La toţi care au cunoscut viticultura, ghinul / vinul a fost integrat în ceremoniile sacre, reprezentând o ofrandă rituală dedicată Cultului Strămoşilor, fiind considerat o băutură de origine celestă, în legătură cu focul uranian şi cunoaşterea absolută (ca sursă a extazului, vinul transforma vegetativul într-o forţă spirituală), astfel încât e o băutură masculină, căreia i s-a atribuit de la început puteri fecundante şi transformatoare; licorii îi era menit să abolească existenţa cotidiană şi să îngăduie reintegrarea mistică, prin asocierea cu veşnica tinereţe / respectiv imortalitatea (în Carpaţi, deoarece vinul tulbura puterea de incantaţie a cuvântului, au fost luate de Geţi / Daci şi măsuri de stârpire a viilor, căci abuzul nu mai inspira poetic dragostea şi adevărul, latura sa întunecată legându-se de pierderea minţilor, judecăţi greşite ori limbuţie nereţinută). Orgiile - în care au fost introduse vinurile - au ajuns ca reprezentările tărâmurilor unde se întâlneau Cerul cu Pământul, morţii cu viii, Iadul cu Raiul, răul cu binele, urâtul cu frumosul, etc.; de exemplu, în vechime pentru noţiunea de Iad se folosea termenul de “iezer” - ce însemna hău sau gheenă - condamnaţii acolo pierzându-şi formele de energie (Gheena era Ținutul subpământean / subteran al umbrelor, “Cartea lui Enoh” explicitând locul ca “abis”, în Română din “iezer” născându-se cuvântul pentru izvor, la Slavi în legătură cu “glaza” = “ochi”). În Tradiţia paleo-orientală, viţa-de-vie a fost planta asociată cu “Arborele Vieţii” - semnul Sumerian pentru viaţă fiind frunza viţei - cultivarea sa ajungând o îndeletnicire încărcată de sacralitate (în capitala Sumeriană Warka / Uruk, fiica Zeiţei Ghertur - Zeertur / Turdu - era Gheştin: patroana strugurilor cereşti, a vinului); în Sanscrită “vena” = “dorinţă”. Mult ulterior, Evreii vechi l-au considerat pe Iahve drept crescător de vie iar Israelul ca via lui; în Biblie / Ioan 15:1 s-a consemnat şi ce a zis Iisus: “Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul”. În Latină “torcularium” era teascul: presa cu care se storcea strugurii. În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Via a fost identificată de paleo-orientali cu ‘iarba vieţii’ şi semnul Sumerian pentru ‘viaţă’ era de obicei o frunză de viţă. Această plantă a fost consacrată Marii Zeiţă: Zeiţa-Mumă a fost numită - la început - ‘Mama-butuc-de-viţă’ sau ‘Zeiţa-butuc-de-viţă’. Încă de la origine, simbolismul viei a fost eminamente pozitiv. Viţa-de-vie trecea, în regiunile din jurul vechiului Israel, drept un arbore sacru, chiar divin, şi produsul său - vinul - drept băutura zeilor. Motivul femeie goală / vie s-a transmis în legendele apocrife creştine. Vinul e simbolul vieţii ascunse, al tinereţii triumfătoare şi secrete; de aceea - ca şi datorită culorii sale roşii - este o reabilitare tehnologică a sângelui: sângele recreat de teasc e semnul unei imense victorii asupra scurgerii anemice a timpului”.
“Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului” a emis definiţia că “vinul este băutura rezultată exclusiv din fermentaţia completă ori parţială a strugurilor sau a mustului din struguri proaspeţi” iar Carta Vinului, adoptată de “Conferinţa Europeană a Regiunilor Viticole” în 1991, a proclamat că “au dreptul la denumirea nobilă de vin numai produsele provenind din fermentarea strugurilor proaspeţi sau a mustului de struguri, fruct al Vitis Vinifera ori al încrucişărilor izvorâte din aceasta recunoscute ca atare de instituţiile competente”. Vinul, rodul viei şi al muncii omului, este mai mult decât un simplu bun de consum. Însoţitorul omului de milenii, vinul ţine în acelaşi timp de sacru şi de profan: el este o valoare a Civilizaţiei şi un criteriu al calităţii vieţii, constituind pe lângă un bun de consum şi un bun cultural; el este şi rămâne un factor al vieţii sociale, este o condiţie a dezvoltării economice dar şi al progresului tehnologic şi ştiinţific a numeroase regiuni. De-a lungul timpului, vinul a fost utilizat în scopuri medicale, politice, sociale, economice, etc. Utilizarea în scopuri religioase a vinului, considerat din Epoca Pietrei drept “sângele” Pământului, a devenit celebră, ca de pildă prin Epopeea Uriaşului Sumerian Ghilga-meş care a adus vinul şi via umanităţii anunţând legenda biblică a lui Noe - mare amator de vin - în Vechiul Testament vinul fiind deja prezentat ca o metaforă a înţelepciunii divine (filozoful Platon a scris în “Philebos” că primul cultivator al viţei de vie a fost Teut / Thot - adică bunicul Gherga - notat de vechii Evrei ca Ham, fiul lui Noe); Hitiţii - care îi notau pe Ghirgasiţi şi drept Karkm - erau mari băutori de vin (regiunea Capadochiei, vecină Caucazului, populată de Gargareni, era faimoasă cu vinul său) iar Anticii Egipteni importau vin de la Cariani / Ghergani. Vinurile actuale nu prea seamănă cu cele din timpurile îndepărtate, când se învecheau la soare şi deseori li se adăugau apă de mare, diverse condimente sau chiar opiu, fiind asemănate cu “sângele regal”, zis “Greal” (băuturi greoaie, care uneori “luau minţile”); conform tuturor mărturiilor, vinurile servite în marele trecut dezlănţuiau forţe şi bravură altfel decât acum: genetic, nu toţi oamenii erau pregătiţi în acelaşi fel pentru îngurgitarea noului tip de băutură. Filozoful Platon a scris că “Tracii beau vin neamestecat de loc cu apă şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire”. Grecii vechi şi Romanii l-au venerat pe Dionis-Bachus ca Zeul băuturii, extazului şi fertilităţii (ce, conform savanţilor, printre care Suedezul Martin Nilsson, era fiul Zeiţei Pământului Semelo / Cybele - născut la Gorgye în Insula Samos locuită de Sami - şi a fost introdus mai târziu printre divinităţi, după cum a afirmat istoricul Herodot Karka, fiind sărbătorit ca Dionysos Gorgyreus din Gorgyra împreună cu Demetra-Ceres / Zeiţa Agriculturii şi supranumit Gorgyeus); prima minune a lui Iisus - relatată de Biblie - s-a întâmplat la cununia din Cana Galileeii, unde n-a fost un nuntaş oarecare, ci preocupat ca toţi să aibă destulă băutură (în acel timp, acolo stăpâneau Romanii: vinul a ajuns în Canaan din Caucaz). În imaginea următoare se poate vedea un vas pentru vin din Antichitate, în Cana Galileeii / Israel:
 |
Cana Galileeii
|
Una dintre cauzele căderii Imperiului Roman a fost intoxicaţia cu plumb din Peninsula Apenină / Italică, metal prezent inclusiv în vechile vinuri (plumbul e larg răspândit acolo în unele straturi vulcanice spălate de ape - roditoare dar şi toxice - iar Antic plumbul a fost foarte mult utilizat la manufactura ustensilelor de bucătărie, ingerarea sa afectând creşterea copiilor dar şi dezvoltarea adulţilor, mulţi descendenţi Italieni rămânând de aceea foarte scunzi pentru multe generaţii; mai mult, din anul 193 vinul acela cu plumb a fost cuprins în raţia zilnică a soldaţilor Romani). Este de ştiut că din punct de vedere botanic, fructul viţei-de-vie e de tipul boabă (în vechime, Românii îi ziceau bacă, în Latină având corespondentul bachus). Este de observat şi semnificaţia numelui Grigore / Gregorios (adică “limpede” în lumea Greacă post-clasică), în legătură cu verbele “gregoreo” însemnând “complet treaz” ori “egregora” însemnând “veghere”; formele adjectivale aveau sensul de “activ, cu mintea trează”, “gregoros” fiind “rapid, iute”. În Greaca târzie au apărut şi Gregoras, Gregoria şi chiar Gligoris, atestate de epigrafia Latină sub forme ca Gregorius, Glegorius, ş.a. (în documentele Ţării Româneşti, o veche atestare a numelui Grigore a apărut sub forma adjectivală, ca de exemplu în 1385, când o parte a Moşiei Tismana din Gorj - în a cărei Mănăstire era cea mai mare bute de vin din Ţara Românească - se numea “ligăcească”); formele Române de Gligor, Gliga, etc. au apărut mai târziu, ca prenume sau nume de familie: Gorcea, Grigu, Ghergheli, Gurgur, Gurgu, Gurga, ş.a. (preluate şi de vecini, ca Bulgarul Grigori, Sârbul Grgur, Maghiarul Gergo, Ucraineanul Hryhir, etc). Viticultura Medievală a fost ecleziastică, vinul fiind folosit masiv - harta Mănăstirilor suprapunându-se cu harta podgoriilor oriunde în lumea creştină - în prezent producţia industrială a vinului ajungând să fie cea mai mare din istoria omenirii; de pildă, “ghiurghiuliu” a rămas cunoscut la Români ca vinul trandafiriu iar verbul “a se chercheli” e întrebuinţat pentru cei ameţiţi uşor de băutură (nu întâmplător, acum cea mai mare colecţie de vinuri din lume, în cel mai mare oraş vinicol subteran - contemporan consemnat de “Cartea recordurilor” - e în spaţiu Român, la Mileştii Mici 46,54 lat. N, 28,48 long. E / Basarabia):
Conform academicianului Petriceicu Haşdeu, în Graiul Geţilor şi apoi în cel vechi al Românilor s-au utilizat gorgan, gordan, goardină, gordean, gordin, etc. pentru varietatea de struguri cu boabe verzi-gălbui la producerea vinurilor de masă. Gordin era ceea ce vechii Români ştiau ca soiul autohton de viţă-de-vie: o varietate cu struguri albi şi dulci, academicianul Petriceicu Haşdeu în “Originile viticulturei la Români” afirmând că “numele acestui strugure delicios duce drept la Sanscritul ‘gardh’ = ‘a dori’; din Slavul ‘grozd’ era peste putinţă a se naşte Românul ‘gordin’.” De la cârceii viţei de vie - numiţi “kărlik” - s-a fixat denumirea de cârlig. Peiorativ, în vechime Românii ziceau cârciumarului “gârgălău” (în legătură şi cu gârla: apa curgătoare); în vocabularul Român, prin “gardină” a rămas înţelesul şănţuleţului de la capetele din interior ale doagelor butoiului, pentru a fixa fundul şi capacul (cercetătorul Alexandru Pele a consemnat în cartea “Elemente lexicale străromânești” că inițial era termenul “gargină > maghiara ‘gárgyina’ (ghizdul fântânii)” dar și față de Germanul “Gargel”. Calendarul viticol Românesc consemnează în Februarie / “făurar” prima sărbătoare - care coincide cu debutul ciclului vegetal al viţei de vie - cu ceea ce în Oltenia încă se numeşte Gurban / Zarezan: atunci moare Anul Vechi viticol şi renaşte Anul Nou viticol; de Gurban / Zarezan se face sfeştania viilor, adică se sfinţeşte via şi se blesteamă gângăniile ce păgubesc, menindu-se belşugul viei. Practica vizată la Zarezan - numit şi Arezan / Târcolit - e organizarea unui ospăţ în “capul viei”, considerat ofrandă pentru a îmbuna natura şi a rodi via, când se sacrifica un berbec; definitorie e folosirea corzilor de vie ca elemente de corcodeală / podoabă, făcându-se coroniţe din ele iar participanţii încingându-se şi la brâuri cu corzi de vie, în ideea realizării unui transfer magic dinspre rodirea viei spre rodirea trupului. Târcolirea viei însemna înconjurarea ei, tehnica făcând parte din Magia invocării belşugului. Dr. Ion Ghinoiu a afirmat în 2013 că “Anul Nou viticol era Gurbanul, un ceremonial bahic de origine tracă, în dimineaţa zilei de 1 februarie; îmbrăcaţi sărbătoreşte, bărbaţii mergeau în câmp, la plantaţiile de vie, de obicei în sănii trase de cai împodobiţi cu coarde de viţă de vie. Fiecare proprietar îşi dezgropa plosca cu vin îngropată toamna, după fermentarea vinului, tăia corzi cu care se încingea peste piept, îşi făcea cununiţă pe cap şi cingătoare la brâu, efectuând diverse practici magice care garantau rod bogat şi protecţie împotriva dăunătorilor viţei de vie iar apoi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo mâncau, beau, jucau în jurul flăcărilor, săreau peste foc, stropeau cu vin jarul. Seara se întorceau în sat cu făclii aprinse în mâini şi continuau petrecerile pe grupuri de familii. Numele sărbătorii de Gurban însemna sacrificiul unui animal întreg şi împărţit participanţilor, atestând jertfa oii / berbecului, obicei care s-a pierdut de-a lungul timpului. Gurban era moartea şi renaşterea Sângiorzului, zeul vegetaţiei şi al animalelor domestice, la Anul Nou pastoral. Secvenţele rituale şi ceremoniale redau - simbolic - moartea violentă, prin tăiere, a zeului substituit de un miel alb şi renaşterea aceluia prin incinerare: purificarea trupească şi sufletească a participanţilor; alegerea mielului şi locului unde va fi sacrificat (o poiană curată în mijlocul pădurii); purificarea cuţitului prin ştergerea sa pe iarbă; sacrificiul nocturn al zeului; scurgerea sângelui într-o groapă anume săpată în pământ; renaşterea prin incinerarea (friptul haiduceşte) a trupului neînsufleţit; ospăţul nocturn la care se consuma sacramental carnea friptă ruptă, cu mâna; îngroparea oaselor şi a tuturor resturilor alimentare într-o groapă săpată lângă rugul funerar. Resturile de la festinul marilor sărbători (Crăciun, Paşti, etc.) erau date pe apele curgătoare sau îngropate prin grădini; cu acel prilej, oficiantul cultului - bărbatul cel mai bătrân din familie - invoca pe Maica Domnului şi pe Sf. Gheorghe”. Cercetătorul Român Eugen Dinu a scris că de fapt “taina Gurbanelor - sărbătoare moştenită din vremea dacilor - semnifica mântuirea de păcate şi însănătoşirea celor bolnavi; obiceiul chiar a făcut minuni şi se ţinea în fiecare an pe 6 mai” (când e Sf. Gheorghe după calendarul creştin vechi: “Iurea” la Ucraineni, “Hâdârlez” la musulmanii din Dobrogea / semnificând începutul verii). Iată aşadar că un sfert de an (lunile II-IV), între Anul Nou viticol şi Anul Nou pastoral - între care fiind Anul Nou propriu-zis din trecut, la Mărţişor - s-a aflat mereu sub semnul ceremoniei Gurbane, patronate de Gherga / Gheorghe; Gorubanţii / Kurbanţii (aşa cum erau numiţi în Frigia dansatorii Marii Mame, au fost ştiuţi ca fiii Moşului Cronos / Crăciun, notaţi Coribanţi / Corăbieri, vechimea lor fiind din timpurile Atlante / Oceanice): Gherganii au dominat Calendarul Popular, cu manifestări îndeosebi la marile momente de la instaurarea iernii - adică de la Crăciun / când noaptea e cea mai lungă - până la sosirea verii, adică până după echinocţiul de primăvară (când ziua - după ce a egalat durata nopţii - îşi începe evidenta creştere). Pe de altă parte, Corybanţii / Korybantii - conform scriitorilor vechi ca Anatolianul Strabon, Alexandrinul Clement, ş.a. - erau aceiaşi cu Cabirii / Kabeirii, o posibilă apropiere fiind a acelora faţă de înaintaşul Caucazian Gadeir = Prometeu (geamănul lui Atlas, eponimul Atlantidei); ţinând cont că în Insula Lemnos era egalitate între Kabeiroi şi Karkinoi iar pe Muntele Sacru Ida din Anatolia - al Ghergarilor - aceiaşi erau egalaţi şi cu Dactilii Marii Mame, se reconfirmă şi astfel echivalarea Ghergară = Karkinoi (inclusiv a celorlalte conectate, chiar depăşind sfera producţiei şi consumului de vin, aşa cum de pildă s-a relevat în Caria / Ţara Gherghiţilor, unde a existat timp de un mileniu uriaşa statuie a divinului Dionysos Gherga în Sanctuarul Gherga, ca simbol clar / explicit - inscripţionat astfel - pentru cine era protectorul vinului). Anticul Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 3:63 a scris despre primul Zeu Dionysos: “Cel mai în vârstă ar fi fost Indian; el cel dintâi ar fi stors strugurii ce cresc sălbatici, și din belșug, în acea Țară Fericită, descoperind astfel foloasele vinului. De asemenea, s-a îngrijit de cultivarea pricepută a smochinilor și a celorlalți pomi fructiferi, îngrijindu-se îndeobște de recoltarea și întrebuințarea fructelor. Acela - spun ei - este ‘cel cu barba lungă’, deoarece e un obicei al Indienilor de a-și lăsa până la moarte să le crească barba, îngrijind-o cu luare-aminte. Apoi Dionysos a străbătut tot pământul în fruntea unei armate, învățându-i pe oameni sădirea viței-de-vie și stoarcerea strugurilor, fapt pentru care a și fost numit ‘Lenaios’ (însemnând ‘teascul de strivit strugurii’). În același fel a împărtășit oamenilor și celelalte descoperiri ale sale; iară cei care s-au înfruptat din binefacerile lui i-au dat, după dispariție, slăvirile datorate Nemuritorilor. La Indieni se arată și azi locul în care s-ar fi născut Zeul și sunt mai multe orașe care îi poartă numele, în limba Țării; în afară de aceasta, mai sunt și alte mărturii care dovedesc că Dionysos s-a născut în Țara Inzilor”. Academicianul Sloven Slavko Ciglenecki în 1999 a susţinut că în Țara sa Curenţii / Kurenţii erau preoţii mascaţi ai Marii Mame Kybele, denumirea lor inspirându-se de la Tradiţia pescarilor Egeeii despre Koribanţi / Kureţi (de exemplu, în marele port Anatolian Efes principalul bulevard era al Cureţilor, al căror prim cârmuitor a fost cel dintâi apicultor din lume, anume regele Gargo: preocupările străvechilor Ghergani au fost atât de apicultură, cât şi de viticultură; savantul Slav a precizat ce a notat în secolul XIII arhidiaconul Toma despre căderea Salonei, că pe atunci “Croaţia se numea Cureţia / Kurecija iar actualii Croaţi se numeau Cureţi / Coribanţi”). Unul dintre cele mai populare soiuri de struguri pentru vin alb din Italia e Garganega, puternic cultivat în regiunea Veneto (dintre Lacul Garda și Veneția); zona respectivă a fost colonizată la începutul Medieval de credincioșii Kirke ai Kybelei / Sibilei, ziși Suabi / Suavi (din care au făcut parte și LongoBarzii), despre care istoricul Ioan Longinus - poreclit “Ferigă” / “Dlugosz” în Polonă - din Cracovia secolului XV a scris: “Strămoșul Suavilor a fost mezinul lui Alan, care lângă Marea Neagră a traversat Istrul - fluviu căruia îi zicem Dunăre - și s-a așezat în Panonia, unde a fost leagănul Suav. De acolo ei au populat Rascia, Iliria, Dalmația, Carintia și alte părți, învecinându-se la V cu Italienii. În N, Suavii - conduși de mezinul Ceh / care îl avea ca frate mai mare pe Lech - au ajuns în Cehia, unde regiunea Boemia s-a numit așa fiindcă Suavii ziceau Boh lui Dumnezeu” (deci Boemia era “Țara Domnului”). Dr. August Scriban 1872-1950 (lingvistul care a realizat “Dicţionarul limbii româneşti” în 1939) a evidenţiat în opera sa şi sensul de “a umbla ghergheteaga” pentru “a umbla buimac”. Dr. Ernst Junger 1895-1998 a afirmat că “un vechi reproș adus legilor lui Mahomed e faptul că prin interzicerea vinului a favorizat consumul de droguri și excesul sexual” (Coranul 2:219 generic a scris despre vin ca despre băutură alcoolică notând “despre vin și jocul de noroc: în amândouă, oamenii află un mare păcat, însă și un câștig, dar păcatul le este cu mult mai mare decât câștigul”). Ca fapt divers, e de menționat și că un ziar din America secolului XIX făcea reclamă vinului Californian Gherga (popular în “Vestul Sălbatic”):
