Răspândirea Tăbliţelor neolitice |
Vechii oameni - pre-diluvieni - n-aveau nevoie de scriere: de aceea, nici n-au utilizat-o; noii oameni însă - ca de exemplu cârmuitorii nou formatului Imperiu Atlant după ce Homo Sapiens a rămas singura specie umană - au avut scriere (aşa după cum a consemnat şi filozoful Platon, despre Columna scrisă din Templul central aflat în capitala Atlanţilor), de acolo așa ceva păstrându-se şi răspândindu-se în lumea post-diluviană, începând cu Vechea Civilizaţie Europeană / mileniul VII î.C. Anticul filozof Platon a indicat gravarea Legilor Atlante cu vizibilitate în centrul AtlantIdei (la sfârșitul paleoliticului, acoperite de apele din V Pontic = spațiu stră-Român). Biblia în Vechiul Testament / “Facerea” 3:3 a localizat Pomul cunoașterii (binelui și răului): “în mijlocul Raiului”. Capitala Atlantă era în mijlocul Imperiului Atlant iar “Pomul cunoașterii” - indicat biblic - era Columna inscripționată cu Legile Atlante: așa - din vremuri ancestrale - au fost cunoscute ce era bun și rău (e de știut că în Anatolianul Gobekli Tepe - la marginea Sud-Estică a fostului Imperiu Atlant - sunt o mulțime de coloane în formă de “T”, ca niște trunchiuri de pomi cu brațe susținând acoperișurile structurilor Sanctuarului de acolo, pe care erau inscripționate / gravate viețuitoarele existente, similare unor străvechi reprezentări cartografice, pentru orientări, foarte utile paleoliticilor nomazi vânători-culegători). Gravări de semne în spațiul stră-Român au fost găsite în ulterioarele zone neolitice de la Gherdap / Banat, Tărtăria / Ardeal, Râul Bistrița / Moldova, etc. Diverși cercetători au observat similitudini între semnele de scriere din Epoca Pietrei și semnele de scriere din etapa următoare, anume din Epoca Bronzului, pornind de la cele mai vechi din lume - existente în spațiul stră-Român - până la hieroglife, scrierile “liniare” din zona Egeeii, ș.a.m.d. (în spațiul României s-au regăsit anumite semne străvechi similare pe Tăblițele de la Sinaia ale Geto-Dacilor, la complexul rupestru din Basarabi-Murfatlar, în Cronica Rohonc, prin runele utilizate de Secui, etc., de exemplu cronicarul Simon de Keza - din secolul XIII - în “Gesta Hunnorum et Hungarorum” arătând că Secuii “amestecându-se cu Vlahii se zice că se foloseau de literele lor”; de altfel, vechii Maghiari știau că și literele chirilice - inovate în secolul IX de călugări Macedoneni pe vechile baze glagolitice și propuse întâi Vlahilor din Panonia - erau Românești iar anterior cu jumătate de mileniu, anume în secolul IV, alfabetul Gotic exersat la Dunărea inferioară de episcopul Ulfila / “Ulf-ila”, originar de lângă Sanctuarul Gherga, a fost cel Getic, ajuns proto-German). Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 1:9 a cugetat că scrierea nu era mai veche decât regii “căci este o imposibilitate ca scrisul să fi fost descoperit într-o vreme atât de depărtată, încât să fi existat pe vremea celor dintâi regi”; așadar, întâi a fost regalitatea iar apoi s-a ivit scrierea: cu primele semne au fost fixate legile (privind ce era bun și ce era rău). Se ştiu cine erau vechii şi noii oameni: vechii oameni au fost vânătorii şi culegătorii paleolitici iar noii oameni au fost cei așezați printre ei datorită aglutinării umane din urmă cu 10 milenii (fenomen dovedit ştiinţific ca întâmplat în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic); noii bărbaţi - printre care erau cei aparţinând grupului genetic masculin Gherga - s-au cununat mai ales cu muierile aparţinând celui mai vechi grup genetic feminin din Europa / recunoscute ca străvechile Amazoane. Cu toţii erau credincioşii Marii Zeiţe Ghirga - Mama Pământului - pe care o adorau mai mult decât în forma spusă, deja şi în forma scrisă la Potopul Pontic şi după aceea, în cursul neoliticului; aşadar, despre Gherghi se poate afirma şi că au figurat printre “părinţii” scrierii: o premieră mondială în Vechea Lume. În “Dacia Ariană”, cercetătorul Român Petre Morar a cugetat (în scris): “Cum se justifică scrisul pe plan social? Lipsa scrisului timp de multe milenii nu i-a oprit pe oameni să-și transmită limba și cultura din generație în generație. Transmiterea orală de cultură se face până în ziua de azi. Există și la români genul popular numit ‘banc’. Acesta a început să circule în forme scrise în ultima vreme dar adevărata sa natură este de creație orală. Oamenii nu se adună la ‘citit’ bancuri, ci se adună la ‘spus’ bancuri, pentru că limbajul ‘corporal’ și umorul de situații nu se complac în forma scrisă. Tot ca formă orală de transmitere se califică din plin poveștile populare, cântecele de petrecere, folclorul studențesc, șezătoarea. Lumea nu se duce la nuntă ca să citească note muzicale, ci ca să cânte și joace ceea ce este specific acelui mediu social. De pildă, noi știm (din documente scrise) că transmiterea orală a culturii era activă și puternică acum 3 milenii, când menestrelii mergeau din cetate în cetate ducând cu ei cântece, povești și legende. Constatăm că modalitatea de transmitere verbală de cunoștințe și informații nu este numai o chestiune de istorie sau de mijloace tehnice de înregistrare, deoarece există și în lumea contemporană pentru genuri specifice. În aceste condiții când și de ce s-a ajuns la scris ca modalitate de reprezentare a cuvintelor?” În urmă cu 2 milenii, Antici ca geograful Strabon din Anatolia, istoricul Diodor din Sicilia, ş.a., au indicat existenţa scrierii Pelasge, anterioară lor cu milenii; Elenul Platon a consemnat-o în Templul Atlantidei, deci din urmă cu 9 milenii (anterior lui cu 6 milenii și jumătate, așa cum a lăsat scris filozoful Antic). Corespunzător Dr. Radovaje Pesic din Serbia, arheologului Dragan Jacanovic de la “Muzeul din Pojarevăţ” / Serbia, cercetătorului German Harald Haarmann din Finlanda / Suomi, ş.a., la Gherdap s-a manifestat pentru întâia dată “pre-scrierea” (în lume); Dr. Harald Haarmann - în urma cercetărilor minuţioase - a susţinut că Scriptul Dunărean nu a derivat din alte scrieri, ci s-a format în spaţiul Carpato-Balcanic (având centrul la Gherdap), nefiind importat din alte locaţii: de fapt, Scrierea Dunăreană era cea Atlantă, continuată după disoluţia imperială din cauza Potopului Pontic (Scriptul “Dunărean” = “Atlant” folosea elemente din natură, cu simbolistică deopotrivă biologică şi abstractă, lineară sau geometrică, repertoriul fiind format din sute de elemente, reprezentând - prin prisma vânătorilor-culegătorilor - activitatea lor, sistemul de viaţă şi mai ales de credinţe, fiind îndeosebi dedicat religios). Până și în China neolitică, la Jiahu 33,36 lat. N, 113,40 long. E - lângă Fluviul Galben, într-un areal populat de bărbații cu profilul genetic Gherga - s-au găsit elemente ale proto-scrierii cu pictograme, datând tocmai din același secol LXVII î.C. al scufundării Atlantidei (timp când s-a format Marea Neagră iar în Gyagar / Gargya = India a pornit primul calendar).
Academicianul Armean Grigori Vahanyan a observat asemănările dintre caracterele inscripţiilor rupestre din Caucaz şi cele ale Scriptului Dunărean din mileniul VI î.C. (sursa lor - de o parte şi de cealaltă a Mării Negre, în răsăritul şi apusul ei - nu era alta decât Civilizaţia Atlantă din Nordul coastei Anatoliene, ajunsă pe fundul Mării Negre în mileniul precedent, VII î.C. / propagarea fiind asigurată tocmai de Ghergarii atestaţi atunci în acele zone):
Ceramică inscripționată la sfârșitul mileniului VII î.C. din Valea Gârbovei (Miercurea Sibiului) |
Ținând cont că la începutul mileniului VIII î.C. la bărbații Gherghi s-a petrecut ultima mutație genetică în Pamir iar la sfârșitul mileniului VII î.C. în Banat se aflau Gherghi - cele 2 capete ale traseului primordial al actualului tip patern Gherga / confirmate genetic, geografic, temporal, arheologic, lingvistic, etc. - se poate facil observa plasarea Armeană deopotrivă la jumătatea distanței și la jumătatea intervalului temporal în cauză: regăsirea acelorași caractere scrijelite în Caucaz și Carpați - de o parte și de alta a Mării Negre, pe ruta Gherga de la E la V - denotă atât proveniența scrierii din același loc (anume cel aflat între cele 2 lanțuri Montane Caucaz și Carpați, respectiv fostul Lac Pontic / acum Marea Neagră), cât şi prezența printre curierii “literați”, care au “alfabetizat” globul, a acelor Gherghi martori ai sfârșitului Imperiului Atlant, constituenți ai Civilizațiilor imediat succesoare / în apus Vechea Civilizație Europeană și în răsărit prima Civilizație post-diluviană independentă din lume, în N Indiei. Armenii / “Ar-menii” - adică oamenii Zeului Soarelui Ara / Ar, pentru ei acela fiind Creatorul - au constituit o străveche naţiune pe înălţimile din centrul Caucazului, între răsăritenii Albani, de la Marea Caspică (pe teritoriile de azi mai ales ale Azerilor şi Daghilor) şi apusenii Gorghi / Kolki, de la Marea Neagră (pe teritoriile de azi mai ales ale Georgienilor şi Adâghilor), cu vechi răspândiri îndeosebi printre Anatolieni şi Sumerieni / care le numeau tărâmul ca Arrata, ştiut drept acela de unde le-au sosit strămoşii, după cum a consemnat Epopeea “moşului”, adică vechiului Ghirga = Ghilga-meş, cel mai important rege al lor; de altfel, Caucazienii s-au răspândit în toate direcţiile cardinale, de pildă spre miazănoapte ajungând în Ural, Bazinul Volgăi, până în Nordul extrem EurAsiatic (în 2009, sumerologul Rus Alexander Kifisin a susţinut că imediat după Potop, între Nipru şi Dunăre exista tărâmul numit Arata). Vechii Armeni / “Ar-meni” = “Oamenii Soarelui” îl numeau pe solarul Zeu Ra invers, anume Ar (vorbitul pe dos, invers sau îndărăt era larg practicat în Vechea Lume); așa cum în Europa era venerat Ra de pildă de către stră-Români, în Africa - anume mai ales în Sahara - Sfântul Ra de asemenea era respectat: puterea sa era stimată ca supremă. Cândva, la răsărit Armenia / “Ar-Menia” s-a învecinat cu Media / Ghergania, Montana Ar-menie din apus fiind sub patronajul Zeului Soarelui Ar iar Ghergania / Ţara Magilor din răsărit - Media / Medea, din SV Mării Caspice - fiind sub patronajul Zeiţei Mamă: Me-dea / “Ma-dea” (“Ma” fiind de la Mamă iar “dea” de la divină); de-a lungul timpului, Armenii (foşti oameni ai Soarelui) au avut mult de a face cu Românii (foşti oameni ai Soarelui și ai Râurilor) iar ca oricând în istorie, inclusiv azi sunt mai mulţi Armeni în România decât Români în Armenia.
Steagurile Românilor şi Armenilor |
Atlanţii din Bazinul Mării Negre (al căror Imperiu a fost distrus în mileniul VII î.C. de Potopul Pontic), după cum a notat filozoful Platon, aveau inscripţii cel puţin în marele Templu din capitală iar Pelasgii - culegătorii, vânătorii şi pescarii Epocii Pietrei, cei care migrau ca păsările - le-au fost anteriori, utilizând scrierea / conform consemnărilor Anticilor; scrierea Pelasgă s-a regăsit la început prin scrijelirea semnelor / simbolurilor ca tatuaje, pe oase, pe fluiere, etc. iar apoi a fost atât în Caucaz pe stânci, cât şi la Gherdap în Scriptul Dunărean, inclusiv pe ceramică (Pelasgii şi după Potop şi-au continuat starea nomadă, în special în zona Nordică vechilor Greci, care i-au numit “Hiper-Vorei” / Hiperborei): de altfel, se poate observa că alfabetul zis “Grec” în Vechea Lume a apărut și a fost folosit deopotrivă de non-Greci (alfabetul rămânând “Grec” datorită utilizării mai consistente în scrierile Grecilor). Prima codificare serioasă a mesajelor Pelasge s-a datorat în mileniul VI î.C. religiei Vechii Civilizaţii Europene centrate în Banat, apoi în Kurgal / Sumeria metoda de numărare pentru evidenţa turmelor şi negoțului / comerţului dezvoltând un sistem de simboluri scrise ce s-a răspândit până în V Africii / Bazinul Niger (cea mai veche scriere cuneiformă a fost în Siria, în mileniul IV î.C. / secolul XXXII î.C. - scrierea cuneiformă a fost descifrată de filologul German Georg Grotefend 1775-1853 - scrierea alfabetică născându-se în Sinai, în mileniul II î.C. / secolul XVII î.C.); hieroglifele - cu aproximativ acelaşi număr de caractere ca şi caracterele Scrierii Dunărene, a religiei Vechii Civilizaţii Europene - au fost primele pictograme folosite pentru completarea semnelor abstracte, cuneiformele fiind ultima oară utilizate în Mesopotamia secolului I iar hieroglifele fiind ultima oară utilizate în Egiptul secolului IV. Academicianul Vladimir Georgiev din Bulgaria - în pronunţie “Gheorghiev” - deja din 1972 a susţinut: “Tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu peste un mileniu decât scrierea sumeriană; aceasta înseamnă - pur şi simplu - că scrierea a apărut în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum” (e de notificat că Tărtă-ria poate fi locul înconjurat de ape, căci demult “tărtă” avea semnificaţia de rotund iar “ria” de Râu); apoi - în anul 1973 - Dr. Marija Gimbutas (Lituaniană din America) a afirmat că “scrierea ‘veche europeană’ era cu circa 2 milenii mai veche decât cea sumeriană şi era probabil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ”. Cercetătorul Rus Boris Perlov a observat în 1975 asemănările pictogramelor de la Tărtăria / România cu cele ulterioare din Djemdet-Nasr 32,43 lat. N, 44,46 long. E / Mesopotamia iar academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologia română” a scris: “La Tărtăria era pomenit zeul Şane - Usmu / Us-Mu - numele său fiind reprezentat întocmai de sumerieni. Cine au fost locuitorii străvechi ai Tărtăriei, care scriau când despre Sumerul însuşi nu se pomenea încă? Se impune de la sine o concluzie: inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricât ar fi de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor. Într-adevăr, cum poate fi explicat altfel faptul că cea mai veche scriere din Sumer - datată din mileniul IV î.C. - a apărut cu totul pe neaşteptate şi într-o formă dezvoltată? Sumerienii au fost doar elevi buni, preluând scrierea de la popoarele balcanice şi apoi dezvoltând-o în scriere cuneiformă”. (La SuMeri / Sumerieni, Zeul Şa / Şanu era înţeleptul curier / mesagerul acvatic cu 2 feţe al Zeului Enki, asociat cu Absu şi cu un păsăroi).
Profesorul Român Ionel Cionchin a analizat “Tărtăria - un toponim străvechi” în 2003: “Tăblițele descoperite la Tărtăria (lângă Orăștie) fac parte dintr-un sistem de scriere larg răspândit la creatorii Vechii Civilizații Europene din Neolitic, scriere de origine locală. Ca și tăblițele descoperite, rămân enigme atât toponimul Tărtăria (locul descoperirii tablelor), cât și neamul din care au făcut parte făuritorii Vechii Civilizații Europene Neolitice. Tărtăria este unul dintre cele mai controversate toponime. Pe lângă acest toponim mai există hidronimul Pârâul Tartarului (județul Sibiu). Referindu-se la cele 2 denumiri, lingvistul Iorgu Iordan aprecia: ‘La baza lor stă tartar = iad / infern’. Radicalul Tartar are implicații extraordinare în mitologia lumii antice. În mitologia greacă a fost consemnat sub formele: Tartaros, Tartare, la singular, și Tartara, Tartaro, la plural. Fiind un cuvânt necunoscut în elină, lingviștii îl consideră cu etimologie incertă, în afara orizontului lumii grecești, ceea ce ar fi o dovadă a apartenenței la lumea pelasgă. Tartaros a fost unul dintre elementele personificate ale universului (alături de Haos, Eros și Gaia), dar și ultimul nivel infernal din Hades. La autorii antici, Tartaros a fost identic cu Kronos, a cărui etimologie este incertă și adeseori a fost confundat cu numele comun ‘chronos’ = ‘timp’. Teonimul Kronos poate fi format în ‘manieră elină’ de la Cerus / Ceronos = ‘Cer’ și Coronos = ‘Încoronatul’ (și aceste 2 cuvinte tot pelasge) iar de aici multiplele atribuții ale Zeului Timpului. Sub numele de ‘Pater Tartarus’ a fost considerat Domnul Suprem al ‘Lumii de dincolo’. Chiar zeul Apollo a fost adorat cu numele de Tortor, forma mai nouă pentru Tartar/us și a fost adorat într-o parte a Romei. Zeul Tartaros a apărut la romani și cu numele de Manus, epitet a lui Saturn, în calitate de zeu al adâncurilor terestre ascunse. Potrivit mitologiei, bătrânul Saturn / Kronos după ce a fost detronat de fiul său Zeus a fost adăpostit de Ianus în Latium. Unii cercetători consideră macrotoponimul Latium ca având la bază cuvântul ‘lathein’ = ‘a se ascunde’. În daco-română îl regăsim în substantivul ‘taină’. Cu numele de Deus Manus (în etruscă Mantum, în daco-română verbul ‘a mântui’ = ‘a se salva’ - a scăpa de pedeapsa divină, a fi iertat pentru păcatele săvârșite - și Manes (echivalent a lui Tartaros) cu care era onorat zeul Saturn. La pelasgii lidieni din Asia Mică a fost amintit regele Manes (fiul lui Uran și al Gaeii) identic cu Saturn. La romani, Mania era divinitatea feminină a ‘lumii de dincolo’. Din cele expuse se constată că Tartaros (Tatăl, Domnul ‘lumii de dincolo’) a fost un zeu arhaic pelasg, preluat de panteonul grecesc și adeseori asimilat lui Kronos sau Apollo. Tartaros a fost considerat și ultimul nivel din Hades, sediul nopții zeiței Nyx, locul unde erau aruncați dușmanii zeilor (uriașii, ciclopii), ținutul infernal al umbrelor de sub pământ. În acel caz, Tartaros a fost identificat chiar cu zeul Hades, numit și Haides sau Aidoneis = ‘Cel Nevăzut’, divinitate domnind peste Infern, inclusiv peste bogățiile subpământene. Revenind la toponimul Tărtăria și hidronimul Pârâul Tartarului, mai amintim și oronimul Tărtărăul, un munte din Parâng. De acest oronim, cercetătorul Ion Conea a apropiat toponimia din raza Parângului, care cuprinde nume de munți: Gropul, Gropile, Zănoaga, Sapa, Găuri, Tărtărăul. Dacă ne referim la anticul Tartaros / Tartar, acesta era considerat o prăpastie obscură, locul unde au fost închiși uriașii. Nu trebuie neglijată nici înmormântarea cadavrului: mortul este dus la groapă, îngropat, deasupra mortului - așezat în urnă, sicriu sau sarcofag - se depune pământ formându-se mormântul (tumul de diferite înălțimi). Din cele expuse se constată că tartar era un cuvânt arhaic, pelasg / valac, cu o vechime multimilenară, și poate fi considerat a avea accepțiunea de ‘groapă’, ‘scobitură’, ‘prăpastie’, ‘mormânt’, conservat și transmis valaco-românilor care l-au păstrat în toponimul Tărtăria, în oronimul Muntele Tărtărăul și hidronimul Pârâul Tartarului”. În 2015, cercetătorul Dan Alexe a scris: “Limba de la Tărtăria ar fi putut fi orice, de la proto-bască la proto-finico-estonă (basca, finlandeza şi estona fiind singurele limbi non-indo-europene din Europa de astăzi, cu excepţia tardivei maghiare), sau limba uneia dintre acele dispărute populaţii din neolitic, înghiţite de valul migraţiilor preistorice ale indo-europenilor din care făceau parte atât dacii, cât şi balticii, celţii, ş.a. Conform teoriei clasice a lui Morris Swadesh, orice limbă îşi schimbă şi îşi înlocuieşte în decursul unui mileniu un anume procent de cuvinte din fondul lexical, în medie vreo 15%. Asta înseamnă că în 6 milenii o limbă devine de nerecunoscut, se modifică total, fie şi numai la nivelul lexicului, fără a mai vorbi de gramatică şi tipologie”. (Însă - corespunzător “Latino-maniacilor” / “tabără” la care aparține însuși Dan Alexe - în lume numai poporul Dac, pe durata existenţei Daciei Traiane, de un secol și ceva, ar fi reuşit performanţa înlocuirii limbii sale cu alta la modul cvasi-integral, chipurile mai rămânând doar câteva zeci de cuvinte din vechea limbă). Dr. Adrian Poruciuc a afirmat: “O seamă de învăţaţi din mai multe ţări au ajuns la concluzia că o întreagă masă de descoperiri arheologice susţine ideea existenţei unei ‘scrieri danubiene’ în mileniile VI-V î.C., cu manifestări mai ales în teritorii care azi fac parte din România, Serbia, Bulgaria şi Macedonia. Cu o asemenea datare, acel sistem de scriere le-a precedat cu cel puţin 2 milenii pe cele din Mesopotamia şi Egipt”. Profesorul John Dayton de la “Institutul de Arheologie” al Universităţii Londoneze a enunţat: “După ultima glaciaţiune, aproximativ cu 8-9 milenii în urmă, strămoşii noştri au dezvoltat pe planetă o metodă pictografică pentru cei care încă nu ştiau să citească. Pictogramele din Mesopotamia au fost mai târzii decât cele din Carpaţi, aşa că e potrivit să fie denumite pictograme Carpatice”; de altfel, arheologii Leonard Woolley şi Karoly Dombi au observat asemănarea artefactelor din Banatul acelei perioade mai ales cu cele ulterioare din Warka, capitala lui Ghirga-meş, cel mai celebru cârmuitor al Sumeriei / Sumerului (e de ştiut că denumirea de Sumer, derivată din verbul Semit “a veghea”, însemna “Ţara Gardienilor” şi era aşa din mileniul III î.C., până atunci - începând din mileniul VI î.C. - oficial fiind Kurgal / Ghienghir: Țara “Oamenilor Soarelui” Ghiengar / Gar-Ghien). O Tăbliţă Sumeriană a consemnat ce s-a întâmplat post-diluvian cu prinţii Gregori: “Anunaki care hotărăsc sorţii s-au aşezat la sfat în legătură cu Pământul; au creat cele 4 regiuni” (la nivelul global al Vechii Lumi, cele 4 regiuni se pot recunoaşte în cei 4 poli civilizaţionali post-diluvieni rezultaţi din cele 2 structuri pre-diluviene - Cornul Abundenţei şi Imperiul Atlant - anume prima fiind Vechea Civilizaţie Europeană dominată de Ghirghe în Bazinul Dunării inferioare, Civilizaţia Ghaggar dominată de Gărga în Bazinul Ghaggar din N Gyagar = N Indiei, Civilizaţia KurGal / Ghiengar dominată de Gregori în Bazinele Fluviilor Mesopotamiei şi în fine Civilizaţia Egipteană dominată de Gherga în Bazinul Nilului inferior). În 2006, pentru publicul Român, Sumerologul American John Hallohan s-a referit la prima scriere din lume astfel: “V-aţi asumat o origine trivială, recentă, Romană. Cum se poate explica faptul că într-o regiune din Vestul României, înconjurată cu nume Sumeriene, s-au găsit tăbliţe din lut local, cu pictograme Sumeriene dar mai vechi decât cele din Mesopotamia?”
Scriere cuneiformă |
Este de ştiut că în vechea Română fusului / “vârtelniţei” i se spunea şi “grindei”, în Persana veche i se zicea “carka” iar în Gyagar = India - cu denumirea “charkha” - a fost chiar simbolul naţional, până la sfârşitul mileniului II. Arheologul Italian Marco Melini afirma: “Din Marea Dunăre Mamă s-a născut cea mai Veche Civilizaţie Europeană; a înflorit acum 8 milenii şi a dezvoltat propriul ei scris acum mai bine de 7 milenii: Scriptul Danubian, în Bazinul Dunării inferioare şi mijlocii. Nu există o ‘ivire bruscă’ a unei civilizaţii; corespondenţele impresive între simbolurile preistorice şi semnele scrisului sugerează un principiu comun de reprezentare aflat în spatele actului: analogiile între simbolurile şi semnele de pe arta de piatră sau de pe obiectele din oase reprezintă un pas important pentru a interpreta unele dintre ele ca ‘predecesoarele scrisului’. Scrisul neolitic al proto-Europei a fost precedat de o revoluţie cognitivă şi simbolică: invenţia începând cu un element grafic simplu, până la motive geometrice complexe şi organizarea lor excepţional de logică. În concluzie, scrierea a moştenit o tendinţă clară spre abstracţie, o familiaritate cu geometria şi cunoştinţe numerologice de la alte populaţii, de vânători-pescari-culegători, care s-au refugiat la sfârşitul ultimei perioade glaciare în câteva teritorii cu climă temperată şi au inventat forme primitive de scris. Scrierea Danubiană a fixat articulaţiile gândirii şi nu neapărat sunetele limbajului; alte canale ale sistemului Danubian de comunicare - pe lângă scris - erau: simboluri religioase, decoraţii geometrice, limbi figurative, hărţi pentru stele şi pământ, notaţii numerice, semne de afiliere ale comunităţii sau identitatea familiei, precum şi semne ce identificau proprietarul, fabricantul sau destinatarul unui obiect. Civilizaţia Danubiană este considerată printre cele mai importante din lume, comparabilă în complexitate cu cele ale Indusului, Mesopotamiei şi Egiptului. În cronologia culturală a inovaţiilor cruciale, Vechea Europă deţine un pas avansat în comparaţie cu dezvoltarea în alte regiuni: metalurgia şi scrisul au apărut mult mai devreme în Europa decât în Asia. La Porţile de Fier a fost descoperită prima sapă din Europa. Bastoanele ceremoniale aveau forma coasei cu care se tăia recolta: simbolul agricol s-a dezvoltat de la sfârşitul perioadei glaciare. Economia rurală a devenit tot mai eficientă. Civilizaţia Danubiană a avut o traiectorie în formarea sa istorică printr-o reţea de noduri (aşezări centrale) legate prin rădăcini culturale comune, relaţii de schimburi cu avantaj mutual şi interese socio-economice împărtăşite; modelul de reţea al societăţii a fost prezent în orizontul Văii Indului, Siriei şi Văii Dunării (între sfârşitul mileniului VIII î.C. şi începutul mileniului VI î.C). De la mijlocul mileniului VIII î.C., timp de mai bine de 2 milenii de-a lungul Dunării s-au dezvoltat aşezări în care trăiau ţărani religioşi, ostaşi, artizani uniţi în aceeaşi matrice culturală; ei împărtăşeau credinţe religioase, rituri funerare, simbolisme culturale, un sistem de scris şi probabil aceeaşi limbă, cu mai multe sau mai puţine diferenţe de dialect. Atunci în cuptoarele de ceramică au început să fie turnate şi metale, ca aurul şi arama / ‘aurul roşu’. La fel, au apărut modele instituţionale şi structuri sociale: o religie dictată de regulile comunităţii, localităţi conectate între ele în confederaţii de suport mutual şi convenienţe reciproce. Locuinţele erau construite după aceleaşi planuri şi reguli; au prosperat în straturi succesive, deoarece casele erau construite pe fundaţiile celor precedente. Comune erau forma locuinţelor, stilul de construcţie şi producţia artistică. Locuitorii s-au dedicat artizanatului de înalt nivel, şi-au concentrat energiile pentru creşterea animalelor şi dezvoltarea recoltei, trăind în orizontul creat de sat şi familie, ca descendenţii unui strămoş comun mitic. În mileniul VII î.C. s-a răspândit din Valea Tisei / Banat arta ţesutului în tot Sud-Estul European (cu război de ţesut vertical, nu orizontal ca în Mesopotamia sau Egipt). Ţesăturile cele mai frecvente erau din lână şi cânepă, de la pânza de in la torsul de urzică, din care se confecţionau atât veşminte, cât şi obiecte; nasturii erau din os sau scoică. Civilizaţia Danubiană avea o pasiune specială pentru simbolurile de bunăstare: veselă rafinată, vârfuri de tăiat, bastoane şi bijuterii, confecţionate din obsidian, chihlimbar, etc.; mărgelele scoteau în evidenţă sobrietatea argilei, sclipirea aurului făcut în spirală şi căldura unui cuarţ extrem de dur. Traficul comercial era pe jos sau în spinarea bovinelor, fiind şi pe râuri, pe plute din surcele, acoperite cu piele. În urmă cu 7 milenii, taurul şi berbecul - decisivi prin forţa lor - au început să fie folosiţi şi ca animale de povară ori pentru arat. În Banat, bourul autohton era mult mai robust decât ce e acum iar tehnologia revoluţionară de a crea brazde estetice în linii paralele a fost scoasă în evidenţă pe vase. Arheologii au adunat mii de inscripţii cu acest scris European, ce s-a răspândit repede spre Ardeal, S Ungariei şi Macedonia. ‘Cărţile’ din acel timp sunt îndeosebi de argilă: statuete feminine, sigilii, amulete, tăbliţe, falusuri, greutăţi de cântar, etc.; inscripţiile se găsesc pe figurine feminine de argilă, ofrande votive, vase de băut, roţi de fus şi greutăţi inclusiv de la războaiele de ţesut, toate conectate cu contextul religios. Religia se exprima printr-un sistem de simboluri şi texte prin care oamenii comunicau cu universul lor cultural definit, caracterizat atât de puteri supraumane, cât şi de puteri umane; modelele comune de acţiune rituală - simboluri încastrate şi texte - realizau comunicarea extraumană şi interumană, fiind de asemenea o mediere între nevoile conflictuale ale indivizilor pentru propria expresie şi propriul control. Intrigante în mod particular sunt textele de pe fusaiole (balansatoarele de fusuri), de formă sferică şi cu găuri în centru; fusaiolele expun scrisuri lungi, ce urmăresc mişcarea circulară a instrumentului. În acel timp îndepărtat, ciclul textil era asociat în mod intens cu mituri religioase şi cu ceremonii liturgice; actul de-a toarce, de-a răsuci firul, este plin de forţă alegorică şi sacră. Prin răsucirea scrisului votiv odată cu fusaiola se trimitea o rugăciune la cer, la fel cum erau folosite ‘roţile de rugăciune’ Tibetane. Semnele cel mai des întâlnite pe acele fusaiole sunt legate de patroana divină a activităţii respective, Marea Zeiţă. Conform cercetătorului american Shan Winn, textele mai puţin complexe exprimau formule magice pentru a garanta o reuşită în produsul final (îmbrăcăminte sau cuvertură). Marija Gimbutas sugera conectarea inscripţiilor de pe fusaiole cu legătura existentă între actul filării şi ghicit. ‘Versurile’ apărute cu vârtejurile făcute în determinarea lungimii şi calităţii erau patronate de Zeiţă, spre acel timp îndepărtat trebuind îndreptată originea noţiunii - asemănătoare întrutotul apoi cu cea a Greciei - de ‘ursitoare’ care încercau ‘să depene firul vieţii’; maestrele ţesătoare şi divinitatea guvernând lucrul lor controlau deci destinul. Pe vase, combinaţiile de semne scrise se împletesc ca într-o reţea, redând grafic unele semnificaţii sacre şi magice existente pe ţesături; erau exprimate relaţiile dintre forţele implicate în ciclul vieţii-morţii-învierii, nodurile fiind sursele de vrajă şi descântec. Şamanii sperau să obţină rezultatele dorite legând în reţea semnele scrise, prin acţiuni potrivite de ritual (combinaţiile lor exprimau un ‘cod secret’, asociat de la matrice la reţeaua universului şi de la divinitatea feminină la practica magică). Acea combinare de simboluri exprima de fapt o vrajă sau un exorcism creat pentru a obţine bunăvoinţa divinităţii. Şamanii ‘specializaţi’ a scrie Danubian făceau acte potenţial periculoase, fiind foarte prudenţi în practici (de pildă, un blestem scris pe o statuetă de argilă sau pe o tăbliţă era irevocabil şi purta un caracter absolut dacă nu era anulat numele blestematului, conform unei metode potrivite). Multe dintre înţelesurile lor erau revelate numai la ocazii de iniţieri specifice, textele provocând ceea ce nu era exprimabil; nu din accident erau câteodată textele plasate pe partea nevizibilă a vaselor de ritual. Semnele magico-religioase erau vizibile numai când vasele erau mişcate, depozitate sau transportate, însă nu şi când erau folosite. Semnele erau îndreptate spre pământ, pentru a da şi a lua puteri. Floarea lingviştilor şi a filologilor le studiază: multe din acele texte au fost folosite în liturghii şi fixau pe piatră sau argilă sângele ofrandei, numele divin, credinţele spirituale şi invocaţiile acelor oameni; în unele cazuri, narează mituri şi epopei. Rar înscrisurile au fost folosite în tranzacţiile comerciale ori în memorizări administrative. Scrisul era considerat un dar divin şi un vehicul al transmiterii legilor sacre, era folosit pentru ‘contactarea zeităţii’ sau cel puţin pentru a pune originea divină a puterii în mâinile religioşilor. Acea civilizaţie îndepărtată adora divinitatea feminină. Corespunzător cercetătorilor semiotici, Scriptul Danubian era un sistem foarte arhaic de scris, probabil incapabil să codifice o cuvântare extinsă ori o narare lungă, deoarece elementele fonetice erau redate prea limitat; scrisul constă dintr-un amestec de logograme, ideograme, pictograme şi numai câteva elemente fonetice marcate ocazional: conectarea cu sfera concepţională era mult mai puternică decât cu sfera fonetică. Una dintre caracteristicile scrisului a fost comunicarea cu divinitatea. Reconstrucţia unei relaţii istorice între vechiul Scris Danubian şi cel Sumerian trebuie asociată cu o răspândire de la V la E; asemănările de semne dintre ele nu se limitează la simple semne, paralelismul fiind evident datorită multor similitudini în detalii”. Pierderilor ancestralelor abilităţi, ce se manifestau încă evident la hibrizii Cro Magnon şi Neandertal anteriori, au fost printre motivele care l-au determinat pe Homo Sapiens - rămas singur pe planetă - să-şi dezvolte în compensare alte mijloace, rezultând acele pionerate continentale ori mondiale, chiar în Bazinul Danubian (apariţia scrisului de pildă fiind pentru completarea reducerilor de memorie - de care şi-au dat seama primii de pe glob, probabil fiindcă au fost cei mai afectaţi - astfel putând fi fixate aspecte ce până atunci nu erau necesare de reţinut; e de remarcat că din respect pentru străvechile timpuri când nu se practica scrisul, unii au refuzat scrierea până în Antichitate, ca “să nu deranjeze divinul”). Pe de altă parte, se poate observa că handicapurile şi tehnologiile sunt înlănţuite, determinându-se reciproc (s-a întâmplat mereu, în toată istoria omenirii); de pildă, acum obişnuinţa socotitului cu calculatorul face - inclusiv pentru profesori de matematică - tot mai dificile operaţiile manuale simple de înmulţire sau împărţire, îndeosebi dacă numerele au zecimale sau sunt “mari”. În fine, un alt exemplu contemporan - reliefând ceva din “lipsurile umane” - e şi observata poziţionare din Epoca Modernă a capacităţilor organizatorice ale Românilor “în coada” lumii (milioane de oameni au tot atâtea conjuncturi, nu sistematic la fel, aşa cum recent prea des se probează la Români): cu asemenea moştenire reală - a celor mai “bătrâni” Europeni - poate fi explicabilă adaptarea totuşi diferită la mersul treburilor; aşadar, a deţine premiere - a fi primii, după cum în Epoca Pietrei în multe au fost strămoşii Românilor - nu e totuşi deloc confortabil, mereu existând avers şi revers (cu efecte serioase printre urmaşi), însă tocmai acest neajuns poate acumula la un moment dat suficientă energie pentru un nou salt / similar cum acumulările energetice în scoarţă provoacă seisme. Pe Internet circulă texte de genul: “Primul Homo Sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură - astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii Români, într-o luptă oarbă cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că Românii trăiesc o frustrare istorică. Românii ar fi frustrați, chipurile, că nu au avut și ei o istorie grandioasă, de învingători, precum alții, și atunci își inventează una care să-i satisfacă. În această falsă istorie, Românii sunt cei mai tari, cei mai mari, cei mai frumoși și primii în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor Români elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, Românii chiar să fie cei mai buni sau cei mai tari sau primii. Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceia sunt Românii, alteori sunt alții. Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori sunt și Românii printre primii, acest lucru ar trebui să onoreze, nu să sperie. Dacă ar fi lăsate deoparte toate aceste temeri și s-ar căuta cernerea și așeza fiecare lucru la locul lui dându-i importanța cuvenită, Românii ar fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa. Cine însă să respecte, dacă însuși Românii nu se respectă?”
Garuga / Phoenix |
Dr. Dumitru Dulcan în “Inteligenţa materiei” a enunţat: “O serie de organisme emit radiaţii luminoase vizibile. Cele mai multe dintre ele trăiesc în mări iar capacitatea lor de a genera lumină apare ca o necesitate în condiţiile vieţii trăite în bezna adâncurilor. Adeseori, apa mărilor oferă un spectacol feeric prin jocul de lumini comparat cu un foc de artificii, graţie unor organisme mici flagelate, numite peridinee (algele dinoflagelate). Acestea se pot ataşa la aripile păsărilor, care în noapte par flăcări zburătoare”. Poetul Roman Claudian a descris Phoen/ix cu mai multe detalii decât “sac”, ca având o formă circulară, relatarea sa - începând de la capul ridicat deasupra centrului corpului - fiind: “Are deasupra capului o creastă roşie al cărei vârf luceşte ca o stea şi revarsă în întunericul nopţii o lumină senină, ochii îi scânteiază de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, partea superioară îi este împodobită cu pene aurii, un cerc de turcoaz trece peste aripile sale iar picioarele îi sunt roşii ca purpura; ruta păsării e între Ţinutul Titanilor şi Egipt”. Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 4:131 a scris despre capitala Amazoanelor - unde se afla magnificul Templu al Soarelui, lângă care era păstrată Cerga / Lâna de Aur - că era ştiută ca Titania iar geograful Mela 3:8 a descris patria Phoenixului în apropierea de Munţii Ceraunici. Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” i-a indicat drept loc de obârşie “Oraşul Soarelui” iar ulterior, enciclopedia bizantină “Suidas” a afirmat că Phoenix sosea dintr-un loc necunoscut. Istoricul Roman Tacit în “Analele” sale 6:28 a scris: “Phoenix e consacrat soarelui; cei care i-au zugrăvit chipul sunt de aceeaşi părere că atât în privinţa înfăţişării şi frumuseţii penelor, Phoenix se deosebeşte în întregime de celelalte păsări. Nu încape îndoială că pasărea aceasta a fost zărită odinioară în Egipt, sub domnia lui Sesostris, sub a lui Amasis, sub a lui Ptolemeu III - un conducător de obârşie Macedonă - când şi-a luat zborul spre oraşul numit Heliopolis (însoţită de multe stoluri de tot felul de zburătoare, ispitite de nemaivăzuta privelişte a chipului acelei păsări) şi pe vremea consulatului lui Fabius şi Vitellius, pasărea Phoenix prilejuindu-le celor mai vestiţi învăţaţi localnici dar şi Greci numeroase discuţii asupra unei atare minuni. S-a susţinut anume că pasărea Phoenix, când şi-a sfârşit anii de viaţă şi a simţit apropiindu-i-se moartea, şi-a făcut de bună seamă un cuib în ţara sa de baştină, l-a rodit cu sămânţa sa din care a ieşit un pui, a cărui cea dintâi grijă după ce a ajuns vârstnic a fost să se ocupe de tatăl decedat; aceasta însă nu la voia întâmplării, ci - purtând o povară de smirnă - face un zbor de încercare pe o lungă distanţă, ca să probeze că e în stare să parcurgă un drum lung în spate cu leşul tatălui, pentru a ajunge la altarul soarelui şi a-l arde acolo”.
În “Textele Piramidelor”, pasărea Magică era asociată cu Kepra, Zeul Creator al Soarelui, care în On / Heliopolis, azi Cairo, capitala Egiptului - centrul închinării solare, numit şi Annu - se aşeza pe cel mai primitiv obelisc al oraşului (ca o expresie a “cunoaşterii secrete”, cu ea fiind asociaţi Zeii Ra şi Gherganul Osiris / notat - aşa cum a observat şi antropologul Kerelyi Karoly 1897-1973 din Timişoara - de vechii Greci ca Zagreus, reproducând de fapt Ga-Greu / GreuGa sau Ghargheu). În Vechiul Egipt, Chnum / Khnum, Zeul apelor reci, considerat primul care a domesticit berbecul, a fost creatorul Zeului Tatenen, cel care (ca ridicat din ape) personifica “movila” - capul obeliscului sau vârful piramidei, cu denumirea de “benben” - dar a şi adus pilonii stabilităţii Djer, fiind echivalat cu patronul Ptah al Egiptului; Phoenix era pasărea “bennu”, cu redarea de către vechii Egipteni ca stârc (“Ardea Purpura”), venerarea sa drept sufletul Ba al soarelui Ra datorându-se credinţei că a avut un rol esenţial în facerea lumii. Pasărea mitică Phoenix poseda proprietatea de autoincendiere periodică şi regenerarea din propria cenuşă, având o longevitate extraordinară, fiind văzută de-a lungul mileniilor de numeroşi oameni. Poetul Hesiod - din aşezarea Anatoliană Cume a Gherghinilor - a observat durata de aproape un mileniu între apariţiile Phoenix, ceea ce ar corespunde de exemplu timpului dintre faraonii Sesostris (dinaintea Războiului Troian) şi Amasis, precizaţi apoi de Tacit. Anatolianul Herodot Karka a scris în “Istorii” 2:73 despre Phoenix: “Egiptenii susţin că Phoenix soseşte atunci când îi moare părintele. Parte din penele de pe aripi sunt aurii iar parte roşii; aduce foarte mult cu o pajură. Pornind din Arabia, îşi transportă tatăl învelit în smirnă până la Templul Soarelui, pentru funeralii; şi îl cară astfel: întâi face din smirnă un ou atât de mare cât îl poate duce, apoi încearcă dacă e în stare să-l poarte. După acea probă, îşi bagă tatăl înăuntru - după ce mai înainte a scobit oul - apoi astupă (tot cu smirnă) gaura pe care şi-a introdus tatăl în ou. Chiar şi cu pasărea-tată în ou, greutatea oului nu se schimbă”. Este interesant că pasărea Phoenix îşi confecţiona oul, nu-l oua; pentru enigmatica Phoenix, cei vechi au folosit metafora disponibilă de pasăre. Hinduşii au descris zburătoarea Garuda - reproducând Garuga / GRG - ca divinitatea protejată de Zeul Vişnu, perpetuându-se prin ouă, având corpul auriu, aripile roşii şi capul alb încoronat (Epopeea “Mahabharata” / “Maha-Bharata” a notat că Garuda / GRG a avut fii iar avatarul Krişna / “Atractivul” al Zeului Vişnu / “Veșnicul” - năşit de Marele Preot Gărga - îi purta simbolul). Poetul Roman Ovidiu în “Metamorfoze” 15:393 a scris că Asirienii numeau Phoenixul ca Phoenica; o denumire similară e forma Română “păunica”: genul feminin al păunului, popular numită “corcodina” (pasărea - când îşi rotea coada - simboliza fie universul, fie luna plină, fie soarele la zenit, evantaiul reprezentând totalitatea dar şi fragilitatea, metaforic în lume toate manifestările apărând şi dispărând ca şi rotirea ori strângerea cozii sale).
Garuda / Phoenix pe “benben” și Zeul Pitah / Ptah, patronul Egiptului |
Din măduva Phoenixului - după cum a scris istoricul Pliniu “cel Bătrân”, citându-l pe senatorul Roman Maniliu - se forma oul Phoenix: fiind pasăre fără pereche - una singură în toată lumea - n-avea fecundaţie, ci “se clona”; Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 10:17 a comentat că şi în ritualurile Etrusce erau păsări sacre pe care nimeni nu le-a văzut şi care erau de mirare că lipseau, când se aflau din abundenţă acelea distruse încontinuu de gura omenească. Academicianul Român George Coșbuc a scris despre “Reînvierea și pasărea Phoenix”: “În basmele noastre, eroul Făt-Frumos - sau orice nume ar avea el - are ca notă esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor / balaurilor şi altor monştri, cădea în lupta cu ei, era ucis, apoi învia prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea a fost o condiţie fără de care nu putea exista erou în basme. Ideea reînvierii eroului era un simbol al reînvierii fizice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui veșnic care iarna scapătă spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într-o lume vecinică, reintră iarăşi într-un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi Romanii credeau că era un loc numit Orcus unde se duceau morţii, ca umbre şi trăiau veșnic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar acele umbre nu erau suflete, ci fantome cu chip de om, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi Grecii și Romanii într-un Rai şi Iad, cu resplătiri şi pedepse. Iudeii n-au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n-au crezut în Învierea oamenilor. N-au, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia Iudeilor, omul când moare e de-a pururi mort şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta Iudeii au cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume: un Iehova veșnic, răzbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui care trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău: oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veșniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului: creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele. Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru veșnicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la Egipteni, n-a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s-a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi i-a cunoscut bine pe Iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la 5 secole în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie mai tânără şi mai frumoasă şi zboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul Grec Herodot la Egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la Egipteni şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăia veșnic. Când au mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele au mâncat şi ele şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n-a mâncat şi de-aceea trăieşte de-a pururi. După legenda Iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai 2: Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda Egipteană tocmai partea cea mai frumoasă: moartea şi apoi învierea. Pasărea în legenda Egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă profeţii vorbeau de ea şi fiindcă în Greceşte ‘foinix’ însemna şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii au făcut zăpăceală. Aşa, în psalmul 91:12, se zice ‘Cel drept va întineri ca finicul’ Ca cine anume? Ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa sa ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără? Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mântuitorului Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s-a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca reprezentări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume că mama îşi omoară puiul cu dezmierdările, apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie. În mitologia noastră, avem ideea reînvierii fizice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie ‘mai frumos de cum a fost’, tocmai cum credeau Egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât într-atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt 2 concepte cu totul felurite”. La Paști - sărbătoare de primăvară din timpurile păgâne - ouăle vopsite de pasăre au fost prezente din Epoca Pietrei. Pasărea mitică Phoenix - pentru Europeni cea mai veche divinitate a naturii, conform Dr. Marija Gimbutas în 1989 - întruchipa principiul solar al regenerării vieţii, fiind agent de legătură între pământ / glie şi cer: dintre Lumea “de Aici” şi “Cealaltă” Lume. Ancestralul fundament GRG = KRK, al legăturii dintre Cer și Glie, prezent în EurAsia la Gherga, a fost studiat şi relevat de mulţi, între care în 2004 de către Elveţianul Franz Gnaedinger - ca de pildă prin asocierea sonoritaţii primelor semnale fizice existente şi corelând particula mijlocie cu cerul însorit - sub forma Kirke, într-un stil asemănător cu aşa-zisa “limbă păsărească” (procedeu existent din cele mai vechi timpuri - după cum a revelat de pildă Dr. Rodica Zafiu, lingvistă Română - răspândit din Afgani-stan până în Europa); de altfel, meticulozitatea cercetătorului Elveţian a dus la fuziunea Ki-Ri / Ki-Ra în KeRa / Kir, el identificând implicit Zeitatea solară Kirike / Ghirighe cu Kirkae, sufixul Kae ca Gae / Ghe rezultând din egalitatea Ke / Ghe = Ka / Ga (e de observat că în credinţele arhaice, la oameni, după deces, se presupunea că energia sufletului Ka rămânea alocată Pământului Ga iar sufletul - ştiut sub forma Ba - era luat de forţa spiritului Ki şi se desprindea de trup, putând călători). În opinia lui, “Kirke - menţionată şi de Homer ca Circe, amintind de trecutul îndepărtat când era zeiţa agricultorilor din Banat şi Balcani - era o fiică a soarelui, aşadar ca o creatură cerească, asociată cu păsările (îndeosebi migratoare); numele ei era scris cu o cruce pentru silaba Ki, cu linii pentru silaba Ri şi cu unghiuri pentru silaba Ke. Templul iniţial al zeiţei - des înfăţişată şezând pe tron - a fost sânul ei iar sanctuarul ei era uterul fertil. De la zeiţă, fertilitatea a fost transferată în zonele înconjurătoare, ca apele bune de pescuit şi cerul cu păsările lui; fertilitatea sa se întindea de la suprafaţa pământului la incomensurabilul cosmos: trupul său simboliza Pământul / Glia iar capul său simboliza Cerul. Numele său - prin vechii Greci - s-a regăsit până la Kirko însemnând şoim şi în Kyria = Amantă sau în Kyrios = Cârmuitor”. Este de observat despre conceptul Gherga că s-a împlinit atunci când mariajul Cerului cu Glia a permis şi sufletelor desprinderea de Pământ. În “Mituri, vise şi mistere”, Dr. Mircea Eliade a explicat: “A obţine prietenia animalelor şi în acelaşi timp dominarea lor nu implica în orizontul mentalităţii arhaice o regresie la o condiţie biologică inferioară. Pe de o parte, animalelor li se atribuia un simbolism şi o mitologie foarte importante pentru viaţa religioasă; în consecinţă, a dialoga cu animalele, a vorbi limba lor, a deveni prietenul lor echivala cu a dobândi o viaţă spirituală mult mai bogată decât simpla viaţă comună muritorilor de rând. Pe de altă parte, animalele aveau în ochii ‘primitivului’ un prestigiu considerabil: ele cunosc secretele vieţii şi ale naturii. Reintegrându-se condiţiei animalelor, şamanul participa la secretele lor şi se bucura de viaţa lor completă. Să subliniem acest fapt: prietenia cu animalele şi cunoaşterea lor reprezintă un sindrom paradisiac. Înainte de ‘cădere’, acea prietenie făcea parte din condiţia umană primordială. Şamanul recupera în parte situaţia paradisiacă a omului primordial şi aceasta graţie descoperirii spontaneităţii animale prin imitarea comportamentului şi a limbajului animalelor prin imitarea ţipetelor lor. Este important să constatăm că dialogul cu animalele sau încorporarea lor de către şaman (fenomen mistic care nu trebuie confundat cu posedarea) constituia etapa pre-extatică. Experienţa mistică prin excelenţă a societăţii arhaice - şamanismul - trăda nostalgia Raiului, dorinţa de a regăsi starea de libertate şi de beatitudine dinainte de ‘cădere’, voinţa de a restaura comunicarea dintre Cer şi Pământ; într-un cuvânt, de a aboli tot ceea ce a fost modificat în însăşi structura cosmosului şi în modul de existenţă al omului în urma rupturii primordiale (prima ‘cădere’ a omului a fost căderea în viaţă: omul a descoperit puterea şi sacralitatea vieţii). Extazul şamanului recupera în mare parte condiţia paradisiacă: el a recâştigat prietenia animalelor; prin ascensiune, făcea din nou legătura Pământului cu Cerul. Ascensiunea / ‘zborul’ a fost o experienţă comună întregii umanităţi primitive (tema mitico-rituală suflet-pasăre-zbor extatic era deja constituită în paleolitic). ‘Zborul’ semnifica inteligenţa, înţelegerea lucrurilor secrete şi a adevărurilor metafizice. Nu trebuie să credem că agricultura ca tehnică a putut avea repercursiuni în orizontul spiritual al umanităţii arhaice. În neolitic, cosmogonia - atribut esenţial celest - a fost înlocuită prin hierogamie: zeul fecundator nu mai crea lumea, el se mulţumea s-o fertilizeze; uneori, Marea Zeiţă se îngrijea singură de fertilitatea lumii”. Sufletul mortului se aşeza sub formă de pasăre “măiastră” (după influenţa creştină, în formă de porumbel) în vârful stâlpului de mormânt, până ce îşi lua zborul spre Lumea “Cealaltă”; aşa se explică datina reprezentării sufletului cu aripile închise (simbolizând odihna) sau cu aripile deschise (simbolizând zborul).
Arheoloaga Lituaniano-Americană Marija Gimbutas nota la sfârşitul mileniului II despre apariţia formei melodioase Ghi-ri-ghe că a dat startul scrisului: “Vechii Europeni au dezvoltat în Bazinul Dunării inferioare scrierea în mileniul VI î.C., cu mult timp înaintea altor continente (în peste o sută de aşezări - ca de pildă pe Valea Mureşului, în Nordul Ţinutului Haţegului, la Turdaş / judeţul Hunedoara, Tărtăria / judeţul Alba, ş.a). Scrierea vechilor Europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative, ci era sacră, apărută în urma unei îndelungi folosiri a unor semne grafice încărcate de un simbolism particular; apariţia scrierii a fost strâns legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine. Semnele erau - în sens pur etimologic - hieroglife. Scrierea a provenit din perfecţionarea cultului divinităţii feminine în religia veche Europeană, prin specializarea sensului simbolurilor. Inscripţiile au apărut pe obiecte de cult, nu pe tăbliţe ca ulterior pe alte continente (unde au avut sens mai ales comercial). Vechea Civilizaţie Europeană a supravieţuit invaziei din mileniul IV î.C. a păstorilor nomazi din răsărit (Indo-Europenii) mai ales în zona răsăriteană mediteraneană”. Semnele trebuiau citite în cerc, în sens invers orar, pentru că scrierea se baza pe circuitul solar Nordic (aşa cum “merge pe cer” soarele după Cercul Arctic); legarea de extremul polar se datora autorilor Hiperborei, care erau Pelasgi, descendenţi ai Uriaşilor (adică urmaşii Marii Zeiţe Gheia / Ghirighe, conform şi genealogiei întocmite în secolul VII î.C. de către Grecul Asios din Insula Samos - o Insulă Gherghită, locuită de indigenii Sami - în legătură onomastică cu Râul Isamos / Ghargara din N Indiei). Dintre cei preocupaţi de descifrarea primei scrieri din lume, cercetătorul Român Constantin Bărbulescu afirma în 2006 că era vorba despre “prinţesa unui om mare şi integru, doamna care proclama reguli, patroană a medicinii”; ea era Gardiana dintre lumi. În Banat, plastica antropomorfă prezintă adeseori feţe umane sub forma unor “măşti” deseori triunghiulare, ce se consideră că amintesc de caracteristicile fizice ale populaţiei din zona de origine, Anatoliană (adică din marea Peninsulă dintre Mările Neagră şi Mediterană); de altfel, istoria e dublată lingvistic, etimologic “natal” - cu derivaţii ca locul “natal”, localnicii “nativi”, etc. - provenind din Anatolia (însemnând în vechea Greacă “locul de unde apare soarele” / “răsăritul”): era ţinutul posedat de prinţii Anuna, urmaşii Zeului Cerului şi Timpului An. Ştiute European şi ca Gorgone, mai în Est - în Bazinul Ghaggar din N Indiei - acele măşti erau similare cu Kirtti / “faţa gloriei” a soţiei Gârgadi / Durga a lui Rudra, părintele Yoga / Yo-Ga (care a impus atât în ritualuri cât şi la îngropări poziţia ghemuită a fătului, poetic denumită a lotusului). În 1980, profesorul universitar Ariton Vraciu afirma că “semne identice celor Bănăţene au fost descoperite la Troia”; tot dânsul - reputat Tracolog - a afirmat şi că “Lexiconul Românesc” autohton este deosebit de puternic, cu număr aproape dublu de rădăcini faţă de cel al rădăcinilor Latine. În timp, s-au perpetuat similitudini clare între precursorul sistem de scriere vechi European şi de exemplu cel Cretan sau Cipriot, în mileniul II î.C.:
Analogiile silabarului clasic Cipriot (SCC) cu semnele vechi Europene (SVE) |
În 1975, savantul Rus Boris Periov scria în volumul “Tainele veacurilor”: “Locuitorii vechi ai Balcanilor au exercitat o influenţă vizibilă asupra Asiei Mici. În mod deosebit se poate urmări legătura cu Cultura Vincea-Turdaş, după semnele pictografice de pe ceramică. Semnele - uneori identice cu cele de la Vincea - au fost găsite în legendara Troie (începutul mileniului III î.C.); tot atunci au apărut şi în alte sectoare ale Asiei Mici. Ecouri îndepărtate ale scrierii de la Vincea le găsim în scrierea pictografică a Cretei. Nu se poate să nu fi de acord cu presupunerea arheologului Rus Titov, care crede că scrierea primitivă din Insulele Mediterane se întinde - prin rădăcinile sale - în Balcanii mileniului IV î.C. şi nu a apărut deloc sub influenţa îndepărtatei ţări dintre 2 Fluvii (Tigru şi Eufrat), după cum presupuneau înainte unii cercetători; şi pe deasupra - este cunoscut - creatorii Culturii Balcanice Vincea, în mileniul V î.C., au străbătut Asia Mică în Kurdi-stan, unde în acea vreme se stabiliseră pre-Sumerienii: iar în curând - în sectorul acela - a apărut a apărut scrierea pictografică la fel de apropiată atât cu cea Tărtăriană, cât şi cu cea Sumeriană”.
Este de remarcat că şi în prezent, în centrul Insulei Creta se află străvechea Ghergheri / Γέργερη 35,07 lat. N, 24,56 long. E - nume pre-Grec, după cum a afirmat şi castelanul Veneţian de acolo în 1583 / numit Kastrofilakas de localnici - aşezare din apropierea capitalei neolitice Gortys / Gortyna a Cretei, lângă Muntele Ida, în peştera căruia a dispărut Zeus, pentru totdeauna.
Câteva exemple Kirike - Ghirighe / azi Gherga sunt că pe o placă inscripţionată din Banat, în Vârşeţ 45,07 lat. N, 21,18 long. E / Serbia, de la sfârşitul mileniului VI î.C., era scris “o recunosc pe Ghirighe / Kirike, jur pe ea şi trăiesc prin ea”:
Gortys / prima capitală a Cretei |
Câteva exemple Kirike - Ghirighe / azi Gherga sunt că pe o placă inscripţionată din Banat, în Vârşeţ 45,07 lat. N, 21,18 long. E / Serbia, de la sfârşitul mileniului VI î.C., era scris “o recunosc pe Ghirighe / Kirike, jur pe ea şi trăiesc prin ea”:
Gherga la Kula Vârşeţului |
În Argheal / Ardeal (Har-Deal ajungând să însemne “pământ minunat”, cu compunerea “aur” şi “deal” / la vechii Iranieni “ard” însemnând “pământ” iar sufixul “al” fiind “minunat”), la Ocna Sibiului 45,52 lat. N, 24,03 long. E, la mijlocul mileniului VI î.C., era scris numele venerat:
La Grocka / Vinca 44,40 lat. N, 20,43 long. E - în Serbia, pe malul Dunării - a fost găsit scrisul divinităţii Kirike pe un vas de la sfârşitul mileniului VI î.C. (în 2009, cercetătorul Român Gheorghe Şeitan a indicat că acel tip de vas era similar celui Vedic folosit de Indra / In-Da-Ra în N Indiei):
La Parţa 45,37 lat. N, 21,08 long. E, pe malul drept al Râului Timiş - în Banatul Românesc - a fost descifrată prezenţa Kirike în Sanctuarul din mileniul V î.C. (bărbatul ei avea simbolul şoimului):
Este de observat că în Română şi acum se zice “gaie” şoimului hămesit (din familia răpitoarelor “Cerchneis”, etc). De altfel, Sanctuarul de la Parţa este cel mai vechi din România, acum fiind refăcut în cea mai veche clădire a Timişoarei, ce adăposteşte “Muzeul Banatului”:
Gherga în primul Sanctuar din România |
Vocabularul Român a păstrat termenul “turcă” ca femininul de la cerb, capră sau taur; în străvechiul Sanctuar Parţa, poziţia centrală e a statuii feminine mascate: Turca (=marea divinitate, notată acolo sub forma Kirke - adică Ghirghe - aşa cum a reieşit din interpretarea de specialitate, ca de exemplu în 2004 a cercetătorului Elveţian Franz Gnaedinger). O reconstrucţie grafică a primului Sanctuar din România - cel din Parţa / judeţul Timiş - a fost realizată de către Dr. Gheorghe Lazarovici, în 2005, după cum se poate observa:
În Sanctuar - cu suprafaţa de peste 70 mp - lumina era dată de opaiţe iar în vase speciale se ardeau esenţe parfumate. Lespezile de piatră erau folosite pentru reprezentarea miniaturală a unor spectacole sacre, înscenarea ceremoniilor specifice fiind prin folosirea unor obiecte mici de cult; dirijarea ritualurilor se făcea de pe un tron, de către Marea Preoteasă. Statuia centrală - monumentală - are 1,80 metri înălţime. Academia Română a definit Sanctuarul ca “locul din aşezare folosit preponderent pentru practici rituale sau pentru depozitarea unor ansambluri de obiecte sacre; cea mai spectaculoasă descoperire de acest gen din Europa a fost făcută la Parţa, pe locul unui sanctuar mai vechi în care se mai conserva o masă-altar, soclul unui idol-bust, o casetă şi un loc de depozitare a cenuşii”. În Sanctuarul din Parţa erau alăturaţi statuar taurul şi femeia, ceea ce simboliza forţa creatoare, simbolul vieţii, cu legătură nemijlocită de Cultul Fecundităţii şi Fertilităţii, care a fost adorat în neolitic. Au fost descoperite vase şi tăvi în care se aduceau ofrandele. Pe peretele apusean se afla o deschizătură circulară sub care erau plasate o cuvă din lut şi o râşniţă din piatră; acel ansamblu era folosit la rîşnitul ritual, practicat primăvara - când se însămânţa ogorul - ritualul fiind orientat spre a fertiliza sămânţa ce urma a fi pusă în brazdă. Vechi de 7 milenii, un artefact interesant - şi deosebit de valoros - din Sanctuarul Bănăţean este “Urlătoarea” (“femeia care strigă”):
Neoliticul Sanctuar Bănățean din Parța e cel mai vechi nu numai din România, ci și din Europa, aflându-se în continuitate succesorală cronologică, geografică, conceptuală, etc. față de paleoliticul Sanctuar Anatolian din Poarta Soarelui (Portasar / Gobekli Tepe) și de mezoliticul Sanctuar Pontic din Atlantida / capitala Imperiului Atlant: în Sanctuarul Anatolian reprezentările au fost numai sculpturale / vizuale, apoi în Sanctuarul Pontic / Atlant pe lângă reprezentările sculpturale au apărut și cele scriptice, în Sanctuarul Bănățean reproducându-se valorile religioase deopotrivă sculptural și scriptic (ceea ce urma firesc după Civilizația Atlantă în Vechea Civilizație Europeană); existența Ghirghe în neoliticul Sanctuar Bănățean ar presupune - date fiind legăturile cu mezoliticul Sanctuar Pontic / Atlant - ideea existenței similară Ghirghe în AtlantIda / capitala imperială (ce ar completa - dacă fizic s-ar găsi - ceea ce onomastic e știut deja). Mai mult decât găzduirea în “Muzeul Banatului”, Sanctuarul aflat acum în Timişoara merită poziţia centrală / distinctă în “Muzeul Vechii Civilizaţii Europene” - înconjurat de prima scriere din lume şi de alte piese semnificative din Bazinul Dunării - ca un reprezentativ “Km 0” simbolic al Europei, care prin exponatele sale poate justifica foarte bine “făloşenia” Bănăţeană şi în acea dimensiune de premieră, Timișoara fiind “capitală culturală Europeană” în 2021: valorile artefactelor existente depăşesc amplitudinea continentală, având importanţă mondială (căci de exemplu vechimile unora sunt mai mari decât piramidele Egiptene, etc). Pe harta următoare - realizată de Dr. Harald Haarmann - locurile unde abundă prima scriere din lume sunt subliniate (se observă Parţa - de lângă Timișoara - în centru):
În 2005, Dr. Harald Haarmann - cercetător German stabilit în Finlanda / Suomi - a explicat că un grupaj de semne e catalogat drept scriere dacă are minim 2 tipuri de semne, iconice şi abstracte (prima oară în lume aşa ceva petrecându-se în arealul având în centrul său regiunea Banat / ca preluare directă din moştenirea Civilizaţiei Atlante): “Începând cu cele mai timpurii manifestări ale activităţii simbolistice de către Homo Sapiens - în paleolitic - au fost 2 proceduri independente ale producerii, prin imagini reprezentative şi prin semne abstracte; simbioza celor 2 capacităţi, prin utilizarea simbolurilor, a fost în neoliticul SE Europei. La mijlocul mileniului VI î.C., SE Europei a atins un sofisticat nivel al organizării, încât a produs prima scriere din lume; deoarece abstractizarea e tema majoră a patrimoniului vizual din regiune, acea scriere - deloc surprinzător - era predominant compusă din semne abstracte. Sensul abstract ce domina simbolismul cultural neolitic era evident moştenit, după cum rezultă din dezvoltarea Defileului Dunării / Gherdap în mileniul VII î.C.; de pildă, motivele abstracte iniţiale ale inciziilor pe pietre rotunde de la Porţile de Fier se regăsesc în acele semne. Fenomenul a constat într-un proces intens, de-a lungul a circa unui mileniu. Obiectele inscripţionate s-au găsit în sute de locuri din SE Europei; inventarul acelei prime scrieri cuprinde 2 categorii de semne: iconice (pictograme stilizând lucrurile) şi abstracte (fără asocieri naturale, al căror înţeles trebuia învăţat). Nici un sistem al scrierilor vechi apoi n-a operat doar cu o categorie de semne, ci toate inventarele le cuprindeau pe ambele; deosebirile dintre ele erau proporţiile semnelor iconice sau abstracte folosite: scrierea Danubiană abunda în semne abstracte (la fel ulterior regăsindu-se în Sanscrită şi în cuneiformele Sumeriei) iar scrierea Egipteană abunda în semne iconice / hieroglife. Revoluţia activităţii simbolice în neoliticul SE European a fost fără precedent, referirile fiind şi calendaristice, comerciale, numerice, etc. Nivelul de abstractizare al primului script din lume - cel Danubian - s-a regăsit în scrierea Indiană. Proporţiile de semne asemănătoare ambelor sunt consistente. De asemenea, la ambele e similară şi ajutarea cu tehnici suplimentare, ca puncte şi liniuţe (de exemplu, motivul crucii se regăseşte ca element fundamental în scrierile Danubiană şi Indiană)”.
Figurină Grocka
|
Cu ilustrarea din imaginea următoare - a unei statuete din Bănia Epocii Pietrei / de pe malul Dunării - acelaşi Dr. Harald Haarmann a comentat: “Figurinele inscripţionate astfel îmbinau 2 funcţii religioase scrise - pentru cultul venerării şi pentru răspândire - ele fiind utilizate în spaţiul public al divinizării cât şi în ritualurile private casnice; acest multiplu rol al figurinelor este evident, luând în considerare că erau răspândite atât în sanctuare, cât şi în gospodării”. Din Epoca Pietrei (aşa după cum relevă pieile mumificate ale unor vechi oameni ori figurinele produse de ei, reprezentându-i), fiecare purta cu sine / pe sine “certificatul de naştere” - tatuat foarte vizibil, indicând familia căreia îi aparţinea - împreună cu, de asemenea tatuată, “cartea de muncă”, reflectând ocupaţia sa şi alte semne corporale, prezentându-şi în general “CV-ul”: ceea ce a făcut în viaţă (înfățișările oamenilor din Vechea Lume în general erau caracterizate - fie la femei, fie la bărbați - în general de tatuări și de lipsa pantalonilor); ca la oricine altcineva, transmiterea numelui Gherga - dar şi a statului profesional, social, etc. - astfel a fost constantă în timp (pe lângă componenta verbală).
Arheologul Ardelean Nicolae Vlassa 1934-1984 (după ce a descoperit în 1961 scrierea de la Tărtăria / Ardeal) a afirmat despre reprezentarea în ceramică a corăbiei neolitice excavată în 1966 din Piața Unirii a orașului Cluj-Napoca / cel mai mare din Ardeal: “Olarul acelor vremuri (secolele LIII-LII î.C.) a schițat pe fundul vasului ritualic silueta unei corăbii cu catarg central, dublă velatură triunghiulară, lăcașurile pentru vâslași și vâslele / ramele. Ambarcațiunea figurată la Cluj depășește (prin toate detaliile sale tehnice, prezentate de un cunoscător direct) simplul concept de barcă, înscriindu-se pe deplin în cel de corabie, de navă capabilă a efectua călătorii maritime. Este greu de imaginat că o asemenea ambarcațiune ar fi navigat vreodată pe Someșul Mic, pe malurile căruia s-a infiripat așezarea neolitică de la Cluj (ce a ajuns rapid una dintre cele mai mari ale Transilvaniei, cu 5-6 mii de oameni)”. Arheologul Bănățean Gheorghe Lazarovici - care a lucrat pe respectivul șantier Clujean - a afirmat că “în alte țări, s-ar face un muzeu doar pentru vasul acesta”:
Mult timp, scrierea a fost considerată divină: inventată şi patronată de Zei. Civilizaţiile Sumeriană şi Egipteană - cu prezenţă atestată Gherga, ca şi în cea Indiană - au conferit semnificaţii componentelor Ki-Ri-Ke sub forma de “Sufletul Soarelui”, consonantic “R” fiind soare. În legătură cu energia Ka al lui Ra: Imnul lui Ra - tradus din scrierea hieroglifică Egipteană de Francezul Sylvain Grebaut în 1873 - îl proclama pe Ra ca “suveranul Cerului şi domn al Pământului, părintele zeilor şi oamenilor, care susţinea cu braţele sale cerul / în formă de Y: el a ridicat cerul în sus şi a împins pământul în jos” (conform Cărţii Morţilor din Egipt, Ker / Cher era ţinutul locuit de spirite). Judith Yarnall în cartea sa “Transformările Circe” editată de Universitatea Americană Illinois în 1994 (Circe fiind altă formă Kirke / Ghirghe, Romanii introducând litera “G” în alfabetul Latin printr-o liniuţă adăugată peste “C”, deoarece până atunci pentru “G” erau impropriu utilizate “C”, “K” sau “Q”) a descris pe larg legăturile aceleiaşi divinităţi Gherga din Epoca Pietrei, numită Anatolian Kibela în mileniul III î.C., cu Troianii în mileniul II î.C., cu primele relatări ale vechilor Greci în mileniul I î.C., etc. / pre-istorica Europă dezvoltându-se preferenţial în Bazinul Dunării inferioare datorită climatului bun şi prezenţei sării necesare organismelor umane, facil existentă mai ales în interiorul arcului Carpatic (“salariu” provine din Antichitate de la Romani, care plăteau soldaţilor sarea în solde / ulterior, din Evul Mediu până în Epoca Modernă sarea rămânând esenţială ca valoare pentru oameni: e ştiut că sarea formează principalul electrolit din sânge, ce favorizează viteza transferului informaţional spre creier / lipsa sării “prostind”, după cum a fost dovedit ştiinţific, în plus fiziologia mai dovedind şi că fără sare în organism, inima nu se mai contractă, oprindu-se în stop cardiac, sărurile în vechime din toate acele motive fiind foarte preţuite; Carpaţii au oferit cea mai bună zonă din Europa în care sarea era la suprafaţă - de mare interes pentru oameni şi animale - devenind astfel în principal areal de destinaţie, nu de emigraţie, doar negustorii locali exportând-o făcând drumuri spre alte zări, mereu însă întorcându-se în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, bogat în saline, pentru continuarea afacerilor).
După cum a studiat și antropologul American James Nies în 1914, Sumerienii denumeau bumerangul ca “Geșpu” / “Gespa”: una dintre cele mai vechi reprezentări ale sale a fost pe arhaica “Tăbliță Hoffman” din piatră, păstrată în New York / SUA (găsită în Babilon, un loc unde totuși nu piatra era gravată, ci ulterior s-au inscripționat Tăblițe de lut); semnele cuneiforme “Ges-pa” / “Geș-pu” pentru bumerang s-au dezvoltat din vremurile cele mai timpurii - plecând de la pictograma sa - apoi căpătând și alte exprimări (ca “arc” conform cercetătorului Sud-African Fanie Vermaak, ca “pumnul” Zeului Furtunii la Kheti / Hitiți conform cercetătorului Turc Ozkan Savaș, etc).
În Irak, cu derivarea din bumerangurile nomazilor vânători-culegători ai Epocii Pietrei, secerile erau folosite de sedentarii Sumerieni (tot ai Epocii Pietrei), așa cum se poate vedea în imaginea următoare, datarea fiind din jurul anului 3000 î.C.:
Termenii Latini “scindo” și “scindere” pentru “separare” ori “tăiere” își are originea în instrumentul “scythe” folosit de Sciți, “sabia” fiind alt cuvânt cu aceeași proveniență, fapt ce s-a răsfrânt până la purtătorii unor asemenea unelte sau arme, ca acei agricultori războinici care au fost deopotrivă Sciți, Secui, Sași ori alții înrudiți; se poate remarca despre Gherghi că au fost atât agricultori - așa consacrându-se clișeul țăranului Rumân Gheorghe - cât și mari luptători, consecvența lor cetățenească conducându-i la mari izbânde, inclusiv la poziții de lideri în societățile vremurilor. Un tablou al caracterelor unor scrieri se poate vedea în imaginea următoare:
Cel mai primitiv tip de scriere (practicat până în secolul XIX) e cel mnemonic; de exemplu, o combinaţie de şnururi, beţe, pene şi ornamente - reprodusă în continuare - a fost “scrisoarea de dragoste” a Iakutei Ghirka / Yukagirka, din N Siberiei:
Prima reprezentare a mamei cu pruncul din istoria omenirii: Rast / județul Dolj (mileniul VI î.C.) |
Corabie din mileniul VI î.C. (Cluj-Napoca / Cultura Vincea-Turdaș) |
Sarea României |
Bumerangurile la Sumerieni |
Termenii Latini “scindo” și “scindere” pentru “separare” ori “tăiere” își are originea în instrumentul “scythe” folosit de Sciți, “sabia” fiind alt cuvânt cu aceeași proveniență, fapt ce s-a răsfrânt până la purtătorii unor asemenea unelte sau arme, ca acei agricultori războinici care au fost deopotrivă Sciți, Secui, Sași ori alții înrudiți; se poate remarca despre Gherghi că au fost atât agricultori - așa consacrându-se clișeul țăranului Rumân Gheorghe - cât și mari luptători, consecvența lor cetățenească conducându-i la mari izbânde, inclusiv la poziții de lideri în societățile vremurilor. Un tablou al caracterelor unor scrieri se poate vedea în imaginea următoare:
Scrierea Ghirka
|
Destinatarul a citit: “Pleci! Iubeşti Rusia ce îţi închide drumul către mine. Vei avea copii şi te vei bucura de ei. Eu voi tânji mereu şi mă voi gândi numai la tine, chiar dacă va veni alt bărbat care să mă iubească”. Alte forme de scrieri mnemonice - din zonele în care a fost Gherga - erau cele cu noduri pe sfori atât în Bazinul Nigerului, cât şi cele folosite de Perşi sau de alţii apropiaţi lor în timp, runele / adică beţele cu crestături combinate în diverse feluri (existente în răsăritul Europei până în mileniul II), etc.; se poate observa că pentru “rune” Românii foloseau “buchii”, ambele variante fiind conectate de Marea Mamă Gheia / Rhea: de altfel, în Europa de la începutul mileniului I, contactele efervescente ale lumii Barbară cu Romană din sistemul Montan Carpatic-Alpin au dezvoltat interesantele scrieri runică și Gotică (scrierea runică s-a practicat până în Evul Mediu iar alfabetul Gotic - al cărui “părinte” a fost episcopul Ulfila originar de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - ivit la sfârșitul Antichității în Valea Dunării inferioare / spațiu stră-Românesc, a rămas oficial la Germani până în Epoca Modernă). Mai evoluată decât scrierea mnemonică a fost cea pictografică prin desene pe principiul simplu al reprezentării (ca de pildă un cerc cu raze însemna soarele, liniile ondulate = apa, etc). Scrierea ideografică - ideograma este semnul convenţional folosit pentru a reda cuvântul în scrierea hieroglifică - exprima şi noţiuni / verbe: picioarele însemnau a merge, bărbosul ori cârja indicau bătrâneţea, ş.a. Între imagini şi pronunţări nu erau legături, ele de exemplu putând fi citite foarte bine acum Româneşte chiar dacă au fost scrise de pildă de către preoţi SuMeri / Sumerieni; separarea imaginii de sonor a dus la apariţia semnelor independente, ce n-au mai redat obiectul ci cuvântul care-l denumea, astfel născându-se scrierea fonetică (întâi consonantică, apoi vocalizată).