 |
| Răspândirea Tăbliţelor neolitice |
Vechii oameni - pre-diluvieni - n-aveau nevoie de scriere: de aceea, nici n-au utilizat-o; noii oameni însă - ca de exemplu cârmuitorii nou formatului Imperiu Atlant după ce Homo Sapiens a rămas singura specie umană - au avut scriere (aşa după cum a consemnat şi filozoful Platon, despre Columna scrisă din Templul central aflat în capitala Atlanţilor), de acolo așa ceva păstrându-se şi răspândindu-se în lumea post-diluviană, începând cu Vechea Civilizaţie Europeană / mileniul VII î.C. Anticul filozof Platon a indicat gravarea Legilor Atlante cu vizibilitate în centrul AtlantIdei (la sfârșitul paleoliticului, acoperite de apele din V Pontic = spațiu stră-Român). Biblia în Vechiul Testament / “Facerea” 3:3 a localizat Pomul cunoașterii (binelui și răului): “în mijlocul Raiului”. Capitala Atlantă era în mijlocul Imperiului Atlant iar “Pomul cunoașterii” - indicat biblic - era Columna inscripționată cu Legile Atlante: așa - din vremuri ancestrale - au fost cunoscute ce era bun și rău (e de știut că în Anatolianul Gobekli Tepe - la marginea Sud-Estică a fostului Imperiu Atlant - sunt o mulțime de coloane în formă de “T”, ca niște trunchiuri de pomi cu brațe susținând acoperișurile structurilor Sanctuarului de acolo, pe care erau inscripționate / gravate viețuitoarele existente, similare unor străvechi reprezentări cartografice, pentru orientări, foarte utile paleoliticilor nomazi vânători-culegători). Gravări de semne în spațiul stră-Român au fost găsite în ulterioarele zone neolitice de la Gherdap / Banat, Tărtăria / Ardeal, Râul Bistrița / Moldova, etc. Diverși cercetători au observat similitudini între semnele de scriere din Epoca Pietrei și semnele de scriere din etapa următoare, anume din Epoca Bronzului, pornind de la cele mai vechi din lume - existente în spațiul stră-Român - până la hieroglife, scrierile “liniare” din zona Egeeii, ș.a.m.d. (în spațiul României s-au regăsit anumite semne străvechi similare pe Tăblițele de la Sinaia ale Geto-Dacilor, la complexul rupestru din Basarabi-Murfatlar, în Cronica Rohonc, prin runele utilizate de Secui, etc., de exemplu cronicarul Simon de Keza - din secolul XIII - în “Gesta Hunnorum et Hungarorum” arătând că Secuii “amestecându-se cu Vlahii se zice că se foloseau de literele lor”; de altfel, vechii Maghiari știau că și literele chirilice - inovate în secolul IX de călugări Macedoneni pe vechile baze glagolitice și propuse întâi Vlahilor din Panonia - erau Românești iar anterior cu jumătate de mileniu, anume în secolul IV, alfabetul Gotic exersat la Dunărea inferioară de episcopul Ulfila / “Ulf-ila”, originar de lângă Sanctuarul Gherga, a fost cel Getic, ajuns proto-German). Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 1:9 a cugetat că scrierea nu era mai veche decât regii “căci este o imposibilitate ca scrisul să fi fost descoperit într-o vreme atât de depărtată, încât să fi existat pe vremea celor dintâi regi”; așadar, întâi a fost regalitatea iar apoi s-a ivit scrierea: cu primele semne au fost fixate legile (privind ce era bun și ce era rău). Se ştiu cine erau vechii şi noii oameni: vechii oameni au fost vânătorii şi culegătorii paleolitici iar noii oameni au fost cei așezați printre ei datorită aglutinării umane din urmă cu 10 milenii (fenomen dovedit ştiinţific ca întâmplat în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic); noii bărbaţi - printre care erau cei aparţinând grupului genetic masculin Gherga - s-au cununat mai ales cu muierile aparţinând celui mai vechi grup genetic feminin din Europa / recunoscute ca străvechile Amazoane. Cu toţii erau credincioşii Marii Zeiţe Ghirga - Mama Pământului - pe care o adorau mai mult decât în forma spusă, deja şi în forma scrisă la Potopul Pontic şi după aceea, în cursul neoliticului; aşadar, despre Gherghi se poate afirma şi că au figurat printre “părinţii” scrierii: o premieră mondială în Vechea Lume. În “Dacia Ariană”, cercetătorul Român Petre Morar a cugetat (în scris): “Cum se justifică scrisul pe plan social? Lipsa scrisului timp de multe milenii nu i-a oprit pe oameni să-și transmită limba și cultura din generație în generație. Transmiterea orală de cultură se face până în ziua de azi. Există și la români genul popular numit ‘banc’. Acesta a început să circule în forme scrise în ultima vreme dar adevărata sa natură este de creație orală. Oamenii nu se adună la ‘citit’ bancuri, ci se adună la ‘spus’ bancuri, pentru că limbajul ‘corporal’ și umorul de situații nu se complac în forma scrisă. Tot ca formă orală de transmitere se califică din plin poveștile populare, cântecele de petrecere, folclorul studențesc, șezătoarea. Lumea nu se duce la nuntă ca să citească note muzicale, ci ca să cânte și joace ceea ce este specific acelui mediu social. De pildă, noi știm (din documente scrise) că transmiterea orală a culturii era activă și puternică acum 3 milenii, când menestrelii mergeau din cetate în cetate ducând cu ei cântece, povești și legende. Constatăm că modalitatea de transmitere verbală de cunoștințe și informații nu este numai o chestiune de istorie sau de mijloace tehnice de înregistrare, deoarece există și în lumea contemporană pentru genuri specifice. În aceste condiții când și de ce s-a ajuns la scris ca modalitate de reprezentare a cuvintelor?” În urmă cu 2 milenii, Antici ca geograful Strabon din Anatolia, istoricul Diodor din Sicilia, ş.a., au indicat existenţa scrierii Pelasge, anterioară lor cu milenii; Elenul Platon a consemnat-o în Templul Atlantidei, deci din urmă cu 9 milenii (anterior lui cu 6 milenii și jumătate, așa cum a lăsat scris filozoful Antic). Corespunzător Dr. Radovaje Pesic din Serbia, arheologului Dragan Jacanovic de la “Muzeul din Pojarevăţ” / Serbia, cercetătorului German Harald Haarmann din Finlanda / Suomi, ş.a., la Gherdap s-a manifestat pentru întâia dată “pre-scrierea” (în lume); Dr. Harald Haarmann - în urma cercetărilor minuţioase - a susţinut că Scriptul Dunărean nu a derivat din alte scrieri, ci s-a format în spaţiul Carpato-Balcanic (având centrul la Gherdap), nefiind importat din alte locaţii: de fapt, Scrierea Dunăreană era cea Atlantă, continuată după disoluţia imperială din cauza Potopului Pontic (Scriptul “Dunărean” = “Atlant” folosea elemente din natură, cu simbolistică deopotrivă biologică şi abstractă, lineară sau geometrică, repertoriul fiind format din sute de elemente, reprezentând - prin prisma vânătorilor-culegătorilor - activitatea lor, sistemul de viaţă şi mai ales de credinţe, fiind îndeosebi dedicat religios). Până și în China neolitică, la Jiahu 33,36 lat. N, 113,40 long. E - lângă Fluviul Galben, într-un areal populat de bărbații cu profilul genetic Gherga - s-au găsit elemente ale proto-scrierii cu pictograme, datând tocmai din același secol LXVII î.C. al scufundării Atlantidei (timp când s-a format Marea Neagră iar în Gyagar / Gargya = India a pornit primul calendar).
 |
| Ceramică inscripționată la sfârșitul mileniului VII î.C. din Valea Gârbovei (Miercurea Sibiului) |
Academicianul Armean Grigori Vahanyan a observat asemănările dintre caracterele inscripţiilor rupestre din Caucaz şi cele ale Scriptului Dunărean din mileniul VI î.C. (sursa lor - de o parte şi de cealaltă a Mării Negre, în răsăritul şi apusul ei - nu era alta decât Civilizaţia Atlantă din Nordul coastei Anatoliene, ajunsă pe fundul Mării Negre în mileniul precedent, VII î.C. / propagarea fiind asigurată tocmai de Ghergarii atestaţi atunci în acele zone):
Ținând cont că la începutul mileniului VIII î.C. la bărbații Gherghi s-a petrecut ultima mutație genetică în Pamir iar la sfârșitul mileniului VII î.C. în Banat se aflau Gherghi - cele 2 capete ale traseului primordial al actualului tip patern Gherga / confirmate genetic, geografic, temporal, arheologic, lingvistic, etc. - se poate facil observa plasarea Armeană deopotrivă la jumătatea distanței și la jumătatea intervalului temporal în cauză: regăsirea acelorași caractere scrijelite în Caucaz și Carpați - de o parte și de alta a Mării Negre, pe ruta Gherga de la E la V - denotă atât proveniența scrierii din același loc (anume cel aflat între cele 2 lanțuri Montane Caucaz și Carpați, respectiv fostul Lac Pontic / acum Marea Neagră), cât şi prezența printre curierii “literați”, care au “alfabetizat” globul, a acelor Gherghi martori ai sfârșitului Imperiului Atlant, constituenți ai Civilizațiilor imediat succesoare / în apus Vechea Civilizație Europeană și în răsărit prima Civilizație post-diluviană independentă din lume, în N Indiei. Armenii / “Ar-menii” - adică oamenii Zeului Soarelui Ara / Ar, pentru ei acela fiind Creatorul - au constituit o străveche naţiune pe înălţimile din centrul Caucazului, între răsăritenii Albani, de la Marea Caspică (pe teritoriile de azi mai ales ale Azerilor şi Daghilor) şi apusenii Gorghi / Kolki, de la Marea Neagră (pe teritoriile de azi mai ales ale Georgienilor şi Adâghilor), cu vechi răspândiri îndeosebi printre Anatolieni şi Sumerieni / care le numeau tărâmul ca Arrata, ştiut drept acela de unde le-au sosit strămoşii, după cum a consemnat Epopeea “moşului”, adică vechiului Ghirga = Ghilga-meş, cel mai important rege al lor; de altfel, Caucazienii s-au răspândit în toate direcţiile cardinale, de pildă spre miazănoapte ajungând în Ural, Bazinul Volgăi, până în Nordul extrem EurAsiatic (în 2009, sumerologul Rus Alexander Kifisin a susţinut că imediat după Potop, între Nipru şi Dunăre exista tărâmul numit Arata). Vechii Armeni / “Ar-meni” = “Oamenii Soarelui” îl numeau pe solarul Zeu Ra invers, anume Ar (vorbitul pe dos, invers sau îndărăt era larg practicat în Vechea Lume); așa cum în Europa era venerat Ra de pildă de către stră-Români, în Africa - anume mai ales în Sahara - Sfântul Ra de asemenea era respectat: puterea sa era stimată ca supremă. Cândva, la răsărit Armenia / “Ar-Menia” s-a învecinat cu Media / Ghergania, Montana Ar-menie din apus fiind sub patronajul Zeului Soarelui Ar iar Ghergania / Ţara Magilor din răsărit - Media / Medea, din SV Mării Caspice - fiind sub patronajul Zeiţei Mamă: Me-dea / “Ma-dea” (“Ma” fiind de la Mamă iar “dea” de la divină); de-a lungul timpului, Armenii (foşti oameni ai Soarelui) au avut mult de a face cu Românii (foşti oameni ai Soarelui și ai Râurilor) iar ca oricând în istorie, inclusiv azi sunt mai mulţi Armeni în România decât Români în Armenia.
 |
| Steagurile Românilor şi Armenilor |
Atlanţii din Bazinul Mării Negre (al căror Imperiu a fost distrus în mileniul VII î.C. de Potopul Pontic), după cum a notat filozoful Platon, aveau inscripţii cel puţin în marele Templu din capitală iar Pelasgii - culegătorii, vânătorii şi pescarii Epocii Pietrei, cei care migrau ca păsările - le-au fost anteriori, utilizând scrierea / conform consemnărilor Anticilor; scrierea Pelasgă s-a regăsit la început prin scrijelirea semnelor / simbolurilor ca tatuaje, pe oase, pe fluiere, etc. iar apoi a fost atât în Caucaz pe stânci, cât şi la Gherdap în Scriptul Dunărean, inclusiv pe ceramică (Pelasgii şi după Potop şi-au continuat starea nomadă, în special în zona Nordică vechilor Greci, care i-au numit “Hiper-Vorei” / Hiperborei): de altfel, se poate observa că alfabetul zis “Grec” în Vechea Lume a apărut și a fost folosit deopotrivă de non-Greci (alfabetul rămânând “Grec” datorită utilizării mai consistente în scrierile Grecilor). Prima codificare serioasă a mesajelor Pelasge s-a datorat în mileniul VI î.C. religiei Vechii Civilizaţii Europene centrate în Banat, apoi în Kurgal / Sumeria metoda de numărare pentru evidenţa turmelor şi negoțului / comerţului dezvoltând un sistem de simboluri scrise ce s-a răspândit până în V Africii / Bazinul Niger (cea mai veche scriere cuneiformă a fost în Siria, în mileniul IV î.C. / secolul XXXII î.C. - scrierea cuneiformă a fost descifrată de filologul German Georg Grotefend 1775-1853 - scrierea alfabetică născându-se în Sinai, în mileniul II î.C. / secolul XVII î.C.); hieroglifele - cu aproximativ acelaşi număr de caractere ca şi caracterele Scrierii Dunărene, a religiei Vechii Civilizaţii Europene - au fost primele pictograme folosite pentru completarea semnelor abstracte, cuneiformele fiind ultima oară utilizate în Mesopotamia secolului I iar hieroglifele fiind ultima oară utilizate în Egiptul secolului IV. Academicianul Vladimir Georgiev din Bulgaria - în pronunţie “Gheorghiev” - deja din 1972 a susţinut: “Tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu peste un mileniu decât scrierea sumeriană; aceasta înseamnă - pur şi simplu - că scrierea a apărut în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum” (e de notificat că Tărtă-ria poate fi locul înconjurat de ape, căci demult “tărtă” avea semnificaţia de rotund iar “ria” de Râu); apoi - în anul 1973 - Dr. Marija Gimbutas (Lituaniană din America) a afirmat că “scrierea ‘veche europeană’ era cu circa 2 milenii mai veche decât cea sumeriană şi era probabil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ”. Cercetătorul Rus Boris Perlov a observat în 1975 asemănările pictogramelor de la Tărtăria / România cu cele ulterioare din Djemdet-Nasr 32,43 lat. N, 44,46 long. E / Mesopotamia iar academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologia română” a scris: “La Tărtăria era pomenit zeul Şane - Usmu / Us-Mu - numele său fiind reprezentat întocmai de sumerieni. Cine au fost locuitorii străvechi ai Tărtăriei, care scriau când despre Sumerul însuşi nu se pomenea încă? Se impune de la sine o concluzie: inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricât ar fi de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor. Într-adevăr, cum poate fi explicat altfel faptul că cea mai veche scriere din Sumer - datată din mileniul IV î.C. - a apărut cu totul pe neaşteptate şi într-o formă dezvoltată? Sumerienii au fost doar elevi buni, preluând scrierea de la popoarele balcanice şi apoi dezvoltând-o în scriere cuneiformă”. (La SuMeri / Sumerieni, Zeul Şa / Şanu era înţeleptul curier / mesagerul acvatic cu 2 feţe al Zeului Enki, asociat cu Absu şi cu un păsăroi).
 |
| Scriere cuneiformă |
Profesorul Român Ionel Cionchin a analizat “Tărtăria - un toponim străvechi” în 2003: “Tăblițele descoperite la Tărtăria (lângă Orăștie) fac parte dintr-un sistem de scriere larg răspândit la creatorii Vechii Civilizații Europene din Neolitic, scriere de origine locală. Ca și tăblițele descoperite, rămân enigme atât toponimul Tărtăria (locul descoperirii tablelor), cât și neamul din care au făcut parte făuritorii Vechii Civilizații Europene Neolitice. Tărtăria este unul dintre cele mai controversate toponime. Pe lângă acest toponim mai există hidronimul Pârâul Tartarului (județul Sibiu). Referindu-se la cele 2 denumiri, lingvistul Iorgu Iordan aprecia: ‘La baza lor stă tartar = iad / infern’. Radicalul Tartar are implicații extraordinare în mitologia lumii antice. În mitologia greacă a fost consemnat sub formele: Tartaros, Tartare, la singular, și Tartara, Tartaro, la plural. Fiind un cuvânt necunoscut în elină, lingviștii îl consideră cu etimologie incertă, în afara orizontului lumii grecești, ceea ce ar fi o dovadă a apartenenței la lumea pelasgă. Tartaros a fost unul dintre elementele personificate ale universului (alături de Haos, Eros și Gaia), dar și ultimul nivel infernal din Hades. La autorii antici, Tartaros a fost identic cu Kronos, a cărui etimologie este incertă și adeseori a fost confundat cu numele comun ‘chronos’ = ‘timp’. Teonimul Kronos poate fi format în ‘manieră elină’ de la Cerus / Ceronos = ‘Cer’ și Coronos = ‘Încoronatul’ (și aceste 2 cuvinte tot pelasge) iar de aici multiplele atribuții ale Zeului Timpului. Sub numele de ‘Pater Tartarus’ a fost considerat Domnul Suprem al ‘Lumii de dincolo’. Chiar zeul Apollo a fost adorat cu numele de Tortor, forma mai nouă pentru Tartar/us și a fost adorat într-o parte a Romei. Zeul Tartaros a apărut la romani și cu numele de Manus, epitet a lui Saturn, în calitate de zeu al adâncurilor terestre ascunse. Potrivit mitologiei, bătrânul Saturn / Kronos după ce a fost detronat de fiul său Zeus a fost adăpostit de Ianus în Latium. Unii cercetători consideră macrotoponimul Latium ca având la bază cuvântul ‘lathein’ = ‘a se ascunde’. În daco-română îl regăsim în substantivul ‘taină’. Cu numele de Deus Manus (în etruscă Mantum, în daco-română verbul ‘a mântui’ = ‘a se salva’ - a scăpa de pedeapsa divină, a fi iertat pentru păcatele săvârșite - și Manes (echivalent a lui Tartaros) cu care era onorat zeul Saturn. La pelasgii lidieni din Asia Mică a fost amintit regele Manes (fiul lui Uran și al Gaeii) identic cu Saturn. La romani, Mania era divinitatea feminină a ‘lumii de dincolo’. Din cele expuse se constată că Tartaros (Tatăl, Domnul ‘lumii de dincolo’) a fost un zeu arhaic pelasg, preluat de panteonul grecesc și adeseori asimilat lui Kronos sau Apollo. Tartaros a fost considerat și ultimul nivel din Hades, sediul nopții zeiței Nyx, locul unde erau aruncați dușmanii zeilor (uriașii, ciclopii), ținutul infernal al umbrelor de sub pământ. În acel caz, Tartaros a fost identificat chiar cu zeul Hades, numit și Haides sau Aidoneis = ‘Cel Nevăzut’, divinitate domnind peste Infern, inclusiv peste bogățiile subpământene. Revenind la toponimul Tărtăria și hidronimul Pârâul Tartarului, mai amintim și oronimul Tărtărăul, un munte din Parâng. De acest oronim, cercetătorul Ion Conea a apropiat toponimia din raza Parângului, care cuprinde nume de munți: Gropul, Gropile, Zănoaga, Sapa, Găuri, Tărtărăul. Dacă ne referim la anticul Tartaros / Tartar, acesta era considerat o prăpastie obscură, locul unde au fost închiși uriașii. Nu trebuie neglijată nici înmormântarea cadavrului: mortul este dus la groapă, îngropat, deasupra mortului - așezat în urnă, sicriu sau sarcofag - se depune pământ formându-se mormântul (tumul de diferite înălțimi). Din cele expuse se constată că tartar era un cuvânt arhaic, pelasg / valac, cu o vechime multimilenară, și poate fi considerat a avea accepțiunea de ‘groapă’, ‘scobitură’, ‘prăpastie’, ‘mormânt’, conservat și transmis valaco-românilor care l-au păstrat în toponimul Tărtăria, în oronimul Muntele Tărtărăul și hidronimul Pârâul Tartarului”. În 2015, cercetătorul Dan Alexe a scris: “Limba de la Tărtăria ar fi putut fi orice, de la proto-bască la proto-finico-estonă (basca, finlandeza şi estona fiind singurele limbi non-indo-europene din Europa de astăzi, cu excepţia tardivei maghiare), sau limba uneia dintre acele dispărute populaţii din neolitic, înghiţite de valul migraţiilor preistorice ale indo-europenilor din care făceau parte atât dacii, cât şi balticii, celţii, ş.a. Conform teoriei clasice a lui Morris Swadesh, orice limbă îşi schimbă şi îşi înlocuieşte în decursul unui mileniu un anume procent de cuvinte din fondul lexical, în medie vreo 15%. Asta înseamnă că în 6 milenii o limbă devine de nerecunoscut, se modifică total, fie şi numai la nivelul lexicului, fără a mai vorbi de gramatică şi tipologie”. (Însă - corespunzător “Latino-maniacilor” / “tabără” la care aparține însuși Dan Alexe - în lume numai poporul Dac, pe durata existenţei Daciei Traiane, de un secol și ceva, ar fi reuşit performanţa înlocuirii limbii sale cu alta la modul cvasi-integral, chipurile mai rămânând doar câteva zeci de cuvinte din vechea limbă). Dr. Adrian Poruciuc a afirmat: “O seamă de învăţaţi din mai multe ţări au ajuns la concluzia că o întreagă masă de descoperiri arheologice susţine ideea existenţei unei ‘scrieri danubiene’ în mileniile VI-V î.C., cu manifestări mai ales în teritorii care azi fac parte din România, Serbia, Bulgaria şi Macedonia. Cu o asemenea datare, acel sistem de scriere le-a precedat cu cel puţin 2 milenii pe cele din Mesopotamia şi Egipt”. Profesorul John Dayton de la “Institutul de Arheologie” al Universităţii Londoneze a enunţat: “După ultima glaciaţiune, aproximativ cu 8-9 milenii în urmă, strămoşii noştri au dezvoltat pe planetă o metodă pictografică pentru cei care încă nu ştiau să citească. Pictogramele din Mesopotamia au fost mai târzii decât cele din Carpaţi, aşa că e potrivit să fie denumite pictograme Carpatice”; de altfel, arheologii Leonard Woolley şi Karoly Dombi au observat asemănarea artefactelor din Banatul acelei perioade mai ales cu cele ulterioare din Warka, capitala lui Ghirga-meş, cel mai celebru cârmuitor al Sumeriei / Sumerului (e de ştiut că denumirea de Sumer, derivată din verbul Semit “a veghea”, însemna “Ţara Gardienilor” şi era aşa din mileniul III î.C., până atunci - începând din mileniul VI î.C. - oficial fiind Kurgal / Ghienghir: Țara “Oamenilor Soarelui” Ghiengar / Gar-Ghien). O Tăbliţă Sumeriană a consemnat ce s-a întâmplat post-diluvian cu prinţii Gregori: “Anunaki care hotărăsc sorţii s-au aşezat la sfat în legătură cu Pământul; au creat cele 4 regiuni” (la nivelul global al Vechii Lumi, cele 4 regiuni se pot recunoaşte în cei 4 poli civilizaţionali post-diluvieni rezultaţi din cele 2 structuri pre-diluviene - Cornul Abundenţei şi Imperiul Atlant - anume prima fiind Vechea Civilizaţie Europeană dominată de Ghirghe în Bazinul Dunării inferioare, Civilizaţia Ghaggar dominată de Gărga în Bazinul Ghaggar din N Gyagar = N Indiei, Civilizaţia KurGal / Ghiengar dominată de Gregori în Bazinele Fluviilor Mesopotamiei şi în fine Civilizaţia Egipteană dominată de Gherga în Bazinul Nilului inferior). În 2006, pentru publicul Român, Sumerologul American John Hallohan s-a referit la prima scriere din lume astfel: “V-aţi asumat o origine trivială, recentă, Romană. Cum se poate explica faptul că într-o regiune din Vestul României, înconjurată cu nume Sumeriene, s-au găsit tăbliţe din lut local, cu pictograme Sumeriene dar mai vechi decât cele din Mesopotamia?”
Este de ştiut că în vechea Română fusului / “vârtelniţei” i se spunea şi “grindei”, în Persana veche i se zicea “carka” iar în Gyagar = India - cu denumirea “charkha” - a fost chiar simbolul naţional, până la sfârşitul mileniului II. Arheologul Italian Marco Melini afirma: “Din Marea Dunăre Mamă s-a născut cea mai Veche Civilizaţie Europeană; a înflorit acum 8 milenii şi a dezvoltat propriul ei scris acum mai bine de 7 milenii: Scriptul Danubian, în Bazinul Dunării inferioare şi mijlocii. Nu există o ‘ivire bruscă’ a unei civilizaţii; corespondenţele impresive între simbolurile preistorice şi semnele scrisului sugerează un principiu comun de reprezentare aflat în spatele actului: analogiile între simbolurile şi semnele de pe arta de piatră sau de pe obiectele din oase reprezintă un pas important pentru a interpreta unele dintre ele ca ‘predecesoarele scrisului’. Scrisul neolitic al proto-Europei a fost precedat de o revoluţie cognitivă şi simbolică: invenţia începând cu un element grafic simplu, până la motive geometrice complexe şi organizarea lor excepţional de logică. În concluzie, scrierea a moştenit o tendinţă clară spre abstracţie, o familiaritate cu geometria şi cunoştinţe numerologice de la alte populaţii, de vânători-pescari-culegători, care s-au refugiat la sfârşitul ultimei perioade glaciare în câteva teritorii cu climă temperată şi au inventat forme primitive de scris. Scrierea Danubiană a fixat articulaţiile gândirii şi nu neapărat sunetele limbajului; alte canale ale sistemului Danubian de comunicare - pe lângă scris - erau: simboluri religioase, decoraţii geometrice, limbi figurative, hărţi pentru stele şi pământ, notaţii numerice, semne de afiliere ale comunităţii sau identitatea familiei, precum şi semne ce identificau proprietarul, fabricantul sau destinatarul unui obiect. Civilizaţia Danubiană este considerată printre cele mai importante din lume, comparabilă în complexitate cu cele ale Indusului, Mesopotamiei şi Egiptului. În cronologia culturală a inovaţiilor cruciale, Vechea Europă deţine un pas avansat în comparaţie cu dezvoltarea în alte regiuni: metalurgia şi scrisul au apărut mult mai devreme în Europa decât în Asia. La Porţile de Fier a fost descoperită prima sapă din Europa. Bastoanele ceremoniale aveau forma coasei cu care se tăia recolta: simbolul agricol s-a dezvoltat de la sfârşitul perioadei glaciare. Economia rurală a devenit tot mai eficientă. Civilizaţia Danubiană a avut o traiectorie în formarea sa istorică printr-o reţea de noduri (aşezări centrale) legate prin rădăcini culturale comune, relaţii de schimburi cu avantaj mutual şi interese socio-economice împărtăşite; modelul de reţea al societăţii a fost prezent în orizontul Văii Indului, Siriei şi Văii Dunării (între sfârşitul mileniului VIII î.C. şi începutul mileniului VI î.C). De la mijlocul mileniului VIII î.C., timp de mai bine de 2 milenii de-a lungul Dunării s-au dezvoltat aşezări în care trăiau ţărani religioşi, ostaşi, artizani uniţi în aceeaşi matrice culturală; ei împărtăşeau credinţe religioase, rituri funerare, simbolisme culturale, un sistem de scris şi probabil aceeaşi limbă, cu mai multe sau mai puţine diferenţe de dialect. Atunci în cuptoarele de ceramică au început să fie turnate şi metale, ca aurul şi arama / ‘aurul roşu’. La fel, au apărut modele instituţionale şi structuri sociale: o religie dictată de regulile comunităţii, localităţi conectate între ele în confederaţii de suport mutual şi convenienţe reciproce. Locuinţele erau construite după aceleaşi planuri şi reguli; au prosperat în straturi succesive, deoarece casele erau construite pe fundaţiile celor precedente. Comune erau forma locuinţelor, stilul de construcţie şi producţia artistică. Locuitorii s-au dedicat artizanatului de înalt nivel, şi-au concentrat energiile pentru creşterea animalelor şi dezvoltarea recoltei, trăind în orizontul creat de sat şi familie, ca descendenţii unui strămoş comun mitic. În mileniul VII î.C. s-a răspândit din Valea Tisei / Banat arta ţesutului în tot Sud-Estul European (cu război de ţesut vertical, nu orizontal ca în Mesopotamia sau Egipt). Ţesăturile cele mai frecvente erau din lână şi cânepă, de la pânza de in la torsul de urzică, din care se confecţionau atât veşminte, cât şi obiecte; nasturii erau din os sau scoică. Civilizaţia Danubiană avea o pasiune specială pentru simbolurile de bunăstare: veselă rafinată, vârfuri de tăiat, bastoane şi bijuterii, confecţionate din obsidian, chihlimbar, etc.; mărgelele scoteau în evidenţă sobrietatea argilei, sclipirea aurului făcut în spirală şi căldura unui cuarţ extrem de dur. Traficul comercial era pe jos sau în spinarea bovinelor, fiind şi pe râuri, pe plute din surcele, acoperite cu piele. În urmă cu 7 milenii, taurul şi berbecul - decisivi prin forţa lor - au început să fie folosiţi şi ca animale de povară ori pentru arat. În Banat, bourul autohton era mult mai robust decât ce e acum iar tehnologia revoluţionară de a crea brazde estetice în linii paralele a fost scoasă în evidenţă pe vase. Arheologii au adunat mii de inscripţii cu acest scris European, ce s-a răspândit repede spre Ardeal, S Ungariei şi Macedonia. ‘Cărţile’ din acel timp sunt îndeosebi de argilă: statuete feminine, sigilii, amulete, tăbliţe, falusuri, greutăţi de cântar, etc.; inscripţiile se găsesc pe figurine feminine de argilă, ofrande votive, vase de băut, roţi de fus şi greutăţi inclusiv de la războaiele de ţesut, toate conectate cu contextul religios. Religia se exprima printr-un sistem de simboluri şi texte prin care oamenii comunicau cu universul lor cultural definit, caracterizat atât de puteri supraumane, cât şi de puteri umane; modelele comune de acţiune rituală - simboluri încastrate şi texte - realizau comunicarea extraumană şi interumană, fiind de asemenea o mediere între nevoile conflictuale ale indivizilor pentru propria expresie şi propriul control. Intrigante în mod particular sunt textele de pe fusaiole (balansatoarele de fusuri), de formă sferică şi cu găuri în centru; fusaiolele expun scrisuri lungi, ce urmăresc mişcarea circulară a instrumentului. În acel timp îndepărtat, ciclul textil era asociat în mod intens cu mituri religioase şi cu ceremonii liturgice; actul de-a toarce, de-a răsuci firul, este plin de forţă alegorică şi sacră. Prin răsucirea scrisului votiv odată cu fusaiola se trimitea o rugăciune la cer, la fel cum erau folosite ‘roţile de rugăciune’ Tibetane. Semnele cel mai des întâlnite pe acele fusaiole sunt legate de patroana divină a activităţii respective, Marea Zeiţă. Conform cercetătorului american Shan Winn, textele mai puţin complexe exprimau formule magice pentru a garanta o reuşită în produsul final (îmbrăcăminte sau cuvertură). Marija Gimbutas sugera conectarea inscripţiilor de pe fusaiole cu legătura existentă între actul filării şi ghicit. ‘Versurile’ apărute cu vârtejurile făcute în determinarea lungimii şi calităţii erau patronate de Zeiţă, spre acel timp îndepărtat trebuind îndreptată originea noţiunii - asemănătoare întrutotul apoi cu cea a Greciei - de ‘ursitoare’ care încercau ‘să depene firul vieţii’; maestrele ţesătoare şi divinitatea guvernând lucrul lor controlau deci destinul. Pe vase, combinaţiile de semne scrise se împletesc ca într-o reţea, redând grafic unele semnificaţii sacre şi magice existente pe ţesături; erau exprimate relaţiile dintre forţele implicate în ciclul vieţii-morţii-învierii, nodurile fiind sursele de vrajă şi descântec. Şamanii sperau să obţină rezultatele dorite legând în reţea semnele scrise, prin acţiuni potrivite de ritual (combinaţiile lor exprimau un ‘cod secret’, asociat de la matrice la reţeaua universului şi de la divinitatea feminină la practica magică). Acea combinare de simboluri exprima de fapt o vrajă sau un exorcism creat pentru a obţine bunăvoinţa divinităţii. Şamanii ‘specializaţi’ a scrie Danubian făceau acte potenţial periculoase, fiind foarte prudenţi în practici (de pildă, un blestem scris pe o statuetă de argilă sau pe o tăbliţă era irevocabil şi purta un caracter absolut dacă nu era anulat numele blestematului, conform unei metode potrivite). Multe dintre înţelesurile lor erau revelate numai la ocazii de iniţieri specifice, textele provocând ceea ce nu era exprimabil; nu din accident erau câteodată textele plasate pe partea nevizibilă a vaselor de ritual. Semnele magico-religioase erau vizibile numai când vasele erau mişcate, depozitate sau transportate, însă nu şi când erau folosite. Semnele erau îndreptate spre pământ, pentru a da şi a lua puteri. Floarea lingviştilor şi a filologilor le studiază: multe din acele texte au fost folosite în liturghii şi fixau pe piatră sau argilă sângele ofrandei, numele divin, credinţele spirituale şi invocaţiile acelor oameni; în unele cazuri, narează mituri şi epopei. Rar înscrisurile au fost folosite în tranzacţiile comerciale ori în memorizări administrative. Scrisul era considerat un dar divin şi un vehicul al transmiterii legilor sacre, era folosit pentru ‘contactarea zeităţii’ sau cel puţin pentru a pune originea divină a puterii în mâinile religioşilor. Acea civilizaţie îndepărtată adora divinitatea feminină. Corespunzător cercetătorilor semiotici, Scriptul Danubian era un sistem foarte arhaic de scris, probabil incapabil să codifice o cuvântare extinsă ori o narare lungă, deoarece elementele fonetice erau redate prea limitat; scrisul constă dintr-un amestec de logograme, ideograme, pictograme şi numai câteva elemente fonetice marcate ocazional: conectarea cu sfera concepţională era mult mai puternică decât cu sfera fonetică. Una dintre caracteristicile scrisului a fost comunicarea cu divinitatea. Reconstrucţia unei relaţii istorice între vechiul Scris Danubian şi cel Sumerian trebuie asociată cu o răspândire de la V la E; asemănările de semne dintre ele nu se limitează la simple semne, paralelismul fiind evident datorită multor similitudini în detalii”. Pierderilor ancestralelor abilităţi, ce se manifestau încă evident la hibrizii Cro Magnon şi Neandertal anteriori, au fost printre motivele care l-au determinat pe Homo Sapiens - rămas singur pe planetă - să-şi dezvolte în compensare alte mijloace, rezultând acele pionerate continentale ori mondiale, chiar în Bazinul Danubian (apariţia scrisului de pildă fiind pentru completarea reducerilor de memorie - de care şi-au dat seama primii de pe glob, probabil fiindcă au fost cei mai afectaţi - astfel putând fi fixate aspecte ce până atunci nu erau necesare de reţinut; e de remarcat că din respect pentru străvechile timpuri când nu se practica scrisul, unii au refuzat scrierea până în Antichitate, ca “să nu deranjeze divinul”). Pe de altă parte, se poate observa că handicapurile şi tehnologiile sunt înlănţuite, determinându-se reciproc (s-a întâmplat mereu, în toată istoria omenirii); de pildă, acum obişnuinţa socotitului cu calculatorul face - inclusiv pentru profesori de matematică - tot mai dificile operaţiile manuale simple de înmulţire sau împărţire, îndeosebi dacă numerele au zecimale sau sunt “mari”. În fine, un alt exemplu contemporan - reliefând ceva din “lipsurile umane” - e şi observata poziţionare din Epoca Modernă a capacităţilor organizatorice ale Românilor “în coada” lumii (milioane de oameni au tot atâtea conjuncturi, nu sistematic la fel, aşa cum recent prea des se probează la Români): cu asemenea moştenire reală - a celor mai “bătrâni” Europeni - poate fi explicabilă adaptarea totuşi diferită la mersul treburilor; aşadar, a deţine premiere - a fi primii, după cum în Epoca Pietrei în multe au fost strămoşii Românilor - nu e totuşi deloc confortabil, mereu existând avers şi revers (cu efecte serioase printre urmaşi), însă tocmai acest neajuns poate acumula la un moment dat suficientă energie pentru un nou salt / similar cum acumulările energetice în scoarţă provoacă seisme. Pe Internet circulă texte de genul: “Primul Homo Sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură - astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii Români, într-o luptă oarbă cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că Românii trăiesc o frustrare istorică. Românii ar fi frustrați, chipurile, că nu au avut și ei o istorie grandioasă, de învingători, precum alții, și atunci își inventează una care să-i satisfacă. În această falsă istorie, Românii sunt cei mai tari, cei mai mari, cei mai frumoși și primii în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor Români elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, Românii chiar să fie cei mai buni sau cei mai tari sau primii. Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceia sunt Românii, alteori sunt alții. Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori sunt și Românii printre primii, acest lucru ar trebui să onoreze, nu să sperie. Dacă ar fi lăsate deoparte toate aceste temeri și s-ar căuta cernerea și așeza fiecare lucru la locul lui dându-i importanța cuvenită, Românii ar fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa. Cine însă să respecte, dacă însuși Românii nu se respectă?”
 |
| Garuga / Phoenix |
Prima scriere din lume urma ritmul melodios al păsărilor - asociate de vechii oameni prin libertatea zborului cu libertatea spiritului dar şi cu mişcarea sufletelor morţilor - de unde consideraţia faţă de simbolistica lor, inclusiv prin pasărea Phoenix consacrată soarelui / fiind manifestă echivalenţa în scris “G”=“K” încă de la începuturi; oamenii din vechime catalogau ca “pasăre” ceea ce vedeau pe cer chiar dacă zburătoarea nu era ceva ce cunoşteau, ca “arcă”, “corabie”, “car”, etc. unele nave / vehicule pe care le întâlneau ori de care auzeau şi erau neobişnuite culturii / Civilizaţiei lor, ca “zei” pe cei ajunşi divinizaţi datorită îndemânărilor lor deosebite, ş.a. Phoen / Phoenix - ştiută în Asia ca Garuda / Garuga - era totdeauna asociată cu focul aerian strălucitor / “stră-lucitor”, ca “pasărea de foc” (cei din Bazinul Ghargar au descris-o drept mare, capabilă să transporte “carul solar” Vimăna / “Vim-Ana”, radicalul Sanscrit “Vim” însemnând “navă”: la contemporanii SuMeri / Sumerieni, Anu / An era Zeul Cerului - fiii aceluia, ştiuţi ca prinţii Anuna, fiind echivalaţi cu “Cheru-Vimii” / heruvimii Gregori, îngeri reprezentaţi cu aripi, pentru a fi redaţi ca zburători - în acele zone păstrându-se în timp amintirile legăturilor dintre Cer şi Glie, rămânând observaţia despre Vimăna / “Vim-Ana”, ca nava / arca Zeului An al Cerului, că era mai mică decât Garuda, uriaşa “pasăre solară”; în Sanscrită, “garut” însemna “aripă de pasăre” / în legătură cu proto Indo-Europeanul “gol” pentru “aripă”). Ivirea Phoenix - rodit numai de către tatăl său - era conectată de combustie, nu de ou: Phoenix mereu avea grija leșului înaintașului ori a cenușii lui, obligatoriu de recuperat înainte de a zbura; deoarece zbura, i se zicea “pasăre”. “Cartea Munţilor şi Mărilor” publicată de Dinastia Han în Antichitate, atunci când a luat puterea peste Chinezi - ai cărei strămoşi genetic din grupa “NO” erau de lângă Lacul Aral / actualul Kazah-stan - descrie ce era în Munţii Celeşti / Cereşti (la graniţa Kirghiziei / Kârgâ-stanului cu China): “În Munţii Cereşti este o pasăre fermecată, arătând ca un sac galben dar roşie ca focul, cu 6 picioare şi 4 aripi; nu i se poate zări nici chipul, nu i se văd nici ochii, însă ea ştie să cânte şi să danseze”. (Este de observat că pe Pământ nu a existat nicicând o fiinţă zburătoare cu 6 “picioare” şi 4 “aripi”, ceea ce apărea documentat cu seriozitate în enciclopedia Antică fiind descrierea în limbajul vremii a unei structuri ce nu era fantastică - mai ales că mărturii serioase despre aceeaşi “pasăre” Phoenix au fost şi în alte timpuri ori locuri - probabilitatea ca oameni diferiţi să aibă “viziuni” similare putând fi catalogată drept cel puţin stranie / dacă nu exclusă: “sacul” având la bază trepiede încrucişate / trepiedul fiind cel mai stabil suport şi “aripi” ca braţele rotitoare ale Svasticii - străvechi simbol popular solar - ar reda acea “pasăre solară”; e de remarcat că în vechea Română, trepiedului i se zicea gheridon). În 2012, Nataşa Galche a scris despre Lacul Aral sau Marea Ostroavelor (ce odată adăpostea peste o mie de Insule): “Cea mai mare Insulă a fost şi cea mai enigmatică, o Insulă care de multă vreme n-a mai fost locuită (acum e parte a continentului, prin regresia Mării, recent devenită Lac). În limba Kazahă, numele ei Barsa-Kelmes însemna ‘Insula Dispăruţilor’, căci deseori cei care s-au avântat în inima ei au dispărut fără urmă. Deasupra apărea uneori o ceaţă deasă, stranie: o pâclă în care timpul se scurgea altfel. În secolul XIII - în timpul marilor cuceriri Mongole - Insula a servit drept refugiu unora care au aşteptat să treacă hoardele pentru a reveni în pământul natal; când s-au întors, au constatat că au lipsit ani, nu luni (aşa cum crezuseră): aproape nu-şi mai cunoşteau rudele sau vecinii, căci Insula le înghiţise cu lăcomie chiar decenii. În secolul XX, o parte dintre locuitorii de pe malul Lacului Aral s-au mutat pentru iernat pe Insulă, căci acolo vânturile erau mai domoale şi temperaturile mai bune; dar odată cu venirea primăverii, oamenii nu s-au mai întors la casele lor. Alarmaţi, apropiaţii lor - ce rămăseseră pe continent - au plecat să-i caute. Ajungând pe Insulă, au descoperit iurtele goale şi animalele părăsite: nicăieri, nici ţipenie de om. Locuitorii dimprejurul Insulei au fost convinşi că acolo era o poartă între lumi, o poartă a timpului, din care apăreau câteodată monştri ai apelor dar şi păsări cu aripi mari”.
Dr. Dumitru Dulcan în “Inteligenţa materiei” a enunţat: “O serie de organisme emit radiaţii luminoase vizibile. Cele mai multe dintre ele trăiesc în mări iar capacitatea lor de a genera lumină apare ca o necesitate în condiţiile vieţii trăite în bezna adâncurilor. Adeseori, apa mărilor oferă un spectacol feeric prin jocul de lumini comparat cu un foc de artificii, graţie unor organisme mici flagelate, numite peridinee (algele dinoflagelate). Acestea se pot ataşa la aripile păsărilor, care în noapte par flăcări zburătoare”. Poetul Roman Claudian a descris Phoen/ix cu mai multe detalii decât “sac”, ca având o formă circulară, relatarea sa - începând de la capul ridicat deasupra centrului corpului - fiind: “Are deasupra capului o creastă roşie al cărei vârf luceşte ca o stea şi revarsă în întunericul nopţii o lumină senină, ochii îi scânteiază de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, partea superioară îi este împodobită cu pene aurii, un cerc de turcoaz trece peste aripile sale iar picioarele îi sunt roşii ca purpura; ruta păsării e între Ţinutul Titanilor şi Egipt”. Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 4:131 a scris despre capitala Amazoanelor - unde se afla magnificul Templu al Soarelui, lângă care era păstrată Cerga / Lâna de Aur - că era ştiută ca Titania iar geograful Mela 3:8 a descris patria Phoenixului în apropierea de Munţii Ceraunici. Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” i-a indicat drept loc de obârşie “Oraşul Soarelui” iar ulterior, enciclopedia bizantină “Suidas” a afirmat că Phoenix sosea dintr-un loc necunoscut. Istoricul Roman Tacit în “Analele” sale 6:28 a scris: “Phoenix e consacrat soarelui; cei care i-au zugrăvit chipul sunt de aceeaşi părere că atât în privinţa înfăţişării şi frumuseţii penelor, Phoenix se deosebeşte în întregime de celelalte păsări. Nu încape îndoială că pasărea aceasta a fost zărită odinioară în Egipt, sub domnia lui Sesostris, sub a lui Amasis, sub a lui Ptolemeu III - un conducător de obârşie Macedonă - când şi-a luat zborul spre oraşul numit Heliopolis (însoţită de multe stoluri de tot felul de zburătoare, ispitite de nemaivăzuta privelişte a chipului acelei păsări) şi pe vremea consulatului lui Fabius şi Vitellius, pasărea Phoenix prilejuindu-le celor mai vestiţi învăţaţi localnici dar şi Greci numeroase discuţii asupra unei atare minuni. S-a susţinut anume că pasărea Phoenix, când şi-a sfârşit anii de viaţă şi a simţit apropiindu-i-se moartea, şi-a făcut de bună seamă un cuib în ţara sa de baştină, l-a rodit cu sămânţa sa din care a ieşit un pui, a cărui cea dintâi grijă după ce a ajuns vârstnic a fost să se ocupe de tatăl decedat; aceasta însă nu la voia întâmplării, ci - purtând o povară de smirnă - face un zbor de încercare pe o lungă distanţă, ca să probeze că e în stare să parcurgă un drum lung în spate cu leşul tatălui, pentru a ajunge la altarul soarelui şi a-l arde acolo”.
 |
| Garuda / Phoenix pe “benben” și Zeul Pitah / Ptah, patronul Egiptului |
În “Textele Piramidelor”, pasărea Magică era asociată cu Kepra, Zeul Creator al Soarelui, care în On / Heliopolis, azi Cairo, capitala Egiptului - centrul închinării solare, numit şi Annu - se aşeza pe cel mai primitiv obelisc al oraşului (ca o expresie a “cunoaşterii secrete”, cu ea fiind asociaţi Zeii Ra şi Gherganul Osiris / notat - aşa cum a observat şi antropologul Kerelyi Karoly 1897-1973 din Timişoara - de vechii Greci ca Zagreus, reproducând de fapt Ga-Greu / GreuGa sau Ghargheu). În Vechiul Egipt, Chnum / Khnum, Zeul apelor reci, considerat primul care a domesticit berbecul, a fost creatorul Zeului Tatenen, cel care (ca ridicat din ape) personifica “movila” - capul obeliscului sau vârful piramidei, cu denumirea de “benben” - dar a şi adus pilonii stabilităţii Djer, fiind echivalat cu patronul Ptah al Egiptului; Phoenix era pasărea “bennu”, cu redarea de către vechii Egipteni ca stârc (“Ardea Purpura”), venerarea sa drept sufletul Ba al soarelui Ra datorându-se credinţei că a avut un rol esenţial în facerea lumii. Pasărea mitică Phoenix poseda proprietatea de autoincendiere periodică şi regenerarea din propria cenuşă, având o longevitate extraordinară, fiind văzută de-a lungul mileniilor de numeroşi oameni. Poetul Hesiod - din aşezarea Anatoliană Cume a Gherghinilor - a observat durata de aproape un mileniu între apariţiile Phoenix, ceea ce ar corespunde de exemplu timpului dintre faraonii Sesostris (dinaintea Războiului Troian) şi Amasis, precizaţi apoi de Tacit. Anatolianul Herodot Karka a scris în “Istorii” 2:73 despre Phoenix: “Egiptenii susţin că Phoenix soseşte atunci când îi moare părintele. Parte din penele de pe aripi sunt aurii iar parte roşii; aduce foarte mult cu o pajură. Pornind din Arabia, îşi transportă tatăl învelit în smirnă până la Templul Soarelui, pentru funeralii; şi îl cară astfel: întâi face din smirnă un ou atât de mare cât îl poate duce, apoi încearcă dacă e în stare să-l poarte. După acea probă, îşi bagă tatăl înăuntru - după ce mai înainte a scobit oul - apoi astupă (tot cu smirnă) gaura pe care şi-a introdus tatăl în ou. Chiar şi cu pasărea-tată în ou, greutatea oului nu se schimbă”. Este interesant că pasărea Phoenix îşi confecţiona oul, nu-l oua; pentru enigmatica Phoenix, cei vechi au folosit metafora disponibilă de pasăre. Hinduşii au descris zburătoarea Garuda - reproducând Garuga / GRG - ca divinitatea protejată de Zeul Vişnu, perpetuându-se prin ouă, având corpul auriu, aripile roşii şi capul alb încoronat (Epopeea “Mahabharata” / “Maha-Bharata” a notat că Garuda / GRG a avut fii iar avatarul Krişna / “Atractivul” al Zeului Vişnu / “Veșnicul” - năşit de Marele Preot Gărga - îi purta simbolul). Poetul Roman Ovidiu în “Metamorfoze” 15:393 a scris că Asirienii numeau Phoenixul ca Phoenica; o denumire similară e forma Română “păunica”: genul feminin al păunului, popular numită “corcodina” (pasărea - când îşi rotea coada - simboliza fie universul, fie luna plină, fie soarele la zenit, evantaiul reprezentând totalitatea dar şi fragilitatea, metaforic în lume toate manifestările apărând şi dispărând ca şi rotirea ori strângerea cozii sale).
Din măduva Phoenixului - după cum a scris istoricul Pliniu “cel Bătrân”, citându-l pe senatorul Roman Maniliu - se forma oul Phoenix: fiind pasăre fără pereche - una singură în toată lumea - n-avea fecundaţie, ci “se clona”; Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 10:17 a comentat că şi în ritualurile Etrusce erau păsări sacre pe care nimeni nu le-a văzut şi care erau de mirare că lipseau, când se aflau din abundenţă acelea distruse încontinuu de gura omenească. Academicianul Român George Coșbuc a scris despre “Reînvierea și pasărea Phoenix”: “În basmele noastre, eroul Făt-Frumos - sau orice nume ar avea el - are ca notă esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor / balaurilor şi altor monştri, cădea în lupta cu ei, era ucis, apoi învia prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea a fost o condiţie fără de care nu putea exista erou în basme. Ideea reînvierii eroului era un simbol al reînvierii fizice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui veșnic care iarna scapătă spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într-o lume vecinică, reintră iarăşi într-un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi Romanii credeau că era un loc numit Orcus unde se duceau morţii, ca umbre şi trăiau veșnic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar acele umbre nu erau suflete, ci fantome cu chip de om, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi Grecii și Romanii într-un Rai şi Iad, cu resplătiri şi pedepse. Iudeii n-au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n-au crezut în Învierea oamenilor. N-au, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia Iudeilor, omul când moare e de-a pururi mort şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta Iudeii au cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume: un Iehova veșnic, răzbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui care trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău: oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veșniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului: creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele. Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru veșnicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la Egipteni, n-a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s-a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi i-a cunoscut bine pe Iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la 5 secole în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie mai tânără şi mai frumoasă şi zboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul Grec Herodot la Egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la Egipteni şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăia veșnic. Când au mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele au mâncat şi ele şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n-a mâncat şi de-aceea trăieşte de-a pururi. După legenda Iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai 2: Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda Egipteană tocmai partea cea mai frumoasă: moartea şi apoi învierea. Pasărea în legenda Egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă profeţii vorbeau de ea şi fiindcă în Greceşte ‘foinix’ însemna şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii au făcut zăpăceală. Aşa, în psalmul 91:12, se zice ‘Cel drept va întineri ca finicul’ Ca cine anume? Ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa sa ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără? Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mântuitorului Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s-a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca reprezentări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume că mama îşi omoară puiul cu dezmierdările, apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie. În mitologia noastră, avem ideea reînvierii fizice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie ‘mai frumos de cum a fost’, tocmai cum credeau Egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât într-atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt 2 concepte cu totul felurite”. La Paști - sărbătoare de primăvară din timpurile păgâne - ouăle vopsite de pasăre au fost prezente din Epoca Pietrei. Pasărea mitică Phoenix - pentru Europeni cea mai veche divinitate a naturii, conform Dr. Marija Gimbutas în 1989 - întruchipa principiul solar al regenerării vieţii, fiind agent de legătură între pământ / glie şi cer: dintre Lumea “de Aici” şi “Cealaltă” Lume. Ancestralul fundament GRG = KRK, al legăturii dintre Cer și Glie, prezent în EurAsia la Gherga, a fost studiat şi relevat de mulţi, între care în 2004 de către Elveţianul Franz Gnaedinger - ca de pildă prin asocierea sonoritaţii primelor semnale fizice existente şi corelând particula mijlocie cu cerul însorit - sub forma Kirke, într-un stil asemănător cu aşa-zisa “limbă păsărească” (procedeu existent din cele mai vechi timpuri - după cum a revelat de pildă Dr. Rodica Zafiu, lingvistă Română - răspândit din Afgani-stan până în Europa); de altfel, meticulozitatea cercetătorului Elveţian a dus la fuziunea Ki-Ri / Ki-Ra în KeRa / Kir, el identificând implicit Zeitatea solară Kirike / Ghirighe cu Kirkae, sufixul Kae ca Gae / Ghe rezultând din egalitatea Ke / Ghe = Ka / Ga (e de observat că în credinţele arhaice, la oameni, după deces, se presupunea că energia sufletului Ka rămânea alocată Pământului Ga iar sufletul - ştiut sub forma Ba - era luat de forţa spiritului Ki şi se desprindea de trup, putând călători). În opinia lui, “Kirke - menţionată şi de Homer ca Circe, amintind de trecutul îndepărtat când era zeiţa agricultorilor din Banat şi Balcani - era o fiică a soarelui, aşadar ca o creatură cerească, asociată cu păsările (îndeosebi migratoare); numele ei era scris cu o cruce pentru silaba Ki, cu linii pentru silaba Ri şi cu unghiuri pentru silaba Ke. Templul iniţial al zeiţei - des înfăţişată şezând pe tron - a fost sânul ei iar sanctuarul ei era uterul fertil. De la zeiţă, fertilitatea a fost transferată în zonele înconjurătoare, ca apele bune de pescuit şi cerul cu păsările lui; fertilitatea sa se întindea de la suprafaţa pământului la incomensurabilul cosmos: trupul său simboliza Pământul / Glia iar capul său simboliza Cerul. Numele său - prin vechii Greci - s-a regăsit până la Kirko însemnând şoim şi în Kyria = Amantă sau în Kyrios = Cârmuitor”. Este de observat despre conceptul Gherga că s-a împlinit atunci când mariajul Cerului cu Glia a permis şi sufletelor desprinderea de Pământ. În “Mituri, vise şi mistere”, Dr. Mircea Eliade a explicat: “A obţine prietenia animalelor şi în acelaşi timp dominarea lor nu implica în orizontul mentalităţii arhaice o regresie la o condiţie biologică inferioară. Pe de o parte, animalelor li se atribuia un simbolism şi o mitologie foarte importante pentru viaţa religioasă; în consecinţă, a dialoga cu animalele, a vorbi limba lor, a deveni prietenul lor echivala cu a dobândi o viaţă spirituală mult mai bogată decât simpla viaţă comună muritorilor de rând. Pe de altă parte, animalele aveau în ochii ‘primitivului’ un prestigiu considerabil: ele cunosc secretele vieţii şi ale naturii. Reintegrându-se condiţiei animalelor, şamanul participa la secretele lor şi se bucura de viaţa lor completă. Să subliniem acest fapt: prietenia cu animalele şi cunoaşterea lor reprezintă un sindrom paradisiac. Înainte de ‘cădere’, acea prietenie făcea parte din condiţia umană primordială. Şamanul recupera în parte situaţia paradisiacă a omului primordial şi aceasta graţie descoperirii spontaneităţii animale prin imitarea comportamentului şi a limbajului animalelor prin imitarea ţipetelor lor. Este important să constatăm că dialogul cu animalele sau încorporarea lor de către şaman (fenomen mistic care nu trebuie confundat cu posedarea) constituia etapa pre-extatică. Experienţa mistică prin excelenţă a societăţii arhaice - şamanismul - trăda nostalgia Raiului, dorinţa de a regăsi starea de libertate şi de beatitudine dinainte de ‘cădere’, voinţa de a restaura comunicarea dintre Cer şi Pământ; într-un cuvânt, de a aboli tot ceea ce a fost modificat în însăşi structura cosmosului şi în modul de existenţă al omului în urma rupturii primordiale (prima ‘cădere’ a omului a fost căderea în viaţă: omul a descoperit puterea şi sacralitatea vieţii). Extazul şamanului recupera în mare parte condiţia paradisiacă: el a recâştigat prietenia animalelor; prin ascensiune, făcea din nou legătura Pământului cu Cerul. Ascensiunea / ‘zborul’ a fost o experienţă comună întregii umanităţi primitive (tema mitico-rituală suflet-pasăre-zbor extatic era deja constituită în paleolitic). ‘Zborul’ semnifica inteligenţa, înţelegerea lucrurilor secrete şi a adevărurilor metafizice. Nu trebuie să credem că agricultura ca tehnică a putut avea repercursiuni în orizontul spiritual al umanităţii arhaice. În neolitic, cosmogonia - atribut esenţial celest - a fost înlocuită prin hierogamie: zeul fecundator nu mai crea lumea, el se mulţumea s-o fertilizeze; uneori, Marea Zeiţă se îngrijea singură de fertilitatea lumii”. Sufletul mortului se aşeza sub formă de pasăre “măiastră” (după influenţa creştină, în formă de porumbel) în vârful stâlpului de mormânt, până ce îşi lua zborul spre Lumea “Cealaltă”; aşa se explică datina reprezentării sufletului cu aripile închise (simbolizând odihna) sau cu aripile deschise (simbolizând zborul).
Arheoloaga Lituaniano-Americană Marija Gimbutas nota la sfârşitul mileniului II despre apariţia formei melodioase Ghi-ri-ghe că a dat startul scrisului: “Vechii Europeni au dezvoltat în Bazinul Dunării inferioare scrierea în mileniul VI î.C., cu mult timp înaintea altor continente (în peste o sută de aşezări - ca de pildă pe Valea Mureşului, în Nordul Ţinutului Haţegului, la Turdaş / judeţul Hunedoara, Tărtăria / judeţul Alba, ş.a). Scrierea vechilor Europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative, ci era sacră, apărută în urma unei îndelungi folosiri a unor semne grafice încărcate de un simbolism particular; apariţia scrierii a fost strâns legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine. Semnele erau - în sens pur etimologic - hieroglife. Scrierea a provenit din perfecţionarea cultului divinităţii feminine în religia veche Europeană, prin specializarea sensului simbolurilor. Inscripţiile au apărut pe obiecte de cult, nu pe tăbliţe ca ulterior pe alte continente (unde au avut sens mai ales comercial). Vechea Civilizaţie Europeană a supravieţuit invaziei din mileniul IV î.C. a păstorilor nomazi din răsărit (Indo-Europenii) mai ales în zona răsăriteană mediteraneană”. Semnele trebuiau citite în cerc, în sens invers orar, pentru că scrierea se baza pe circuitul solar Nordic (aşa cum “merge pe cer” soarele după Cercul Arctic); legarea de extremul polar se datora autorilor Hiperborei, care erau Pelasgi, descendenţi ai Uriaşilor (adică urmaşii Marii Zeiţe Gheia / Ghirighe, conform şi genealogiei întocmite în secolul VII î.C. de către Grecul Asios din Insula Samos - o Insulă Gherghită, locuită de indigenii Sami - în legătură onomastică cu Râul Isamos / Ghargara din N Indiei). Dintre cei preocupaţi de descifrarea primei scrieri din lume, cercetătorul Român Constantin Bărbulescu afirma în 2006 că era vorba despre “prinţesa unui om mare şi integru, doamna care proclama reguli, patroană a medicinii”; ea era Gardiana dintre lumi. În Banat, plastica antropomorfă prezintă adeseori feţe umane sub forma unor “măşti” deseori triunghiulare, ce se consideră că amintesc de caracteristicile fizice ale populaţiei din zona de origine, Anatoliană (adică din marea Peninsulă dintre Mările Neagră şi Mediterană); de altfel, istoria e dublată lingvistic, etimologic “natal” - cu derivaţii ca locul “natal”, localnicii “nativi”, etc. - provenind din Anatolia (însemnând în vechea Greacă “locul de unde apare soarele” / “răsăritul”): era ţinutul posedat de prinţii Anuna, urmaşii Zeului Cerului şi Timpului An. Ştiute European şi ca Gorgone, mai în Est - în Bazinul Ghaggar din N Indiei - acele măşti erau similare cu Kirtti / “faţa gloriei” a soţiei Gârgadi / Durga a lui Rudra, părintele Yoga / Yo-Ga (care a impus atât în ritualuri cât şi la îngropări poziţia ghemuită a fătului, poetic denumită a lotusului). În 1980, profesorul universitar Ariton Vraciu afirma că “semne identice celor Bănăţene au fost descoperite la Troia”; tot dânsul - reputat Tracolog - a afirmat şi că “Lexiconul Românesc” autohton este deosebit de puternic, cu număr aproape dublu de rădăcini faţă de cel al rădăcinilor Latine. În timp, s-au perpetuat similitudini clare între precursorul sistem de scriere vechi European şi de exemplu cel Cretan sau Cipriot, în mileniul II î.C.:
Câteva exemple Kirike - Ghirighe / azi Gherga sunt că pe o placă inscripţionată din Banat, în Vârşeţ 45,07 lat. N, 21,18 long. E / Serbia, de la sfârşitul mileniului VI î.C., era scris “o recunosc pe Ghirighe / Kirike, jur pe ea şi trăiesc prin ea”:
Termenii Latini “scindo” și “scindere” pentru “separare” ori “tăiere” își are originea în instrumentul “scythe” folosit de Sciți, “sabia” fiind alt cuvânt cu aceeași proveniență, fapt ce s-a răsfrânt până la purtătorii unor asemenea unelte sau arme, ca acei agricultori războinici care au fost deopotrivă Sciți, Secui, Sași ori alții înrudiți; se poate remarca despre Gherghi că au fost atât agricultori - așa consacrându-se clișeul țăranului Rumân Gheorghe - cât și mari luptători, consecvența lor cetățenească conducându-i la mari izbânde, inclusiv la poziții de lideri în societățile vremurilor. Un tablou al caracterelor unor scrieri se poate vedea în imaginea următoare:
Cel mai primitiv tip de scriere (practicat până în secolul XIX) e cel mnemonic; de exemplu, o combinaţie de şnururi, beţe, pene şi ornamente - reprodusă în continuare - a fost “scrisoarea de dragoste” a Iakutei Ghirka / Yukagirka, din N Siberiei:
