 |
| Tracii la începutul mileniului I |
În Europa, spre deosebire de vechii Greci care s-au răspândit mai ales în Sud, Goții - foștii Geți - au ajuns peste tot (inițial, Romanii din Sudul European i-au considerat pe majoritatea Barbarilor din Nordul European - din afara stăpânirii lor imperiale - fie Geți, fie Germanici, la modul generic ca Goți); se poate observa că deși autorii contemporani Goților n-au scris că erau în general alții decât Geții, s-au găsit destui autori în Epoca Modernă (cu pretenții de onorabilitate) care să insiste pe invenția că Goții nu ar fi fost Geți: acceptă alternanțe de genul Valahi-Români, Eleni-Greci, etc. dar nu acceptă Geți-Goți, zbătându-se în evidente contradicții de gândire (chiar fără să-și dea seama de defecțiunile elementare), ca de exemplu susținând că Goții au format un alt popor, nou față de cel al Geților, afirmând însă fără nici o reținere că Goții slăveau aceiași vechi cârmuitori ca împăratul Burebista, regele Deceneu, ș.a. ai Geților ori afirmând fără nici o reținere că Goții - chipurile nou iviți în istorie - slăveau același vechi Zeu Zalmoxe al Geților, etc. De pildă, până la creștinare, păgânii Goți Sudici (OstroGoții în Peninsula Italică și ViziGoții în Peninsula Iberică) au slăvit același Zeu Ceresc Zalmoxe / Zal-moxe = “Zeul-moș” iar păgânii Goți Nordici - ziși Germanici - în Peninsulele Daneză și Scandinavă pe lângă că au slăvit același vechi Zeu Ceresc, l-au divinizat și pe Odin, formele fiind înrădăcinate la Dunărea inferioară (în Nordul Peninsulei Balcanice), unde au trăit strămoșii Gheți și Dachi, așa cum au documentat, cu localizări și cu nominalizări, cronicari celebri care nu au fost Români, ca Ibericul Isidor în “Etimologii” ori ca Islandezul Snorr Sturluson în “Oda” / “Edda”.
 |
| Odin și Dacii liberi în Nordul Românesc la mijlocul secolului III |
 |
| Delta Vistulei începe cu peste 50 km Sud în Pomerania |
 |
| Sf. Isidor în fața Bibliotecii Naționale din Madrid / capitala Spaniei |
 |
| “Harja” ᚺᚨᚱᛃᚨ (secolul II) |
 |
| Runa “Jera” |
 |
| Tobă șamanică Saami cu lumile supraterană și subterană |
 |
| Zeul Odin / Oden |
 |
| Goţii în secolele colorate I-IV |
În mileniul I, au fost 2 mari migrări de la miazăzi la miazănoapte (a Gheților din Sudicul spațiu Carpato-Dunăreano-Pontic spre Goții din Nordul Baltic): la începutul mileniului / din cauza Romanilor și către mijlocul mileniului / din cauza Hunilor; ambele mari mișcări de oameni au fost urmate de întoarceri, înregistrate de istorie în prima jumătate a mileniului ca a Goților și în a doua jumătate a mileniului ca a Varegilor / Vikingilor: în spațiile unde a fost posibil, s-au instalat răsăritenii Finico-Ugri (majoritatea în Nordul Europei, cei mai Sudici - și ultimii în istorie - fiind în anul 896 Ungurii, în Panonia). “Arborele” limbilor Balto-Slave redă geneza întâi Leahă / Lituaniană și Letonă iar apoi ale celorlalte:
Unii istorici au enunţat că Goţii au năvălit dinspre N spre Nistru - Fluviu lung de 1362 km - plecând din Gotlandia (S Scandinaviei) prin SamoGeţia / regiunea din Lituania la răsărit de Delta Vistulei, unde Medieval, după cum a scris episcopul Martin Cromer în secolul XVI “SamoGiţii folosesc limba poporală diferită cu totul de limba Slavă şi în care se află nu puţine cuvinte de origine Latină” şi Pomerania = “Po-Merania”, adică “Tărâmul de la Mare” (regiunea dintre Polonia şi Germania, la apus de Wisla / Vistula, Fluviu lung de 1047 km ce izvorăşte din Carpaţi, pe malurile căruia Polonezii şi-au ridicat principalele aşezări, de la Krko’via / Cracovia 50,03 lat. N, 19,56 long. E - ce a fost capitala Polonă până în 1596, denumire derivată din proto-Slavul Krak pentru Adunarea Gherga = “Sfatul Judecătorilor” / rezonând cu Ghergo’via, capitala Galilor - până la actuala capitală Varşovia 52,13 lat. N, 21 long. E, de altfel, povestea Poloneză a întemeierii Cracoviei, apărută în 2004 în “Poveşti şi legende din istoria Euroregiunii Carpatice”, cuprinzând zona Polonă din S Cracoviei, Liov în Ucraina, Mişcolţ în Ungaria, Oaş, Maramureş şi Bucovina, relatând că oraşul a fost numit aşa “pentru ca numele curajosului Cavaler Krak să dăinuie în veci”) iar cu prezenţa oficială a Goţilor din 212 în actualul spaţiu Românesc / la 106 ani de la distrugerea Sarmisegetusei, au determinat şi ei în 271-275 retragerea oficială a Imperiului Roman din Dacia, la S de Dunăre; în general și formal, Goţii = “Geţii liberi” s-au aliat cu Carpii din preajma Carpaţilor abia din secolul următor, până atunci greul luptelor localnicilor împotriva invadatorilor Romani fiind de pildă al autohtonilor Geto-Daci ocupaţi, cârmuiți de “Regal-Ion” / Regalian - strănepot din Moesia al regelui Decebal Zurazis, ajuns general în Imperiul Roman și autoproclamat împărat la Sirmium / Voivodina - răsculat în N Dunării din 258 pentru un deceniu iar după uciderea lui în Panonia, soţia sa Sulpicia a preluat şefia Rezistenţei. La numai câteva generaţii după ocuparea din secolul II - căci numai atât timp au reuşit Romanii să stăpânească în N Dunării doar o mică parte din spaţiul Geto-Dac - Regalian şi soţia s-au apucat să refacă vechiul stat Dac, utilizând aceleaşi tehnici de luptă ca ale înaintaşului Decebal din secolul precedent: tehnica gherilei, tehnica “dublei gândiri” - adică şiretenia de a se pune în locul duşmanului pentru a-i anticipa reacţiile - etc.; Romanul Lactanțiu (adică Lucius Caecilius, născut la Cirta sau Mascula - în Africa Nordică - până la mijlocul secolului III, profesorul de retorică al împăratului Dioclețian / cuscru cu preoteasa Dacă Romula din Oltenia, mama împăratului Galeriu “cel Bătrân” al Romanilor) în “Romanos Dominarentur” se plângea că la vremea sa Dacii Nord-Dunăreni au ajuns stăpânii Romanilor. Dinast Duras / Zuraz, puternicul Regalian a fost un exemplu concret Daco-Get care n-a acceptat “Romanizarea” - existând chiar în ciuda istoricilor din Epoca Modernă propagandişti ai simbiozei Daco-Romane ce ar fi născut poporul Român - iar el n-a fost singur, în deceniul său de glorie când a reuşit izgonirea Romanilor peste Dunăre emiţând chiar monede:
Înaintea lui Regalian, pe sarcofagul militarului Ulpius Celerinus aparţinând legiunii auxiliare Adiutrix, găsit în tabăra de la Brigetio / Szony 47,44 lat. N, 18,10 long. E din Ungaria (datând din timpul împăratului Roman Caracalla), a apărut inscripţia “Interpres Dacorum”, adică “Interpret de Dacă”: “Latinizarea” celor din N Panoniei se îndepărta pe atunci de Graiul local al autohtonilor, anterior cu 2 secole dovedindu-se ca mai compatibile acolo de către alt înscris (sensul lingvistic astfel fiind probat ca invers faţă de propaganda din Epoca Modernă despre Romanizarea entuziastă a Dacilor, fie ei ocupaţi sau liberi, căci a apărut nevoia translatorului dintre Romani şi Daci); născut în Galia, împăratul Caracalla a ajuns ca în 212 să-şi omoare fratele co-împărat Geta - ca să fie singur la cârmuirea imperială - şi a interzis pomenirea numelui Geta în Imperiul Roman, acţiunea fiind de gen “damnatio memoriae”, aşa cum anterior a fost de exemplu în Egiptul mileniului II î.C. ştergerea amintirii publice a faraonului monoteist Amen-hotep IV / soţul Ghergarei Nefertiti (se poate observa că doar după acel an 212 a apărut în circulaţie denumirea de Got, în loc de Get). Academicianul Popa Lisseanu în “Continuitatea românilor în Dacia” din 1940 a scris: “Goții n-au venit în regiunile noastre - și e bine să se știe aceasta - după părăsirea Daciei, ci îi întâlnim și mai înainte printre daci. Descoperirile arheologice făcute în diferite regiuni ale țării și mai ales în Valea Mureșului, la Sântana, Lechința, Tg. Mureș și în alte părți ale Ardealului, fac dovada că ei încă din secolul II se găseau în mijlocul populațiunilor dace. Ei continuau să trăiască în Dacia ca federați ai romanilor și după părăsirea țării de romani iar urmele lor se întâlnesc peste tot locul. Tezaurele descoperite la Pietroasa, Chiojdul, Apahida, Șimlăul Silvaniei și în alte părți ne arată nu numai existența acestor neamuri dar și gradul lor de civilizație, după cum se vede aceasta, din arta lor”. În 2015, cercetătorul Român Timotei Ursu a precizat că “Dio Cassius 87:3 a scris: ‘Era de ajuns ca cineva să scrie sau numai să rostească Geta pentru a fi de îndată pierdut, aşa că poeţii nu mai foloseau acest nume în comediile lor, ţinând seama că până şi bunurile din testamentele celor în care se afla scris acest nume au fost confiscate’. A avut vreun rol acea ‘damnatio memoriae’ la înlocuirea numelui de get cu acela de got?” Tot în 2015, cercetătorul Român Marius Fincă a deschis cu fondatorul Dinastiei Severilor “lista împăraţilor romani de origine traco-daco-iliră” - cuprinzând 48 de lideri imperiali, ultimul fiind bizantinul Focas la Constantinopol / Tracia - astfel: “1) Septimius Sever 193-211, numit în batjocură ‘micul trac’ de fudulii senatori romani, pentru a arăta diferenţa ce exista între măreţia romană şi ‘uzurpatorul get născut în Tracia’ (era de origine ghetulă şi vorbea limbile punică, tracă, greacă şi latină); 2) Caracalla 198-217, fiul lui Septimius, care prin constituţia promulgată în 212 a transformat privilegiul de cetăţean roman într-un drept al tuturor oamenilor liberi din imperiu; 3) Geta 209-211, fratele lui Caracalla (care a instituit după moartea sa ‘ştergerea memoriei’ lui Geta, ceea ce a constituit primul pas care a dus la înlocuirea denumirii de get cu cea de got)”. Goţii Thervingi - aliaţi cu Goţii Heruli - s-au stabilit în Dacia Traiană după ce au fost învinşi lângă Niş în 268 de către Romani (acolo au trăit împreună cu Goţii Greuthungi / din care s-a tras împăratul Teodoric “cel Mare”, cumnat cu Clovis, primul rege Franc); văduva lui Regalian i-a capacitat imediat în oastea pe care a strâns-o, despre care istoricul Zosimos în “Istoria contemporană” a scris că era uriaşă, ceea ce l-a făcut în 270 pe împăratul Roman Aurelian - tot de origine Getă - să trateze pacea (el anunţând apoi abandonarea oficială de către Imperiul Roman a Nordului Dunării): inclusiv “Istoria Augustă” din secolul IV - adică din secolul următor evenimentelor - a consemnat din întâmplările începute prin eforturile lui Regalian, strănepotul regelui Decebal Zuraz / Zurazis (care s-au bucurat de succes prin retragerea Romanilor la S Dunării pe când Geții liberi erau cârmuiți de Amal, din Moldova vecină provinciei Dacia). De altfel, cercetătorul Român Cornel Bîrsan a numărat 23 de războaie şi răscoale ale Geto-Dacilor cu Romanii în timpul celor 164 de ani ai prezenţei Imperiului Roman în N Dunării. Academicianul Român Vasile Pârvan a evidenţiat în Ardeal 2 documente Gote din secolul IV ce făceau referire la titlul administrativ de “jude” pentru judecător: demnitate foarte veche, provenită din “Sfatul Bătrânilor” / Adunarea Gherga (în acel timp, militarul Ammianus Marcellinus - nîscut în Antiochia / Antakya, contemporan cu evenimentele - l-a notat pe cârmuitorul Banatului ca Rumon). Istoric urmând Gheţilor din secolul anterior (învinşi şi ocupaţi de Romani în 106), raidurile Gote în S din acea perioadă - până la retragerea Aureliană / a Romanilor din N Dunării - se pot vedea schiţate astfel:
Până la năvala Hună, timp de peste un secol, aproape toată Dacia N Dunăreană a lui Decebal a fost cârmuită de Thervingi, cu numele de “Ţara Goţilor”: Gutthiuda.
Din cauza invaziei Hunilor din 376, când a murit regele Arman = “Ermana-ric” / Ermanaric (ultimul cârmuitor al Goților uniți), Goții s-au împărțit în 2 ramuri: Goţilor Estici / OstroGoţilor li se ziceau Greutungi / Goţi “strălucitori” iar Goţilor Vestici / ViziGoţilor li se ziceau Tervingi / Goţi “pădureni” = “codreni” (Goții s-au divizat în OstroGoți, dedicați verbului “a fi” / oameni și ViziGoți, dedicați verbului “a avea” / bunuri); în secolul IV, Hunii au fost atrași spre apus de grandoarea uriașului Regat Got al marelui rege Ermanaric (acela a și trăit foarte mult iar domnia sa a fost îndelungată, în timpul cârmuirii sale reușind să stăpânească între Mările Neagră și Baltică, peste o bună parte a Estului European).
 |
| Dacia Balcanică (hartă de Howard Wiseman, Universitatea Griffith, 2011) |
 |
| Cuceriri Gote în E Europei (Dr. Boris Rybakov 1908-2001, directorul Institutului Istoriei Ruse) |
În 520, cronicarul Ştefan din Bizanţ a consemnat despre Goţi că formau “un neam care a locuit mai înainte lângă Lacul Moetic (adică Marea Azov) dar mai târziu s-a mutat în interiorul Traciei”. Începutul Imperiului Bizantin prin primul împărat creştin, Tracul / Dardanul Constantin “cel Mare” / supranumit “Carpicus Maximus”, i-a împins pe Goţi la N de Brazda lui Novac - val de pământ ce începea la Bistriţa 45,15 lat. N, 19,51 long. E / acum capitalaVoivodinei = oraşul Novi Sad, consolidat atunci pentru apărare îndeosebi între Porţile de Fier şi cetatea Pietroasa din actualul judeţ Buzău (ce era cetatea înfrăţită cu Gherghina de la vărsarea Siriatului / Siretului în Dunăre, având aceiaşi întemeietori Uriaşi) - însă datorită şi presiunii Hunilor de la răsărit, la sfârşitul secolului IV linia defensivă Gherghina-Ghergheasa-Pietroasa-Gherdap a fost părăsită de către Imperiul Bizantin iar Goţii au străbătut S Europei ajungând până în Spania. Urmele “Zidului lui Constantin” au fost găsite între Dunăre şi Râul Buzău, cu verde pe harta următoare:
(Brazda lui Iorgu / Novac a fost fortificată de către împăratul Dardan Constantin “cel Mare” pe sute de km, din V, de la Porţile de Fier / Gherdap, pe linia Craiova - Piatra Olt - Costeşti Argeş - Găeşti - Ploieşti - Mizil şi apoi de-a lungul Râului Buzău până în E, tot la Dunăre / Gherghina; ea de fapt a şi fost marcată de la început în acelaşi sens, dinspre apus spre răsărit, având rolul de delimitare prin ritualul de fondare civilizator ce începea astfel - prin trasarea brazdei - fiind o cale importantă de circulaţie a Hiperboreilor, “pe vechiul hotar”, ce a fost limita convenţională din mileniul V î.C. între culturile Ghergane matriarhală şi patriarhală). La fel ca împărţirea anterioară a Geţilor în E şi Dacilor în V, Goţii - adică Gheții “mici”, “tineri” sau “noi” - s-au împărţit în OstroGoţi (Goţii “strălucitori” din E / plecați din Dobrogea) şi ViziGoţi (Goţii “înţelepţi” din V / plecați din Oltenia), așa după cum se poate vedea pe schițele produse de Universitatea din Edinburgh 55,57 lat. N, 3,11 long. V, capitala Scoției / Marea Britanie:
Goții - unii cercetători Români bănuind că literalmente aşa a apărut termenul de “hoţi” / anterior, Perşii înţelegând similar prin “Dahâ” - au plecat spre V (în cele 2 mari valuri, formate din ViziGoți și OstroGoți) începând cu secolul IV din Valea Dunării inferioare, zonă care până în secolul precedent, adică secolul III, a fost în general controlată de Romani și populată - conform tuturor izvoarelor istorice - de Geți; oficial, Romanii au părăsit în 275 Dacia Nord Dunăreană, populată de Daci și Geți: “metamorfoza” din Geți / Gheți în Goți - lingvistică și teritorială - a fost accentuată ulterior / în timp de tot felul de confuzii, în majoritate induse voit (primordial cauzate de scopuri politice). În secolele IV-VI, Geţii / Goţii şi urmaşii lor au migrat masiv din spaţiul Român spre apusul Europei - cei mai mulți fără intenţia întoarcerii - după ei rămânând puţine bunuri ori cuvinte în vocabularul actual Românesc (un termen rămas pare-se fiind cel de “hoţi”, căci luau din comunităţi ce era mai de preţ şi apoi dispăreau pentru totdeauna); de altfel Romanii, contemporani cu Geto-Dacii, foloseau pentru bandiți / hoți termenul de “latroni” - care lătrau / ca lupii și atacau în hoarde / ca lupii - Rumânii / Românii fixând pentru aceiași termenul de “lotri” (unii dintre aceia fiind ulterior asimilați și ca haiduci): așadar, apucăturile erau Antice, în toponimia Carpaților Meridionali rămânând denumiri semnificative, ca Munții Lotrului sau Râul Lotru, înrădăcinate în Dacii și Geții de acolo având asemenea îndeletniciri - conform istoricului Român Dan Oltean - o învecinare lingvistică ajungând inclusiv latrina / haznaua. Incomparabil mai valoroşi decât manipulatorii ulteriori ai separărilor Geţi / Goţi au fost contemporanii lor, care au lăsat mărturiile esenţiale, respectiv istorice (spre deosebire de interpretările celor care n-au trăit în vremurile acelea şi deci nu i-au cunoscut direct): la începutul Evului Mediu, Dacii sau Danii = Danezii erau consideraţi aceiaşi, Danemarca - din N Germaniei - fiind numită Getia, Gothia şi Dacia, notată ca atare pe hărţile vechi (Jut - numele Peninsulei Daneze, străjuind ieşirea din Marea Baltică - provenea din Get / Got; regele Hygelac al Danezilor - mort în 521, al cărui rudă a fost legendarul Beowulf - era numit Get = “Rex Getarum” de episcopul Englez Aldhelm 639-709 în “Cartea monştrilor” şi Got în “Cartea istoriei Francilor” din 727 / unde mai apare că Francii au plecat din Troia pe lângă Marea Neagră iar apoi pe Valea Dunării în sus până în Bazinul Rinului, confirmând ceea ce anterior a scris şi episcopul Gal Grigore Georgius = Sf. Grigore din Tours).
În unele Saga ale Varegilor / Vikingilor a apărut că la începutul secolului VI în capitala Lejre 55,36 lat. N, 11,58 long. E de pe Insula Zealand / “Zea-land” (cea mai populată Daneză, străjuind intrarea în Marea Baltică) peste Danezii organizaţi în Regatul Lejre domnea - sub semnul lupului - regele Roluo Kraki: acolo era tărâm legendar - unde “lerul” era “ler” - sub stăpânirea supremului Zalmoxe / “Zal-moxe”, adică “Zeul-moş”, căruia i se aduceau ode cu ritualuri acvatice, localnicii numindu-l ca Zeul Odin / Wodan (patronând inclusiv Lombarzii ajunşi aşezaţi în N Italic, a căror denumire de “Longo-barzi” însemna cei cu bărbi lungi); de altfel, lucrarea bizantină “Etymologicum Magnum” - apărută în Constantinopol / Tracia la sfârşitul secolului X - a consemnat (la paragraful 230) “Gepizi: cei numiţi LongoBarzi, adică GetiPaides = ‘prunci de Geţi’.” (populațiile LongoBardă și Ghepidă au fost considerate Germanice, ele confruntându-se fratricid în actuala Ungarie atunci când LongoBarzii sosiți din actuala Slovacie s-au aliat cu Avarii sosiți din actuala Românie, după aceea LongoBarzii mutându-se în actuala Italie iar Ghepizii rămânând pe loc sub stăpânirea Avarilor, până la dispariție / Ghepizii fiind în general triplu identificați, ca prunci Gheți, ca Germanici răsăriteni sau ca Goți). Se poate observa că în rezonanță cu termenii Turki “yurt” pentru “cămin” sau “yert” pentru “loc”, Danezii au cuvântul “jord” pentru “pământ”.
Goţii erau foarte mândri că descindeau din Geţi, primele echivalenţe între Geţi şi Goţi apărând la nimeni altcineva decât la contemporanii lor, ca istoricul Aelius Spartianus de la curtea din Dalmația a împăratului Dioclețian 284-305 care a scris că pe vremea împăratului Caracala “Goții erau Geți”, filozoful Iamblichos 283-333 din Khalkis / azi Qinnasrin 35,59 lat. N, 36,59 long. E în Siria, care afirma că religia Geţilor era practicată cu mare cinstire de Goţi, filozoful Themistius 311-390 din Paflagonia care în relatarea unui discurs imperial a consemnat referirea la “căpetenia Getică” Athanaric / cârmuitorul Goţilor, eruditul Ieronim 347-420 de la granița dintre Panonia și Dalmația, care a consemnat că “există îndreptăţire pentru a-i numi pe Goţi Geţi, autoritatea fiind că şi în trecut toţi învăţaţii au folosit pentru Goţi numele Get”, împăratul bizantin Iulian “Apostatul” (conform studiilor Dr. Gheorghe Bichir 1926-2003), istoricul Philostorgius 368-425 din CapaDochia care a scris despre cei de la Istru / Dunăre că “cei vechi îi numeau Geţi iar cei de acum îi numesc Goţi”, poetul Claudian / Claudius Claudianus 370-404 care îi numea pe Goţi ca Geţi, istoricul Galician Orosius care a notat că “Geţii se numesc astăzi şi Goţi”, istoricul Lidian Ioannes 490-565 care a scris că “Goţii sunt numiţi şi Geţi”, ş.a. Pe ruta avută de Goţi dinspre locul lor Baltic / Scandinav de staţionare - din acel timp deja limita Sudică a răspândirii majoritară a genelor paterne “N” tipice Gherganilor, ce în prezent sunt grupate majoritar în Nordul Scandinav - până în actualul spaţiu Românesc (Antic pentru Got ca denumire iniţial se utiliza Gheud, preoţii lor numindu-se Goðar în Gotă) pot fi identificate în legătură cu Gherga de pildă în S Suediei inscripţii runice la Sunnerbo 57,19 lat. N, 13,43 long. E după cum a descifrat Birgit Sawyer în 2004, Parohia Gerga din Horda = Halleberga 56,42 lat. N, 14,19 long. E conform lui Hans Bekker în 1968, Medieval Scandinav Gherga însemnând “Protector”, Gerga 52,36 lat. N, 14,01 long. E în fosta zonă Prusacă şi a Teutonilor, la graniţa Germaniei cu Polonia, unde Dialectul Casubian / Kaşubian din acea regiune, Pomerania, conform cercetării din 1994 făcute de Hanna Taborska cuprinde în vocabular cuvântul Gherga ori Gerga ca nume de familie în localitatea Slovacă Mokroluh 49,18 lat. N, 21,13 long. E, etc. Caşubienii şi azi zic cu mândrie că ei n-au fost - de când se ştiu - nici Polonezi, nici Germani; lângă localitatea Bukowina 54,25 lat. N, 17,50 long. E din Caşubia / Pomerania există “Cimitirul din pietre al Geţilor şi Gepizilor” Wesiory 54,13 lat. N, 17,51 long. E, zona fiind cunoscută ca Vlasia, cu “Drumul Vlasilor” - pe lângă “Dealul Vlasilor” - la sanctuarul megalitic Kurgan din pădure (după cum a studiat şi cercetătorul Român Cătălin Manole, în 2016):
În 2016, Dr. Anders Kaliff - profesor la Universitatea din Uppsala / Suedia - a susţinut: “Între vechiul teritoriu al Suediei şi vechiul teritoriu al României au existat legături clare. Ca arheolog, am studiat contactele timpurii dintre Scandinavia şi zona Mării Negre. Acum există o extraordinară deschidere pentru a le afla, mai ales în lumina ultimelor descoperiri, realizate cu ajutorul studiilor genetice. Cercetările recente confirmă în mod clar că au existat contacte timpurii între aceste zone şi că dacii au avut legături cu Scandinavia; de asemenea, descoperirile arheologice sugerează contacte foarte strânse în era pre-romană cu zona Sântana de Mureş din România. Descoperirile dacice importante din locuri precum Gatebo, Linneberg, Skalv, Smorkullen, ş.a. sunt ţinute în conservare: nu apar în muzee. Populaţia veche era întâlnită şi în Suedia, se întindea şi în Polonia - în regiunea Pomerania - şi în Ardeal, până la Nistru şi Kiev; cele mai clare dar şi frecvente argumente sunt necropolele cu cercuri de piatră şi lespezi aşezate în picioare - al căror înţeles s-a pierdut - asemănătoare întrucâtva cu Sarmisegetusa: cred că acea populaţie nu a migrat masiv (cel mai probabil a fost un amestec cu grupurile dominante de goţi şi - cu siguranţă - alianţe prin cununii). Cuţitul curbat - de tip dacic - e comun în toate descoperirile din Oster-Gotland, având şi un pandativ interesant şi 2 brăţări identice cu cele găsite în Polonia, despre care arheologii de acolo spun că sunt dacice”. Este interesant că în Pomerania - regiunea din S Mării Baltice - până în Evul Mediu (așa cum a studiat de exemplu și Jan Piskorski) cele mai importante populații au fost denumite ca Veletă și Wolină, rezonând cu mai Sudicele populații Valacă / Valahă și Volână / Volînă.
Istoricul Polonez Jan Dlugosz 1415-1480 i-a studiat pe Samo-Geţii şi pe foștii Sarmați = Leahii / Lituanienii de la Marea Baltică (pe care Românii / Valahii = “Ba-Lahii” îi numeau “Leahi” / “Leşi”, Medieval înregistrându-se multe evenimente între “Leşi” / “Leahi” şi “Ba-Lahi” / Valahi, adică Români): “Cum, când şi în ce calitate a venit gintea Lituanilor şi a SamoGiţilor în ţinuturile din Nord, unde locuiesc astăzi, şi din ce fel de trunchi li s-ar trage originea, nici un autor n-a scris nimic. Există însă o prezumţie pe care o confirmă forma limbii şi concluziile ce rezultă din alte împrejurări, că Lituanii şi SamoGiţii formează un popor de neam Latin; cu toate acestea, originea lor nu derivă de-a dreptul de la Romani, ci se trag însă dintr-un popor Latin, părăsindu-şi pământurile strămoşeşti şi vechile lor locuinţe în timpul războaielor civile ale lui Iuliu Cezar şi ale următorilor. Au venit cu femeile, cu turmele şi cu familiile lor în regiunile acestea Nordice, vaste, pustii şi străbătute numai de fiare sălbatice. Lituanii şi SamoGiţii, înainte de primirea creştinismului, aveau aceleaşi rituri religioase şi aceleaşi ceremonii ca păgânii Romani, însă cu toate credinţele şi datele religioase, ei nu înfăţişau în mod destul de clar pe Romani; de altă parte, vieţuirea lor la un loc cu Rutenii - şi amestecul lor cu aceştia - le-au schimbat în multe privinţe natura Antică, însă nu le-a stins-o cu totul. Lituanii şi SamoGiţii - cu toate că au numiri etnice deosebite şi cu toate că sunt divizaţi în mai multe familii - au format odată un singur popor, constituind o naţiune ce a rămas timp îndelungat necunoscută şi obscură. La început, ei trăiau după bunul lor plac, şi fiindcă vecinii lor nu le puneau nici o piedică, se sporiră şi înmulţindu-se încontinuu, împoporară ţara dinspre Prusia, în urma ei ocupară şi ţara vecină cu Polonia; limba lor era Latină şi se deosebeau de aceasta numai prin o mică varietate, fiindcă - din cauza comerţului ce-l aveau cu popoarele vecine - au adoptat în idioma lor şi cuvinte Slave”. De altfel, în Arhiva Conciliului din Costanz - desfășurat în 1414-1418 - a rămas notat: “Prusacii trăiesc în Sarmația și sunt o mulțime; Prusacii SarmoGiți sunt ‘SarmoGetae’ după vechiul nume”; tot în Evul Mediu, istoricul German Joachim Cureus 1532-1573 din Polonia a scris despre Pruși - Prusieni / Prusaci - că proveneau din Carpați, urmașii străvechilor Samo-Giți / Sarmo-Geți formându-și cu timpul în zona Baltică un stat militar (după cum a scris cercetătorul Joseph Pashka în 2012, pentru “codru” SamoGeții aveau termenul “mede”). Se poate observa că nu doar în N Baltic pentru Leahi se folosea “Leși”, ci și că în S Adriatic Slovenii pentru Valahi foloseau “Lașki”.
Conform istoricului German Caspar Peucer 1525-1602, care afirma că în timpuri îndepărtate “Valahii împreună cu șefii Sarmați au umplut de-a valma - prin coloniști - Lituania iar de acolo Livonia și Borusia vecină” (Livonia era între Letonia și Estonia iar Borusia = Prusia), Sașii se autonumeau Detchen, indicându-și strămoșul ca Gether; de exemplu, judecătorul Albert Huet 1537-1607 din Sibiu a susținut în fața Dietei Transilvaniei în 1591 originea Getică a Sașilor (se știe că genericul Germanilor - autodeclarat despre ei înșiși - este Deutsche: etimologia a provenit de la Daci / vechii lor cârmuitori): de altfel, de Sași / “S-Ași” se poate apropia și sensul de “Sfinți Ași”. Istoricul Philip Cluver (1580-1622), născut în Prusia Regală - o fostă provincie a Regatului Poloniei - scria în lucrarea “Germania Antiqua” din 1616 că Goţii nu erau identici cu Scandinavii, ci cu Prusacii iar pentru un alt istoric originar din acea regiune, Matthaeus Praetorius (1635-1707), în “Orbis Gothicus” din 1688, Goţii au locuit, la începuturi, în Polonia: “Goţii - identici cu Sarmaţii - erau de fapt Geţi şi nu Suedezi” a concluzionat autorul în capitolul “Dacă Geţii şi Goţii au fost acelaşi popor?” Inclusiv istoricul Friedrich Menius 1593-1659 din Pomerania a scris în 1632 despre originea Românească a Balticilor, arătând că Românii s-au extins spre Marea Baltică în 2 valuri principale, la aparițiile Hunilor și Slavilor (acele valuri au dus - printre altele - la formarea nobilimii locale din regiunea Baltică). La începutul secolului II, filozoful Grec Dion Hrisostomos din Bursa 40,11 lat. N, 29,04 long. E / Bitinia - oraş cu denumirea însemnând “Comunitatea”, din care au emigrat Gherghiţii care au înfiinţat Byrsa în N Africii înaintea Cartaginei - a scris “Despre faptele Geţilor”, afirmând că “Geţii erau Hiperborei iar legile Troianilor erau aceleaşi pentru Geţi” (ceea ce a întărit în secolul XI şi cronicarul German Adam din Bremen 53,04 lat. N, 8,48 long. E - acela afirmând că Goţii, Geţii, Danezii şi Dacii erau Hiperborei, el consemnând inclusiv că Adunările Hiperboreilor = Consiliile Comunităților se numeau “Wahr” - ori în 1687 şi Carolus Lundius, preşedintele Academiei Suedeze, prin lucrarea “Zamolxis, primul legislator al Geţilor”, care avea enunţuri ca “Troianii n-au fost altceva decât strămoșii Geților / Goților” sau “Geţii nu diferă de Goţi decât prin nume, toţi având trupul alb, plete blond roşiatice, foarte înalţi şi frumoşi la chip, legile fiindu-le comune şi nici cultul zeilor nu-i deosebeau” / traducătoarea sa în Română - profesoara Maria Crişan - observând că “Geţii s-au numit de la rădăcina Ge, însemnând Pământ”); academicianul Suedez a mai notat: “Zamolxis - ca zeu - mai era numit Krono sau Rono, adică Saturn. De asemenea Attis, cel cu un singur ochi - fiul Râului Sangarius din Frigia, Poseidon la Sciţi - căruia i s-a atribuit şi Cultul lui Hercule (Hercules ca zeu militar, cel mai puternic dintre zei). Zamolxis a mai fost numit şi Bal / Aballur sau Apollo; în funcţie de context, se poate deduce despre cine anume e vorba. Anticii - inclusiv Macrobius - i-au zis şi Soare. De asemenea, a mai fost identificat şi cu Liber Pater, adică cu Dionyssos-Bacchus, cu Marte şi cu Mercur, nu un altul fiind obiectul de cult; şi cu Aesculap - care însemna ‘sănătate’ - şi cu Serapis, care tot zei ai Soarelui erau (astfel, identificarea cu Adonis, Osiris şi Horus nu indica altceva decât tot Soarele)”. În imaginea următoare se vede Zeul Serapis - soțul Zeiței Isis / ca sincretismul dintre fratele Osiris și taurul Apis - găsit printre artefactele Egiptene de la Gherghina (acum suburbia Barboși a orașului Galați, de la gura Siretului):
Până în Antichitate, răspândirea blonzilor Geţi a fost pe uriaşele distanţe Indo-Europene - anume, îndeosebi în EurAsia - între India / unde erau numiţi şi Jaţi, până în Scandinavia / unde erau numiţi şi Goţi (azi cea mai mare concentraţie a blonzilor din lume e la Baltica - mai ales în Finlanda și în Scandinavia - iar în acelaşi areal populaţia masculină genetic de tip Gherga acum este şi cu densitatea cea mai mare din lume): limitarea existenţei Geţilor doar la Istru e chiar o viziune limitată - căci după Inzi, ei au format cel mai mare popor din lumea Antică - iar urmele istorice îi dau pe Geţi răspândiţi cu mult mai mult decât în Valea Dunării inferioare (spre comparaţie, India este totuşi un subcontinent). Aşadar, datorită invadării Văii inferioare a Dunării de către Goţi, cetăţile înrudite din N Bărăganului, Gherghina şi Pietroasa, au fost abandonate de către Imperiul Bizantin (între acelea pe Râul Ghergheasa era aşezarea din Epoca Pietrei Ghergheasa lângă Lacul Ghergheasa iar în Sudul Gherghinei era - până în 1900, când a fost indicat de George Lahovari în “Marele dicţionar geografic al României” - iezerul Fundul-Gherghe); de altfel, prima scriere proto Germană - “într-un idiom Vandal / Trans-Danubian”, după cum a afirmat în 2004 cercetătorul Român Timotei Ursu - n-a fost realizată altundeva în lume decât tocmai în Bărăgan / România, de către episcopul V Anatolian Ulfila, pentru creștinarea Goților (după cum a scris filozoful Iamblichos din Khalkis / Siria - de pe fostul Râu Belus - că înaintea creștinării prin arianism făcută de către episcopul Ulfila, Goții practicau Cultul Zalmoxian, adică religia Getă): Sf. Ieronim din V Balcanic - născut pe când trăia episcopul Ulfila - a scris explicit că acela se afla în fruntea creștinilor din “Țara Geților” iar nu în “Țara Goților” (afirmație reluată în continuarea “Istoriei Bisericii” începută în secolul IV de episcopul Eusebiu din Cezareea). În Vestul Gherghinei, pe Dealul Istriţa 45,06 lat. N, 26,34 long. E, azi în judeţul Buzău, a fost descoperit cel mai faimos tezaur din România - “Cloşca cu puii de aur” - atribuit Goţilor de către Alexandru Odobescu 1834-1895 (arheolog Român care s-a sinucis prin supradoză de morfină); însă Goţii sosiţi în regiune n-aveau atunci ateliere ca să prelucreze bijuterii de asemenea anvergură (în 2006, profesoara Viorica Enăchiuc a afirmat că tezaurul aparţinea Carpilor). Profesorul Simion Dănilă din Banat a scris în 2012: “Pentru a spulbera teza că locul de baştină al tezaurului nu ar avea nici o legătură cu destinaţia cultică a pieselor, putem afirma că pentru orice lingvist, originea lor în Orgoaia - numele unui pârâu, al unei ape deci - provine de la antroponimul Orga / Oargă, atât de răspândit în onomastica noastră (nu se numea oare Cloşca, răsculatul de la 1784, Ioan Oargă?)” Ca de obicei în cazul tezaurelor mari, componentele au fost adunate în timp, fiind produse la date diferite; tezaurul respectiv a fost ascuns de teama năvălirii Hunilor. În tezaurul de tip Hiperboreu “Cloşca cu puii de aur”, piesele împodobite cu pietre preţioase sunt caracteristic orientale - nu Nordice Gotice - iar cele numai din aur, fără incluziuni, sunt tipice clasicismului Grec, înfăţişând central Marea Zeiţă Anatoliană şi pe Apollo Gergithius (acel tezaur, din care mai există la “Muzeul Naţional de Istorie” al României cam jumătate dintre piese, în greutate de aproape 20 kg, a fost găsit în 1837 la poalele cetăţii Pietroasa, academicianul Grigore Tocilescu 1850-1909 apreciind că “reprezintă una din cele mai frumoase opere de artă veche închinată sărbătorii culesului viilor”); al doilea tezaur ca mărime de pe teritoriul României îl reprezintă acum (cumulat) brăţările spiralate din aur de circa 1 kg fiecare din care sunt apreciate că ar fi în total 2 duzini / s-au găsit mai mult de jumătate din ele, descoperite în 2001 de căutătorii de comori la Grădiştea Geto-Dacilor, semănând cu cele purtate anterior de moșul Ghirga / Ghilga-meș, cel mai mare rege al Sumerienilor:
“Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României” - coordonată de Dr. Constantin Preda 1925-2008, directorul “Institutului de Arheologie Vasile Pârvan” al Academiei Române - tipărită în 1994 la Timişoara, a consemnat: “În 1834, prin stăruinţa banului Mihalache Ghica 1792-1850, pe lângă Colegiul Sf. Sava din Bucureşti a luat naştere Muzeul Naţional (de istorie naturală şi antichităţi), prima instituţie muzeală din Ţara Românească, adăpostind o ‘însemnătoare colecţie’ de obiecte vechi donată de însuşi iniţiatorul său. Tot din iniţiativa sa, în 1839 s-au dat primele dispoziţiuni legale privind regimul descoperirilor de ‘obiecte din antichitate’, prin care se instituia obligativitatea depunerii lor la muzeu şi se interziceau săpăturile prădalnice, cu scopuri mercantile. Banul Mihalache Ghica a fost totodată acela care a salvat de la pierdere celebrul tezaur de la Pietroasele şi a făcut ca el să ajungă în 1842 la Muzeul Naţional” (acțiunea a fost împreună cu fostul secretar al revoluționarului Tudor Vladimirescu, savantul Petrache Poenaru, care în 1827 a brevetat primul stilou cu rezervor din lume).
 |
| Zeul Serapis |
 |
| Regele Ghirga și brățările spiralate |
 |
| Tezaurul de la Pietroasa |
Analizele arheometrice ale pieselor tezaurului “Cloşca cu puii” găsit în “Via Ardelenilor” de la Pietroasa, efectuate în 2005 de acceleratoarele din Legnaro 45,21 lat. N, 11,58 long. E / Italia şi Paris / Franţa, au relevat că sunt heteroclite şi n-au aur Ardelean ci unele sunt din aur V Anatolian, de la Râul Pactolus, aflat în fostul Regat Lidia, a cărui capitală Sardes / Sardis de la poalele Muntelui Tmolus a fost înfiinţată pe acel Râu aurifer (între Râurile Galis şi Meandru), de către Gyges în secolul VII î.C. - cel care pentru a-şi plăti mercenarii a bătut printre primele monede din lume - şi a avut în secolul următor ca ultimul ei cârmuitor pe “părintele” sporturilor cu mingea, proverbialul bogătan Cresus / Croesus, fiul unei Cariane, din Ţinutul Gherghiţilor, care a ridicat tatălui cel mai mare Gorgan din lume; poetul Grec Bacchylides din Insula Cicladică Gia / Keos în 468 î.C. a scris că acela - pios slujitor al lui Apollo Gergithios, care a uimit omenirea cu cât aur a strâns din Râu şi a finanţat una dintre minunile lumii Antice, Templul Artemidei Gergithia din Efes - în 546 î.C. (datorită nepotului Cyrus “cel Mare” 600-530 î.C. care i-a inclus Regatul în Imperiul ce-l crea) şi-a trimis în refugiu fiicele la Dunărea inferioară: în Bazinul Carpatic (îndeosebi în interiorul arcului Carpatic) pe atunci dominau amicii Agatârşi cârmuiți de Dinastia Parga - e de observat că pe coasta Ionică a Peninsulei Balcanice şi acum există aşezarea Parga 39,17 lat. N, 20,24 long. E, în Epir - iar Perşii nu doreau o înfruntare cu acei cârmuitori ai Geţilor. (Diodor Sicul 9:35 a reprodus atitudinea Gherganului general Harpagos atunci când a primit o solie de la Cresus pentru a încheia o alianţă: “Am să mă port cu voi în acelaşi fel în care s-a purtat cândva cu mine un om. Am vrut să mă cunun şi i-am cerut unui tată pe fiică-sa. Dar - mai întâi - acela m-a socotit nevrednic să iau în cununie pe fata lui şi a hotărât s-o mărite cu altcineva, cu un bărbat mult mai de vază decât mine. Când însă văzu, mai târziu, că am parte de cinstirile hărăzite de rege, s-a învoit să mi-o dea. I-am răspuns atunci că n-o mai vreau drept nevastă, dar că voi primi să-mi fie concubină. Şi voi, Grecilor, faceţi la fel: când Cyrus vă socotea vrednici de prietenia Perşilor, n-aţi voit s-o primiţi; iar acum, după ce împrejurările au luat altă întorsătură, vă grăbiţi să legaţi cu ei prietenie. Nu veţi mai face însă, acum, o alianţă. Perşii vor binevoi să vă ocrotească, dacă vă veţi supune lor ca nişte robi”). Apoi, Perşii au efectuat premiera: au atacat masiv Dobrogea, conduşi de împăratul Darius, şeful cel mai mare Imperiu cunoscut în istoria lumii de până atunci, între hotarele căruia trăiau circa 10 milioane de oameni (cu meşteri Vest Anatolieni au făcut în 514 î.C. la cetatea Ghetă Ghenucla 45,16 lat. N, 28,27 long. E cârmuită pe atunci de comandantul Aga-Târs Antyrus - în apropierea Gherghinei - primul pod peste Dunăre dar aflaţi pe malul stâng al Fluviului n-au ajuns la Pietroasa). Urme din secolul VI î.C. ale pumnalelor Sciţilor şi Perşilor s-au găsit în complexul rupestru de la Aluniş / judeţul Buzău: Herodot Karka în “Istorii” 4:119 a afirmat că în timpul campaniei împăratului Darius împotriva Sciţilor, Agatirşii / Agatârşii din spaţiul Carpatic au dus o politică de neangajare, refuzând ajutorul cerut de Sciţi şi ameninţând chiar cu ostilităţi, separaţia cârmuitorilor lor - aparţinând aceleiaşi dinastii regale Agatârse - devenind definitivă, din cauza pericolului Persan dar şi fiindcă anterior - în acelaşi secol VI î.C. - Saulius / “Sa-ulius” = “Sfântul Uliu” din Miletopolis / Olbia, tatăl regelui An-tyros al Geţilor, Gherilor şi Sciţilor şi-a ucis fratele AnaCharsis / Ana-târs din Dobrogea (ei erau - conform Syriacului Lucian din Samosata - fiii nobilului Dauketes / Daucetas, respectiv nepoţii întemeietorului Aga-târs Parga), pentru că l-a învăţat pe legiuitorul Solon cum să cârmuiască Elenii iar aşa ceva n-a fost uitat; apoi - când Perşii conduşi de împăratul Darius au ajuns în Dobrogea - cel care s-a împotrivit trecerii pe la Genucla (cu toată disproporţia de forţe) a fost acel lider Antyrus / “Anty-rus” al Geţilor. La 16 ani după ce Kyros / întemeietorul Imperiului Persan a fost ucis - la poalele Munților Caucaz, în 530 î.C. - de puternica regină Tomi = “Tomi-ris” a MasaGeților și Sciților, nepotul Darius al lui Kyros (fiindcă ea era deja decedată) și-a permis să-i atace pe Geți și pe Sciți, însă pe partea apuseană a Pontului; cârmuitorul Antyrus al Geților - al cărui nume poate fi înțeles ca “opus roșului” / culoarea emblematică AgaTârsă fiind albastră - lipsit de sprijinul MasaGeților rămași fără cârmuitoare și de sprijinul Sciților care au preferat să se retragă - a înfruntat singur Perșii, în fruntea indigenilor Geți (întâi, regele Antyrus a respins cererea împăratului Darius de a-i da fiica de soție): ca atare, AgaTârșii lui - din interiorul Carpaților - nu au permis Sciților să se ducă la ei, aceia luând-o spre N, cârmuiți de ruda sa Idan-Târs / Idanthyrsus din portul Olbia, colonia Cariană din N Pontic, de la estuarul Râului Bug cu Fluviul Nipru / Var (istoricul Antic Justin 2:5 l-a notat pe Antyrus ca Jancyri / Ian-Kyros). Ulterior, pe Valea Prahovei Geţii au ascuns de pericolul Roman “Tăbliţele de Aur” despre trecutul lor din aşezarea Genucla / Obluciţa - ajunse prin copişti până în prezent - descifrate în 2005 de către Armânul / Aromânul Branislav Stefanoski din Macedonia, autorul lucrării “Din arhivele Daciei”; pe acelea apare că numele Geţilor era de “Rumuni” patronaţi de Zeul Arimin/os, Țara le era “Sacra Geţia” împărţită în “isprăvnicii” numite “sind”, cu localităţi întărite “dabe” şi detaşamente militare ştiute ca “polcuri” (armata fiind “armosa”) iar din secolul IV î.C. aveau capitala la Heracleea / Enisala 44,52 lat. N, 28,49 long. E, judeţul Tulcea, la N de Argamo / Orgame - dominând Lacurile Razim / Razelm şi Babadag - etc.
În secolul VI î.C., fiu al unei nobile Cariane măritate în Sardis - cetate la poalele Muntelui Tmolus, la confluența Râului aurifer Pactolus cu Râul Hermos / Gediz - Cresus / Kressos, însemnând “Auritul”, a fost primul din lume care a emis monede de aur, însă și ultimul rege al Lydiei independente (Aryenis - sora lui - s-a măritat în 585 î.C. cu împăratul Astyages al Mediei); în prima sa carte, istoricul Herodot din Caria - Țara Gherghiților - a consemnat cum au murit tragic (nu de bătrânețe) 3 prinți Gherga din vecinătatea Nordică a Regatului Cariei, anume 1 prinț, nepot Carian, fiu al regelui Cresus din Lydia și 2 prinți Gordiani din Frigia, cu traducerea în Moldova secolului XVII astfel:
“34. Dormind Crisos, îi veni un vis carile îi adiverea lui cât va să pată fecioru lui. Pentru că Crisos avea 2 feciori: unul era stricat, căci era surdo-mut, iară celălalt era foarte ales și-l chema Atis. Deci, pre acesta, pre Atis, arăta visul cum îl va lovi o suliță de fier și-l va omorî. Iară el, sculându-să și socotindu-și lucru, să spăria pentru vis și îndată îl însură. Și, fiind obișnuit a fi conducător preste oști, când încălecă nu-l mai lăsă să mai margă, și sulițăle, și alte câte trebuiau oaminilor la război, toate le-a scos, pentru ca să nu cază asupra lui.
35. Și fiind asupra nuntei feciorul lui, sosi un om la Crisos, fiind lovit de o mare nenorocire - cu mâinile pângărite de sânge - din neam Frigan, din ruda împărătească. Deci, mergând la casa lui Crisos, după obiceiurile lor, să ruga lui Crisos să-l curățască. Și Crisos l-a curățit, după cum le iaste obiceiul, aproape ca la noi, Grecii. Și, curățindu-l, îl întrebă Crisos: ‘Omule, de unde ești, din ce neam și pre cine ai ucis, bărbat au fimei?’ Iară el răspunsă: ‘O împărate, eu sunt al lui Gordie a lui Mid fecioru și numile mieu iaste Adristos; am ucis pe un frate al mieu fără de nici o voe și așă m-a gonit tată-mieu și m-a lipsit și de toate unealtile mele’. Iar Crisos i-a răspuns: ‘Tu ești nepot al omenilor miei priateni și iarăși la priateni ai nimerit, unde de nici un lucru nu vei fi lipsit rămâind lângă noi. Iară primejdia această suferindu-o pre lesni, de mult folos îți va fi’.
36. Acesta acolo lăcue, lângă Crisos. În vremea aceea se tâmplă de se ivi un gligan foarte mare la Muntile Olimbului, carile - ieșind din munte - strica bucatile Mysilor. Și de multe ori merseră Mysii asupra lui; ce tot pățeau mult rău denspre dânsul iar lui nu-i strica nimică. Iar mai apoi mearseră la împăratul soli de la Mysi zicând: ‘O împărate, un gligan mare s-a ivit în țara noastră, carile ne strică lucrurile, și de multe ori ne-am strâns și nu-l putem strica. Acum te rugăm să ne trimiți pre feciorul tău, voinici aleși și câni vânători, pentru ca să-l putem prinde’. Ei așă să rugă. Iară Crisos, pomenind cuvintile visului, zisă: ‘Pentru feciorul mieu nici să mai pomeniți, pentru că nu-l voi trimite, căci l-am însurat de curând și acea grijă poartă. Iar pentru voinici și câni, voi da poronci să nevoiască să-l prinză’.
37. Acestea le răspunsă și așă să dusără Mysii. Iar feciorul lui Crisos, auzind cuvintile lor ce-au zis și cum le-a răspuns că nu-l va trimite, îi zisă așa: ‘Părintile mieu, ce era mai de folos și mai de cinste la noi, acestea sunt alesă: a merge la oaste și la vânat iar acum m-ai închis denspre amândouă; să nu mai iesu, nici văzând o blăstămăție la mine, nici vreo nevrere a mea. Dară amu cu ce ochi voi eși eu la oraș și prin cetate? În ce chip mă voi arăta orășanilor noștri și cătră fimeea mea cea tânără și ea la ce bărbat va gândi că lăcuiaște? Amu dar au tu mă lasă să mărg la vânat, au mă învață cu cuvântul pentru ce nu mă lași, fiind lucrul acesta mie mai de folos’.
38. Iară Crisos așă răspunsă: ‘Fiul mieu, nice vro frică cunoscu la tine, nici alt lucru necuvincios n-am cunoscut la tini, ce numai o vedere de vis, arătându-mi-să în somn, me-a arătat cum puțin vei să trăești, pentru că de o suliță de fier vei fi pierit. Și pentru vederea aceasta am sârguit și cu nunta aceasta să nu te trimit la trebi, având strajă că doară te-aș putea scoate, între viața mea: pentru că numai pre tine am fecioru, pentru că celălalt fiind surdo-mut îl socotesc ca și când nu l-aș avea’.
39. Iară răspunsă feciorul: ‘Părintele mieu, iertat să fii pentru paza aceasta ce ai pentru mini, văzând vedenie. Iar ce nu cunoști din vis eu trebue să-ți spui. Zici singur cum visul a arătat cum de o suliță voi pieri; dară la gligan ce mâini sunt, sau ce suliță ca să mă omoară pre mini? Că de ț-ar fi zis visul să pier de vreun dinte sau altceva, ar fi să mă străjuiești și mai tare. Iară amu, de vreme ce zici de suliță, războiu nu avem cu oamenii să mă tem de suliță, ce numai ce mă lasă’.
40. Răspunsă Crisos: ‘O fiule, pre o parte mă și biruești pentru vis; deci iată că, fiind biruit, te slobod să mergi la vânat’.
41. Și zicând aceste cuvinte, Crisos a chemat pe Adristos cel curățit de moarte și zisă așa: ‘Adriste, eu pre tine, fiind căzut într-o primejdie, te-am curățit fără dojană și - la casa mea - dându-ți toată cheltuiala, te-am țânut. Amu dar, de vremi ce ț-am făcut eu ție bini, să răscumperi și tu cu bini: mărgând fiul mieu la vânat, te trimi socotitoru fiului mieu, pentru ca să nu vă lovască undeva niscaiva tâlhari pe drum, și încă și ție să cuvine a mergi unde să ți să ivască lucrurile, pentru că din părinți iaste ție dat acest lucru și încă de la tini vitejie iaste’.
42. Iară Adristos răspunsă: ‘O împărate, într-alt chip la această ispită nu m-aș duce, pentru că omul, căzând într-atâta primejdie, nu să cuvine a întra între camarazi ce sunt norociți foarte. Nici nu-mi doresc astfel de petreceri, că de multe mă oprescu. Iar amu, de vreme ce mă îndemni și trebue a-ți face pre voe, pentru să cuvini a răsplăti, sunt gata a face aceasta și pre fiu încă să-l păzescu, cât făr-de nici o patimă să să întoarcă’.
43. Întru acest chip răspunzând lui Crisos, aceștia să gătiră și purceseră cu voinici aleși și cu dulăi și - mergând la Muntile Olimbului - cerca gliganul și aflându-l, da într-însu cu sulițele iar priatenul cel curățit de moarte, pre nume Adristos, dând cu o suliță să lovască gliganul, greși pre gligan și lovi pre fiul lui Crisos, de muri. Acesta, lovit de suliță, înplu visul ce văzusă Crisos. Și alergă oarecini la Crisos, povestindu-i moartea ficiorului său, mergând la Sardis, cum s-a bătut cu gliganul.
44. Iară Crisos, măcar că pentru moartea lui era îndurerat iar mai mult pentru că de la cela ce el îl curățisă de moarte, acela îi omorî ficiorul. Și, având multă jale, să mărturisi pe Zeus Purificatorul pentru câte păți de oaspe și tot jăluia, pentru că dintru oaspe i se tâmplă primejdia, de vreme ce întru casăle lui a hrănit pe ucigaș și pentru paznic să fie el, i-a fost mai nepriaten.
45. După aceasta, sosiră și Lidienii, aducând trupul mortului, și din-apoi vinea ocigașul. Și stătu înaintea mortului, întinzând mâinule la Crisos, să-i facă ce-i va fi voe, zicând să-l giunghe asupra mortului, zicând primejdie ce-a făcut mai nainte și - pre lângă aceea - iarăși pre cel ce-l curăți, îl omorî, deci ce iaste mai mult bună viața? Iară Crisos, auzind aceste cuvinte, i se făcu milă de Adristos, măcar că să afla întru atâta jale, și zisă cătră dânsul: ‘Iată priateni că de la tini luai toată plata, de vreme ce tu singur te giudeci la moarte și cum ești tu pricina răului, ce numai cât fără de voe ai făcut. Ce poate să fie mâna divină carile îmi arăta demult mie ce iaste să fie’. Și așa Crisos își îngropă pre ficiorul său iar Adristos, fecior lui Gordie a lui Mid, acestași fiind ucigaș frățâni-său și ucigaș celui ce-l curățisă, după ce să potoliră toți oamenii, socotind cum iaste cu multe primejdii decât toți, așa să giunghie singur pre sine asupra mortului.
46. Iară Crisos, preste 2 ani, tot avia jale mare pentru ficiorul său”.
În secolul VI î.C., tragica moarte a prințului Agathon din Frigia a survenit când prinții Gordiani s-au certat pentru o prepeliță iar tragica moarte în Mysia a prințului Atys din Lydia a survenit când l-a nimerit lancea azvârlită spre mistreț, ambele victime decedând de mâna aceluiași dezmoștenit Adrastos (prinț Ghergan - aprig vânător - care după cele 2 accidente în care a fost implicat s-a sinucis).
Dr. Ernest Oberlander Târnoveanu - directorul “Muzeului Naţional de Istorie” al României - în “Aurul şi argintul antic al României” din 2013 a scris: “Criton a transmis că Romanii au capturat din Dacia 161250 kg de aur şi 322500 kg de argint. Istoricii moderni s-au concentrat asupra provenienţei bunurilor din metale preţioase aflate în tezaurul regal dacic ce a căzut în mâna romanilor, socotind că acela a fost acumulat vreme de circa 2 secole din exploatări miniere şi comerţ; în realitate, prezenţa unor reprezentări foarte clare de forme de vase greceşti tipice pentru perioada secolelor V-IV î.C. redate în scena ‘prăzii dacice’ de pe Columna lui Traian dovedeşte faptul că acumularea tezaurului regal al lui Decebal a început mult mai devreme. Cea mai faimoasă zonă producătoare de aur a vechiului spaţiu dacic din toate timpurile a reprezentat-o, fără îndoială, cea a zonei ‘Poligonului de aur’ a Munţilor Metaliferi / Carpaţii Apuseni, având în centru Roşia Montană. Depozite aurifere primare se găseau şi în Banatul meridional, în jurul localităţilor Anina, Bocşa, Borlova, Bolvaşniţa, Moldova Nouă, Oraviţa, Sicheviţa şi Turnu Ruieni din judeţul Caraş-Severin”.
Împăratul Iulian “Apostatul” 361-363 a scris că împăratul bizantin Constantin II 337-340 (fiul împăratului bizantin Constantin “cel Mare”) “învingând cu armele pe Geţi, ne-a făcut rost de o pace trainică”: și pentru el - contemporan acelora - era egalitate între Geţi şi Goţi (în acelaşi secol, Anonymus Valesianus a notat “ca urmare a operaţiunilor militare conduse de cezarul Constantin, aproape 100 de mii de oameni au murit de frig şi de foame; atunci el a primit şi ostatici, printre care şi pe fiul regelui Aoricus / Ariaricus - înfrânt în luptele de atunci - şi a încheiat pacea în acele condiţii” (în schimb Geţii / Goţii primind alimente şi subsidii băneşti). În mileniul I î.C., Barboşi / Gherghina a fost mare târg - adevărată placă turnantă a comerţului - pentru Geţi şi Grecii vechi. Gherghina, la vărsarea Râului Gheraş / Gerasus, adică a Siriatului / Siretului în Dunăre - Râu ce izvorăşte din Carpaţii Păduroşi / azi în Ucraina - era pe atunci în relaţii cu colonia Dobrogeană Istros / Histria a Miletului, reprezentând un loc ideal de refugiu pentru Anatolieni datorită amplasamentului pe partea cealaltă a marelui Fluviu European, regiunea sa fiind dens populată, datele arheologice indicând pentru acele timpuri o densitate de locuire semnificativă acolo, cu peste 5 locuitori / kmp; apoi, aşezarea Gherghina chiar dacă n-a mai fost utilă militar de la sfârşitul secolului IV, a rămas locuită parţial până în secolul X, ca port al Ţării Rumânilor ce exista din secolul IX de-a lungul Dunării în Bălţile şi Delta Fluviului (e de remarcat că - de exemplu - în secolul XIV, la formarea Moldovei, zona avea 1 om / kmp, adică o densitate mai redusă de 5 ori). Galaţiul, aflat în extremitatea Sudică a Moldovei, în timpul stăpânirii Romane depindea de Gherghina, ce pentru apărare avea un castru iar etimologia sa - înţelesul fiind o combinaţie dintre Grecul pentru “invadator” şi apoi otomanul pentru “fortăreaţă” / otomanii îşi denumeau şi corturile militare drept “Cherga” - îi provine de la Galii Anatolieni care au lăsat nume ca Galatia peste Frigienii din V CapaDochiei / capitala Galatiei a fost Ankara, acum capitala Turciei, Galata în Istanbul / Tracia (al cărei prim pod peste Cornul de Aur a fost făcut de otomani conform proiectului lui Leonardo da Vinci), Man-Galia 43,49 lat. N, 28,35 long. E în Dobrogea (iniţial Kerbos / Cerbatis, întemeiată conform Tradiţiei de Hercule şi conform lui Mela 2:2 - primul geograf Roman - de Milesieni, numită apoi de coloniştii din Heracleia Pontului drept Callatis), Galiţia lângă Bucovina, Galia în Franţa, Galicia Iberică, etc.
 |
| Dioceza Dacia avea în secolul IV Goții în N, Tracii în E, Macedonii în S și Italienii în V |
 |
Lumea lui Mela
|
În secolul VI, cronicarul Jordan / Iordanes - care de asemenea, pe vremea lui, nu se complexa în a egala Geţii cu Goţii - a consemnat despre Goţi că pe atunci aveau dinastia regală veche de 2 milenii: “Cea dintâi îndeletnicire a lor, înaintea altor neamuri vecine, a fost aceea de a întinde arcul: întindeţi arcuri Armeneşti cu coarde Gete; înainte la ei se cântau faptele strămoşilor în cântece însoţite de ghitară. Ştim precis că s-au luptat cu bărbaţii Amazoanelor, în jurul mlaştinilor din N Mării Negre” (după cum a lăsat scris Latin “Armeniosque arcus Geticis intendite neruis” în secolul I - cu jumătate de mileniu înainte de Jordan / Iordanes - poetul Roman Lucan din îndepărtata Cor-dova = Cordoba / Andalusia, căci se ştia de legăturile Armeno-Gete până acolo, încă dinaintea războaielor Romanilor de cucerire a lor, autorul Roman mai notând în “Farsalia” 3:95 şi că “Geţii erau amestecaţi cu Dacii”). La “Centrul de Manuscrise” din capitala Mongoliei există un consistent manuscris încă netradus, în care sunt pe larg date despre Dacii secolului VI, așa cum a afirmat în anul 2000 academicianul Ioan Borşevici din Basarabia: aşadar, ceea ce a scris Jordan / Iordanes poate fi coroborat cu elemente contemporane lui (atunci când acel tezaur documentar din centrul Asiei va fi valorificat). Despre Gotul Jordan / Iordanes, contemporan cu Goții, care a realizat istoria Goților pentru șefii Goți, s-au găsit unii în Epoca Modernă să afirme că de fapt cronicarul nu știa pe atunci ce sorginte are neamul său, ci - după o perioadă de un mileniu și jumătate - știu ei mai bine (chipurile fiind altfel istoria, susținând că Goții au existat dar n-au avut de-a face cu Geții, ci brusc Goții apărând dar și dispărând în mileniul I din motive năstrușnice, croite bizar de dânșii în Epoca Modernă, argumentele fiind îndeosebi din interese politice actuale); despre Geții / Gesii din NE Anatoliei (a zonei Pontus, a Armeniei și a Georgiei / Kolkis) n-a scris doar Iordanes / care a activat în Dobrogea și în Tracia la Constantinopole, ci cu jumătate de mileniu înainte poetul Roman Valerius Flaccus - contemporan cu poetul Roman Marcus Lucan/us - ori anterior au consemnat Tăblițele Hitiților din Turcia și Geților de la Genucla, respectiv Sinaia din România: așadar mai multe surse, diverse - de-a lungul a peste 2 milenii - i-au conectat pe cei din Carpați cu cei din Caucaz, emanciparea celor din NE Anatolic producându-se la mijlocul mileniului II î.C, după încetarea dominației Hyksoşă în N Egiptului (ceea ce a dus la retragerea foștilor cârmuitori până în Nordul Caucazic iar Aheii au migrat din N Egiptului în S Balcanic). Germanus / Gherman - fratele marelui împărat bizantin Iustinian / din Dioceza Dacia - era însurat cu o nepoată a regelui Got Teodoric “cel Mare” iar Iordanes a lucrat pentru acea pereche princiară (notând Latin cele ştiute la timpul său, Iordanes care aparţinea nobilei ramuri Amale OstroGote a scris despre originea Hunilor că aceia s-au însoţit cu vrăjitoare Gote pe teritoriul de azi al Ucrainei, devenind foarte de temut în Europa / de altfel, anterior lui şi episcopul Ennodius din Galia a scris - în “Panegiricul lui Teodoric cel Mare” - despre “Forţa Getică”). Cercetători autohtoni din alte Țări decât România au enunțat demult esența despre Goți, ca Geți / strămoșii lor. De exemplu, episcopul Gascon (adică din Ţara Bascilor) Rodrigo Jimenez 1170-1247 a scris că în genealogia Iberilor foarte importanţi au fost Don Zalmoxen, Don Buruista, Don Diceneo, ş.a.: aceia reproduceau ceea ce Geţii aveau ca Zalmoxe, Burebista, Deceneu, ş.a. Savantul Luigi Bossi 1758-1835 din Milano (care a vizitat Românii din N Dunării) a enunţat în 1820: “Afirm că Italienii, Francezii, Spaniolii şi Englezii sunt toţi descendenţi ai Goţilor, descendenţi ai Geţilor; un singur popor au fost Geții și Goții”. De altfel, savantul Englez Robert Sheringham 1602-1678 a susţinut că strămoşii Englezilor au fost Geţi şi a scris în 1670: “Despre vitejia, puterea şi victoriile Geţilor nu este nevoie să înşirăm multe vorbe: e bine cunoscut, de la toţi erudiţii, că Geţii au fost cei care au supus aproape întreaga lume. Despre acest adevăr depune mărturie Iustin din Asia, după Trog Pompei: ‘De 3 ori au dobândit stăpânirea Asiei şi ei înşişi au rămas continuu fie neatinşi, fie neînvinşi de vreo putere străină. Pe Cyrus l-au nimicit cu întreaga lui armată, pe Darius l-au gonit din Sciţia prin fugă ruşinoasă, pe Sopyrion, general al lui Alexandru cel Mare, l-au făcut să dispară în acelaşi fel, cu toată oastea sa; tot ei au întemeiat Imperiile Bactrian şi Part. Neam de oameni rezistenţi la eforturi şi războaie, forţa corpurilor lor era uimitoare; nu făceau nimic de care s-ar fi temut să piardă iar victorioşi, nu doreau cu înfocare nimic, în afara gloriei”. (Istoricul Orosius a scris în “Istoria 1:16 din secolul V: “Geţii aceia care mai sunt numiți şi acum Goţi, de care Alexandru a grăit că trebuie să te fereşti, Pirrus s-a înfricoşat, ba chiar şi Cezar i-a ocolit”). În secolul VII, episcopul Got Isidor din Sevilla a scris în “Istoria Goților”: “Cu certitudine Goții sunt o națiune foarte veche. Mai simplu ca Gog și Magog, ei au fost numiți Geți. Interpretarea denumirii ar fi de ‘protectori’ / ‘puternici’; într-adevăr, nu a existat altă națiune în lume care să hărțuiască Romanii așa de tare. Despre acești oameni însuși marele Alexandru a declarat că trebuie evitați iar lui Cezar îi era foarte teamă de ei. Așa de grozavi sunt, încât au ajuns să ocupe chiar Roma, cuceritoarea popoarelor. În prezent, tuturor Europenilor le e frică de ei. Întâi au fot cârmuiți de căpetenii iar apoi de către regi”. Istoricul Italian Carlo Troya 1784-1858 (născut în Napoli) în 1841 a explicat despre lupta din anul 87 de la Tapae / Banat dintre atacatorii Romani şi apărătorii Geto-Daci conduşi de Gezina / Vezina - probabil zis “Vișină” - fratele ori fiul regelui Decebal: “Tacitus a afirmat că nu îndrăznea să arate numărul Romanilor ucişi, a relatat Orosius care ar fi citit aşa ceva în cărţile aceluia, atunci încă existente, azi dispărute. Geţii care s-au distins în acea luptă au fost numiţi Auseni / Aseni - adică eroi, pe care Zalmoxe îi iubea cel mai mult - şi se crede că au plecat în Scandinavia. Printre acei Aseni se găsea Gapt, strămoşul dinastiei regale de mai târziu a Goţilor. În anul 134, Hulmul - fiul lui Gapt - i-a pregătit pe Geto-Daci să se răzbune împotriva Romanilor şi aceia i-au făcut împăratului Hadrian şi urmaşilor multe necazuri”. (Dacă Gapt a fost scris greu lizibil Grec, atunci consoanele Latine “PT” puteau foarte bine fi în original “RG”, ceea ce însemna că Gapt/os a apărut Latin - în aşa formă - în loc de Garg/os).
În “Istoria Getică sau Gotică” din 1844, savantul Italian Carlo Troya a precizat (începând cu Garg/os, notat Gapt/us, respectiv Gapt): “În 117, Gapt - fondatorul Amalilor - a fost cu siguranță un ‘As’ / ‘Semizeu’ care nu s-a supus Romanilor; familia sa era în fruntea Geto-Dacilor liberi. Și familia Balților a fost ilustră printre aceia, însă cea care a dominat peste națiunea liberă Geto-Dacă a fost cea Amală. În 153, împăratul Antoninus - succesorul împăratului Hadrian - a reușit să-i respingă pe Geto-Dacii liberi dincolo de Carpați. Geograful Ptolemeu i-a plasat pe Geți de la Carpați până la Baltica iar în 161 - când Imperiul Roman era cârmuit de împăratul Marc Aureliu / succesorul împăratului Hadrian - Gutonii menționați de el și-au abandonat reședința Baltică și s-au îndreptat spre Dacia Romană, Eusebiu și notând asaltul contra Romanilor dinspre Carpați al acelora, în 164. Conform lui Dio Cassius, în 181 împăratul Roman Commodus a plătit mari sume Geto-Dacilor liberi iar în 211, Tertulian a lăudat creștinarea unor Geto-Daci liberi (printre care misionarii creștini aveau acces mai facil decât printre Geto-Dacii ocupați de Romani); tot atunci, Giulio Capitolino - unul dintre autorii ‘Istoriei Auguste’ - a fost primul care a scris că Micea / tatăl împăratului Maximinus, născut în Tracia, era Got și era foarte iubit de Geți, cu care făcuse comerț, fiind considerat de aceia ca aproape concetățeanul lor: se demonstrează faptul că din Tracia a început să se modifice pronunția numelui Geților, în Goți (și probabil, Geții de peste Dunăre și-au mai păstrat pentru o perioadă numele nealterat). Geții liberi au fost numiți Goți - datorită unei minore schimbări de pronunție - tot așa cum s-a întâmplat cu înșiși Dacii numiți de geograful Strabon Davi / Dai sau după cum Mezii s-au numit Mizi. Geţii lui Decebal au fost strămoşii Goţilor lui Teodoric cel Mare (din neamul Amalilor): OstroGoţii lui Teodoric cel Mare au fost urmaşii Geţilor sau Dacilor lui Decebal”.
Născut de mama Alană în 173 și împărat al Romanilor din 235, Maximinus, înalt de peste 2 metri, a fost primul Barbar care a cârmuit Imperiul Roman, fiind ucis în 238, apoi urmând împărații Gordian, care au oferit plăți anuale Geto-Dacilor liberi - ziși Goți - ceea ce a suscitat gelozia Carpilor, ei devastând Tracia în 242, ajutați și de Pileatul Argunto / Argaito, comandant Got (în 238 - când primul împărat Gordion al Romanilor și-a început domnia - Goții împreună cu Carpii au năvălit în Moesia / ei au trecut în S Dunării); de altfel, în 251 la confruntarea cu Romanii de la Razgrad 43,32 lat. N, 26,31 long. E / Bulgaria, Goții au reușit să-l ucidă pe Gaius Decius, fapt rămas în istorie ca al primului împărat Roman mort în luptă cu Barbarii. În plus, sunt de observat migrările cu timpul, începând cu a strămoşilor Guţilor, a celor din Hyrkania / Ghergania Sud Caspică - Mezii din Media - care au ajuns Mizi în Misia Anatoliană, respectiv Misi în Moesia Balcanică, adică la Dunărea inferioară, cu populaţie Antică de Gheţi / Geţi.
În “Arhitectura Gotică” din 1857, acelaşi istoric Italian Carlo Troya a scris: “În secolul VII î.C., Zalmoxe institui un Cenaclu Geto-Dacilor, unde se onora mai mult decât orice demnitatea omului, fondat fiind pe dogma nemuririi sufletului; a apărut astfel dispreţul faţă de viaţă şi speranţa de a se uni cu zeul lor în viaţa de apoi: mureau fericiţi în chinuri atroce, aruncaţi în vârfurile suliţelor (de-atunci înainte şi din acea cauză au fost numiţi ‘Nemuritori’). În aceeaşi perioadă s-au înfăptuit variate caste: prima a fost casta sacerdotală ‘Tarabostes’ sau ‘Zorabos Tercos’, locul de unde ieşeau marii sacerdoţi şi regii; un alt ordin a fost cel al ‘Pii’-lor care, îmbrăcaţi în veşmintele lor candide şi cu armonicele lor cetere (chitare / ghitări), concludeau acordurile publice şi puneau sfârşit războiului. Ei au fondat istoria primitivă a popoarelor Europene, cu facile şi ingenioase dialecte din etimologii ale unor puţine cuvinte; pe atunci, nimeni n-ar fi suspectat că grandoarea lor va fi fost atinsă vreodată de către Romani sau că gloria lui Traian ar fi câştigat după 8 secole o parte - doar o singură parte - a poporului lui Zalmoxe. Hellanicos din Insula Lesbos, Platon, Timeu, Diodor din Insula Sicilia şi alţii au scris despre Geţi şi despre magiile lor. Nici un popor în afară de cel Get - căruia Elenii i-au dat apelativul de Barbar - n-a avut o istorie mai certă decât cea a Geţilor sau Goţilor. Reformele lui Deceneu începură când peste Geţi domnea Burebista, care dădu numele de Pileaţi vechilor Zorabos Tereos, divizându-i astfel pe Geţi: din Pileaţi / Pilofori apăreau regii iar războinicii din Capeluţi / Criniţi, care au durat până în vremea OstroGoţilor din Italia; el scrise pentru Geţi legile numite Belagine care - după cum a atestat Iordanes în ‘Getica’ 11 - s-au păstrat în Italia la OstroGoţi până în secolul VI. În ce alfabet au fost scrise nu ştiu şi nici nu ştiu dacă Geţii au utilizat vreun alfabet folosit înainte de secolul IV în Asia Mică; se ştie doar că episcopul Ulfila în acel secol a redus alfabetul Getic la forma conservată sub numele de alfabetul Ulfian. Asemeni lui, Armenii - pentru a introduce conceptul de patrie - folosiră alfabetul Siriac, până la venirea călugărului Mesrob (mai tânăr, tot din timpul lui Ulfila), când acela a fixat alfabetul Armean actual. În vremea Belaginelor, idiomul ‘Nemuritorilor’ era deja format şi suporta amprenta gramaticii; era perioada când Romanul Ovidiu ajunse în Tomis şi încerca să exagereze comportamentele Barbare ale Geţilor, care ocupau ţinuturile de o parte şi de alta ale marelui fluviu Dunărea. Dar cine avea să-l creadă? Exilatul a scris o cărticică în limba Getă dar dacă vreun mândru Roman - plin de ură pentru acel popor - l-ar fi batjocorit - el ar fi spus că doar l-a dictat (tot ce scrise el era pentru lauda lui Augustus, cu scopul de a obţine întoarcerea la Roma: plin deci de cuvinte frumoase şi emoţionante). Augustus nu a luat în seamă schiţele concepute de Iuliu Cezar şi se mulţumi să desemneze Dunărea drept limită a Imperiului Roman; dar lamentările lui Ovidiu despre continuele treceri ale Dunării de către Geţi demonstrează că acea limită nu era respectată de către ‘Nemuritori’ / ‘Imortali’. Faima lor îl făcu pe Evreul Giuseppe - scribul împăratului Vespasian - să studieze obiceiurile Gete, notând în particular cele ale celibatarilor de care amintise în secolul II î.C. şi Posidoniu, locuitori ai Pontului Euxin care fură asemănaţi cu Esenii / Esenienii (grup de origine incertă, de lângă Marea Moartă). Din acea cauză, originile şi anumite obiceiuri orientale ale Geţilor nu puteau rămâne indiferente nimănui. Giuseppe le dădu numele de ‘Polistai’ iar imediat după el Dio Chrysostom lăudă cântecele ‘Pii’-lor. Se ştie că Geţii locuiră în oraşe murale, care aveau câte un colegiu sacerdotal al ‘Pii’-lor; din comanda lui Deceneu se edificară peste tot mici capele în onoarea eroilor”.
“În SamoGiţia şi Lituania - cucerite de către Ermanaric, progenitorul lui Teodoric cel Mare - rămaseră până în secolul XIV relicve în manieră deceneică ale cultului micilor Numi, precum şi amintirea Pontificatului Get: în Lituania, Zeul Pământului încă se numea Zamelusk / Ziameluski iar în Estonia - subjugată de către Geţi / Goţi după moartea lui Ermanaric - un castel se salvă cu ajutorul sunetului harpei unui preot creştin, ceea ce ne duce cu gândul la faimoasele chitare / cetere Getice. Căpeteniile Romane ştiau că traversând Dunărea era nevoie de mult noroc pentru a se întoarce nevătămaţi. După înfrângerea din anul 87 - când legiunile Romane au fost distruse de regele Decebal - imensa masă de prizonieri servi ca forţă brută pentru a ridica fortăreţe; Sarmisegetusa deveni sediul principal al Regatului Get. Imaginile Palatului Regal şi a fortăreţelor, precum şi modificarea cursului Râului Sargeţia - pentru a ascunde bogăţiile Getice - se văd şi astăzi sculptate pe Columna lui Traian, cel mai nobil monument ridicat de Romani pentru celebrarea gloriei învingătorului Daco-Geţilor. Traian spălă deci ruşinea Imperiului Roman şi aboli tributul impus pe vremea împăratului Domiţian; obţinu acestea după 2 războaie dintre cele mai dificile şi înspăimântătoare, pe care le găsim înregistrate în Analele Romane. Cât de mare i-a fost gloria împăratului care îl supuse pe Decebal şi îi cuceri o treime din vastul Regat! Columna Traiană - care mai există şi astăzi - este mărturia arhitecturii de excelenţă a Geţilor / Goţilor regelui Decebal. La Tacit se poate citi clar cât de diferiţi erau Germanii de Geto-Daci, atât prin teocraţie, prin puterea regelui, prin ordinele sacerdotale şi aristocratice, prin sacrificii şi auspicii, prin disciplinele literare introduse de Deceneu, prin condiţiile mobile ale agriculturii, ale continuelor mişcări de teren dar cel mai mult prin calitatea arhitecturii, acolo unde - în Germania - încă nu se cunoşteau oraşele şi nu se construiau bordeie unele lângă altele, ci cu ample spaţii între ele (fie datorită fricii de incendii, fie din cauza ignorării artei în edificare); Germanii nu foloseau varul sau ţigla şi nelegiuit era gândul de a ridica statui sau de a fabrica temple divinităţilor, încarcerându-le între ziduri: ştiu că unora le poate părea hilar conceptul că Germanii nu obişnuiau să ridice temple sau alte simulacre zeităţilor, dar nu vreau altceva decât să notez marea diversitate dintre Germani şi ‘Imortali’ / ‘Nemuritori’ (care aveau amprenta lui Zalmoxis şi mai ales a lui Deceneu), precum şi lipsa totală a unei arhitecturi în Germania. Pe de altă parte, e adevărat însă că nimeni niciodată şi în toată istoria, nu i-a mai lăudat pe Germani, aşa cum a făcut-o Tacit! Doar de aici se vede ce asemănări existau între aşezările periferice din sălbăticia Germaniei şi nobila Sarmizegetusa a lui Decebal, fără a mai vorbi despre celelalte oraşe Dace figurate pe Columna Traiană şi mai ales de locul în care se ascunse chiar sora regelui Decebal. Cam aşa erau Germanii în timpul lui Tacit. Dacă ar fi să considerăm ca adevărat faptul că cele 2 triburi au venit împreună în aceeaşi zi, plecând împreună din Persia / Iran, atunci ar fi nu mai puţin adevărat că ele s-au separat, înstrăinându-se reciproc şi trăind în acel mod multe secole, până la Deceneu; nu fac parte din această gândire acele părţi ale Germaniei care au fost cucerite de împăratul Burebista şi nici urmaşii care primiră natura Gotică, învăţând idiomul numit Ulfian, ce se contopi cu idiomurile Germaniei primitive, durând până în zilele noastre. Dintre toate popoarele Barbare, ‘Nemuritorii’ ar fi trebuit să fie primii convertiţi ai creştinismului (şi aşa a şi fost), atunci când apăru Evanghelia; în 211, Tertulian vorbea despre Daci şi despre Buna Vestire. Geţii sau Goţii necuceriţi de Romani - Dacii liberi - nu întrerupseră practicarea arhitecturii lor, fiind obligaţi de cult să ridice capele pentru onorarea lui Zalmoxe şi a Eroilor. Aurelian - unul dintre împăraţii cei mai valoroşi ai Romanilor - a înţeles câte pericole ameninţau dinspre partea popoarelor Gotice din Dacia liberă / Goţia şi printre măsurile luate au fost ridicarea unui zid împrejurul Romei (‘Muralia Romana’) şi abandonarea Daciei cucerite de Traian. În zilele împăratului Constantin cel Mare, s-au petrecut 2 evenimente importante: primul a fost acela că mulţi Goţi erau primiţi ca ‘Federaţi’ iar celălalt a fost că o mare parte din Geţii / Goţii Zalmoxieni s-au convertit la creştinism. Episcopul Epifanie - care trăi în perioada aceea - lăsă posterităţii ştiri despre Mănăstirile Maicilor edificate de către noii convertiţi Goţi. Oare se mai poate pune în dubiu că după convertirea Goţilor în Goţia - Dacia de peste Dunăre - nu a mai supravieţuit arhitectura Gotică? Mănăstirile Maicilor nu erau din lemn, ci din piatră: cum din piatră fură Cenaclul lui Zalmoxe, oraşele Uditisana şi Elis, templele lui Deceneu, sediul regal de la Sarmisegetusa şi zidurile Dacice înfăţişate de Columna lui Traian. Dacia posedată de Romani până în 275 se îmbogăţi de monumente de artă Greacă sau Latină dar Mănăstirile Maicilor nu imitară nici un monument din păgânele oraşe Mediterane. Este cunoscut cât de mult schimbă noua religie creştină obiceiurile şi cum dispărură magiile ori Pontificatul stabilit de Zalmoxis şi Deceneu. Victoriile Geţilor / Goţilor asupra Romanilor, cele dinaintea campaniilor împăratului Traian - şi în special cea asupra generalului Cornelius Fuscus în anul 87 la Tapae / în Banat - le-a adus numele de ‘Asi’ sau ‘Semizei’; printre acei ‘Asi’ / Semizei s-a regăsit Balto din care şi-a tras originea Alaric, care în 410 a stăpânit Roma iar din Gapt a descins după 17 generaţii Teodoric cel Mare (strănepoţii lui Balto au condus ViziGoţii iar strănepoţii lui Gapt au condus OstroGoţii): 2 mari familii găsite în Dacia după moartea regelui Decebal şi triumful împăratului Traian. Strănepotul lui Gapt, care se numea Amal, dădu numele descendenţilor săi: Amali; astfel, Asii / Semizeii Amali, precum şi Semizeii Balţi, după ce pierdură Sarmisegetusa, din anul 107 s-au retras în celelalte două treimi necucerite ale Regatului Daciei, pe crestele Carpaţilor până dincolo de Prut - Gerasius / Geraso - de unde începură acel aspru şi continuu război contra Romanilor, ce îl constrânse într-un final pe împăratul Aurelian să abandoneze ceea ce a cucerit împăratul Traian şi să se mulţumească după 275 doar cu zona din Sudul Dunării. Regele Amal a domnit la jumătatea secolului III - în timpul lui Regalian, peste Goți / adică peste Geții liberi - iar apoi, în secolul următor, regele Greuthung Ermanaric / Ermana-ric a obţinut noi cuceriri, până și peste Germanii Orientali (a murit în 376, când au năvălit Hunii); chiar dacă din zilele împăratului Constantin cel Mare o mare parte din Geţii / Goţii Zalmoxieni s-au creştinat, Ermanaric a fost fidel dogmelor Zalmoxiene - care din timpul regelui Deceneu erau ştiute până şi în Egipt - şi a format în Europa un vast Imperiu, întins de la Prut şi Carpaţi până la Marea Baltică (Iordanes în ‘Getica’ 116 l-a asemănat cu cel din Asia al împăratului Alexandru cel Mare): succesorii lui lărgiră atât de mult graniţele, încât atinseră Estonia, Estul şi Sudul Balticii şi cuceriră Scandinavia”.
“Goţii creştinaţi n-au abandonat însă organizarea Getă pe caste: din Ordinul ‘Pileaţilor’ - adică al aristocraţilor - se alegeau capii numiţi ‘judecători’ (mai mult de Goţii Amali decât de Goţii Balţi). Discipolii Selina şi Sigresariu ai episcopului Ulfila n-au devenit numai conducătorii ViziGoţilor spre Galia, ci şi îndrumători şi maeştri, traducători ai Sfintelor Scripturi în alfabetul Gulfian (după cum l-a notat Sf. Eusebiu pe episcopul W/Ulfila: Gulfila). Când au năvălit Hunii, Goţii au cerut permisiunea trecerii Dunării în S; după cum a scris Eunapiu, maicile și călugării din Ordinul Diaconilor au făcut-o în magnifice căruţe iar ceilalţi erau îmbrăcaţi în splendide tunici de in şi încărcaţi de covoare preţioase, traversând fluviul Dunărea într-un lux nemaivăzut, femeile şi copiii fiind împodobiţi ca şi cum n-ar fi cunoscut războiul vreodată. E cunoscut faptul că episcopul G/Ulfila i-a convertit arianismului pentru a obţine beneficii de la împăratul arian al Bizanţului. Împăratul Honoriu însă îi trimise în Galia meridională cu un nou nume, care fusese deja stabilit de Constantin cel Mare: ‘Federaţi’ (autointitulându-se acolo - începând cu regiunea Burgundă - ca ‘Gentili’ / fiind de observat că în secolul împăratului Attila ghitarele / ceterele Pii-lor dispărură, însă apărură în Galia Gotică primii trubaduri); ulterior, ei au devenit stăpânii Spaniei. De atunci, nimeni nu mai poate spune că ei au pătruns în Galia şi Spania în calitate de Barbari lipsiţi de ştiinţă, de alfabet sau de arhitectură; aşadar, mă întreb care să fi fost acea arhitectură dusă de ViziGoţi în Galia Meridională şi Spania? Acea arhitectură în timp a suferit multe modificări, dacă de gândim numai la arcurile acute, numite ulterior ‘ogive’. Aşa cum am afirmat despre alfabetul Getic din timpul lui Ovidiu, mi-e necunoscută și arhitectura de peste Dunăre în mileniul anterior, însă ştiu că a existat şi n-a fost Greacă sau Romană, ci militară, religioasă şi civilă: arhitectura Gotică. Meritul de a conserva integre memoriile arhitecturii Gotice Trans-Danubiene trebuie acordat indubitabil ViziGoților din Galia Meridională și Spania: Alaric ‘Victoriosul’ le-a pus cel mai bine în lumină în Palatul Regal din Toulouse iar provincia a purtat numele de Galia Gotică până în secolul XII. Atunci când Clovis (creștinat în 496, care l-a ucis pe Alaric ‘Victoriosul’ în 507) și regii Franței - succesorii săi - voiră să ridice construcții, o făcură după arta ViziGotă; după moartea lui Alaric ‘Victoriosul’, reședința regală ViziGotă fu mutată în Spania: obiceiurile patriei Trans-Danubiene n-au fost uitate iar în Toledo s-au ținut faimoasele concilii (dintre care, al patrulea - în 633 - fu prezidat de către Sf. Isidor din Sevilla, pentru reafirmarea autorității liturghiei Gotice). În 875, călugărul Ulmar din Arras / Franța dădu numele de ‘Geți’ Normanzilor, nume care de fapt le aparținea; de pildă, în 912 ducele Rollo al Normandiei (după cum a rămas consemnat în ‘Istoria Normanzilor’ din 1619) a fost un ‘Dacigena’ - adică din Dacia - și vorbea limba Dacă: el descindea dintr-un rege care avu odată în posesie atât Regatul Alaniei, cât și al Daciei (în 941 și Hermann - ducele Saxonilor - vorbea idiomul Dac). Fratele lui Rollo a început în 966 să ridice mănăstirea de pe stânca Saint-Michel iar soția lui Rollo chemă un arhitect din Galia să ridice un turn în Baieux, după care îi tăie capul, pentru a nu mai ridica asemenea construcții mărețe și pentru alții; fiindcă în acel timp mai mulți arhitecți au sfârșit tragic - faptele atroce fiind asemănătoare - i-au făcut pe maeștri să-și ascundă atât practicile, cât și procedurile matematice și să se ascundă în colegiile lor. Popoarele de sânge Daco-Get își mențineau vie limba și o antepuneau Latinei, deși actele publice erau scrise în Latină; de pildă, ViziGoții din Galia Gotică și Spania - deși scriau în Latină - foloseau între ei particularitățile limbii Ulfiene: era și un instrument pentru a nu se face câteodată înțeleși de Romani. (În armata lui Alexandru cel Mare - compusă din multe națiuni - limba sa Makedonă era folosită doar de un număr restrâns; el însuși o folosea în rare ocazii - ca de pildă când a vrut să-l ucidă pe Cleitus ‘cel Negru’ i-a chemat în Makedonă la arme pe ‘Purtătorii Plăcilor’ - Plutarh afirmând că atunci când împăratul o vorbea era semn de mare tulburare interioară). Călugării ‘Culdei’ / ‘Companionii Domnului’ se considerau inventatorii arhitecturii Gotice - mai ales a ogivei / arcului acut, contrapus arcului rotund - ei existând până și în Scoția. Istoria arhitecturii Trans-Danubiene - adusă în Europa Occidentală de către ViziGoți - a fost mult mai veche decât victoria intelectului Latin asupra Francilor și Germanilor. Din 449, Iuții din Danemarca și Norvegia au ajutat cucerirea Angliei; sub numele de Iuți erau cunoscuți pe vremea aceea Goții sau Dacii - ei nu erau de origine Germanică - căci sub conducerea regelui Ermanaric cuceriră S Baltic, inclusiv Peninsula Iutlandă, înainte de a se îndrepta spre Scandinavia. Numele de Dacia s-a impus mai târziu și în provincia Scania din Suedia; la sfârșitul mileniului I, cronicarul Dudo din Saint Quentin - primul istoriograf al Normanzilor - a scris că Zeul Thor în Scandinavia era Zeul Geților / Goților, cu statuia într-un splendid templu aurit din OstroGoția, ce se întindea până la Birka. Dovezi despre natura Zalmoxiană / Deceneică a acelei religii - plecată din Dacia Dunăreană și ajunsă până în Dania / Danemarca și Scandinavia prin reformele patronate de Odin și Thor - s-au regăsit și în scrierile despre Cultul Semizeilor / Eroilor Goți ale cronicarului German Adam din Bremen, în secolul XI. Valhalla a ajuns onorată până și în Saga Islandei. În Anglia, Iuții / Goții se opriră în Insula Tanet și în apropierea orașului Canterbury; ei transmiseră un mare număr de cuvinte Ulfiane idiomului Germanic al Anglo-Saxonilor, de aceea teologul Englez George Hickes în 1703 afirmând că vechea Anglo-Saxonă semăna extraordinar de mult cu Gotica lui Ulfila. În 1457, cuceritorii Venețieni au demolat magnifica Biserică ‘Sf. Ștefan’ din Ravenna știută ca Biserica Gotică (față de dăunarea căreia din 1254 municipalitatea a statuat mare penalizare), ridicată lângă Băile Goților de către Goți în anul 515: arhitectonic era diferită, căci dacă era în stil Roman, ar fi lăsat-o; căderea admirabilului edificiu a fost consemnată cu amărăciune de istoricul local Desiderius Spretus - martor ocular - în cuvinte emoționante. Ogiva - arcul acut - n-a fost singura diferență dintre formele Greco-Romane și cele Gotice: amploarea construcțiilor, elevația zidurilor, turnurile, rozele, etc. erau calități ce le-au separat, Dacii și Goții având o arhitectură specială, deosebită de cea a Grecilor și Romanilor (unii autori au amintit de ‘limbajul Arcan’ al ‘arhitecţilor laici’, pe care Geţii / Goţii l-au folosit multe secole de-a rândul în Europa Nordică / idiom secret transmis de Zalmoxe); cenaclul Trac al lui Zalmoxe şi arhitectura Gotică Trans-Danubiană în 412 au fost transmise în Galia Meridională, de unde se difuzară apoi în toată Europa”.
Atât Norvegia (auto-numită Noreg), cât şi Normandia, erau populate de către “Oamenii Nordului”; acele onomastici au provenit din legăturile lor cu Danii - adică Danezii din Peninsula Iutlanda / atestaţi ca Geto-Daci - al căror nume conectat de străvechiul “danu” pentru “ape” le-a redat profilul de riverani, căci aşa ceva erau: străjerii rutelor acvatice Nordice (la fel cum Valahii / Românii - adică urmaşii Geto-Dacilor de pe Râurile din Bazinul Dunării - au fost străjerii rutelor Sudice).
Raymond Gorges 1876-1943 și-a realizat istoria familiei (documentată din Normandia secolului XI, la Gorges 49,15 lat. N, 1,24 long. V, în anturajul lui William “Cuceritorul”, care a dobândit apoi - după reușita de ocupare și a Angliei - moșii în Dorset, Somerset și Devon), consemnând: “Gorges mereu a fost un nume neobișnuit. În variantele scrise timpurii apărea ca Gorge, Gorgys, Gorgis, spre deosebire de Gorgas, care era un nume diferit (de exemplu, strămoșul generalului American William Gorgas a plecat din Olanda), însă e posibil și ca transcrierile să fi amestecat numele. Toponimul Gorges de pe țărmul Normand a fost de sorginte Celto-Iberă, ‘gorg’ fiind ‘acumulare de apă’ iar ‘gourge’ însemnând ‘sorb’ (gaura prin care apa se scurge gâlgâind); în secolul XI, castelul Gorges supraveghea castelul Meautis - din mlaștina învecinată - de unde atacau Vikingii instalați din secolul precedent (printre care erau nobilii Plessis, știuți ca emigrați de la Marea Neagră după ce Romanii au ajuns acolo): după victoria din 1047 a taberei în care erau nobilii Gorges, fratele Robert al lui William Cuceritorul a împroprietărit familia Gorges cu acea mlaștină și codrii din jur, stăpânite de familie peste jumătate de mileniu, până când cardinalul Richelieu - din rivala familie Plessis - ajuns ‘eminența cenușie’ a impus taxe așa de mari, încât moșia a fost vândută. Cavalerul Ralf / Radolfus de Gorgis a luptat la Hastings în 1066 și a fost regăsit ca martor pe un act din 1082 al Mănăstirii Benedectine Marmoutier, de lângă Tours (care a ajuns foarte bogată, căci a dobândit patronajul asupra creștinilor din Anglia). De-a lungul vremurilor, mulți Gorges au ajunși celebri, ca de exemplu Sir Tristam Gorges 1562-1608 a fost căpitan al viceamiralului flotei Engleze Francis Drake din Devon - zis de rivalii Spanioli ‘El Draque’ = Dragonul / mare corsar - iar Sir Ferdinando Gorges 1565-1647 a fost supranumit ‘Tatăl colonizării Engleze a Americii de Nord’, el fondând în 1622 Maine (cel mai Nordic teritoriu al Noii Anglii / colțul NE al SUA). Armorialul Gorges a fost semnificativul scut argintiu pe care era sorbul azuriu”.
William / Wilhelm “Cuceritorul” Angliei 1028-1087 era descendent direct al Vikingului Rollo - fondatorul Dinastiei Normande - a cărui familie a fost indicată de primii cronicari care au scris despre el ca fiind Grim (versiunea Vikingă a Latinului Gherard, formă uneori echivalată Gherga); de pildă, cercetătorul American Harold Hemenway a arătat că William / Wilhelm “Cuceritorul” se trăgea din Varegii Kievului iar anterior nașterii aceluia, cronicarul Dudo - șeful Bisericii Saint-Quentin 49,50 lat. N, 3,17 long. E / Franța - explicit a notat despre nobilul înaintaș Rollo al cârmuitorilor Normanzilor că provenea (prin Danezi) dintre foștii Daci: de altfel, călugărul Saxon Hugo 1096-1141 de la Mănăstirea Sf. Victor din Paris (citat și de istoricul Danez Jakob Langebek 1710-1775) a susținut că Normanzii erau din Sciția Inferioară, plecați din Dacia. Este de remarcat că şi în prezent cele mai înalte Biserici de lemn din lume sunt în Maramureş / N Român şi Norvegia / N Scandinav (unde sunt numite “Stav-Kirke” și au unele turle străjuite de dragoni = motive pre-creștine Variahe / Varege, regăsite și pe navele Varegilor / Vikingilor sau pe flamurile Gote, Geto-Dacii având steagurile emblematice denumite Latin “Draco” și Grec “Drakon”); pentru cronologia istorică, religioasă, arhitectonică, etc., e de reţinut că Bisericile întâi au apărut în spaţiul Român şi apoi în cel Scandinav - nu invers - Tradiţia ridicării lor având rădăcini Dace, între care mai ales era Tradiția înălţării la Cer (așa cum erau Anticii soli / mesageri sacrificați în suliți de Geto-Daci pentru a-l întâlni pe “Zeul-moș” / Zalmoxe în Cer):
 |
| Goții = Geții liberi |
 |
| După plecarea Romanilor din Britania |
 |
| G/herbul Gorges |
 |
| Biserici de lemn din România şi din Norvegia |
Este de remarcat că în prezent la Mănăstirea din Săpânța 47,58 lat. N, 23,41 long. E / județul Maramureș - autorul fiind în foto - e cea mai înaltă Biserică de lemn din lume (are 78 de metri înălțime). Între România și Norvegia acum încă există cele mai vechi Biserici de lemn din lume - protejate de UNESCO ca parte a patrimoniului mondial, ornamentate Gotic - ca de pildă în Carpații Slovaciei / mai ales în răsăritul regiunii Preșov, în Sudul Galițian al Poloniei “Mici” / regiunea cu capitala Cracovia, ce data din secolul VII, până în Insula Kizhi din centrul Lacului Onega / Karelia (pe străvechea rută dintre Garða / Novgorod și Marea Albă). Este de știut că orașul Viking Birka / Birca 59,20 lat. N, 17,32 long. E - cel mai vechi târg din Suedia - era în legătură comercială cu Garða / Novgorod, prima capitală Rusă, unde în secolul IX primul rege a fost Rurik, în același grup genetic cu Gherga (după cum au demonstrat la începutul mileniului III analizele științifice); la Birka a fost creştinat regele Olof (nume rezonând cu Voloh / Valah) al Va-regilor / Vi-kingilor în 854, de către Benedictinul episcop Ansgar al Hamburgului: “apostolul Nordului”, celebrat ca Sf. Oscar (era din Franţa).
În 1863, cercetătoarea Britanică Charlotte Yonge în “Istoria numelor creștine” a scris: “Asemănarea dintre Dumnezeu și bun - în Engleză ‘God’ și ‘good’ - e foarte izbitoare, deoarece are aceeași rădăcină; rasa celor autonumiți ‘Cei Buni’ - ‘Guți’ în Gotă, ‘Geți’ în Greaca veche - a fost a vecinilor Traciei, de pe Dunăre. Ei au tradus Biblia, ei au cucerit Peninsulele Italică și Iberică și ei au triumfat ca nobilitatea dominantă, deși s-au amestecat cu popoarele pe care le-au condus, anume cu națiunile Românice, rămânând știuți ca sinonimi cu Barbarii iar chiar și acum termeni ca ‘gotic’ ori ‘gotici’ la Italieni și Francezi înseamnă ‘arhaic’ sau ‘grosolani’.” Faptul consemnat în secolul XIX de istoricul Italian Carlo Troya despre aristocraţii “Tarabostes” ai Gheţilor / Geţilor că erau “Zorabos Tercos” merită atenţia Gherga: pe de o parte, literalmente “Zorabos” / “Zora-bos” însemna “Zori luminoşi” (căci “Zora” = “Zori” iar “bos”, conform Dr. Ioan Russu, era de la “bhos” cu înţelesul de “luminos”, atribut existent la Tracii Besi ori la răsăritenii Beseni / Pecenegi); pe de altă parte, “Tercos” / “Terc-os” = “Gherg-os” / Gherga (pentru “pământean”, “Tercos” a fost echivalat cu Grecul “Ghe” ori Latinul “Tereos”, astfel încât “Zorabos-Ghe” / “Zorabos Tereos” - însemnând “Zorii luminoși pământeni” - într-un cuvânt să fie Zorabos-ghe = Zorabostes / Tarabostes ori popular “Zarabi”, fără sufix: în consecință, n-au existat “Zorabostereos” / “Zorabostere”, etc). De altfel, inclusiv la străvechiul Zoroastru / “Zoro-astru” se poate zări înțelesul de “Astrul zorilor” (numele fiind dedicat Soarelui din zori, de la răsărit). Împreună astfel, cuvintele respective “Zorabos Tercos” - pentru “Tarabostes” - aşadar însemnau “Zorii luminoşi Gherga”. Corespunzător istoricilor Nicolae Goştar şi Vasile Lica în 1984, “Tarabostes” se identificau în societatea Daco-Getă ca nobilii purtând căciula tipică - “Frigiană” / Anatoliană - spre deosebire de pletoşii “Capillati” (cei “cu plete”, respectiv cei fără căciuli, cu capetele goale); în societatea Geto-Dacă, aristocraţii / nobilii “Tarabostes” / “Tara-bostes” - adică “străluciții cu tiară” - formau “Sfatul Înţelepţilor” / “Consiliul Regal”: “Adunarea Gherga”. Nobilii / aristocraţii “Tarabostes” / “Zorabos Tercos” - respectiv “Zorii luminoşi Gherga” - erau numiţi şi “Pilleati” (căci şi ei erau pletoşi, însă aveau capul acoperit cu căciuli - “pileus” ajungând denumirea căciulii - pentru a se distinge de restul, care erau “Capilleati” = “Cu plete”, având pletele mai vizibile, deoarece nu purtau căciulile elitelor); “Pilleati” - “Zorabos Tercos” / “Tarabostes” - ştiuţi ca “Zorii luminoşi Gherga” se strângeau în “Consiliul Regal” = “Adunarea Gherga” şi aveau mari puteri (oriental - ca de pildă în Canaan - erau denumiți pe atunci și “pleistoi”, adică pletoșii de pe plaiuri cu “pileus” / cu tiară). Criton - Carianul medic al împăratului Roman Traian - a scris că membrii săi aveau autoritate chiar în faţa regelui, impunându-se pentru a le fi urmat sfatul. Demnităţile superioare ce ţineau de administrarea propriu-zisă a Regatului Geto-Dac erau exercitate de “Tarabostes” / “Zorabos Tercos”, adică de “Zorii luminoşi Gherga”; autoritatea aristocraţilor se baza evident nu numai pe originea nobilă, ci - incontestabil - şi pe o mare putere economică. De altfel, membrii Consiliului Regal - adică ai Adunării Gherga - cârmuiau armata Geto-Dacă, dintre ei fiind aleşi regii şi preoţii (după cum a scris istoricul Anatolian Dio Chrysostomos, contemporan cu ei). Legăturile dintre acei Ghergos / Tercos “căciulari” (după cum a scris Dr. Ioan Russu) şi Anatolia - unde se purta pe larg căciula respectivă iar Gherghis din Troia sau Ghergas din Caria erau aşezăminte foarte populare, din V Anatoliei migrând mulţi în Bazinul Dunării inferioare, începând cu cetatea Gherghina dinaintea Războiului Troian, apoi în Dobrogea la cetatea Orgame în secolul VIII î.C., continuând acolo cu celelalte colonii Cariane / Gherghite, etc. - au fost foarte strânse de-a lungul timpului; în largul coloniilor Gherghite / Cariane de pe litoralul Dobrogei, a fost documentat științific faptul că Gherghiții se strîngeau la sfat pe corăbii, deciziile luate astfel de ei fiind necesare în cazurile situațiilor cele mai serioase. În spațiul stră-Român, acei nobili / aristocraţi pletoşi “Tarabostes” / “Pilleati” - cu căciuli - Tercos / Ghergos (“Zorabos” / “Zori luminoşi”, popular ştiuţi ca “Sf. Cârmuitori” - “Zarabi” / “Za-rabi” - căci “Za” = “Sf.” iar “rabi” = “cârmuitor”) au fost cei întruniţi în Adunările Gherga care au asigurat Consiliile Regale ale dinastiilor cârmuitoare din Bazinul Dunării inferioare în Epoca Fierului şi în Antichitate, cu atestarea în secolele VIII-VI î.C. ca Agatârs Parga, în secolele I î.C. - II ca Geto-Dac Zuraz (Balcanic Đerđa, Latin Gherga), în secolele V-II î.C., intermediare celor 2 perioade menționate, presupunerea fiind că nu şi-au întrerupt atribuţiile, ci au continuat să fie în ajutorul regilor atestaţi care exercitau cârmuirile. Latin prin Tercos s-a fixat denumirea zilei de marţi - a treia / terţa din săptămână, numărătoarea începând cu prima zi, duminica - numele Latin “Martis” fiind cel folosit la nominalizarea zilei de “marţi”: era cea când Consiliul Regal decidea dacă va fi de pildă război - sub patronajul Zeului Marte - Romanii imperiali amplificând viziunea războinică prin declanşarea campaniile militare ale Noului An primăvara, începând cu luna Martie. Dr. Murad Adji a scris în 2004: “Isprăvile inițiale ale Sfântului Gheorghe au fost învăluite de cețurile creștinilor. George a fost un sfânt faimos în Marea Stepă a EurAsiei iar statistic răspândirea numelui său în Vechea Lume a fost odată cu Marile Migrații, căci numele Gheorghe / George - ca și Gregori / Grigore - a fost Barbar. Cum poate fi conectată imaginea unui sfânt cu cea a unui asasin călare? Ce se știe de fapt? În Marea Stepă, Cumanii îl cinsteau ca pe cel mai înalt gardian - străjer sau protector - al lor; lui îi adresau rugăciunile, el era invocat să le împlinească dorințele ori chiar să-i exorcizeze, căci era considerat mediatorul dintre divin și om. În Marea Stepă, George / Gheorghe era cel mai înalt după Tengri. Cumanii nu începeau vreo călătorie marți iar habotnicii lor chiar țineau post în acea zi a săptămânii și nu zâmbeau: marțea era comemorat Sfântul Gheorghe, căci se credea că el a trecut pe Lumea Cealaltă într-o zi de marți. De ce era așa de respectat Nordicul Gheorghe? Mitul luptei sale cu Dragonul e criptic, știut de cei consacrați: la întâlnirea cu Dragonul, Gheorghe nu a pornit lupta, ci și-a pus arma de o parte și i-a vorbit, puterea cuvântului său dovedindu-se mai mare decât orice, căci Dragonul l-a ascultat; așa ceva n-a fost știut în Europa. În cele mai timpurii reprezentări din lume ale lui Gheorghe nu au existat viețuitoare în jurul său, calul și dragonul lipsind. Din Antichitate dragonul pentru Cumanii / Turkii din Marea Stepă era emblema bărbăției - a puterii și a înțelepciunii - iar interpretarea iconografică cu Sfântul Gheorghe călare terminându-și bărbația le simboliza de fapt înfrângerea Medievală; marți era trista zi a dispariției Sfântului George, care a început să fie divers marcată, de către diferite popoare (nu au fost nicicând și niciunde la fel, fiecare națiune avându-și propriul George / Gheorghe): ceremonia fostă Alană / Osetă e eroică, cea islamică - unde George e numit Djirdjisa - e legată de numele Domnului, cea Slavă e ca a gonașului, etc”. În lume, un exemplu aristocratic celebru a fost Pilat din Pont - provenit dintre urmaşii foştilor Ghesi de la litoralul Mării Negre / venerând valurile - guvernatorul pentru Romani al Iudeilor, care a ordonat crucificarea la Ierusalim a lui Iisus: era din tagma “Zorabos Tercos” / “Tarabostes”, cârmuitor în Canaan (prefect peste provincia Imperiului Roman numită Iudeea, care nu includea Galileea ori Decapolis). Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Compus din cuvintele ‘tari’ + ‘mostes’, termenul ‘tarabostes’ = ‘moșii tari’ sau ‘șefii tari’, căci ‘bostes’ avea rădăcina celtă ‘bass’ = ‘șef’; adjectivul ‘tari’ a supraviețuit în limba română pentru ‘puternici’.” (Așadar, pentru “bostes”, pe lângă înțelesul de “luminos”, a mai existat și cel de “cârmuitor”; de altfel, Românii au folosit uneori expresia de “cârmuitor luminos”). În plus, există mai multe opinii ale cercetătorilor preocupaţi de denumirea Ţinutului Almăjului din Banat - reflectând asupra etimologiei - ca derivată de la stăpânirea Antică a lui Hulmul / Almal (“alma” fiind “măr”), fiul lui Gapt / Garg, strămoşul Goţilor, “As” în lupta contra Romanilor de la Bănăţeana Tapae din anul 87, pe când domnea Decebal / ultimul rege al Daciei independente, ai cărui urmaşi au colonizat în Evul Mediu inclusiv Ţinutul Almaş / Amlaş de la poalele Nordice ale Munţilor Şureanu: zonă ce împreună cu Ţinutul Făgăraşului la început ţinea de Banatul Severinului. Atunci când Hunii şi-au stabilit capitala imperială în Banat, împăratul Attila s-a însurat cu Kerka, sora cârmuitorului Zerkon al Banatului: cumnatul Zercon al împăratului Attila era tot din tagma “Zorabos Tercos”, a nobililor Tarabostes.
În 1940, academicianul Popa Lisseanu în “Continuitatea românilor în Dacia” a scris că “barbarii care au trecut pe la noi erau departe de a fi fost așa de fioroși cum i-au prezentat izvoarele istorice de mai târziu. Această nedreaptă judecată asupra oamenilor și asupra evenimentelor se datorește mai ales umaniștilor, mari admiratori ai antichității clasice. Acele exagerări, de o evidență netăgăduită, au fost dezmințite la tot pasul de constatările realităților. În adevăr, nici Attila n-a fost atât de barbar, cum ni-l înfățișează scriitorii de mai târziu, nici viața locuitorilor n-a fost atât de nesuferită cum ne este ea descrisă. Dimpotrivă, grecul de la curtea lui Attila căuta să-l convingă pe Priscus că viața sub barbari era de preferat vieții de sub romani, la care domneau neadreptatea, bunul plac și prigoana fiscului. Căci aci s-a putut dezvolta o comunitate de viață între autohtoni și năvălitorii barbari; hunii au fost singurii barbari care au împiedicat bizantinii să intervină în afacerile de la Nordul Dunării și numai ei au fost aceia care au putut să împiedice dezvoltarea vieții orășenești și să facă viața autohtonilor să se refugieze numai la țară, la agricultură și la păstorit. Descoperirile arheologice făcute în timpul din urmă și ceramica, mai ales a necropolelor, fac dovada coabitării autohtonilor cu năvălitorii”. De origine orientală (după cum a scris în 1695 şi istoricul Francez Nicolas Amelot), căciula caracteristică dogilor Veneţiei / boneta conică - “Corno Ducale”, populara “Corno” după cum a studiat în 1996 şi cercetătorul Italian Pierro Pazzi sau “Zoia” în Dialectul Veneţian - era capişonul / căciula aristocratică a Geto-Dacilor Pileati, moştenită de la nobilii stăpâni Pileati ai Lagunei Veneţiei, prin cârmuitorii Goţi şi urmaşii de acolo, emblematic purtată numai de către doge / cârmuitorul Veneţiei, versiunea Antică fiind denumită Latin “pileus” şi Grec “pilos”:
 |
| Biserică Norvegiană din lemn și Biserica Românească din piatră de la Densuș / Ținutul Hațegului |
Este de remarcat că în Laguna Veneţiană - prin Goţii Medievali - s-a conservat mediul favorit de habitat al Geţilor Antici, tipic în lagunele V Pontice, în Delta şi Bălţile Dunării ori în mlaştinile şi bălţile Sudului Panonic, dintre Banatul de Șes şi Balaton. În Bazinul Dunării inferioare, după un mileniu de la distrugerea de către Imperiul Roman a Daciei vechi (cea cârmuită de regele Decebal / Dinastia Zuraz), tocmai în Valea Dunării inferioare - unde Antic au fost atestaţi “Zarabii” ca “Sfinţii cârmuitori” - au apărut cârmuitorii Basarabi / “Ba-Sarabi” (prefixul “Ba” fiind cel vechi pentru “suflet”); continuitatea istorică a fost probată de continuitatea onomastică, de continuitatea geografică şi de continuitatea rolului: după vechii “Zorabos” / “Zarabi”, cârmuirea Medievală în Bazinul Dunării inferioare a fost exercitată de Basarabi iar Gherghii s-au regăsit şi atunci printre aceia (de pildă, pe mormântul fondatorului în 1290 al Ţării Româneşti - G/herţegul Negru-Vodă, tatăl lui Vodă Basarab I “Întemeietorul” - a fost gravat în piatră numele Gherg, acela nefiind un oarecare, ajuns din întâmplare pe sarcofagul domnitorului), aşa după cum anterior au fost ca “Zarabi” / “Tarabostes”, respectiv “Zorabos Tercos” / Ghergos, până la Decebal, ultimul rege al Geto-Dacilor. Ambii fondatori de Dinastii Gote - Amal și Balto - trebuie să fi aparţinut ultimei familii regale a Daciei, cea a regelui Decebal (poate erau fraţi, veri, cumnaţi, etc. / o frescă de pe Columna lui Traian înfăţişând imediat după moartea regelui Decebal uciderea de către Romani a 2 tineri Daci, probabil din familia regală); Amal a fost ierarhic mai important iar Balto era ştiut ca înrudit, dinastiile lor raportându-se ulterior ca atare în istorie, nobilii Geți / Goţi Amali oriental - în E Europei - iar desprinşii Geți / Goţi Baltici, urmași ai lui Balto dar și veniți dintre refugiații Gheți / Geți de la Baltica, la V de ei / occidental (de atunci, până şi acum, ca un fel de “revanşă”, mulţi apuseni Europeni încercând un sentiment de superioritate faţă de restul - uneori şi pe ici-colo cu accente arogante faţă de descendenţii celor rămaşi în strămoşeasca patrie - de fapt situaţia fiind pentru compensarea inferiorității Antice şi doar alimentată de unele aspecte curente). Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti (specialist auto-definit în “civilizaţiile arhaice din sud-estul european, simbolistica neolitică în sud-estul european, onomastica sud-est europeană, tracologia lingvistică şi slavistica generală”) a afirmat: “Forma ‘gard’ este considerată traco-dacă, dintr-o fază străveche a proto-românei. Forma ‘baltă’ a intrat demult în listele uzuale ale elementelor autohtone. Simetria tratamentului fonetic ‘daltă’ cu ‘baltă’ şi ‘gard’ l-ar face un candidat cel puţin la fel de plauzibil la lista elementelor autohtone. Autorul acestui studiu crede că seria ‘baltă’, ‘daltă’ şi ‘gard’ reflectă forme autohtone; nu avem nici un motiv serios să credem că ‘daltă’ ar fi un candidat mai puţin plauzibil la lista elementelor autohtone decât ‘baltă’ ori decât ‘gard’.” Asemenea cercetări - ca ale respectivului filolog Român - îndreptăţesc aserţiunea că numele Baltic conferit Mării şi riveranilor provenea din spaţiul Român, consolidat de pildă la începutul mileniului I de către Geţii refugiaţi acolo din cauza atacului Romanilor în Bazinul Dunării / unde ei tradiţional trăiau, etimologia Mării Baltice necontrazicând aşa ceva, ba mai mult, prima atestare documentară, realizată în Antichitate, confirmând aşa ceva; denumirea Baltică nu era Slavă, Germanică, etc. iar Marea Baltică are înţelesul de “baltă mare” doar la Români, nu şi pentru riveranii săi actuali. Goţii - ca şi Geţii / Dacii - îşi ţineau mâna dreaptă pe piept atunci când vorbeau cu străinii, în semn de respect; acela era salutul Get, Dac şi Got (semn amical, arătând mâna fără armă). În “Cărţi reprezentative în viaţa omenirii”, academicianul N. Iorga a afirmat: “Goţii au apărut în Bazinul Istrului / Dunării inferioare identificându-se cu vechii Geţi şi prin urmare pretinzând că tot ce se găsea pe fostul teritoriu Get desigur că le aparţinea. Aristocratul Casiodor 485-580 în ‘Istoria Gotică’ a vrut să dovedească Romanităţii că Goţii erau foarte vechi, amestecaţi cu tot trecutul omenirii, că n-au fost Barbari, că au luat parte la toate rosturile lumii civilizate, că au dat împăraţi Romani, etc”.
De altfel, în secolul XVIII, savantul German Johann Gotter 1727-1799 a emis ipoteza originii Geto-Dace a Slavilor: aceia au apărut la contactul dintre Pontici și Baltici, la jumătatea distanței dintre Mările Neagră și Baltică, în Mlaștinile Pripetului (acolo fiind Slavia = leagănul Slavilor). Academicianul Român Vasile Pârvan a scris în “Getica” din 1926: “Geții s-au întins până la cursul inferior al Vistulei, până la mlaștinile Pripetului și până la cataractele Niprului”; e de știut că în prezent a fost identificat tiparul genetic masculin “N” ca al lui Gherga la răsărit deopotrivă de Pripet și de Nipru, de exemplu în Orlivka 51,17 lat. N, 31,32 long. E / Ucraina. Istoricul Român Constantin Daniel - din Galați / Moldova - a scris în “Misteriile lui Zalmoxis” că “geții se învecinau cu popoarele baltice și erau în strâns contact cu ele”, afirmând că deja “începând de la Kiev și Varșovia spre N la acea vreme erau vorbite limbile baltice”. Lingvistul Român Mircea Rădulescu a demonstrat existența multor corespondențe între vocabularele Traco-Dacilor și Balticilor iar cercetătorul Român Dumitru Tudor în studiul din 1957 despre “Răscoale și atacuri ‘barbare’ în Dacia romană” a afirmat că după nimicirea statului Dac de către Romani, o parte din Daci - anume cei liberi, ce n-au vrut să se supună - s-au retras spre Nord, la Balticii cu care “erau întrucâtva înrudiți”. Adevărul istoric este că după Războiul Troian, bune părţi din Europa au fost influenţate de Geţi în E iar apoi de Goţi în V, începând chiar din spaţiul Get; pe harta următoare (prezentând situaţia din secolele III-IV) se poate observa că Banatul - importantă regiune în fosta Dacie Traiană - n-a făcut parte din Goţia alintată “Gutthiuda”, care după retragerea Romanilor s-a organizat diferit: la începutul secolului V - când Banatul era gospodărit de Dinastia Ghergană al cărui exponent a fost Zerkon - prinţul Attila s-a cununat cu prinţesa Kerka, sora cârmuitorului Bănăţean, stabilind reşedinţa imperială itinerantă în Banat, devenind împăratul foarte temut de către Romani şi de către aliaţii acelora (Hunii i-au avut ca principali aliați pe Bănățeni, dovadă fiind și stabilirea capitalei lor imperiale în regiune, sub comanda celui mai mare împărat pe care l-au avut, Attila / însurat acolo cu nobila localnică Kerka, împărăteasa care i-a născut cei 3 feciori, urmaşii fondând dinastiile regale ale vechilor - şi primilor - Bulgari, Ruşi, Unguri, ş.a).
 |
| Goții în S Baltic (conform istoricului Igor Kolomyitsev) |
 |
Goeţii
|
După cum a arătat Riho Grunthal în 2008, etimologia Finică a fost legată și de vechiul termen German pentru nomazi / migratori (vagabonzi); sorgintea denumirii Finice poate fi identificată dinaintea Antichității, la Fenicia: în Vechea Lume, Fenicienii erau deopotrivă nobilii navigând, la fel ca nobilii Finici navigând. În 2013, cercetătorul Jouko Pesonen din Finlanda - cu profilul genetic patern “N” ca Gherga - a scris despre “Finlanda în primul mileniu”: “Pe blazoanele conducătorilor Goților era reprezentat leul (acel animal acum e heraldic pe stemele tuturor Țărilor Nord Europene). În trecut, Finlanda era mult mai întinsă decât în prezent. Finico-Ugrii trăiau între Siberia / Ural și Scandinavia, însă s-au restrâns enorm, unii fiind asimilați de Ruși ori rămânând de pildă ca ‘insule’ în Bazinul Volga. În timpul mileniului I, înaintea rutelor Vikingilor prin Bazinul Volga, administratorii traseelor comerciale de acolo au fost Finicii, ei conectând Caspica de Baltica (mari negustori dar și pricepuți meșteșugari). Până în secolul IX, când în fruntea Finicilor din Sud s-au instalat puternicii Vikingi conduși de Rurik, regii Finicilor au fost de origine Gotă (în 1784, țarina Ecaterina cea Mare - descendentă a regelui Rurik - a afirmat că strămoșul ei era nobil Finic). Fondatorul dinastiei regale a Finicilor a fost, conform unei Saga, Jotun ‘cel Bătrân’ - din neamul ‘Zeului Lup’ / zis GodWulf - în anul 160; era însurat cu fiica lui Gorret, devenită regina Gotă a Finlandei (ea a murit pe Râul Somme din N Franței). Corespunzător vechilor mărturii, acel prim rege al liniștiților / pașnicilor Finici a fost Uriaș pentru acele vremuri, blond cu ochi albaștri și vorbea Gota (limba știută atunci și în Scandinavia); tatăl Uriașului rege Jotun al Finicilor s-a născut în Insula Gotland din Marea Baltică: el - împreună cu anturajul său Got - a întemeiat în răsărit tărâmul Kuan / Kven (adică Finlanda, căci la început era denumită și Qwen-land = ‘Ținutul Regal’), anunțând că neamul său avea nobilă ascendență Troiană. Bunicul voinicului Jotun trăia din timpul când în Sud împăratul Traian a reușit - după războaie ce au durat câțiva ani - să ocupe SarmiseGetusa / capitala Geților dinspre Sarmați; o piață veche a Finicilor Sudici, dedicată comerțului în zona Baltică, a fost Vanaja / Garða, devenită - prin lucrul conducătorilor Medievali din Dinastia Rurik - ‘Orașul Nou’ = NovGorod (Rușii afirmă că pe unde trec ei - indiferent de stăpânii teritoriilor pe care calcă - atunci proprietățile li se transferă și astfel s-a întâmplat Medieval inclusiv cu acel Mare Târg Finic: au pătruns în el, devenind Rus). La începutul mileniului I, Goții își aveau baza în Peninsula Crimeea - din N Mării Negre - și treptat s-au răspândit de acolo, ajungând până la Marea Baltică, în primele 2 secole Goții sosind și în Insula Gotland; până în secolul III, ei guvernau nu doar Insulele Baltice, ci și Nordul Danez, respectiv Sudul Scandinav. Pe actualul teritoriu Finlandez, Goții aveau baze mari în forturile Kari și Turku, trăind încă multe secole la Baltica, pe coastele V Finlandeză și E Suedeză; la sfârșitul secolului II, Goții și Finicii au întemeiat pe malul apusean al Lacului Ladoga o puternică fortăreață pentru apărarea târgului de acolo, conducerea fiind exercitată de către Kari / în evidentă conexiune cu numele regiunii Karelia iar fratele liderului a navigat pe Baltica spre apus și a cucerit Insula Laeso (unde - corespunzător unei Saga - s-a stabilit și a murit în anul 240): aceea avea poziție strategică - în mijlocul Strâmtorii Gattegat / Kattegat dintre Scania / Suedia și Jutland / Danemarca - aparținând familiei regale a Finlandezilor, de acolo prințesa Gerd (cea mai tânără dintre prințesele Finice de pe Insula Laeso) ajungând să se mărite la Uppsala cu regele Suedezilor. În secolul următor, legăturile regale ale Finicilor cu rudele din Insula Laeso - de strajă la Strâmtoarea Gattegat - s-au păstrat, o Saga precizând că Insula avea o mare flotă Finică în anul 380. Așadar, pe atunci regii Finicilor conduceau mari târguri și fortărețe, cele mai importante fiind în Insula Got-land, Karelia și Vanaja / ulterior Nov-gorod. Goții au ocupat Insula Gotland - denumită după ei - încă dinaintea secolului I: Goții au fost un amestec de mai multe populații, cele mai importante fiind ale Tracilor și Finicilor; Insula Gotland se afla bine plasată, în mijlocul intereselor lor de negoț, din acel motiv vasele și cunoștințele de navigări dezvoltându-se foarte mult (deoarece aparțineau vieții cotidiene). Țărmul E Suedez a fost puternic populat de Finici și Goți, în secolul III mariajul din Uppsala al prințesei Finice cu regele Suedezilor fiind un exemplu elocvent ilustrând așa ceva; în secolul IV, Finicii s-au extins spre Vest, intrând în Norvegia, sub conducerea prințului Norr / fratele regelui Finicilor: acela a devenit regele și eponimul / etnonimul Norvegienilor (a domnit până în 433). Călătoriile tot mai ample în Nordul European au rărit populația masculină a localităților Finice, care au ajuns dominate de femei: la începutul secolului VI, Finlanda era consemnată - din cauza situației existente - chiar ca ‘terra feminarum’, bărbații lipsind din așezări cu anii (ceea ce nu însemna însă că erau lipsite de apărare, toate localitățile având sisteme eficiente de protecție). Un adevăr incomod - pentru genealogiile regale din Europa Nordică - este că au la bază nobili Finici, care au reușit așa ceva prin asocierea cu Goții. Despre Rurik - primul rege al Rușilor - se știa că se trăgea direct din Odin iar în proprietatea neamului său (cu rude în tot Nordul Europei, inclusiv în Finlanda) era și profitabilul târg din Birka / Suedia: acolo soseau - prin negustorii Finici - chiar și marfă Arabă, încă dinaintea secolului VIII (anterior apariției Vikingilor). Din secolul V, traficul comercial pe apele Finlandei a început să crească: din Golful Finic s-a extins pe Valea Nevei la Lacul Ladoga și de acolo pe Fluviul Volga până la Marea Caspică, dincolo de care era Iranul / fosta Persie; apariția lui Rurik în secolul IX a fost și în beneficiul Finicilor, protejați cu ajutorul Vikingilor aceluia de raidurile Avarilor care au ajuns - după ce au pierdut Panonia - până în N European (dinaștii Norvegiei - cu stăpânirea până în Haloga / Nordul Scandinav - ai Suedezilor, Danezilor sau ai Finicilor, erau din grupul genetic bărbătesc ‘N’, la fel și ulteriorii dinaști Rurik ai Rușilor). De-a lungul timpurilor, au fost înregistrate mari mutări de oameni din Finlanda în Suedia și invers; nu-i deloc adevărat că Gotlandia ar fi fost Suedeză dintotdeauna! O mulțime de conducători ai Finicilor, Suedezilor și Danezilor au fost descendenți ai nobililor frați Gorr și Norr. Coasta Sud-Vestică a Norvegiei (unde în prezent e județul Rogaland) a fost condusă în 407-420 de regele Garður - care era din aceeași familie regală cu Norr - iar descendenții săi au condus până în ceea ce acum e județul Telemark; de exemplu, un remarcabil urmaș a fost conducătorul Ve-Garður (născut în 441 în Rogaland): era cel care a deschis căile comerciale spre răsărit dincolo de Finlanda, până pe Volga. După ce Rușii au apărut datorită celor din Carpați în secolul IX, aceia au ajuns să alunge - în mod sistematic - Finicii spre Nord (care au rămas independenți până în secolul XI pe locurile tradiționale dintre Siberia și Nordul Scandinav); de pildă, ceea ce azi e St. Petersburg a fost inițial așezarea Nevanlinna a Finicilor. Populațiile Finice de pe Volga superioară și din Karelia erau formate din numeroase triburi, însă - din cauza oprimărilor pe care le-au suferit - după multe dintre ele până acum au rămas doar cântece triste. Rușii - în lăcomia lor - și-au însușit și multe dintre cântările Finicilor; în prezent, există mulți Ruși Nordici având origini Finice dar care nu-și cunosc rădăcinile străvechi (la fel - de altfel - ca și mulți dintre Finlandezii actuali). Goții s-au întâlnit cu Finicii în Sudul Estoniei, care au început să le plătească taxe la începutul mileniului I (aceasta se știe și corespunzător documentelor existente); împreună, Finicii și Goții s-au extins spre V Baltic, primele centre de putere fiind în Insula Gotland și în Uppsala (ambele Suedeze acum): de exemplu, inclusiv coasta Baltică unde e Stockholm - capitala Suediei - era populată de Finici. Heraldica Nordului European - dominată de lei - datează din secolul II (de pe vremea lui Jotun ‘cel Bătrân’ / GodWulf, regele din care au provenit dinaștii Finicilor și ai Scandinavilor, inclusiv conducătorii Goților folosind emblematic leul); așa ceva își avea sorgintea în trecutul îndepărtat, când s-au împletit mitologia cu istoria”. Despre dinaștii Garður - stăpâni pe Sudul Norvegian - se poate observa că s-au lansat pe când dinaștii Gurag / Gherei au condus Hunii la apogeu, în secolul V (cel mai mare exponent, împăratul Attila = “Tătucul” - aliat cu OstroGoții - și-a avut reședința în Banat); Dr. Vera Budanova - șefa Laboratorului de Cercetare al Civilizației și Barbariei de la Institutul de Istorie Universală al Academiei Ruse - a enunțat în studiul despre “Goții în vremea Marilor Migrări” din 1990 că “predecesoarea directă a Rusiei Kievului a fost stăpânirea Gotului Ermanaric, care se întindea de la Volga la Carpați, între Mările Neagră și Baltică, unde Goții au avut organizarea principială a vieții social-politice și economice specifică inclusiv Slavilor timpurii”. Așadar, sorigintea Rușilor organizați de regele Rurik în secolul IX era înrădăcinată în ceea ce anterior cu jumătate de mileniu - adică în secolul IV - a cârmuit regele Got Hermana / Ermana-ric: în vremea aceluia, la Dunărea inferioară episcopul Ulfila - originar de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - a creștinat Goții, furnizând și prima Biblie în proto-Germană (pe atunci, Goții = foștii Geți și Germanii se învecinau la Dunărea mijlocie).
 |
| Situația în secolele V-X |
 |
| Principalele grupări genetice bărbătești azi |