160. Kirke

În 1926, lingvistul Danez Rask Orsted identifica Scandinavul Kirke însemnând Biserică ca provenind din Kerga - înţelegând casă - iar Evreul Lew White în “Tradiţii conservate” susţinea că pentru lumea Germanică cuvântul Biserică provine din Grecul nume al Zeităţii Circe / respectiv Gherga (de altfel şi celelalte elemente principale - cult, cler, cruce, etc. - derivă de la Gherga); în 1942, profesoara de istorie a religiilor Momolina Marconi de la Universitatea Milano, care a scris lucrarea “Kirke”, a insistat că rădăcina Pelasgă Kerk, Kirk - unde pronunţia “K” înlocuieşte “G” - e frecventă din Egipt până în Tracia şi din Kerky-ra / Corfu până la Kirkesion, în Mesopotamia (la confluenţa Râului Khabour cu Eufratul, localitate ştiută şi ca Circesium 35,09 lat. N, 40,25 long. E, abundentă în străvechi palate).

Kirke

Mai mult, înspre răsărit au fost oameni cunoscuţi drept Kerki-tai (în India) şi Kolkoi printre populaţiile Indiene / fondatorii dinastiilor (de exemplu, la gura Gangelui, Kolkata = Calcutta 22,34 lat. N, 88,22 long. E este capitala Culturală Indiană). Asemenea mitologie poate fi regăsită şi în N Alpilor, păstrată de Gali - din Franţa până în Arhipelagul Britanic - ca arie Kolkidiană. Editoarea Luciana Percovich a subliniat “Odiseea” ca Epopee relevantă istoriei Gherga (când Ulise - cârmuitorul Insulei Ithaca de lângă Cefalonia - a întâlnit-o pe Kirke / Circe care l-a sedus într-o manieră binecunoscută Anatolian): “Şi-ajungem la ostrovul Aia, unde / Şedea frumoasa Circe, o zeiţă...Văzui că-i un ostrov încins de-o mare nemărginită / Şi e scund ostrovul...Palatul Circei e ridicat din piatră / Frumos cioplită pe-o înălţime-a văii...Din casă s-auzea zeiţa / Cu viers fermecător, de unde dânsa / Ţesea o pânză mare, măestrită / Ca orice lucru gingaş şi subţire, Dumnezeiesc ţesut de vreo zeiţă...Şi inima mi se bătea pe cale / La poarta zânei cea cu mândre plete / Stând, eu strigai. Ea m-auzi şi-ndată / Ieşind deschise poarta lucitoare / Şi mă pofti. Eu trist mersei în urmă, Iar ea mă duse-n casă şi mă puse / Pe jeţ lucrat, bătut cu ţinte, De-argint, sub el un scăunaş de razim / Picioarelor. Într-un pahar de aur / Găti o torocală-n care puse / Un leac să beau, voindu-mi rău zeiţa / Dar când mi-o-ntinse şi-o băui şi totuşi / Fui nevrăjit, lovindu-mă cu joarda, Ea-mi zise: ‘Du-te-n cocină acuma / Şi culcă-te cu toţi ai tăi tovarăşi’ / Eu trag din teacă sabia şi tabăr / Asupra-i ca şi când aş vrea s-o spulber / Ea ţipă tare, aleargă şi-mi cuprinde / Genunchii şi cu vaiet cuvântează: ‘Ce om eşti tu? Şi unde ţi-s părinţii / Şi ţara ta? Uimită sunt că n-ai fost / Vrăjit de leacul cel băut de tine, Doar biruie puterea lui pe-oricine / De cum îl ia şi peste dinţi îi trece / Tu singur eşti nebiruit de farmec / Pesemne că eşti Ulise iscusitul, De care-mi spuse Hermes cel cu varga / De aur, că la-ntorsul lui pe mare / Veni-va de la Troia. Dar hai pune-ţi / În teacă spada şi-amândoi alături / Apoi să ne suim pe patul nostru, Ca după ce ne vom iubi-mpreună / S-avem credinţă unul către altul’...M-am dus la patul strălucit al Circei / În vremea asta patru slujitoare / Se hărniceau prin locuinţa zânei...Din ele una aşternea pe jeţuri / Covoare dalbe porfirii deasupra / Şi dedesupt pânze de in. A doua / Avea de-ntins în faţ-acestor jeţuri / Frumoase mese de argint, pe care / Punea panere de-aur iar a treia / Într-un ulcior de-argint turna vin dulce / Şi împărţea câte-un pocal de aur / A patra se grăbi s-aducă apă / Şi sub cazan un mare foc s-aprindă, De clocotea într-însul lăutoarea. Când fierse apa-n vasul cel de-aramă, Mă puse-n baie, prinse să mă spele / Cu apă din cazan amestecată / Cu cea din cadă, dulce răcoreală / Pe capul meu, pe umeri până-mi scoase / Din mădulare truda sleitoare. Când mă lău şi cu ulei mă unse, Ea mă-nţoli cu-o mantie-arătoasă / Şi cu strai de pus desubt. Pe urmă / Mă duse-n casă, mă pofti pe scaun / Cu ţinte de argint, cu flori frumoase / Şi cu scăunaş pentru picioare. Aduse apă de spălat pe mână / O fată, în frumos ibric de aur, Pe-un lighean de-argint, ca să mă spele / Şi-ntinse-o masă bine lustruită. Apoi cinstita chelăriţă-aduse / Şi dete pâne şi bucate multe, mă omeni cu tot ce-avea-n păstrare / Şi mă pofti zeiţa la mâncare...”

Circe

Circe / Kirke s-a născut în Aiaia din Regatul Kolkis / Georgia - fratele ei Etes ajungând rege acolo, peste Amazoane - şi când l-a întâlnit pe Odiseu / Ulise a făcut-o în grădina sa străjuită de leoaice şi lupoaice (numită atunci la fel ca locul naşterii sale Caucaziene, azi fiind Parcul Naţional Circeo din Italia 41,14 lat. N, 13,03 long. E), ei trăind împreună apoi o perioadă şi avându-i ca fii în Cume, conform lui Hesiod în “Teogonia” 1011, pe Agrius însemnând “rusticul” / “ţăranul”, pe Latinus - de la care derivă Latinii - şi pe Telegon, care s-a întâmplat să-şi omoare tatăl; acţiunile lui Ulise - ca şi ale lui Iason ori Hercule - au fost sub patronajul Atenei, Zeiţa ingeniozităţii şi înşelăciunii (atribute ale lui Hermes - fiul lui Zeus - însuşite pentru aceea de Ahei).

Kirke şi Ulise

(Este de ştiut că înaintea lui Odiseu / Ulise - conform poetului Partenie din Bitinia / Anatolia din secolul I î.C., al cărui discipol a fost poetul Roman Vergiliu - în capitolul 12 din “Romanţe erotice” a notat că localnicul Kalkhos / Gargos era îndrăgostit de Kirke / Ghirge, ea însă respingându-l, preferându-l pe străin). Legenda întemeierii Santarem 39,13 lat. N, 8,41 long. E de pe cel mai mare Râu Portughez (şi al Peninsulei Iberice, Tagus / Tejo), reprodusă de Fernanda Frazao, “începe istoricul oraşului cu perioada de mare prosperitate a ţării, când aceea era condusă de regele Ghergor / Gorgor, supranumit ‘Melicola’ datorită introducerii printre locuitori a extragerii mierii din faguri; într-o zi din 1215 î.C., la gura fluviului a ajuns Ulise şi atras de prinţesa Calypso - fiica regelui Gergoris / Gorgoris - s-a stabilit în locul unde acum e oraşul, mai ales că aceea i-a născut acolo un fiu, botezat Abydos. Când a auzit, Ghergoris / Gergor s-a înfuriat extrem împotriva lui Ulise şi echipajului aceluia, care - temându-se de mânia regelui - au plecat; bastardul a fost pus într-un coş pe fluviu dar a fost găsit şi dus la Calypso, care l-a recunoscut pe fiu după o cicatrice ce o avea de la naştere. Ghergoris fiind bătrân şi fără fiu, s-a mirat că micuţul a supravieţuit, acordând multă afecţiune nepotului, numindu-l succesorul său pe tronul Lusitaniei, tot cu titlul de ‘Melicola’. Odată cu moartea bătrânului rege (care a domnit 70 de ani), Abydos - la vârsta de 20 de ani - a preluat conducerea ţării, fiind apoi un rege foarte înţelept, apreciat astfel nu doar de supuşii săi; el a decis ca locul unde s-a născut să se numească Esca-Abidis, însemnând ‘dulcele Abydos’, azi Santarem”. De altfel, în 1989 istoricul Portughez Manuel Garcia, de la “Asociaţia de studii şi apărare a patrimoniului istorico-cultural Santarem”, a consemnat că oraşul a fost înfiinţat de Abidis, fiul lui Gergoris, în 1141 î.C. Misterioasa păzitoare a intersecţiilor Hecate (mult respectată în Caria şi Frigia) şi Artemis / Diana de multe ori s-au suprapus în identităţi, fiind legate în mod special de Insula SamoTracia unde argonauţii au făcut escală - zone ce totdeauna au fost asociate de istorici ca regiuni ale Amazoanelor, datorită Culturii Matriarhale de pe coastele Mediterane; dar Hecate - de la răspântiile drumurilor, intersecţiile fiind locurile socotite prin excelenţă potrivite pentru Magie - a fost cunoscută şi în NE, în Colchis / Kolkis, unde Caucazul se întâlneşte cu Marea Neagră şi unde Amazoanele venerau blocul sacru negru de piatră al lui Apollo (după cum au relevat de pildă savanţi din secolul XIX, ca Americanul Charles Anthon, în 1832 Englezul Anthony Cramer, în 1874 Germanul Wilhelm Vollmer, etc., în Anatolia Apollo fiind numit Gergetius / Gergithius): e de observat că Zeiţa Nopţii în Egipt a fost Keket / Heqet (versiunea Cariană / Greacă - utilizată în Anatolia şi Caucaz - fiind Hekate / Hecate).

Hekate (mama lui Kirke / Circe) şi Cerberul

În poezia Vedică, broaştele întrupau pământul fecundat de primele ploi ale primăverii; corul lor se înălţa atunci pentru a mulţumi cerului care a făgăduit pământului roade bogate (broaştele erau brahmanele Somei, “preotesele” Pământului-Mamă). În Egiptul pre-dinastic, al mileniului IV î.C., Heqet era ştiută ca muierea lui Khnum, Zeul apelor reci; ea patrona broaştele - pentru că a fost Zeiţa Fertilităţii - şi era favorita gravidelor, care purtau amulete cu ea, pentru protecţie şi să le ajute la naştere. În Anatolia, mama îngerilor, Zeiţa Hekate - purtând mereu torţe sau chei - a fost Atoateştiutoarea: era de origine Cariană, adică din Ţara Gherghiţilor (numele Hekate-Heqet - la vechii Egipteni “heqa” însemnând “sceptru” - dar şi funcţiile ei corespunzând între NE Africii şi SV Anatoliei, fiind încă una dintre evidentele simbioze Afro-Asiatice; de fapt, profilul ei s-a regăsit şi în umedul Bazin al Dunării, cu Bălţile Dunării şi Delta Dunării - plin de broaşte - adorată de Geto-Daci cu atribute ca ale Marii Mame Europene, popular numită de ei fie Zeița Pădurii Bendis = “Mesagera” sau “Țesătoarea” sorții, fie Kotys = “Cutezătoarea” ori “Ciotis”, ca Zeița Vegetației).

Zeița Bendis / Hekate

În Caria, Zeiţa Hekate patrona intersecţiile: acolo unde se întâlneau 2 drumuri, călătorul sosit pe una dintre căi avea în faţă 3 opţiuni: s-o ia la dreapta, s-o ia înainte sau s-o ia la stânga (ori să meargă în sus, la fel ca şi până atunci sau în jos). Enciclopedia “Britannica” din 1911 a consemnat: “Hecate a fost grozava zeiţă lunară cu puteri peste Rai, peste mări şi peste plaiuri. Mereu purta o torţă, simbolul natural al luminii lunii (uneori era văzută în lumina lunii la câte o răscruce de drumuri, însoţită de câinii Celeilalte Lumi). Era Zeiţa Fertilităţii, iubea animalele sălbatice, patronând naşterile lor dar şi naşterile oamenilor; a avut-o ca fiică pe Circe. Hecate a patronat artele Magice. A fost venerată în ceremoniile de Misterii ale SamoTraciei. Frecvent a fost identificată de către mitologia Grecilor cu Artemis iar de către cea a Tracilor cu Bendis. I se ofereau - ca sacrificii - mai ales peşti şi mioare. Stâlpii de la intersecţii erau numiţi nu doar Hermae, ci şi Hecatae. La început, Hecate era reprezentată simplu, într-o togă lungă, având ca animal preferat câinele (ceea ce indică originea sa ne-Elenă, deoarece câinii nu erau apreciaţi de către vechii Eleni)”. Zeiţa Hekate patrona câinii de pază, ce prin lătrat alarmau noaptea în caz de pericol; Horkos / Hades, stăpânul Infernului, era fericit de prietenia ei şi ea oricând putea vizita Lumea “Cealaltă”: la intrare se afla Kerberos = Cerberul câine cu 3 capete, ce nu permitea morţilor să iasă.

Hecate a tot fost înfăţişată în formă triplă, ceea ce mistic o lega de Hermes Trismegistus (adică “de 3 ori mare”). Frumoasa şi puternica Hecate - în tripla sa ipostază, orientată spre “Cealaltă” Lume, spre plaiuri şi spre ape - patrona Magicienele, păstorii şi marinarii. Anatolianul Hesiod a scris în “Teogonia” că Zeus o slăvea enorm pe Hekate, copleşind-o cu daruri; atenţia pe care poetul din Epoca Fierului a acordat-o Zeiţei Hekate a fost excepţională (nici o altă divinitate neprimind complimentele respective), ceea ce se datora tocmai originii lor Ghergane: a Zeiţei Hekate şi a poetului Hesiod. Zeiţa Hekate a fost figura centrală în Oracolele Chaldee / Khaldee, scrise de Julian - tatăl şi fiul - orientali care în secolul II au făcut parte din armata Romană (Romanii au echivalat-o pe Cariana / Kariana Hekate cu Trivia, Zeiţa Fantomelor). În 1969, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Orice persoană este în sine o răscruce unde se încrucişează şi se luptă între ele diversele aspecte ale persoanei sale. Este cunoscut triplul aspect al Afroditei, zeiţă oceanică, cerească şi pământeană: la răscruci devenea zeiţa amorurilor vulgare / impure. Oare nu e ciudat că în latină ‘trivium’ însemna ‘răscruce’ şi din el a derivat termenul ‘trivial’? Zeiţa care zăbovea acolo - Afrodita răscrucilor - simboliza amorurile efemere. În mitologia greacă, o divinitate identificată şi cu Artemis a fost denumită ‘zeiţa răscrucilor’: e vorba de Hecate. Acest nume funcţional îi venea din faptul neîndoios că toată lumea era de acord să facă din ea stăpâna a 3 lumi: Pământul, Cerul şi Infernul. Avea un corp triplu, un chip triplu şi un rol triplu, după cum era considerată cea care distribuia muritorilor toate darurile, izvorul oricărei glorii şi cea mai iscusită în arta magică a vrăjilor. Statuia ei întruchipând o femeie cu 3 capete şi 3 trupuri era plasată la răscrucile de luminişuri şi ale drumurilor iar trecătorii îi aduceau ofrande în alimente, pe care le mâncau săracii, în numele ei (şi în cultul mazdeist poate fi descoperită o zeiţă triplă, cu 3 chipuri şi 3 funcţii). Cultul lui Hecate era celebrat şi în peşteri; vechii Greci îi atribuiau o acţiune deosebită asupra imaginaţiei, considerând că provoca ivirea de spectre, fantome, halucinaţii (fireşte, preoţii ei se pricepeau grozav să evoce acele himere). Binefăcătoare şi înspăimântătoare, zeiţa cu 3 feţe sintetiza tot necunoscutul pe care îl simboliza răscrucea, unde se înălţa şi statuia lui Hermes, mediatorul dintre diverse universuri; ea avea ca însemn biciul, de care se folosea pentru a ţine la distanţă monştrii infernali. Biciuirea punea pe fugă demonii sau puterile ce împiedicau fecunditatea materială ori dezvoltarea spirituală, fiind un substitut ritual al sacrificiilor: fie era un simulacru pentru alungarea duhurilor rele care puteau dăuna vânătorii, recoltei sau fecundităţii, fie putea ţine până începea să curgă sânge (în toate religiile, asceţii se flagelează până la sânge, atât din spirit de sacrificiu, cât şi pentru a alunga ispitele), biciuirea urmărind să nimicească, atât simbolic, cât şi real, orice pricină de dezordine în societate sau persoană, orice ar tulbura sau ar inhiba funcţionarea normală”. În Caria = Ţara Gherghiţilor, Sanctuarul Gherga (unde Hermes era foarte venerat) geografic dar şi mistic se afla plasat între oraşul Afrodisia / cel mai mare centru de cult al Zeiţei Afrodita şi oraşul Lagina / cel mai mare centru de cult al Zeiţei Hecate: îngemănarea celor 2 Zeiţe - Afrodita şi Hecate - s-a manifestat cel mai puternic prin preotesele şi preoţii Gherghi din marele aşezământ religios, cu ecouri până în oraşul Efes / cel mai mare centru de cult al Zeiţei Artemida (în care s-au reflectat atributele lor Ghergane). Zeiţa Kirke a fost fiica Zeiţei Hekate: fata Kirke / Circe a perpetuat calităţile ştiute ale mamei sale în Vechea Lume.

Circasia, între Georgia şi Karga / Azov

Cercetătoarea Luciana Percovich din Italia a scris: “Momolina Marconi (1912-2006) a fost profesoară de istoria religiilor la Universitatea din Milano. Dânsa e relevat Kerketaii din Caucaz (ulteriorii Circaşi), Gherghiţii din Troia şi Ghergheseii din Palestina, toate numele indicând ‘Oamenii lui Kirke’ (ca întotdeauna când genealogia maternă e forţată în cea paternă, ascendenţa lui Kirke a fost ca fiica fie a Oceanului, fie a Cerului / Soarelui). Ea a demonstrat legăturile dintre Civilizaţiile Mării Negre, Mediteranei, Mesopotamiei şi Indului: ‘Descoperirile de la Mohenjo Daro şi Harappa prezintă legăturile dintre Anatolia şi India pre-Ariană; vehiculul pre-IndoEuropean a fost Pelasg, în paleolitic’. Lumea Greco-Romană n-a apărut din nimic, ci din rădăcinile tradiţiilor anterioare. Harta reconstruită de Momolina Marconi corespunde cu cea a Marijei Gimbutas pentru înflorirea Civilizaţiei Dunărene, printr-o surprinzătoare sincronie (fără să ştie una de alta)”.

Circe / Kirke

În 1941, Dr. Momolina Marconi a explorat tema Kirke / Circe prin lucrarea “De la Kirke la Morgana”, căci ea a continuat să existe sub numele de Morgana, în ciclurile Medievale timpurii, ale Galezului Arturiu / Arthur, devenit rege Britanic. Este uşor de observat cum sfârşiturile Civilizaţiilor clasice Greacă şi Romană au dus la schimbarea radicală a percepţiei şi la renaşterea Magicului: în perioada clasică Antică, modificată şi alterată mereu de condiţii noi sociale şi intelectuale, atributele divine când erau estompate nu au fost însă complet pierdute, ele continuând să fie adânc înrădăcinate de funcţiile religioase şi credinţe; fără nici o îndoială, Magia Medievală şi-a avut originea în substratul Mediteran, care - mai mult sau mai puţin latent - a ieşit la suprafaţă între Gali, prin coincidenţe şi relaţionări semnificative (de exemplu, în secolul VI î.C. lumea Celtă / Keltă - sau Ghergă, prin aplicarea clasicelor translaţii “G”=“C”/“T” şi “R”=“L” - dintre izvoarele Dunării şi Senei era în legături amicale, inclusiv comerciale, cu lumea Greacă din coloniile de pe Coasta de Azur şi Peninsula Iberică, denumirea Greacă pentru oamenii săi fiind de Keltai = Ghergai). Referindu-se la doamna Lacului şi Lancelot, la Viviana şi Merlin - Viviana a fost o apropiată a lui Merlin - la Morgana şi fratele său regele, cercetătoarea afirma că Picus a fost format de Kirke (Picus iniţial a avut curajul să refuze dragostea Kirke) ca şi Merlin în legătură cu Viviana / Diana: “o temă obişnuită în literatură este femeia supranaturală care îl formează pe tânărul erou, fiindu-i în acelaşi timp ca mama sa, antrenoarea sa, iubita sa”. Poveştile Medievale sunt aşadar versiuni Nordice mai târzii ale Magiei Mediterane, cu care aveau în comun cele mai tipice elemente: pădurea, ierburile, abilitatea de a transforma bărbaţii (în bestii ori în războinici), Râul şi Lacul. Triburile Mediterane care au locuit Arhipelagul Britanic înaintea sosirii Galilor au adorat-o pe Danu, ca mama Danaan. La Danu, Dr. Momolina Marconi a găsit aceeaşi rădăcină Antică a Zeiţei Diana a pădurilor şi apelor ca şi la Medievala doamnă a Lacului, Viviana. Vrăjitoarea Morgana - numită aşa după Gorgana - era de aceeaşi natură ca şi Kirke / Circe; numele său a fost conectat de versiunea Gală Morrigan, cu puterile Magice ale transformărilor datorită multor contexte şi de toponimele primitive Mediterane (ca Morge regele Siciliei, Morgheţii / Morgetes din vechiul trib Liguric, Morgantine 37,26 lat. N, 14,29 long. E localitate în răsăritul Sicilian - de lângă Agire, locul nativ al lui Diodor din Sicilia - Morginum 45,19 lat. N, 5,33 long. E în Galia, Morgan / azi Belluno 46,08 lat. N, 12,13 long. E în N Italian, Morgani 44,52 lat. N, 13,51 long. E / azi Pula în Istria, etc). Aşadar nu este surprinzător că Avalon (o denumire derivată din Grecul Apollon), ca şi Galeza versiune în care Danu / Viviana şi Gorgana / Morgana au fost recunoscute ca realităţi paralele, a fost iniţial identificată cu Insula Mediterană Sicilia, unde până azi mirajul din Strâmtoarea Messina e ştiut ca Fata Morgana (legenda Medievală menţiona că vrăjitoarea Morgana, sora vitregă a regelui Arthur, avea puterea de a-şi schimba forma, amăgind pe unii prin iluzii optice; prin urmare, Morgana a locuit pe o Insulă unde Caucaziana Colchidă / Kolkidă şi-a găsit adăpostul său cel mai apusean). Pe Mare, numele Fata Morgana - al iluziei de tip şamanic - e dat unui tip foarte special de miraj denumit şi imagine superioară. Astfel de imagini apar de obicei deasupra apei, razele de lumină ce cad pe un obiect fiind refractate mai degrabă în jos decât în sus. Drept rezultat, o ambarcaţiune ce pluteşte pe Mare poate fi văzută plutind în aer (de unde “vapoarele-fantomă”). De asemenea, un obiect care se află sub linia orizontului şi care, în mod normal, n-ar putea fi perceput, poate fi văzut la orizont sau deasupra orizontului. Imaginea poate fi de asemenea mărită, astfel încât obiectele foarte îndepărtate pot părea mai apropiate.

Fata Morgana

În deşert (dar şi în zonele polare) unii au văzut în faţa ochilor imagini extraordinare: oraşe, castele, monumente impunătoare aflate la mulţi km depărtare apăreau subit la doar câteva sute de metri; astfel, castelul sau oraşul care pluteşte - dând impresia că stă jumătate suspendat în aer şi jumătate cufundat - este considerat de mulţi oameni ca una dintre cele mai spectaculoase minuni ale lumii. Pe drum apare “oglinda”, care este de fapt o imagine inversată a cerului. În mod normal, când lumina vine de la soare, razele cad drept pe şosea şi la o temperatură mică sau medie sunt absorbite de aceasta din urmă; când aerul este mai fierbinte şi prin urmare mai puţin dens decât cel de la înălţimea de câţiva metri, razele soarelui se curbează, se lovesc de stratul fierbinte şi sunt reflectate înapoi, în sus, până la al doilea prag de aer. De exemplu, iluzia “apei” de pe asfaltul şoselei (drum foarte uscat, ce nu e ud) este de fapt imaginea cerului albastru.