157. Gherga


Planul aşezării Gherga
În principal, zona Sanctuarului Gherga avea păşuni pentru capre. Munţii înconjurători - din roci întunecate - erau împăduriţi îndeosebi cu pini; foliaţia, fragilitatea şi structurile aspre ale blocurilor de piatră le limitau utilizarea, acele caracteristici şi eroziunile contribuind la aspectul dur al construcţiilor din zonă. Suprafaţa Sanctuarului Gherga a fost de circa 100 de hectare (adică 1 kmp, lungimea fiindu-i de un kilometru şi jumătate, lăţimea doar pe alocuri ajungându-i până la 800 de metri). În S marii terase principale - răsăritene / pe care se afla Templul Gherga - se găseau case, apoi începea activitatea agricolă. Peretele de susţinere al terasei era de tip “temenos” (termen din care a derivat cuvântul Grec “templu”): el desemna spaţiul izolat, consacrat, sacru - fiind primul element al locului sacru organizat acolo - împrejmuind monumentele cu trunchiuri de coloane şi zid înconjurător; credincioşii se îndreptau spre marginile “temenos” pentru a se închina şi pentru a participa la festivităţile ţinute în interiorul său. Înţelesul “temenos” provenea de la “tăiere”, delimitând spaţiul sacru de restul spaţiului profan, tematizând relaţia templu - casă: în Templul Gherga era locuinţa Zeului Gherga, nu a persoanei Gherga; limitarea respectivă era o ruptură de nivel, pentru o transformare corespunzătoare acelei semnificaţii. Maniera spaţială în care era înscris Templul Gherga în Sanctuarul Gherga nu era deloc străină de acea ruptură de nivel: în aria respectivă, gradul de sfinţenie creştea pe măsura progresului de la exterior spre interior. Templul Gherga era în postura stabilă de explicitare a sacrului, fiind interfaţa dintre natură şi oameni: un loc al excesului de sacru, în urma constituirii principiilor organizării spaţial-volumetrice şi decorative; clădirea sa era adăpostul gestului pur de celebrare a sacrului iar în ultimă instanţă nu Templul Gherga a devenit un loc al sacrului, ci sacrul şi-a ales acea manieră de reprezentare, fiind o manieră ordonată de a tematiza nelocalizabilul. Templul Gherga a cunoscut valorizarea de a reproduce terestru un model transcendent.
Temenos Gherga
Singurul drum pietruit (mai erau unele drumuri, însă acelea erau proiectate ca nişte căi) ce traversa Sanctuarul Gherga era cel dinspre Sud, de la intrarea dinspre Hilarima, care ocolea terasa principală pe curba de nivel a dealului apusean Gherga, făcând joncţiunea după acea “Mare Terasă” Gherga - delimitată de Temenos Gherga - cu drumul Nordic, ce unea Sanctuarul Gherga de Alabanda. Marea Terasă Gherga era centrul Sanctuarului Gherga; ea consta din blocuri stivuite inegale de circa 0,5/2 metri şi era încadrată de 2 terase mai mici / platforme: Vestică, la poalele Dealului Gherga, cu unele construcţii şi Nord-Estică, lângă Peştera / Grota Gherga, în pantă uşoară spre vale, unde de asemenea erau construcţii. Intrarea Sudică în Sanctuarul Gherga - cea de pe drumul dinspre Hilarima, terasată cu pereţi masivi din bolovani, a căror ridicare a necesitat mult efort - era străjuită de statuia lui Dionis Gherga (la Grecii vechi, Dionis / Dionisie a fost patronul strugurilor şi vinului, Dionisiile” - adică serbările dionisiace - fiind “mici” în ianuarie-februarie şi “mari” în martie-aprilie; deoarece legăturile Carianilor, Troianilor şi Tracilor erau mai vechi decât ale Elenilor, în secolul V î.C. poetul Euripide - decedat în Macedonia - l-a numit în “Hecuba” pe Dionysos ca “Profetul Tracilor”):
Este de ştiut despre celebrarea lui Dionisie că a fost precedată de ceremonia arhaică rustică a plimbării în procesiune a unui falus de mari dimensiuni, pe fundal de cântece; alte divertismente rituale implicau întreceri de tot soiul (urmărind înnoirea vieţii), defilări de măşti şi de personaje deghizate în animale; în timpul funcţionării Sanctuarului Gherga, Carianii au colonizat puternic Dobrogea şi au dus valorile lor religioase Geto-Dacilor (N Tracilor). În partea Nordică a Sanctuarului Gherga, un “temenos” gros de 0,7 metri şi înalt de 1 metru marca simbolic limita locului, colţul NV încă păstrându-se în unghi drept pe distanţa de 46 metri în latura Nordică şi 88 metri în latura Vestică; acolo era un complex de construcţii unde înnoptau pelerinii - pe lângă platoul de campare cu propriile corturi din apropiere - fiind lângă drumul Nordic ce ajungea de la Alabanda la Sanctuarul Gherga. Trebuie remarcat că localnicii venerau ca divini numai pe Pelasgi - ca net superiori lor - iar Gherga a fost Pelasg. Ceea ce Herodot Karka a menţionat în secolul V î.C. prin a cincea sa carte de “Istorii” drept Coloanele Albe - “Colonada” - ca locul preferat de întâlniri al Carianilor a fost considerat de către unii cercetători ca Gherga, datorită mediului înconjurător Templului, cu roci inclusiv marmorate de genul inspirând albul Coloanelor (în prezent, în Sanctuarul Gherga pe lângă cele 2 Obeliscuri - stele ce încă stau ridicate - mai sunt urmele a 17 Coloane pe Colina răsăriteană / centrul Sanctuarului, toate aflate iniţial pe Temenos Gherga, zidul terasei centrale); Coloanele erau pe socluri pătrate, cu capiteluri pătrate (caracteristice Gherganului Hermes, care a impus Grecilor cel mai vechi stil arhitectural, cel aşa-zis Doric lansat din zona Doris / Δωρίς a Cariei - răspândit în lume după Războiul Troian de Doriani - ulterior fiind cel Ionic, cu soclurile şi capitelurile rotunde iar apoi cel Corintic / cel mai nou):

Episodul “Sfatului Ţării” ţinut în Sanctuarul Gherga de Cariani în 499 î.C. - când regiunea a fost atacată de Perşi - este descris sugestiv de “părintele istoriei”, Carianul Herodot în acelaşi secol, în a cincea sa carte (în traducerea din 1645 a logofătului Moldovean Evstratie):
“117. Lui Darius îi veni vestia cum Carii iarăşi s’au rocoşit, ca şi Ionii, asupra Perşilor. Şi aşa, să întoarsă asupra lor.
118. Şi Carii să adunară la locul ce să chiamă ‘Stâlpii Albi’ lângă apa Marsiului (ce curge din regiunea Idriasului / Stratonicea, în Meandru) şi făcură sfat. Şi făcând multe sfaturi, îmi plăcu a lui Pixodar, carile ţinia fata lui Sienesie, regele Chilichilor. Acesta zice să triacă apa Meandrului şi să stia cu spatile lăngă apă, pentru că, neavănd undi să fugă Carii, să fie de nevoi viteji. Acest sfat nu le plăcu şi lăsară de trecură Perşii Meandrul şi stătură cu dosul la apă; adică, de-i birui pre Perşi, să nu mai scape niciunul dintru dânşii.
119. Şi aşa, trecând Perşii apa, tari război dideră de anbe părţile, şi multă vremi. Că-i biruiră Perşii cu mulţimia. Şi căzură vr’o 2 mii de Perşi şi vr’o 10 de Cari. Şi să dideră îndărăpt, la Lavranda, întru o biserică mare a lui Diia / Zeus. Aceştia, Carii, dintru toţi oamenii, făcu jărtvă lui Diia celui de oşti mai mari. Şi aice făcură Carii sfat: închina-s’or, au lăsa-ş’or locurile?
120. Şi sosiră întru aceasta Milisianii şi cu agiutorii lor. Şi iarăşi lăsară sfatul şi să loviră de iznoavă cu Perşii şi să bătură mai mult decât întâi şi mai tare fură biruiţi; şi mai vârtos periră Militenii.
121. După aceasta, iarăşi se înbărbătară Carianii şi loviră. Pentru că, înţălegănd cum Perşii vor să margă să le lovască cetăţile lor, să gătiră şi păziră calia de la Pisadiu, întru care cale, căzând Perşii noaptea, cu totul periră”.
Carianul Herodot Karka în “Istorii” 5:7 a scris - în secolul V î.C. - că regii Traci îl venerau pe Hermes, al cărui urmași se pretindeau; Zeul Hermes - inclusiv biblic, prin scriptul despre Ham - a fost bunicul Sfântului Gherghe = Gherghe-seu iar Sanctuarul Gherga din Caria (unde Zeul Hermes era venerat la falicele “Coloane Albe” / “Stâlpi Albi” inclusiv la începutul secolului V î.C.) corespundea deopotrivă cultic și regal, de acolo emigrând în Dobrogea, adică Nordul Trac, liderii cetăților Pontice: întâi de acolo au fost conducerile locale - implicând și Tracii regiunii Vest Pontice - cu timpul dominația regală Cariană / Ghergană consacrându-se prin amestecul cultural Carian / Grec cu localnicii Geți / Traci Nordici până la impunerea dinastică Gherga în fruntea Geților (așa cum de pildă a fost până la începutul secolului II regele Decebal al Geto-Dacilor, dinast Ghergan). Despre organizarea modelului de sanctuar Grec, Carianul Pausania - localnic din zona Sanctuarului Gherga şi contemporan funcţionării sale în secolul II - a scris (10:32): “În incinta sanctuarului există şi locuinţe atât pentru aceia care vin ca rugători, cât şi pentru slujitorii zeului. În mijlocul incintei se află templul precum şi o statuie ce-l reprezintă pe zeu; lângă statuie există un pat, în cel mai sacru loc al templului, denumit Adyton. Nu se construiesc locuinţe în jurul templului iar accesul în Adyton nu este îngăduit decât celor chemaţi prin vise. Acelaşi lucru se petrece şi cu zeii lumii subpământene, în oraşele din ţinutul aflat mai sus de Meandru: acei zei trimit visuri binevoitoare acelora al căror acces în Adyton îl îngăduie. Felul de pregătire al jertfelor este Egiptean; tot ce a fost sacrificat este apoi transportat cu alai: unii aduc victimele în Adyton iar alţii în faţa Adytonului”. Sanctuarul Carian Gherga e în bazinul superior al Râului Meandru - zona descrisă de geograful cultural Pausania - iar echivalentul “Adyton” din Templu, la Evrei a ajuns ca “Sfânta Sfintelor” iar la creştini ca partea de după iconostasul din biserică: Sfântul Altar (cu Sfânta Masă şi obiectele preţioase de cult). În “Dicţionar al religiilor”, Dr. Mircea Eliade şi Dr. Ioan Culianu au scris despre sacrificiile la Greci: “Animalul de sacrificiu era adus în procesiune. Grăsimea şi oasele erau arse pentru zei, în timp ce carnea era friptă, apoi fiartă şi împărţită participanţilor. Avea loc cu acea ocazie ghicitul în măruntaiele victimei. Acel procedeu de divinaţie provenea din Mesopotamia şi n-avea să atingă nicăieri nivelul şi complexitatea mesopotamiană. Poemele homerice şi literatura ulterioară indică faptul că alte forme de divinaţie erau mai răspândite, cum ar fi oniromanţia, interpretarea zborului păsărilor şi a fenomenelor meteorologice, etc. Sacrificiile destinate zeilor, eroilor sau contracarării forţelor obscure care ameninţau bunăastarea, aveau o altă structură. Altarul era jos şi prevăzut cu o gaură pentru ca să se scurgă sângele în pământ. Ceremonia avea loc la apusul soarelui şi nu era urmată de o masă rituală, căci victima era arsă în întregime. Sângele asigura dialogul; băut de umbrele morţilor, reda acelora conştienţa şi graiul. Morţii erau pomeniţi de obicei prin prânzuri rituale ale familiei, la comemorări sau la unele sărbători cum era ‘Genesia’. Li se aduceau libaţii şi se împărţea întru pomenirea lor grâu fiert cu miere”.


În 1889, exploratorul Francez George Cousin a fost primul savant care a studiat temeinic izolatul aşezământ Anatolian Gherga (templul şi anexele sale au fost părăsite la sfârşitul Antic, fiind şi în prezent la distanță de mulţi km de primele localităţi). El a mai găsit acolo capul uriaşei statui a Kybelei / Sibilei, ultima descriere a sa fiind în următorii termeni: “Capul, absolut monstruos, avea gura enormă şi ochii mult îndepărtaţi; sculptura era ca un basorelief. Înălţimea capului era de 65 centimetri iar circumferinţa capului de 106 centimetri”. Filozoful Român Gabriel Liiceanu (discipol al filozofului Aromân Constantin Noica 1909-1987) a tradus din Platon: “Cel mai frumos lucru este să fii bogat, sănătos şi stimat de toţi grecii, să ajungi la adânci bătrâneţi după ce ţi-ai înmormântat părinţii aşa cum se cuvine şi să fii la rându-ţi înmormântat cu pompă şi onoruri de către fiii tăi”. În izolarea sa, aşezarea religioasă Gherga a îndeplinit rolul de întâmpinare a credincioşilor Cariani din regiune pentru omagierea morţilor (toţi aveau în familii pe cineva de pomenit), de reculegere şi de dialog cu “Cealaltă” Lume. După ce decedatul era încredinţat comunităţii morţilor, cei vii sărbătoreau; Sanctuarul Gherga era una din destinaţiile importante ale Carianilor pentru aşa ceva, convoaiele de comemorare frecventând sfântul locaş de-a lungul unei perioade de aproape un mileniu (până la secarea zonei, dublată de apariţia creştinismului). Carianii din regiune ajungeau în pelerinaj din localităţile lor la Gherga transportând ofrande în memoria înaintaşilor lor morţi (aflaţi prin cimitirele lor, căci aşezământul Gherga avea cimitir, însă nu era destinat îngropării oricui); în imaginea următoare este un Mormânt Gherga din centrul aşezării (azi dispărut, fotografiat în 1933 de către istoricul Francez Alfred Laumonier):
Savantul Francez a identificat acolo locul populat de către Gherga - persoane importante respectate Antic de către Anatolieni - în legătură şi cu genealogiile preoţilor pe care le-a reconstituit în vecinele Panamara şi Karghe-djak / Labraunda (de la care a pornit denumirea “labirintului” - ajunsă până în Creta Culturii Minoice - în acea localitate de pe Calea Sacră Gherga fiind realizată în Antichitate o stație religioasă mai apropiată de Mylasa, semănând în funcțiuni cu Sanctuarul Gherga), el făcând în lucrarea “Inscripţiile Cariei” excepţionale conexiuni Gherga: “Numele Gherga trebuie că e demotic (adică din Greaca veche) şi e legat de rădăcina Cario-Liciană Krqqa, aşa că derivatele sale sunt foarte numeroase în onomastica Asiei Mici, în Insulele învecinate ei şi chiar în toată lumea Mediterană. Semnalez ca un prim grup: Gargarei / populaţia legendară din Caucaz, Gargaron / oraşul de lângă Troiana Lampsaque, Gargara / oraşul Troian locuit de Lelegi, Gherghiţi (Apollo Gergithios, Sibylle Gergithia), Gherghi / Gergis (populaţia din însăşi cetatea Troiei), Gherghina Gergina (nume străvechi, ca Gherghinoi în Cipru); se numeau Gherghiţi cei din pătura de bază a Miletului (fără nici un dubiu în continuarea primitivei populaţii Cario-Lelegă subjugată), Kerkitai / populaţia din Sarmaţia Asiatică (adică dintre Don şi Volga), Kerkafos / Kerkaphos (personaj legendar din Rodos şi denumirea muntelui de lângă Colophon, în Lidia), Gorgoromeus / din Isauria, în inima Munţilor Taurus, Karkabos / personaj legendar Carian, Gorga / localitate Persană, Karkesia / străvechiul nume al Insulei Naxos din Arhipelagul Cicladelor, aparţinând de Caria (după numele eroului local Karkesios, acolo denumirea Karkessos având înţelesul de casă, ca în Asia Centrală), Gorgyra / localitate din Insula Samos, alt teritoriu Carian (unde, la poalele Muntelui Kerketheus, cu multe peşteri, era divinizat Dionisie, care avea aceleaşi caracteristici cu Priap - feciorul Afroditei şi al lui Hermes / Ham - deci unchi al lui Gherga), Kerge în Misia, Gherghesa Gergesa în Palestina, Karke-miş al Hitiţilor, Kirkesium pe Eufrat, Korkoura în Asiria, denumirea Kilikiei / Ciliciei legându-se de rădăcina Kilk Kirk, etc. Pentru al doilea grup, semnalez ca notabile: Gherghis / Gergis în Africa, Garge în Libia, KerkeKerkasi şi Korkyris / nume de localităţi Egiptene, Kerkyra sau Korkyra în Grecia, Kerkas în Beoţia, Gargaron / Gargarum în Epir, Gargettos în Atica (regiunea istorică a Atenei), Muntele Garganus în Apulia, Gargaria / numele dat Italiei de către unii Greci în mileniul I î.C., Carcaso / Carcasonne în Galia, Carca în Spania, etc. - denumiri prin care se recunosc în majoritate şi binecunoscutele terminaţii Asiatice ‘-essos, -yra, -ara, -anos’. Această listă, ce se poate lungi, e suficientă ca să dovedească faptul că rădăcina Gherg - ori Kerk - nu este Semită, ci Asiatico-Egeană; că există şi cu înţelesul de ‘casă’ nu trebuie să surprindă, văzând împrumuturile îndepărtate constatate la multe comunităţi. Gherghiţii-Lelegi din Troia şi Carianii-Lelegi din aşezământul Gherga sunt mult mai vechi decât Gargettos din regiunea Atenei ori Carcaso din Galia”. (În legătură cu Sarmaţii Kerkitai - menţionaţi de arheologul Francez ca Gherga - este de ştiut că aveau în tradiţie ca femeile lor să nu se poată mărita dacă n-au ucis cel puţin un duşman în luptă: o moştenire Amazoană).
Poarta Gherga
De altfel, acelaşi cercetător a descris aşezământul religios Gherga - prin lucrarea “Arheologie Cariană” - astfel: “Aşezământul Gherga a avut o mare importanţă strategică pe ruta dintre Alabanda şi Hilarima, fiind jalonat de fortăreţe încă bine conservate, ca de exemplu: la Ovacik se găseşte un turn colţuros din granit de 6 metri, cu ferestre; la Sîgîr Asar un alt turn tot de 6 metri domina Valea Cine, la intersecţia cu drumul spre Milasa / prima capitală Cariană. Aşezământul Gherga avea intrarea printr-o poartă din calcar de 2,50 metri înălţime; lângă, pe cumpăna apelor dintre Valea Cine (fostă Marsyas) şi Valea Madran, se remarcă pe o stâncă inscripţia cu denumirea locului, ca o bornă uriaşă. Pereţii sunt consolidaţi cu contraforturi, ce le asigura soliditatea. Statuile zeităţii Gherga - mari şi foarte vizibile, semănând cu cele din Karke-miş / Karga-miş din mileniul II î.C. - cumulau într-un acelaşi personaj caracteristicile schiţate sumar mai ales ale lui Zeus, Afrodita şi Artemis. Stilul primitiv - original, fiind unic în Anatolia - poate fi recunoscut ca un produs local arhaic inspirat dintr-un conservatorism religios, văzut prin dorinţa de renaştere a unui vechi cult rustic. Prezenţa în necropolă a singurului templu - construit simplu - şi încadrarea cu marile statui sugerează că locul a fost utilizat pentru celebrarea eroului / Zeului Gherga, probabil fost rege-preot, divinizat însă doar după ce a murit, practici similare regăsindu-se în Halicarnas (azi Bodrum) şi Milasa. Zeul Gherga era Carian, purta o lungă robă şi femeia sa apărea ca Hera, cu o coafură arhaică ritualică, rezistentă eforturilor ‘moderniste’ ale prinţeselor. Gherga era întruchiparea şefului permanent - ca divinitatea aşezării - protectorul viilor şi morţilor, venerat sub cerul liber. Calea ce unea cimitirul / necropola de aşezământ era inscripţionată rupestru numai cu numeleGherga - având valoare de protecţie magică şi conferind forţă locului - exprimând astfel mai bine concepţia socială Cariană. Numele însuşi al acestui aşezământ, aşa cum am mai afirmat, este legat de o rădăcină Asiatică (poate Lelegă), cu răspândire pe scară largă în toată lumea orientală şi Mediterană, având inclusiv înţelesul de reşedinţă”.

Schiţa Porţii Gherga
Este de remarcat că lângă Poarta Gherga - din N Sanctuarului Gherga, ce era la altitudinea de 460 de metri pe drumul care venea de la Alabanda - era Casa de purificări Gherga, o construcţie inscripţionată “GergaKome”, adică “aşezământul Gherga”, având scopul spălării ritualice (în imaginea următoare, cu schiţa reconstituirii sale, pereţii fiind ornaţi cu capete de taur):
În partea Nordică a Sanctuarului Gherga, între Poarta Gherga - delimitată de ziduri lungi de sute de metri - şi zidul de incintă, în faţa Grotei Gherga, într-o zonă încadrată şi de numeroase clădiri din lemn, pe o suprafaţă de câteva hectare, se ţinea Marele Târg Gherga: locul era de desfacere a produselor pelerinilor, care profitau de ocaziile întâlnirilor în aşezământul Gherga pentru a face și schimburi comerciale (a fost piaţă regională Cariană, ce a funcţionat timp de peste un mileniu). În schiţa următoare se poate vedea intrarea în Marele Târg Gherga:

Intrarea în Târgul Gherga
Venind dinspre oraşul Alabanda, după trecerea de Poarta Gherga din N Sanctuarului Gherga, intrarea în Târgul Gherga era printr-un culoar mărginit de 2 ziduri lungi (din care au mai rămas azi 176 de metri din cel Estic şi 75 de metri din cel Vestic), pentru canalizarea caravanelor ori turmelor în piaţă: zonă unde erau tranzacţii comerciale de tip bazar dar unde erau păstrate şi carele / căruţele celor care s-au deplasat acolo, eventualele lor bagaje, animalele - de transport a credincioşilor ori cele negociate cu prilejul întâlnirilor, inclusiv cele aduse ori selectate pentru sacrificări în ceremoniile din interiorul aşezământului, la Altarele Gherga - locul totodată fiind nu numai piaţă, ci şi jucând rolul ce azi îl are de pildă parcarea unui stadion; în apropierea Porţii Gherga era o hală - din care azi au rămas urmele pe lungimea de 14,20 metri şi lăţimea de 6,80 metri / dar putea fi şi mai mare - ce servea ca depozit. În S Gherga, pe drumul ce venea de la vechiul oraş Hilarima, accesul la altitudinea de 336 metri în Sanctuarul Gherga era străjuit de Statuia Gherga - inscripţionată pe piept astfel - însoţită de 3 inscripţii rupestre de marcare a localităţii iar pe dealul apusean, în preajma altitudinii de 495-515 metri, tot 4 inscripţii Gherga, săpate foarte vizibil pe stânci, serveau ca indicaţii.

Statuia de circa 3 tone de la accesul Sudic în Sanctuarul Gherga, având săpate pe piept cu litere Greceşti de un sfert de metru numele Gherga, acum e răsturnată de pe soclul său gravat cu călăreţi, după cum se poate observa (în 2010 a fost vandalizată - ruptă în bucăţi de hoţii de artefacte - părţi din ea fiind recuperate în Izmir / Turcia):

Călăreţul era simbolul călătoriei sufletului pe “Cealaltă” Lume, fiind imaginea Gherganului “Gher-mes” / Hermes - conducătorul sufletelor în Lumea “Cealaltă” - figurat ca mesager călare; reprezentarea astfel a fost până pe unele monumente funerare Antice din actualele Serbia şi România, specialiştii enunţând că rădăcinile mitice ale cavalerului călare erau în tradiţiile eroice ale Epocii Bronzului (ceea ce în Caria a fost Cavalerul Gherga a ajuns cunoscut drept Cavalerul Trac sau Dunărean - în Bazinul Dunării inferioare - numit acolo Gherghis / Derzis ori SânGiorz). Filozoful Român Vasile Lovinescu în “Mitul sfâşiat” a redat Imnul incantat de “fiii lui Hermes” la începutul operaţiilor sacre: “Univers, fii atent la ruga mea. Pământ, deschide-te. Masa apelor să mi se deschidă. Arbori, nu tremuraţi. Cerul să se deschidă şi vânturile să tacă. Toate facultăţile din tine să celebreze pe Tot şi Unul!” Pe o laterală a acelei statui - a lui Hermes Gherga - era reliefată şi un cap de panteră (Dionisie deseori era reprezentat cu o piele de panteră). Diodor Sicul 4:4 a scris: “În lupte, Dionysos era acoperit şi împodobit cu arme ce prindeau bine la război şi cu piei de leopard. În vreme de pace însă, când aveau loc marile solemnităţi publice şi serbări, se înveşmânta în ţesături cu fel şi chip de culori strălucitoare, potrivite cu o fiinţă care urmăreşte desfătările şi viaţa molatică iar fruntea îi era încinsă cu o panglică, pentru a-l feri de durerile de cap ce-l cuprind pe om când bea vin prea mult; şi de aceea, Dionysos a primit denumirea de ‘purtător de mitră’. Se mai spune că această panglică stă la obârşia diademei regeşti”. (Vechii Româninumeau “gâţă” acea panglică sau baieră împletită la capătul cosiţelor pentru a le putea înnoda în jurul capului). În 1969, arheologul American George Bean a numărat - aproximativ, căci multe prin erodare nu mai sunt vizibile - zeci de inscripţii Gherga în vechiul aşezământ Anatolian Gherga, considerând Gherga şi Ghergas ca nume similare, Gherga prevalând, zidăria părându-i “tipic Cariană, ca şi cea Lelegă din Peninsula Myndos din V Halicarnas / Bodrum” (a celor care după Războiul Troian au populat localitatea lui Herodot, ajunşi acolo din oraşul Pedasos de pe Muntele Gokceler din N Halicarnas / Bodrum, ce conform Anatolianului Strabon aparţinea Gargarenilor).

Inscripţie Gherga
Centrul localităţii Gherga - Γεργα - a fost pe dealul răsăritean (Sanctuarul Gherga era înconjurat de 3 dealuri: apusean, Nordic şi răsăritean, vederea din acea căldare fiind spre miazăzi, în Valea Madranului /Râu afluent al Marsiului ce curge în Meandru; e de remarcat onomastica Madran din Caria şi Madra din India / unde străvechii Madra erau agricultori războinici - “Kşatriya” după cum a afirmat şi Dr. Ompal Singh Tugania - în Ţara “Vahika”, după cum a afirmat învăţatul Indian Panini în mileniul I î.C). Schiţa centrului aşezământului Anatolian Gherga a fost publicată în 2003 de Dr. Gernot Lang:
Dr. Winfried Held din Germania, care în 2008 a publicat pentru Institutul Arheologic” din Istanbul lucrarea “Aşezământul Gherga” - “GergaKome” - a numărat 24 de inscripţii Gherga în Greacă şi 1 în Latină, 7 inscripţii Ghergas, 5 inscripţii Gherga-kome, 1 inscripţie Gherga-komen, 1 inscripţie Gherga-kom, 1 inscripţie Gher, 1 inscripţie Gherga Enbolo, etc. (traducerea din Germană în Română a lucrării sale a fost efectuată în 2011 în Timişoara de către Andreea Gherga şi Anamaria Borza).
Lucrările megalitice de gen asemănător cu Gherga erau forme de manifestare ale Cultului Morţilor (cea mai elementară formă de religie). Din Cultul Morţilor s-a dezvoltat Cultul Zeilor: adorarea îndeosebi a strămoşilor iluştri a dat naştere unor fiinţe supreme pe care oamenii au început să le venereze din sentimente de recunoştinţă; zeii proveneau din oameni cu însuşiri excepţionale iar concepţia dependenţei era izvorâtă din necesitatea de închipuire pentru călăuzirea destinului (în conştiinţa grupului, faptele înaintaşilor apăreau ca un îndreptar, tradiţiile privind dispăruţii fiind păstrate cu sfinţenie). Astfel, divinizarea nu era abstractă, ci în termeni concreţi. În zonă, Gherga a fost un conducător venerat ca o zeitate. În societăţile tradiţionale, o presupusă descendenţă divină, dintr-un zeu sau erou, era adesea foarte importantă pentru a da legitimitate unui conducător sau pentru a ajuta rezolvarea conflictelor / mai ales a celor legate de proprietăţi (zeificarea a fost continuată de Romani sub forma apoteozei şi e continuată de creştini sub forma canonizării). De exemplu, prințul Gorgithion - care a murit eroic în Războiul Troian din secolul XIII î.C. / la sfârșitul Epocii Bronzului - poate era pomenit în Sanctuarul Carian Gherga (mai ales că tradiția amintea de înfrățirea strămoșului Carian cu etnonimul Mysian, al moșului care a avut Mysia = Moșia Troiei). În 1999, Dr. Glen Bowersock de la Universitatea Americană Princeton a studiat inscripția în Greacă de la Rășun 32,24 lat. N, 35,45 long. E / Iordania dedicată Zeului Rhesos al Râurilor - fiul mitologic al Zeului Okeanos - și a afirmat: “Foarte des, numele personal a dus la nomenclaturile locurilor, așa cum în Asia Mică a fost cazul GergaKome; numele fondatorului putea fi al unui erou ori al unui proprietar important din zonă. În cazul oriental, denumirea așezării - aflată lângă un izvor - a derivat de la Zeul Rhesos în Rășun”. Zeul Rhesos - ai cărui părinți au fost Okeanos și Tethys - a fost menționat de poeții Anatolieni Homer în “Iliada” 12:20 și Hesiod în “Teogonia” 340: Fluviul Dunărea / “Dună-Rea” a fost egalat cu tatăl Okeanos, ceea ce mitic se poate lega și de urmașul său direct Rhesos = Zeul Râurilor (termenul “Dună” derivând din Iranianul “Danu” pentru “Râu”); Okeanos și Rhea au fost frați, ipoteza mai veche - dedicată generației anterioare față de Zeul Rhesos - a conectat numele Dunării de cel al Zeiței Rhea (mătușa Zeului Rhesos). În Caria, localnicii priveau moartea cu multă seninătate - şi fără să îi preocupe prea mult - dar locul mormântului era sacru şi pedeapsa cea mai grea era când cineva ar fi fost lipsit de cinstea ceremoniei înmormântării (aceea avea loc numai noaptea, ca moartea să nu pângărească razele soarelui), apoi doliul ţinând luni de zile. După înmormântare, la locuinţa defunctului, împodobită cu frunze şi conuri de chiparos / “Cupressus” (soi de copac răşinos cu lemn parfumat din acelaşi ordin de conifere cu bradul) avea loc - înainte de ospăţul funerar - ceremonia purificării: casa era stropită cu apă sacră adusă din Sanctuarul Gherga iar rudele mortului şi cei care asistaseră la înmormântare îndeplineau şi ei ritualul purificării (oamenii erau obsedaţi de ceea ce ei numeau “miasma”, adică pângărirea). Academicianul Român Simeon Marian a explicat: “Întoarcerea sufletelor în patria lor originară era sub patronajul lui Dionisie, ocazia spre curăţirea lor fiind oferită de mistere (cele mai grele obstacole de învins erau ‘apele mari’ din cealaltă lume; Grecii vechi îşi închipuiau că oceanul ce încunjură pământul e rău şi că dincolo de ocean zace cealaltă lume”. În aşezarea Gherga, rezervoarele de apă - pentru ritual religios - erau încadrate cu capete de leoaice ori de taurine / zise “Turcă” în Română şi erau inscripţionate Gherga (în acele cabine / căsuţe de piatră de gen Abaton / Abydos se “du-şuiau” ritualic credincioşii - pentru spălarea păcatelor - ori chiar se ghemuiau pentru a visa Magic):
Nu numai moartea sau contactul cu obiectele ori cu locuinţa mortului avea ca efect pângărirea, ci şi naşterea unui copil. Şi fiindcă pângărirea era socotită contagioasă şi aducând cu sine - prin simpla prezenţă a celui “impur” - un rău şi celorlalţi, prin faptul că atrăgea o pedeapsă a zeilor şi pentru cei din jur (şi chiar pentru întreaga comunitate), era necesar, ba chiar obligatoriu, un întreg ritual de purificare. Actul purificării consta în stropirea cu apă sacră (sfinţită de preoţii Gherga în Sanctuarul Gherga şi adusă de acolo). Înainte de a se ruga sau de a aduce o ofrandă zeilor, de a intra în incinta templului - şi chiar înainte de a intra în agora - sau în casa în care recent cineva a decedat ori o femeie a născut, localnicii îndeplineau ritualul purificării, stropindu-se sau înmuindu-şi degetele în bazinul cu apă sacră.

Aşezământul religios Gherga a avut spre sfârşitul existenţei sale şi un apeduct, construit special în timpul Romanilor pentru aprovizionarea cu apă, deoarece - în paralel cu aglomerarea locului datorită popularităţii sale, ceea ce solicita multă apă - în timp a intervenit secarea torentului de acolo.