Originea Gherga: 68. Gherghe-seii / Ghirga-siţii

În Canaan, Gherghe-seii / Ghirga-șiții au fost renumiți crescători de juninci / cornute - turmari bogați - anteriori vechilor Evrei în areal. Oamenii de ştiinţă Americani din colectivul universitar condus de Dr. Valter Longo au afirmat în 2008 că vârstele mari (“matusalemice” / după numele bunicului lui Noe) menţionate de Biblie la străvechii oameni sunt posibile prin modificarea anumitor secvenţe din lanţul ADN - deoarece longevitatea nu ţine doar de modul de viaţă, ci şi de determinări genetice.

Lanţul ADN

Ei au studiat gerontologia prin regenerarea ţesuturilor (cum ar fi întinerirea forţată a trupului ce e provocată de cancer, când diviziunea celulară e scăpată controlului) şi au indicat o legătură între statura oamenilor şi speranţa de viaţă dar şi alte d/efecte apărute datorită mutaţiilor genetice. Pe de altă parte, Dr. Ryke Hamer - fost şef al Clinicii de Oncologie din Munchen / capitala Bavariei - a cercetat legăturile dintre creier şi organe, dovedind vibraţii în zonele creierului corespondente cu organele bolnave, între cauzele sindromului fiind conflictele ce generează şocuri emoţionale, în sensul că originea bolilor este în creier (şi animalele experimentează şocuri biologice similare în urma pierderii bruşte a cuibului, a unui pui, datorită separării de grup sau a unei ameninţări, etc. / realitatea fiind că nu există neapărat boli, ci bolnavi): după impactul emoţional, creierul transmite semnalul către organul corespondent (la canceroşi generând proliferare celulară / tumori); trupul se poate vindeca singur, prin sistemul nervos - cu odihnă şi beneficiind de furnizarea nutrienţilor necesari refacerii - oamenii fiind responsabili absoluţi pentru condiţia lor de sănătate (conflictul mental practic rezolvându-se prin înţelegerea cauzelor - atitudinile constructive ajutând autovindecarea - existând şi terapii prin hipnoză, etc., dacă e necesar). Cercetătorii care au analizat genetic relatările Bibliei au corelat istoric şi geografic grupările umane - cum ar fi Gherga între Hamiţi (cu sufixul Asiatic “şi” / “se”, Grec reprodus în “os”, Latin “us”: străvechea Gorgonă Medusa = “Medu-sa” şi-a păstrat denumirea - existentă dinaintea vechilor Greci - în S Caspic Ghergania ajungând să fie numită Media). Gherghe-seii / Ghirga-siţii ar fi fost oprimaţi datorită blestemului patriarhului Noe - interpretat îndeosebi de Semiții Evrei instalați în vecinătatea lor teritorială din Canaan - Ghirgasiții / Ghergheseii fiind urmaşii lui Ham care odată când a intrat în cortul tatălui său ce era beat (de vinul de lângă Ararat) l-a văzut gol şi a fost afurisit pentru asta, neamul său de atunci fiind abuziv considerat depravat de către habotnicii excesivi, episodul declanșator fiind descris în Vechiul Testament, în “Facerea” / “Geneza”, capitolul 9:

“20. Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ şi a sădit vie.

21. A băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său.

22. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.

23. Dar Sem şi Iafet au luat o haină şi, punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor; şi feţele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor.

24. Trezindu-se Noe din ameţeala de vin şi aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr,

25. A zis: ‘Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi!’

26. Apoi a zis: ‘Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob!

27. Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem iar Canaan să-i fie slugă’.”

Ararat

Blestemul bunicului Noe asupra nepotului Canaan (fiul lui Ham) s-a confirmat apoi cumva răsfrânt și prin marile rate de lepră, inclusiv de albinism, în familiile fraților lui Canaan şi prin destinele urmaşilor atât ai lui, cât şi ai fratelui său cel mai mare Kuş / Cuș; ca o compensare, după cum au afirmat numeroşi teologi şi istorici, descendenţii lui Canaan (printre care explicit au fost Ghergheseii / Gherganii) au fost cei mai cultivaţi - harnici şi învăţaţi - dintre oameni. Imediat după Potop, tocmai nepotul Canaan a fost ținta blestemului bunicului Noe iar teritoriul său, mult ulterior, când au apărut Evreii, a fost pretins de aceia ca “Țara Sfântă” a lor. Vechii Evrei nu întâmplător s-au apucat să scrie despre patriarhul Noe că și-a blestemat nepotul Canaan, nepot care nu era vinovat de vreo faptă, ci nepotul era vinovat doar fiindcă stăpânea Țara Sfântă (tărâm ce și-a luat numele Canaan de la el, eponimul Canaan: a fost tatăl Sfântului Gherghe); pe atunci - când trăiau cele 3 generații diluviene reprezentate de bunicul Noe, tatăl Ham și nepotul Canaan - nu a existat vreun Evreu martor să fi consemnat ce s-a întâmplat (strămoșul Evreilor a fost mult ulteriorul Avraam, Semit care la începutul mileniului II î.C. și-a cumpărat șederea în Canaan de la Hamitul rege Ghergheu “Melchi-sedec” / însemnând “Mesagerul Domnului”, așa cum tocmai urmașii Semiți Evrei au notat în Vechiul Testament). Unii rabini au emanat ideea despre Hamitul Canaan că dacă a fost înrobit strămoșului lor Sem, atunci și ceea ce avea robul aparținea strămoșului Sem, însă dacă blestemarea bunicului Noe asupra nepotului Canaan s-ar fi răsfrânt și mai departe (ca în imaginația rabinică), atunci Semitul Avram / Avraam - emigrat de la Fluviul Eufrat / Mesopotamia - nu ar fi fost nevoit să plătească unui Hamit stabilirea în Canaan iar ulterior nici succesorii săi Evrei nu ar fi robit peste 4 secole la Hamiții Egiptului; e de știut că rabinii - însemnând în Vechea Lume “cârmuitori religioși” / apelativul datând dinaintea existenței Evreilor - au început să funcționeze la Evrei abia la începutul mileniului I (când a fost distrus de către Romani al doilea Templu din Ierusalim, unde până atunci au slujit nu rabinii, ci alții, anume preoții Evreilor = cei care au cerut răstignirea Fiului lui Dumnezeu: de altfel, în Biblie nu apare cuvântul “rabin”, căci rolul de rabin a apărut la Evrei după scrierea Bibliei și după dispariția la ei a preoției). Profetul Moise - părintele religiei Evreilor - a revenit cu pretinderea Canaanului, plusând față de nerevendicarea strămoșului Avram / Avraam, afirmând că Țara Sfântă visată de acela ca proprietar a ajuns promisă de către însuși Dumnezeu (ca “Pământ Făgăduit” Evreilor, “aleși” ca stăpâni / de fapt auto-aleși), numai el auzind așa ceva: din nou, nu a existat vreun Evreu martor - așa cum cere Tradiția orientală - să fi consemnat ce s-a întâmplat într-adevăr în intimitatea lui Moise (aflat - în privat - la dialog nu cu vreun înger, ci chiar cu Domnul). Dr. Neagu Djuvara în “Civilizații și tipare istorice” a susținut că noțiunea vechilor Evrei ca “aleși” de fapt a favorizat apariția rasismului (până atunci - adică între apariția Evreilor în lume prin patriarhul Avram și apariția mândrului concept de auto-alegere prin profetul Moise - Evreii au fost păgâni: între Avram și Moise - adică aproape tot mileniul II î.C. - vechii Evrei și-au urmat religios gazdele Canaanite sau Egiptene). Vechii Evrei au pretins Canaanul invocând 4 referințe: Dumnezeu, Noe, Avraam și Moise; nici unul dintre cele 4 repere însă nu era Evreu, căci Creatorul n-are etnie, Noe a fost strămoșul tuturor oamenilor, Avraam a fost strămoșul Arabilor și Evreilor iar Moise era Hamit Egiptean, de origine Canaanită. Dreptul - chipurile - “aleșilor” Evrei la Canaan n-a fost decât o însăilare din Epoca Bronzului, scrisă în Epoca Fierului (a apărut și dublarea motivării pretenției, atât anterior prin Noe / de al cărui blestem succesorul Avraam însă neabuzând, căci și-a plătit stabilirea în Canaan, cât și ulterior prin Moise / care a susținut - pe lângă mai vechea dispoziție despre Canaan a lui Noe - că despre visatul Canaan de către Avram ca proprietate era și voia Domnului, după cum a aflat în deșertul Sinai numai el): aspectele justificatoare ale lăcomiei Evreilor pentru lapte și miere - întâi despre omul Canaan = stăpânul Țării Sfinte, apoi despre teritoriul Canaan = Țara Sfântă, visat ca proprietate de către strămoșul lor Avram / Avraam și confirmat de profetul lor Moșe / Moise - au apărut în “prima carte a lui Moise” (și - chiar dacă la nici unul n-au fost martori Evrei, așa cum prin Cultura Evreiască ar fi trebuit să fie / căci altfel, fără martori, faptele nefiind valide - totuși acelea au fost preluate / însușite de Evrei atunci când au rupt lanțurile sclaviei Egiptene, ca foarte convenabile pentru țelul lor de invadare și ocupare a Canaanului).

Ham / Hermes - tatăl lui Canaan - cinstit de Romani ca Mercur = Zeul Comerţului, a fost menţionat de Grecii vechi ca mai având cu consoarta sa Afrodita / Venus progenitura asexuată Atlantiades (de unde “hermafrodismul”) şi ca fiu pe Priap (de unde “priapismul”). Sexualitatea conectată de mezinul Ham al patriahului Noe a trecut apoi la mezinul său Canaan - principalul “moștenitor” al tatălui Ham, după cum a fost indicat biblic în episodul vederii patriarhului Noe gol - iar Sf. Gherghe / Gherghe-seu, fiul său, corespunzător străvechilor mărturii, era (împreună și cu urmașii Gherghesei / Gherghei) în fruntea Cultului Fecundității. Semnul lui Ham / Hermes a fost Keryke-ionul (caduceul - însemnând “controlul lui Ka” - de fapt o cârjă Magică): era bastonul heraldic al mesagerului / vestitorului (uneori, el avea aripi la sandale, la care se adăugau 2 panglici, înlocuite de unii cu şerpi pentru a sugera agerimea lui Hermes, aşa cum acum apare pe sceptrul patriarhului Românilor / iniţial era o baghetă cu 2 mlădiţe la capăt, împodobite cu gherdane / ghirlande; e de ştiut că termenul Grecesc ce înseamnă “mesager” e legat de cuvântul “înger”, în secolul I Grecul Dionisie Areopagitul indicând că îngerii aveau menirea de a urmări evoluţia aştrilor şi a oamenilor / la Evreii vechi pentru înger fiind folosit cuvântul “malach”, însemnând “mesager” - acelaşi cu termenul Indian Meluha / Mlecca conferit Ghergarilor migraţi din Bazinul Ghargar / Ghaggar printre Greci - iar în lumea islamică, mesagerii dintre oameni şi supranatural erau ştiuţi ca Gini, în lumea pre-islamică cunoscuţi ca satirii deşertului, femeile lor fiind nimfe).

Bunicul Gherga cu Kerykeion

În “Doxologia” din 2012, autorul Român Ioan-Lucian Radu al articolului teologic “Sunt pedepsiți copiii pentru păcatele părinților?” a scris inclusiv despre transmiterea păcatului strămoșesc: “A doua poruncă din Decalog zice ‘Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam’ (‘Ieșirea’ 20:5). Pentru a infirma gândirea care nu făcea nimic altceva decât să adoarmă conștiința, transferând responsabilitatea asupra strămoșilor, profetul Iezechiel a transmis că fiecare om este răspunzător pentru păcatele sale și nimeni nu este pedepsit pentru păcatele altcuiva: ‘Un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea, …acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi …pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa’ (‘Iezechiel’ 18:14). Așadar, după cum ne arată capitolul 18 al cărții profetului Iezechiel, copiii nu sunt pedepsiți pentru păcatele săvârșite de părinții lor. Nici părinții nu sunt pedepsiți pentru păcatele copiilor lor, dacă cei dintâi au avut grijă să aibă o viață curată înaintea lui Dumnezeu și să le-o transmită și urmașilor. Există citate biblice care ar putea duce la concluzia că pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat ar avea consecințe și asupra generațiilor ulterioare și unul dintre aceste versete este cel de la ‘Ieșirea’ 20:5, tocmai menționat. Partea explicativă a celei de-a doua porunci, cu afirmația că pedeapsa va cădea asupra copiilor din cauza păcatelor părinților a cauzat adeseori grave neînțelegeri. Aceste rânduri nu pot fi scoase din context, căci, în caz contrar, li s-ar denatura sensul. Nu poate fi vorba de pedeapsa lui Dumnezeu pentru o întreagă generație nevinovată, din cauza păcatelor unei generații anterioare, deoarece tot Dumnezeu a dat poruncă ca ‘părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său’ (‘Deuteronom’ 24:16). Cercetând contextul celei de-a doua porunci, se observă că Dumnezeu face referire la păcatul idolatriei atunci când vorbește despre pedepsirea copiilor. Pe lângă practicile odioase, care acompaniau venerarea idolilor în Vechiul Testament (exemplu ‘Iezechiel’ 23:37-39), idolatria avea puterea de a se imprima în cultura unui popor. Astfel, exista o probabilitate destul de ridicată ca, fiind crescuți într-un astfel de mediu, copiii să continue să facă aceleași păcate, pentru care vine și pedeapsa divină. Efectul unei generații păcătoase este acela că păcatul prinde rădăcini atât de adânci, încât este nevoie de mai multe generații pentru a fi eliminat. Implicațiile versetului de la ‘Ieșirea’ 20:5 sunt acelea că fiii sunt la fel ca părinții lor. Această temă, care se repetă și în alte pasaje din Vechiul Testament (‘Ieșirea’ 34:7, ‘Deuteronom’ 5:9, ‘Ieremia’ 32:18, etc.) vorbește despre hotărârea lui Dumnezeu de a pedepsi generații succesive pentru păcatele pe care le-au învățat de la părinții lor, deoarece o nouă generație va tinde să repete greșelile înaintașilor. Așadar, expresia ‘Dumnezeu pedepsește copiii’ este un alt fel de a spune că fiii repetă păcatele părinților. Dacă părinții au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o natură umană mai șlefuită. Chiar dacă nu sunt moștenite păcatele părinților, după cum nu se moștenește nici păcatul strămoșesc al lui Adam, ci consecințele păcatului său, adică natura umană bolnavă, așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, există o moștenire spirituală pe care părinții o lasă copiilor. Sfântul Ioan Scărarul spunea că unii oameni sunt înclinați, prin firea lor, spre abstinență, tăcere, smerenie și timiditate. Alții au chiar o piedică pentru calitățile bune, dar ei se străduiesc să fie buni. Înțelepciunea lui Solomon explica această piedică, spunând că ‘pruncii născuţi din somnul necurat sunt martori ai nelegiuirii părinţilor, când stai să-i cercetezi’ (4:6), adică, cei născuți din desfrânare sunt o mărturie pentru cei din jur, prin înclinația spre păcatul părinților, care nu e tot timpul evidentă, ci acest lucru iese la iveală după o anumită cercetare. În acest sens, mitropolitul Antonie de Suroj spunea că ‘fiecare dintre noi nu se naște ca o făptură nouă, ci ca un moștenitor al tuturor generațiilor care l-au precedat. În toate aceste nașteri pot exista sfinți, cât și păcătoși obișnuiți (oameni nedesăvârșiți), dar și mari păcătoși… Fiecare generație moștenește de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinții lor și de la înaintașii cei mai apropiați) caracteristici ale minţii, inimii, voinței, particularități ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Dacă părinții au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o natură umană mai șlefuită. Dacă ei nu vor fi in stare să o rezolve, generația următoare se va lovi de ea, mai devreme sau mai târziu’. Așadar, primim uneori și particularități negative, iar atunci, ceea ce vom face în viață depinde doar de noi și de modul în care Îl primim pe Dumnezeu, căci chiar dacă ar exista în om o moștenire păcătoasă, aceasta nu poate rezista în fața harului lui Dumnezeu, care ‘totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele lipsă le împlinește’ (rugăciune din Taina Hirotoniei)”. Regele care slujea pe Muntele Sacru Gargazi - ca “Mesagerul Domnului” - l-a primit în Canaan pe imigrantul Avram / Avraam de pe Valea Fluviului Eufrat dar nu i-a transmis aceluia că va moşteni Ţara Sacră (nici în numele Domnului, nici personal), deopotrivă Arabii și Evreii pretinzând ulterior că Dumnezeu a promis Canaanul lui Avram / Avraam, când acela a fost doar chiriaş acolo: patriarhul Avram / Ibrahim n-a fost nici Arab, nici Evreu; faptul că în Antichitate papa Clement I, primul părinte apostolic, a afirmat despre bătrânul Isac - fiul Evreu al lui Avram / Avraam, născut în Gherara, lângă Gaza, unde tatăl Avram a fost găzduit de nobilul cârmuitor local cu titlul “Abi-melec” / “Avi-melec” însemnând “progenitor regal” - că se minuna de hărnicia regelui Ghirga-şit (cu care era contemporan) deoarece lucra împreună, umăr la umăr, cu muncitorii la consolidarea zidurilor Ierihonului, reconfirmă că Evreii n-aveau nimic moştenit acolo, în afara locuirii contra cost / în schimbul “zeciuielii” tradiţionale de plătit. Pe atunci - la începutul mileniului II î.C. - în Canaan nu cârmuia familia sau tribul lui Avram, ci Gherga (atât în timpul tatălui Avram, cât şi în timpul fiului Isac - generaţii succesive - regii acolo nu erau alţii decât Ghirga-şiţii iar nu Arabii sau Evreii / cu statutul, ca atâţia alţii în acele vremuri, de străini acceptaţi în Canaan, ai căror urmaşi însă s-au manifestat contra stăpânilor băştinaşi). Primul Arab din lume a fost Ismael, fiul mai mare - primul născut - al patriarhului Ibrahim / Avram: s-a născut în Hebron - azi Palestina - pe când acolo conducea Ghergheseul Melchisedec. Primul Evreu din lume a fost Isac, fiul patriarhului Ibrahim / Avram, născut după Ismael / Ișmail: s-a născut în Gherara - azi Israel - pe când acolo conducea Abimelec. (Despre acel strămoș “prima carte a lui Moise” = “Geneza” / “Facerea” 17:5 a precizat: “Şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulţime de popoare”; iată că 2 de “a” în nume - ca la anteriorul Canaan, tatăl Sfântului Gherghe / progenitorul Gherghe-seilor - se distingea ca o grozăvenie). În “prima carte a profetului Moise” (“Facerea” / “Geneza”, capitolul 15, “despre credinţa şi dreptatea lui Avram”), stă scris că teritoriul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor - faimosul pământ al Ţării Sacre, înfăţişat în harta următoare - a fost “promis” / “făgăduit” seminţiei lui Avram, căruia aşa de mult i-a plăcut acea zonă când a vizitat-o, încât a ajuns s-o lase urmaşilor, deşi nu-i aparţinea, invocând că Dumnezeu i-a spus aşa, după cum a precizat “Facerea” 15:1 “fost-a cuvântul Domnului către Avram, noaptea, în vis”: Avram / Avraam a visat că urmaşii lui vor stăpâni Canaanul (fapt ce - fiind fanatic luat în serios - a provocat grave şi îndelungate probleme atât urmaşilor proprii, cât şi autohtonilor); Avram / Avraam a ales pentru urmaşi credinţa în Dumnezeu, aşa după cum a aflat de la Mesagerul Domnului de pe Muntele Sacru Gargazi / Gherizim - adică de la regele Ghirga-şit / Gherghe-seu - ceea ce se deosebeşte radical de propaganda opusă, că Dumnezeu i-a ales neamul (ca popor “Sfânt” pentru a stăpâni “Ţara Sacră” iar ulterior lui Avram / Avraam, profetul Moise a ales dintre vechii Evrei robi în Egipt pe cei care nu erau leproşi pentru a fugi în Ţara Sacră Canaan, unde - chipurile, pentru ei - curgea lapte şi miere, Moise reușind implementarea religiei monoteiste, denumită mozaică după el, printre vechii Evrei). Patriarhul Avram / Avraam a visat foarte frumos - extraordinar de nobil, chiar divin - ca urmașii lui să stăpânească Țara Sacră (a Amor-eilor, Canaan-eilor, Ferez-eilor, Gherghes-eilor, Het-eilor, Hev-eilor și Iebus-eilor - dintre Nil şi Eufrat - conform Bibliei / “Facerea” 15:18), adică sacrul tărâm al celor care l-au găzduit; acelor urmași ai lui Avram / Avraam - Arabi și Evrei - le-a plăcut visul strămoșului lor iar în numele său au început să se așeze tenace în zone din Canaan (însă nici acum - după milenii - împărțirea acolo nu-i încheiată) iar religios, credința în Dumnezeu apreciată de către Avram / Ibrahim la începutul mileniului II î.C. a ajuns printre urmașii Evrei datorită profetului Moise la sfârșitul mileniului II î.C. și printre urmașii Arabi datorită profetului Mahomed în a doua jumătate a mileniului I: până la acei profeți, vechii Evrei și vechii Arabi au fost păgâni (degeaba înaintașul / strămoșul lor Avram le-a arătat calea, influențat de către regele Melkisedek al Ghergheseilor din Canaan).

Pământul visat ca “promis”

Mult mai târziu decât populaţia Hamită a Gherganilor, prin ramificare din uriașa rețea umană, a apărut populaţia Semită a Arabilor și Evreilor, la începutul mileniului II î.C., din Avram / Avraam (cuvântul “semi” însemnând şi “jumătate”, cu referire la metisare ori culoarea mulatră) care s-a remarcat - învăţând în Canaan - prin a jertfi animale în loc de cruda jertfă umană a primului născut. “Facerea” / “Geneza” 15 a continuat:

“18. În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: ‘Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului;

19. Voi da pe Chenei, pe Chenezei, pe Chedmonei,

20. Pe Hetei, pe Ferezei, pe Refaimi,

21. Pe Amorei, pe Canaanei, pe Hevei, pe Gherghesei şi pe Iebusei’.”

Meşterii Chenei / Cheniţi (Caini descendenţi ai lui Cain / fiul perechii primordiale Adam şi Eva, deseori aliaţi cu Amaleciţii), vânătorii Chenezei / Cheniziţi din actualul deşert Arab, înaintaşii Chedmonei / Cadmoni şi înalţii Refaimi / Refaimiţi din răsăritul Iordanului au fost nominalizaţi pentru definirea extinderii pe lângă cele 7 populaţii primordiale ale Canaanului - între care erau Gherganii (printre alţii, strămoşul Ilirilor şi Tales din Milet 635-543 î.C. - “părinte al ştiinţelor”, primul dintre “cei 7 înţelepţi Greci” - au fost descendenţi Cadmoni / cu etnonimul de la “moșul Gat”, Gut sau Get, oriental notat Cadmos = “Cad-mos”); Uriaşii Refaimi / Refaiţii erau înrudiţi cu Nefilimii sau Ghergasi (numele generic al celor rezultaţi din împerecherea fiilor Domnului - mari oameni - cu localnicele de condiţie modestă): Valea Refaim era ştiută ca a “doctorilor divini”, traducerea Arameană / Aramaică a Vechiului Testament numindu-i pe acei indigeni “eroi” iar prima traducere Greacă a Vechiului Testament numind locul ca “Valea Titanilor” (e de știut - după cum a scris și Dr. Arthur Koestler - că “ebraica a cedat pasul aramaicii ca limbă locală înainte de începutul erei creștine”). În 1822, Universitatea Harvard a publicat “Cronicile lui Eri” de Irlandezul Roger O’Connor (despre care nu toţi specialiștii cred că le-a tradus din scrierile Antice), în care o parte însemnată a Ghirgasiţilor din Canaan apare înfiinţând în Peloponez primele localităţi ale Grecilor, ca populaţie Pelasgă; e de ştiut că istoric prima migrare a agricultorilor Cadmoni din Canaan în Creta a fost la sfârşitul mileniului V î.C., în timpul lui Osiris. Este interesant că în “Cabala” bărbatul primordial e numit Adam Kadmon / “Kad-mon” = “omul Kad” (pentru desemnarea vechimii fiind “moșul Cad” = Cad-mos”, constantele celor 2 silabe ale celor 2 denumiri rămânând așadar elocvente, “Kad” / “Cad” și “mon” / “mos”); în “epistola întâia către Corinteni” 15:45 apar 2 Adam: “Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam cu suflet viu iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (cel dintâi Adam a fost primul bărbat = Adam pământean şi cel de-al doilea Adam - deoarece menţionarea e în Noul Testament - însemnând Iisus / Fiul Domnului = Adam ceresc). În 2005, cercetătorul Armân / Aromân din Macedonia Branislav Stefanoski a arătat că la sfârşitul mileniului III î.C., după inundaţii masive în Balcani, s-au produs mişcări de populaţii, ale unor Bănăţeni spre S, îndeosebi în Coşava / Kosova, Valea Axios / Vardar, mlaştinile unde ulterior s-a dezvoltat Antica Macedonie, în Depresiunea Gorca / Korca (în actuala Albanie) şi a unor Cadmoni din Canaan spre V - într-un al doilea val - până la întâlnirea lor în Peloponez, azi în republica Elenă; aşadar, pre-diluvian (dinaintea Potopului biblic) începând cu Adam - Kadmon / “Kad-mon” = “om Cad” / “om Gut” - datat de Biblie în mileniul VI î.C., a fost prima migrare din Orientul Apropiat în Europa iar post-diluvian (după Potopul biblic), la începutul mileniului II î.C., a fost cea de-a doua migrare, a urmaşilor “Cadmoni” ai acelor strămoşi din primul val: cei de la început - mai vechi, din neolitic / Epoca pietrei şlefuite, distinşi prin purtarea emblematicului “caduceu” = “kerykeion” - au fost denumiţi similar cu descendenţii lor din Epoca Bronzului (“Cad-moni” / Cuni urmaşi ai lui Cuş / Kuş - etnonimul Gut, fratele mai mare al lui Canaan - ei fiind nepoţii lui Noe, în Orientul Mijlociu consfinţindu-se şi biblic că Guţii / strămoşii Geţilor şi Gherghe-seii / strămoşii Gherga au fost veri primari). Grecii vechi au reţinut despre Kadmos / Cadmus, celui căruia i s-a atribuit inventarea “tăierii pietrei”, că a fost însurat cu Ghergana Harmonia - fiică a lui Zeus - şi că fraţii lui Cadmus (care a întemeiat şi portul Cadmeia din Caria / regiunea Anatoliană a Gherghiţilor) au fost Phoenix şi Cilix - în regiunea Anatoliană Cilicia / Kilikia - iar sora lor a fost Europa: mama regelui Minoas din Creta, cel de la care Cultura Insulei a fost denumită “Minoică” (sunt de amintit remarcile învăţaţilor Antici, anume Pindar din Cadmeis = Boeotia / din N Cretei, care a afirmat despre primul om că a fost Kabirul Adamas şi Hesychius din Alexandria / din S Cretei, care a afirmat că primii Kabiri au fost Karkinoi; cei din areal aşadar şi-au păstrat până în Antichitate amintirile Vechii Lumi, că Adam a fost cel dintâi om dintre cei numiţi Karkinoi / la plural Karkina, înţelesurile basculând de la acvaticii / amfibienii Gherghini = Telchini sau Kabeiri / Cabiri - având sensul de crabi / raci, dotaţi cu cleşti ajutători - până la cei orientaţi ca busolele / “rozele vânturilor” ori înălţaţi ca Montanii Dactili de pe Muntele Gargaros / Ida din Anatolia, echivalaţi cu Ciclopii, Cureţii sau Coribanţii / “Corăbierii” şi beneficiind de veneraţie în Cultele de Misterii ale Egeeii).

Între cei mari la statură din Canaan, pe lângă Refaimii din Başan (ultimul dintre ei a fost renumitul cârmuitor Og - presupus de unii cercetători ca descendent al Uriașului Ogygos / Ghighes din vremea Potopului - menţionat de Biblie în “a cincea carte a profetului Moise”, cu patul imens de metal, al cărui frate Sihon îi cârmuia pe Amorei) mai erau Gherganii şi Uriaşii denumiţi Hurit ca E-mimi, Zomzo-mimi, etc.; despre Og - pe baza “Talmudului” Babilonian - antropoloaga culturală Migene Gonzalez-Wippler a afirmat că l-a avut ca strămoș direct pe șeful îngerilor Grigori. “Deutoronomul” 2 consemnează:

“10. Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac

11. Şi aceştia se socoteau printre Refaimi, ca fiii lui Enac; iar Moabiţii îi numesc Emimi.

20. Acesta se socotea a fi pământul Refaimilor, căci Refaimii locuiseră înainte într-însul. Amoniţii însă îi numeau Zomzomimi.

21. Poporul acesta fusese mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac”.

Descendenţii lui Enac, al cărui tată era Arba, de aceea capitala lor Hebron / Cis-Iordania având denumirea Chiriat-Arba, adică “oraşul lui Arba” (consemnaţi încă dinaintea profetului Moise - prediluvian - de către patriarhul Enoch / Enoh), erau notaţi de Sumerieni ca Gherganii Anunnaki / “prinţii Anu”: aceiaşi identificaţi în Golan ca observatorii Grigori. Istoria biblică indică Gherganii drept pricepuţi şi în lucrul cu argila / lutul, pe malurile Lacului Galileeii, înaintea sosirii Evreilor în Canaan. Este de ştiut că înaintea scrierii Bibliei, neamurile erau memorate de Evrei prin vechiul sistem ce aloca denumirile neamurilor câte unui os de la mâini, Ghirgaşii / Ghirgaşiţii fiind baza degetului mare de la mâna stângă (impură la Semiţi, folosită la spălarea fundului, căci ei au asociat răul cu stânga iar binele cu dreapta, de atunci propaganda lor ducând și la superstiții); e de observat că în Vechea Lume stânga era Magic considerată benefică, de pildă în Africa statuile Egiptene erau cu piciorul stâng înainte, deoarece stânga a fost - inclusiv la vechii Greci ori până și în limbajul ulterior din Europa al augurilor Romani - partea socotită norocoasă, în Asia stânga era Yang, deci luminoasă (de exemplu, până în Epoca Modernă, salutul respectuos Românesc a vreunei persoane nobile era prin atingerea pământului cu genunchiul stâng), însă Semiții, apăruți mai recent în istorie, au preluat invers valorile:

Este de remarcat că în toată Lumea Veche, la întâlnirea pe drum, pentru depăşiri călătorii mereu ţineau partea stângă, ca întâlnirea să se facă reciproc cu cei opuși aflați pe partea dreaptă, inclusiv din motiv de apărare în caz de nevoie, căci emisfera stângă a creierului - mai dezvoltată - comandă partea dreaptă a trupului; la drumul mare, traficul pe partea dreaptă s-a impus masiv doar în Epoca Modernă - ca urmare a reglementării transporturilor militare de pe continentul European, introdusă de împăratul Napoleon Bonaparte - consolidându-se după apariţia automobilului. La diverse întâlniri, spre a demonstra cine erau, nobilii orientali ai Vechii Lumi pentru scopuri pașnice au început să-și arate mâna dreaptă dezarmată, eventual întinsă pentru strângere - și pipăire a antebrațului ca verificare înspre a nu ascunde în mânecă vreun pumnal - oferită chiar la mirosit ori pupat (fiind eventual înmiresmată / parfumată, spre deosebire de cealaltă mână, utilizată la curățarea / spălarea fundului). În reflexologie, după cum a descris în mileniul III î.C. și medicul Ankh-mahor din Saqqara Dinastiei 6 a Vechiului Egipt, degetul mare al mâinii stângi (asociat de vechii Evrei Ghirga-șiților) e cel conectat de glandele hormonale cele mai relevante pentru legăturile cu “al treilea ochi” - hipofiza și tiroida - respectiv cu șira spinării / coloana vertebrală:

De altfel, corelarea Evreiească a părții stângi cu Gherga reda vechimea mai mare Gherga decât cea Evreiască; Dr. Iulia Brânză Mihaileanu a susținut: “Asocierea principiului feminin cu partea stângă a trupului și-a avut începutul în tradiția venerării divinității feminine din vremea Marii Zeițe” (iar Marea Zeiță a dominat sfârșitul Epocii Pietrei, deci o Eră când nu existau Evrei / apăruți în Vechea Lume ulterior, în Epoca Bronzului). În “a doua carte a profetului Moise” (“Ieşirea” / “Exodul”, capitolul 3, dedicat chemării lui Moise), stă scris că Evreii urmau a fi ghidaţi din Egipt către Canaan de Dumnezeu: “8. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-un pământ roditor şi larg, în ţara unde curge miere şi lapte, în ţinutul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor”, profetul Moise anunţându-şi şefii de triburi despre aceasta “17. Şi mi-a mai zis: ‘Vă voi scoate din împilarea Egiptului şi vă voi duce în pământul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor, în pământul unde curge miere şi lapte’.”

În aceeaşi “a doua carte a profetului Moise”, în capitolul 13 (“despre sfinţirea celor întâi-născuţi”), Domnul i-a spus profetului Moise să marcheze ziua ieşirii Evreilor din Egipt: “5. Iar când te va duce Domnul Dumnezeul tău în ţara Canaaneilor, a Heteilor, a Amoreilor, a Heveilor, a Iebuseilor, a Ghergheseilor şi a Ferezeilor, pentru care S-a jurat El părinţilor tăi să-ţi dea ţara unde curge miere şi lapte, să faci slujba aceasta în această lună”.

Capitolul 23 din “a doua carte a profetului Moise” este despre sărbători:

“23. Când va merge înaintea ta îngerul Meu, povăţuitorul tău, şi te va duce la Amorei, la Hetei, la Ferezei, la Canaanei, la Gherghesei, la Hevei şi la Iebusei, şi-i voi stârpi pe aceştia de la faţa voastră,

24. Atunci să nu te închini la dumnezeii lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor”.

În capitolul 33 din “a doua carte a profetului Moise” (“Moise se roagă pentru popor. Doreşte să vadă slava Domnului”) este întărit sprijinul Domnului:

“2. Eu voi trimite înaintea ta pe îngerul Meu şi va izgoni pe Canaanei, pe Amorei, pe Hetei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Hevei şi pe Iebusei”.

Iar capitolul 34 (“Alte table ale legii”) din “a doua carte a lui Moise” cuprinde:

“11. Păstrează ceea ce îţi poruncesc Eu acum: Iată Eu voi izgoni de la faţa ta pe Amorei, pe Canaanei, pe Hetei, pe Ferezei, pe Hevei, pe Gherghesei şi pe Iebusei.

12. Fereşte-te să intri în legătură cu locuitorii ţării aceleia, în care ai să intri, ca să nu fie ei o cursă între voi.

13. Jertfelnicele lor să le stricaţi, stâlpii lor să-i sfărâmaţi; să tăiaţi dumbrăvile lor cele sfinţite şi dumnezeii lor cei ciopliţi să-i ardeţi în foc”.

Este de ştiut că pentru dumbrăvile Gherganilor din Canaan ca perimetrele vegetale bogate în crengi dedicate Cultului Orgiastic consumat în sfintele crânguri destinate anume, aflate sub patronajul Zeiţei Fertilităţii, textul Ebraic al Vechiului Testament - adică formatul original - folosea cuvântul Aşera / “Așe-Ra” (al Doamnei-zeu, soţia lui Dumnezeu): denumirea “aşera” era şi pentru trunchiul decojit ce marca locul sacru (“hibru” era vechea Ebraică - noua Ebraică fiind “ivrit” - iar “idiş” e Ebraica utilizată de diaspora Evreilor). “Deuteronomul” - “a cincea carte a lui Moise” - în capitolul 7 se referă la oprirea prieteniei Evreilor cu “păgânii”, indicându-se izgonirea ori nimicirea populaţiilor vechi (admise totuşi ca mai importante decât triburile Evreieşti), adică între alţii şi pe Gherghe-sei / Ghirga-siţi:

“1. Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care mergi ca să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe şi anume: pe Hetei, pe Gherghesei, pe Amorei, pe Canaanei, pe Ferezei, pe Hevei şi pe Iebusei - şapte neamuri, care sunt mai mari şi mai puternice decât tine

2. Şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate, atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi.

3. Să nu te încuscreşti cu ele: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău,

4. Că vor abate pe fiii tăi de la Mine ca să slujească altor dumnezei, şi se va aprinde asupra voastră mânia Domnului şi curând te va pierde.

5. Ci să faceţi cu ele aşa: jertfelnicile lor să le stricaţi, stâlpii lor să-i dărâmaţi, dumbrăvile lor să le tăiaţi şi idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc.

6. Că eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău ca să-I fii poporul Lui ales din toate popoarele de pe pământ.

7. Şi Domnul v-a primit, nu pentru că sunteţi mai mulţi la număr decât toate popoarele - căci sunteţi mai puţini la număr decât toate popoarele,

8. Ci pentru că vă iubeşte Domnul; şi ca să Îşi ţină jurământul pe care 1-a făcut părinţilor voştri, v-a scos Domnul cu mână tare şi cu braţ înalt şi v-a scăpat din casa robiei şi din mâna lui Faraon, regele Egiptului”.

Menhir de la începutul mileniului II î.C. în Siria

În istorie, înainte ca Romanii să-i omoare masiv pe Evreii vechi şi apoi Germanii - în al doilea război mondial - să-i omoare masiv pe Evrei, intenţia explicită (anunţată în Biblie / Vechiul Testament chiar de vechii Evrei) a fost ca vechii Evrei să-i omoare masiv pe Gherghei: clar rasism, promovat explicit de vechii Evrei (nu de Gherghei). Capitolul 20 (“Legi pentru război”) din aceeaşi ultimă carte a lui Moise - “Deuteronomul”, însemnând “a doua lege” - dă sfaturi dure:

“16. Iar în cetăţile popoarelor acestora pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă în stăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet;

17. Ci să-i dai blestemului: pe Hetei şi pe Amorei, pe Canaanei şi Ferezei, pe Hevei, pe Iebusei şi pe Gherghesei, precum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău”.

Aici se impune o discuție: textul reprodus e din “Biblia sau Sfânta Scriptură” tipărită sub îndrumarea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române - cu aprobarea Sfântului Sinod - în 1994 iar “Biblia cu ilustrații” din 2001 (versiune diortosită după “Septuaginta”, redactată și adnotată de Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului) are la “Deuteronomul” 20:17 în loc de “să-i dai blestemului” formularea “de istov să-i dai pieirii”, cu explicația că literal Ebraic era “să-i dai anatemei”, dezvoltând ca însemnând “expresia folosită pentru prăzile de război (oameni și bunuri) care erau oferite în întregime Domnului, ca semn de recunoștință, fără ca biruitorul să aibă dreptul de a se înfrupta din ele; dar, pentru ca el să nu fie cumva inspitit s-o facă, atunci erau totalmente distruse, adică robii-uciși iar bunurile-arse (de aici expresia ‘a da anatemei’ devenind echivalentă cu ‘a nimici’, ‘a stârpi’, ‘a da pierzării’, a anatemiza pe cineva fiind ‘a-l blestema la pieire’)”. Apariția Ghergheseilor în acel loc din Biblia Românească nu corespunde însă versiunii originale a Vechiului Testament - Evreiască și preluată în traduceri de mulți - unde apar 6 dintre cele 7 națiuni primordiale din Canaan (fără Gherghesei), textul inițial fiind: “Ci să-i dai pieirii pe Hetei, Amorei, Canaanei, Ferezei, Hevei și Iebusei, precum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău”; așadar, la început lipseau Ghergheseii. Ar fi interesantă explicarea de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a includerii Ghergheseilor acolo (căci a aprobat o depășire a Bibliei canonice); în urmă cu 6 secole - deci în Evul Mediu - preoții Gherghi au cârmuit Biserica Ortodoxă a Țării Românești (în secolul XV, după cel care a fost șeful ierarhiei ortodoxe a statului, Nicolae Gherga - știut ca Sf. Nicodim de la Tismana - până după căderea în Tracia a Constantinopolului / capitala bizantină) dar adăugarea indicată e din Epoca Modernă: din cauza versiunii Românești actuală, e valabilă afirmația că la Români nu e încă exercitat corect controlul oficial ortodox al Sfintei Scripturi.

Rabinul Dov Kramer din Israel a scris în studiul din 2012 “Să privim mai îndeaproape” despre lipsa Ghergheseilor / Ghirgașilor din acel paragraf biblic: “Ghirgașii au fost menționați anterior, în Deuteronomul 7:1, însă nu au mai fost menționați în Deuteronomul 20:17. Poate că precizarea de la încheiere ‘precum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău’ îi viza totuși pe Ghirgași (căci ei au fost incluși în paragraful precedent din carte). Unii au afirmat că între timp Ghirgașii au părăsit Canaanul și în consecință nu au mai fost menționați împreună cu cele 6 națiuni care urmau să fie distruse. Totuși, unii Ghirgași au rămas: la aceia probabil se referea sfârșitul poruncii, că trebuiau și ei distruși. Însă știa Moise că Ghirgașii vor pleca? În Ieșirea 33:2, el a scris că națiunile care nu vor pleca - printre care i-a nominalizat pe Ghirgași - vor fi distruse. Cum a afectat asta opțiunea Ghirgașilor? Puteau Ghirgașii să rămână și să lupte contra Evreilor când Moise a pus în scris și a dat cărțile sale în copie fiecărui trib - din cele 12 - că ei n-o vor face? Dar ce opțiuni au avut celelalte 6 națiuni? Puteau decide să fugă atunci când nu aveau de ales decât distrugerea, așa cum a fost clar scris de la început? Exista vreo posibilitate prin care cele 7 națiuni primordiale ale Canaanului să lase Evreii să-și împlinească pretenția, fără vreo luptă? Aș sugera că atunci când Evreii au fugit din Egipt nu se putea ca națiunile Canaanului să plece pur și simplu, pentru a face voia Evreiască; din moment ce evacuarea autohtonilor Canaanului nu era o opțiune, afirmația că vor pieri era firească. Însă ce s-a întâmplat cu Ghirgașii? Desigur, părăsirea de către ei a Canaanului era o posibilitate (la nivel național însă unele persoane puteau rămâne, ceea ce s-a și întâmplat), așa că Ghirgașii nu au mai fost incluși printre cei care urmau să piară. În timp ce celelalte 6 națiuni nu aveau altă opțiune decât de a rezista, Ghirgașii puteau pleca. Tora / Biblia nu menționează distrugerea Ghirgașilor deoarece nu mai era necesară: plecarea Ghirgașilor nu a fost la libera lor alegere. Suntem obișnuiți cu ‘libera alegere’ ca însemnând ‘propria voință’, fără impunerea din partea cuiva: dacă un tâlhar înarmat pretinde ‘banii sau viața’, oferirea banilor e opțiunea preferată în locul pierderii vieții dar așa ceva nu e ‘opțiune liberă’; când o persoană dependentă de nicotină e ispitită cu o țigară, e sau nu ‘opțiune liberă’? Când Ghirgașii au plecat, le-o fi fost teamă de ce li s-ar întâmpla dacă rămâneau? Ori au acceptat că Țara Sfântă aparținea de drept descendenților lui Sem / fiul lui Noe? Nu se poate afla de ce au plecat. Moise când a sfârșit cu cuvintele precum porunca Domnului s-a referit și la Ghirgași, fie ca națiune întreagă / dacă rămâneau în Canaan, fie ca persoane / dacă n-ar fi plecat”. De-a lungul istoriei universale, în numele Domnului s-au făcut multe omoruri, Biblia anunţându-i pe vechii Evrei ca iniţiatorii în Canaan ai primului genocid (respectiv “crimă împotriva umanităţii” - conform normelor internaţionale de atunci dar și de acum - faptă supusă condamnării de către Lumea Civilizată). Evreii vechi nu agreau populaţiile din zonă - ce credeau în puterea regeneratoare, naturală, a fertilităţii - şi respingeau multe din învăţăturile localnicilor autohtoni printre care s-au stabilit (dar strămoșul lor Avram a fost copleșit de harul preotului și regelui Hamit / Ghergheseu Melchi-sedec, care în Canaan l-a găzduit și l-a învățat rânduiala lucrurilor); în Biblie (compusă din 2 părţi - Vechiul şi Noul Testament), primele scrieri - de la sfârşitul mileniului II î.C. - sunt grupate în “Tora” / “Pentateuh”, care constă din cele 5 cărţi ale lui Moise, adică “Facerea” / “Geneza”, “Ieşirea” / “Exodul”, “Leviticul”, “Numerii” şi “Deuteronomul”, fiind secţiunea de început a Vechiului Testament. Despre “Pentateuh” / “Tora” e de ştiut că însemna exprimarea prin cuvinte de către Thot a voinţei lui Ra (aşa după cum de exemplu a arătat în 2011 şi lingvistul Joe Lanyadoo în “Originile limbajului”), fiind ulterior zise ca ale lui Moise deoarece acel bătrân Hamit era liderul cult pentru Semiții Evrei, care a plecat din Sinai spre Canaan în văzul tuturor cu ceva scris: “Tăbliţele Decalogului” (având 10 legi, spre deosebire de anterioarele sute de legi din Mesopotamia ale lui Hamu-rabi, din același mileniu); la sfârşitul mileniului II î.C., Fenicienii îl venerau pe înţeleptul Taautos ca “Taur solar”, conform preotului Fenician Sanchoniathon din secolul XI î.C. “el fiind acelaşi numit Thoth de Egipteni şi Hermes de Greci”. Hermes / Ham a introdus scrierea, tatăl lui impunând utilizarea sării de către oameni (în secolul I î.C., Terentius Varro - şeful bibliotecii publice din Roma - a scris că “părinţii lui erau aceiaşi cu Cerul şi Pământul”) iar urmaşii fratelui său / inventatorul arcei au fost Coribanţii, Caberoii, Dioscurii şi SamoTracii. Sfinţii Ghergani din Canaan - respectiv Ghergheseii / Ghirgasiţii - au fost numiţi şi Gherghiţi, de multe surse. Astfel, ca exemple: în 1934 cercetarea Germanului Joseph Karst a indicat numele ca aparţinând aceleiaşi populaţii Caucaziene - de la Gherghiţi (denumirea Greacă) în Anatolia până la Gherghesei în Palestina; în 2003, profesorul Pairman Bowman de la Universitatea Americană din Beirut / Liban a întărit identificarea Gherghiţilor Greci cu Ghirgasiţii / Gherghesii Palestineni, etc. Canadianul Keith Hunt a studiat migrarea naţiunilor şi a găsit că Ghirgasiţii din Palestina erau aceiaşi cu Kirkishati şi Qarqish / Qaraqisha identificaţi de Englezul Bill Cooper lângă Damasc / Siria, de Britanicul Theophilus Pinches 1856-1934 şi reverendul Henry Sayce 1845-1933, profesor la Oxford 51,45 lat. N, 1,15 long. V / Anglia, cu Gargarii din Caucaz care au populat Georgia / fostă Gorghi, cu Gherghiţii din Anatolia şi cu Fenicienii din Karkhedon / Cartagina menţionaţi de textele Punice (Grecii vechi îi numeau Karkedoni, denumirea Punică era cea Latină pentru Cartaginezi / adică Fenicieni; şi enciclopedia universală “Britannica” menţionează că “încă din secolul XII î.C., Fenicienii au deţinut o serie de avanposturi comerciale pe coasta Africii de Nord”). Profesorul universitar Henry Sayce din Marea Britanie a scris (foarte important pentru Gherga): “Ghirgașiții au fost echivalați cu ulteriorii Ghergheseni (Gadarenii din Estul Galileeii). Inscripțiile faraonului Ramses II i-au menționat pe Qarqișii care au ajutat Hitiții în războiul lor cu Egiptenii; însă Qarqișii mai degrabă erau din Asia Mică / Anatolia decât din Siria. Ghirgașiții s-ar identifica cu Kirkișații de pe o Tăbliță Asiriană, care se pare că trăiau la Est de Fluviul Tigru; s-ar putea - la fel ca în cazul Hitiților - că o colonie a Qarqișilor din Asia Mică / Anatolia s-a stabilit în Palestina / Canaan”.

Este de ştiut că Damasc - capitala Siriei - e vechea denumire Egipteană pentru “oraşul lui Ham” / iniţial local Ad Ham, ulterior Damaschinii rămânând ştiuţi drept locuitorii săi (în Aramaică דרמשק‏ însemnând “loc foarte udat”) iar în portul “U-Garit” / Ugarit din N Canaanului / azi Ras Samra în Siria, înaintea venirii Evreilor, Ghergheseii / Ghirgasiţii au fost atestaţi drept Ghirgaş: urmaşii pelerinilor şateni cu ochi deschişi la culoare (cetatea exista din mileniul VII î.C.), Ghirgaş acolo însemnând “fiii lui Ghirga”; e de ştiut că în Ugarit / “U-Garit” Zeul El era şeful panteonului - numit “tatăl anilor”, “părintele omenirii”, “domnul pământului”, “puternic”, “taur”, etc., reprezentat aşezat pe tron, bărbos, într-o haină lungă, cu o tiară împodobită de coarne - iar religia sa n-a fost niciodată aceea a întregului Canaan (între Liban şi Turcia, pe coasta Siriană, sunt şi acum denumiri Ghergane, ca Tartus / Gargus, Qardaha / Gargaha, Zarzour / Gargour, etc).

Influența Mediană / Mitanni a fost până în Canaan

Gherganii erau numiţi de către Hetei / Hitiţi drept Karkisa, de către vechii Egipteni drept Kirkaş iar de către vechii Evrei pe Valea Iordanului - inclusiv între Lacul Galileeii şi Marea Sărată / Moartă - drept Gherghesei / Gergesus (recunoscuți ca străvechii Uriași Nefilimi = Profeți ai Vechii Lumi).

“Dicţionarul Torei” - de exemplu ediţia din 2003 publicată de Ben Midrash - consemnează despre Gherga-şi / Ghirga-şi: “Numele lor duce la înţelesul de ‘locuitori comunitari’; prefixul îi defineşte ca străini iluminaţi (în sensul referirii la solidaritate masivă). Ghirga-şii erau iluminaţi şi trăiau în grupuri compacte, inclusiv după ocuparea Canaanului; aşa după cum s-a spus despre Moise că era cel mai umil pământean, aşa şi Ghirga-şii au fost prezenţi în toată casa lui Dumnezeu ca rezidenţi iluminaţi, locuind împreună în grupuri mari. Funcţia esenţială Ghirga-şă era de cumularea energiei comune a celor aşezaţi în blocuri; pentru a fi între Ghirga-şi însemna rămânerea în grupurile iluminate (notă: acel statut era de comunicare cu preoţii şi utilizând cuvinte de înţelepciune, atitudinea prospectivă a persoanelor dorind atingerea înţelepciunii în reşedinţele colective fiind cu conotaţii de umilinţă). Ghirga-şii corespundeau simbolic şi cu inelarul stâng, statutul Ghirga devenind de podoabă; harul social al co-locatarilor în organizările Ghirga au dus către o adevărată smerenie, cei umili ajungând înălţaţi”. În timp, a fost înregistrat un oarecare “progres” al poziţiei Ghirga în simbolistica vechilor Evrei - pe aceeaşi mână stângă - de la baza degetului mare la inelar (în legături reflexe cu partea superioară a capului, anume cu creierul, sinusurile și urechile); e de remarcat că inițial în Vechea Lume partea stângă era mai apreciată ca dreapta: mai mult - și ca atare - la începutul mileniului I î.C. vechii Evrei au avut regine Ghirghese / Gheşure. “Tora” - scrisă pe sul / la care s-a referit “Dicționarul” respectiv - e cea mai preţuită carte a Evreilor iar cuvintele sale nu-s atinse cu degetul; spre comparaţie, Geţii - mai vechi decât Evreii - au considerat scrierea ca păgână şi doar spre sfârşitul existenţei lor statale la Dunăre au început să noteze mai semnificativ câte ceva. În lume, utilizarea scrierii a fost considerată deopotrivă progres ori regres (ca şi paharul pe jumătate plin, pe jumătate gol sau necorespunzător dimensionat): fixarea cuvintelor în scris nu mai permitea creativitate, folosirea notiţelor în vechime apărând pe de o parte pentru compensarea handicapului mental - de memorare, tot mai evident manifestat la oameni - iar pe de altă parte pentru a permite concentrarea pe alte chestiuni ale dezvoltării.