ruşii folosind “Kirdzali”, etc).
Imperiul Otoman
Din punct de vedere al dreptului islamic practicat de otomani, conceptul a fost că Imperiul Otoman era “Casa Islamului”, statele tributare vecine formau “Casa Păcii” iar restul însemnau “Casa Războiului” (a inamicilor islamului). Cadrul juridic al statelor-tampon ce formau “Casa Păcii” păstra nealterată entitatea statală şi permitea autoconducerea, în schimbul unui bir (plata unui tribut şi facilităţi de război), fiind aplicat în zonele dintre lumea musulmană şi cea nemusulmană, ca Transoxania - regiunea dintre Fluviile Amu-Daria şi Sâr-Daria - Armenia, Africa de N, etc.; cele 3 state din N Dunării cu populaţii majoritar Române - Transilvania, Valahia şi Moldova - erau în “Casa Păcii” (în Transilvania influenţa externă fiind dublată datorită şi celei Ungare): de exemplu, negustorii din regimurile tributare la vămile Imperiului Otoman plăteau taxe mai mici decât “duşmanii islamului”. Românii au fost singurii SE Europeni care şi-au menţinut Țările Medievale în timpul otomanilor (toţi ceilalţi pierzându-le pe ale lor), supravieţuirea ca entităţi politice datorându-se îndeosebi talentului boierilor: de pildă, în S Dunării, Armânii / Aromânii s-au înţeles mereu cu otomanii (luptele dintre ei fiind doar când una din părţi exagera prin nerespectarea celeilalte) iar în N Dunării, Imperiul Otoman n-a ridicat moschei; ca exemplu de înţelegere cu otomanii, Vodă Mircea “cel Bătrân” al Ţării Rumâneşti a aranjat - prin anturajul boierilor Aromâni / cei mai proeminenţi dintre aceia fiind stolnicul Zorza / Gorga şi paharnicul Gherghina / Gherghinu - cununia fiicei sale cu băiatul sultanului Baiazid (acel sultan a fost însurat cu o fiică a ţarului Lazăr şi a prinţesei Miliţa Nemania / de aceea la Rovine în 10 X 1394, Sârbii luptând alături de otomani) şi l-a sprijinit pe junior să ia în 1411 puterea în Imperiul Otoman sau ulterior, în Tratatul de la Adrianopol din 1460 dintre Vodă Vlad “Ţepeş” / nepotul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” şi sultanul Mohamed “Cuceritorul” / strănepotul sultanului Baiazid, a fost stipulat explicit: “nu va exista niciodată nici o moschee în nici o parte a teritoriului Valah”. De altfel, în jumătatea de mileniu anterioară ieșirii Țării Române din Imperiul Otoman (independența României a fost proclamată în 1877) între oto-mani / oamenii lui Allah și Ro-mâni / Valahi au fost în total mai multe perioade de acalmii decât de beligeranțe; așa ceva se poate conecta cu ceea ce a existat imperial înainte, având tot acolo capitala, anume Constantinopol / Istanbul în Tracia: bizantinii nu i-au avut în Imperiul lor pe Românii din N Dunării (bizantinii ar fi vrut, însă nu au reușit extinderea serioasă vreodată, ceea ce înseamnă că a existat o organizare deosebită dincolo de Fluviu).
Gherga (scris otoman)
Lingvistul Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti - prin “Influenţe romane şi pre-romane în limbile slave de sud” din 2003 - a afirmat: “Instituţia boieriei este specifică sud-estului european. Termenul este echivalent cu ‘boar’ însemnând ‘păzitor de vite’ dar şi uneori ‘proprietar de vite’: derivat românesc apărut cu siguranţă în mileniul I. Relaţia dintre vite şi bogăţie reflectă un mod de gândire al unei societăţi tradiţionale. Nu este de mirare că într-o regiune depărtată de sud-estul european, în India, este întâlnit în mod asemănător Gaekwar (în pronunţie Ghecuăr) pentru conducător, iniţial ‘paznic de vite’. Sensul dezvăluie procesul de apariţie al termenului: paznic de vite - proprietar de vite - om bogat. Boieria a avut iniţial o conotaţie rurală, a omului înstărit de la ţară şi n-a fost o instituţie impusă, ci s-a creat din realitatea specifică a satului tradiţional al romanităţii răsăritene”. Cronicarul Ducas - care locuia într-o casă din faţa Insulei Lesbos - a scris, curând după căderea în Tracia a Constantinopolului, despre otomani: “Nu numai neamurile atât de multe şi de numeroase de până la Dunăre dar şi pe Românii de peste Dunăre i-au supus până la urmă, ba chiar şi pe Unguri, mulţime fără număr, i-au împuţinat; şi nu numai Turcii din vecinătate fac incursiuni de pradă dar şi cei din Tracia şi cei vecini cu Serbia. După mine, azi este mai mult neam de Turci de la Strâmtoarea Dardanele până la Dunăre decât cei care locuiesc în părţile Anatoliei: vorbesc de cei supuşi sultanului coborâtor din urmaşii lui Osman, de cei din pământul Asiei şi de cei care locuiesc în Frigia; dar ce să mai spun? Cei care stau în hotarele Armeniei, cei din Capadochia, cei din Cilicia, cei din Licia şi cei din Caria dau năvală până la Dunăre ca să-i prade pe creştini. După ce năvălesc de mii de ori asupra celei mai mici dintre regiuni, ei tot mai vin hoţeşte şi - după ce pradă - fug. Aceste lucruri au făcut pustie întreaga Tracie până la marginea Dalmaţiei, ele i-au împuţinat pe Albanezi - care erau un neam foarte numeros - la fel şi pe Români; pe Sârbi şi pe bizantini i-au nimicit până la capăt”. (Osman Ghazi 1258-1326, supranumit “Negru” - fiindcă era Nordic - la început guverna districtul Sogut al tribului Sogut din NV Anatoliei / fosta Frigie, cu reşedinţa numită Sogut, cucerită de la bizantini în 1231 de către tatăl său; şi-a început domnia în 1281, fondând Dinastia Osmanlâilor şi Imperiul Otoman, remarcându-se vizual prin mâinile lungi până la genunchi şi prin purtarea consecventă a unui turban de in alb înfăşurat în jurul unei tichii purpurii / roşii: fiul său - primul sultan otoman / din Dinastia Osmanlâilor Ghazi - era blond cu ochi albaştri, având pielea deschisă la culoare şi a fost un bărbat foarte înalt, el fondând Imperiul Otoman odată cu declararea independenţei - în 1299 - deja atunci în N Dunării existând oficial Ţara Românească de 9 ani).
Bănia / Oltenia
După întemeierea Ţării Româneşti, facilitatorii legăturilor Trans-Dunărene au fost mai ales puternicile clanuri Aromâne ce dominau îndeosebi Oltenia (printre care au fost Gherganii din Coşava / Kosovo migraţi acolo, activi mai ales la curtea lui Vodă Mircea “cel Bătrân”, când şi-au început exersarea oficială a dregătoriilor în Ţara Românească). Unirile matrimoniale între boierii Balcanici şi cei Olteni - pe lângă Ghergani - au fost frecvente apoi mai ales în familia Craioveştilor / Kralevski (crai = cârmuitor), mult anterioare celorlalte familii Oltene; conform istoricului Român Dan Pleşia 1912-1997, Craioveştii ar fi fost descendenţii cneazului Ioan, a cărui familie a stăpânit moşii Oltene în secolul XIII, inclusiv Strehaia (legătura onomastică a proprietarilor moşiei Craiova de pe Jii cu Craina / Krajna - adică Timoc / regiunea vecină de peste Dunăre cu capitala la Dii, adică la Vidin - este evidentă: e de ştiut şi că până în vara anului 2014 primarul Vidinului a fost Gergo Gergov / destituit la intervenţia unui serviciu secret al Bulgariei, deoarece deţinea ilegal monede Romane din secolul III). Gradul cel mai înalt la boierii Ţării Româneşti, marele ban al Craiovei, a fost înfiinţat pentru cumnatul Craiovescu în 1495 de marele pârcălab Gherghina - cârmuitorul de fapt al statului atunci, căci nepotul său, domnitorul Radu “cel Mare”, era bolnav de gută = “boala regilor”, respectiv tulburarea metabolică a articulaţiilor - dregătoria nemoştenindu-se ereditar (dregătorii erau miluiţi de domn pentru serviciile fidele cu pământ / moşii, ca boieri); de asemenea, în Ţara Muntenească / Românească n-a existat dregătoria de “mare pârcălab” până la Gherghina: “guvernatorul” care a decis astfel (fiind ruda apropiată a lui Vodă). Prin înalta demnitate în Ţara Românească conferită la sfârşitul secolului XV de înaltul dregător Gherghina boierilor Craioveşti a fost recunoaşterea lor ca succesori ai vechiului statut de “banoveţi” - Basarabi din Oltenia - avut dinaintea fondării statului cu care Gherga din strămoşi a lucrat şi s-a înrudit (un act din 1538 numea întreaga Oltenie - Bănia - ca “Banatul Giului” / Jiului). Pentru secole - în Evul Mediu - puterea în Valahia / Ţara Românească a fost exercitată de câteva zeci de familii, majoritatea ajungând înrudite între ele. De exemplu, “Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească, secolele XIV-XVII”, coordonat în 1971 de academicianul Nicolae Stoicescu, indică pe Gherghina din secolul XV ca strămoşul Bălenilor, Grădiştenilor, ş.a.; e de ştiut că printre strămoşii Bălenilor / Bălăcenilor genealogul Român Gheorghe Ghibănescu 1864-1936 a menţionat existenţa la mijlocul secolului XIII - conform baladei “Nunta lui Duşan” - a lui Basarabă / Bălacico, trimis de cneazul Mihai Lutin / Litovoi din Oltenia să lupte împotriva prinţului Sârb Milutin / “Mi-Lutin” Nemania, ca să răzbune “domniţa alungată cu ruşine” (Românul a pierit atunci iar Sârbul - care a preluat puterea în statul său ca rege în 1282 - a ajuns să se însoare cu prinţesa Ana, fiica ţarului Gherghi al Bulgarilor): domniţa izgonită din Serbia de Milutin / “Mi-Lutin” (Ştefan Nemania), când acela a auzit că i-a murit tatăl, era fiica lui Lutin / Lyten Vodă - numit comasat Român ca Litovoi / “Laten”, respectiv catolic - verişoara ei primară Ana, fiica lui Ivanco / Iancu “Bărbat”, fiind cea care apoi s-a măritat cu G/herţegul Negru Vodă = ducele Amlaşului şi Făgăraşului şi l-a născut pe Basarab “Întemeietorul”: acela - printre alţi copii - a avut-o ca fiică în Dinastia Nemania pe Ruxandra, mama Sfântului Nicodim (ea măritându-se cu Armânul Kosovar Gherga). Cununia Anei, nepoata Latinului “Lutin”-Vodă / Litovoi (deoarece era fiica fratelui lui, Ivancu / Iancu “Bărbat”, ei zicându-i-se - conform Genealogiei Cantacuzinilor - “Chiajnă” / adică “fata cneazului”), s-a petrecut după răscumpărarea tatălui ei de la Maghiarii cârmuiți de Ladislau Cumanul, care l-au capturat cu ajutorul magistrului Gheorghe, pecetluind alianţa banoveţilor - adică a Basarabilor Olteni - cu neamul G/herţegului Negru Vodă, după cum a consemnat cea mai veche cronică Română; astfel a început oficial şi totodată mai lărgit Dinastia Basarabilor în Ţara Românească (la acel moment, probabil erau deja înrudiţi Cărăşanul Negru şi Veneţianul Gherga, în Ţinutul Făgăraşului, stăpânirea în S Carpaţilor - cu cununii anterioare iar apoi marcată de “descălecare” - fiind foarte justificată de mariajul respectiv, căci la întemeierea statului n-au fost lupte, având dinainte proprietăţi mari în Muntenia): Basarabii din neamul Anei au trecut Carpaţii din Oltenia spre N, ea cununându-se în Făgăraş iar altă rudă ajungând în Maramureş (anume bunicul lui Bogdan, cel care a “descălecat” în Bucovina şi oficial a întemeiat statul Medieval al Moldovei din secolul XIV / Țara Moldovei existând în diverse forme de organizare din secolul XI, după disoluția Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân). Istoricul Neagu Djuvara a observat - prin “Saga Grădiştenilor” - că “obiceiul străvechi în Ţara Românească era de a avea mai multe nume în aceeaşi familie, după moşii sau filiaţie maternă” iar cercetătorul Român Ovidiu Stângă a scris: “În Evul Mediu, noţiunile de fiică, fiu, nepot, ş.a., se aplicau nu numai asupra rudelor directe, ci şi gradelor indirecte: fiu de suflet, spiritual, etc. (sentimentele faţă de un fiu spiritual puteau fi la fel de profunde ca acelea faţă de un fiu natural, la care părintele spiritual ţinea la fel de mult ca la propria progenitură, sprijinindu-l, ajutându-l, fiindu-i alături în toate cele)”. Din secolul XVI au început să se înmulţească înrudirile cu familiile din Imperiul Otoman, fără ca demnitatea familiilor Româneşti să aibă de pierdut. Noii pretendenţi, dacă nu puteau dovedi o ascendenţă veche, erau susţinuţi de o situaţie economică prosperă şi prin cununie deveneau membrii unor neamuri nobile din Ţara Românească. De altfel, s-ar putea să fi existat o încercare de selectare şi omogenizare a unor noi familii aristocratice creştine din Imperiul Otoman, cu mare putere economică şi înrâurire asupra Patriarhiei din capitala Imperiului. Înrudirile dintre marile familii, respectiv cununiile, au fost momente importante în viaţa înaltei societăţi locale, însoţite de mare fast, prilej de petrecere şi dans. O astfel de nuntă avea cheltuieli pe care nu şi le puteau permite decât cei bogaţi. Soţia era cea care aducea zestrea într-o cununie, nu soţul. La cununie se discutau toate condiţiile materiale ale viitoarei perechi şi se încheia un fel de contract matrimonial; exista obiceiul ca în cazul lipsei copiilor şi a decesului soţului înaintea soţiei averea să se întoarcă la socrul acesteia şi la familia lui iar în cazul decesului prematur al soţiei, soţului îi revenea o cotă parte din averea soţiei, ce se discuta şi se stabilea înaintea cununiei iar restul revenea familiei ei. În Evul Mediu la Români cel mai cunoscut dans de societate era hora: cerc de dansatori în mijlocul căruia erau lăutarii; dansul femeilor cununate era străvechi - numit Romeica - interpretat numai de femei care fluturau batiste brodate (melodiile erau produse de cobze cu corzi din maţe şi fluiere inegale / naiuri, mânuite pentru a scoate sunete “dulci” şi de mare efect, căci dansul Armânesc era nelipsit la curţile boiereşti şi domneşti). Asigurarea descendenţei a fost unul dintre aspectele importante ale cuplurilor (de altfel, printre influenţele Anatoliene în actualul spaţiu Român sunt şi refrenele Frigiene din unele balade Oltene, transmise de-a lungul timpului, din vechime până în Epoca Modernă). Dumitru Ioan = Take Ionescu (premierul României în 1921-1922), Aromân după mamă, a afirmat: “Burghezimea de azi din țară este formată mai mult din Români Macedoneni decât din Greci” (adică din Eleni Fanarioți); într-adevăr, Aromânii / Armânii (mai ales Makedo-Românii) au fost constant puternici în fruntea boierilor - nobililor / dregătorilor - unii ajungând respectiv și domnitori ai Rumânilor / Românilor. De altfel, anterior cu un sfert de mileniu, stolnicul Constantin Cantacuzino - din familia adversară boierilor Băleni ai Țării Românești / descendenți Gherghi - a scris contelui Italian Luigi Marsigli: “Trebuie să știți, din câte familii nobile se găsesc în prezent în Țara Românească și în Moldova, că nici una nu este adevărată și curată Valahă sau Moldovenească iar dacă se găsește vreuna, e josnică și aproape necunoscută; cele ce sunt astăzi nobiliare sunt toate provenite din Greci și din Bulgari. Basarabii sunt nobilii proveniți din împărații și principii Bulgariei, care - surprinși de tirania otomană - s-au răspândit prin diverse regiuni ale lumii și au venit și în Țara Românească. Se mai găsesc și alte familii nobiliare în aceste părți din cei cu ascendență Bulgară, ca și Craioveștii, și alții din care foarte puține mai sunt și acum, și dintre acestea au fost Buzeștii, care au cumpărat cu prețul propriului lor sânge acele nobilități, care prin natura firii nu le aveau. Pe scurt, toate aceste familii, care sunt în prezent în Țara Românească, sunt de origine locali sau din ascendență Grecească ori Bulgară, fiind certă vechimea acestora de secole”. În Valahia / Ţara Românească, nobilele Ghergane au fost luate în căsătorie de Vodă ca Vlad Călugărul” pe Rada, Pătraşcu cel Bun” pe Voica, Mihai Viteazu” pe Stanca, de mari boieri ca Danciu Craiovescu pe Hrusana, Stroe Buzescu pe Sima, ş.a.; a fost şi invers: nobile Române s-au măritat cu puternicii Gherga, ca prinţesa Ruxandra / fiica lui Vodă Basarab “Întemeietorul”, prinţesa Neaga / sora lui Vodă Neagoe Basarab, ş.a. (practicându-se inclusiv cununii între rude, ca acelea dintre ramurile Gherga din Ghergani şi Gherghiţa - mai ales din motive pecuniare - păstrându-se astfel cumva ancestralul tribalism). Legăturile acelui timp Medieval dintre lumile Balcanică şi Românească erau mijlocite inclusiv de către Gherga (cei din Ţara Românească având contacte cu cei rămaşi în Balcani până la încheierea Evului Mediu / de-a lungul ocupaţiei otomane, între sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XVIII). Ultimii Armâni / Aromâni Gherga au sosit în România la începutul secolului XX, denumiţi “Machedoni” / “Machidoni” după regiunea Balcanică de unde proveneau, ca de pildă gazda Gheorghe Gherga din 1949 în Camena 44,48 lat. N, 28,36 long. E / judeţul Tulcea a haiducilor Dobrogei - luptători Aromâni anticomunişti (Macedo-Românii / Aromânii sunt cei care vorbind Româna veche au în caracteristica vorbei introducerea unui “a” protetic înaintea cuvintelor ce încep cu anumite consoane, inclusiv în vechile denumiri de Armâni / A-Români, A-Ţigani, etc). Un exemplu relativ recent de scriere publică “Gherga despre Gherga” (sinonim procedează şi prezenta lucrare) a oferit “Revista Comunităţii Armâne din România” 4 / 2006 - printr-un material de o pagină intitulat simplu, “Gherga” - în care Ianula Gherga din Cogealac 44,22 lat. N, 28,33 long. E / judeţul Constanţa a scris despre soacra ei Gherga; în 2011, Maria Gherga din Timişoara / născută Guţu (un vechi nume derivat din Guţi, existent înainte de Geţi / Goţi) la 15 II 1938 în Cirecoi 43,43 lat. N, 27,07 long. E - sat în comuna Uzulchioi din judeţul Durostor, azi Prohlada din comuna Dulovo, judeţul Silistra / Bulgaria - mutată la Eschibaba 44,46 lat. N, 28,33 long. E / azi Stejaru din judeţul Tulcea, cu locuitorii acum majoritari Grămoşteni, unde bunicul ei matern Gheorghe Bratu a fost primar liberal şi apoi cununată în Banat cu Vasilie Gherga, afirma că Aromânii în Dobrogea erau cei mai buni vecini (s-a stins din viaţă la Timişoara în 27 VII 2012: mama autorului acestei lucrări). În Cadrilater (Sudul Dobrogei) unde România “Mare” a avut 2 județe - Durostor și Caliacra - conform profesorului Anastase Hâciu în cartea “Aromânii” din 1936, opera “firma Gurguli, condusă de 4 frați, proprietari urbani, cu comerț de cașcavaluri în portul Cavarna din județul Caliacra (Toma, fiul lui Giorghi Gurguli, este negustor manufacturier la Salonic); frații Gargala au în Cadrilater aceeași ocupație ca și în Detroit / Michigan: automobile pe piață”. În Constanța / cel mai mare oraș din Dobrogea, dinaintea primului război mondial, Aromânii frați Gheorghiu rulau Hotelul Regal - cu Restaurantul Regal și Berăria Regal - editând acolo și “Revista teatrală” (cu apariții de 3 ori pe săptămână, în perioada Iulie 1913 - Mai 1915).