Mulți sunt şi azi bulversați când “descoperă” un fapt banal (aparținând de cultura elementară): Vaticanul e cel mai mic stat de pe glob. Vaticanul este stat eclezial, cu comandamentul celui mai mare cult din lume - cel catolic - în cea mai mică Țară din lume (cu suprafaţa de 0,44 kmp), având la bază Gherghiţia. Romanii au urmat o vorbă înţeleaptă a Cărţilor Sibiline, potrivit căreia norocul în război ar fi fost obţinut dacă o aduceau la Roma pe Zeiţa Pământului “Magna Mater” / “Deum Idaea” din Asia “Mică” - adică din extremul Vestic al Asiei - şi o delegaţie Romană a plecat în anul 204 î.C. pentru a-i cere cârmuitorului Attalus al Pergamului simbolul ei: meteoritul gri-negru (transport primit pe malurile Tibrului cu un uriaş entuziasm de către mulţimea Romană). Povestea Colinei Vaticanului - pe malul Vestic al Râului Tibru, fiind a opta colină faţă de cele 7 coline tradiţionale ale cetăţii Romei de pe malul Estic al Râului Tibru - a început odată cu secolul II î.C., încheindu-se rolul său de până atunci / de doar cimitir al Romei (e de observat că în Sanscrită - vechea limbă din Sudul Asiei - “vatika” înseamnă “grădină sacră” / “livadă”).
 |
| Colinele Romei |
Când Romanii au ajuns într-o grea situaţie datorită atacurilor generalului Cartaginez Hanibal 247-183 î.C., consultând Cărţile Sibilei au găsit că pentru a le merge bine trebuiau să fie împreună cu Mama, astfel că au trimis 5 senatori la cârmuitorul Atall din Pergam, care le-a donat statuia ei din meteoritul - cu densitate foarte mare datorită conţinutului bogat în fier - aflată la Pessinus 39,20 lat. N, 31,35 long. E / azi Ballîhisar, prima capitală Frigiană, loc de pe ruta Mesopotamia - Anatolia (de unde s-a răspândit vorba plăţilor în numerar: bani “peşin” / aflată lângă Muntele Agdos pe care a căzut meteoritul). Este de ştiut că generalul Hanibal Barga / Barca din Cartagina - pentru a nu cădea în mâinile Romanilor - s-a sinucis (înghiţând otrava ce o purta în inel) la Libyssa / Gebze 40,48 lat. N, 29,26 long. E, pe malul Troian al Mării Marmara; era acolo ca refugiat politic, cu acceptul cârmuitorului Prusias al Bitiniei (pentru a controla Mediterana, Romanii au îndepărtat vechea stăpânire Ghergană / Gherga din mijlocul Bazinului Marin: întâi Dinastia Tarquină / Garghină de la ei, apoi Dinastia lui Barga din Karkhedon / Cartagina şi Dinastia Parga / Zuraz a Daciei). Iniţial, Anatolianul Atall din Pergam n-a vrut să dea Romanilor statuia - aflată în teritoriul controlat atunci de Galo-Greci - dar un cutremur întâmplat în timpul negocierilor, interpretat ca semn superior voinţei sale, l-a determinat s-o facă (seismele sunt frecvente la întâlnirea plăcilor Asiatică şi Europeană).
 |
Ruta Sibilei
|
Statuia a fost dusă la Roma şi înălţată cu multă pompă în 204 î.C. pe cea mai importantă şi mai veche Colină (cea Palatină / “Pa-Latină”) cu sărbătorire în fiecare Martie; aşa de importantă era Sibila încât Senatul Roman într-o sesiune specială a decis să-i ridice Templul pe Colina Vaticanului - colină exterioară Romei, aflată pe malul opus al Tibrului - acolo fiind sacra necropolă unde erau îngropaţi aristocraţii, însă ce până atunci era doar un vast cimitir şi n-avea nici un Templu. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “Zeiţa frigiană, introdusă la Roma pentru a salva republica, grav primejduită de armatele cartagineze, avea o istorie multimilenară. Piatra neagră în care era prezentă ritualic zeiţa Cybele probează vechimea cultului: piatra era unul dintre cele mai străvechi simboluri ale Mamei-Pământ. Această mitologie arhaică a sa şi riturile sale sângeroase constituie originea unei ‘religii a mântuirii’, care a ajuns extrem de răspândită în tot Imperiul Roman: în scenariul mitico-ritual ce ilustra ‘misterul’ vegetaţiei, sângele şi organele sexuale oferite Cybelei asigurau fertilitatea Mamei-Pământ (dar cu timpul, acest cult imemorial a fost investit cu noi semnificaţii religioase; riturile sale sângeroase au devenit căi de răscumpărare). Sărbătorile se ţineau către echinocţiul de primăvară, de la 15 la 23 martie. În prima zi, dedicată intrării trestiei, confreria aducea trestii tăiate iar după 7 zile, confreria aducea un arbore - anume pin - tăiat. La 24 martie - ziua sângelui - preoţii şi neofiţii se dedau la un dans sălbatic, se flagelau până la sânge, îşi crestau braţele cu cuţitele; în culmea freneziei, neofiţii îşi retezau organele bărbăteşti şi le ofereau în chip de oblaţie zeiţei. Lamentaţiilor din noaptea de 24 spre 25 martie le urma brusc o explozie de bucurie, în zori: era ziua bucuriei, Hilaria. După o zi de odihnă, la 27 martie avea loc procesiunea spre râul în care se îmbăia statuia Cybelei. Iniţierile individuale erau celebrate la 28 martie: neofitul era sanctificat cu sângele unui taur sau berbec jertfit, el fiind admis în ‘camera nupţială’ - ‘sub baldachin’ - în calitate de soţ mistic al Cybelei, ca şi preotul care intra în acel loc sacrosant pentru ca să ofere Mamei resturile însângerate ale mutilării sale”. Este de remarcat că la Românii din V Carpaţilor s-a păstrat vorba “a se guli”, însemnând “a se chirci de durere”, popular testiculele având denumirea legată de Muma Ka / Ga a Pământului: “coaie”; se poate observa că marii preoţi Gherga - începând cu pre-diluvienii îngeri Gregori - erau faimoşi prin refuzarea castrării lor înşile, însă pretindeau celor care doreau să intre în comuniune cu Marea Zeiţă Gherghiţia să-şi dovedească devotamentul prin castrare (unele Amazoane practicau mastectomia - extirparea sânilor / tăierea mamelelor - dar şi excizia, adică amputarea clitorisului tot din motiv religios, pentru a evita plăcerea fizică la apropierea de divinitate).
 |
| Primul Templu al Vaticanului |
În 10 IV 191 î.C., Templul Phrygianum lung de aproape 70 metri - prima construcţie de pe Vatican - a fost inaugurat, Sibila / Gherghiţia fiind declarată protectoarea Romanilor, acolo având de atunci instalată statuia Sfântă din meteorit, adusă din Anatolia, procesiunile desfăşurându-se de-a latul noii Rome (între Colina Vaticanului şi Colina Pala-tină / unde ardea “pălălaia” perpetuă a oraşului, anume focul etern întreţinut de preotesele Vestale), împreună cu ediţiile anuale, instaurate cu acel prilej, ale luxoaselor Jocuri Megalesiane, ce erau grupate într-un festival de mai multe zile; acea sărbătoare era “ludică” - adică de inspiraţie Lydiană - Jocurile Ludice cele mai apreciate de Romani fiind de forma “Circensis”, ţinute în circuri (etimologia circului - adică a arenei rotunde pentru spectacole - provenea de la hipodromurile crescătorilor Gherghiţi de cai din Troia / în Greacă fiind kirkos).
 |
| Monedă Romană |
Pentru peste 2 secole, până la sosirea din Galileea a apostolului Petru, Templul Vaticanului a funcţionat numai cu personal Anatolian. Monedele emise înfăţişau Marea Mamă pe Tron (ce a devenit Sfântul Scaun - acum decis creştin a fi ocupat numai de către un bărbat, fizic controlat între picioare în acest sens la înscăunare de către cardinali - după alegerea anunţată prin fum alb, asociat păcii şi liniştii, căci relativ recent în Europa negrul a devenit asociat tenebrelor şi doliului; controlul fizic a fost instaurat după efeminatul papă Ioan VIII - despre care plana suspiciunea că era femeie travestită - ce în corespondenţa sa din 877 s-a referit şi la puternicul Grec George / Gregorio, primul şef al Bisericii Scito-Vlahe / Bulgaro-Armâne, întemeietorul Episcopiilor Silistrei şi Belgradului / cu influenţă şi peste S Panonic, acela acţionând creştin în zona respectivă înaintea sosirii Ungurilor). În “Mitologia culorilor”, profesorul Român Ovidiu Popescu a explicat: “Albul este rezultatul procesului de descompunere a cadavrului. Oasele sunt albe iar sângele ce circulă prin organismul unei fiinţe vii e roşu. Există deci viaţă şi moarte, roşu şi alb. În Asia albul şi azi e al doliului iar în tradiţiile europene încă se păstrează ‘doamna în alb’ pentru moarte”. Vaticanul este decorat cu cheile de la Poarta Raiului, al căror păstrător a rămas Sfântul Petru - simbol papal preluat de la Gardiana Gherghiţia care veghea trecerea către “Cealaltă” Lume (Carianul Pausania 7:22 a scris că “în timpurile îndepărtate, toţi Grecii dădeau cinstire pietrelor brute, ce ţineau locul statuilor” - Cultul Meteoriţilor fiind răspândit în Grecia - iar episcopul Arnobius 7:49 a descris piatra că “putea fi dusă în mâini, era neagră şi colţuroasă, dând un aspect dur feţei nerealiste şi neînţelese”; creştinii în secolul IV au distrus cu furie meteoritul ei de pe colină). Anterior primului papă Petru, cheile Raiului au fost păstrate şi de Sfântul Ilie din Valea Gherka / Ţinutul Ghirga-siţilor, căruţaşul Raiului (care a rămas respectat popular deoarece avea Cheile Apelor, putând trimite ploaia din Cer pe Glie). Construirea Catedralei Sfântului Petru a dus la demolarea în 1505 a ceea ce a mai rămas din Templu, baldachinul cu stâlpii spiralaţi ridicat în 1623 peste mormântul primului papă (răstignit acolo în anul 67) fiind inspirat din ceea ce era anterior pe acel loc - e piesa centrală - în contrast evident cu restul Bisericii papale.
 |
| Baldachinul Vaticanului |
Foarte probabil că stabilirea creştinilor pe Colina Vaticanului a fost facilitată de Ghergarii sosiţi din Galileea / N Canaanului şi Anatolia în delegaţiile Sfinţilor Petru şi Pavel (desigur că delegaţia din Galileea condusă de apostolul Petru - posibil Evreu după unul din părinţi, născut Simon / însemnând “cu nasul plat”, care s-a lepădat de 3 ori de Iisus în noaptea când Acela a fost arestat în Ierusalim de Romani - a luat legătura cu Galii Anatolieni / Gaulii stabiliţi în Roma, prin intermediul Evreilor Anatolieni): o explicaţie posibilă este că legăturile cu Galii Anatolieni / Gaulii slujind Templul Gherghiţiei în Roma ar fi putut facil ajunge intermediate de Gherga din anturaj (o menţiune în “Epistola către Romani” 16:14 e despre Sf. Asincrit - unul dintre cei 70 de apostoli - episcopul din Hyrcania / Ghergania); în capitala imperială, cetăţenii Romani erau mai bine primiţi decât Evreii din Galileea (iar fratele mai mic al apostolului Andrei, apostolul Petru - primul papă - n-avea cetăţenia Romană, de aceea fiind răstignit cu capul în jos).
 |
| Sf. Asincrit al Gherganiei |
Provenit din diaspora Evreiască, Saul / Paul = Pavel - din S Anatoliei - era cetăţean Roman, el fiind însoţit de evanghelistul Luca din Antiochia, singurul care i-a rămas alături până la sfârşit, aşa după cum e consemnat de Noul Testament, în “epistola a doua către Timotei” (4:11): “Numai Luca este cu mine”; Pavel (Paul / Saul) a fost executat prin decapitare, căci era cetăţean Roman. Foarte posibil că evanghelistul Luca - bun medic, talentat pictor şi scriitor - a fost înrudit cu primii Garghili, existenţi acolo în secolul I (al cincilea Garghil / Quintus Gargilius în secolul III a fost apropiatul împăratului Roman Sever - care în privat avea bustul lui Iisus - şi i-a realizat biografia, acela fiind înaintaşul bogatei familii senatoriale Romane Gordian care a avut ca descendenţi o seamă de creştini importanţi, ca papii “Fericit” / Felix III şi IV în secolele V şi VI, papa Agapet I în secolul VI, Sf. Gall/us în secolul VI, Grigore “cel Mare” ori Sf. Georges / Gregoire în secolul VI, ş.a.); la “Garg-il” se poate observa sufixul sfinţeniei “il”, având valoarea similară sufixului Canaanit al lui “Gherghe-seu” / Ghergheseu (de acelaşi sacru rang). În mileniul I, evoluţia aşa serioasă a ramurii apusene Gherga după jumătate de mileniu, din Galileea până în Galia, poate presupune ascendenţa serioasă datorită rădăcinii serioase, similar cum în mileniul II evoluţia ramurii răsăritene Gherga a fost după jumătate de mileniu, de la Sf. Nicodim / Nicolae Gârca din Bănie la preoţii Gherga din Banat. În primele secole ale creştinismului, în cadrul Imperiului Roman legăturile (inclusiv de rudenie) între creştinii răsăriteni şi apuseni trebuie să se fi păstrat, sinaxarul consemnând în Est mari caractere - ca Sf. Gheorghe, Grigore “Teologul” şi mulţi alţii - în paralel cu care s-au manifestat acei creştini Vestici. Evanghelistul Luca din Antiochia - familiar cu creştinismul din Galileea - a întâlnit-o în Efes pe Fecioara Maria (căreia I-a realizat icoana, Ea fiind acolo cu apostolul Ioan) şi apoi el a mers în Troia, unde l-a întâlnit Pavel / care n-a avut succes în Efes; toate acele zone - Galileea, Antiochia, Efes, Troia - pe atunci erau populate de mulţi Ghergari / Gherghini (Gherghesei / Gherghiţi), confirmarea datorându-se unor elemente ca provenienţa, onomastica, timpul, credinţa, etc. Bogatul Pavel avea nevoie de medicul Luca - de presupus chiar cu numele de familie Gherga / ipoteză rezultată din corelaţiile prezentate - pentru propagandă în capitala Imperiului Roman (unii Ghergani - după cum a consemnat şi Biblia - au fost printre primii creştini din lume): destinaţia în capitala imperială a fost Vaticanul, unde erau preoţi Anatolieni. Propovăduitorii Simon şi Saul - Petru şi Pavel - au fost ucişi în Roma deodată, în aceeaşi zi, 29 VI 67; Gentilul Luca n-a fost vizat: el a supravieţuit după execuţiile celor 2, rămânând cu banii lui Saul / Pavel. Tezaurul acumulat - prestigiul şi averea - a fost transferat rudelor Romane Garghil / conform versiunii Latine (Gordian / în versiunea Greacă), consolidându-se în societatea din capitala imperială, printre cetăţenii Romei şi printre creştini. În 2001, rămăşiţele celui care a scris “Evanghelia după Luca” au fost analizate genetic doar matern, dovedindu-se că n-a fost Evreu; a murit la 84 de ani (o vârstă apreciabilă pentru acele timpuri), spânzurat de Eleni în Teba / S Balcanilor. Aşadar, apostolul Petru (fratele mai mic al pescarului Andrei) s-a dus la Vatican - colina Romei dominată de orientali - ca fiind cea mai potrivită locaţie pentru creştinare, atât deoarece acolo erau Anatolienii apropiaţi Canaanului, cât şi fiindcă astfel se adresa păgânismului puternic simbolizat de Templul Gherghiţei; misiunea sa i-a deranjat pe Romani, care l-au răstignit cu capul în jos iar finanţatorului său Pavel - cetăţean Roman - i-au tăiat capul, în aceeaşi zi (medicul lor Luca - martor ocular, posibil Ghergan - a rămas cu povestea evanghelică şi temporar cu banii).
 |
| Evanghelistul Luca |
Una dintre cele mai importante ginte din Roma Antică era Anicia, iniţial cu numele Gallus (însemnând cocoş / Gal); în Peninsula Apenină, Galeria a fost o străveche familie rustică, legată de patricienii păgâni - probabil Sabini - denumiţi apoi Gali. Anicius era un nume Roman existent din secolul IV î.C. şi a fost preluat ca nume de familie după militarii Anicius Gallus care în 168 î.C. au atacat Macedonia. Printre numeroasele ramuri nobile Anicii - mulţi fiind senatori, consuli, prefecţi, etc. - cea prin înrudire Ghergară a fost prima creştină din Roma, cu care la sfârşitul Antic împăraţii bizantini erau înrudiţi: astfel, generalul Gherman / Germanus (ce a murit în 550), despre care Iordanes în “Getica” a afirmat că era din ginta Romană Anicii, însurat cu nepoata regelui Got Teodoric “cel Mare” - soră cu Athalaric, regele OstroGoţilor 516-534 din Peninsula Apenină - era văr cu împăratul bizantin Iustinian şi considerat urmaşul aceluia, însă a intervenit decesul său brusc. Generalul Gherman (conform şi arheologului German Theodor Mommsen 1817-1903) a fost nepotul prinţesei Iuliana Anicia 462-528, fiica împăratului Valentinian III 425-455 al Imperiului Roman de Apus / în timpul căruia a fost înfrânt Attila, împăratul Hunilor; bunica Iuliana Anicia a ctitorit în Tracia la Constantinopol cea mai mare Biserică (era înaintea extinderii construcţiei “Sf. Sofia”) şi a rămas ştiută ca patroana artelor. Nepoata generalului Gherman - fiică a feciorului său Gherman - a fost soţia lui Teodosiu, ultimul împărat bizantin din Dinastia Iustiniană (năşit în Tracia la Constantinopol de Grigore “cel Mare” din Roma, însă în 602, după ce a căutat ajutor la ruda Khosrau II, împăratul Sasanit, a fost executat de pretendentul la tron Focas “Tiranul” - ofiţer ce a domnit până în 610 - care în 605 pe Insula Prote / Kînalîada 40,54 lat. N, 29,03 long. E din Marea Marmara a executat-o prin decapitare şi pe împărăteasă, împreună cu tatăl ei Gherman). Un urmaş al lor, născut în 645 şi castrat de împăratul bizantin Constantin “cel Nou”, e considerat cel care a fost primul patriarh Gherman al Constantinopolului, în 715-730, celebrat ca Sfânt în 12 V: s-a opus interzicerii icoanelor; a fost destituit de către împăratul bizantin Leon Sirianul - care a promovat acel decret - şi a murit în 733.
 |
| Steagul papal până în 1808 |