 |
Prinţul Paris purtând căciula Troiană
|
Cercetătorul Elen Costas Thanos de la Universitatea din Atena a afirmat în lucrarea sa despre Masivul Anatolian Ida / Gargarus că lanţul evenimentelor care au dus la Războiul Troian a pornit de acolo, odată cu desfăşurarea primului concurs de frumuseţe din istorie (Anticul Lucian 125-180 a scris despre Hermes care a dus porunca lui Zeus către prințul Paris al Troiei - care era cu cireada pe Gargarus - să organizeze competiția “fiind nobil foarte chipeș și priceput la iubire”). În disputa dintre frumoasele Epocii Bronzului, fiul regelui Troian Priam, ciobanul Alexandru Paris / notat Alaksandus de Hitiţi - păstoria pe atunci era o ocupaţie rezervată nobililor, Regatul Troiei fiind celebru pentru bogăția și în berbeci - a patronat pe Munte acea competiţie (la numele Alexandru se poate vedea compusul dintre “Ales” = “Alex” și “bărbat” = “Andros”, pentru înțelesul de “Ales bărbat”) decernând premiul: un “măr” / fruct auriu, simbol al fertilităţii (de fapt o gutuie, provenită din Caucaz şi preferata Zeiţei Frumuseţii Afrodita, care era o orientală având multe analogii cu Iştar, ea tulburând toate fiinţele prin dorinţele ce le putea transmite, ca prima cauză a fertilităţii, nu şi ca reprezentanta fertilităţii / Afrodita era un hipocoristic pentru Afro; prin preotesele sale a ţinut cu Troianii iar după căderea cetăţii, Troianul Enea, din familia ei, a fost aşa îndrumat să ajungă în Peninsula Apenină, Romanii respectând-o până la a o socoti şi protectoarea lor, numind-o Venus). Este de remarcat că reprezentarea Hitită a lui Iştar era prin triunghiul însemnând Mama Muntelui:
Prinţul Paris Alexandru = “Ales bărbat” - “Teucrian din naştere” conform Carianului Herodot 2:114 - pe atunci era însurat cu Asterope, fiica lui Kebren, cârmuitorul Cebrene (aşezare devenită Alexandria Troiei) de pe Râul cu acelaşi nume, afluent al Scamandrului / în secolul II, autorul Macedon Polyainos a scris în “Strategeme” 7:22 despre Cebreni că au ajuns să trăiască în Tracia; numele de Paris provenea din “Prunc văcar” (de la “juncă” - vacă tânără, ce n-a avut încă viţel - echivalentul Român era “june”), termenul Frigian “Poris” în legătură cu Troianul Paris indicat de lingvistul Bulgar Dimităr Decev în 1957 fiind echivalat de lingvistul A/Român Gheorghe Muşu în 1982 ca parte a aceluiaşi grup cu Ardeleanul “Parce” pentru “Matrice”, respectiv cu Parca, Zeiţa Naşterii, anterior lor lingvistul German Paul Kretschmer în 1896 asociindu-l cu Sanscritul “Păra” / Albanezul “Pare” pentru ceea ce însemna “cel mai bun” = “Primul” iar istoricul Român Constantin Daniel în 1985 punându-l în legătură cu termenul “Porus” = “Prunc”: e de observat şi apropierea de verbul vechilor Perşi “par” = “a lupta” pentru luptător / voinic, întâiul său nume - din cele 2 - fiind Paris (Alexandru era o dublură pentru suveranul Apollo, termen înrudit şi cu Tracul, respectiv Latinul “Pello”, după cum a studiat profesorul Gheorghe Muşu 1917-1987, care l-a egalat cu “Kouros”, adică “Tânăr”, succesorul la tronul Troian urmând să fie prinţul Hector / fratele său mai mare, dintre ei prinţul Paris Alexandru fiind cel dintâi privind potenţa sexuală). Ca simbol al trufiei, “mărul discordiei” - care în esenţă a fost “măr de aur” - s-a aflat la originea Războiului Troian; premiul concursului de frumusețe a fost adjudecat de Afrodita / Zeița care avea în Caria - lângă Sanctuarul Gherga - principalul său loc de cult din Vechea Lume. În secolul VI î.C., învăţatul Carian Pherecydes / Pherekydes din Insula Siros 37,27 lat. N, 24,54 long. E / Arhipelagul Cicladelor - unul dintre cei 7 înţelepţi Greci, profesor al lui Pitagora - a indicat că “merele de aur” (respectiv bulgări de aur, adică pepite de aur / bucăţi de aur natural) în vechile ceremonii Pelasge constituiau un dar în vederea cununiei: obicei instaurat de Gaia, care a făcut întâi aşa la cununia nepotului ei Zeus. Evenimentul tranşat atunci în superbul decor împădurit al Masivului Muntos (plin de fântâni şi populat de mari animale ca lei, urşi şi leoparzi) a impresionat pe mulţi, rămânând consemnat şi în ceramică dar a şi provocat marele conflict, căci profeţia câştigătoarei, ca prinţul Paris să ajungă cu cea mai frumoasă muritoare s-a împlinit: ţesătoarea Elena - regina Spartei - a ales să trăiască cu el, înşelându-şi soţul (iar acela a strâns armata ce a reuşit după un deceniu de asediu să cucerească Troia, mitul ei ajungând până printre Traci, în poveştile cu Ileana Cosânzeana / Iana Sânziana, după cum de pildă a studiat şi Georgiu Popu în 1891); așa cum a consemnat Hesychius din Alexandria în secolul V, numele reginei Spartane era legat de glosa “Helene” = “Torţa” / “Lampa” - cu sensul de “Strălucita” - Jargonul Spartan fiind la acel timp diferit de ceea ce vorbeau Atenienii sau ceilalţi Ahei din Sudul Balcanic, Spartanii pe atunci încă utilizând multe cuvinte Pelasge, de aceea și prima circulație a operele Homeride (scrise amestecat Pelasgo-Grec) din Peninsula Anatolică / Asiatică în Peninsula Balcanică / Europeană fiind la ei. Tradiţia, posibil rămasă din “Periplurile” Carianului Hecateu din Milet, păstrată de cronicarul bizantin Ştefan - operă realizată în Tracia la Constantinopol, pe malul Strâmtorii Bosfor - a fost despre portul Samylia din Caria (fondat de Motylos, probabil Miletos) că “i-a primit pe Elena şi Paris” în drumul lor din Sparta la Troia: voiajul nobilului cuplu de îndrăgostiţi - din Peninsula Balcanică în Peninsula Anatolică - a avut în Caria o staţie foarte importantă, ce a meritat să fie consemnată istoric (şi astfel, să străbată timpul - până acum - arătând cine erau importanţi în acel timp). Carianii / Gherganii şi Dardanii / Troianii erau aliaţi în Vestul Anatoliei - ca navigatorii cei mai străluciţi din Epoca Bronzului - căci erau rude (aşa după cum au scris şi marii autori Antici); imediat după Războiul Troian, Gherghiţii / Ghergarii - Cariani şi Troiani - au fost cârmuitorii “Oamenilor Mării” adică ai Heraclizilor de pe apele sărate, acţionând în paralel cu Dorianii de la Dunăre / adică Heraclizii de pe apele dulci, pentru redobândirea dominaţiei lor în Nordul Mediteranei, începând cu Peninsulele Balcanică şi Anatolică: vechii Eleni / foştii Ahei au trăit atunci câteva secole “întunecate” - copleşiţi şi pitulaţi în Sudul Peninsulei Balcanice - iar piraţii Mediterani / “Oamenii Mării”, după ce au colonizat toată Marea Mediterană şi-au încheiat acţiunile pe de o parte prin constituirea puterii Feniciene (întâi pe coasta Libano-Canaană, apoi pe coasta Libiano-Tunisiană) şi pe de altă parte în Peninsula Anatoliei retrăgându-se de la baza din Insula Delos pe uscatul Sud-Vest Anatolian al Cariei / Ţării Gherghiţilor, de acolo continuând întemeierea de colonii, inclusiv în Bazinul Mării Negre, în Dobrogea, regiunea de la gurile Dunării, zona de unde au fost Dorianii, rudele lor / plecaţi în E Mediteran din Regatul cu capitala Gherghina, de la cotul Dunării, azi Galaţi, vasal Troiei. Dorianii / Heraclizii au angrenat Tracii în mişcarea lor dinspre N, peste vechii Eleni în Balcani şi peste Kheți / Hitiţi în Anatolia. Pe Mare, cei mai mari navigatori au fost atunci piraţii Cariani / cârmuitorii “Oamenilor Mării”: Homer din Anatolia în “Iliada” 23:320 a indicat că partea Nordică a Egeeii era Mare Tracă, Plutarh din Balcani în “Moralia” 2:352 atestând stabilirea Tracilor în Insulele de acolo iar Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 7:11 a scris că după Războiul Troian supremaţia pe Mare a fost Tracă (în restul Egeeii şi Mediteranei dominând piraţii Cariani / Ghergani). În 1890, academicianul Simion Marian în “Nunta la Români” a scris că îmbăierea înaintea nunţii trebuia să fie într-o apă curgătoare: “În Troada era renumit pentru scopul acela Râul Scamandru, la care mireasa ce se scălda îndrepta următoarea rugăminte: ‘Ia, o Scamandre, virginitatea mea!’ (în Caria avea acelaşi renume Meandru). Apoi, scalda miresei a fost uzitată şi de Albanezii din Sicilia. În India - ţara scaldelor, prin excelenţă - sunt nenumărate izvoare sacre din care se poate scoate apă pentru scalda nupţială. Încă şi azi în India spală socrul singur picioarele mirelui cu apă, cu lapte şi cu baligă de vacă; după aceea, urmează împreunarea mâinilor şi vărsarea apei peste palmele unite ale mirilor”. În legătură cu obiceiul căsătoriei, la Greci sau la vecinii Românilor - la fel ca de exemplu în India ori Kenya - şi azi inelul de nuntă se ţine pe mâna dreaptă / partea dreaptă a trupului fiind considerată de Culturile lor superioară şi asociată răsăritului, luminii, viitorului (stânga aflându-se în antiteză); la Sirieni sau la Turci - unde verigheta se numește la fel, anume “halka” - e la fel ca la Români: inelul în timpul logodnei e pe dreapta iar în timpul căsătoriei e pe stânga. În Războiul Troian, luptătorul Ahile a ucis mulţi Troiani dar şi pe regina Amazoanelor, aliată cu regele Priam (când i-a smuls coiful de aur, Ahile s-a îndrăgostit de superba muribundă şi n-a putut uita că şi-a ucis marea dragoste); la rândul său, Ahile a fost omorât de Troianul Paris, fiind doborât de o săgeată otrăvită prin străpungerea călcâiului, unicul său punct sensibil.
 |
| Diademă Troiană |