2. Obârşia Gherga (aaaaa)

Bun-venit la cel mai documentat caz de filogenie umană din lume! (Cu toate că și în Era digitală – ca întotdeauna în etapele omenirii - numărul utilizatorilor de conținut este mai mare decât numărul creatorilor de conținut, ar fi totuși destui cei care nu pot citi cât e scris aici). Lucrarea de față e fără “Prefaţă”, “Preambul”, “Cuvânt înainte”, “Introducere”, etc., demarând retoric: Cui îi pasă de Gherga? Dar de Ionescu ori de Popescu? Lumea nici nu începe şi nici nu se încheie cu Gherga! (Nici cu Ionescu sau cu Popescu). Ceea ce e foarte adevărat despre “Originea Gherga” este că lucrarea - realizată în Timișoara / capitala regiunii Banat - publică multe, unele fiind premiere: fie naționale / în România, fie internaționale / în lume (autorul asumându-și inclusiv “riscurile” explorărilor unor zone nevizitate din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, mai mult sau mai puțin Românesc ori universal); în plus, lucrarea e și foarte amplă (până în prezent fiind cea mai extinsă cercetare de filogenie umană nu numai din România, ci din lume). 
Traseul patern Gherga 
Filogenia dintotdeauna a fost prezentă la viețuitoare, instinctiv la animale - ca de pildă căutarea împerecherilor cu exemplarele “alfa” - ori la oameni a dorințelor de reușită prin parteneriatul cu un neam “bun”, în vechime așa ceva chiar făcând parte din preocupările curente ale oamenilor (care în Vechea Lume obișnuiau să-și rețină filiațiile pe cât de cuprinzător reușeau); cu timpul, diversificările vieților au estompat multe dintre aspecte, rămânând reținute în memoriile publice doar anumite origini, ale unor aristocrați / nobili, ș.a. (ca de pildă sub formele “timide” ale unor genealogii, mai mult sau mai puțin elaborate). 
Asemănări genetice Gherga în 2018 
Definiția filogeniei / filogenezei – ca ramură a biologiei care se ocupă cu studiul istoriei dezvoltării unui anumit gen, de la apariție până azi, având rolul de a stabili filiația și legăturile cu alții – a condus la arbori filogenetici ca instrumente de identificare a relațiilor, la oameni aceasta presupunând și descrierile unor faze prin care au trecut predecesorii, etc.; despre filogenia actualilor Români Gherga s-au strâns în cursul vremurilor destule elemente, care împreună cu ale altor oameni – admise în general ca foarte interesante - au ajuns să confere consistență suficientă prezentei lucrări pentru a o amplasa în vârful nu doar național, ci și internațional al publicațiilor de profil. Iată o perspectivă – posibil surprinzătoare - dinspre Români spre Sud (putându-se vedea o parte din Peninsula Anatoliană și o parte din Peninsula Apenină / Italiană, încadrând Peninsula Balcanică):
Românii pe Valea Dunării inferioare
Poate ar părea neconvențional dar e de precizat: studiul “Originea Gherga” nu-i oficial - al vreunei instituții publice, cu angajați bugetați / plătiți pentru așa ceva - ci e neoficial, fundamentat pe efort privat Gherga (de aceea și vitezele dezvoltărilor unor părți din lucrare – căci din 2011 sunt ediții anuale pe Internet – își au uneori confirmările din partea unor structuri particulare sau statale de profil cu reacții inerte, doar ulterior cu câțiva ani); privind unele aspecte, “Originea Gherga” este o publicație de avangardă, atât pentru România, cât și pentru alte Țări.
Toți oamenii trăiesc sub același cer dar nu toți oamenii au același orizont; viziunile diferă chiar privind același orizont, deoarece pozițiile observatorilor - și dacă sunt alături / apropiați până la a fi chiar “umăr la umăr” - nu pot coincide (în plus, contează și de la ce înălțimi privesc - unii fiind mai scunzi, alții mai înalți - la ce distanțe pot vedea / în funcție de puterea vederii, etc). Inclusiv la aceeași persoană, modul de înțelegere de fapt distorsionează o percepție simplă, cum ar fi de exemplu ce vede în reproducerea următoare, când aceeași imagine – identică pixel cu pixel – copiată și pusă încă o dată lângă ea însăși redă exact aceeași stradă și nu este din unghiuri diferite, ci perspectiva e decisă de creier, care presupune (cu de la sine putere) convergența într-o bifurcație de drumuri:

Autorul lucrării “Originea Gherga” s-ar iluziona ca oricine altcineva: exemplul indicat are scopul îndeosebi de a reflecta temeinicia certitudinilor (unele persoane – printre care probabil s-ar găsi inclusiv autorul – ar fi captive unor păreri ce ar fi totuși discutabile, cel puțin în funcție de perspectivele abordărilor); așadar, în grija pentru eficiența înțelegerilor sunt semnificative mai multe părți decât resursele limitate ale propriei persoane (de pildă, știința comunicării precizează cel puțin emitenta și receptoarea, etc., probleme putându-se însă ivi la nivel individual, cauzele prezentându-se și prin spusa “a greși e omenește”). Calitatea vieții - din trecut spre prezent - a depins de neamuri, de familii, de persoane (înainte de statutul social conferit de religie, de pozițiile profesionale sau ierarhice / politice, etc.): cândva - demult - conta îndeosebi opinia comună; acum, accentul e tot mai mult pe opinia individuală (exercitarea treburilor s-a tot transferat, de la importanța colectivă la cea personală, căci pe când lumea se globalizează, interesele se individualizează). Dr. Neagu Djuvara 1916-2018 în “Civilizații și tipare istorice” a scris despre înflorirea și dezagregarea culturilor: “în domeniul politic – primul în care energia creatoare se manifestă – când un grup etnic se află în perioada de ascensiune, oamenii au puțină importanță; ei sunt mereu la îndemână și nu e deloc nevoie să fie geniali. Este uimitor – și totuși foarte semnificativ – că marile reușite istorice s-au datorat unor elanuri colective mai degrabă decât unor personalități ieșite din comun. O națiune în ascensiune poate profita de mediocrități iar o națiune în declin nu mai știe să-și folosească geniile”.
În 2004, Dr. Napoleon Săvescu - Român din America - a enunțat (în termeni la nivel de secolul XXI / mileniul III): “De multe ori ne uităm la istorie privind ca în oglinda retrovizoare a automobilului: privind în ea - în spate - ne ajută de fapt să mergem înainte!” Iar în cartea “Homo deus” din 2015, Dr. Yuval Harari – profesor de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim – a afirmat că istoricii studiază trecutul nu ca să-l repete, ci ca să se elibereze de el. Autorul Gherga susține despre cunoașterea trecutului că permite înțelegerea prezentului iar un prezent înțeles permite un viitor serios. Publicarea lucrării “Originea Gherga” în secolul XXI a pornit de la ideea enunțată în secolul XX în Banat de către preotul ortodox Român Aurel Gherga (mort în 9 I 1958, bunicul autorului), preluată de la preotul ortodox Român Ioan Gherga (mort în 16 IX 1941, tatăl aceluia, deci străbunicul autorului) și emisă de preotul ortodox Român Damaschin Gherga (mort în 27 II 1902, bunicul aceluia, adică bunicul bunicului autorului); pe lângă cei 3 preoți ortodocși Români Bănățeni Gherga născuți în secolul XIX - deveniți exponenții din secolul XX a 3 generații Gherga și răposați în secolul XX - în prezent, adică în secolul XXI, trăiesc în Banat ca urmaşii lor direcţi alți Gherga, născuți în secolul XX, anume Vasilie Gherga / tatăl autorului, Eugen Gherga / autorul și Șerban-Cristian Gherga / fiul autorului (exponenți ai altor 3 generații Gherga, contemporani lansării lucrării).
Genele din 3 generații
“Originea Gherga” este o lucrare atât despre Gherga - inclusiv despre etosul Gherga - cât şi despre cei aflaţi în legături cu Gherga (ori au relatat despre Gherga); lucrarea însă nu e genealogică Gherga, ci este de filogenie umană – cu accent desigur pe Gherga - intenţia autorului Gherga fiind ca lectura să ajute mai ales orientarea: tema e despre Gherga dar materialul prezintă pe larg și domeniile conexe - pentru încadrare - ceea ce ar corespunde unor interese mai extinse decât subiectul în sine (fiind apelat un vast aparat critic, cu încrucișări din mai multe discipline, din cauza dimensiunilor foarte ambițioase). Începerea lucrării a fost fixată în legătură cu cea mai recentă mutație genetică pe linia paternă Gherga, datată de către știința geneticii - printre sursele explicite principale, cu voluntariatul Gherga înregistrat oficial, fiind și “Proiectul Genografic” - ca întâmplată acum 10 milenii (respectiv cu peste 3 sute de generații în urmă); în general, se consideră știința drept complementară religiei: din perspectivă religioasă, se poate remarca despre ortodoxie că e tipică doar ultimului mileniu - creștinismul având în total 2 milenii - iar în perioada de referință, cele 8 milenii anterioare, pre-creștine, au fost păgâne (creștinismul existând mai ales datorită păgânului mitraism înrădăcinat în monoteismul zoroastru, așa cum islamul există datorită creștinismului, căci musulmanii nu ar fi existat fără să fi fost anteriorii creștini, la fel cum creștinii nu ar fi fost fără anteriorii păgâni). Mulți se străduie și în prezent - ca într-o “hipnoză” sau “vrăjeală” = “boscoană”, de unde “bazaconie” - să atribuie în apariția creștinilor roluri inexistente Evreilor (care conduși de vechiul lor profet Moșe / Moise din Egipt / Africa pentru a trece în Canaan / Asia au preluat mimetic monoteismul soțiilor Mitane / Mediane ale faraonilor, de străveche sorginte zoroastră, adaptându-l mozaic): foarte concret apoi, la fel ca păgânii, Evreii nu au fost bucuroși de ivirea creștinilor - cărora le-au zis “goi spiritual” = “goimi”, literalmente însemnând “animale” - similar creștinii ulterior nefiind bucuroși de apariția musulmanilor, provocând după ivirea profetului Mahomed inclusiv cruciade (țintite din Europa către Asia); de exemplu, în timpul lui Iisus din Nazaret, în regiunea Galileea unde a activat (spre deosebire de regiunea Iudeea, în capitala Ierusalim a căreia Iisus a fost răstignit imediat după ce a intrat acolo ca adult) trăiau mult mai mulți Aramei, Greci, Makedoni, MasaGeți ori Sciți = Ariani / Iraniani decât mult mai puținii Evrei, creștinismul răspândindu-se pe glob începând nu cu Iudeea Evreilor mulțumiți că traseul pământean al lui Iisus s-a terminat la ei, ci cu Galileea ne-Evreilor - adică Galileea acelora știuți ca Goimi / Gentili - care atunci și-au început traseele creștinării. În Vechea Lume, profeții erau considerați “clar-văzători”, capabili să vadă mult mai multe decât restul oamenilor; iar mai mult decât profeții, Iisus = Fiul Domnului: de altfel, Biblia în prima carte din Vechiul Testament – anume în “Facerea” 6:2, acceptată de Evrei – a scris explicit că “Fiii lui Dumnezeu” (respectiv, la plural) s-au ivit printre oameni cu mult anterior față de Fiul lui Dumnezeu Iisus (respectiv, la singular), despre care a scris Noul Testament / neacceptat de Evrei. În fostul Canaan existau “Casele Pâinii” - zise Betleem / “Bet-leem” - atât lângă Nazaret / în Nordica Galilee (cu menționarea întâi în Biblie / Iosua 19:15), cât și lângă Ierusalim / în Sudica Iudee (cu menționarea întâi în Biblie / “Facerea” 35:19, ca locul unde a fost îngropată Rahila, nora lui Isaac / primul Evreu); indicarea ivirii / Nașterii lui Iisus lângă locul Crucificării din Ierusalim – în Sudicul Betleem – a făcut-o Evreul Trypho / Trifon (știind că de acolo era păstorul David - ajuns rege al Evreilor - strămoșul Fecioarei Maria măritată în Nazaret) și preluată în secolul II de copiști în “Evanghelia după Matei” 2:1, însă în 2012 papa Benedict XVI, în 2014 Dr. Aviram Oshri / arheolog senior la “Autoritatea Anticului Israel”, ș.a., au afirmat că Nordicul Betleem, cel de lângă Nazaret / Galileea, a fost de fapt adevăratul loc al Nașterii Mântuitorului Iisus: misiunea Fiului lui Dumnezeu pe Pământ s-a încheiat tocmai când a propovăduit în Sudica Iudee celor din poporul Mamei Sale, care au cerut și au obținut (de la stăpânii Romani) răstignirea Lui. Spre deosebire de credința păgână în nemurire, credința creștină s-a fundamentat pe înviere (în Europa, înainte chiar de națiunile din Caucaz, mai apropiate de leagănul creștinismului, prima națiune creștinată a fost cea Valahă, începând din secolul I la gurile Dunării iar ultima națiune păgână - respectiv și ultima națiune creștinată - a fost la sfârșitul secolului XIV cea Leahă, datorită cârmuitorilor Medievali Jagello dintre dinaștii Ghedimini / lideri genetic Gherga ai Lituanienilor, atunci sfârșindu-se Cultul Romuva / stră-Român din “Sam-land” = regiunea de la gurile Vistulei / Wisla - Fluviu cu izvorul în Carpații Nord-Vestici - azi enclava Rusă Kaliningrad; e interesant că gurile celor 2 Fluvii Europene Dunărea și Vistula varsă în Mările Neagră și Baltică apele Carpaților - ale Munților constituind centrul spațiului Românesc, Dunărea fiind apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Neagră și Vistula / “Wis-la” fiind apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Baltică - iar în Europa creștinarea a început printre Daco-Geți cu Sf. Andrei de la Delta Iordanului / din Galileea, cel mai mare dintre apostoli, care a ajuns să trăiască în Dobrogea / regiunea cu Delta Dunării, în Europa creștinarea încheindu-se printre Samo-Geți în Samland / “Sam-land”, regiunea cu Delta / Laguna Vistulei: arealul religios al creștinării în Europa a urmat cumva arealul geografic, în sensul că extremele creștine Europene - după iradierea pe continent - au corespuns extremelor apelor curgătoare Carpatice, începând în Delta Dunării și sfârșind în Delta Vistulei, procesul marcând prin principalele sale repere mai ales cei mai puternici păgâni ai continentului, anume Anticii stră-Români și descendenții lor, putându-se observa că Greaca “litaneia” λιτανεια e “rugăciune”, ceea ce apropie onomastica Leahilor / Leșilor etimologic foarte mult de stările Lituanienilor și Letonilor ca emblematici credincioși “rugători”). Corespunzător dicționarelor, litaniile sunt rugăciunile din cadrul procesiunilor religioase, rostite alternativ de preot și de către credincioși (în 1929, lingvistul Evreu Lazăr Șăineanu în “Dicționarul universal al limbii Române” a scris că litaniile – ca rugăciuni publice – invocau toți sfinții, unul după altul, “într-o enumerațiune lungă și plicitisitoare”): așa ceva era tipic pelerinilor călătorind pe străvechile Căi Sacre, deseori transportând apă sfințită provenită din locurile sacre (iar pendulările constante – îndelungate și îndepărtate, inclusiv ca transhumanțe – ale stră-Românilor au fost atestate îndeosebi pe Văile apelor curgând din Carpați în Bazinele colectoare Pontic și Baltic dar și spre Sudul Mediteran, în spațiile Egeean ori Adriatic); de altfel, în Țările Baltice vecine Lituania și Letonia încă se vorbesc acum ultimele 2 limbi din ramura Baltică a familiei Kurgane / Indo-Europene (oriunde, societățile parcurg tranziții lingvistice spre alte limbi, niciunde n-au fost salturi la limbi noi, nici la Geto-Dacii din spațiul Românesc, care chipurile brusc în Antichitate ar fi învățat Latina de la Romani / așa cum cred unii că s-ar fi creolizat indigenii). Se poate remarca la Europa că are în răsărit inclusiv zone necreștinate vreodată, ca de exemplu cea a Calmucilor budiști ori a Tătarilor musulmani, unde indigenii au trecut la religiile respective direct de la animism ori șamanism, etc. iar tot în acea parte Europeană Estică sunt republici “stan”, ca Daghe-stan la Marea Caspică și Tatar-stan pe Valea Volgăi (apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Caspică, Volga – cel mai lung Fluviu din Europa - având și cea mai mare Deltă din Europa / acolo de exemplu fiind singurul loc din imensa Rusie unde există pelicani, la fel ca în Deltele Dunării, Iordanului sau Nilului): se poate remarca dintre marile ape curgătoare menționate - anume Fluviile Volga, Dunărea și Vistula – că sunt integral Europene, dintre Mările pe care le alimentează deosebind Mările Caspică și Neagră la hotarul Europei cu Asia (Marea Baltică fiind integral Europeană). Bazinul Pontic, adică al Mării Negre / Nordice în Vechea Lume, căci convențional în trecut negrul desemna Nordul - având în E, până la Marea Caspică, Munții Caucaz și în V Munții Carpați / inima spațiului Românesc - e foarte important, deoarece a găzduit Civilizația Atlantă = prima Civilizație organizată numai de către Homo Sapiens în Europa, existentă în urmă cu circa 10 milenii (referința de start a acestei lucrări); în prezent, Homo Sapiens este cea mai puternică specie de pe planetă (oamenii au preluat cârmuirea Vechii Lumi de la Găliganii / Uriașii - de tip Cro Magnon, Neandertal, ș.a. - din Epoca Pietrei, spre sfârșitul paleoliticului). Privind “Nordul”, lingvistul Evreu Julius Pokorny a corelat apariția termenului folosit de Greci “Borea” de “grui” = cuvânt Kurgan / Indo-European, identificat de Dr. Mihai Vinereanu ca fiind Geto-Trac, folosit pentru “pantă” / “povârniș”, așa cum era de pildă văzut la început Nordicul Lac Pontic în cuva sa abruptă (acum umplută de apele Mării Negre): așadar, Pontul – cândva centrul Atlant – etimologic poate fi conectat de vechea sa poziție, din pantă; Românii mai au pentru “panta” serioasă sinonimul “râpă” – de asemenea cu evidențiere de către Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009 ca având utilizare Traco-Dacă – iar udul = mănosul / fertilul Rai, zis Eden, pomenit și de stră-Români, a fost localizat inclusiv pe râpele Pontului, traversate de riverani pe punți. De altfel, în secolul VII Sf. Isidor (episcopul ViziGoților, având înaintașii = strămoșii la Marea Neagră) în “Etimologii” 13:16 a scris despre Bazinul Pontic că “era denumit așa fiind ușor traversabil - ca pe punte - iar din asemenea motiv acolo sunt pești ori delfini dar nu și mari creaturi marine”; de altfel, în Vechea Lume riveranii mereu au avut avantajul traiului lângă apă față de nomazii culegători-vânători de pe întinderile uscatului, în sensul că așa cum puteau fi buni culegători sau vânători buni pe diverse terenuri, tot așa puteau fi buni pescari sau navigatori buni (culegători-vânători pe apă ori cutezători călători înfruntând valurile). Privind Kurganii – adică Indo-Europenii – geneticianul David Reich de la Facultatea de Medicină a Universității Harvard / SUA în cartea sa “Cine suntem și cum am ajuns aici” publicată în 2018 a arătat că în majoritate au provenit din Țară Ghergară aflată în V Caspic (adică din fosta Albanie Caucaziană, dintre Iran și Armenia: în neolitic acolo cârmuiau legendarii Gargarei = bărbații Amazoanelor, despre care în secolul VII episcopul Got Isidor a scris în “Etimologii” 9:2 că “aveau părul aproape alb ca zăpezile din apropierea lor, de aceea fiind știuți ca Albani și vedeau foarte bine noaptea”); savantul David Reich – specialist în genetica străveche - a explicat că ei au lăsat urme marcatoare ca populația sursă deopotrivă pentru străvechii Anatolieni și pentru cei din Cultura Yamna (neolitică, tipic Kurgană / Indo-Europeană). Printre Românii actuali – aflați în centrul răspândirii Indo-Europenilor - religia contează încă semnificativ (în proporție de top față de restul Europei inclusiv la începutul mileniului III, corespunzător unui sondaj Gallup):
Importanța religiei în Europa actuală
Dintre dimensiunile umane, sufletul este între nemuritorul spirit și muritorul trup (se admite despre corpul uman că are har / duh = spirit, suflu și trup): nemurirea e diferită de înviere - căci se referă la moarte ca trecerea spre veșnicie - pe când învierea celebrată creștin o face referindu-se la ciclul viață-moarte-viață, așadar deosebirea față de idealismul nemuritorilor fiind pragmatismul învierii muritorilor (cu credința în viitoarele “trupuri de lumină”); deocamdată, diverse religii admit “trupuri de lumină” doar la îngeri. (Este de știut că omul moare mai repede din cauza lipsei somnului decât a mâncatului; la moartea omului, primul simț pierdut e vederea iar ultimul e auzul). Cu toată constatarea evidenței trupului care putrezește, creștinismul propovăduiește învierea (pe când păgânii au vizat doar nemurirea sufletului / spiritului = duhului); ca sorginte, e de remarcat că leagănul celor mai mari religii din lume - fie păgâne sau nu, inclusiv al celor monoteiste - a fost Asia (cel mai întins continent de pe glob și respectiv cel mai populat continent de pe glob). Este interesantă denumirea credincioșilor islamului - cea mai recentă religie mare monoteistă - drept musulmani / “musul-mani”, ceea ce literalmente poate fi înțeles Românește ca “vechii oameni” (prin apropierea “musul” de “moșul” și “mani” de “oameni” / “oa-meni”, căci la Români / “Ro-mâni” cea mai veche formă consacrată lingvistic - și păstrată în vocabular - nu a fost “vorba Tracă, Getă, Dacă, Romană, Latină, Valahă”, etc., ci “vorba Românească / Rumânească”); orientalii folosesc gruparea consonantică “SLM” - prezentă deopotrivă în termenii “islam” și “musulman” - dinaintea existenței islamului ori musulmanilor, așa ceva însemnând “amurg” de pildă în străvechiul oraș Ugarit / Siria de pe coasta Est Mediterană, unde din Epoca Bronzului era venerat Zeul Șalim al asfințitului (de exemplu, apare în numele Orașului Sfânt Ierusalim = “Ieru-Salim” / “Ieru-Șalem”, la salutul Evreiesc “Șalom”, etc. - Semiții având “salam” pentru “bunăstare” / “pace” - aceeași structură “SLM” fiind la Salamis = prima capitală a Insulei Cipru, pe când cârmuiau acolo Gherghinii refugiați de Războiul Troian, la Insula Salamina din Egeea, unde nimfa Salamis iubită de Zeul Poseidon l-a născut pe primul cârmuitor “Cych-reus” / Cychreus având temperamentul năvalnic ca al unui dragon, etc.): la considerarea etimologică respectivă în contextul EurAsiei e de ținut cont și de poziția Țării Sfinte Canaan, în apusul Asiatic - în V Asiei fiind “moși” = “oa-meni” / oameni mai vechi decât în E Asiei iar în Europa opus, în E Europei fiind “moși” = “oa-meni” / oameni mai vechi decât în V Europei - concret la “Gher-Ga” distingându-se silabic chiar particula bătrâneții “Gher”, în vechea Greacă fiind “vârstnic”, “Ga” însemnând “pământ”, ceea ce ducea înțelesul pentru GherGa drept “moșul pământului” (chiar dacă genetic a fost exact invers, căci energia bărbaților Gherga - cei mai recenți în tabloul genetic uman masculin - i-a plasat pe Gherghi = Ghergari / Ghergani în fruntea moșilor dar nu ca bătrâni, ci ca liderii vechilor oameni, cei de demult, din negurile vremurilor, fiind denumiți “moși” / “mo-și”, efectiv prin ei înțelegându-se “Sfinții Lunii”, căci privind “Moșii” exista termenul “Ma” pentru “Lună” / “Selena” iar sufixul “și” era pentru “Sfinți”).
Ca atare, în Vechea Lume au apărut diferențieri cardinale (religioase E/V, civilizaționale S/N); în Asia, apusul / Vestul a fost valorizat - fiind în general considerat pozitiv - iar în Europa (ca de exemplu la stră-Români, adoratori solari) apusul, unde zilnic dispărea iubitul astru Ra, era “a-sfințit”, interesul mai mare fiind pentru Est = Răsărit, de unde “ră-sărea”. Creștinismul se poate observa că pe glob, de-a lungul timpurilor, s-a evidențiat ca religia legată de cele mai multe jertfe umane (iar importanța covârșitoare mereu a fost conferită de amploarea sacrificiilor omenești); mai noua religie islamică e cea de-a doua ca mărime din lume - după creștinism - și de la apariție militează expansionist, pentru supremație mondială: în prezent, bazele ambelor mari religii de pe planetă sunt în EurAsia (creștinismul în Europa / patriarhul ecumenic e în Istanbul și papa e în Vatican iar islamul în Asia / profetul musulmanilor era din Mecca, Orașul Sfânt unde acei credincioși merg în pelerinaj cel puțin o dată în viață).
Inițial - în urmă cu 10 milenii, după ultima mutație genetică Gherga pe linie bărbătească - a existat un centru unic de răspândire al Gherghilor, din nodul Montan Pamirian / mijlocul Asiei, după care (chiar foarte curând, în câteva generații) datorită succesorilor / descendenților, difuziunea Gherga a ajuns concomitentă din mai multe părți, săvârșindu-se în paralel, cu dezvoltări sau retrageri, până în prezent; acum, la distanța temporală însumând 10 milenii de la evenimentul petrecut pe înălțimile Asiei Centrale, se poate constata pe de o parte gruparea onomastică Gherga mai ales Rumânească / Românească Bănățeană - anume, în Europa Centrală - și pe de altă parte gruparea genetică masculină Gherga îndeosebi în Nordul EurAsiei (supercontinentul EurAsiei - cea mai mare întindere a uscatului planetei - e format din apuseana Europă și răsăriteana Asie). Pe ansamblu, privind “hăul” / “abisul” celor mai recente 10 milenii ale omenirii, s-ar putea vedea șuvoaiele vieții umane - imaginate șiroind încoace dinspre trecut, pe parcurs cu cascade, cu praguri ori curgând liniștite, eventual șerpuind, cu meandre - transportând genele masculine ale tuturor bărbaților, printre nenumăratele fluxuri ale neamurilor din lume (unele răzbind până acum, altele cu trasee înfundate) existând și “Râul” cu genele paterne Gherga. Actuala lucrare - din noianul rețelei formată de extraordinara diversitate mondială - descrie ruta principală urmată de către bărbații Gherga din strămoși / “stră-moși” până azi, cumulând în prezentare mai ales împletirea dintre datele istoriei și datele geneticii (ca una dintre particularitățile ce fac deosebirea față de cercetările abordând separat domeniile respective, compararea dinamicilor lor putând semăna cu cursa dintre bicicliști / istorici și motocicliști / geneticieni, la care s-ar putea adăuga cei din alte domenii – ca de exemplu lingviști, etc. – cu viteze fie de pietoni, fie de automobiliști); de-a lungul materialului, uneori apar revelate înrudirile neamurilor, alteori apar singularitățile (posibilele “surprize” – de tipurile “scurtăturilor”, ș.a.m.d. - făcând parte din specificul său): ca într-o expediție de cercetare, contează dacă e făcută la pas ori din zbor, detaliile explorărilor ivindu-se diferențiat, depinzând dacă studierea trecutului s-a făcut – în funcție de transport - temeinic pe picioare, de pe roți ori din perspectivă aeriană / globală (în genul “ochilor vulturilor”). Dr. Mircea Eliade a scris în “Nostalgia originilor” din 1970: “Nu trebuie niciodată să pierdem din vedere unul din principiile fundamentale ale științei moderne: scara creează fenomenul. Henri Poincare se întreba, nu fără ironie: ‘Un naturalist care n-ar fi studiat elefantul decât la microscop ar putea el socoti că posedă o cunoaștere suficientă a acestui animal? Microscopul dezvăluie structura și mecanismul celulelor, mecanism și structură identice la toate organismele pluricelulare. Elefantul este, fără îndoială, un organism pluricelular, dar este el oare numai atât? La scară microscopică, răspunsul nostru poate fi ezitant. Dar la scara vizuală umană, care are, cel puțin, avantajul de a prezenta elefantul drept un fenomen zoologic, ezitarea din răspunsul nostru dispare”. Lucrarea “Originea Gherga” este realizată la scara viziunii Gherga despre parcursul prin lume și timp al “fenomenului” Gherga; de fapt, Americanul John Kennedy 1917-1963 (președintele celei mai dezvoltate Țări din lume, asasinat în Texas) a spus: “Dușmanul adevărului nu e atât minciuna, cât e clișeul / interpretarea prefabricată”. Dintotdeauna realitatea dură a fost a majorităţii naivă de oameni, formată de fapt din neştiutori / adică din “habarnişti”, respectiv din cei neavând habar chiar şi de propria identitate ori de provenienţele lor ca personalităţi individuale (înţelegându-se pe sine doar puţin mai detaliat decât ca nişte părţi ale vreunui organism social / colectiv); ca atare, o lucrare de acest gen - privind filogenia umană, vizând “Originea Gherga” - pe lângă potențialul de inspirație desigur că e și extrem de inconfortabilă, pentru mulţi (obișnuiți să fie necomparativi): inclusiv conştiinţa apartenenţei etnice e un dat foarte subiectiv, rezultând - în ultimă instanţă - dintr-o deliberare intimă / personală, decisiv fiind ce ştie fiecare despre originile strămoşilor.
Structura poporului Român (conform “Proiectului Genografic”, 2016)
În 2016, comentariul “Proiectului Genografic” despre populația României a relevat: “Componenta Nord Asiatică de 2% e tipică printre Europenii Estici (ca de exemplu Caucazieni și Ruși) iar componenta Europeană Nordică de 36% provine de la cei mai timpurii oameni / din paleolitic; profilurile Mediteranean de 43% împreună cu cel din Orientul Apropiat de 19% reflectă puternica influență a agricultorilor neolitici”. O asemenea diversitate a Românilor a derivat deopotrivă atât din imigrările trecute, cât și din emigrările actuale (iar mereu și oriunde migrările printre indigeni au completat continuitățile autohtonilor); Gherghii / Gherganii reprezintă o minoritate - evidențiată de-a lungul vremurilor de către ceilalți oameni chiar ca deosebită - în cadrul “tabloului” general, prezența Gherga printre Români în proporția cea mai importantă din lume reflectând de fapt realitatea, anume interferența reciprocă din timpurile străvechi: încă din vremea ultimei glaciațiuni - până în prezent, așa cum se poate vedea în imaginea următoare - pe planetă distanța cea mai redusă dintre răcoarea Nordică și căldura Sudică a fost tocmai cea de pe tronsonul dintre mai temperatul spațiu Românesc și mai fierbintele spațiu Saharian din Sud (iar așa ceva și-a avut inclusiv însemnătate civilizațională, România / Europa fiind la jumătatea distanței dintre Siberia / Asia = cea mai rece zonă de pe glob și Sahara / Africa = cea mai caldă zonă de pe glob, spațiul Românesc fiind leagănul primei Civilizații Homo Sapiens din Vechea Lume, în Bazinul Pontic, cu dezvoltare în vremea Atlantă inclusiv pe Valea Dunării inferioare, în amonte până la Gherdap / Defileul Dunării). Întâietatea mondială a Civilizațiilor Fluviale a fost în Europa, pe Dunărea inferioară - apă curgătoare știută ca a reprezentantei Marii Mame Ghea, Zeița Rhea - iar Rumânii / Românii, credincioșii ei, ca urmași ai Atlanților, cunoscuți universal ca acvatici, au fost denumiți Valahi, reflectând pe mai departe dimensiunea acvatică a înaintașilor Atlanți (ecouri vechi scrise privind Valahii” au fost ca notarea de pildă a Anatolianului Homer despre “Oloosson” / azi Elassona 39,53 lat. N, 22, 11 long. E din Tesalia = fosta Vlahie “Mare” - în “Iliada” 2:739, după cum a observat în 1999 cercetătoarea Maria Crișan din România - ori Volcae” în secolul I î.C. ale Romanului Iuliu Cezar sau “Ouolkai” în secolul II ale Egipteanului Claudiu Ptolemeu, etc.); după ce din Raiul umed de la sfârșitul glaciațiunii - care a existat tocmai în spațiul stră-Român - s-au roit în Vechea Lume fondatorii Civilizațiilor Fluviilor (nu în amonte, ci în aval, așa cum au fost cele mărețe din NV Indiei, Mesopotamia, Egipt / NE Africii, etc.) cei de pe Văi erau desigur cu puternice caracteristici acvatice: pescari, plutași / navigatori, Gardieni - observatori / Veghetori - ai vadurilor / trecerilor, ș.a.m.d. (astfel încât cei mai direcți urmași ai Atlanților - anume Valahii = Românii / Rumânii, știuți și ca “Oamenii Râurilor” - cert au avut însemnate însușiri legate de ape, așezările apărând îndeosebi în zonele joase, la gurile apelor, în Bazinele colectoare, etc. iar nu spre înălțimi / nu spre izvoare, căci mișcările semnificative au urmat cursurile apelor, înțelesul străvechi pentru cei prea-înalți, coborâți din pante / râpe pe Văi, mai ales de veghe la vaduri, păstrându-se ca dorință” / voință” pentru volo” în Latină ori Italian ca aeriani” / zburători”). De altfel, privind ivirea sinonimiei pentru Români ca Valahi – nume dat de vecini - poate contează ce a scris Dr. Adolf Armbruster: Originea denumirii date de vecini trebuie căutată întotdeauna în sânul poporului nou apărut; ea oglindeşte fie caracteristici ale spaţiului geografic şi ale cadrului istoric, fie trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba vorbită, credinţa, obiceiurile, etc)”. În îndepărtata Tradiție a Vechii Lumi, nu oamenii erau numiți după ape, ci apele erau denumite după oamenii așezați pe malurile lor; ca atare, Oceanul Atlantic într-adevăr a fost denumit după Atlanții din Bazinul său, mai precis după cei de pe țărmurile lui răsăritene - ajunși acolo în neolitic - iar nu după o imaginară populație paleolitică Atlantă originară în vreo Insulă Atlantică rămasă necunoscută (neidentificată până în prezent, deoarece în Oceanul Atlantic nu a existat Atlantida), chipurile Atlanții ajungând numiți după mediul lor înconjurător: eroarea constă în presupunerea că Atlanții erau numiți astfel fiindcă ar fi provenit din Bazinul Atlant (interpretarea însă fiind inversată față de situația reală, de pildă stră-moșii Ru-mâni = “oamenii Ru” – adică adoratorii Soarelui Ra – erau riverani / respectiv trăiau pe Văile Râurilor iar inițial denumirile străvechi ale apelor, inclusiv denumirea generică pentru cele curgătoare, proveneau de la ei iar doar ulterior s-a ajuns și la recunoașterile onomastice ale populațiilor Bazinelor după denumirile Râurilor). Asocierea Românilor cu Râurile nu-i ceva neobișnuit, de exemplu în Vechea Lume inclusiv Mesopotamia - zonă civilizațională universal recunoscută - era denumită tocmai cea “dintre Râuri” (Fluviile Tigru și Eufrat fiind principalele sale ape curgătoare): în spațiul Românesc mereu au fost mari ape curgătoare, ca Dunărea, Nistru, Tisa, etc., arealul respectiv - bogat acvatic – fiind organizat civilizațional cu mult înaintea Mesopotamiei ori înaintea altora dintre Bazinele Vechii Lumi (atestările – inclusiv arheologice – ale primordialității zonei stră-Române față de restul planetei confirmă așa ceva).
Puterea energiei solare pe glob
Existentă inclusiv în spațiul Român, Civilizația Atlantă - a oamenilor Homo Sapiens, apărută la sfârșitul glaciațiunii, după extincția Uriașilor Cro Magnon - a fost dublu pre-diluviană, anterioară atât față de Potopul biblic, cât și față de Potopul Pontic (care a scufundat-o, acela fiind înaintea Potopului biblic cu peste 3 milenii); exceptând Civilizația Cornului Abundenței - apărută în S Vechii Lumi / în paralel cu Civilizația Atlantă din N Vechii Lumi - toate celelalte Civilizații neolitice au fost pre-diluviene doar față de Potopul biblic (nu și față de Potopul Pontic, ce a afectat și o parte a spațiului Românesc): Atlanții – atestați ca acvatici – au migrat post-diluvian (adică după Potopul Pontic) în proporție semnificativă spre apusul pașnic / liniștit, ajungând până la Oceanul care și-a primit numele de la ei, ca Atlantic. Eponimul Atlantidei și etnonimul Atlanților a fost paleoliticul Atlas – pre-diluvian / dinaintea Potopului Pontic - despre care se știa în Vechea Lume mai ales în 2 feluri: cel anterior = eponimul Atlant, ca fiu Iafit / “Însemnat” de pe timpul Uriașilor și cel ulterior = etnonimul Atlant, ca fiul Zeului Poseidon; cea mai îndepărtată ascendență a lui Atlas a fost în imemorialul strămoș An (vechii Greci, care îl considerau ca inventatorul astronomiei, deoarece ținea pe umerii săi bolta cerească, l-au localizat pe geamănul Prometeu al lui Atlas în Caucaz, Munți cunoscuți în Vechea Lume cu acea denumire și în Asia / Himalaia = Caucazul Estic ori în Europa / Carpați = Caucazul Vestic, chiar nefiind necesară precizarea despre care Caucaz era vorba, căci Bazinul Pontic = leagănul Atlant, fiind între Caucaz și Carpați, a avut poziția finală ce a contat).
Perspectiva HiperBoree
Pasiunea Atlanților pentru apă multă izvora din străvechea Tradiție post glaciară (adică după ultima glaciațiune), de pe când strămoșii lor au populat “Insulele” ivite prin topirea gheții calotei polare Nordice; în EurAsia, Atlanții au fost riverani în cadrul rețelei bogatelor ape dulci apărute – chiar și temporar - la ameliorarea climei iar după inundarea definitivă a centrului lor de putere (areal reținut de memoria colectivă ca Eden / Rai, situat în Bazinul Lacului Pontic / devenit Marea Neagră) s-au îndreptat spre V, ajungând la Oceanul Atlantic. Este de remarcat că etimologic ancestral, adică la “sursă” / respectiv la “rădăcină”, onomastica Română - a Românilor și a României - se leagă de binecuvântatul Soare Ra care lumina Raiul iar cel care-l venera ca mare credincios, adică “Omul Soarelui”, literalmente era “Ra-Man” (din mare vechime, “Manii” / “Men” fiind “Oamenii”, proto Kurganul / Indo-Europeanul “meu” însemnând “ud”, etimologic ducând la Românescul “mâl” / “lut”, așa cum a studiat Dr. Mihai Vinereanu în 2009; de altfel, o rezonanță pentru “Om” a fost biblicul “Ham” - mezinul patriarhului Noe - supraviețuind Potopului, nepotul aceluia fiind Sfântul Gherghe, notat biblic Ghergheseu / “Gherghe-seu”, atestat de Vechiul Testament ca stăpân în Țara Sfântă Canaan, unde printre predecesori au fost pre-diluvienii Uriași și viteji străjeri = Veghetori / observatori, știuți ca Gardienii Grădinii Raiului / care a fost Edenul = Stepa EurAsiei, dintre Mongolia și Ungaria, în partea Vestică a căruia e spațiul Românesc, pre-diluvian găzduind cronologic prima Țară Sfântă din lume, unde de asemenea Gherghii au fost stăpâni, descendenții post-diluvieni Gherga acum fiind în cel mai mare număr): în Vechea Lume au existat mai multe Țări Sacre / Sfinte, dintre care în EurAsia cea anterioară din actualul spațiu Român / Europa și cea ulterioară din fostul Canaan / Asia i-au avut pe Gherghi atestați ca stăpâni (conceptul de Țară Sfântă a derivat din cel al tărâmurilor sfinte - așa cum au fost ancestralul Rai sau tărâmul morților al Lumii “Celeilalte” / “de Dincolo” - pe Lumea “Asta” restrângerile ajungând până la mai redusele locuri sfinte / așa cum au fost de pildă Munții Sacri, Căile Sacre, etc., denumirile pentru Țările Sacre / Sfinte fiind și ca “Șambala” pentru cei din N Indiei, ca “Valhala” pentru cei din N Europei, ș.a.m.d). Ancestralele Țări Sacre (fostul Rai = azi Moldova, România, Bulgaria și Canaan = acum Liban, Palestina, Israel, cu părți din S Siriei, V Iordaniei și NE Egiptului), ambele având același fus orar, au în prezent între ele doar o singură Țară, anume Turcia – cuprinzând în partea Europeană o parte din fosta Tracie și Anatolia în partea Asiatică – de asemenea cu același fus orar; iar ancestralele Căi Sacre au avut în Vechea Lume mari importanțe, cea mai grozavă de pe glob fiind Calea Sacră marcată prin uriașul șanț săpat de Hiperborei în Nordul Dunării inferioare, dând valul de pământ cu denumirea “Brazda lui Iorgu” – zis “Novac”, adică “Nou”, datând din neolitic – ce a început la N de Istru = la N de Dunărea inferioară și a fost modelul altor Căi Sacre (mai reduse în dimensiuni, din multe locuri, cu diverse destinații, ghidând drumurile către vechi locuri sfinte, toate fiind dominate de Calea Lactee – Sacră Cerească - a cărei reflecție pe Pământ era și astfel închipuită de unii): Hiperboreii aveau obiceiul de a marca cu lespezi semnificative = pietre mari Brazda lui Iorgu, de câte ori o parcurgeau, să rămână mărturiile lor de cinstire pentru că au străbătut Calea Sacră din fostul Imperiu Atlant, în alte părți pe glob – pe alte drumuri – obiceiurile adaptându-se specificurilor locurilor, concretizându-se în amenajările locurilor de popas pentru hidratări, închinări / rugăciuni, etc. (despre uriașa Brazdă a lui Iorgu – din spațiul României – Tradiția a reținut că era Osiriană, adică era atribuită legendarului cârmuitor divin Osiris = “Osi-ris”, însemnând înțelept / rege Asiatic, ai cărui urmași dinastici au ajuns să fie în NE Africii primii faraoni). Denumirea de Valahi – atribuită stră-Românilor – și-a căpătat semnificația nu doar conectată de anterioarele valuri Atlante, ci și de ulterioarele valuri de pământ zidite în Vechea Lume de acei harnici strămoși: pornind din spațiul stră-Românesc, uriașa Brazdă începută în neolitic a fost continuată spre răsărit de multe generații și Civilizații, până în Evul Mediu, când a ajuns la Oceanul Pacific ca “Marele Zid Chinezesc” (în Asia, construcția și-a schimbat rolul călăuzitor de hotar religios din Europa cu cel mai pragmatic de delimitare, ca barieră). Mulți au atestat chiar prezențele Gherga în Țările Sfinte din cele mai vechi timpuri, ca de pildă în Țara Sfântă din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al Epocii Pietrei drept credincioșii Ghirghi ai Marii Zeițe Mamă Kirke / în timpul matriarhatului și respectiv apoi ca patriarhii Kurgani care împreună cu indigenii au realizat nenumărate kurgane / gorgane, inclusiv Brazda lui Iorgu / cel mai mare megalit din lume, în N Dunării (în paralel pe atunci în N Canaanului - Țara Sfântă din Orientul Apropiat - manifestându-se urmașii îngerilor Veghetori Grigori), în Epoca Bronzului cei din Garga-miș / de pe Eufrat fiind autorii armistițiului - primului Tratat de pace din lume - după încleștarea pentru Țara Sfântă a Canaanului dintre Imperiile Hemi / Kemet = Egiptean și Hitti / Kheti = Anatolian, în Epoca Fierului Gherghiții devenind liderii coloniștilor Anatolieni în preajma Deltei Dunării = parte a Țării Sfinte din spațiul stră-Român iar Ghergheseii rămânând liderii biblici în preajma Deltei Iordanului = parte a Țării Sfinte din spațiul Canaanului, în Antichitate marele Sanctuar Gherga din Caria / Anatolia funcționând la jumătatea distanței dintre cele 2 Țări Sfinte / Sacre menționate, ș.a.m.d.; tot la distanță egală de cele 2 Țări Sfinte (de la Marea Neagră și de la Marea Mediterană) a fost Paradisul Terestru, la poalele Vulcanului Ararat: Țara Ghergarilor = Albania Caucaziană a fost Regatul partenerilor preferați ai legendarelor Amazoane, străbătută de sistemul apelor curgătoare Kura-Arax (amplasarea celebrilor Ghergari fiind la răsărit de Ararat, până la Marea Caspică).
“Tabula Paradisi Terrestris” (Peter Starckman, 1729)
Se poate observa rudenia dintre Dorianii / Heraclizii din Bazinul Dunării inferioare care după Războiul Troian (ce a urmat încleștărilor imperiale dintre Hemi / Egipteni și Hetei / Hitiți, terminate indecis) au traversat Tracia – din N spre S – și au trecut în Asia Mică tocmai în SV Anatolic, în Regatul Cariei = Țara Gherghiților: înaintea Războiului Troian, Dorianii / din N Tracilor au avut în Gherghina / Barboși – azi Galați, la cotul Dunării - capitala Regatului lor Heraclid la Dunărea inferioară și au migrat după Războiul Troian în S Tracilor, ajungând în Regatul Cariei, unde central s-a dezvoltat Sanctuarul Gherga (vizitabil inclusiv azi), rămânând de la ei de pildă arhitectura “dorică” / cea mai veche Grecească. Carianul Herodot – “părintele istoriei”, după cum i-a zis Romanul Cicero – a și scris despre Traci = rudele Europene – că formau în vremea lui (secolul V î.C.) cel mai numeros popor din lume după Indieni: în Vechea Lume a existat înrudirea directă dintre Gherghiții Cariei colonizată de Dorianii / Heraclizii Dunării inferioare – provenind inclusiv din Dobrogea - mișcarea existând apoi și a coloniștilor Cariani / Gherghiți în Dobrogea (ruine rămase de la ei putând fi vizitate azi de pildă la Histria / județul Constanța, etc).
Rutele de migrări ale păsărilor
Rutele păsărilor migratoare din Valea Dunării / Europa pentru iernarea pe Valea Nilului / Africa trec și acum prin Valea Iordanului / Asia (Râul Iordan își are Delta la Lacul Galileea - stație importantă a traseelor lor, în timpul ultimei glaciațiuni acolo fiind uriașul Lac Lisan / Ghor, respectiv biblicul Azoar în “Facerea”, cuprinzând în Rift și ceea ce a ajuns Marea Moartă - iar arealul de acolo până la coasta răsăriteană Mediterană se numea Canaan, încă din vremurile biblice); în secolul V î.C., Herodot din Caria / Anatolia, în “Istorii” 2:22, a evidențiat la iernare migrarea păsărilor din Sciția / EurAsia în Africa, indicând precis traseul gruielor / cocorilor spre izvorul Nilului (încă dinaintea Antichității a fost observată deplasarea intercontinentală a acelora și se știa cu precizie că ele iernau la Sud și de Etiopia). Același Herodot Karka a mai notat, în “Istorii” 1:201, că în secolul precedent lui, primul împărat al Perșilor, “Ky-ros” = Chiros / Cyrus “cel Mare”, instalat la putere cu ajutorul Gherganilor Mezi / Magi din Media (verii apuseni Ariani ai Hyrkanilor / Gorganilor din Sudul Caspic), voia să-i cuprindă în Imperiul său și pe MasaGeții = “Moșii” Geților / respectiv vechii Geți, cei ai Lunii, care trăiau “dincolo de Arax”, adică la N de Fluviul Arax / Aras - lung de 1072 km, ce curge din Turcia în Marea Caspică, în prezent Bazinul Aras constituind granița Sudică a Europei cu Asia - afirmând că Sciții / Arianii le vorbeau limba, unii pe atunci, în mileniul I î.C., echivalând Sciții / buni mânuitori de securi cu MasaGeții = “Masivii Geți”, ceea ce înseamnă că atunci când împăratul “Da-rius” = Darius / Darie al Perșilor a condus o expediție contra Sciților era împotriva Marilor Geți / MasaGeților care l-au decapitat pe predecesor, el având întâi lupte cu Geții în Dobrogea, pentru a trece la N de Delta Dunării; de altfel, istoricul Antic Tucidide – din Balcani - a consemnat despre contemporanii Geți (înarmați cu săbiile scurte și curbate cărora le ziceau “sica”) că aveau aceleași arme și călăreau la fel ca Sciții. Așa cum a studiat în 1993 și academicianul Italian Gherardo Gnoli, Imperiul Persan era constituit din provincii știute în vechea limbă ca “Dahyu” (sub influență lingvistică Indiană – iar India în Vechea Lume era zisă Tibetan și Sanscrit ca “Gya-Gar” / Gyagar, ceea ce la indigeni se poate vedea “îndărăt” drept “Gar-Gya” / Gargya - acelea erau denumite “satrapii”, având războinicii grupați în “șatre”, în societatea Indiană / Vedică militarii fiind cârmuiți de “rajani” = șefii “Kșatryia”); după cum a scris Tibetanul Gendun Chopel 1903-1951 că “întreaga Indie / Bharat se numea, din cele mai vechi timpuri, Gyagar” ori în 2008 și Dr. Toni Huber – profesor la Universitatea Humboldt din Berlin / capitala Germană – “India era denumită, în variate definiții geopolitice și culturale, ca Gyagar: de pildă, cei mai timpurii pelerini Tibetani spre Sud se refereau atunci când mergeau - în scopuri religioase - în India că se duceau în Gyagar / Gya-Gar, termen care s-a păstrat până în Evul Mediu”. Solarii Dahi – organizați comunitar în șatre - au fost menționați de istoricul Herodot 1:125 din Caria ca “Dai”, au apărut în inscripția “Daeva” din secolul V î.C. a împăratului Xerxes / Jerjes al Perșilor, etc.: în 2017, istoricul Olandez Jona Lendering a scris că “Dahii probabil au luat parte la rebeliunea din 550 î.C. împotriva liderului Median Astyages” - cumnat cu bogatul rege Karun = Croesus / Cresus al Lydiei, deoarece era însurat cu sora aceluia - căci în mileniul I î.C. pe de o parte MasaGeții respectând primordial Selena și pe de altă parte Dahii respectând primordial Soarele încă nu fraternizară pretutindeni, așa cum au apărut alăturate simbolurilor lor (adică semnul semilunii împreună cu cel solar, formând marca heraldică absolută a Românilor pre-creștini). Se poate observa că Mag e înrudit cu Grecul “Megas” însemnând “Mare” (Latinul “Magnus”): în Vechea Lume, Magii – adică preoții zoroaștri ai Mezilor din Media - erau “Mari” la fel ca Geții “Masivi” (MasaGeții / Marii Geți) din Nordul lor iar ambele populații erau mai vechi decât cele ale vecinilor lor, respectiv deopotrivă Magii din Media și MasaGeții din vecinătate au fost “Moși”. Este de remarcat că în Caucazul mileniului I î.C. – “Borz” în Persană - la N de Fluviul Arax a fost atestat leagănul European deopotrivă al Amazoanelor și al partenerilor lor preferați Gargari / Ghergari, tot acolo fiind atestată domnia reginei “Tahm-rayiș” / Tomi-ris a MasaGeților, care în secolul VI î.C. (anul 530 î.C.) l-a decapitat pe Kyrus / Cyrus “cel Mare” - primul împărat al Perșilor - fiindcă din cauza aceluia i-a murit fiul, prințul zis Sparga / S-Parga: un Garga / Gherga (regina Caucaziană era de sorginte Amazoană iar partenerul ei – tatăl mort tragic al prințului – era Ghergar / Gargar, ea cârmuind MasaGeții din Asia Centrală și din Caucaz / avându-și baza la N de Fluviul Arax, probabil în Daghe-stan = fosta Albanie Caucaziană, pe malul V Caspic ori în fosta Iberie Caucaziană / acum Georgia iar el probabil cârmuind pe malul V Pontic, căci onomastica Tomis a rămas Antică pentru ceea ce azi e Constanța, cea mai mare localitate Dobrogeană, regiunea respectivă fiind semnificativ populată în Antichitate de Geți și de Sciți). Denumirea “Tomis” de la Marea Neagră / “întunecată” ar putea fi conectată cu rădăcina Kurgană / Indo-Europeană “tem” pentru “întunecată”, relevată de “Dicționarul” lingvistului Julius Pokorny (cu regăsire în onomasticile Râurilor Timiș / Temeș cu izvorul în Caraș și Timoc cu izvorul în Craina, afluentele pe stânga Dunării și respectiv pe dreapta Dunării la intrarea și respectiv la ieșirea din canionul Gherdap = Defileul Dunării / cel mai mare Defileu din Europa); în Vechea Lume, Dunărea era știută ca “Okean” iar ținând cont de cuvântul stră-Român “potop” pentru apă multă, se poate vedea de ce Grecii foloseau pentru Fluviu termenul “potamos” / “po-tam”, prefixul “po” în vechime echivalând sacrul conferit apei mari și întunecate: pe de altă parte, Kurgana / Indo-Europeana târzie “mori” pentru “mare” – conform Dr. Ioan Russu – de pildă ar fi dus la onomastica Râului Mureș (cu izvorul în curbura Carpaților și vărsarea în Banat, cu gura în “Marele Mureș” = Tisa / ce curge în Dunăre, având izvorul în Maramureș / “Mara-Mureș”), etc. Legăturile nobililor Ghergari deopotrivă cu MasaGeții / Masivii Geți și cu Sciții / S-Ciții au fost relevante atât în Caucaz, cât și în Carpați, unde Antic s-au afirmat Geto-Dacii, având printre liderii lor numeroși dinaști regali Gherga (Anatolianul Antic Strabon – din Amaseia / Pontus – a scris în “Geografia” XI 5:1 că la timpul său încă existau Amazoane “în Munții care domină Albania” = Alvania / Aluania Caucaziană, zonă populată de Alani / Ariani, la N de Fluviul Kura, “în vecinătatea Gargareilor, pe porțiunea care se cheamă Kerauni” / adică spre Valea Kura / Cyrus iar istoricul Armean Moise din Koren a scris în secolul V că la timpul său mai trăiau Gargarei între Fluviile Arax și Kura). Ghergarii din Bazinele Kura și Arax – menționați atunci, în mileniul I î.C. – erau acolo urmașii celor care au dezvoltat, începând în urmă cu peste 6 milenii față de vremurile actuale, bimilenara Cultură “Kura-Arax” între sfârșitul mileniului V î.C. și începutul mileniului II î.C. (așa cum au documentat Door Kushnareva, Antonio Sagona, Paul Zimansky, Barbara Kipfer și mulți alții), cu mari expansiuni, incluzând zona Ararat, “Marea Argeș” = Lacul Van (cel mai mare Lac al Turciei), Munții Taurus, Anatoliana Cilicia / la Marea Mediterană, Valea Râului Orontes cu izvorul în Baalbek / Liban la Ain el Zerqa și portul Ugarit din Siria, Galileea / Canaan, în Iran Munții Zagros, Lacul Umria, inclusiv Godin / fieful Magilor, capitala Mediei, etc., acoperind multe teritorii din actualele Armenia, Azerbaijan, Cecenia, Daghestan, Georgia, Ingușeția, Oseția = Alania / S Rusiei, părți din Iran, Israel, Palestina, Siria și Turcia, comerțul său fiind fructuos atât în S cu Sumerienii până în capitala lor Warka = Uruk din Irak unde a domnit Ghilga-meș = “moșul Ghirga”, cel mai mare rege Sumerian / după cum a studiat de exemplu Georgianul Giorgi Kavtaradze de la Universitatea de Stat din Tbilisi în 2012, cât și în N pe Văile Volgăi, Donului, Niprului, ș.a.m.d., adică până în centrul Ucrainei actuale; Cultura “Kura-Arax” (apărută la sfârșitul mileniului V î.C. în S Caucazian) a urmat Culturii “Kurgane” (apărută în mileniul VI î.C. în N Caucazian, după Potopul Pontic din mileniul VII î.C.): ambele Culturi post-diluviene din răsăritul Pontic menționate (Kurgană și Kura-Arax) s-au dezvoltat în paralel cu Culturile post-diluviene din apusul Pontic – ca Vincea, Cucuteni, ș.a. – părți ale Vechii Civilizații Europene / Civilizației Dunărene derivând direct din Civilizația Atlantă încheiată la sfârșitul paleoliticului, în V Pontic, cu centrul în spațiul stră-Român. Gherganii = Atlanții Gherga – din Eden / Rai cu baza pe malurile Pontice – i-au avut în NE Pontic ca succesori pe Gorganii din Cultura “Kurgană”, apoi în SE Pontic pe Ghergarii din Cultura “Kura-Arax”, ș.a.m.d.; în imaginea următoare se poate vedea răspândirea Culturii Ghergară Caucaziană “Kura-Arax” la sfârșitul neoliticului / Epocii Pietrei și în Epoca Bronzului, schițată de antropologul American Mitchell Rothman de la Universitatea Pennsylvaniei în 2015 (exponenții în S Mării Caspice erau Gherganii Magi, ca de pildă în Munții Zagros / Media iar - dincolo de Mesopotamia = Meso-potamia” Sumeriană - în E Mării Mediterane = Medi-terane”, ca de pildă în Canaan / Galileea, erau biblicii Gherghesei):
Cultura Kura-Arax”
De exemplu, în Galileea / Canaan la Kerakh 32,43 lat. N, 35,34 long. E (denumirea Antică Aramaică a ceea ce azi este Beth Yerah / Khirbet el-Kerak în Israel, pe locul unde Râul Iordan iese din Lacul Galileea pentru a se îndrepta către Marea Moartă), arheologii au relevat existența centrului cultic al Zeului Lunii Yarih / “Ya-rih” – literalmente însemnând “regele luminii” - de la sfârșitul Epocii Pietrei, care era avanpost al Culturii Ghergare Caucaziene “Kura-Arax”; orașul era înfrățit cu Ierihon și Ierusalim (cu mult înaintea existenței Semiților, fie aceia Arabi sau Evrei) și a fost cârmuit de Ghergarii Caucazieni împreună cu Ghergheseii biblici ai Canaanului / descendenții veghetorilor îngeri Gregori: așadar, în Epoca Modernă a fost demonstrată științific prezența Gherghe-seilor = “Sfinților Gherghe” din Caucaz în Canaan cu mult înaintea existenței Arabilor și Evreilor (Biblia a atestat – încă din prima sa carte, “Facerea” / “Geneza” – că tatăl Sfântului Gherghe (strămoșul Ghergheseilor) a fost Canaan = eponimul “Țării Sfinte”. Tocmai Canaan = tatăl Sfântului Gherghe (despre care tot Biblia a scris – în Vechiul Testament - că a avut ca urmași Ghergheseii = “Sfinții Gherghe”) a fost – iar nu altcineva - cel de la care a rămas numele Țării Sfinte din răsăritul Mediteran; literalmente, “Ca-naan” / “Ka-naan” însemna “Sfântul prunc”: era mezinul lui Ham, fiul patriarhului Noe, cel care a cârmuit la Potop “ar-ka” / “ar-ca” până la Vulcanul Ararat din Estul Anatoliei. La început, Biblia – în “Facerea” = prima carte a Vechiului Testament – a scris despre Sfântul Gherghe / Ghergheseu, al cărui tată a fost Canaan, eponimul Țării Sfinte din Estul Mării Mediterane; apoi – în alte 8 cărți / părți ale Vechiului Testament – au apărut de mai multe ori Ghergheseii = urmașii etnonimului Ghergheseu / Sfânt Gherga (cel pomenit dintâi, ca strămoșul neamului), cele mai multe menționări într-o carte biblică, anume 6 menționări, fiind în a doua carte a lui Moise, adică a doua carte din Vechiul Testament / Biblie, despre “Ieșirea” / “Exodul”: Gherga a apărut în Sfânta Biblie din motive temeinice. Din Kerakh / Kanaan – conform arheologilor Rafi Greenberg și Sarit Paz de la Universitatea din Tel Aviv, David Wengrow de la Universitatea Londrei, Judy Siegel, ș.a. – Galileenii au întreținut relații politice cu prima Dinastie Egipteană, anume cu cea faraonică din așezarea Gherga = prima capitală a Egiptului (lângă care, la capătul Căii Ghirga dintre Oaza Kharga și Nil, era Abydos / principalul centru cultic al Zeului Osiris): legăturile orașului Galileean Kerakh erau directe cu prima Curte faraonică, căci în 2009 a fost descoperită acolo, pe malul Râului Iordan, o paletă asemănătoare cu a primului faraon – Narmer / Menes – înfățișând cârja / sceptrul faraonic și crucea Ankh (pe lângă alte numeroase relicve din Caucaz și din Anatolia găsite tot acolo, datate în aceeași perioadă iar reciproc, la faraonii primei Dinastii Egiptene au fost găsite produse Ghergare din Kerakh / Galileea). Privind zona din răsăritul Mediteran / a Orientului Apropiat imediat după Potopul biblic: la sfârșitul Epocii Pietrei / începutul Epocii Bronzului Ghergarii erau contemporani în Egipt / pe care l-au unificat, în Canaan / pe care l-au cârmuit, în Caucaz / unde au dezvoltat o cultură deosebită - având ca partenere Amazoanele - în Anatolia / unde au întemeiat Wilusa = Troia, ș.a.m.d. (în paralel pe atunci, stră-Românii erau între valurile Kurgane; după cel de-al treilea – și ultimul – val Kurgan / cel care a consolidat patriarhatul în Vechea Lume, poliandrele Amazoane = susținătoarele matriarhatului din SV Munților Caucaz / adică din Anatolia s-au extins în locurile poligamilor Kurgani patriarhali plecați din NV Munților Caucaz / adică din Stepă, astfel răsăritul Pontic fiind dominat în Epoca Bronzului de Regatul Kholkid al Amazoanelor, păzind Cerga / “Lâna de Aur” iar apusul Pontic era dominat de Regatul Troadei, care și-a avut ca principal avanpost Dunărean târgul Barboși / Gherghina, azi Galați).
De asemenea, tot în acele timpuri neolitice / ale Epocii Pietrei și ale Epocii Bronzului – când Cultura Ghergară “Kura-Arax” era la apogeu – în vecina Sudică Mesopotamia înflorea Civilizația Sumeriană, denumită sugestiv “Kurgal” / “Ghiengar”; în general, Civilizației Sumeriene mai mulți cercetători i-au acordat atenție decât cei care au studiat ancestralele relații cu Civilizațiile vecine, ca de exemplu ale Sumerienilor cu Caucazienii Ghergari / Nordicii părinți activi în Cultura “Kura-Arax”, care au fost rădăcinile dezvoltărilor Sudiștilor (inclusiv sexul sacru practicat de Sumerieni în public – fapt ce a uimit Vechea Lume – provenea de la ce făceau, cu mult timp înainte încă, Amazoanele cu Ghergarii în spațiul Caucazian / Ponto-Caspic ori comerțul intensiv în josul apelor Mesopotamiei, până la Oceanul Indian / Golful Persic, care a dus la ivirea cuneiformelor, scriere negustorească cu semne derivate din pictograme, anterior scrierea în scop religios, mult mai veche, existând la stră-Români, etc.): e de considerat că în Vechea Lume aspectele religioase – conferind diverse sacralități sexului, scrierii, ș.a.m.d. – contau mai mult ca afacerile (așadar, față de Sumerienii din Mesopotamia, anterioarele practici ale Nordicilor – ca sexul sacru al Ghergarilor din Caucaz cu Amazoanele Pontice ori ca scrierea sacră din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al stră-Românilor / acum în România trăind cei mai mulți Ghergari din lume – au fost mai importante, atât în acele vremuri / fiind religioase, cât și în actualele vremuri / fiind cele reținute ca primordiale). După cum a studiat în 2018 și cercetătorul Armean Sjur Papazian, e de știut că unii au postulat despre Ariani că își trăgeau denumirea de la termenul proto Kurgan / Indo-European “*haerós” = “liberi” (la Români dar și la vechii Greci - ori la alții - așa ceva rezonând și cu “eroi”); iar dimensiunea solară Ra nu-i de neglijat nici la Ariani, nici la Armeni / “Ar-meni” - știuți ca “Oamenii Soarelui” - căci “Ara” era la vechii Armeni denumirea puternicului Cult al Soarelui (considerând berzele – denumite Armean “Aragil” - ca mesagere): Românii = “Oamenii lui Ra”, adică oamenii atotputernicului Ra / Soare, au echivalentul generic “Aurora” pentru lumina difuză a Soarelui din zori – ce precede răsăritul - cu largă celebrare din vremurile ancestrale, păgâne (Vedicii o sărbătoreau în zori – Soarele fiind Sanscrit “Surya” - pe egala Aurorei, zicându-i “Ușa” = fiica lui Dyaus Pita / Tatăl Ceresc), de remarcat la Români fiind obligatoriul plural pentru “zori”, la fel ca “icre”, “Carpați”, etc. / defective de plural fiind “aur”, “cinste”, “miere”, etc. În Vechea Lume, Amazoanele / “Ama-zoanele” – literalmente însemnând “Ale Lunii zâne“ = “Zânele Lunii”, căci “Ma” = “Lună” – erau vestitele riverane Pontice practicante ale sexului sacru mai ales în nopțile de primăvară cu lună plină iar partenerii lor preferați pentru orgii au fost Caucazienii Gargari (se poate remarca despre termenul Latin pentru primăvară că era “ver”). În Antichitate, Amazoanele și Ghergarii au ajuns să se amestece profund (ele ajungând lidere printre ei, respectiv ei devenind lideri printre ele); Anticii au scris despre Amazoanele apropiate malurilor Pontice / Mării Negre – răspândite îndeosebi între Donul inferior, respectiv Mlaștina Maeotică / Marea Karga = Azov și Valea Thermodonului / “Thermo-Donului” = a Râului Therme - care urcau cumpăna apelor din Caucaz ce separa Bazinul Pontic de Bazinul Caspic, pentru a se iubi în devălmășie cu favoriții lor bărbați Gargarei / Gargari = Ghergari (care trăiau mai ales între Fluviile Kura și Arax, căci Țara Amazoanelor era în Estul Pontic / ajungând până în CapaDocia iar pe partea apuseană a Caspicii era Țara Ghergarilor = Albania Caucaziană – unde trăiau cei mai mulți Gargarei – ce aparținea Bazinului Mării Caspice, acolo azi fiind Țările Azerilor și Dagilor / Dage-stan). Orgiile ritualice dintre Amazoane și Ghergari – vestite în Vechea Lume - se petreceau în cadrul străvechiului Cult al Fecundității și Fertilității, practicat în fiecare primăvară: din copiii născuți, Amazoanele păstrau fetele iar Ghergarii păstrau băieții (câteodată cârmuirile lor fiind reciproce, astfel cum a fost de pildă la sfârșitul Epocii Bronzului când ele aveau rege iar atunci Aheii au profitat furând Cerga / Lâna de Aur ori la începutul Antic când ei aveau regină iar atunci Perșii au lăcomit să-și mărească Imperiul dar împăratul lor a fost ucis imediat ce a încercat așa ceva). Se poate observa că primul conflict major avut de Perși după ivirea lor în istoria universală a fost cu Geții (iar doar apoi cu vechii Greci): Perșii și-au pierdut atunci primul împărat – întemeietorul Imperiului Persan – ucis de MasaGeții cârmuiți de Amazoana Tomiris. Anatolianul Herodot – din Halicarnas / Caria - în prima sa carte de “Istorii” a avut cea mai timpurie relatare științifică din lume despre moartea celui dintâi împărat al Perșilor – la mai puțin de un secol de când s-a întâmplat – ca atare scrierea sa fiind și cea mai precisă redare, localizând reședința reginei MasaGeților în Caucaz (despre care a precizat că era văduvă), la Nord de Fluviul Arax / Aras, ce se contopește în cursul inferior cu Fluviul Kura; Anticul Herodot – din secolul V î.C. - în “Istorii” 1:203 a consemnat și sexul în devălmășie caracteristic zonei respective (fiind legendarul areal al Amazoanelor și al Ghergarilor): istoricul Carian explicit a scris despre Caucaz, indicând partea de miazănoapte a Fluviului Arax – apă curgând de la V la E, în Marea Caspică – iar în acel context el nu a scris nimic despre Asia Centrală cu Fluviul Syr-Darya (izvorând din Kârgâzstan / Kîrgîstan – fostă Țară Scită – apa sa curgând de la E la V în Lacul Aral, pe Valea căruia cândva au conviețuit MasaGeții = Moșii Geților cu Dahii) sau despre altă presupusă locație a morții împăratului Perșilor, așa cum au făcut unii dintre cei ulteriori savantului Antic, până în Epoca Modernă, ajungând chiar la grosolănia de a susține că ar fi știut mai bine decât el, cel mai apropiat de subiect atât în timp, cât și ca loc. Puternicii de acolo și de atunci, anume Magii / Mezii – care i-au ajutat pe Perși să-și formeze Imperiul – MasaGeții și Sciții aveau cu toții rădăcini Iraniene: erau Ariani; iar luptele dintre Magi / Mezi și Perși pe de o parte cu MasaGeții / Marii Geți și Sciții pe de altă parte în fond erau “fratricide” (de pildă, în secolul VI î.C. însuși Kyros / Cirus – primul împărat al Perșilor – era nepotul unui Mag din Media secolului VII î.C. și respectiv strănepotul unui Scit din secolul VIII î.C). După cum i-a anunțat și numele (la fel ca Mesopotamia = dintre ape sau Mediterana = dintre pământuri), Media Gherganilor – din SV Caspic - era în mijlocul Gherganilor, anume între Esticii Ghergani / Hyrkani (din Ghergania / Hyrkania, aflată în S Caspic) și Nordicii Ghergari / Ghergani (din Albania Caucaziană, aflată în V Caspic). Fluviul Arax / Aras în cursul inferior se unește cu Fluviul Kura - lung de 1364 km, curgând tot de la V spre E, în Marea Caspică – cele 2 mari ape curgătoare formând în partea lor de jos un puternic sistem acvatic de canale și mlaștini, de mare fertilitate agricolă, în ceea ce acum este Țara Azerilor (până în Evul Mediu acolo fiind Albania Caucaziană = Țara Ghergarilor): Fluviul Kura și-a păstrat numele astfel deoarece împăratul Kuruș / Cyrus “cel Mare” și-a găsit sfârșitul pe Valea sa iar “Tomi-regina” se pare că a ajuns cu stăpânirea în Nord la Strâmtoarea Kerch – trecere considerată “Tăietură” – și probabil s-a stins acolo (căci în Antichitate a rămas denumit un fort Tomis care o străjuia), împăratul Darius / “Da-rius” al Perșilor, nepot al ucisului Ku-ruș / Kyrus, ajungând să cârmuiască după 16 ani spre răzbunare o mare expediție de pedepsire nu altundeva decât tocmai spre N Pontic, deopotrivă contra Geților și Sciților; pe atunci, țărmurile Mării Negre – știută ca Marea Getică – erau tot mai dens colonizate de către Cariani (Gherghiți Anatolieni). În Antichitate, geograful Anatolian Strabon – născut în timpul domniei împăratului Burebista al Geților din Europa - referindu-se la fluxurile umane și comerciale din Vechea Lume dintre Asia / India și Europa / Bazinul Pontic (II 1:15) a reconfirmat (XI 7:3) situația, consemnând că pe Valea Fluviului Oxus mari cantități de mărfuri Indiene erau transportate la Marea Hyrkană / Caspică iar de acolo “transferate cu ajutorul lui Cyrus prin Albania” / Caucaziană spre Țările Pontice, adică riveranilor Mării Negre, via prosperele Amazoane = partenerele Ghergarilor: vameșii Hyrkani / Ghergani – care populau Ghergania / Gorgan în S Caspic, Media / Țara Magilor în SV Caspic, Albania Caucaziană / Țara Ghergarilor în V Caspic, ș.a.m.d. – au beneficiat mult datorită acelui mare comerț, ajungând să cârmuiască în Vechea Lume formațiunile teritoriale ale zonei, inclusiv direct să cârmuiască mulți dintre indigenii respectivi (în cartea a patra din “Istorii”, Anatolianul Herodot Karka a descris și o altă rută a Vechii Lumi – conectând Siberia / Altai, via Ural, cu Bazinul Pontic – ce de asemenea a adus multă putere celor care o controlau, aceea având importanță sacră migratorie chiar mai profundă ca ruta Sudică negustorească integrată cu timpul în ulterioara rețea a Drumului Mătăsii); geograful Antic Strabon a mai scris (XIII 4:13) despre Câmpia “Hyrkană” din Vestul Anatoliei - la miazănoapte de Râul Mândru = Meandru, respectiv la Nord de Caria = Țara Gherghiților, în fosta Lydie, la granița apuseană a regiunii Frigia - unde Perșii au dus coloniști din Hyrkania / Ghergania (adică din Sudul Caspic), acolo coasta la Egeea fiind Antic denumită “Ionică”, de la cei care venerau vulva, zisă “yoni” în Sanscrită, căci Cultul Fecundității și Fertilității era foarte puternic în Vechea Lume, inclusiv acolo.
Deja dinainte de Iisus s-au stabilit raporturile de putere dintre continentele vecine, perpetuate până în Epoca Modernă: vechii Egipteni - constituind în Vechea Lume cea mai puternică națiune a Africii - în confruntarea cu Hitiții / Kheti din Asia Mică” nu au reușit să se impună, ajungând supușii altora din Asia, anume Perșilor, care la rândul lor au fost cuceriți de Europenii Makedoni / Mak-Edoni” = “Mari Edoni” (mari iubitori ai Idei / ai Marii Zeițe Mamă, cea care a patronat Vechea Lume după Eden). După Războiul Troian – ce a atras și căderea puterii Hitite / Khete din SV Asiei – Perșii au ocupat deopotrivă vechii combatanți imperiali, incluzând și Egiptul / Kemet din NE Africii sub stăpânirea lor, ei sfârșind însă curând, din cauza puterii Makedone / din Europa (învingătoarea supremă în fostele zone de influență imperială din Asia și din Africa ale Perșilor), ulterior ivindu-se Romanii; cele fixate – inclusiv prin forță - în Vechea Lume s-au transmis apoi și cu ajutorul celei mai mari religii din lume, creștinismul (având principalul “bazin” Europa). Pe de altă parte, stră-Românii – care au avut dinaintea Războiului Troian structuri imperiale considerate ca să fi fost cele mai puternice din Vechea Lume, așa cum Civilizația Dunăreană din Epoca Pietrei a fost continuată de Tracii Nordici în Epoca Bronzului, cu mari așezări - după Războiul Troian prin întinsele formațiunile statale ale Geto-Dacilor (dintre care o mică parte a ajuns înglobată în Imperiul Roman), continuate de cele Gote, nu au dispărut subit în Europa Evului Mediu timpuriu, ci au fost urmate de organizările care n-au permis altceva decât ivirile altor Imperii, anume Hun, Avar, Bulgar, etc. / adică ale foștilor Sciți: între stră-Români și Sciți legăturile au fost permanente și cu intensitate serioasă până în Evul Mediu (când Sciții au dispărut); capitalele ultimelor Imperii implicând Sciții au fost în spațiul Românesc (existențele imperiale consolidate vremuri îndelungate în zona României – implicând mai ales autohtonii majoritari – au oprit încă de la începuturile Medievale influențele altor structuri imperiale din vecini să se manifeste serios față de Români, ca de exemplu a Imperiului Bizantin / e de remarcat și că împărații bizantini cei mai numeroși au fost de origine Tracă). O interpretare străveche pentru Sciți / “S-Ciți” ar fi ca “Sfinții Ciți”, respectiv “Sfinții Geți”; inclusiv Sfânta Biblie a scris despre Anticul Schitopolis = Orașul Sciților din Galileea (care a fost capitala Decapolis, adică a principalelor 10 cetăți dintre Damasc / capitala Siriei și Amman / capitala Iordaniei), despre Antica Grădină Ghețimani / “Gheți-mani” - a Oamenilor Gheți / Geți - din Ierusalim / capitala Iudeilor, etc.: echivalențele dintre vechii Geți, în pronunție corectă universală Antică “Gheți”, considerați “Marii / Masivii Geți” = MasaGeți (ori Geții Sfintei Ma, respectiv “Vechii Sfinți Geți” - în pronunție “Mas-SaGheti” - “Mas” fiind de la “Moș”) și “Sfinții Geți” = Sciți / “S-Kiți”- în pronunție “S-Chiți” - au fost evidente. Este de știut că denumirea Asiei - a celui mai mare continent de pe planetă – a provenit de la Siberienii Epocii Pietrei având Cultul Oaselor, dintre care unii au ajuns până la Bazinul Pontic (unde la momentul dispariției Uriașilor de pe glob a apărut Imperiul Atlant); din Anatolia – considerată Asia “Mică” – au derivat atât numele Asiei, cât și numele Africii (căci centrul Anatoliei – unde era granița Atlantă Sudică – inițial era Afriqi / “A-Friqi”, ulterior Frigia, literalmente însemnând că era zonă “fără frig”, care chiar “frigea”): de la migratorii Afriqi / Frigieni care au ajuns în Sahara a rămas numele Africii, așa cum de la aceiași coloniști Anatolieni – din Frigia - în Europa s-a răspândit vechiul apelativ de Frânci, consolidat până azi la Oceanul Atlantic în ceea ce e Franța, întemeiată de Germanicii = “Deutsch” Franci (Țara respectivă – notată de exemplu “Valland” de ceea ce Nordicii au avut Medieval ca scrierile “Heimskringla”, “Saga Gríðarfóstra”, etc. - fiind “sora” Vest Europeană a României).
În 2007, Dr. Dumitru Dunăreanu și Dr. Iftimia Avram au scris despre vechii / Moșii Geți = Marii / Masivii Geți ai Asiei: “Massageții se pare că au constituit populația cea mai veche a civilizației străbunilor noștri, denumirea putând avea înțelesul de geții primordiali’ sau moșii geților’; această ipoteză, coroborată cu datele care indică locația unei strălucite civilizații antediluviene în arealul de la gurile Dunării, poate lumina multe din punctele de vedere adiacente referitoare la străvechimea dacică. Exista o legătură congenitală între daci, traci și pelasgi, orice încercare de regionalizare rigidă a acelora neavând nici un suport; un argument de importanță esențială în sprijinul acestei teze rezidă în caracterul unitar al limbii acelei civilizații, unitate în diversitate care permitea comunicarea între diversele grupuri etnice, deși fiecare avea un dialect propriu pentru comunicarea intracomunitară”. În această lucrare - “Originea Gherga” - se pot remarca echivalările dintre unii termeni dar și diferențele dintre alți termeni, ca de exemplu: “Fluviu” = apa curgătoare cu debit mare, ce de regulă are peste o mie de km lungime iar “Râu” / cu cursul până la o mie de km lungime, ale cărui ape de regulă ajung în cele ale Fluviului; de pildă, Românii formează poporul de pe Râurile colectate de Fluviul Dunărea în Bazinul său inferior. Se poate observa că denumirea de Ghet / Get era conectată de cântec - așa cum a fost practica obișnuită în vechime, de a fi transmise diverse mesaje ori chiar legi pe melodii inspirate din ciripitul păsărilor - Indienii având cuvântul “Gîta” pentru “cântec”, Iranienii având “Gătha” pentru “Imnurile Zoroastre” (cântecele Magului Zoroastru = Sf. Gargo / “Gargo-șt”, respectiv Zartoșt / Zarathustra, așa cum a studiat și Dr. Kelly Ross în 2017 echivalarea “Zarto-șt” / “Zardo-șt” a numelui celebrului Mag), de pildă Imnul popular fiind denumit “Yașt” / “Ya-șt”, etc., sursa Avestană “Yașt” 13:144 atestând Dahii ca zoroaștri iar marii cântăreți Gheto-Dachi = Geto-Daci au fost strămoșii Românilor actuali; e de știut că în Sanscrită “astra” = “armă” (hindușii accesând prin cântece și prin rostirile de mantre tot felul de energii). Gheții Europeni - și MasaGheții, adică Gheții Asiei - au fost cei mai mari cântăreți din Vechea Lume iar talentul acela de exprimare melodioasă a fost considerat chiar divin (păsările au fost asociate Marii Zeițe Mamă Ga / Gaia dar și unor Zei, în ipostaze conectate momentelor importante ale vieții și morții, de la nașteri până la decesele în lupte, prin berze sau vulturi - ca semnificative - mierle ori lebede, cuci sau buhe / bufnițe = cucuvele, ș.a.m.d.): în trecutul îndepărtat, oamenii purtau cu mândrie pene ale diverselor păsări totemice - pe cap, pe haine, etc. - atestarea a așa ceva fiind pre-diluviană (de atunci datând și îngerii înaripați, dintre ei cei mai importanți fiind Veghetorii Gregori, cunoscuți ca grozavi mesageri divini și deopotrivă cântăreți întrecând cu multă dibăcie trilurilor păsărilor cântătoare; e de știut că și atunci când Constantinopolul din fosta Tracie era asediat de către otomani - la mijlocul secolului XV - bizantinii încă discutau despre sexul îngerilor, căci se știa despre aceia că nu făceau dragoste cu trupurile lor de lumină, ci altfel, prin schimb de cuvinte). Dr. Richard Thurnwald a enunțat în 1951 că totemismul corespundea culturilor de vânători, în timpul culturilor din faza “culesului” existând o credință generală în sacralitatea animalelor, credința în Mari Zei fiind specifică păstorilor iar personificarea Zeităților – de pildă prin animism – a caracterizat societățile primilor agricultori.
În 2004, Dr. Kósa Ferenc de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca - capitala Ardealului - a scris: În general, berzele călătoresc în grupuri formate din peste o sută de păsări. Din cauza mărimii lor şi a aripilor lungi şi late, berzele nu pot efectua zboruri active prin bătăi de aripi o perioadă mai lungă de timp. Astfel, ele sunt nevoite să parcurgă cea mai mare parte a drumului prin zbor planat. În acest scop, berzele se folosesc de curenţii calzi ascendenţi ce se formează ziua deasupra uscatului. În acele locuri, aerul cald se ridică ca într-un horn purtând în sus şi berzele. Rotindu-se cu aripile întinse, berzele ating în câteva minute înălţimi de sute de metri, după care una câte una încep să părăsească curentul ascendent. Într-un front larg, probabilitatea găsirii unui alt curent ascendent creşte. Aflate în zbor planat, glisează chiar zeci de kilometri până la următorul horn’, de unde este reluat procedeul descris. În mod firesc, berzele pot migra numai ziua şi numai deasupra uscatului, pentru că deasupra suprafeţelor de apă nu se formează curenţi calzi ascendenţi. Pe baza datelor a zeci de mii de berze monitorizate, ştim că berzele din Europa ocolesc Marea Mediterană, berzele din România împreună cu celelalte păsări provenind din Europa Centrală şi de Est ajungând - prin traversarea Bosforului - în Africa la obârşia Nilului (și mai departe, spre sud). În ultima vreme, migraţia berzelor se urmăreşte cu ajutorul unor radioemiţătoare. Datele obţinute prin urmărirea prin satelit a berzelor pe spatele cărora au fost ataşate asemenea radioemiţătoare arată că într-o singură zi berzele parcurg în medie distanţe de 220 km. Zonele staţionare preferate de berze în Africa sunt terenurile deschise, înierbate (savanele); acolo îşi petrec timpul hrănindu-se şi odihnindu-se până la momentul reîntoarcerii. Primăvara, berzele se întorc pe acelaşi traseu pe care îl traversează şi toamna, însă migraţia de primăvară este mai rapidă”. An de an, acvila / pajura - pasărea națională a Românilor - urmează aceeași rută ca barza (pentru iernare spre locul de obârșie al omului Homo Sapiens, din Estul Africii); nu întâmplător, acele păsări au fost considerate sfinte din cele mai vechi vremuri iar zonele lor de agregare EurAsiatice, înaintea migrării spre destinația Africană pentru iernat, au fost considerate Țări Sfinte (deopotrivă în Europa și în Asia): în prezent, Delta Dunării este în România iar Delta Iordanului - ultima stație din EurAsia înaintea migrării pentru iernarea Africană - este în Israel (Țară ce împreună cu Palestina există în inima fostului Canaan). Din Vechiul Testament (scris în Canaan / Vestul Asiei) se știe despre patriarhul Noe - din timpul diluvian - că a avut 3 fii, ca ecouri ai celor pre-diluvieni: Iafet / progenitorul Iafiților = “Însemnaților” în Europa (rezonând cu predecesorii Neandertali tatuați), Sem / progenitorul Semiților = “Corciților” în Asia (rezonând cu predecesorii Cro Magnon metisați) și Ham / progenitorul Hamiților în Africa (rezonând cu omenia înțelepților / raționalilor Homo Sapiens); e interesant că termenii Români specifici “Om” și “Uman” (iar mantra “om” / “aum” – apărută în religia Vedică – a rămas puternică la hinduși, budiști și alți credincioși Indieni / orientali înrudiți) au echivalențe ca “Huma” în Catalană, “Omu” în Corsicană, “Human” în Engleză, “Homme” în Franceză, “Uomo” în Italiană, “Homem” în Portugheză, “Hombre” în Spaniolă, “Mees” în Estonă, “Mies” în Finică / adică Suomi = limba “Sfinților oameni”, “Vyras” în Lituaniană, “Adam” în limbile Turcice, “Rajul” în Arabă, etc. Biblia a anunțat că la început a apărut Adam = primul om, de gen masculin, apoi s-a ivit Eva (din coasta lui), cea capabilă să nască: într-adevăr, a fost dovedit științific / genetic că mecanismul genului este determinat de bărbat / cu codarea cromozomială “XY” iar nu de femeie / cu codarea cromozomială “XX”; de altfel, din mare vechime Rumânii / Românii mereu au făcut distincția Tradițională dintre oameni / bărbați și muieri / femei (inclusiv azi, în zone Tradiționale Românești - ca Maramureș, Timoc, ș.a. – se mai deosebesc în vorbe oamenii de muieri, identificându-se respectiv astfel bărbații și femeile). Cel mai vechi om = bărbat, notat de Biblie ca Adam (“A-Dam”, adică al Domnului / Dumnezeu iar invers – îndărăt, așa cum se practica des în Vechea Lume – fiind Mada, în rezonanță cu Media, zona din răsăritul Vulcanului Ararat) nu a avut copii cu blonda Lili - Lilith / așa cum muierea respectivă a fost consemnată de vechi scrieri din Orientul Apropiat - ci cu negresa Eva / însemnând “Viață”: ea a fost femeia Homo Sapiens care a născut primii oameni, însă nu în Rai = “Grădina Eden” (loc care – vegheat inclusiv de îngeri Gardieni / ziși Grigori – nu era mediul propice pentru înmulțire); trebuie observat că supercontinentul EurAsia = “leagănul Denisovanilor și Neandertalilor” e de mărime mult mai mare decât continentul Africa = “leagănul Homo Sapiens” iar în 2017 geneticieni ca Johannes Kraus, Cosimo Posth, ș.a. de la Universitatea Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E / Germania au evidențiat la omul Modern vechimea mai mare a rădăcinilor Denisovano-Neandertale (regăsită acum în proporție redusă în structura genetică umană) decât a rădăcinii Homo Sapiens (copleșitor majoritară în structura genetică umană). Omul Modern așadar este un amestec majoritar Homo Sapiens și minoritar altfel (în procentele relevante fiind secvențele legate de străvechile tipuri Denisovan și Neandertal):
EurAsia cu albastru
Mult timp după apariția lui Adam / cel care generic, cel puțin pentru cei din EurAsia, a fost primul om Homo Sapiens, zoroastrismul - cel dintâi monoteism din lume, apărut în Asia Centrală - s-a individualizat cu cea mai mare sărbătoare a focului, închinată purității, având numele popular NovRuz / adică “Noua zi”, în ziua de An Nou; la Iranieni - unde și în prezent Anul Nou (denumit “NevRuz”) în mod oficial e marcat la echinocțiul de primăvară - “Ruz” înseamnă “Ziua cea nouă” / de început a altui ciclu anual iar la unii Dobrogeni (cu denumirea de “NavRez”) sărbătoarea e dedicată tot în Martie măririi duratelor zilelor și micșorării duratelor nopților: atunci se întorc gruiele (berzele / cocostârcii) de la iernat, un Rai al lor fiind Delta Dunării din N Dobrogei. Ținând cont de semnificația Ruz / Rez ca ziua de An Nou și că “Man” / “Mân” = “Om”, efectiv Ru-Mânii au fost “Oamenii Anului”, e de observat și că între străvechii Iranieni și stră-Români au fost legături strânse de-a lungul timpurilor, ca de exemplu pe lângă Iranienii AgaTârși, Iranienii Iazigi / “Ia-Sâgi”, Iranienii Mezi, Iranienii Roxolani / Rox-Alani (“Alani / Ariani Roșii”), ș.a. ori că în Antichitate localitatea SarmiseGetusa a Daciei a fost literalmente “Sar-mise-Getu-sa” = reședința “vechiului cârmuitor al sacrilor Geți” / știuți dintotdeauna de sorginte Iraniană ori că a fost capitala Geților dinspre Sarmați / care erau Iraniani ajunși până pe Valea Tisei inferioare sau Dobrogea era “Sciția Mică” / Sciții fiind populație Iraniană, etc.; e de știut - după cum a scris în 1895 și academicianul Român Simion Florea Marian - că “îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roșie, adecă: comănac roșu, suman roșu și cioareci sau bernevegi roșii” (ziși și ițari, cioarecii / nădragii erau pantaloni asemănători șalvarilor orientali), apetența pentru roșu a stră-Românilor fiind înrădăcinată în vremurile Epocii Pietrei, când se considera că era culoarea nobleții.
Dacia Scitică (conform academicianului Român Vasile Pârvan)
Conexiunile coloristice dar și onomastice - relevate din timpuri îndepărtate pe mari areale - au fost motivate divers: solar, legendar, temporal, acvatic, etnic, etc., toate cu aceleași noduri (iar trainicele lor întâlniri nu au fost tot atâtea coincidențe, căci au fost prea numeroase și prea răspândite pentru a fi întâmplătoare). Între Ra, Rai, Roșu, Ruz, Râu, Ru-mân / Ro-mân, Rus / Ruși, ș.a. au fost deopotrivă străvechi legături lingvistice și logice: pe de o parte, fonetic se pot remarca sonorizările lor apropiate iar pe de altă parte, cronologia lor multimilenară relevă succesiunea de la glaciațiune, când activitatea întețită a Soarelui a dus la topirea calotei polare - ce pe atunci în Nordul EurAsiei era cam ca platoșa de acum a Groenlandei - iar apoi la udarea abundentă a centurii sale (pe măsura retragerii ghețurilor spre Pol), autohtonii în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic identificându-se până în vremurile recente ca Rumâni / Români în România, la N având Rutenii în Ucraina și Rușii în Rusia; în Europa, Țara cu cele mai multe Lacuri rezultate din topirea ultimei glaciațiuni e Nordica Finlanda / vecină cu Rusia, Țara Finică = “Suomi” / a “Sfinților oameni” având totodată cei mai mulți bărbați genetic Gherga de pe continent - chiar dacă acum poartă alte nume de familii / datorită moștenirii pe linie maternă - iar România e Țara cu cele mai multe persoane numite Gherga / datorită moștenirii pe linie paternă, nu numai de pe continent, ci și din lume (chiar dacă unele persoane numite Gherga s-ar putea ca pe linie paternă să nu aibă același profil genetic, numai din cauza preluării numelui, distingându-se fizic de neam). În Europa Epocii Moderne prezența Gherga la Dunărea inferioară față de restul Finic – similar genetic – grupat în Nordul continental s-a datorat rămânerii Gherga pentru motivul foarte puternic că avea ce moșteni, deopotrivă în zona Balcanică din Sud și în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic / stră-Român din Nord (de exemplu, atestarea Gherga în România a fost anterioară venirii celor mai recenți Finico-Ugri în areal, respectiv a Ungurilor / Maghiarilor, așezați în Ungaria / Țară Dunăreană vecină).
Finico-Ugrii azi
Geografic în prezent, pe lângă că sunt doar 3 Țări în lume cu ieșiri la 3 Oceane, așa cum e Rusia în N EurAsiei (care prin Mările Neagră și Baltică are ieșire la Oceanul Atlantic iar la Oceanele Arctic și Pacific are ieșiri directe), împreună cu Canada și Statele Unite ale Americii (care au ieșiri directe la aceleași 3 Oceane), există numai 14 Țări cu ieșiri la 2 Oceane (dintre acele Țări, jumătate sunt în America): în Europa sunt doar 2 Țări, anume Norvegia și Groenlanda, între Oceanele Atlantic și Arctic, în Asia sunt doar 2 Țări, anume Israelul are prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul Atlantic și prin Marea Roșie ieșire la Oceanul Indian iar Indonezia e între Oceanele Indian și Pacific - la fel fiind și Australia - în Africa sunt doar 2 Țări, anume Egiptul are prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul Atlantic și prin Marea Roșie ieșire la Oceanul Indian iar Africa de Sud are ieșiri directe la aceleași Oceane, respectiv în America sunt 7 Țări, anume Mexic, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama și Columbia, cu ieșiri directe la Oceanele Atlantic și Pacific; acum pe glob există 43 de Țări fără ieșire la vreun Ocean sau Mare, printre care sunt și vecinele apusene ale României, anume Serbia și Ungaria (cele 3 Țări se întâlnesc în Banat, regiunea cu - onomastic - cei mai mulți Gherga din Lumea Modernă).
Europa în timpul ultimei glaciațiuni
Mulți savanți din România dar și din afara României au avut opinii despre străvechea populație a Țării, ca de exemplu academicianul Elveţian Eugene Pittard 1867-1962 (antropologul care a fondat “Muzeul Etnografic” la Universitatea Genevei) a afirmat că “strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică reprezentând doar un capitol recent din istoria lor”, academicianul Belgian Vallee Poussin 1869-1938 a susţinut că “locuitorii de la Nordul Dunării inferioare pot fi consideraţi strămoşii omenirii”, ș.a.; despre spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al Românilor, e de remarcat că Fluviul Dunărea n-a constituit nicicând o graniță - așa cum ar fi tentantă părerea datorită relativ recentei frontiere dintre Baziaș 44,48 lat. N, 21,23 long. E / înaintea Defileului Dunării și Călărași 44,12 lat. N, 27,20 long. E / înaintea Bălților Dunării, de pe o parte a cursului său inferior - ceea ce de altfel și azi se poate firesc observa pe cursul din amonte ori din aval de reperele menționate, așa cum nici Munții Carpați nu au fost un obstacol / ci înălțimile lor conferind stabilitatea autohtonilor iar similar era la începuturi și pentru Bazinul Pontic (pe malurile căruia exista unitatea riveranilor încă de la sfârșitul paleoliticului, când pe abruptele râpe / pante din jurul fostului Lac Pontic - endoreic, adică la început fără vreo legătură cu Oceanul planetar - de pe locul actualei Mări Negre domina străvechea Civilizație Atlantă). De fapt, cu timpul, spațiul stră-Românesc s-a tot restrâns, România Modernă ajungând o Țară înconjurată în general tot de Români; centrul spațiului Românesc l-a reprezentat dintotdeauna Munții Carpați (lanț Montan lung de circa 1700 km aflat în centrul Europei = cel mai lung lanț Montan al continentului), așadar se poate observa poziția Munților Carpați ca fiind deopotrivă în centrul European și în centrul stră-Român: Munții Carpați = coloana vertebrală a spațiului Românesc. În 2014, Dr. Stefan Gruenwald a documentat proveniența celor 3 mari grupuri genetice Europene, spațiul stră-Român în timpul pre-diluvian fiind în miezul Atlant, care l-a generat post-diluvian pe cel Kurgan (Indo-European):
Pentru a afla cele petrecute, în loc de consideraţii generalizatoare, se poate considera și “plonjarea” spre chestiunile punctuale (caracteristică respectată în cuprinsul lucrării): de pildă, singură numai limba nu determină etnia, aşa că - în general - s-ar putea detensiona abordările lingvistice exclusiviste, ce nu-s deloc concludente (ca exemple, în Europa Vestică după perioada Antică pe de o parte Germanicii Franci și-au însușit limba Românică a celor din fosta Galie în fruntea cărora au ajuns iar pe de altă parte în Arhipelagul Britanic Graiul Gaelic al celor migrați acolo de pe continent, ce ar fi trebuit să fie Românic, a ajuns Germanic ori în America de Sud se vorbeşte Spaniola - în Brazilia se vorbeşte Portugheza - proveniența oficială a limbii de sorginte Europeană fiind din cauza dominaţiei politice şi militare a unor elite străine, căci acolo indigenii nu-s Europeni / după cum știe toată lumea); identitatea fiecăruia reprezintă mai mult decât apartenenţa la un popor (iar aşa ceva - de exemplu - e valabil atât la Indieni în Asia, cât şi la Români în Europa ori la alţii). Britanicul Michael Goormachtigh a schițat în 2014 situația de la sfârșitul glaciațiunii (spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic nu prea a fost afectat de calota polară, astfel că pe atunci concentra o bogată viață, care ulterior s-a extins pe continent):
Proto Indo-Europenii au fost în jurul Pontului
Comoditatea unora de a nu fi interesați de rădăcini, ci de a prelua elementele cele mai recente a dus la anomalii ca de exemplu la credințe de tipul că Atlanții a fi provenit de la Atlantic, că Elenii au inventat Greaca, că Latina a fost mama limbilor Românice, etc. Așa cum în Elveția nu se vorbește Elvețiana, în Canada nu se vorbește Canadiana, nici în Imperiul Sovietic nu se vorbea Sovietica, nici în Imperiul Roman nu se vorbea Romana, etc. Mulți sunt în prezent prizonierii unei capcane, anume că dispăruta limbă Latină – utilizată într-o perioadă de Romani - ar fi fost la baza familiei lingvistice Românice (faptul că ulterior imperialiștii Romani au impus Latina ca limba oficială a Imperiului lor nu dovedește nimic altceva decât proba dimensiunii puterii cuceritorilor Romani, care au dominat în ceea ce azi sunt Bulgaria, Serbia și Ungaria mai mult timp ca în România, însă limbile Țările vecine României – cu slabe proporții Latinești - sunt Slave, respectiv Finico-Ugră); adevărul științific e altul: Latina nu era – de exemplu - mai veche ca stră-Româna din răsărit ori ca limbile înrudite din apus. Limba Latină – din Peninsula Italică - a fost contemporană în Antichitate cu ceea ce în Est vorbeau Geto-Dacii (în Nordul Peninsulei Balcanice, căci în Sudul Peninsulei Balcanice Elenii vorbeau Greaca pe care au preluat-o din Anatolia) și cu ceea ce în Vest vorbeau de pildă cei din Peninsula Iberică: Latina Romanilor – din centrul Peninsulei Italice, geografic Peninsula Italică fiind centrală între Peninsulele meridionale Europene, datorită plasării sale între răsăriteana Peninsulă Balcanică și apuseana Peninsulă Iberică – nu a fost primordială între cele vorbite de cei din celelalte Peninsule, făcând doar parte sincronă în grupa acelor limbi cu care semăna / până la a se fi putut susține chiar și Antice dialoguri aproximative, fără ajutorul interpreților (Graiurile lor fiind înrudite dinaintea existenței imperiale Romane); așadar, este eronat a desconsidera sorgintea Indo-Europeană și a considera Latina chipurile ca “mama” limbilor zise “Romanice” sau “neolatine” (când inclusiv în timp și spațiu – adică prin încadrarea temporală și prin poziția geografică – Latina a fost de importanță secundară, atât la început, cât și la sfârșit, căci cu toată forța Romană și a altora în jurul ei, a dispărut). De pildă, ponderea Latinei printre vecinii României – mai recenți istoric, care concret nu s-au “contaminat” nici Latinește, nici Românește - se poate de exemplu compara cu puterea limbii autohtonilor Români din România, având rădăcinile în Epoca Pietrei: nucleul “dur” din areal – cel al poporului Român – vorbește Românește inclusiv azi (nu și vecinii) dar Latina, cu influență mai nouă pe scara istorică, nu s-a impus nici măcar Italienilor, în Peninsula unde și-a avut leagănul, nici Românilor, printre cuvintele Românești cele înrudite Latinește rămânând minoritare; de altfel, academicianul Român Ion Chițimia 1908-1996 (specialist lingvist, student al academicianului Român Ovid Densușianu 1873-1938) a afirmat că “dacii vorbeau românește”. În 2017, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limba latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. În ciuda aparențelor, limba latină se poate trage din proto traco-dacă. De la Nicolae Densușianu încoace s-a înrădăcinat ideea că latina își are originea în traco-dacă, mai corect spus în proto traco-dacă. Cu toate acestea, sânt unii care susțin că așa ceva nu ar fi posibil datorită faptului că limba latină era o limbă ‘centum’, pe când limba traco-dacă era una ‘satem’. Raționamentul nu este corect întrucât limba traco-dacă nu era o limbă ‘satem’, cum se crede, ci una ‘centum’, ca și latina. Ideea că traco-daca era o limbă ‘satem’ a apărut din secolul XIX, datorită slabelor cunoștințe despre această limbă și a lipsei de interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac. Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincția ‘centum’ / ‘satem’ în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europeniști din secolul XIX au dedus din studiul limbilor indo-europene că acestea se pot împărți în 2 mari grupuri și anume: grupul ‘centum’, situat la vestul arealulul lingvistic indo-european și grupul ‘satem’ situat în partea de est a acestui areal. Pentru cei care nu știu de unde provin aceste denumiri, reamintesc faptul că ele provin de la numeralul ‘sută’ (100), în latină, o limbă ‘centum’ și respectiv în avestică, o limbă ‘satem’, limba maternă a lui Zarathustra / Zoroastru. Din nefericire, în lingvistica românească nu există interes pentru acest subiect. Cred că nu s-a scris mai nimic pe această temă. În plus, sânt aproape sigur că dacă am întreba pe oricare lingvist membru al Academiei Române, nu ar ști să explice fenomenul, fenomen care este relativ simplu. Toată povestea pornește de la faptul că limba proto indo-europeană avea 3 consoane velare surde *k, *kᵂ și *k’ și 6 velare sonore, 3 neaspirate *g, *gᵂ, *g’ și 3 aspirate: *gh, *gᵂh, *gh. Dintre acestea ne interesează în mod special k‘, g‘, g’h, sunete care se pronunță ca chi’ din chingă’ și respectiv, ghi’ din ghindă’, exemple luate la întâmplare, cu excepția lui *g’h care era aspirat, adică cu un suflu aspirat (un ușor h’ la sfârșit). *K și *g sânt velarele simple, iar *kᵂ este o labio-velară ca în latinescul aqua’, în timp ce gᵂ echivalenta sa sonoră. Aceste 2 velare au avut o evoluție foarte interesantă în traco-dacă. La apariția primelor 2 dialecte ale limbii indo-europene, sunetele *k‘ și *g‘ au devenit africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile indo-ariene, limbile slave, baltice, precum și armeana. Mulți includ aici și albaneza, dar albaneza este mai degrabă ‘centum’, decât ‘satem’Albaneza este puțin ambiguă din acest punct de vedere. Un studiu amănunțit al limbii albaneze în acest sens ar fi de un interes deosebit.În dialectul proto indo-european de vest *k‘ și *g‘ a trecut la *k, respectiv la *g. Din grupul ‘centum’ fac parte limbile italice (în care se include și latina), limbile celtice, cele germanice și greaca. Tot aici trebuie inclusă și limba traco-daco-iliră. Toharica, deși s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost o limbă ‘centum’, întrucât toharii au plecat de undeva din arealul ‘centum’, probabil de undeva din centrul Europei, după ce prima diviziune ‘centum’ / ‘satem’ a avut loc. Unii includ și hitita la grupul ‘centum’ - de fapt lucrurile sânt ceva mai complicate. Hittita face parte din grupul anatolian împreună cu lidiana, luwiana și alte limbi din zonă. Astăzi tot mai mulți lingviști consideră că proto-anatoliana era o soră a limbii proto indo-europene, nu o fiică a acesteia, ipoteză la care ader și eu. Sânt mai multe dovezi în acest sens, dar voi cita aici doar faptul că limba lidiană menține diferența dintre consoanele velare, diferență care se regăsește în proto indo-europeană, așa cum le-am prezentat, fiind mai conservatoare în acest sens decât hittita, în timp ce în hitită a avut loc același proces ca în limbile indo-europene ‘centum’, dar în mod cu totul independent. Formele pentru ‘câine’ în majoritatea limbilor indo-europene provin din proto indo-europeanul *k’uon-, *k’un- pentru ‘câine’. Iată cum stau lucrurile cu substantivul ‘câine’ care are corespondent în limba latină și de aceea este considerat de origine latină. Cu toate acestea, el este atestat în numele de plantă ‘kinoboula’ întâlnită în Dioscoride, iar în Apuleius aceeași plantă apare sub forma ‘dinupula’, prin urmare, o plantă asociată cu organul sexual al câinelui. În cazul cuvintelor românești din această categorie este mult mai dificil să probezi că sânt dacice atunci când au corespondent în latină datorită ipotezei neverificate cum că româna se trage din latină, dar și pentru faptul că se consideră greșit că traco-daca era o limbă ‘satem’ mult diferită de latină și nu avem nici o glosă dacică să demonstreze contrariul. În schimb, avem mai multe astfel de cuvinte în limba română care nu au corespondent în latină, dar prezintă în mod clar caracteristici ‘centum’ și, prin urmare, sânt mărturii vii a naturii ‘centum’ a limbii traco-dace. Uneori sânt familii întregi de cuvinte românești care provin din același radical proto indo-european, toate având caracter ‘centum’. Astfel este cazul proto indo-europeanul *k’es- = ‘a tăia’, cu derivatul nominal *k’estro-m pentru ‘instrument de tăiat, cuțit’ din care provin românescul ‘custură’, ‘cosor’, ‘coasă’, precum și ‘a cresta’. Tot de la acest radical, mai exact de la forma nominală, provine și latinul ‘castrare’. O familie de cuvinte care demonstrează caracterul ‘centum’ al limbii traco-dace este cea formată din substantivele ‘cârd’, ‘ciurdă’ și ‘cireadă’Toate provin din proto indo-europeanul *k’erdho-, *k’erdha = ‘cârd, turmă’. În cazul lui ‘cârd’ este evident că velara palatală *k‘ a devenit velara simplă ‘k’. Este cred de prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că românescul ‘cârd’ provine din sârbo-croată este complet absurdă și ca atare trebuie eliminată pentru totdeauna, ca și multe altele de acest gen. ‘Ciurdă’ provine de la același radical cu palatalizarea lui ‘k’ datorită vocalei anterioare (*e > ‘i’). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza lichidei ‘r’. Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore *g‘ situația este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă ‘g’, păstrându-se ca atare în traco-dacă și română. În plus, velara sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală, anume g’h. Formele românescului ‘a grăi’, ‘grai’, ‘gură’ au aceeași origine toate provenind din proto indo-europeanul *gar- = ‘a chema, a striga’, cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Anume în sanskrită, limbile celtice, greacă, latină, albaneză. Cu toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical principal al limbii române ‘provin’ din te miri ce. ‘A grăi’, ‘grai’ ar proveni din sanscritul ‘grajati’ = ‘a orăcăi’, ceea ce nu este doar ridicol, dar și un afront adus limbii și spiritualității românești. În schimb, substantivului ‘gură’ i s-a dat o origine latină, anume din latinul ‘gula’ = ‘gât, gâtlej’, etimologie greșită, întrucât cele 2 forme nu se potrivesc din punct de vedere semantic. Cu toate acestea, în latină există verbul ‘garrio’ = ‘a vorbi, a cleveti’ și ‘garrulus’ = ‘vorbăreț’, mult mai compatibile din punct de vedere semantic cu românescul ‘gură’, și aproape identice cu românescul ‘a grăi’, dar aceste forme nu i-a atras pe autorii de dicționare etimologice ale limbii române, poate pentru faptul că, deși este evident că sânt înrudite, românescul ‘a grăi’ nu poate deriva din latinescul ‘garrio’. Verbul ‘a zgâria’ provine din proto indo-europeanul *gher- = ‘a zgâria, a râcâi’ cu cognați doar în greacă și lituaniană, se pare. Și în acest caz, forma lituaniană are caracteristici ‘satem’. Facem aici observația că limbile baltice sânt mai puțin ‘satem’ decât cele slave, ceea ce demonstrează, după opinia mea, că limbile baltice au avut contacte mai vechi și mai intense cu vorbitorii de traco-dacă, decât slavii care și ei, la rândul lor, au făcut împrumuturi din această limbă, împrumuturi care azi poartă amprentă ‘centum’. Formele ‘gard’, ‘grădină’, ‘gardin’ (‘gardină’) provin din proto indo-europeanul *gher-, *gherdh- = ‘a împrejmui’, cu forma nominală ghorto-s = ‘loc îngrădit’. S-a considerat că românescul ‘gard’ provine din slavul ‘gradu’ = ‘oraș’. Mai nou, lingviștii români acceptă ideea că este de origine traco-dacă mai mult în baza faptului că albanezul ‘garth’ nu poate proveni din slavă. Aici albaneza se comportă ca o veritabilă limbă ‘centum’, fapt neobservat de lingviștii români, precum nu au observat nici că dacă substantivul ‘gard’ este traco-dacic, atunci poate limba traco-dacă ar putea fi o limbă ‘centum’ și nu ‘satem’. Din nou lipsa unor cunoștințe de indo-europenistică este mai mult decât evidentă. Slavul ‘gradŭ’ provine de fapt din traco-dacă, tocmai pentru faptul că această formă are caracteristici ‘centum’, nu ‘satem’. În plus limbile slave au forme paralele, definind noțiuni similare care au caracteristici ‘satem’. La fel stau lucrurile cu limbile baltice. Anticul Strabon – savant Grec din Anatolia / Asia Mică”, nu Elen din Balcani / Europa – în “Geografia” XIII 1:56 a scris că în Asia Mică”, adică în Anatolia, Troiana Gargara era Lelegă (“Re-regă”, adică regală solară: în aceeași “cheie”, Lydia era fosta Rydia / “Rudia”, respectiv rodnica regiune dintre Karia / Caria – patria Lelegă – și Troada / Troia; după cum a studiat inclusiv arheologul William Ridgeway 1858-1926 de la Universitatea Cambridge, Carianii / Lelegii încă dinaintea Războiului Troian – respectiv în Epoca Bronzului – trăiau și în Rodos). Așadar, în Epoca Bronzului, în apusul Anatoliei – între “Insula Soarelui” Rodos și Regatul Troiei – trăiau regalii Gherghiți ai Soarelui, ziși Lelegi (care vorbeau Luwiana / strămoașa Latinei); pe atunci deja – în Epoca Bronzului – dinaștii Ghergani ai Wilusei / Troiei au fost vestiți, începând cu fondatorul Dardan.
Răspândirea Românilor indigeni (conform Dr. Vasile Șoimaru)
Slovenul Bartolomeu Kopitar 1780-1844, profesor la Universitatea din Viena (pe atunci capitala Imperiului Habsburgic) a observat că Româna - cea mai veche dintre limbile “Romanice”, de fapt (în exprimarea corectă deopotrivă lingvistic și istoric) fiind limbile “Românice” - nu-și avea originea din vremea ocupației Romane condusă în secolul II de împăratul Marcu Traian, ci dăinuia cu mult mai dinainte, fiind anterioară chiar intrării Romanilor în Balcani; cercetătorul Român Gabriel Gheorghe - laureat al Premiului Academiei Române pentru cartea “Proverbele românești și proverbele lumii romanice” din 1986 - a enunțat în 1992: “Indo-europeana comună a fost româna străveche, ecuația de aur a lingvisticii europene fiind că limba română = limba barbară a Europei = așa-zisa indo-europeană comună” (anume, era Kurgana / Gurgana), dânsul mai remarcând că în secolul V î.C. celebrul istoric Carian / Grec Herodot 4:93 a scris de exemplu despre Geți / strămoșii Românilor actuali și a scris despre Zalmoxe - Zeul-moș al stră-Românilor - însă nu a scris nimic despre Roma ori Romani, în acel timp fără importanță internațională. Atunci când există Româna, Aromâna / Macedo-Româna, Istro-Româna, Megleno-Româna, Romagnola, Reto-Romana / Romanșa, etc., este impropriu ca grupa lingvistică respectivă să fie denumită “Italică” ori “Latină”, când deopotrivă onomasticile și înrudirile au fost dovedite ca legate cel mai profund de limba Română: denumirea grupei lingvistice nu-i nici măcar corect a fi “Romanică” - căci nici nu a existat vreodată vreo limbă Romanică, nici măcar limba Imperiului Roman, în care se vorbeau multe limbi, mai nou apăruta dar și apoi dispăruta Latină având-o doar în scopuri administrative - ci corect pentru grupa lingvistică respectivă e denumirea de grupă lingvistică “Românică” (limba Română - foarte vie - fiind încă vorbită azi de multe milioane de oameni, limba Latină mai fiind oficială acum doar în cel mai mic stat din lume, anume Vatican). Mereu au contat împărțirile pe familii / neamuri, până la extrapolările generice despre care ar fi de precizat, încă de la începutul lucrării, că s-au înregistrat și deosebiri - uneori semnificative - ca de pildă între Grecii Anatoliei și Elenii Balcanilor, între Armâni (așa cum se autonumesc) și Aromâni (așa cum sunt numiți de alții), între Vlahi / la S de Dunăre și Valahi / la N de Dunăre, ș.a.m.d.: de exemplu, din evidente interese politice, Sârbii - în Țara lor - numesc autohtonii de pe malul stâng al Dunării ca Români iar pe cei de pe malul drept al Dunării ca Vlasi, în Balcani există separări între Vlahi și Armâni, etc. (în Română “valea” e forma de relief ivită prin acțiunea unei ape curgătoare sau a unui ghețar iar în Armână / Aromână “vala” înseamnă un loc în care curge apa); de altfel, în general - și dintotdeauna - diferențierea religioasă a fost mai puternică decât cea etnică (iar individualizarea genetică face contextul și mai complex). De pildă, Dr. Afrodita Cionchin în studiul “Pe urmele olaților” din 2007 a scris: “Demersul nostru de cercetare se înscrie în sfera studiului comparativ asupra limbii traco-geto-dacilor, o limbă pelasgă care nu a dispărut, ci s-a conservat în limba română și în dialectele sale: dacoromână, macedoromână, meglenoromână și istroromână. Pornind de la premisa că pelasga / străvechea valacă a fost limba ‘zeilor’, din care s-a desprins euro-indiana comună și limbile sale, este posibil ca româna, prin traco-daco-getă, să fie moștenitoarea modernă a acelui idiom străvechi. Limba traco-daco-getă a fost înrudită cu latina, în baza criteriului euroindian, dar în principal, ca ramuri ale aceleiași limbi pelasge. Etnonimul valac, sub forma ‘olati’, este atestat în secolul III: cuvântul ‘olates’ sau ‘oulates’, populație de neam tracic, și-a avut menționarea în inscripții grecești și în special în decretul în cinstea lui Epicrates, fiul lui Nicobulos, păstrat în Mănăstirea Dragomirna / județul Suceava. Olații trebuie să-și fi avut așezarea nu departe de țărmul de vest al Mării Negre. Decretul de cinstire lăuda pe Epicrates, arhitect din Bizanț, pentru reconstrucția incintei după un război cu olații. În vremea din urmă, s-a susținut proveniența histriană a inscripției. Pe o cărămidă ștampilată din Histria apare numele unui Olas. Etnonimul Olates, Oulates și antroponimul Olas sunt forme grecești pentru Valates și Valas (Valates / Olates / Oulates și Valas / Volas / Olas) desemnându-i pe valachi. Existența olaților pe teritoriul dintre Dunăre și mare e confirmată de inscripțiile acestora”. Valahii - pe lângă poziția Antică acvatică / geografică dintre Mare și Fluviu - s-au suprapus riveranilor știuți datorită Tradiției Românești a plutăritului (ce în vechime era atât pe ape stătătoare, cât și pe oricare ape curgătoare unde era posibil), în plus existând memoria Potopului, când au fost într-adevăr experimentate ape mari; de altfel, încă de la început Raiul a fost ud - numele său Eden reflectând dimensiunea acvatică, străvechiul termen Kurgan = Indo-European “danu” chiar însemnând “apă curgătoare” - iar Românii au păstrat amintirea Raiului foarte pregnant în străvechiul lor spațiu. Un exercițiu de reflecție față de sorgintea Valahilor (adică sorgintea Românilor = “Oamenii Raiului” / “Oamenii Râurilor”) ar fi legat de cele făcute de cei vechi - înaintașii lor - sub înaltul Cer / Gher, pe care îl vegheau sistematic, observațiile lor privind cele văzute, grupați în așezări numite “Var”, dezvoltând astronomia; chiar dacă onomatopeic locuitorii respectiv erau “Var-Vari”, venerând deopotrivă valurile de pământ ce îi protejau ori valurile apelor de pe urma cărora trăiau prin pescuit, plutărit, etc., din perspectivă științifică nu erau deloc sălbatici - termenul de Varvari / Barbari pentru cei din Vechea Lume care i-au consemnat însemnând de fapt “străini” - fiind chiar evoluați în comparație cu nivelul mediu / general al vremurilor lor: puterea le venea și din faptul că păzeau, ca bravi Gardieni / străjeri, trecerile importante prin vaduri, fie acelea plasate pe Văile importante din Munți, fie aflate în locurile importante joase pentru trai (pe terasele / malurile apelor curgătoare de la șesuri, de unde aveau vizibilități bune pe ambele părți, taxându-i – în vămi, la vaduri, etc. - pe cei ajutați la traversări), stră-Românii / Valahii fiind Oamenii Văilor” = de la Vale”, respectiv “Oamenii Valurilor”. Ținând cont de echivalența lingvistică “G”/“C”, prima silabă a numelui “Gher-Ga” reda prin “Gher” ceea ce efectiv însemna - alături de Pământul “Ga” - anume: era “Cher” (Ker = vechea pronunție pentru “Cer”); străvechea egalare “G” cu “V” – de exemplu, în Greacă nu există litera “V” - însă îi poziționează pe pământenii de sub Cer = “Oamenii Cerului” / “Gheri” ca “Veri” (locuind desigur în așezările denumite “Vari”, ca expresii ale vechiului Cer protector, pe care ziua strălucea Soarele / “Sf. Ra”, luminos și cald). Trebuie știut că în proto Indo-Europeană / proto Kurgană (rădăcină din care era și stră-Româna, adică limba Română primitivă / arhaică), termenul “herk” se folosea pentru “a străluci”, ceea ce ar apropia numele Gherga ca înțeles de “Strălucit”; apreciind anotimpurile tot mai calde, ca primă-vara și vara, Latinul “ver” fiind pentru “primăvară” / pentru vară în Latină folosindu-se cuvântul “aestas”, autohtonii adoratori solari “Vara-hi”/ Varahi - deveniți Valahi / “Vala-hi” prin obișnuita translație “R”/“L” - au continuat să slăvească divinul astru / Soare deopotrivă prin cântat și prin dansat în cerc (reproducându-i forma discului), în “ho-Re”, particulele “hi” / “ho”, ca prefix la “ho-re” sau ca sufix la “Vala-hi”, fiind atributele pământene de venerație ale respectivilor credincioși: “Gho-Re” ori “Vala-Ghi” (din “ho-re” / hore sau “Valaghi” / Valachi) reproduceau legăturile diurnilor Oameni ai Văilor / Valurilor cu Mama Pământ Ga. Vechii Greci cu “upsilon” – caracter imitând o persoană cu brațele deschise – au fost la baza literelor Latine “U”, “V”, “Y” și “W”; astfel, ținând cont și de ulterioara suprapunere “L” peste “R” - un înțeles străvechi pentru Valah / “Va-Lah” ar fi fost “Ya-Rah” = “Lumina Soarelui”. Mult anterior vechilor Greci, în Estul Europei, pentru întâia oară în lume s-a ivit Svastica = emblema Imperiului Atlant - zisă Yarga - însemnând “lumina regală” / “lumina Pământului”: în Vechea Lume, ca puternic simbol solar a fost Svastica (iar spațiul Românesc a rămas cunoscut și de ancestrala Tradiție că a găzduit-o primordial, Svastica = “Vârtelnița” fiind prezentă / atestată - inclusiv în România – din Epoca Pietrei).
Pe lângă exemplul Românesc - de care de pildă a fost conectat și raportul identitar dintre Geții Antici și Goții Medievali - e necesară inclusiv diferențierea dintre Grecii Peninsulei Anatolice și Elenii Peninsulei Balcanice, etc. (în Vechea Lume e de remarcat că dintre Egiptenii Africii s-au desprins Evreii în Asia și Elenii în Europa, care au ajuns să fie evident diferiți iar diversitatea lor e mai largă ca diferențierea geografică a pozițiilor lor pe cele 3 continente care se întâlnesc în Estul Mediteran); multe ecouri ale vechilor Greci din Anatolia s-au regăsit la Elenii din Balcani (invers fiind firav, spre deloc): de altfel, ultima mutare masivă de gen a fost după desființarea Imperiului Otoman - în secolul XX - a Grecilor din Anatolia printre Elenii din Balcani (atunci coloniștii Turci din Balcani au fost retrași în Anatolia). Încă de la apariție - iar apoi treptat, pe măsura răspândirilor lor - vechii Greci au fost știuți și ca Ionieni în Peninsula Anatolică, și ca Greci Egeeni în Insulele Egeii, ca Eleni în Peninsula Balcanică, ș.a.m.d. Lucrarea “Originea Gherga” face deosebirea între Greci (numai Anatolici) și Eleni (numai Balcanici); Grecii - iviți în Vestul Anatolic / acum Turcia - au fost cei a căror limbă Greacă a fost preluată ulterior de Insularii Egeii, de Ciprioți, de Elenii din Balcani, ș.a. (iar nu invers: e de știut că Elenii din Peninsula Balcanică și-au însușit Greaca de la Grecii din Peninsula Anatolică, căci Elenii Balcanici au fost Grecizați de Grecii Anatolici, propaganda că Elenii din Balcani i-ar fi Elenizat pe Grecii din Anatolia nefiind un demers științific). Dunărea inferioară - de la Defileul Gherdap în jos, adică după ieșirea marii ape curgătoare din Munții Carpați - a fost numită în vechime ca Hister / Istru: curge la S de Munții Carpați din România și la N de Munții Haemus din Bulgaria (Munți care au dat și denumirea anterioară a Peninsulei Balcanice ca Peninsula Haemus); luând în considerare înțelesul egal - în diverse limbi - de “Om”, “Homme”, “Ham”, etc., “Haemus” echivala acel sens, astfel încât în Balcani ca atare se poate observa existența “Munților Omului” / respectiv a “Peninsulei Omului” (iar în mare vechime, ca “Hemi” era numit Egiptul = Țara Hamiților, respectiv Țara Oamenilor). Specific omului viu fiind sângele – vehiculul vieții – “Hema” s-a ivit în Greacă tocmai ca atare, pentru sânge: prin Hemi s-ar înțelege atât oameni, cât și sângeroși. Așadar, în răsăritul Mediteran al trecutului îndepărtat, se știa același lucru deopotrivă de către Iafeți / “Însemnați” pe țărmul European numit Haemus, de către Semiți / “Corciți” pe țărmul Asiatic care au scris despre Ham / fiul patriarhului Noe și de către Hamiți / “Înțelepți” pe țărmul African / Egiptean numit Hemi: oamenii timpurii - primii civilizați din Vechea Lume - au trăit atât în Nordica Țară Sfântă (din spațiul stră-Român / European de la Istru - dintre Haemus și Carpați – teritoriu / tărâm știut inițial ca “Hiper-Borea”), cât și în Sudica Țară Sfântă (numită Kanaan / Canaan, pe țărmul răsăritean / Asiatic al Mediteranei), ei regăsindu-se inclusiv în Egipt = Hemi / Țara Hamiților din Africa (urmașii biblicului Ham); cei Nordici - împreună Iafiți și Hamiți - au fost în inima / miezul Civilizației Atlante iar deoarece erau foarte mobili au fost denumiți laolaltă Pelasgi, pe când cei Sudici - Semiți și Hamiți - au fost în inima / miezul Civilizației Cornului Abundenței (cele 2 Țări Sacre / Sfinte - din Asia și din Europa - ale celor 2 Civilizații, a Abundenței și Atlantă, Civilizații ce în paleolitic se întâlneau în Anatolia = Peninsula din S Pontic, au rămas interesante pentru neoliticii Kurgani / Gorgani = Indo-Europeni / Euro-Indieni din N Pontic, datorită cărora au apărut în viața curentă calul, roata, carul, limba, etc). În România actuală (fostă Țară Sacră / Sfântă în Vechea Lume, aparținând deopotrivă Bazinelor Pontic și Dunărean) există cei mai mulți Gherga din lume iar ca urmași ai Hamitului Kanaan / Canaan, Sfinții Gherga – ziși Ghirgașiți / Gherghesei - au existat încă din vremurile biblice între Kiengar / Mesopotamia și Kemet / Egipt:
Gherghe-seii / Ghirga-șiții = Sfinții Gherga între Eufrat și Nil
Este de remarcat că post-diluvian cei mai numeroși au fost oamenii Hamiți - descendenții mezinului Ham al lui Noe - patriarhul Noe poruncind ca mezinul lui Ham, desigur de vârstă mai tânără și deci mai viguros, să ajute familiile mai vârstnicilor Iafiți și Semiți, de aceea Hamiții regăsindu-se nu numai în Africa (unde Hemi / Egiptul a fost propriu-zis Țară Hamită), ci și în EurAsia, Semiții trăind în Asia iar Iafiții trăind în Europa; e de remarcat - așa cum a consemnat Sfânta Scriptură în prima carte, “Facerea” / “Geneza” - că Gherghii erau urmașii lui Gherghe-seu, nepotul diluvianului bunic Ham (acela a mai fost notat și Ghirga-sit): sufixul biblicului Gherghe / Ghirga (ca “seu” / “sit”) se poate interpreta - în funcție de diversele traduceri pentru Gherga, ca Gherghe / Ghirga - fie conectat de “sfințenie”, ca “Sfânt” (ceea ce din perspectiva religioasă într-adevăr conta), fie legat de proto Kurganul / proto Indo-Europeanul “skei” = “tăia” ori mai recentul etnic “Schit” / “Scit”, dat fiind faptul că în Antichitate capitala regiunii Decapolis din Canaan, cu populație dominantă de Gherghe-sei / Ghirga-șiți, era Schito-polis / orașul Sciților, cu mențiuni de pildă în Vechiul Testament / “cartea a doua a macabeilor”, capitolul 12 că “29) Schitopolis era departe de Ierusalim ca la şase sute de stadii 30) Iar Iudeii, care locuiau acolo, au mărturisit dragostea pe care o aveau faţă de ei Schitopolitenii”. Așa cum spre sfârșitul secolului VI î.C. (în 514 î.C.) Perșii cârmuiți de împăratul Darius / Darie “cel Mare” au trecut prin Dobrogea pentru a se bate cu Sciții din Nordul Pontic, după 180 de ani (începând cu 334 î.C.), cei din Sciția “Mică” = Dobrogea, cârmuiți de împăratul Makedon Alexandru “cel Mare”, au ajuns în Orientul Mijlociu / și chiar mai departe, în Asia Centrală: privind mileniul I î.C., unii acum însă ar putea refuza simplist atât prezența vreunui oriental prin Dobrogea, cât și a vreunui Dobrogean prin Orient - în ciuda dovezilor deopotrivă istorice și nu numai - fluxurile umane în EurAsia existând din paleolitic până în prezent (la scări mai mari ori mai mici); se poate remarca despre împăratul Alexandru “cel Mare” din secolul IV î.C. că a încercat cu Imperiul Macedonean refacerea Pelasgiei. “Talmudul” a consemnat că Decapolis (întins din Siria până în Iordania și Iudeea) a fost fondat de împăratul Alexandru “cel Mare” - al Imperiului Makedon - în urma cererii unei delegații a Ghergașilor / Gherghe-seilor: “polis” în vechea Greacă provenea de la “bolos” / “volos”, respectiv “voros” = “oraș”, din străvechiul “var” / “uar”; Sanscrit, citadela era “pur” / “puram”, etc. Decapolis - însemnând “cele 10 cetăți”, cu capitala Scitopolis = azi Beth Shean / Bisan în zona Galileii din Israel - a cuprins regiunea având incluse drept cel mai Nordic oraș Damasc / capitala Siriei actuale și cel mai Sudic oraș Philadelphia, în prezent Amman / capitala Iordaniei actuale; timp de aproape jumătate de mileniu, din secolul IV î.C. (din vremea Imperiului Makedon al împăratului Alexandru “cel Mare”, în armata căruia erau militari din Dobrogea = Sciția “Mică”, anume pe lângă Tribali de pe partea dreaptă a Văii Dunării, inclusiv riverani Dobrogeni Geți ai Bălților și Deltei Dunării, împreună cu Sciți din interiorul Dobrogei și cu Greci Cariani de pe litoralul Dobrogei dar și Greci Anatolieni, inclusiv Cariani din Caria / Țara Gherghiților, Frigieni după ce împăratul a tăiat “Nodul Gordian” în capitala lor, ș.a.), cârmuirea Decapolis - unde majoritari erau Arameii / “A-Rameii” iar Evreii erau minoritari ori prin multe locuri din zonă chiar absenți - a fost exercitată până în secolul următor lui Iisus, adică secolul II, de cei din capitala Schitopolis = “orașul Sciților”, respectiv de Dobrogeni: aceia erau cei din Sciția “Mică” = Dobrogea, deoarece alți Sciți - din afara Imperiului Macedonilor, așa cum de pildă au existat mai mulți Sciți în N Pontic, etc. - nu aveau ce căuta în interiorul imperial în poziție de lideri (acolo și atunci), căci acei alți Sciți nu aparțineau Imperiului cârmuit de împăratul Alexandru Macedon. După Învierea lui Iisus / “Ii-sus” = “Lumina de sus”, cel dintâi din duzina apostolilor - adică pescarul Galileean Andrei, care nu era Evreu, el și purtând un nume care nu era Evreiesc - s-a mutat în Dobrogea / Sciția “Mică” iar cele 7 Biserici biblice ale Apocalipsei au fost în jurul Cariei / SV Anatoliei (Țara Gherghiților, care a avut importanți coloniști atât în Canaan, cât și în Dobrogea / Sciția “Mică”); e foarte posibil ca pescarul Andrei de la Delta Iordanului și Lacul Galileii să-i fi avut drept înaintași pe cei de la Delta Dunării și Pont / Marea Neagră - adică din Dobrogea = Sciția Mică / Nordul Balcanic - care au cârmuit Decapolis / Nordul Canaanului din timpul împăratului Alexandru al Imperiului Makedon iar după timpul lui Iisus, Sfântul apostol a creștinat urmașii ascendenților / strămoșilor săi. “Cartea cărților” / Biblia - prin Vechiul Testament - a oferit în scris atestarea nu numai a existenței vechilor Gherghi, ci și răspândirea lor vastă (ei deopotrivă fiind cei mai tineri și cei mai numeroși descendenți ai lui Noe), trăind inclusiv pe unde erau neamurile mai vechilor Iafiți și Semiți. De pildă, prima generație a Hamiților din Canaan, în caz că nu și-ar fi ajutat rudele mai vârstnice - adică pe Iafiți și pe Semiți - s-ar fi putut afla chiar sub incidența blestemului patriarhului Noe (în “Facerea” 9:27, Noe a zis “Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă”; Gherghe-seu - fiind fiul lui Canaan, deci nepotul lui Ham - nu a mai fost supus acelei rânduieli față de rudele mai cuviincioase și mai în vârstă, nici el și nici descendenții, urmașii Gherghi totuși regăsindu-se numeroși în EurAsia, pe unde mai trăiau Semiți / în Asia și Iafiți / în Europa): probabil că unora le-ar fi convenit abuziv și acum ca actualii urmași ai lui Canaan - care și-a servit unchii / conform scrierii biblice - s-o mai facă chiar și în prezent față de urmașii acelora (doar pornind de la episodul biblic că tatăl său l-a văzut cândva pe corăbierul Noe beat și gol, ipostază jenantă dar la bătrân tolerată, fiindcă a cârmit arca). După cum se poate vedea în continuare, situația spațiului Românesc e complexă, aflându-se la întretăierea Caucazienilor, orientalilor, meridionalilor Europeni, Est Europenilor și Evreilor Europeni:
Într-un studiu despre Indo-Europenizare = “Kurganizare” (fenomen dezvoltat din neolitic de Gherganii / “Kurganii” Bazinului Pontic, cu răspândirea inițială mai ales între Bazinul Istrului și Bazinul Indului), Dr. Harald Haarmann - vicepreşedintele “Institutului Mondial de Arheomitologie” - a scris în 2007 foarte sugestiv: “Străvechile populaţii, culturile lor, limbile lor, n-au dispărut pur şi simplu; mereu au lăsat urme”. Autorul Originii Gherga întreabă retoric acum: însă cui îi pasă de adevăr? Unora li se par mai atractive prelucrările artistice, chiar şi aflate pe lângă adevăr! Cu astfel de cercetări s-au ocupat destui - şi unii încă o fac - dar mai numeroşi au fost cei care au ocolit asemenea subiecte cu profundă grijă (şi încă o fac); ideea ca altcineva să se ocupe de trecutul unui neam - însuşi acela nefăcând-o, din motive neprezentate public - e cam neserioasă, căci s-a manifestat doar faţă de regi (iar nu oricine a făcut parte dintre aceia, aşa că - în general - pretenţia unei astfel de abordări nu e chiar cuvenită): e grozav că în prezent - la începutul mileniului III - încă există oficial neamuri regești în lume (timpurile actuale mai având asemenea prelungiri ale vremurilor trecute). Până când un “terţ” - însemnând cineva care nu e Gherga - ar strânge laolaltă ceea ce alte persoane “terţe” au relatat ori au publicat despre Gherga, s-a găsit s-o facă un Gherga (chiar mai potrivit decât un terț, atât datorită cunoaşterii specifice, cât şi datorită interesului specific pentru aşa ceva; nu este autopromovare, de altfel Gherga existând dinaintea apariţiei unui aşa concept). Pietrele “vorbesc” după secole sau milenii, însă mai bine vorbesc de pildă textele; dacă există posibilitatea exprimării textuale, atunci de ce s-ar potrivi ca vreo piatră – fie aceea și de mormânt - cândva să relateze ceea ce mai eficient s-ar putea și altfel? (De exemplu, acum în scris, prin această lucrare, despre Originea Gherga). Dr. Irina Nicolau 1946-2002 (care a avut strămoși Aromâni) pe când conducea “Muzeul Țăranului Român” a afirmat: “Cine omite să vorbească despre sine rămâne în istorie prin ceea ce găsesc alții de cuviință să consemneze”.
De-a lungul vremurilor, foarte mulţi au povestit sau au scris despre Gherga (ecourile Gherga venind din străfundurile istoriei - din Epoca Pietrei - chiar dacă Gherga e om Homo Sapiens din tipul cel mai recent pe linie masculină din lume, având “numai” 10 milenii, corespunzător datării ştiinţifice a grupului patern catalogat de nomenclatorul genetic mondial ca “N” / din 2013 schimbat oficial ca “X”): multitudinea de referințe despre Gherga s-ar explica - în mod rezonabil - datorită meritelor, fiindcă impactul Gherga în omenire le-a justificat (dacă ar fi fost ceva nesemnificativ, atunci și absențele mărturiilor ar fi fost pe măsură); existența strămoșului comun al bărbaților genetic “N” și “R” a fost datată la momentul intrării Homo Sapiens în Europa Neandertală iar cel comun cu “I” a trăit anterior (grupurile “I” = vechii Europeni și “R” = cei mai numeroși Europeni sunt cele mai mari acum în Europa, continentul având în prezent cei mai mulți Gherga, din grupul genetic “X” / fost “N”).
De altfel, strămoșul direct Gherga – descoperit la începutul mileniului III în “Peștera cu Oase” din Banat / cel mai bine documentat sit cu urși de peșteră din Europa – a fost primul bărbat Homo Sapiens din Europa, cu profilul genetic masculin de tranziție între supergrupul “IJK” (din care au făcut parte înaintașii Hiperboreilor, ca Jidovii “I”) și supergrupul “NO” (din care de pildă au făcut parte Kurganii “N”); ca atare, este foarte îndreptățită abordarea Gherga ca indigenă Europeană, vechimea Gherga pe linie paternă fiind cea mai mare printre toți Homo Sapiens din Europa, astfel documentată științific – arheologic și genetic – iar nu implicând inițial alte tipuri de bărbați: după cum a fost analizat cel mai vechi Homo Sapiens din Europa - descoperit în Banatul Montan - acela avea chiar ascendența Gherga, documentată ca existând efectiv din urmă cu circa 42 de milenii, în Epoca Modernă descendența Gherga ajungând până la catalogarea genetică paternă “X” (ex-“N”) iar nu genetic “I” ca Ionescu, genetic “R” ca Popescu, etc. În 2005, cercetătorii Erik Trinkaus, Ion Băltean, Silviu Constantin, Mircea Gherase, Viorel Horoi, Ștefan Milota, Oana Moldovan, Cătălin Petrea, Jerome Quiles, Ricardo Rodrigo, Helene Rougier, Laurențiu Sarcina, Andrei Soficaru și Joao Zilhao au scris despre Oamenii moderni timpurii din Banat – Peștera cu oase”: Trăsăturile osemintelor umane din Peştera cu Oase prezintă o serie de caracteristici care le apropie de specimene caracteristice pentru oamenii moderni recenţi. Printre acestea se numără: bărbia ieşită în afară, un corp mandibular gracil, o regiune supraorbitală modestă (lipsită de torus supraorbital), arcuri zigomatice plasate anterior, fose canine adânci, un arc bregma-lambda cu lungime moderată, absenţa torusului occipital, absenţa fosei suprainiace, o poziţie superioară a rădăcinii zigomaticului pe osul temporal, orientarea şi forma canalului auditiv şi configuraţia canalului semicircular. Şi totuşi, aceste resturi umane par ‘arhaice’ prin comparaţie cu oamenii ‘moderni’ europeni din Paleoliticul superior. Printre trăsăturile reprezentative în acest sens se numără: puntea peste foramenul mandibular (chiar dacă prezentă doar unilateral), ramul mandibular larg (cu toate că acesta apare şi la cel puţin un om modern timpuriu din nordul Africii), arcade dentare largi, molarii mandibulari de dimensiuni mari iar cei maxilari excepţional de mari, şi larga creastă occipito-mastoidă. Doar una dintre aceste caracteristici ‘arhaice’ este tipic neandertaliană printre resturile Homo arhaice, şi anume puntea linguală a foramenului mandibular, care apare foarte rar la specimenele umane recente. Ea este însă absentă la oamenii moderni timpurii europeni din Paleoliticul superior pentru care există la ora actuală date şi vârste certe. Din toată această enumerare de consideraţii şi trăsături, putem aprecia că aceste caracteristici nu sunt neapărat independente şi unele dintre ele pot constitui reflecţii secundare ale unor nivele biologice mai primitive. În plus, fundamentele genetice ale acestor trăsături sunt încă necunoscute şi, probabil, complexe. Mozaicul morfologic al resturilor umane din Peştera cu Oase subliniază faptul că aceste resturi umane, cele mai vechi datate şi suficient de complete pentru oamenii moderni din Europa, ne dezvăluie complexitatea deosebită a limitei dintre ceea ce percepem astăzi ca oameni ‘moderni’ şi, respectiv, ‘arhaici’. Altfel spus, aceşti oameni deşi ‘moderni’, nu erau totuşi deosebit de moderni! Deşi majoritatea scenariilor privind apariţia oamenilor moderni şi dispariţia neandertalienilor în Europa invocă dispersia populaţiei prin sud–estul Europei, descoperirile de resturi fosile umane din această regiune, atât cele de neandertalieni târzii cât şi de oameni moderni timpurii erau puţin relevante. Descoperirile recente din Peştera cu Oase au schimbat radical această situaţie. Aici au fost descoperite majoritatea porţiunilor din craniu şi mandibulă, plus molarii. Mai mult, resturile au fost datate radiometric, având o vârstă de peste 38 de milenii. Ele oferă, ca urmare, o mică dar importantă imagine asupra biologiei cefalice umane, apropiată de momentul probabil al dispersiei oamenilor moderni timpurii pe teritoriile din vestul şi nordul Bosforului. Imaginea postmortem pe care ne-o oferă aceşti locuitori ai unei galerii de hibernare a urşilor este, cel puţin din perspectiva noastră, în secolul XXI, aceea a unui mozaic biologic, de trăsături ‘moderne’, ‘arhaice’ şi ‘neandertaliene’. Indiferent de implicaţiile pe care osemintele din Peştera cu Oase le pot avea cu privire la posibile încrucişări cu populaţiile aborigene din Europa, dinaintea ultimului maxim glacial, ele sunt suficiente pentru a indica faptul că dihotomiile noastre paleontologice, oricât de utile din punct de vedere euristic, pun deseori în umbră complexitatea evoluţiei biologice a acestor oameni vechi ai Pleistocenului superior. Cercetările de teren de la Peştera cu Oase au fost efectuate cu acordul Direcţiei Monumente Istorice şi Muzee, a Ministerului Culturii şi Cultelor şi sub egida Institutului de Speologie ‘Emil Racoviţă’. Cercetările au fost suportate de Washington University, ‘National Science Foundation’ (SUA), ‘Leakey Foundation’, ‘Wenner-Gren Foundation’, ‘Instituto Português de Arqueologia’, ‘Institut Royal des Sciences Naturelles de Belgique’, ‘Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior’ şi Academia Română.
Primul Homo Sapiens din Europa a fost dovedit genetic ca strămoșul Gherga în Banat
În “Peștera cu Oase” din județul Caraș-Severin / Banat au fost descoperite mai multe resturi umane, catalogate ca “Oase1”, “Oase2”, “Oase3”, etc., generic primul bărbat Homo Sapiens din Europa fiind denumit “Ion de la Anina” (după denumirea orașului din apropiere). În 2015, Dr. Marin Cârciumaru a afirmat: “Omul de Neandertal nu a dispărut, ci a fost asimilat de Homo Sapiens, care avea o capacitate de deplasare și adaptabilitate mai mare inclusiv asupra mediului și uneltelor. S-a ajuns la un metisaj între omul de Neandertal și Homo Sapiens. Din acest punct de vedere, România se înscrie într-o descoperire capitală în evoluția omului. Atâta timp cât și-a lăsat urmele în progeniturile Omului Modern, putem vorbi de o continuitate a Omului de Neandertal. Cum s-a făcut acest metisaj este mai greu de explicat”.
Falca analizată genetic a strămoșului Gherga din Banat = Oase1”
Atestarea strămoșului direct Gherga drept cel mai vechi Homo Sapiens European (combinat cu Neandertal, din al cărui ADN - prin analizele genetice, ca de exemplu cele publicate la nivele academice internaționale în 2015 de Qiaomei Fu, în 2016 de David Poznik, ș.a. - a fost dovedită prezența într-o proporție semnificativă la acel prim Bănățean) demonstrează autohtonia Gherga în Europa înaintea celorlalți bărbați Homo Sapiens; de exemplu, colectivul format din zeci de cercetători - din mai multe Țări – coordonat de geneticianul David Poznik de la Universitatea Americană Stanford a susținut: “Folosind puterea de rezoluție ridicată a polimorfismului uninucleotidic în filogenia umană, am stabilit că ramificația care duce la grupurile paterne ‘N’ și ‘O’ – adică la haplogrupul ‘NO’ – s-a desprins nu mult timp după ce 2 indivizi cu secvențe de ADN vechi și binecunoscute au făcut-o, anume cel din Ust-Ișim / V Siberiei (apropiat de Denisova, aflat la poalele Munților Ural, lângă vărsarea în Fluviul Obi a Fluviului Irtîș ce izvorăște din Altai), datat ca vechi de 47-43 milenii și cel din Peștera cu Oase din Banat / V României, datat ca vechi de 42-37 milenii; la ambii, cromozomii lor Y se alătură partajării supergrupei ‘NO’ iar recentele rezultate ale analizelor au redat doar 4 modificări ale alelei T până la identificarea apartenenței la ‘NO’.” Din 17 I 2018, “Societatea Internațională de Genealogie Genetică” a extins vechimea supergrupului “NO” al bărbaților Homo Sapiens la 46 de milenii, prin întâlnirea – până la suprapunere - cu ramura Homo Sapiens “K2”:
Ca atare, pionieratul explorării Europei Neandertale – înfăptuit de către Homo Sapiens în mod pașnic la început, dovadă fiind procentul semnificativ de ADN Neandertal dezvăluit de analizele genetice la cel mai vechi Homo Sapiens din Europa, respectiv cel Bănățean, rezultând din împerecherea celor 2 specii – s-a datorat celor mai recenți bărbați Homo Sapiens din supergrupul genetic “IJK”, anume strămoșilor Gherga; descendenții direcți Gherga – individualizați patern ca “X” după ultima mutație genetică - s-au mai evidențiat major în Europa printr-un alt eveniment semnificativ, la sfârșitul glaciațiunii, când au ajuns să cârmuiască Imperiul Atlant: după dispariția Uriașilor, urmașii Gherga ai dinaștilor primului Imperiu populat numai de Homo Sapiens - adică liderii Atlanților și succesorii lor - și-au emancipat energiile în mare putere civilizatoare a Vechii Lumi (așadar Gherga fiind atestat ca prezent în istoria omenirii în toate Erele, începând de la cea “de Aur” din Epoca Pietrei / paleolitic, până în Epoca Modernă / din aceste vremuri). Existența Gherga în avangarda Vechii EurAsia – la apusul lumii Neandertale / în zorii omenirii – a fost atestată științific că s-a întâmplat în urmă cu peste o mie de generații, respectiv acum zeci de milenii: pentru Ionescu sau Popescu - ori alții, căci nominalizările sunt doar simbolice - așa ceva nu s-a dovedit atât de timpuriu nici arheologic, nici genetic. “Ion de la Anina” a fost născut de fiica unui Neandertal: tatăl lui “Ion de la Anina” a fost Homo Sapiens iar genele Neandertale i-au fost transmise de mama sa (care a avut tatăl Neandertal). Din analizele desfășurate pe osemintele străvechi în laboratoarele genetice din multe Țări se știe că perechea formată din bărbatul Homo Sapiens și femeia Neandertal nu putea avea prunci – partenerii fiind genetic incompatibili, femeia Neandertală, respectiv cea având părinții Neandertali fiind stearpă pentru bărbatul Homo Sapiens, care în fața ei era similar în eficiență cu un castrat – dar perechea formată din bărbatul Neandertal și femeia Homo Sapiens / care nu putea fi fiica vreunei Neandertale, mama ei putând fi doar Homo Sapiens, era genetic compatibilă (astfel se confirmă științific poveștile Vechii Lumi, din diverse surse, că în timpuri îndepărtate tocmai tinerele Homo Sapiens – rodnice / fertile, potrivite să aibă copii - erau dorite de la oameni de către făpturi masculine stranii / neumane, dotate cu multă forță, în acel sens aceia, aflați la disperare în singurătățile lor, chiar răpind fecioarele / frumoasele oamenilor, pentru așa ceva ajungând în final până la conflicte sângeroase cu bărbații Homo Sapiens): mama lui “Ion de la Anina” a fost rodul unei așa iubiri, dintre un bărbat Neandertal și o femeie Homo Sapiens (ținând cont de statutul inițial al oamenilor Homo Sapiens de veniți – respectiv de “venituri” / corespunzător Jargonului Bănățean - în zona dominată de Neandertali și luând în considerare că traiul în jurul “Peșterii cu Oase” a fost pe multe generații, se poate presupune conviețuirea pașnică de la început dintre Neandertali cu Homo Sapiens; oamenii și-au făcut intrarea în Europa Neandertală nu prin lupte, ci prin constituirea de familii mixte iar strămoșii Gherga au fost implicați în acel fenomen, în Banat). Compatibilitatea genetică a femeilor Homo Sapiens de a prinde rod cu oricare bărbat – fie Homo Sapiens, fie Neandertal - spre deosebire de femeile Neandertal (care nu puteau avea prunci decât cu bărbați Neandertal) a dus la venerarea fecundității și fertilității prin personalizarea în Vechea Lume a femeii Homo Sapiens ca Marea Zeiță Mamă, strămoașa care a născut oamenii; de fapt, divinizarea Marii Mame a constat din slăvirea ei religioasă ca generatoarea întregii Naturi, fiind considerată Mama Cosmosului / Universului, inclusiv a Pământului.
Pătrunderea oamenilor Homo Sapiens în Europa Neandertalilor
În 2015, conform studiului – inclusiv genetic - al cercetătorilor Qiaomei Fu, Mateja Hajdinjak, Oana Moldovan, Silviu Constantin, Swapan Mallick, Pontus Skoglund, Nick Patterson, Nadin Rohland, Iosif Lazaridis, Birgit Nickel, Bence Viola, Kay Prufer, Matthias Meyer, Janet Kelso, David Reich și Svante Paabo, mitocondrial / adică pe linie maternă, mama lui “Ion de la Anina” a făcut parte din grupul feminin N* (Nord African, din care au descins femeile de gen “U” / European denumite “Ursula”); ei au susținut despre “Ion de la Anina” (Homo Sapiens care a fost nepot de Neandertal, căci a avut bunicul matern Neandertal / pur sau corcit): “la acest om, 3 segmente cromozomiale Neandertale depășind în mărimi 50 de centimorgani indică predecesorii Neandertali anteriori cu 4-6 generații; el are alele corespunzând mai mult ulteriorilor Asiatici decât Europenilor, ceea ce sugerează că populația de la Peștera cu Oase nu a contribuit substanțial la genetica oamenilor care au urmat în Europa”. (Într-adevăr, alte grupuri umane în Europa actuală sunt mai numeroase ca acela al tipului genetic Gherga; în prezent, oamenii cu profil genetic Gherga sunt relativ rari în Europa: extincția Neandertalilor a fost cauzată de lupte - dintre ei / “Titanomahia” iar apoi cu succesorii / “Gigantomahia” – și datorită invaziei ulterioarelor grupuri de Homo Sapiens). Fără a dori inducerea vreunui şoc - perspectivele uneori fiind foarte diferite ori prin anumite enunţuri - trebuie totuşi afirmat: timp lung - multimilenar - şi pe suprafeţe foarte extinse, numele Gherga a fost realmente Uriaş, chiar dacă a fost difuzat vocal cu unele variații, datorită diverselor Graiuri ivite în locații și vremuri diferite, impunându-se de la începuturile civilizaţionale în fruntea omenirii (a fost răspândit de către cele mai vechi Europene Homo Sapiens, ca acelea catalogate genetic în “Clanul Ursula” / feminin “U5”, ele avându-i de pildă în Europa ca parteneri favoriţi pe cei mai “proaspeţi” bărbaţi din lume, anume pe aceia aparţinând grupului genetic masculin “N” - acum “X” - în care emblematici până azi sunt purtătorii numelui Gherga, nume existent încă din Era Neandertalilor şi preluat de ei după Potop, de atunci încoace mai ales pe linie paternă); e de remarcat despre oamenii Homo Sapiens actuali din afara Africii că aproape toți au peste 2% din genom de origine Neandertală, ca rămășiță a încrucișărilor strămoșilor în EurAsia, în 2014 Alice Holloway în “10 mituri despre Neandertali” afirmând că la unii Europeni din prezent ar ajunge chiar și la 20% (cauzând caracteristici fizice - după cum a scris în 2015 și cercetătorul John Worthington - ca arcade proeminente și ochi mari sau bărbie retrasă sau nas acvilin sau obraji roșii și pistruiați sau păr drept și roșcat, etc. ori fiind explicația pentru diverse alergii, astm / respirația șuierătoare, ș.a.m.d). Academicianul Suedez Svabo Paabo – șeful genetician al “Institutului Max Planck” din Germania – a afirmat în 2018 că aproximativ o treime din genomul Neandertal încă există (numai printre ne-Africanii Moderni), cu regăsire izolată la unele persoane actuale însă doar în proporție de câteva procente: “Mari porțiuni ale genomului Neandertal n-au fost moștenite de nimeni probabil din cauza dezavantajelor legate de starea de sănătate, de fertilitate, de înfățișare ori de gândire” (lipsa la Homo Sapiens a două treimi din ceea ce a fost ADN Neandertal poate fi refăcută din analizele genetice ale fosilelor, în ideea revigorării cândva chiar a fostei specii Neandertale cu mame Homo Sapiens “surogat”, așa cum a apreciat Dr. George Church / profesor la Universitatea Americană Harvard). Neandertalii au fost tipic pădureni - trăiau în codrii deși, fiind în general buni sulițași - iar oamenii Homo Sapiens (provenind din Savana Africană) după ce au ieșit din mediul originar au fost caracteristici Stepei EurAsiei, fiind în general buni arcași. De altfel, în 2011 Ryan Higgins și Christopher Ruff de la “Centrul de Anatomie Funcțională” din Baltimore / SUA – după ce au studiat pe scheletele străvechi eficiențele locomotorii - au observat că “Neandertalii erau adaptați traiului în zonele înalte / Muntoase, pe când oamenii erau adaptați traiului în zonele joase, de șesuri”.
Genele paterne
Poate ar contraria că unele abordări din “Originea Gherga” ating de pildă Epoca Pietrei ori chiar Neandertalii, pe dimensiuni teritoriale întinse, până și continentale, etc., probabil unii cititori / utilizatori fiind și derutaţi de anumite afirmaţii, însă atenţionarea simplă privind aşa ceva e deoarece aspectele tratate sunt pe perioade îndelungate şi pe mari teritorii, ceea ce face diferenţa - însă fără distorsiuni exagerate - faţă de alte materiale de gen (limitate la perioade mai reduse şi la spaţii mai restrânse); în fond, lucrarea este de filogenie, nu de genealogie: cu cât sunt mai îndepărtate timpurile față de actualul moment - fie în trecut, fie în viitor - cu atât sunt mai “cețoase” (în elemente fie de cercetare, fie de prognoză), “fantasticul” fiind mai pregnant spre limitele temporale. De exemplu, sunt combătute unele stereotipuri, de genul că ar fi fost odată ca niciodată un singur Potop ce a inundat complet Pământul, etc. (când de fapt au fost mai multe Potopuri, cu puteri relativ restrânse, nu general planetare); alte idei - încremenite din oarece timpuri - au plasat Atlantida în Atlantic, au mutat Raiul în Cer, ş.a.m.d., realitățile fiind însă altele. O avertizare e cea legată de conştientizarea diferenţelor semnificative între cele ştiute în prezent, în comparaţie cu cele din trecut (sau exprimat invers, privind deosebirile trecutului faţă de ce e acum): obiceiurile oamenilor, peisajele, aromele / mirosurile, etc. (toate foarte diferite). O tentaţie - datorată prejudecăţii izvorâtă dintr-o abordare superficială - ar fi că o asemenea lucrare de fapt n-ar prezenta vreo noutate, deoarece aşa ceva ar fi bine ştiut, etc.: desigur că o astfel de eroare nu-i minusculă, ci e chiar gravă, căci însăşi conceperea lucrării e o noutate (în plus, o mulţime de elemente de conţinut fiind premiere de asemenea, în anumite locuri pre/istoria ajungând să fie pur şi simplu re/scrisă); pe de altă parte, un “risc” e şi că destui oameni refuză - simplu / simplist - cam orice din ceea ce nu aparține “șablonului” / “tiparului” pe care îl ştiu. Unora li s-ar putea părea fantastic că lucrarea nu e dedicată doar familiei Gherga din ultimul secol ori numai filiaţiei Gherga din ultimul mileniu, ci e despre ceva mai serios de multe ori, depăşind situaţia Gherga chiar din ultimele 10 milenii (studiul fiind despre personaje reale, sursele de informare apărând indicate sistematic în material, pe de o parte deoarece datele nu au fost inventate iar pe de altă parte fiindcă așa e corect): autorul recomandă oricui să lectureze cu atenţie mărită lucrarea “Originea Gherga”, căci contrar unei păreri superficiale, nu-i numai despre Gherga (care apare consistent în unele părţi dar nu chiar peste tot); cu acest prilej, e lansată invitaţia ca în minţile unora - care până acum n-au auzit de Gherga - să poată începe corelarea cu existenţa altora din alte neamuri, astfel încât să se deschidă vreun înţeles, dacă o fi posibil, pentru locurile proprii în lume (ori ca un ecou modest - dacă despre sine nu-s resurse - măcar persoana parcurgând prezentul material să afle ceva despre apariţia Gherga în lume). Gherga n-a aterizat din neant și ca oricare alți oameni, Gherga are o poveste, cu începutul cândva și cu desfășurarea până azi (e iluzoriu a crede că numai unii ar avea poveşti şi ar fi chiar injust a rămâne în captivitatea unei asemenea credinţe); cutezanţa foarte neobişnuită din această lucrare - explorând parcursul unui anume tip de om din ultimele 10 milenii, relativ recent apărut totuși pe scara umană - chiar e extraordinară, până în prezent neîntâlnită niciunde şi nicicând: e atât de ambiţioasă, încât până acum nimeni, de nicăieri din lume, n-a mai realizat aşa ceva, nici prin sine însuşi, nici prin intermediul terţilor (pe cei autoplasaţi în sfere ultra-înalte desigur că nu-i impresionează iar pe cei săraci cu duhul – adică pe așa-zișii “analfabeți funcționali” – desigur că îi depăşeşte). Evreul American Alvin Toffler 1928-2016 (futurolog care a scris lucrări ca “Șocul viitorului”, “Al treilea val”, etc.) a enunțat: “Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”, așa ceva semănând cu cine vede și nu crede, aude și nu pricepe, etc. În ultimele decenii, un instrument ştiinţific foarte puternic de documentare a trecutului - cu utilitate în explorarea chiar şi ale vremurilor foarte îndepărtate - s-a adăugat celor existente: anume, genetica (iar aşa ceva a completat multe studii existente ori a iniţiat noi direcţii de cercetări).
Ultima glaciaţiune în Europa
La început - în paleoliticul dominat de Uriaşi = nominalizați de stră-Români și ca “Găligani” - meritul foarte apreciat al “Sfântului Ra” (adică al diurnului “Soa-Re” / Soare) a fost în primul rând că prin ivire termina teribila noapte: uriaşul luminător era încă din zori - atotputernic / invariabil pe parcursul fiecărei zile - de partea Homo Sapiens (astrul fiind venerat de oameni ca mare aliat, credinţă contrară celor din speciile umane ale străvechilor nocturni, anume Uriaşii Neandertal şi Cro Magnon de sub bolta cerească a trecutului, desigur şi atunci luminată de stele / constelaţii şi de Lună); Soarele era considerat “Ochiul lui Dumnezeu” = “Domnul-Zeu” (anume, un unic Zeu). Biblia când la început - după ce a indicat în “Facerea” 1:3 că Dumnezeu “se purta pe deasupra apelor” - a scris despre apariția luminii (ceea ce însemna că starea inițială nu era luminoasă, ci neguroasă): așa ceva a fost caracteristic și universului paleolitic, când Neandertalii erau atașați unei alte ordini - mai întunecată și mai rece - decât ordinea mai luminoasă și mai caldă apreciată de Homo Sapiens (în memoria omenirii de altfel a rămas despre vremurile îndepărtate că erau înnegurate). Episodul consemnat biblic în Vechiul Testament de prima sa carte nu a fost localizat într-un anume areal, căci s-a referit în general la începutul lumii (iar - revenind la paralela paleolitică - Era Neandertală s-a încheiat după ce Homo Sapiens a intrat în Europa); ceea ce a fost știută ca “Era de Aur” a durat efectiv în paleolitic între încetarea glaciațiunii - când a apărut Edenul / Raiul, atunci fiind fondată Atlantida - și Potopul Pontic datorat marilor ape adunate din cauza topirii ghețurilor (când a dispărut Atlantida) iar “Era de Argint” a durat în neolitic până la Potopul biblic, apoi fiind Epoca Bronzului - până la Războiul Troian - urmată de Epoca Fierului ce a durat până la începerea Antichității: majoritatea specialiștilor - inclusiv istorici - sunt foarte interesați de Epoca Modernă, de timpurile Medievale (ale Evului Mediu) ori vremurile Antice, fiind tot mai puțini pe măsura îndepărtării pe scara timpului față de prezent.
În “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris despre “focarul Indo-Europenilor” că era localizat “în regiunile de la nordul Mării Negre, între Caucaz și Carpați”; Dr. Lev Gumilov 1912-1992 a documentat despre Vechea Lume că în opoziție cu anticiclonul format în Asia Centrală – în mijlocul celui mai mare uscat al planetei – ciclonul Atlanticului de Nord umezea Europa până în răsăritul ei / respectiv până în apusul Marii Stepe EurAsiatice, ceea ce de-a lungul vremurilor a determinat valurile de migrări ale oamenilor dinspre E spre V: variațiile radiației solare și umidității ar fi cauzat condițiile de trai deopotrivă pentru oameni și animale, ca suprafețele pășunilor disponibile mai mari în Europa decât în Asia, etc. (justificând mutările constante dinspre Asia spre Europa). În studiul “Migrarea masivă din stepă a fost o sursă a limbilor Indo-Europene” din 2015, autorii Wolfgang Haak de la Universitatea din Adelaide 34,56 lat. S, 138,35 long. E / Australia, Alissa Mittnick de la “Institutul pentru Științe Arheologice” din Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E / Germania, Iosif Lazaridis de la “Departamentul de Genetică” Harvard / SUA, Guido Brandt de la “Institutul de Antropologie” din Mainz 50 lat. N, 8,16 long. E / Germania, Susanne Friedrich de la “Muzeul Preistoriei” din Halle / Germania, Valery Khartanovich de la “Muzeul de Antropologie și Etnografie” din St. Petersburg / Rusia, Pavel Kuznețov de la Academia Rusă, Banffy Eszter de la Academia Ungară, Christos Economou de la Universitatea din Stockholm / Suedia, Sandra Pichler de la Universitatea din Basel / Elveția, Roberto Risch de la Universitatea din Barcelona / Spania, Manuel Rojo Guerra de la Universitatea din Valladolid / Spania, Rafael Pena de la Universitatea din Madrid / Spania - și mulți alții - au indicat leagănul proto Indo-European / Euro-Indian (așa cum se poate vedea în imaginea următoare), în Vestul Kazah / Casah, Sudul Rus, Sudul Ucrainean și Estul Românesc: acel spațiu a fost generic știut ca Eden (cuprinzând meleagurile apusene ale Stepei EurAsiei); întinderea sa, documentată de cercetătorii menționați între Bazinul Uralului inferior și Bazinul Dunării inferioare, în geografie a fost strict Europeană (Fluviul Ural curge din Munții Ural în Marea Caspică și e granița dintre Asia și Europa - fiind al treilea Fluviu European, după Volga și Dunăre - iar în N Balcanic, până unde au fost determinați proto Euro-Indienii / Indo-Europenii, adică proto Gorganii / Kurganii, trăiesc și în prezent Românii, printre care se află cei mai mulți Gherga din lume).
“Edenul” - însemnând “Stepa” în Graiul de acum 10 milenii / corespunzător reconstituirilor paleo-lingvistice - a fost în Sud-Estul Europei, cuprinzând Nordul Caucazic, Nordul Pontic și Nordul Balcanic: deoarece în Vechea Lume - care era grupată pe atunci, la sfârșitul glaciațiunii, mult mai la Sud decât ulterior - oamenii aceia din avangardă erau în poziție relativă Nordică, fiind ca atare știuți ca Hiper-Borei (denumirea lor regăsindu-se în vechea Greacă, la sfârșitul mileniului II î.C., ca însemnând “extrem Nordici”, de pildă la Albanezi “bore” = “neaua” / “zăpada”); apogeul le-a fost în mileniile VIII-VII î.C., ca proto Euro-Indieni / Indo-Europeni, adică proto Gorgani / Kurgani (denumirea ulterioară a Euro-Indienilor / Indo-Europenilor a ajuns de Kurgani, de la Ghergani). Datorită Potopului Pontic, în spațiul stră-Românesc din mileniul VII î.C. a avut loc trecerea de la Civilizația Atlantă (care a încheiat paleoliticul) la Vechea Civilizație Europeană (cu care a debutat neoliticul): toate celelalte Civilizații ale Vechii Lumi - Egipteană, Sumeriană, Indiană, Chineză, ș.a.m.d. - au fost ulterioare Civilizațiilor centrate în ceea ce e România azi (anume Civilizația Atlantă, respectiv Vechea Civilizație Europeană); așa ceva - că Atlanții au avut prima Civilizație de pe glob - are acceptarea generală / universală a recunoașterii întâietății mondiale, pentru unii însă încă existând dezbaterea locului aceleia, din cauza atragerii “hipnotice” / “vrăjite” spre Oceanul Atlantic, pe malurile căruia au ajuns urmașii Atlanților după dezastrul Atlant, adică după înghițirea Atlantidei de către apele oceanice (ale Oceanului planetar, pătrunse brutal / neașteptat în cuva Pontică), considerând deplasarea Atlantă post-cataclism / post diluviană pe direcția taman inversă, anume de la V la E iar nu cum a fost de fapt în realitate, adică de la E la V. Atlantida - inima Imperiului Atlant - era în Bazinul Pontic (care înaintea Potopului Pontic avea Lacul Pontic în centrul său, apoi - din cauza valurilor oceanice care au acoperit Atlantida - acela devenind Marea Neagră); supraviețuitorii refugiați imediat după catastrofalul eveniment pe marginile mai înalte ale râpelor Pontice - devenite malurile Pontice (malurile Mării Negre) au fost cunoscuți cu numele general de Kurgani / Ghergani: o altă posibilă “hipnoză” / “vrăjire” = boscoană / “bos-coană” ar fi apărut la unii cercetători Români din Epoca Modernă ca înlocuirea stră-Românilor - ori chiar a Atlanților - cu Daco-Geți (străbuni Geto-Daci care însă istoric au apărut în spațiul actualei Românii abia din Epoca Fierului, nu din Epoca Pietrei, nici din Epoca Bronzului, în același timp cu apariția Geto-Dacilor în spațiul stră-Românesc ivindu-se și vechii Greci / Eleni în mediul lor, care dacă au păstrat legendele Atlante, atunci nu înseamnă însă că ar fi și existat în vremurile Atlante, vechii Greci de fapt preluând relatările de la înaintașii indigeni ai arealului respectiv). De altfel, privind perioadele anterioare scrierilor Antice despre Atlanți, niciodată nu a fost documentată științific - ori legendar - nici o migrare umană dinspre Oceanul Atlantic, nici în Europa, nici în Africa, nici în Epoca Pietrei (fie paleolitică / cioplită, fie neolitică / șlefuită), nici în Epocile metalelor (Bronzului și Fierului), ci numai invers: în Vechea Lume au fost documentate atât legendar, cât și științific, nenumărate migrări umane dinspre răsărit spre apus, până la Oceanul Atlantic (Ocean numit astfel tocmai datorită locuitorilor Atlanți ai malurilor sale, ajunși din Estul European până acolo); se poate lejer observa că în vorbirea obișnuită Românească, “vrăjeala” încă e populară, datorită rădăcinilor sale Magice (mai populare fiind referințele la mamă, cele sexuale, etc). Este de remarcat că limba originară Kurgană / EuroIndiană nu avea cuvinte pentru Mare sau Ocean, ci doar pentru Râu și Lac, deoarece utilizatorii săi erau continentali; ca “Ocean” în Indo-Europeana originară se înțelegea doar apa mare a unui Fluviu: de exemplu, Atlanții - predecesorii direcți ai Kurganilor - prin Oceanul Zeului Atlas înțelegeau cel mai mare Fluviu ce alimenta Lacul Pontic, anume Dunărea (având denumirea veche Greacă - limbă Indo-Europeană - de Oceanos potamos”, ansamblul acvatic al Atlantidei fiind cu apă dulce, nu cu apă sărată). Imperiul Atlant, cu capitala Atlantida - existând pre-diluvian, adică la sfârșitul paleoliticului - fiind în dulcele Bazin Pontic / Dunărean, nu avea vreun element comun cu uriașul și săratul Ocean Atlantic, aflat la distanță relativ mare (pe malurile căruia urmașii Atlanților - adică ai Oamenilor lui Atlas - au ajuns prin migrările ulterioare dezastrului Atlant: denumirea Oceanului Atlantic - apă planetară distinctă / separată de apa inițială Atlantă - a survenit abia recent istoric, la milenii distanță față de Civilizația Atlantă). În Epoca Modernă, specialiștii despre leagănul proto Ghergan / Kurgan (adică leagănul proto Euro-Indian / Indo-European) de pe malurile în pante ale fostului Lac Pontic cu apă dulce - din cuva actualei Mări Negre cu apă acum mai sărată, însă nu chiar așa de sărată ca apele Oceanului Atlantic ori Mării Mediterane - dezbat mai mult ce parte a fost mai influentă, anume Nordul Pontic / European sau Sudul Pontic / Asiatic, în oricare dintre variante Estul Pontic / Caucazian și Vestul Pontic / Carpatic fiind incluse, așa ceva și având importanța mai deosebită pentru obârșia Gherga, deopotrivă din cauză că în izolările Montane sunt conservări mai bune și deoarece numele Gherga a fost atestat atât în zona Caucaziană, cât și în zona Carpatică, ceea ce îi confirmă vechimea mai profundă decât a celor din celelalte zone; de altfel, e evident că în timpul ultimei glaciațiuni dezvoltarea umană întâi a fost mai Sudică iar pe măsura dezghețării dezvoltarea a ajuns mai Nordică: așa ceva a fost valabil și pe malurile Pontice, unde - în dezvoltarea civilizațională - Anatolia Sudică a precedat Stepa Nordică. Din perspectivă genetică, bărbații din mai vechiul grup IJ” au fost mai răspândiți în Sudul Pontic - de unde s-au despărțit spre Țările Sfinte, anume (în general) ca I” în Raiul European și ca J” în Canaan - iar bărbații din grupul R” au fost mai răspândiți în Nordul Pontic, ambele mari și vechi grupuri la momentul diluvian al Potopului Pontic fiind dominate / cârmuite de bărbații genetic Gherga, din grupul N”/X”: astfel se poate rezuma situația inițială - de la începuturile perioadei tratate în această lucrare - cu cele 3 grupuri de bărbați care au contat la sfârșitul paleoliticului în preajma Bazinului Pontic; despre bărbații Gherga - care mult după Epoca Pietrei s-au regăsit deopotrivă în N și în S Mării Negre - se poate observa, similar cu fenomenul oglindirii, că poziția Ghergarilor pe țărmul Pontic dintre Caucaz și Azov semăna cu cea Sudică de pe țărmul Mediteran al Gherghiților Cariei, dintre Lykia și Lydia ori cu cea Nordică de pe țărmul Baltic al Karelilor (de pildă, seara puteau admira la fel asfințitul prin coborârea” similară în apa Mării a discului solar).
Karelii (în majoritate genetic patern Gherga)
În 2016, cercetătorul American Richard Kwiatkowski a schițat intrarea bărbaților genetic N” - ca Gherga - în Europa (pe lângă Marea Caspică și pe Valea Volgăi / Fluviu denumit Antic și Rava”):
Bărbații genetic N” - în vremea Atlantă - au pătruns organizat în Europa
În 2016, colectivul internațional de geneticieni coordonat de Anne-Mai Ilumae și Siiri Rootsi - de la Universitatea din Tartu / Estonia - a observat: “în Europa, cea mai timpurie descoperire a haplogrupului ‘N’ datează din Panonia Epocii Fierului” (de la Ludas-Varju-Dulo / Ungaria, unde pe atunci – la începutul mileniului I î.C. - funcționa o comunitate Geto-Dacă, apoi Keltă / Celtă; în Evul Mediu, acea zonă a aparținut Transilvaniei). Se poate remarca echivalarea Latinei “aestas” = “vara” cu Aestii de la Baltica (de care s-a legat denumirea Estoniei): în Vechea Lume, acolo era destinația de vărat a mărețelor turme din Sud (cele mai mari aparținând Valahilor, care se retrăgeau pentru iernat în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic); în Antichitate, Romanul Tacitus a scris în “Germanica” din anul 98 că populația Aestă, vecină cu cea Finică, vorbea un Grai Kelt / Gherg (iar apoi, cronicarul Iordanes în “Getica” a scris că marele rege Got Ermanaric / Hermana-ric – care a trăit până în anul 376 – îi conducea și pe Balticii Aesti). În prezent, cei mai mulți bărbați genetic “N” din Europa sunt în Țările Baltice Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda și în partea Europeană a Rusiei (în legătură cu litoralul lor Marin Baltic, e de știut că termenul Finic “balta” înseamnă “putere” - “valta-kunnan” fiind “împărăție” - iar pentru însuși “baltă” cuvântul Finic e “lampi”, cel Eston e “tiik”, etc); inclusiv Dr. Anatol Klyosov - președintele “Academiei de genealogie genetică” - a afirmat în 2016 că respectivii bărbați nu-s autohtoni în zonele unde se află acum, ci majoritatea își au sorgintea ce poate fi trasată (ca înrădăcinată) până în Altai. La sfârşitul paleoliticului, după cum e dovedit şi genetic, la primul Potop - nu la ulteriorul Potop biblic, ci la anteriorul Potop Pontic întâmplat în mileniul VII î.C., cauzat de apele crescute rezultate din topirea gheţurilor ultimei glaciaţiuni - stăpânii unei bune părţi a răsăritului Europei (organizată imperial Atlant / “Bo-Re-An”, adică în conformitate cu regulile lui “As” / “An” = “Sufletul Soarelui”, în Epoca Pietrei la stră-Români dar și la “Su-meri” / Sumerieni, “An” fiind Zeul suprem al Vechii Lumi politeiste) erau cei din grupul genetic patern Gherga, parteneri mai ales ai femeilor de gen “Ursula”, din grupul genetic matern notat în nomenclatorul științific ca “U5”; la cuvântul Românesc potop / “pot-op” se poate observa compunerea dintre însumarea “pot” (așa cum încă se folosește în jocul de cărți pe bani pentru suma mizată) și “-op” = “apă”: despre potop se știe că însemna foarte multă apă adunată. Vechii Greci foloseau termenul “Potamos” / “Pota-mos” pentru “Fluviu”, având apă multă (strânsă de departe și de demult); ținând cont că inclusiv acum în Turcă “su” = “apă” și “mor” înseamnă “purpuriu”, s-ar putea interpreta străvechea denumire “Su-meria” ca fiind “Apa purpurie” (respectiv roșiatică a Mesopotamiei / “Meso-Potamiei”, tărâmul știut “dintre Fluvii”, acelea fiind Tigru și Eufrat), sensul la “mor” vorbind invers / îndărăt potrivind culoarea roșie / purpurie cu rădăcina lingvistică “ro” de la Români: inițial, Sumeria era numită GhienGar - ceea ce invers silabic era “GarGhien” - ulterior zisă și Kurgal (din mileniul VI î.C., Mesopotamia a fost stăpânită de Nordicii Ghergani / Kurgani = întemeietorii Civilizației Sumeriene). Despre stră-Români - în Vechea Lume trăind pe un areal mai întins ca spațiul Românesc actual - e de remarcat că vorbeau stră-Româna dinainte ca să sosească peste ei Geto-Dacii sau Romanii (de la combinația limbilor cărora a apărut Româna Modernă); familia lingvistică Românică - impropriu denumită și după mai recenta istoric limbă Latină, ce între timp a și dispărut, ca familia lingvistică Latină” - e întinsă în Europa din prezent între Marea Neagră / locul fostei Atlantide și Oceanul Atlantic, pe un spațiu mai redus decât cel inițial (din urmă cu multe milenii): pe glob, în apusul Asiatic cel din urmă Grai Românic - utilizat de neo-Hitiți în Mesopotamia - s-a încheiat oficial în mileniul I î.C., când a căzut ultimul bastion de pe Fluviul Eufrat, anume cetatea Carchemiș / Gherga-miș = a “moșului Gherga” (la actuala graniță dintre Turcia și Siria), căci neo-Hitita avea flexiuni Latine” cu ecouri specifice regăsite în Caria / V Peninsulei Anatoliei = V Turciei și ulterior în Roma / V Peninsulei Apenine = V Italiei, oraș care a început să folosească Latina abia de la începutul secolului V î.C., acolo de la fondarea Romei până atunci vorbindu-se altceva, o abordare “hipnotică” / “vrăjită” recentă de fapt în cursul istoriei considerând că Romanii dintotdeauna ar fi fost Latini.
Răspândirea limbilor Românice în lumea actuală
Dr. Ioan Russu în Limba traco-dacilor” din 1967 a arătat că din Cer / “Gher” a provenit rădăcina “Ghel” pentru “a sclipi”, din care a apărut spiranta “Z” ca să definească “Luminosul” prin “Zeul” / “Zăul”, termenul definind “Sclipitorul” / “Strălucitorul”: așadar, numele Gher-Ga efectiv era “Strălucirea” / “Lumina” Pământului Ga și a generat Zeul / “Zăul”, cuvântul popular - folosit de mulți - deoarece în trecutul îndepărtat numele divin făcea obiceiul unei interdicții, al unui tabu (după cum a scris și Anticul Herodot Karka în “Istorii” 2:61 despre Zeul Osiris, că “ar fi din partea mea o împietate să-i pronunț numele”); iată deci o solidă contribuție Gherga / GherGa la vocabular, prin furnizarea universală a silabei Zău = Zal / Zeul (ce a apărut și la “Zal-moxe” / Zalmoxe, Zeus, ș.a). În 2018, istoricul Român Dan Oltean a afirmat: “Zalmoxis / Salmoxis era nume mitic. Sal’ însemna luminos’: venea de la Sol’ = Soare’ / sarea care-i albă și tot ce era luminos și alb; așadar, Zalmoxis era Strămoșul luminos’ (sau Tatăl Ceresc)”. La Zeus - “Zeul Zeilor” - se poate lesne observa că era pronunția Greacă (cu sufixul sâsâit, având terminația “s”) al cuvântului “Zeu” (existent exact așa în Română): Grecul Zeus = “Zeu-s” (adică Românescul “Zeu”); e ușor de remarcat că în alte limbi decât Româna, pentru “zeu” sunt alți termeni (de exemplu, în Greacă “theos”, în Bulgară “bog”, în Maghiară “isten”, în Germană “gott”, etc). Specialiști de prestigiu (ca Dr. Gerhard Doerfer 1920-2003, Dr. Talat Tekin 1927-2015, ș.a.) au studiat “zetacismul” – fenomen lingvistic caracteristic celor din Marea Stepă EurAsiatică – adică înlocuirea consonantică “R” cu “Z”, astfel încât prin “Zeus” se poate direct înțelege înțeleptul cârmuitor “Reus”, înrădăcinat în Mărețul Ra, luminătorul universal al Vechii Lumi; de pildă, vechii Greci – mai sâsâiți - au preluat de la Pelasgii rârâiți dinaintea lor numele Rhea pentru Marea Zeiță Mamă iar Zeului suprem îi ziceau Zeus (ultimii Pelasgi – a căror limbă Pelasgă = Kurgană / Indo-Europeană, conform academicianului Bulgar Vladimir Georgiev, era similară cu Traca și Frigiana - au trăit în mileniul I î.C).
Despre “moxe” - transcris uneori “moxis” - e de observat că însemna “moș”, la fel ca Tocharianul “mok” / având sensul de “bătrân”, ca Afganul “mașar” / având sensul de “fiul mai mare”, ca Albanezul “moșe” / având sensul de “vârstnic”, ca Lituanianul “zmogus” / având sensul de “bărbat”, etc.; pe de altă parte, Soarele în Sanscrită era “Surya”, în Greaca Homerică a fost “Selas” (provenind din radicalul “sel” = “a străluci”), în Prusacă iar acum în Lituaniană e “Saule”, etc.: prima silabă a numelui Gher-Ga de fapt a denumit Zeul Soare, căci GherGa a apărut din cununia Cerească și cea Pământeană (a astrului solar cu glia). “Stră-moșii” / Strămoșii Europenilor Homo Sapiens au avut în inima Vechii Civilizații Europene, ce era succesoarea imediată a Civilizației Atlante, Defileul Dunării = Gherdap - cel mai lung canion al continentului - delimitat de gura Râului Bănățean “Ti-miș” / Timiș și de gura Râului Balcanic “Ti-moc” / Timoc (prefixul “Ti”, însemnând “șerpuitor” conform Dr. Mihai Bocioacă în 2007, al principalelor ape curgătoare colectate de Dunăre în regiune pe lângă Sava / Sau și Morava / Margus, anume Tisa, Timiș și Timoc, putea fi ecoul lingvistic târziu al Pământenei “Ghi” - Marea Zeiță Mamă - la Sumerieni “Ti” însemnând “viață” iar “miș” sau “moc” rezonând cu străvechiul termen “moș”, așa cum de pildă a fost pe Fluviul Eufrat orașul Europus, adică Garga-miș / Karkamîș în actuala Turcie la granița cu Syria / “Su-Ria” = Țara Sf. Soare, de referință și în timpul lui Ghilga-meș / “moșul Ghilga” = cel mai mare rege Sumerian, ș.a.); despre Fluviul Dunărea e de observat că prin Defileul Gherdap străpunge cei mai Sudici Carpați, cu acea tăiere împărțind acolo Munții Carpați în grupa Montană Carpatică aflată pe partea sa dreaptă, în regiunea Craina / Timoc din actuala Serbie și în grupa Montană Carpatică aflată pe partea sa stângă, în regiunea Banatului Românesc (zona cu cea mai mare aglomerație onomastică Gherga acum din lume): cei mai Sudici Carpați, cu Râpe imense pe ambele părți ale Defileului Dunării - “Porțile de Fier” - erau Antic denumiți “Riphae” în Greacă, respectiv “Ripensis” în Latină (ce avea ca echivalent pentru “Râpă” și “Vallis” = “Vale”). Este de știut că la formarea Timocului Alb e fostul oraș Gurgusova 43,30 lat. N, 22,25 long. E / azi Knjazevac - dintre personalitățile orașului fiind și academicianul Tihomir Gheorghevici 1868-1944, fondatorul etnologiei în Serbia - apă ce împreună cu Timocul Negru dă Râul Timoc (care pe o porțiune constituie granița dintre Serbia și Bulgaria); Banatul și Defileul Gherdap se găsesc în colțul SE Panonic, unde Dunărea străpunge Carpații:
Banatul e în interiorul arcului Carpatic
Este de clarificat un concept, anume cel combinând partea acvatică a Bazinului cu partea Montană a Munților generând apele sale, așa cum e în sintagma de Bazin Carpatic” (Maghiarii utilizând-o cel mai mult): apele curgând din Carpați ajung în 2 Mări - Neagră și Baltică - astfel încât efectiv Bazinul Carpatic” se întinde între Pont / Marea Neagră și Marea Baltică, îmbinând de fapt părți ale Bazinelor Pontic și Baltic (referințele bazinale fiind mai sănătoase” când au în denumiri ambii termeni acvatici); limitarea Bazinului Carpatic” ca în concepția Maghiară numai la apele din interiorul arcului Carpatic, ignorându-le pe cele din exteriorul arcului Carpatic - toate apele izvorând din aceiași Carpați – e foarte îngustă în comparație cu măreția adevărată a Bazinului Carpatic” (partea exterioară a arcului Carpatic acoperind teritorii mult mai vaste decât partea interioară a arcului Carpatic). Similar ar fi Bazinul Caucazian”, al apelor care curg din Munții Caucaz, între Marea Neagră și Oceanul Indian / Golful Persic; Maghiarii însă nu se referă la Bazinul Caucazian”, ci doar la Bazinul Carpatic” (în loc de – eventual - Bazinul intra-Carpatic”, însă sintagma bazinală folosită în lipsa nominalizării vreunei ape, indicând Munți în schimb, e chiar eronată). Arcul Carpatic este șira vertebrală a adevăratului Bazin Carpatic”, lanțul Munților Carpați delimitând partea interioară a Bazinului Carpatic” (apele Carpatice ajungând până în Panonia), de partea exterioară a Bazinului Carpatic” (acoperind Vestul Pontic și Sudul Baltic); de exemplu, în partea apuseană a Bazinului Carpatic”, Tisa și Vistula - ambele ape curgătoare izvorând din Carpați - își întâlnesc Bazinele, în “cumpăna apelor”, pe culmea Carpaților Nordici:
Se poate remarca despre Gherga / Gher-Ga că reproducea străvechiul înțeles de Muntele Pământului”, căci (după cum a studiat și Aleksi Sahala - de la Universitatea din Helsinki / capitala Finlandei - în Contactele lingvistice Sumero-Indo-Europene” din 2013), proto Indo-Europeanul Gher” - la Sumerieni Kur” - era termenul pentru Munte iar Ga” era Pământul: așadar împreună, din timpuri foarte îndepărtate, cele 2 silabe - Gher-Ga” - ale numelui Gherga aveau semnificația de Muntean / Montan; de altfel, o caracteristică a Kurganilor = Euro-Indienilor / Indo-Europenilor a fost ridicarea dealurilor artificiale denumite “gorgane” (pentru înhumările celor mai de vază / bază dintre ei). La începutul perioadei de referință (lungă de 10 milenii) tratată de această lucrare - “Originea Gherga” - respectiv în jumătatea dintâi, adică în primele 5 milenii, aparținând Epocii Pietrei, au fost 5 evenimente majore, corespunzând fiecare câte unuia dintre mileniile respective:
·         în mileniul VIII î.C. se poate remarca mutația genetică “N”/“X” care a generat actualii bărbați Gherga
·         în mileniul VII î.C. se poate remarca Potopul Pontic care a dispersat Atlanții (care pe atunci erau cârmuiți de femeile Gorgone împreună cu partenerii lor Ghergani)
·         în mileniul VI î.C. se pot remarca succesorii Gorgani care au dezvoltat Euro-Indienii / Indo-Europenii (și au ridicat Gorgane, formând populațiile patriarhale Kurgane)
·         în mileniul V î.C. se poate remarca în spațiul Român realizarea Brazdei lui Iorgu (cel mai mare megalit din lume)
·         în mileniul IV î.C. se poate remarca Potopul biblic, care a încheiat Epoca Pietrei
Mişcările bărbăteşti odată cu topirea calotei
După acea etapă proto-cronică / pre-istorică, celalaltă jumătate a perioadei de referință - anume, următoarele 5 milenii - a cuprins restul, respectiv etapa istorică. Aşadar, debutul în această lucrare nu în urmă cu circa 40 de milenii începând cu străvechiul Gherga “Ion de la Anina”, ci cu ceea ce a fost acum 10 milenii - adică pre-diluvian, de la începutul mileniului VIII î.C., după extincţia Găliganilor / Uriaşilor, de atunci existând numai oameni Homo Sapiens - e chiar un bun start, atât din perspectiva genezei, cât şi din perspectivă literară (în urmă cu 10 milenii, când Vechea Europă era dominată de bărbaţii Homo Sapiens cu tipologiile genetice catalogate ştiinţific ca “I” şi “R”, în Asia Centrală / “Interioară” s-a înregistrat - datorită intensificării activităţii solare ce a provocat sfârşitul glaciaţiunii - ultima mutaţie masculină importantă în grupul genetic uman Gherga, cei aparţinându-i preluând curând cârmuirea Vechii Lumi, instalându-se inclusiv în fruntea Europei peste anteriorii bărbaţi Homo Sapiens catalogați genetic “I” şi “R”, foşti vânători-culegători în paleolitic / cronologic, la toţi reperele relevante fiind ale mutaţiilor genetice majore, ulterior mai apărând doar unele diversificări minore; în prezent, cele 3 grupuri genetice paterne Homo Sapiens menţionate sunt relativ majoritare pe vechiul continent, “I” dominând Românii, “R” dominând Europenii iar cel al liderilor “X” - fost “N”, regăsit mai ales Nordic - fiind cel al lui Gherga).
Răspândirea grupului genetic patern Gherga
Pe atunci - în urmă cu 10 milenii - Europa era major influențată de răsăriteana Civilizaţie Atlantă (cea mai mare parte a Imperiului Atlant fiind în E Europei, la N de Anatolia / “An-Atolia” - cuprinzând mai ales Bazinul Pontic, cu “inima” în partea Nord-Vestică a Lacului Pontic, în uriașa paleo-deltă comună a paleo-Istrului, paleo-Nistrului, paleo-Bugului și paleo-Niprului - având spre miazănoapte calota polară în retragere, aflată în curs de topire, din cauza încheierii ultimei glaciaţiuni): ignorarea amintirii existenţei Imperiului Atlant în Bazinul Pontic a dus la ulterioara eroare a multora de a plasa Atlantida în Bazinul Atlantic (după migrarea multor Atlanţi din Estul European spre Vest); savanții au documentat că în aproape tot răsăritul European (încă din urmă cu milenii) au pătruns masiv străvechi Iranieni, denumirea Iraniană pentru “tărâm vast” - anume, “varu-stăna” - fiind preluată în vechea Greacă, prin echivalenţa “V”/“B”, drept “Bory-stene” pentru lunga apă a Niprului străbătând Stepa Ucraineană, unde sufla vântul Nordic / Borean, ulterior Hunii zicând respectivului Fluviu simplu, doar “Var” / după cum a scris cronicarul Iordanes din Dobrogea în paragraful 269 al lucrării “Getica” (Iordanes a avut numele atestat Dac – după cum a documentat în 2003 Dr. Dan Dana din Paris / capitala Franței - ca Diourdanos / Zourdanos, existent și printre Dacii din Egiptul Estic). De altfel, inclusiv termenul Românesc pentru mlaștină / “mla-ștină” cuprinde în cele 2 părți ale sale “Mla” - ca la răsăritenii “Mleccha” - împreună cu “ștină” pentru “tărâm”, indicând teritoriul preferat al “mesagerilor” (mai largul “stan” sau mai restrânsa “stână” fiind în evidente conexiuni cu străvechea rădăcină, la fel ca și sinonimul “mlacă” pentru “mlaștină” / “mocirlă”); vechii riverani înțelegeau și denumeau Râurile Bug - fie Sudicul Bug cu estuarul împreună cu cel al Fluviului Nipru, fie Nordicul Bug afluent al Fluviului Vistula - ca “mlăștinoase” (similar fiind în Banat de pildă Râul Bega): cu asemenea “cheie”, Sanscritul “Mlecca” pentru “străini” și-ar releva sensul sorgintei lor de “mlăștinoși” / “riverani”, adică “Oamenii mlaștinilor” sau “Oamenii Râurilor” / de pe Văi (pentru “mlaștină”, termenul Latin a fost “palus”). Nipru, cu izvorul în Dealurile “Val-dai” / Valdai din Rusia, a fost Sarmat considerat ca “Fluviul îndepărtat” iar - prin contrast - apuseanul Nistru ca “Fluviul apropiat” (Iranienii Sarmați / “Sar-Mați” au fost “Mezi regali”, ținând cont că “Sar” / “Șar” = “Rege” iar Mezii / Magii erau din Media / NV Iranului, Dr. Osman Karatay – dar și alții – considerând Sarmații ca liderii Marii Stepe EurAsiatice, episcopul ViziGot Isidor în “Etimologii” 9:2 conectând denumirea Sarmată de “armată”, Sarmații fiind știuți pe Valea Dunării ca entuziaști militari): Valea Niprului - încă din vremuri îndepărtate, înrădăcinate în Epoca Pietrei - a fost parte din rețeaua “Drumurilor lui Hercule” pe care era tranzacționat mai ales chihlimbarul = “electrum” (o rășină scumpă, apreciată și pentru proprietățile sale electrostatice).
Ultimul val Arian
După “valurile” Kurgane, au urmat “valurile” Ariane. Cel mai recent val Arian – al treilea, începând cu secolul IX î.C. – a adus din SV Siberian în S Caspic pe strămoșii Parților, Mezilor și Perșilor. Midii / Mezii din Media care se învecinau cu “frații” Hyrkani / Gorgani din S Caspic = strămoșii Parților pe culmile Munților Zagros s-au emancipat puternic după mișcările Cimeriane de la începutul mileniului I î.C. - în Epoca Fierului - de exemplu la sfârșitul secolului VII î.C., înaintea ivirii Perșilor în istoria lumii, existând o situație a Orientului Mijlociu / Apropiat astfel (pe atunci întreg Iranul fiind cârmuit de Mezi / Magi, în secolul V î.C. istoricul Herodot din Caria / Anatolia despre primul lor nume consemnând explicit că era cel de Ariani):
La sfârșitul secolului VII î.C., Mezii controlau spațiul dintre India și Pont
Bazinul Niprului a găzduit până în Evul Mediu – pe când i se mai zicea și Var - numeroși Valahi / Români, documentați acolo ca formând comunități semnificative inclusiv după apariția Rușilor (pentru Români, denumirea egală de Valahi e practicată inclusiv azi, în mod masiv, de vecini - și nu numai - prioritatea onomastică acordată de străini deseori fiind nu Română, ci Valahă: puterea etnonimului Valah față de cel Român - la un număr așa de mare de națiuni, cu o răspândire larg Europeană - e desigur înrădăcinată în utilizarea sa serioasă de-a lungul vremurilor iar așa ceva nu-i de neglijat, începând mai ales cu Românii din România = principalii subiecți, printre care și în prezent Gherga se află în cel mai mare număr din lume). Este interesant că în vocabularul Românesc unul dintre cuvintele cu etimologie necunoscută e “gâldău” pentru “scăldătoare” în băltoacă (izvorul fiind “gâlgoi”): terminologia acvatică e apropiată de Ghergoi iar așa ceva nu a fost datorită unui context întâmplător, ci a coincis cu cel Valah / stră-Român. Vechii Greci (de exemplu) numeau Fluviul Nipru ca “Bory-sthenes” / “Vory-sthenes”: în Bazinul său - datorită condițiilor foarte favorabile traiului, așa cum a descris în secolul V î.C. și istoricul Carian Herodot 4:53, că era cel mai mănos din Vechea Lume după Văile Dunării și Nilului - erau multe așezări = “vari” impunătoare, numele “Vory-sthenes” al Fluviului (pentru ceea ce literalmente însemnau “așezări puternice”, căci “sthenes” = “puternice” la Greci, “stan” la orientali fiind “tărâm”, Românii având “stană” pentru “bolovan”, respectiv “stâne” pentru așezările pastorale, Ucrainenii folosind “stina” iar Rușii “stena” pentru “zid”), rămânând conectat atât cu “Varii” / Valahii care îi populau terasele, cât și cu înțelesul acelora de Nordici = “Borei” / “Vorei” în Vechea Lume; ca exemplu, gura Niprului și gura Vuhului = Buhului / Bugului - Râu lung de 806 km, la V de Borystene / Nipru - formează împreună un estuar Vorystene-Vuh / Borystene-Bug lung de zeci de km în N Mării Negre (loc populat de compatrioții Cariani / Gherghiți ai istoricului Antic Herodot Karka). În Vechea Lume, Nordicii Vorei = Borei / Borys au fost orășenii Vari / Vorys, popular cunoscuți ulterior onomatopeic ca Varvari / Barbari (ei erau apropiați de veșnica nea, în Albaneză - fosta limbă Iliră / I-Liră = a iluminaților Leri, respectiv lideri - prezervându-se cuvântul “bore” de la anterioara denumire “vore” pentru “zăpadă”, Românii având “boare” pentru vântul mai răcoros, etc.; e de știut că în vechea Română vijelia impetuoasă - cu vârtejuri de aer / tornade însoțite uneori de ploi torențiale - era denumită “orcan”, așa cum a arătat și Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939: din “orcan” - “orkan” însemnând “furtună Nordică” în Europa, astfel cum a documentat și cercetătorul American Chris Mooney în 2007 - s-au dezvoltat “uragan” și “hurican”). De la începuturile Varvare / Barbare, Valahii s-au bucurat de “volnicie” - termen stră-Român însemnând “libertate” - ca “Hiper-Vorei” / “Hiper-Borei” ei fiind orășeni hotărâți: în Nordul Vechii Lumi, stră-Românii - ziși Valahi de către cei care nu erau ca ei - încă din neolitic aveau case mari, cu etaje, ceea ce în Epoca Pietrei era colosal; la stră-Români, mediul urban s-a manifestat inițial mai puternic decât mediul rural, oamenii preferând - ca o caracteristică a spațiului străvechi Românesc - să locuiască în aglomerări urbane, la începuturi satele lor fiind rare (“Hiper-Voleii” = “orășenii hotărâți” din așezările “Var” - respectiv “Val”, prin uzuala translație “R”/“L” - de pe lângă valurile apelor curgătoare erau cei denumiți pe scurt Valahi). Despre unii termeni, ca acela pentru așezarea urbană “Var” - după care s-a consolidat cel al zonei întărite “De-Var”, în legături cu ulterioarele cuvinte “deva” dar și “divin” - se poate observa că erau la fel de vechi ca acelea de Rumâni / cu care se autonumeau Românii ori de Valahi / cu care erau denumiți de alții (e de remarcat că în Europa Barbară doar Geto-Dacii au avut cetăți “dave”, ceea ce însemna atât că au perpetuat Tradiția primelor așezări de pe continent - anume, cele neolitice ale băștinașilor din spațiul Românesc - cât și că așa ceva era rezultatul unui efort de coordonare / cârmuire depășind nivelul nobiliar local, adică reflecta regalitatea); în scris, dovezile rămase au fost Medievale dar verbal atestările au fost mult anterioare, căci întotdeauna - și oriunde - vorbirea a precedat scrierea (niciodată invers): de altfel, specialiștii lingviști au demonstrat că multe dintre cuvintele în uz azi au vechimi nu doar de secole, ci chiar multimilenare.
Râul Bug - dintre Fluviile Nipru și Nistru - are la vărsare un mare estuar
În 1987, academicianul Român Anton Dumitriu (1905-1992) în “Culturi eleate și culturi heraldice” a scris: “Chinezii au multiplicat pe Împăraţii Cerului, adăugându-le nume pentru fiecare dintre cele 4 puncte cardinale: un împărat alb pentru occident, un împărat verde pentru orient, un împărat roşu pentru miazăzi, un împărat negru pentru miazănoapte şi - în sfârşit - un împărat galben pentru centru. Nu putem să nu facem o apropiere între împăraţii determinaţi prin culori specifice şi împăraţii care apar în basmele românilor: Verde-împărat, Alb-împărat, Roş-împărat, etc. Mai târziu, modul de a pune adjectivul înaintea substantivului (normal ar fi fost să scriem Împăratul Roşu sau Împăratul cel Roşu) arată că expresia a ajuns în limba română dintr-un fond mult mai vechi, dinainte, în orice caz, de formarea ei. În al doilea rând, tâlcul acestei denumiri - fără nici un sens pentru cititorul de azi - ar trebui căutat în simbolul orientărilor punctelor cardinale. Poate că trimiterea, de exemplu, la Roş-împărat însemna de fapt trimiterea lui spre sud. În orice caz, corespondenţa pe care am găsit-o dovedeşte vechimea tradiţiilor româneşti foarte îndepărtate, având poate rădăcinile cu milenii în urmă”. În 2004, Dr. Mihai Vinereanu a afirmat: “Nu este o exagerare să spunem că cel puțin în anumite privințe româna se apropie de sanskrită aproape la fel de mult ca și de latină”: la asemenea echivalare lingvistică a echilibrului / egalității a intervenit erodarea cauzată de timp, ceea ce, deoarece legăturile Românei cu Latina au fost dovedite istoric mai recente, înseamnă că în trecutul mai îndepărtat legăturile Românei cu Sanscrita au fost mult mai masive decât cele Antice ori timpurii Medievale ale Românei cu Latina. În 2012, cercetătoarea Română Mioara Călușiță - preocupată de trecutul îndepărtat - a rezonat cu străvechile legături din EurAsia: “Câte milenii s-au scurs de la obârșia acestor tradiții care au lăsat ecouri în România și în China? Limba românilor este un document ce arată istoria lor multimilenară. Valahii negri erau valahii nordici; ei nu aveau culoarea neagră. Poate - printr-o coincidență - chiar și numele ‘valah’ corespunde unor tradiții orientale. În practica yoga din India, ‘va’ este mantra - cuvânt evocator - apei, ‘la’ este mantra pământului negru iar ‘ha’ a eterului. Am moştenit unele cuvinte care atestă legăturile noastre cu Orientul. Învăţaţii din vechea Indie au constatat că limba vorbită de popor nu era precisă. Ei au disciplinat şi supus unor reguli gramaticale stricte limba care se vorbea atunci şi savanţii continuă să o folosească şi azi. Au numit această limbă ‘sama scrita’ adică ea însăşi fixată, ordonată, denumire care s-a prescurtat şi a devenit ‘sanscrita’. În vechime, în limba noastră, ‘kara’ a însemnat ‘mână’, ca şi în limba sanscrită. În aceasta, ‘akara’ cu primul ‘a’ scurt (care în română a devenit ‘o’) indicând absenţa, înseamnă lipsa mâinii. Deci ‘l-a făcut de ocară’ a însemnat că i-a tăiat mâna? În română, rădăcina ‘cara’ a generat cuvintele ‘car’, ‘a căra’ şi ‘căruţă’, iar mâinii i s-a atribuit alt nume. În sanscrită, carului i s-a dat rădăcina roţii, şi mâna şi-a păstrat vechea denumire. Ar putea aceasta dovedi că strămoşii românilor s-au despărţit de cei ai vechii Indii atunci când a apărut carul? În localitatea Pecica există un important şantier archeologic; în limba sanscrită, ‘pecaka’ (se pronunţă peceaka) înseamnă bufniţă… În limba sanscrită, ‘karanda’ar indica mânuibil şi înseamnă ‘sabie’. Cum, când a apărut în română toponimul Caransebeş? Au existat şi migraţii din India în această parte a Europei? În limba sanscrită, ‘simha’ înseamnă ‘leu’. Toponimul ‘Şimleu’ a apărut când existau lei în Dacia? Limba română are mult mai multe cuvinte înrudite cu cele din limba latină şi din limbile aşa-zise neolatine, deoarece acestea s-au despărţit (individualizat) mai târziu, dintr-o veche limbă comună. Limba şi folclorul românesc păstrează tradiţii multimilenare. Chiar dacă mentalitatea oamenilor a evoluat şi obiceiurile lor s-au schimbat, adesea vechile tradiţii şi cuvintele generate de ele s-au păstrat, dar uneori li s-au atribuit alte origini (explicaţii), ceea ce face ca acum să ne fie greu să le dibuim adevărata lor obârşie”. (Cu asemenea “cheie” pentru trecut, având pentru “Mână” vechiul termen “Kara”, combinația “Kara-Ga” - rezonând cu Omul / Man Gher-Ga - însemna “Mâna Pământului”).
În timpurile începuturilor - dominate matern - pe linie masculină a ajuns să fie venerat Soarele, personificat prin Zeul Ra: bărbații (fie “rgi” sau “rși”, respectiv - în numele lui Ra - liderii pământurilor “Ga” sau ai apelor “Su”, considerați ca atare cârmuitori / regi sau înțelepți) nu aveau nevoie de construcții religioase impresionante, căci legăturile cu divinul erau intime, trăite intens la nivel individual: așa ceva a dăinuit multimilenar în EurAsia, manifestându-se deopotrivă între pre-diluvianul Rai European / centrat Pontic și post-diluvianul Nord Indian; între ambele zone din EurAsia - foarte umede datorită topirii ultimei glaciațiuni prin intensificarea puternică a activității Soarelui în urmă cu 10 milenii - în răsăritul Asiatic apele șiroind de pe cei mai înalți Munți din lume iar în apusul European apele șiroind de pe calota glaciară aflată în retragere, la circa un mileniu după Potop s-au răspândit masiv Gherganii / Kurganii, care (printre altele) s-au remarcat prin ceea ce au lăsat specific lor în urma migrărilor, anume: Gorganele (realizări megalitice tipice lor, aparținând Cultului Eroilor). Din trecutul omenirii se poate observa că mereu migrările au fost precedate de reduceri ale populațiilor gazdă (cauzate îndeosebi de epidemii, bolile ucigând mai mulți oameni decât luptele); asemenea probleme - de sănătate sau sociale - au fost sistematic urmate de repopulări prin migrări, astfel și înlocuindu-se culturile urbane cu cele rurale, structurile centralizate cu cele descentralizate, etc. (toate fenomenele de expansiuni ale oamenilor au survenit în etnogeneze după descreșterile demografice datorate ravagiilor bolilor contagioase ori catastrofelor climatice / de mediu, etc). Ultimii care părăseau vreun tărâm, regat, ținut, regiune, zonă, teritoriu, moșie, etc. de regulă erau stăpânii / proprietarii săi; migratorii, nomazii, coloniștii, cei care “roiau” sau “se roiau”, etc. de regulă erau cei “nelegați” de proprietăți (respectiv fără moșteniri semnificative): cei aflați în mișcări au fost rude cu sedentarii de pe meleagurile autohtone dar stabiliți altundeva ajungeau să se înrudească și cu băștinașii din noile locuri de trai. Așa de pildă au fost cei plecați la sfârșitul paleoliticului din Altai-Pamir / Asia Centrală spre apus, ajunși în Munții Caucaz-Ural / limita dintre Asia și Europa iar apoi în Carpați / Europa Centrală (înrudiți cu cei de acolo); la rândul lor, cei plecați din Carpați / Europa Centrală - spre toate zările - se înrudeau cu cei rămași în Carpați / Europa Centrală.
Munții Carpați (în Serbia, România, Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Austria)
Actualii Gherga din România sunt descendenții direcți ai Anticilor dinaști Geto-Greci (iviți din cununiile Geților Dunăreni și a Grecilor Cariani) care au avut ce moșteni și nu s-au retras după rudele lor Gote altundeva în Europa: Goții au influențat esențial Germanicii din V și Slavii din E (celelalte 2 mari populații ale Europei actuale). Dinastia “An” - cârmuitoarea Imperiului Atlant / Borean, adică Nordic în Lumea Veche, întins din Anatolia / “An-Atolia” peste fostul Lac Pontic până în marginea calotei - a fost genetic Gherga (pe linie paternă): în Epoca Pietrei, “Bo” / “Ba” = “Suflet” şi “Re” / “Ra” = “Soare”; asamblate, particulele împreună dau “Borea” / “Vorea” - echivalența “V”/“B” fiind populară - pentru ceea ce era Nordul Vechii Lumi, populat de Varahii / Valahii iubind îndeosebi primă-vara și vara, stabiliți în așezările denumite în trecutul îndepărtat ca “var” (Voreii / Boreii - respectiv Nordicii - literalmente erau “Sufletiștii Soarelui”, căci în recele Nord astrul era cu atât mai prețuit cu cât adoratorii săi trăiau mai departe spre miazănoapte, unde era mai frig). După cum a observat în 2012 și cercetătorul Constantin Olariu “limba Română are cuvântul ‘boare’ cu sensul de ‘vânt rece’ sau care răcorește; mai există cuvântul ‘bură’ cu sensul de ‘ploaie de scurtă durată’, ce apare când aerul e foarte cald și răcorește atmosfera”. În conexiune cu asemenea considerații, apropierea - deopotrivă lingvistică / onomastică dar și fizică / geografică - dintre populația Valachă / Balachă și termenul de “baltă” (ori de denumiri ca Lacul Balaton sau ca Marea Baltică) nu pare exagerată, îndeosebi ținând cont de străvechea echivalență “V”=“B”.
Calota glaciară
Pe atunci - acum 10 milenii - sufletistul solar “An” Gherga era în fruntea Vechii Lumi (a fost partenerul Marii Zeiţe Mamă a Pământului / Marea Maică Ghirghe = Kirke, grupul genetic matern “U5” / “Ursula” în prezent regăsindu-se majoritar tot în Europa Nordică, lângă care e majoritar şi grupul genetic patern fost “N” / acum “X”, al bărbaţilor Gherga: grupurile feminin “Ursula” şi masculin “Gherga” în urmă cu 10 milenii erau majoritare în Bazinul Pontic iar azi sunt mai numeroase în Europa Nordică căci între timp a avut loc migrarea lor treptată spre miazănoapte, odată cu restrângerea calotei glaciare; în Bazinul Pontic - principala zonă de intrare în Europa dar şi de aglutinare umană la început a străvechilor populaţii Homo Sapiens - muierile genetic “U5” venite din S / Africa s-au întâlnit cu bărbaţii genetic “N”/”X” veniţi din E / Asia, urmaşii lor rămaşi Europeni stabilindu-se în V / ca de pildă în România iar grosul în N: din invocarea nocturnei Luni “Ma” - ca “Ma-Ma” - s-a fixat apelativul negresei Mame Mari, patroana Pământului = planeta în jurul căreia i-a fost apreciată gravitarea, din Epoca Pietrei, a “lămpii” luminând noaptea / așa cum ciclic o face satelitul natural al globului). Apariția proaspeților bărbați cu mutația genetică Gherga din Asia Centrală în Europa Centrală s-a datorat atracției lor față de Civilizația Atlantă dezvoltată în Bazinul Pontic (inclusiv pe Dunărea inferioară, în spațiul unde e azi România); Imperiul Atlant atrăgea ca un magnet, căci dacă dezvoltarea civilizațională după încetarea glaciațiunii și extincția ultimilor uriași Cro Magnon nu ar fi fost în Europa - îndeosebi în Bazinul Dunării inferioare - ci în Bazinele Fluviale din Asia (ca Fluviul Galben, Fluviul Ind ori Mesopotamia) sau din Africa (ca Fluviile Nil ori Niger), primii Gherga ar fi migrat după mutația genetică acolo, însă esențial majoritatea descendenților Gherga marcați de mutația genetică a înaintașului a făcut-o din spațiul Pamirian în spațiul Pontic, în fostul Eden / Rai, unde era Atlantida, contribuind la ivirea primei Civilizații Homo Sapiens, anume Civilizația Atlantă, “inima” de unde a început Vechea Lume: în Bazinul Rheii / Dunării inferioare a fost cea mai veche Civilizație Fluvială de pe glob iar abia după Potopul Pontic - adică după mileniul VII î.C. - au apărut celelalte Civilizații Fluviale de pe planetă (din Asia și Africa). Este interesant că în vechiul Altai ori acum în Turcă - limba oficială din Anatolia și din fosta Tracie - pentru “Mamă” există termenul “Ana”: în marele trecut - la nivel divin - Ana și An au fost soți; în asemenea accepțiune, Anadolu / “Ana-dolu” - versiunea autohtonă Turcă pentru Anatolia - înseamnă “Ana-deplină” (adică Anatolia era tărâmul complet / integral al Marii Mame Ana, “dolu” fiind “deplin” / “complet”). Pe linie divină masculină, Zeul An a rămas emblematic și în zonele vecine Anatoliei, atât în partea Europeană / Balcani (în N Românesc fixându-se ancestral rotația dintre Ani - de la Vechi la Nou - inclusiv azi prin An măsurându-se timpul, termenul “An”, spre deosebire de alte limbi, conservându-se exact așa în Română), cât și în partea Asiatică / Mesopotamia, unde încă din Epoca Pietrei Sumerienii l-au notat explicit cuneiform ca Anu: cele 3 zone succesiv vecine cuprinzându-l pe străvechiul An - Mesopotamia, Anatolia și Balcani - se întind între Oceanul Indian / Golful Perșilor din Sudul roșu și Bazinul Dunării din Nordul negru, tocmai ele având și dimensiunea Indo-Europeană = Ghergană / Kurgană cea mai puternică (anume, între “rișii” / înțelepții Indieni și “rgii” / regii Europeni, din fostul Rai, acum spațiul Românesc); în marele trecut - adică în trecutul îndepărtat - Vechea Lume era cârmuită de cei puternici deopotrivă politic şi sexual (efectiv, potenţa sexuală și potența politică se îngemănau - într-o dublă potență - aşa ceva rămânând atestat din vremurile cele mai timpurii).
Tripartiţia corpului uman
În N Peninsulei Anatoliene, “Pontus Euxinus” = Marea Neagră (în vechea Persană termenul “axșaina” era folosit pentru “turcoaz” iar în vechea Greacă “euxeinos” se folosea pentru “ospitalieră”) e cea mai tânără / recentă Mare din lume: planeta Pământ / Terra - fostă Ga - are drept cea mai nouă Mare ceea ce azi e Marea Neagră (Nordică în Vechea Lume); la E, zona Montană Caucaziană este a celor mai înalţi Munţi Europeni iar la V, ambele zone de uscat - Carpatică din miazănoapte şi Balcanică din miazăzi - au înţelesul de Montane. De la formarea Mării - pe locul fostului Lac Pontic, pe malurile în pante ale căruia trăiau pre-diluvienii fericiți Homo Sapiens - a rămas amintirea Potopului; din același timp a răzbătut amintirea Atlantidei (din vremurile mamuților, în Antichitate Platon notându-i ca “elefanți”): dacă aceea s-ar fi scufundat din cauza vreunei catastrofe cosmice, atunci acel eveniment ar fi fost transmis cumva (însă în legătură cu tragedia Atlantă nu există nici o indicație sau aluzie cât de mică despre vreo influență cerească, fenomenul fiind integral legat de cauze naturale pământene). AtlantIda - capitala Imperiului Atlant - era pe o Insulă din apropierea țărmului continental, având un Lac în mijlocul căruia pe o stâncă se afla altarul central, delimitat de maluri printr-un șanț circular, plin cu apă: astfel erau cele 3 inele circulare acvatice din jurul centrului Atlant - anume, inelul dintre țărm și Insulă, inelul dintre malul Lacului și stâncă, respectiv inelul din jurul altarului - unde era slăvit Tatăl An al Cerului = “Lordul / Lerul Constelațiilor”, de care a fost conectată atât dimensiunea rotundă a inelului, cât și pilonul / coloana pe care erau scrise Legile Zeului (din timpuri imemoriale, Românii l-au echivalat pe străvechiul Zeu / Moș An cu Moș Ene = patronul visării). Inima Atlantă a constituit modelul pentru casă - adică al clădirii unde s-au mutat cei de la cort ori colibă - având 3 zone sacre, în centru cu cuptor / cămin, la limita construcţiei cu cerdac / pridvor şi până la gardul înconjurător cu curte / ogradă (apoi fiind restul, numit Cosmos / vechii Greci îl aveau ca Gardian la gardul gospodăriei pe Zeus “Herkeios”). Modelul respectiv, având la mijloc camera cu vatra ca punctul de iradiere progresivă - în cercuri concentrice - era spaţiul cultural apărut în cadrul spaţiului natural; aşa ceva contura lumea curentă şi limitată, în comparaţie cu lumea din jur, nelimitată (după descoperirea focului, comportamentele grupurilor umane s-au modificat semnificativ, căci în general fiecare comunitate având numai o singură vatră în trecutul îndepărtat, unde rezultatele vânătorilor, pescuirilor ori culesurilor erau consumate totdeauna împreună - deci în public - atunci fiind mai crescută și importanța mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii comunităților: nu existau intimități sau secrete, oamenii Homo Sapiens fiind cei mai sociali ajungând în final să supraviețuiască, rămânând chipurile “înțelepți” față de Uriașii predecesori individualiști). Este de remarcat că deopotrivă solitarii Neandertali și solidarii Homo Sapiens s-au impresionat reciproc: oamenii Homo Sapiens au fost impresionați de individualismul Neandertalilor – fenomen evident încă de la începutul Vechii Lumi, prin faptul că nocturnii Neandertali erau în sine adevărate “instituții” singulare față de diurnii devălmași Homo Sapiens – iar Neandertalii au fost copleșiți de grupările umane, care (prin eforturi colective) au ajuns în final să le provoace extincția; de altfel, termenul de “lume” provine de la cei strânși sub luminător iar cel mai puternic luminător natural nu e Luna - ce era mai apreciată de Neandertali - ci e Soarele apreciat dintotdeauna de ansamblul oamenilor Homo Sapiens.
Casa tradiţională Românească
(topogramă simbolică)
După dispariția ultimilor Uriași / Găligani - adică după dispariția Giganților Cro Magnon - tipul uman Homo Sapiens = “Omul știutor” / “Înțelept” (în Latină “Sapiens” însemnând “Înțelept”) și-a extins Vechea Lume din Cornul Abundenței, întins în V Asiei și în E Africii, în ceea ce a fost Imperiul Atlant = Raiul, întins în V Asiei și în E Europei, primul cârmuitor al excelentului tărâm Nordic imperial fiind divinul / zeificatul “An” Gherga: la Români - ca un “ecou” An - cel mai popular prenume e “Ion”, având diminutivul “Nelu” (cu care - de altfel - rezonează “inelul”). De exemplu, cuvântul Traco-Dac pentru “blond” era “bălan”, având în compunere “Băl” şi “An”: baza a fost străveche, fundamentată pe realitatea ancestrală a înfăţişării strălucitorului Zeu Băl / Bel (sinonimul oriental al Zeului An); “Dicţionarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009 a mai indicat din fondul lingvistic îndepărtat şi termeni semnificativi ca verbul “bălăci” pentru scăldarea cu pleoscăit, bală / balaur, baltă, baltag, bălărie pentru buruiană, bâlci pentru târg mare, substantivul “bal” pentru petrecerea mare, etc. Cercetătorul Român Lazăr Tonciulescu a scris în cartea “Istoria începe în Carpați”: “Pentru a exemplifica modul cum trebuie abordat studiul originii limbii române, vom analiza cuvântul ‘An’: în limba arhaică, a fost atestat lexemul ‘annus’, care avea sensul de ‘cerc’, sens păstrat în diminutivul ‘inel’. Analizând evoluția semantică de la cerc la perioada unui an (365 zile), constatăm despre cele 2 sensuri - primitiv și evoluat - că aveau o legătură reală, în sensul că dacii măsurau timpul pe cerc (nu se poate spune că lexemul ‘An’ era de origine romană pentru că - în acel caz - romanii ar fi păstrat măsurarea timpului pe cerc; or, în perioada fondării Romei, anul lor măsura doar 300 de zile)”.
Simbolul cuneiform “An” / “Din Cer”
De altfel, în Latină “inel” era “circulum”: legătura lingvistică a inelului evident că a fost cu stră-Românul “An”, știut circular pe spirala timpului, cu reprezentare astfel în Vechea Lume (cuneiform - de pildă - era printr-un cui întreit / rotit între poziția verticală și cea orizontală); de la supremul cârmuitor “An” au apărut în Vechea Lume (ca de pildă în EurAsia) termeni pentru conducători, Românii având “coană”, “coană-mare”, “cucoană”, “conaș”, “con”, ș.a., ca “Han” - “Gan” / “Khan” sau “Knez” / “King” - etc. Academicianul A/Român Neculai Iorga a afirmat în eseul “Contra dușmăniei dintre nații”: “Limba e ființa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor care au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui product sufletesc”. Despre vechimea Românei, cercetătorul Lucian Costi a afirmat în 2016: “Teritoriul pe care s-a vorbit limba română coincide cu extinderea maximă dată de arheologi pentru spațiul Vechii Europe începând cu orizontul anilor 6500 î.C. Coincidența aceasta nu poate să nu aibă impact asupra ipotezei vechimii limbii oamenilor care au făurit acea primă civilizație europeană, adică a limbii noastre. Însumate, ariile culturilor Tisa, Vincea, Criș, Cucuteni, etc. ajung la peste 1,2 milioane kmp pentru Vechea Europă. Năvălirile barbare au restrâns, prin exterminare și asimilare, acel spațiu strămoșesc la cel carpatic și pericarpatic. Cuvintele limbii române au claritate în rostire grație calității vocalelor sale, a consoanelor, a secvenței între vocale și consoane și a plasării accentului. Claritatea se reflectă și prin existența silabelor, acele despărțiri logice ale cuvintelor în fragmentele cele mai simple de vorbire. Din interacțiunile cu vorbitori de franceză, olandeză, germană, engleză, se poate observa că în respectivele limbi nu se recurge la silabisire, atunci când se încearcă explicarea rostirii corecte a unui cuvânt, ci se recurge la repetarea sa, fie și de câteva ori. Dar asta e cu totul altceva. Românii recurg instinctiv la silabisire, ca să ușureze priceperea rostirii secvențelor sonore. Acest fapt lingvistic elementar a fost trecut cu vederea, fiind considerat nesemnificativ, ori el este semnificativ, pentru că trădează o tendință naturală a vorbitorilor de română. Silabisirea era o metodă normală de învățare a abecedarului, dar numai la noi, nu la englezi, și rar la francezi. Despărțirea în silabe este un capitol important în studiul limbii române și cu totul secundar în cazul altor limbi. Se trage concluzia că limba română are un caracter silabic și că există încă această percepție a construcției silabice în mintea vorbitorilor ei. Este deci logic să considerăm că româna a avut cândva în evoluția ei o fază de construcție din materiale sonore simple, care s-au aglutinat, într-o fază silabică. Faza silabică oferă o armă prețioasă pentru aflarea originii vechilor termeni ai limbii prin analiza atentă a spectogramei fonemelor componente”. Ca înțeles al numelui Gherga, se poate facil vedea în el întruparea Cerului Zeului An = “Gher” și a Pământului / Gliei “Ga” - care îl găzduia - în Gher-Ga (corespunzător Sumerienilor, consoarta Zeului An a fost divina Uraș / Ki - Zeița Pământului - un urmaș de seamă al ei fiind Uriașul “Ghilga-meș” = “moșul Ghirga”, cel mai de seamă rege al lor); vechimile lor erau uriașe - provenind din timpuri străvechi - căci egalarea lui Moș An cu Moș Ene se înrădăcina în visele (abordările onirice) și viziunile / iluziile anterioare, paleolitice (vechii Greci îl aveau pe Morfeu ca Zeul Viselor, acela atingând pleoapele somnoroșilor cu frunze de mac, scoase din Cornul Abundenței pe care-l purta în mâini iar în Greaca veche “oinos” era folosit pentru “vin”). Antropologul Britanic Edward Tylor 1832-1917 (directorul Muzeului Universității Oxford, fondatorul antropologiei culturale) a afirmat că “oniromanția a fost prima metodă divinatică existentă în fiecare societate primitivă”: adevărul despre credința în vise este că a fost moștenită de oamenii Homo Sapiens de la Neandertali (în Tradiție a și rămas că îndepărtata vreme a Uriașilor / Neandertalilor a fost “Timpul viselor”); mai mult, pentru a calma încingerea creierului - Neandertalii au avut creierele mai mari ca Homo Sapiens – căscatul mereu a fost de ajutor (diferitele acțiuni efectuate dintotdeauna duc și la o încălzire a creierului iar prin căscat – adică prin aportul de aer adus de o inspirație puternică, urmată de o expirație puternică – în plus dacă e și căscat prelungit, se reușește realizarea termoreglării eficiente prin scăderea temperaturii). În 2014, Oana Stupinean a scris: “În ultima perioadă, cercetătorii încearcă să înţeleagă unul dintre cele mai ruşinoase gesturi ale comportamentului uman: căscatul. De câte ori nu v-aţi simţit jenaţi de fiecare dată când căscatul îşi face apariţia în faţa şefului, la orele de curs, în orice caz, în momente nepotrivite? Însă, căscatul este mult mai complicat decât v-aţi fi imaginat. Se pare că, atunci când căscăm, se declanşează o multitudine de cauze şi o varietate de funcţii. Căscatul pare că ne ţine creierul în alertă, în condiţii de stres, deoarece atunci când căscăm, organismul nostru face pauză timp de câteva secunde, moment în care ne relaxăm dar în acelaşi timp ne încărcăm ‘bateriile’. Tendinţa omului de a căsca atunci când o altă persoană cască a fost incorect numită empatie. Pentru a dezvălui misterele căscatului, oamenii de ştiinţă au început să caute indicii. S-a descoperit că în timpul verii oamenii au tendinţa de a căsca mai des. Alţii cască atunci când văd pe altcineva că o face, însă interesant este că persoanele autiste sau schizofrenice nu sunt afectate de acest efect contagios. O ipoteză interesantă este aceea că atunci când căscăm creierul îşi reglează temperatura pentru funcţionare eficientă. Profesorul Andrew Gallup, din cadrul Universităţii NewYorkeze Binghamtom, a studiat acest fenomen şi a efectuat un experiment; într-un studiu publicat în 2010, a concluzionat că temperatura creierului s-a răcit. Inhalarea aerului rece scade temperatura creierului prin răcirea sângelui, care în final ajunge la creier. Un alt studiu arată că un număr mare de participanţi cască mai mult în timpul verii decât iarna. Totodată, stresul şi anxietatea ‘ajută’ la încălzirea creierului, însă căscatul ajută la răcirea şi funcţionarea la capacitate maximă. Apoi, într-un studiu realizat pe mai mulți subiecți, li s-a arătat un scurt video cu oameni care căscau. Aproximativ două treimi din participanţi au răspuns pozitiv la experiment, căscând. Efectul contagios poate avea şi o funcţie socială, pentru ca fiecare să simtă că aparţine unui grup. De altfel, s-a demonstrat că animalele cască pentru a-i ţine pe ceilalţi vigilenţi la ce se întâmplă în jurul lor. Oamenii de ştiinţă au identificat câteva schimbări chimice la nivelul creierului şi au descoperit o substanţă interesantă, dopamina. Nivelul dopaminei este mai ridicat în primele momente ale zilei, de aici şi motivul pentru care căscăm dimineaţa. De asemenea, studiile arată că tindem să căscăm atunci când suntem obosiţi şi noaptea, deoarece temperatura creierului este mai ridicată decât în mod normal. Pentru a diminua căscatul la locul de muncă, managerii ar trebui să ţină cont de faptul că o minte trebuie ţinută ‘la rece’.” Dopamina este un neurotransmițător ce provoacă plăcere și este implicată în controlarea nivelului de energie, inclusiv al mișcărilor (persoanele cu multă dopamină sunt predispuse la lucruri excentrice iar cele cu puțină dopamină sunt deficitare în vitalitate și depresive); dopamina e conectată de prolactina secretată de către hipofiză (cu rol regulator al apetitului sexual și al fertilității): unii își stimulează dopamina – pentru a fi “fericiți” – de exemplu prin creativitate, cu muzică ori cu droguri. Nocturnii și fericiții Neandertali (căpățânoși foarte potenți sexual, care au fost și mari cântăreți paleolitici, începând cu îngânări ca la cântecele “de leagăn” sau utilizând inclusiv instrumente muzicale) căscau viguros iar diurnii Homo Sapiens au indicat sorgintea Moșului Ene / An – al somnului și al Timpului - în vremurile acelea îndepărtate, când exista Cultura Viselor: așadar, divinizatul An a fost foarte vechi.
Gotul Isidor – născut în Noua Cartagena / din Peninsula Iberică, ajuns episcopul ViziGoților în Sevilla, ViziGoții fiind Goții “de vază”, de pildă Sanscritul “vasu” = “nobil” - a scris în “Origini” / “Etimologii” despre cele știute în Vechea Europă: “Unii au spus că au fost 4 limbi asemănătoare, adică Prisca, Latina, Romana, Mixta; Prisca a fost aceea de care s-au folosit cei mai vechi locuitori ai Italiei, în timpul lui Ianus și Saturn, neregulată Barbară, după cum se vede din cântece”. (În prezent, sunt cercetători care acceptă migrări consistente dinspre răsărit în Peninsula Italică numai după Războiul Troian - cum a fost cea a Grecilor în S Peninsulei Italice, care au format “Magna Grecia” ori apoi a Albanezilor tot acolo - dar nu admit mișcări umane anterioare Războiului Troian dinspre răsărit în Peninsula Italică). La începutul secolului V î.C., în încercarea redobândirii tronului Roman, ultimul rege Etrusc din Dinastia Garghină / Tarquină - zis “Superbul”, el iar nu oponenții Romani cârmuind “Liga Latină”- a pierdut la Lacul Regillus de lângă Roma bătălia cu Romanii (inclusiv în secolul următor - IV î.C. - a fost “Războiul Latin”, contra Romanilor): contrar ulterioarelor prejudecăți, Romanii greu s-au Latinizat. Spre exemplu, în 493 î.C. nimeni altul decât artistul Grec Gorgassos a decorat în Roma Sanctuarul Zeiței Ceres, protectoarea agriculturii; la peste o generație de la moartea împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, după ce Roma a reușit să-și extindă stăpânirea, în 291 î.C. controla numai un areal de 54 mii kmp: o suprafață dublă ca a Banatului. Ulterior, la comediantul Roman Plaut 254-184 î.C. (considerat autorul de început al literaturii Latine) s-au întâlnit cuvinte și expresii Gete semnificative puse în gurile personajelor sale, probând cu prisosință prezența acelor răsăriteni ca locuitori în Peninsula Apenină / Italică cu câteva secole bune înaintea cuceririi unei părți a “Geției” / “Daciei Magna” din “Barbaricum” = Imperiul Barbar de către imperialii Romani: invers - adică eventuale prezențe ale Romanilor printre Geto-Daci - n-au fost consemnate Antic până la războaiele dintre ei (în Europa, mișcarea oamenilor de la E la V a fost deopotrivă anterioară și mai mare decât cea de la V către E). În 2007, Dr. Napoleon Săvescu a afirmat: “Istoricii italieni sunt, în cvasitotalitatea lor, de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat, dar și cu tradiții agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei și Savei și năvălind peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni sau, oricum, anteriori în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut loc prin zona actualului oraș Trieste. Nici măcar n-au avut de parcurs un drum prea lung: priviți harta și veți vedea că, de pe cursurile celor 2 râuri amintite până în zona Trieste-Goriția au avut de mers mai puțin decât le-a trebuit oștenilor lui Dragoș Vodă pentru a descăleca pe apa Moldovei! Mai lung de câteva secole a fost drumul Dorienilor, pe Morava și Vardar (din actualul Banat până în Macedonia și Tessalia), ca să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al indo-iranicilor sau cel al cimerienilor și hittiților; ba chiar extensia spre nord-vest, mai recentă (către sfârșitul neoliticului) a protocelților, peste izvoarele Dunării. Prin urmare, strămoșii latinilor și ai geto-dacilor s-au aflat inițial în aceeași Vatră Danubiană (amintiți-vă și simbolul natal al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Așa se și explică acuzata apropiere (și nu derivare!) a lexicului și structurii gramaticale între latină și română sau între română și celelalte limbi romanice, ba chiar cele celtice, anglo-germanice și balto-slave. În timp (și anume atunci când latinii Romei au început să devină o forță invadatoare și dincolo de Peninsula Italică, cu vădite tendințe imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat cvasi-permanent cu pericolul roman. Dar cei 2 verișori, neamuri mai apropiate decât s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerție, ale unor sclavi geți, în fapt ale unor luptători sau sacerdoți danubieni) sunt mărturii ale acelui contact social, la Roma și în alte colțuri ale Peninsulei; și n-au apărut acolo numai după conflictul lui Decebal cu Traian! Acel conflict a devenit acut mai ales după ocuparea Macedoniei și a geticelor Moesii de la sudul Dunării. Dar contactul cultural și economic, dincolo de conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe care o dovedește inclusiv bogatul inventar monetar roman găsit în Dacia, ca și contrafacerea monedelor romane pe plan local! Probabil că mulți vor trebui să mediteze serios la imaginea insuflată lor artificial a primitivei Dacii, dacă le vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, August, a fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie apoi temeinic examinată ipoteza bazată pe referințele lui Iordanes, Isidor din Sevilla și ale unui impresionant număr de învățați medievali aceea că gotzii erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea să ne conducă la constatarea că dacii, încrengătură a aceluiași neam get, situată cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul politic intern al imperiului, sub Caesar, apoi în formarea unor cohorte în armata romană, în furnizarea de împărați și generali romani de origine danubiană între secolele II și V, dar până și în prăbușirea Romei, datorată goților!” Este necesară precauție în folosirea etnonimului “Dac” anterior împăratului Burebista al Geților, deoarece denumirea de “Daci” a apărut în uzul European numai după domnia aceluia (a fost omorât în 44 î.C. / adică în secolul I î.C.), până atunci etnia Getă - sub diverse denumiri, în multe locuri - fiind cea care conta, după cum a remarcat și istoricul Antic Herodot Karka, contemporan lor în secolul V î.C., că “Geții poartă multe nume și trăiesc în multe țări”; împăratul Burebista a cârmuit în Europa Imperiul Get (nu “Dacia”, care nu exista pe atunci): în 2015, Dr. Mircea Dogaru - istoric Ardelean - a explicat că înaintea atacării Dacilor de către Romani, aceia populau îndeosebi Banatul (în Lumea Veche, Geții și Dacii erau în Europa Veche ceea ce în Asia Veche erau Marii Geți și Dahii iar în Bazinul Dunării inferioare / Istrului, Geții erau în avale și Dacii erau în amonte, înțelegându-se între ei prin aceeași Geto-Dacă = limba stră-Română). Dr. Dan Caragea a afirmat în 2013 că “nu pot să-mi reprezint limba română decât ca pe un râu cu foarte mulți afluenți, pe-aici mai limpede, pe acolo mai tulbure, când ne apucăm să povestim povestea vorbelor”. Cercetătorul Ardelean Ion Lazăr a scris în cartea “Meandrele istoriei” din 2013 despre 3 limbi înrudite, anume Româna, Latina și Italiana: “Limba latină clasică are cele mai multe asemănări lexicale cu limba română iar limba italiană - moștenitoarea de drept a limbii latine - are cele mai multe asemănări și cuvinte comune nu cu latina, ci tot cu româna; înseamnă că singura concluzie posibilă, logică și adevărată, este că din limba primordială a străbunilor noștri a luat naștere atât limba latină cultă și italiana, cât și toate celelalte limbi așa-zise romanice” (de fapt, limbile Românice, vorbite între Marea Neagră și Oceanul Atlantic). Italiana se caracterizează prin multe dialecte iar spre deosebire, limba Română - în comparație cu Italiana - în toate teritoriile unde e vorbită se caracterizează printr-o uimitoare unitate.
Limbile Românice în Europa
Cercetătorul Român Timotei Ursu - stabilit în SUA - a susținut: “Un fapt esențial trebuie neapărat remarcat, anume păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical și a structurilor gramaticale din arhetipul ‘proto-danubian’, ceea ce înseamnă o continuitate etnică remarcabilă”. Filologul Gheorghe Bucur a afirmat: “Așadar, Româna are alt statut; unitatea și continuitatea ei rezultă din statutul său vechi și primordial”. În 2014, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu în eseul “Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” a enunțat: “Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult. Concluzia măreață că româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată. Lucru care n-a fost făcut niciodată”. Paradoxul concepției dogmatice asociază poporului Român (aflat în continuitate multimilenară dovedită istoric / arheologic) o limbă străină de cea autohtonă a sa, care ar fi copiat-o de la năvălitori; astfel, Românii - începând cu Latina împrumutată de la Romani - ar fi preluat apoi influențe lingvistice de la Slabi / Slavi, Sclavi sau Suavi / Suabi (așa cum au fost cei de pe Sfintele ape), Slovenii, Slovacii și Slavonii dintre ei fiind “Oamenii slovelor”, etc., Rumânii / Românii găsindu-se într-o perpetuă lipsă de originalitate, tot așteptând valurile de cotropitori pentru a-și înmulți vorbele. De altfel, savantul Român Gabriel Gheorghe a afirmat deja din 2001: “Când a fost creată limba română - probabil înainte de mileniul V î.C. - nu existau nici elina, nici latina, nici albaneza și nici un alt grai în Europa”; în 2014, același autor a mai afirmat: “Nu de puţine ori - şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi, etc. de mâna a doua - limba română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este locul - deşi ar fi necesar - să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene. De la ‘o enigmă şi un miracol’ (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau ‘din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa’, s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii. Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere originea. Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele indică etimologie necunoscută, dar şi originile atribuite unora din aceste cuvinte sunt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau culturale. Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei era cu milenii mai veche decât fundarea legendară a Romei antice, că limba latină a fost un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene”.
Omul = “Man” a fost făcut de Marea Mamă - ce era reprezentată de Luna “Ma” - împreună cu Timpul “An”, permanent luminat de Soare; perechea divină a părinților primordiali era simbolizată prin Ea / Selena și El / Soarele (gherburile / emblemele părintești ale primului pământean au fost marile astre, feminina Lună și masculinul Soare, soră și frate): Ma și An l-au avut pe Man (apelativul acela de “Man” / “Mân” pentru “Om” a străbătut mileniile, regăsindu-se de exemplu inclusiv în actuala denumire de “Ro-mân”). Este de știut - corespunzător și Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939 - că termenul “gherb” / fost “gherg” se folosea în vechime pentru “pajura marcă” = emblemă, blazon, stemă, atât ca semn simbolic al unui neam nobil / dinastii, cât și la o localitate sau stat (s-a obișnuit ciuntirea cuvântului în “herb”): rădăcina “gherg” = “gherb” / “herb” era o denumire Gherga (nobilii strămoși cândva în Vechea Lume au fost primii regi); cea mai veche reprezentare a gherbului Gherga a fost după cum se practica în vremuri îndepărtate, pentru recunoașterea membrilor neamului prin tatuarea semnelor distinctive - inclusiv pe față – fiind cu plasarea pe frunte, între ochi, prin linia sângerie marcată pe pielea din mijlocul frunții (întâi linia fiind verticală, apoi în timp ajungând și orizontală scurtă, ca “o punte” între cei 2 ochi, în acel loc până în Epoca Modernă unii Aromâni obișnuind să-și aibă tatuată crucea / cu albastru, hindușii plasându-și cu diverse culori “tilaka” / “tika” - linia ori punctul – pentru “al treilea ochi”, etc). Însemnarea cu linia sângerie orizontală pe mijlocul frunții era ca a treia sprânceană – plasată între cele 2 sprâncene și a fost ghergul / gherbul recunoașterii purtătorului ca fiind Gherga: persoanele Gherga astfel însemnate – bărbați sau femei – purtau cu mândrie acel semn al nobleții neamului. Gherbul Gherga – adică blazonul / emblema Gherga – a fost pentru timp foarte lung redat simplu, prin dunga purpurie / roșie pe fond auriu / alb strălucitor (linia sângerie pe fundalul luminat): simbolic - în interpretarea cea mai simplă – în forma verticală ca linia sângerie tatuată ori pictată pe mijlocul frunții a inspirat scrierea inițialei Gherga iar în forma orizontală ulterioară (tatuată sau pictată) linia sângerie era tot semnificativă Gherga, descriptiv redând prin partea de deasupra = Cerul și prin partea de dedesubt = Pământul; de exemplu, până azi încă la mulți Indieni există reprezentarea verticală “Ghiraga” = “Tilaka” / “Tika” iar la mulți Europeni a existat - până relativ recent – orizontalul gherg / gherb “Gurag” = Zuraz / Zorzi.
Privind identitatea Ro-mână: dintotdeauna, autohtonii spațiului Românesc s-au știut “Rumâni” / “Români”, s-au simțit astfel și s-au afirmat astfel, zicându-și astfel, “Rumâni” / “Români” (iar nu Valahi, nici Daci sau Latini); așa ceva este chiar de considerat foarte serios, fie că-i comod sau nu, deoarece mereu a reflectat realitatea (Românească și nu altfel) cea mai veche, venită / transmisă de la stră-Români până la actualii Români. Un exemplu sugestiv despre termenul Românesc “cerca” - corelat cu “veghea” și “a vedea” - dar și apropiatele “cherc” pentru “joc în cerc” ori “certa” având înțelesul de “a tăia”, a analizat în “Muzeul limbei Române” din 1926 academicianul Sextil Pușcariu (cuvinte exemplificate aici datorită apropierii de Gherga): “O construcție de ‘cerc’ însemnând ‘a-și face ochii roată’, ‘a-și roti privirile’, ‘a se uita de jur-împrejur’, a dezvoltat ușor sensul de ‘a căuta’ sau ‘a se uita cu atenție’, ‘a examina’. Devenit sinonim cu ‘a căuta’, ‘a cerca’ a primit și alte înțelesuri ale aceluia. În graiul hotarnicilor, ‘a cerca o moșie’ însemna ‘a-i face ocolul măsurând-o’ (prin extensiune, în vechea limbă s-a zis și ‘a cerca hotarele’ sau ‘semnele unei moșii’); ‘a cerca o țară’ însemna ‘a o străbate în lung și în lat’ iar ‘a cerca să afli’ = ‘a umbla să afli’. Din sensul de ‘a căuta’ s-a născut cel de ‘a proba’, ‘a încerca’, ‘a da târcoale’. În limba veche, ‘cercetare’ avea înțelesul chiar de ‘mângâiere’, ‘consolare’. Foarte des, în limba literară de azi, verbul ‘cerca’ e înlocuit în înțelesurile de ‘a se strădui’, ‘a gusta’, etc. până la trecerea de sens ajunsă cu înțelesul de ‘a vizita pe cineva’. Verbul ‘chercui’ e explicat prin ‘a se ciupi’, ‘a se îmbrânci’ ori - despre fete și flăcăi - prin ‘a se juca glumind’. Ca cele mai multe verbe în ‘-ui’, avem de a face cu un derivat denominal de la substantivul ‘cherc’ - rostit și ‘terk’, ‘tierc’ - pentru jocul ce se face în seara de prinderea postului de Crăciun sau după cina de Paști ori cu sensul de ‘adunare feciorească’; cuvântul e dat de Ovid Densușianu din Ținutul Hațegului ca ‘terc’ = ‘joc ce se face în seara lăsatului de post la Paști’ sau ‘fete și flăcăi care se duc la marginea așezării și aprind un foc, jucând împrejurul lui până se stânge’. Sensul fundamental pare a fi cel de ‘cerc’, ‘roată’ (după forma jocului împrejurul focului). Boului ‘ciul de un corn’ i se zicea ‘certat’; cred că în acest cuvânt trebuie recunoscută tulpina ‘cert’ = ‘a tăia’ - folosit și de Slavi - verb întrebuințat în Banat sub forma ‘certi’, cu înțelesul special de ‘a coji un pom în picioare, să se usuce’ și în varianta cu același sens ‘certeji’ pentru ‘tăietură’. Deci ‘certat’ trebuie să fi însemnat la origine boul căruia i s-a tăiat un corn sau cu un corn retezat; etimologia populară consideră pe ‘boul certat’ ca rămas cu un corn dintr-o ceartă cu alt bou”.
La sfârşitul glaciaţiunii - în urmă cu 10 milenii - în Europa cea mai mare densitate umană, dovedită ştiinţific, era în SE (în Bazinul Pontic) iar nu în V (unde e Oceanul Atlantic), aşa că dinspre apusul Europei n-avea cum fi vreun aport de oameni; nici asemenea element ştiinţific - pe lângă multe altele - nu confirmă aşadar că Atlantida ar fi fost prin Bazinul Atlantic (se mai poate observa că nici o legendă Atlantă nu s-a propagat în Vechea Lume dinspre V / Atlantic către E – Africa sau Europa - ci a fost tocmai invers, povestea Atlantă s-a răspândit dinspre E Mediteranei spre Atlantic): începuturile civilizaţionale Homo Sapiens n-au fost în V Africii sau în V Europei, ci în E Africii şi în E Europei. În Vechea Lume, dominaţia în exclusivitate de către oamenii Homo Sapiens a fost o realitate numai începând din urmă cu 10 milenii, până atunci puterea fiind împărţită în EurAsia cu Giganţii Cro Magnon (ultimii Găligani / Uriaşi); după dispariția Uriașilor / Giganților Cro Magnon, aglutinarea Homo Sapiens mai ales în Bazinul Pontic - al marelui Lac cu apă dulce ce apoi a devenit parţial sărata Mare Neagră, salinitatea redusă rămânându-i și azi - a dus la ceea ce autohtonii au numit Rai (alogenii denumindu-l “Eden” = Imperiul Atlant, areal ud unde Marea Mamă era venerată ca “Ida”): acolo, în Edenul Idei - printre alte elemente civilizaționale tipice / ca de pildă stabilizarea între hotarele Atlante și locuirea în așezări stabile, ca de exemplu în capitala “Atlant-Ida” / Atlantida = primul oraş din lume - a fost și premiera mondială a apariției scrierii (căci dispărând extraordinarele capacități de memorări tipice anteriorilor Uriași / Găligani, oamenii au fost nevoiți să-și rezolve reținerile cele mai importante – pe lângă cele repetate cântat - prin consemnări mai mult decât decorative, așa fiind pilonul inscripționat cu legi din centrul Atlantidei, după cum a scris Anticul Platon, având echivalarea biblică ca “pomul cunoașterii”). De ce Raiul a fost unde azi e România? Față de miezul Vechii Lumi, îndepărtatul Ocean Atlantic nu a avut în paleolitic tărâmuri locuite de oameni și înghițite de ape dar platforma continentală din NV Mării Negre - vizibilă pe orice hartă, la adâncime relativ redusă față de suprafața actuală a apei - e submersă acum, însă la sfârșitul paleoliticului era uriașa Deltă împreunată a Dunării / Istrului, Nistrului, Bugului și Niprului, în paralel existând atunci și uriașa Deltă a Donului în ceea ce apoi a ajuns denumită ca Mlaștina Maeotiană / Mediană = Maiotică / “Palus Maeotis” să fie Marea Karga (Azov azi, cândva purtând denumirea de Lacul Mamei / Maicii = Meit / Maiac, pe malurile sale ajungând cândva să trăiască și Magi / Mezi din orientala Media): din paleo-Deltele care erau în Nordul fostului Lac Pontic s-au regăsit neoliticii emigrați - care au fost forțați de Mama Natură să se mute - îndeosebi pe plaiurile mai sigure din vecinătatea Vestică, adică în spațiul Românesc de acum (cel mai apropiat și mai ospitalier teren ferm față de pantele și platforma Pontică paleolitică pe care trăiau, având inclusiv mari resurse de sare, foarte prețioasă pentru oameni și pentru animale); Sudul Panonic - unde e și regiunea Banat - la sfârșitul glaciațiunii era într-o stare mlăștinoasă similară cu Nordul Pontic (în Voivodina - ce cuprinde și Banatul Sârbesc - afluenții Drava, Tisa, Sava și Morava ai Dunării cu debitele lor dublează efectiv volumul Fluviului, care astfel pătrunde cu forță dublată în Gherdap, săpând în Carpații Sudici râpele celui mai lung Defileu European / de peste o sută de km, în Sudul Banatului).
Actuala răspândire Gherga în Banatul Românesc
Femeile sosite în Europa împreună cu răsăritenii Ghergani - anume surorile lor şi mamele lor - erau Ghergane, denumite ca Gorgone şi închipuite ca având în păr şerpi (vietăţi reprezentative / emblematice ale Marii Stepe EurAsiatice, de exemplu Dr. Kaveh Farrokh documentând în 2005 că vechea denumire Iraniană pentru șerpii încolăciți era Garzag): soţiile Pelasgilor Gherghi au fost mai ales Amazoanele întâlnite de valul lor migrator în Bazinul Pontic - ele fiind Homo Sapiens, de sorginte Africană - pruncii avuţi rămânând stăpâni în areal, apoi extinzându-şi teritoriile în Vechea Lume, pe măsura transmiterii nobilei lor Civilizaţii (conservatoarele Gorgone / Ghergane n-au încurajat poligamia, așa cum au făcut-o Amazoanele cu Ghergarii); privind localizarea, e de știut de pildă că la mijlocul mileniului I î.C. Balcanicul Eschil = “părintele tragediei” a notat “Fluviul Istru se laudă că pe malurile lui cresc asemenea fecioare” / Amazoane (despre ele, înțeleptul Antic Filostrat din Insula Lemnos a scris că își hrăneau pruncii cu lapte de iapă și de aceea erau considerate ca lipsite de mamele / sâni). În Antichitate, Diodor din Insula Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:46 a scris despre fiica Anatoliană a primei regine Amazoane că: “trecu cu oștile sale dincolo de fluviul Tanais și birui toate neamurile, rând pe rând, până în Tracia”; se poate observa sensul ivirii Amazoanelor de la E spre V, adică din Asia în Europa, nu invers (Fluviul Tanais = Don iar Fluviul Istru = Dunărea). Adițional, o altă perspectivă despre Amazoane – susținută de unii cercetători, ele frecvent fiind văzute în Vechea Lume la modul colectiv, nu individual – le-a evidențiat ca gruparea de femei rămase fără bărbați (dispăruți în vânători îndepărtate sau răposați în lupte), ceea ce le-a determinat reorganizarea feminină neobișnuită, inclusiv războinică.
În 2005, cercetătorul Pachia Tatomirescu din Timișoara - doctor în filologie - a afirmat că: “Etnonimul ‘Pelasgi’ / ‘Pelasghi’ a evoluat în ‘Belagi’ / ‘Blachi’, apoi în ‘Vlachi’ / ‘Vlahi’.” Plaiurile Gheii au fost populate încă din Epoca Pietrei de Pelasgi (care s-au manifestat imperial deopotrivă în paleolitic / Atlant = Pontic și în neolitic / Dunărean, în Epoca Bronzului nefiind nici un Imperiu Pelasg ori “Pelasgie”, ultimii Pelasgi sporadic existând pînă în Epoca Fierului): onomastica Pelasgă / “Pelas-Gă” literalmente relevă de altfel că purtătorii săi stăpâneau plaiurile sfintei Ga = Marea Zeiţă a Pământului (mai puternică în Epoca Pietrelor - cioplite sau șlefuite - decât în Epocile metalelor). Se impune o discuţie despre 3 consoane - “B”, “P”, “V” - echivalate reciproc, de-a “lungul” timpurilor (pe măsura scurgerii vremurilor) şi de-a “latul” plaiurilor (pe măsura diverselor localizări): în legătură cu consoana Fenicienilor “Beth” utilizată pentru “Casă”, la Greci s-a fixat “Beta” = “Veta” - pronunţia pentru prima consoană din alfabet “B” / β într-adevăr fiind cu “V” - semnificaţia având-o pentru ceea ce Românii zic “Viaţă” / Latinii folosind “Vitalis” (de unde şi denumirea Peninsulei Apenine / “Ape-nine” - adică a “puilor de ape” = “ape-nine” - ca Italică, respectiv plină de vitalitate / de viaţă dar şi de viţei, turmele de vite asigurând în vechime viaţa, de pildă cifrele Romane derivând din semnele de răboj cu care se numărau animalele); pe de altă parte, tocmai în “casă” popular Românii au penisul / “pula” ca “bât” aducând “viaţa” (aşa au văzut ca vital dintotdeauna, adică din mare vechime). Pronunţia consonantică “P” a fost mai răspândită European, regăsită de exemplu ca Pelasgă (ceea ce Asiatic - ca de pildă în Orientul Apropiat - a ajuns înlocuită cu “B”, ca “Belasgă” sau la alţii ca “Felasgă” / “Velasgă”): inclusiv azi, “B” e consoană interschimbabilă atât cu “P” / ca la Arabi, cât şi cu “V” / ca la Slavi (de exemplu - în asemenea accepţiune - prefixul sfinţeniei “Pa” folosit de stră-Români avea echivalentul “Ba” = suflet, repetitiv la persoanele reprezentative desemnările fiind feminina “baba” și masculinul “papa”); e de remarcat că în Europa actuală - dintre marile familii de popoare - cel mai numeros grup uman este cel format din Slavi (iviți însă pe lume numai în Evul Mediu, ca foștii Sarmați și Sciți care slăveau - adică glorificau - divinul). Că Românii au fost numiţi de alţii drept Valahi, rezonând - prin echivalențele consonantice “V”/“B” și “L”/“R” - cu “Ba-Rahi” = “Sufletiști Solari”, pare să-şi fi avut sorgintea Asiatică în termeni ca Avestanul “vasa” pentru “păşune” sau Hititul “wela” pentru “pajişte” (numele Avest / “A-Vest” însemnând - prin sensul de “non-Vestic” - că era răsăritean, adică Estic): stră-Românii / stră-Valahii au fost ştiuţi că formau populaţia plaiurilor bogate în păşuni / pajişti, regăsite deopotrivă pe înălţimile Montane udate de ploi sau pe Văile udate de Râurile curgând din Munţi (la începuturi, pământ / “pă-mânt” descria ce însemna, adică era locul sfintei mântuiri, căci “pă”/“pa” era particula sacralității / sfințeniei iar “mânt” - silaba principală din “pă-mânt” - denota rădăcina pentru “mântuire”); Valahii / Românii - de pe Văi / din râpe, adică de pe malurile în pante - au fost urmaşii “Pe-lasgilor” / Pelasgilor care s-au bucurat milenar de plaiurile pline de pajişti / păşuni utile turmelor întreţinând viaţa în arealul umed al Bazinului Pontic, începând cu sfârşitul ultimei glaciaţiuni (Valahii deopotrivă s-au evidențiat la mânie - fiind mulți - când laolaltă puteau lovi ca valurile furioase ori pentru protecție puteau zidi valuri de pământ chiar uriașe). În Latină, termenul “valere” semnifica “forță”; Romanii - care au adoptat Latina ca limbă oficială - aveau la sfârșitul înmormântărilor salutul de adio “Vale!” (însemnând “rămas bun”, în general după deces persoana răposată fiind considerată a fi fost de valoare și era vorbită numai de bine). Valahii / Românii și-au avut spațiul tradițional indigen la intersecția Anticelor lumi păgâne Barbară și Romană; despre cei din fostul Imperiu Roman se știe că în Europa au fost denumiți Valahi - de către ceilalți - iar Românii au rămas ca Valahi până în Epoca Modernă: aceasta deoarece, după cum a documentat și savantul Român Gabriel Gheorghe în lucrarea Valah” din 2012, stră-Românii au fost cei mai semnificativi Valahi (mai vechi și mai autentici decât imperialii Romani, denumiți și aceia - de către Europenii care nu erau în Imperiul Roman - ca Valahi). Dr. Ilie Gherghel a enunțat în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunei cuvântului Vlach” din 1920: “Etimologii mai vechi (așa cum a scris Gheorghe ‘Kodinos’, administratorul palatului imperial bizantin când a căzut Constantinopolul, Vlachernos însemnând vlăstar de Vlah) au fost acelea conectate de ‘lacunae’ = ‘eleșteu’, ‘regio palustris’ = ‘zonă mlăștinoasă’ sau ‘laherna’ = ‘peștele ton’. Cumanii erau denumiți ‘Khardeș’ iar Germanic ca ‘Valwen’ (forma Cumană ‘Ulah’ - relevată de ‘Codex Cumanicus’ - a ajuns să însemne ‘Cal’ iar Tătarii nu aveau și nici nu puteau rosti pe ‘V’); originea formei ‘Olah’/‘Ulagh’ ar trebui căutată la Turco-Tătarii care au venit în atingere cu Românii înaintea ivirii Ungurilor: cei care s-ar impune mai mult atențiunei noastre critice ar fi Chazarii (locuind țările limitrofe Mării Negre în jurul Crâmului / Crimeii, ei fuseseră atrași încă de prin secolul VII ca aliați în daravelile bizantine, în ei contopindu-se Hunii Sabiri / Siberieni care în secolul V au fost conduși de regina numită popular ‘Valahă’). Alături de acei Sabiri, care formară așadar trăsătura de unire - sau puntea de trecere - între Huni și Chazari, ei au mai avut (cât am putut culege din știrile istorice) puncte de atingere cu Ungurii și cu Românii. Cu privire la cei din urmă sunt semnificative numele unor ruine în Muntenia numite ‘Jidova’, ‘Movila Jidovilor’, etc., a căror întemeiere tradiția poporană a atribuit-o unui popor ‘uriaș’, numiți ‘Jidovi’; cât privește prima caracteristică, e admisibil ca un popor de o însemnătate politică mare să ia în decursul timpurilor în concepția legendară înfățișarea unui popor de uriași, în privința celei de-a doua însă nu e altă explicație posibilă decât că se referă numai la Chazari, știut fiind că religia mozaică era îmbrățișată de Curte și de o parte a populațiunei. Ungurii au avut legături mai strânse cu Chazarii, întrucât seminția Cabară a acelora s-a despărțit din tulpină și s-a lipit Ungurilor; acea înfrățire a avut și un efect lingvistic, o seamă de elemente Chazare intrând în limba Maghiară, constituind cele mai vechi elemente Turcești. Pledăm necurmat pentru originea orientală a termenului ‘Vlach’, întărind totodată și credința în băștinătatea poporului Român în Țările Nord-Dunărene. Recapitulând și concentrând cele obținute până acum cu privire la extinderea în timp și spațiu a noțiunei cuvântului ‘Vlach’, atât aparițiunea numelui ‘Vlach’ la Nordul Dunării în timpul Hunilor, originea ante-Maghiară a formei ‘Olah’, însemnătatea ‘Vlah’-‘Cal’ la popoarele înconjurătoare, până la Germani, Lituani și Varegi, precum și alte indicii par a reflecta o concepțiune adânc înrădăcinată la popoare felurite despre patria Nord Danubiană a poporului nostru din timpuri ce se pierd în negura trecutului”. În prezent, cei mai mulți purtători ai numelui Gherga sunt printre Români (Valahi, numiți Vlahi / Blahi în Balcani). “Enciclopedia Britanică” din 1963 a publicat observația Dr. Basil Atkinson (1895-1971): “Este posibil ca Pelasgii să fi fost doar păstori Valahi care aveau obiceiul să umble în număr mare către Grecia; probabil că denumirea nu-i altceva decât Velak-ski” (prin Valah / “Va-Lah” s-ar înțelege și “Ba-Rah” = “Suflet Solar”, căci foarte des și în multe zone s-au vehiculat echivalențele lingvistice “B”=“V” și “R”=“L”). În 1999, cercetătorul Canadian Polat Kaya a egalat “Pelasg” cu “Pela Saka”, apropiindu-i înțelesul de cel pentru apicultor (în Turcă “bal” = “miere”); totodată, “Saka” a fost termenul Sanscrit - dar și Persan - pentru Scit: așa ceva ar duce la semnificația originară Pelasgă ca de proveniență Asiatică - Saka / Yakută - chiar dulce ca mierea (ținând cont de relația dintre “Pela” și “Bel” / “Bal”). Înrudit cu “Valah”, Româna are “bălăceala” pentru zbenguiala în apă la scăldat, “bălăcăreala” fiind tulburarea apei (“bâlc” - alt cuvânt apropiat - însemnând “băltoacă” / “mocirlă”); e interesant că vechiul cuvânt Indian “balaka” înseamnă “gruie” / “cocor” (pasăre de apă), în vechea Greacă pasărea acvatică fiind “phalaris” (proto Kurgana / Indo-Europeana avea termenul “bhal” pentru păsările limicole, adică păsările de mal). În limbile Turanice - ca Azera, Kazaha, Kîrgîza, Turca, Uzbeka, etc. - nu întâmplător s-a fixat rădăcina “balîk” pentru “pește” și “pescar”; “ba-rîk” / “barîk” - cu care au fost în legătură și termeni ca barajul, baricada, etc. - era așezarea întărită de pe malul apei (conectată de pildă și cu onomastici semnificative din centrul Asiei, ca Balkh, Bactria, ș.a.m.d.) iar “var” = echivalentul “bar” a fost ancestrala denumire populară pentru urbea denumită “varoș” / “oraș” la foştii “Barbari” / “Varvari”, inclusiv la stră-Români: toate acelea se înrădăcinau în Sfântul = “Pa”, care era luminător diurn = “Ra”, sub patronajul căruia se aflau (personificat pentru venerare ca “Pa-Ra”), undele / suflările călduțe de vânt din partea sa fiind denumite “pale”, oriental demonstrându-se coincidenţa “P”/“B”. Despre Turanici e de știut că Sf. Teofan “Mărturisitorul” 758-818 (istoric bizantin) a scris că Turkii contemporani lui din Europa existau la E de Fluviul Don și că erau foști MasaGeți, din punct de vedere cultural ca Sciții; pe atunci, Dobrogea încă era denumită “Sciția Mică” iar bizantinii îi considerau pe vechii Bulgari - sosiți din Bazinul Volgăi - ca Sciți: Imperiul constituit în Balcani de vechii Bulgari, împreună cu indigenii Vlahi / în Bulgară власи – căci Bulgarii veniți nu puteau realiza așa structură durabilă fără sprijin autohton - a fost efectiv Scito-Vlah. (În prezent, față de statornicii Români se pot observa proveniențele vecinilor la începuturile Medievale, întâi a Sârbilor din Deutsch-land / Germania, apoi a Bulgarilor din Rusia și în fine, a Ungurilor din Ucraina). Despre Pelasgi / “Pela-sgi” (străvechii nomazi Homo Sapiens, existenți de la hotarele dintre Cornul Abundenței și Imperiul Atlant până în Bazinul Dunării, din Epoca Pietrei / paleolitic - adică dinaintea Potopului - până în Epoca Fierului) se poate observa că erau oamenii solarului Zeu Pel / Bel - sau Paal / Baal - al Fecundității și Fertilității; termenul de Valah / Felah s-ar apropia de profilul credinciosului Bal / Bel (respectiv Pal / Pel, ca un egal masculin Palah = Valah): ținând cont de apropierile conferite de consoana “B” - prin echivalențele “P”/“B”, respectiv “B”/“V” - în Pelasgi se pot vedea “Velasgi” (încă din Epoca Pietrei, foștii nomazi vânători-culegători ajunși nomazi Pelasgi - până când s-au stabilizat - au devenit pescari, păstori, plugari, plutași, ș.a). De altfel, în secolul VII “Doctorul Bisericii” Isidor – episcopul ViziGoților din Sevilla – în “Etimologii” 8:11 a scris că “Bel însemna ‘Vechi’ în Babilon iar Bal la Fenicieni era Zeu”; în legătură cu străvechea rădăcină Iraniană “hatt” - însemnând “limita divină” - au fost termenii atât de “hotar” ca linia de separare dintre proprietăți, cât și de “hotărâre”, ca “decizie”: în prezența liderilor religioși se marcau moșiile, prin bețe / pari - stâlpi / piloni - puși și hotărâți de oamenii buni și bătrâni (etimologic, “bătrân” / “bătra-an” - ținând cont de echivalența “B”/“V” - ar fi conectat de “vatra lui An”, înțelegându-se prin Moș ca fiind om al acelui Mare Zeu, respectiv “Mo-șul” fiind Sfântul selenarei “Ma”). Oamenii albi au apărut - conform studiului din 2006 al geneticienilor Brian McEvoy, Sandra Beleza și Mark Shriver - deodată cu oamenii galbeni, așa cum se poate vedea pe schița următoare:
“Moș” era considerat “Omul Alb”; toată Cultura stră-Română pomenește de “Moși” (și de “stră-Moși” / strămoși); vechii Greci foloseau termenul “demos” / “de-mos” pentru populaţia formată din oamenii liberi trăind devălmaş / de-a valma (cuvântul Românesc “valma” / “val-ma” înseamnă “mulţime” şi provine din înţelesul pentru “grămada valurilor”, conform “Dicţionarului limbii Româneşti” din 1939 de Dr. August Scriban). Cercetătorul Român Oreste Teodorescu a scris: “Pentru străbunii noștri, moșul însuma conceptele de Zeu, Strămoș și Mare Preot sau sacerdot. Atât Romulus Vulcănescu în ‘Mitologia română’, cât și Cornel Niculae în ‘Magia și ființele fantastice din arhaicul românesc’ i-au suprapus pe moși zeităților tutelare; fiind un sistem magico-mistic, precreștin, tradiția moșilor se păstrează și azi, izolat în unele zone rurale. Interesant: pentru daci, fundul pământului coincidea cu înălțimea cerului, de aceea în gropile ritualice ofrandele - deși acoperite cu pământ - ajungeau în brațele lui ‘Zalmoxe cel Ceresc’; în unele locuri, ‘Moșul’ era supranumit ‘Omul Alb’, liderul spiritual al Solomonarilor, sacerdoți rătăcitori, care trăiau în munți, având capacități extraordinare de vindecări, clarviziuni, însă și de blesteme” (denumirea de Solomonar / “So-lomonar” provenea de la “Sfânta lumină”, Solomonarii fiind Sfinții Luminii). Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 a afirmat: “Limba pelasgă a fost în fond varianta arhaică a limbii românești. Insulele ‘Lemn-os’, ‘Rod-os’, ‘Carpat-os’, ‘Del-os’, ‘Creta’, au nume cu înțeles doar în românește, terminațiile ‘-os’ fiind adăugări tardive. La fel, cuvântul Zeus din mitologia greacă veche nu înseamnă nimic în acea limbă pentru că ‘zeu’ se zice ‘theos’ dar e identic cu ‘Zeu’ din românește, minus desigur inutila terminație ‘-s’ (un fel de modă grecească)”. În 2015, geneticienii de la Universitatea Americană Harvard au schițat apariția primilor oameni albi în Europa:
Primii Homo Sapiens în Europa: negrese Africane și albi Caucazieni
Fluviul Dunărea a fost - încă din paleolitic / Epoca Pietrei - ax principal al populării Europei (și a rămas axul major - în cursul său inferior - pentru stră-Români și pentru Români, care în timp s-au răspândit masiv European îndeosebi între Sudica Mare Mediterană și Nordica Mare Baltică: de exemplu, de la Balcanicii Armâni / Makedoni de la Marea Egee sau Blahii / Vlahii de la Marea Adriatică, până la Bolohii / Volohii din Polonia, dinaștii Ghedimin ai Balticilor ori Rurik ai Rușilor, din același grup genetic patern ca Gherga din România); de altfel, în Evul Mediu despre originea Polonezilor - pe lângă “Cronica Poloniei” care afirma că proveneau de la Dunărea mijlocie / Panonia - preotul Ioannes Longinus / Jan Długosz 1415-1480 (“părintele” istoriografiei Poloneze) a conectat Polonezii timpurii chiar de Dalmația populată de Aromâni / Valahi. Față de România = fostul Rai, Polonia ar fi Țara Nordică – spre Pol / pentru care termenul Latin era Cardo” – Țara lanurilor / având câmpii fertile ori cea a Sfinților Alani / foști MasaGeți (sub forma “Pa-Alani”), “Pa” fiind formula sfințeniei acelora, Alanii fiind foștii Albani Caucazieni, din răsăriteana Țară a Ghergarilor; de altfel, în secolul XII, cronicarul Rus Nestor a scris că în Bazinul Vistulei – axa Poloniei - trăiau Vlachi ziși acolo Lyachi, numele Poloniei putând proveni direct de la ei.
Cârmuirea dinastică nu-i o invenţie a actualelor Case Regale, înrudite între ele, chiar dacă sunt ale unor popoare diferite; de pildă acum - în Europa mileniului III - progeniturile regale îşi prezintă firesc legăturile Medievale (Ev început în mileniul I) iar aşa ceva reflectă de fapt realitatea Vechii Lumi / Antică dar şi anterioară: s-a tot practicat cutuma ca dinaşti aparţinând aceluiaşi neam regal să cârmuiască oameni chiar foarte diverşi, pe perioade cât de îndelungate reuşeau. Nu există dovezi contrare faptului că Gherga n-ar fi fost implicat dinastic încă din zorii omenirii, ci dimpotrivă: evidenţele / dovezile redau poziţiile fruntaşe ale străvechilor Gherghi, din urmă cu multe milenii (forma populară denumită “An” - pentru cel ştiut ca “Un” / “Unicul” - fiind cunoscută şi folosită masiv de la început). Cu mai mare vechime decât biblicul “Vechi Testament” (scris în Orient / Asia) a fost cartea “Rig Veda” / cea mai veche dintre “Vede” (scrisă tot în Orient / Asia dar mai înspre răsărit), cu “Imnul Creaţiei” 10:129 având versuri ca:
“Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă
Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie
Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie
N-a fost nici nemurire, căci moartea nu-ncepuse
Nu se născuse moartea, căci nu fusese zi
Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi
Însă ceva în lume - Unicul - se ivi”
Trebuie ştiut că termenul de “Imn” a provenit din oda consacrată Zeului Cununiei Hymen - aşa cum îl numeau vechii Greci pe patronul înaripat al ceremoniilor nupţiale - lăudat de pildă în secolul VII î.C. de poeta Sappho din Insula Lesbos, el fiind fiul Zeului Orgiilor Dionys şi al Zeiţei Frumuseţii Afrodita (himenul este membrana ce acoperă vaginul la virgină / cuvântul “virgin” era în legătură cu cel vegetal de “verde”); așa cum a explicat în secolul VII și episcopul ViziGot Isidor în “Etimologii”, în Vechea Lume ritualurilor religioase li se ziceau Grecește “orgii” iar Latinește “ceremonii” / “cere-monii”. După cum a notat inclusiv academicianul German Joachim Schwabe 1714-1784, Zeul Orgiilor Dionysos - cu celebrări îndeosebi în crângurile verzi - se numea și Gorgyeus, Zagreus, ș.a. (în 2018 inclusiv Dr. Mihai Popescu – de la “Biblioteca Militară Națională” a României - explicit a afirmat că Dionis era Zeu Get): în logica înțelesului prin care Zagreus a fost echivalat cu Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moș” (zis Zeus de Greci), Dionysos / “Dio-nysos” (zis “Dio-nus”) efectiv lingvistic era “Zeul-nou” - stră-Românii având “Dii” pentru “Zeu” / termen preluat și utilizat de limbile Românice - ceea ce se confirma inclusiv prin faptul că în mitologia Greacă se știa despre Zeul “Dio-nus” / Dionysos că era fiul lui Zeus, respectiv avatarul Zeului “vechi”, în postura de Zeu “nou”. În legătură cu manifestarea avatar”, se poate observa și altceva, anume “atavismul”: “Dicționarul explicativ al limbii române” din 2009 a reținut despre atavism” ca fenomenul de “apariție la un descendent a unor particularități proprii ascendenților îndepărtați și care nu s-au manifestat în generațiile intermediare”; avatar al lui Zeus, Zeul Dyonysos a fost considerat “fiu” al aceluia, însă dat fiind statutul de nemuritori atât al Zeilor vechi, cât și al Zeilor noi, muritorii nu puteau verifica divinul concret, ca de pildă succesiunea imediată a Zeilor (de genul relației tată-fiu) ori existența unui interval temporal chiar imens - de ordinul mileniilor - dintre Zei. Se știe că din cununia / fuziunea Cerului cu Pământul au apărut nemuritorii cerești și muritorii tereștri, respectiv Zeii și oamenii. Ca și Carpaticul Moș Crăciun (vechiul Zeu), cam tot din același spațiu a fost și Dionysos (Zeul nou); la ambii Zei - atât la cel anterior, cât și apoi la avatarul său - au apărut caracteristici care i-au apropiat deopotrivă teritorial și tipologic divin: de pildă, după Zeul Crăciun / al Timpului - de care a ajuns legată apa sfințită, ritualic folosită și la producerea berii, prin turnarea sa peste cereale ca să fermenteze - de Zeul Dion-nus / al Orgiilor a fost legat în Civilizația Dunăreană și alt lichid sfințit, anume vinul (Dionis era Dună-Rean, respectiv de la Fluviul “Danu”, preoteselor sale fiind știute ca Gherare Γεραραί, active primăvara la Festivalul Anthesteria, cu celebrarea la luna plină din preajma Anului Nou / moment ce era marcat prin Mărțișor, la 1 Martie). Etimologia bazată pe Cultul divinei vulve (oriental / Sanscrit denumită “yoni”) nu e de neglijat, căci “D-yonis” era chiar Domnul ei: Dyonis a ajuns foarte popular pe coasta Ioniană a Anatoliei iar spre apus coasta simetrică din Balcani (la N de care era cea Dalmată = a divinei Mame) a ajuns scăldată de ceea ce a rămas denumită ca Marea Ionică.
La hinduși (cei care au realizat “Rig Veda” și care - printre altele - au păstrat de exemplu în sacrul Fluviu Gange până azi străvechea Tradiție a băilor rituale în valurile apelor curgătoare, așa cum făceau cândva Valahii, respectiv așa cum făceau cândva Geto-Dacii de pildă în sacra Dunăre) înțelegerea / cunoașterea e “Vidya” iar “Avidya” / “A-vidya” e ne-cunoașterea: sonorizarea dar și înțelesul verbului Românesc “a vedea” sau “a nu vedea” e asemănătoare (pentru timp îndelungat, cârmuitorul Românilor a fost Vodă, cel care “vedea” / cunoștea orice mai bine decât supușii săi, om de vază, păstrând apa sfințită în vase dar și trecând vadul cu vasul, având viziuni, inclusiv prin vise). În EurAsia, cel dintâi dinast An - pe timpul matriarhatului dominat de Marile Preotese Oreene - a fost Munteanul / Cerescul Titan / “Tătân” Uranos = “Ur-An”, tatăl lui Crăciun / Cronos (care tutela Timpul); e de știut că în Ebraică s-a fixat termenul “Ohr” pentru “Lumină” iar ca semn, cercul - pentru eterna reîntoarcere - simboliza timpul ciclic, emblematic lui Crăciun / Cronos (stră-Românii cu tradiționalele lor cercuri de foc alungau tenebrele și ajutau soarele să renască): Crăciun a fost cel mai mare Zeu al Panteonului Românesc (Moș Crăciun era “Zeul-moș” = Zalmoxe / Zalmoxis, adică “vechiul Zeu/s”).
Geneza Greacă
Conform Anticului Diodor Sicul 1:27, în succesiunea divină Moșul Crăciun - Cronos la vechii Greci - a fost cel mai tânăr Zeu (dintre “Măreții Nemuritori”). Apoi, următorul dinast An - Cron fiind tatăl lui Poseidon - i-a avut ca fii pe Anuna, pruncii / prinţii lui An (din dinastia cu acelaşi nume, cu baza în “An-Atolia” = Anatolia, în Nordul căreia a fost capitala Atlantă, a Imperiului pe care îl poseda Poseidon / Zeu deopotrivă acvatic și al seismelor, anume Edenul: ştiut ca însumând plaiurile iluminate de puternicul Soare Ra, deci onomastic fiind Rai - Zeul Poseidon având-o ca mamă pe Zeița Ria / Rhea - Imperiul Atlant a fost moştenit de primul dintre pruncii Anuna, anume Atlas, de la care a rămas atât denumirea Anatoliei = “An-Atoliei”, a Zeului Atlas / fiul Zeului An, cât şi denumirea Atlantidei = străvechea posesie Edenică, cunoscându-se din mare vechime și despre patronarea Grădinii Edenice de către Ida / Marea Zeiță Mamă, “Cea care da”, căci “Ea da” viață, așa cum a făcut de la început “I-da” / Ida în Eden). În “scrierea lineară B” din Bazinul Mării Egee (anterioară scrierii Grecești, căci era din Epoca Bronzului), Zeul Poseidon era notat cu atributul “Wanax” / “Anax”, însemnând lider, apoi în vechea Greacă “Anakes” fiind șeful asociat cu lupul iar vechii Evrei – tot cu acces în răsăritul Mediteran – au folosit cuvântul “Anak” / “Enac” pentru “Uriaș”: în legătură cu pre-Grecul “Wanax” – la Homer arhaicul titlu “Anax” fiind al eroului legendar - poate fi văzut Sanscritul “Vanij” pentru “negustor” = unul din titlurile Zeului Indra consemnate în “Rig Veda”, ceea ce (prin echivalența “V”=“B”) l-ar apropia ca înțeles de Balcanicul “banja” / “ban” pentru boier sau cârmuitor, așa cum era cel din fruntea Banatului. Se poate observa că în Egiptul pre-dinastic - din neolitic / Epoca Pietrei - Zeul Anubis / “An-pu” = “An-Sfântul” călăuzea morții spre Lumea “Cealaltă” (muierea lui a fost Zeița Anput, care patrona funeraliile purtând ca prapure pielea unui lup, pentru a alunga răul, simbolic steagul lupesc dăinuind în spațiul Românesc până în Antichitate, ca emblematic la Geto-Daci / acum stemele Țărilor Europei sunt dominate de păsări și lei); în visările vechilor oameni, Lumea “Cealaltă” era armonioasă privind animelale și oamenii, era lipsită de competiție, etc. În străvechea Mesopotamie, “Eden” era bine hidratata “Stepă”; oriental, “Eden” a căpătat și înțelesul de “luxuriant”: în Sudul Vechii Lumi era de fapt bogata stepă plină de gazele / antilope, animale furnizând hrană dar și piei din care primii oameni și-au confecționat haine, în general constituind un mediu de trai liber, foarte iubit în Epoca Pietrei (în Nordul Vechii Lumi, hainele erau cu atât mai necesare cu cât se înainta spre miazănoapte - începând cu Marea Stepă a EurAsiei / de asemenea zonă Edenică, de fapt principalul areal – climatul încolo fiind tot mai rece). De altfel, primii oameni – simbolizați biblic prin perechea primordială formată din Adam și Eva – s-au îmbrăcat: față de străvechea condiție paradisiacă din Grădina unde culegeau goi, au ajuns să pună haine pe ei, așa ceva îndreptând gândirea nu doar spre pudoare, cât spre climat mai răcoros – specific Nordului / specific marginilor ghețurilor – îndeosebi fiindcă după ieșirea lor din Rai aveau nevoie de protecție în noua situație nomadă (de aceea și hotărând practic păstrarea iar nu lepădarea hainelor). Marele Zeu în Eden desigur că a fost Ene / An; de la An / Anu au derivat atât Han / Hanu - cu sensul de “Domn Ceresc” - cât și “Aga”, cu înțelesul de “Domn”. Profesorul Roman Claudiu Aelian în “De natura animalium” 15:2 a scris că regii Atlanți ar fi purtat pe cap - ca semn al descendenței lor de la Poseidon / Anax - un acoperământ din fâșii de piei de “berbeci marini” masculi iar soțiile lor un acoperământ din piei ale acelorași animale, însă femele (nu se știe ce animale avea autorul Antic în vedere prin “berbeci marini”, poate erau ceea ce stră-Românii au numit “dulfi”); mult ulterior Atlantidei - unde doar regii își acopereau astfel capul - primii faraoni (considerați descendenți Atlanți) și-au avut coroana din piele, vopsită alb-roșu, mitră văzută de unii ca simbolizând placenta. La Altaici, coroana era considerată protectoare: era semnul consacrării, Prea-Înaltul din Cer veghiind asupra purtătorului (în vechea Turkă, “korun” însemna “protecție”); în Vechea Lume, cârmuitorii purtau fie coroană / “korun”, fie sceptru / știut ca sacra cârjă de stră-Români, zis “Ghidru” de Sumerieni și notat cu semnul “Pa” – după cum a studiat în 2017 și Dr. Armando Bramanti de la Universitatea Genevei / Elveția - denumit “Kerykeion” de vechii Greci, ș.a. (termenul Grec “kirykeion” κηρύκειον înseamnă “heraldic”). În același areal EurAsiatic atins de neoliticii Kurgani / Gorgani au fost ulterior înregistrați - până în Evul Mediu - Kherghi / Gherghi dar și “Gurki” = Turki. Ca și cercetătorul American Howard Wallace - autorul dicționarului biblic “Anchor” în 1992 - profesorul Andrew George de la Universitatea Londrei a afirmat în 2003 că “Eden” a echivalat de fapt denumirea “Ceru” / “Zeru”: logograma Sumeriană pentru “Eden” se citea corect “Cer” / “Seru”; savantul Britanic a identificat (ca și profesorul American Robert Whiting de la Universitatea din Helsinki / capitala Finlandei ori alții) identitatea dintre Cer și Eden în toată duzina de Tăblițe ale “Epopeii lui Ghilga-meș”, adică a “moșului Ghelga / Gherga” (sursă de inspirație la vechii Evrei pentru scripturi, după cum a afirmat și cercetătorul Walter Reinhold în 2015, în studiul său despre “Originile Bibliei”). În Română, “meș” e inelul anual în trunchiul copacului (iar în vechime “meje” se folosea la hotare, de unde “megieș” = “moșier mediu”); în perioada interbelică, Dr. August Scriban a indicat vechi expresii Românești de genul ca “a-i da meșii” = “a îndrăzni”, “nu-i dă meșii să vie” = “nu îndrăznește să vină”, “a-l ține (pe cineva) meșii” = “a fi în stare” / “a putea”, “a-și da meșii” = “a muri”, etc.: “meșii” par a fi energiile umane - în legături cu vitalitatea - putând fi chiar în conexiuni cu Misteriile implicând sufletul și spiritul (la denumirea ritualurilor secrete ca Misterii / “Mis-Terii” s-ar putea revela “energiile pământului”, sufixul “Terii” putându-se înțelege ca acela al Țării / tărâmului). “Stepei” i se spunea “Seru” - “Cheru” / “Ceru” - în Akkadiană și “Eden” în Sumeriană. Stepa reflecta pe Pământ ceea ce era în Cer; așa se știa (încă din șamanism): “Precum în Cer, așa și pe Pământ” (în Mesopotamia au fost celebri tocmai Ghargheii / Chaldeii și strămoșii lor datorită încercărilor de a reface Grădina Edenului, prin eforturile făcute de a avea “Paradisul pe Pământ”). Românii - trăind pe “plaiurile rupte din Rai” - înțeleg foarte bine sinonimia Cer / Eden, din moment ce se știe universal despre dimensiunea cerească a Edenului / Grădina Raiului, în limba Română conservându-se și acum nu numai sensul dar și pronunția inițială, anume exact cuvântul “Cer” (scris și rostit astfel, ceea ce în alte limbi curente nu mai există): acesta e unul din multele “farmece” ale Românei - cei vorbind-o facil remarcând așa ceva - cu loc distinct în fruntea străvechii grupe Românice a limbilor din lume; după cum a observat Dr. Viorel Ungureanu în 2016 “ideograma corespunzătoare zeului suprem Ro, conform scrierii danubiene, este un triunghi Δ sau un unghi cu vârful în sus, iar ideograma corespunzătoare zeiţei Geea este triunghiul sau unghiul cu vârful în jos”De exemplu, în “Templul Ursitelor” din Șinca Veche 45,45 lat. N, 25,10 long. E / Ținutul Făgărașului - datând din neolitic, acolo mult ulterior creștinii timpurii având o Mănăstire rupestră - au fost scrijelite pe pereți atât cele 2 triunghiuri simbolizând relația trinitară dintre Cer și Pământ, cât și cercurile / “ghergurile” Yin-Yang (care au fost găsite și pe ceramica neolitică a Culturii Cucuteni), ambele astfel ivindu-se în România cu milenii înaintea aparițiilor lor în Asia (în Orientul Apropiat / Israel și respectiv în Orientul Îndepărtat / China):
Precum în Cer, așa și pe Pământ (neoliticul Ardelean)
Probabil Atlantida - capitala fostului Imperiu Atlant - a fost pe o fostă Insulă a fostului Lac Pontic, la gura paleo-Dunării (arealul respectiv acum fiind pe fundul Mării Negre, căci malurile Lacului Pontic au ajuns inundate / submerse din cauza primului Potop). Bazinul Istrului / Dunării - de la cataractele Gherdap în jos / până la gurile Fluviului - a găzduit Civilizația Atlantă, apoi în continuitate imediată Vechea Civilizație Europeană, respectiv Civilizația Dunăreană, similar ulterior fiind leagăne civilizaționale pe Valea Nilului (de la ultima cataractă în jos / până la gurile Fluviului), în Bazinele Mesopotamiei / adiă ale Fluviilor Eufrat și Tigru, în Bazinul Ghaggar / acum Bazinul Indului, etc.: toate popoarele mari s-au format în Bazinele unor mari Fluvii (ideea că doar pe Ind, Tigru, Eufrat, Nil, etc. s-a întâmplat corespunzător, însă că nu ar fi fost așa pe Dunăre, e o grosolană eroare; în cartea “Originea Gherga”, străvechea aglutinare civilizațională din Bazinul Dunării - Atlantă și respectiv succesoare Europeană - își are locul cuvenit, ea fiind chiar anterioară, adică mai veche, față de Civilizațiile menționate, post-diluviene). Împărăția Ghaggară din Bazinul uriașului Fluviu Ghaggar - ce scurgea după glaciațiune apele celor mai înalți Munți de pe glob în Oceanul Indian / “Roșu” - a încetat odată cu secarea marii ape curgătoare / în Epoca Bronzului (acolo rămânând mai redusul Fluviu Ind, atunci ivindu-se Arianii în NV Gyagar / Indiei, pe locurile eliberate de puternicii Gărga, dinaștii Civilizației Ghaggar). În EurAsia, Vedicii - care vedeau inclusiv prin intermediul celui de-al treilea ochi - vegheau vadurile (locurile valoroase de treceri), fie de pe Văile principale din Munți, fie de la marile ape curgătoare; mulțumită activităților lor ca Veghetori, ei îi vămuiau pe nomazii Pelasgi, astfel prosperând mai mult ca oricare alții din Vechea Lume (prezențele lor ca Gardienii străvechilor hotare rămânând de referință și printre Arianii care i-au urmat): “al treilea ochi” – cu reprezentarea “tilaka” / “tika” în mijlocul frunții – se considera încă din Vechea Lume glanda pineală, care pe lângă ochi e singurul organ capabil de a genera imagini (se poate remarca asemănarea / rezonanța noii forme “tilaka” cu Ghiraga, în Vechea Lume fiind dese echivalările consonantice “g” cu “t”/ “k” sau “r” cu “l”). În Bazinul Istrului, încă din neolitic, bogații / înzestrații Veghetori (care vedeau mai bine ca alți oameni, astfel canalizându-și mai eficient energiile) s-au remarcat prin premiera mondială a ridicării = “zidirii” marilor valuri de pământ la marginile moșiilor lor pentru marcarea hotarelor stăpânirilor ce le aveau pe malurile Râurilor, de unde numele prin care erau știuți, ca Uriași / Jidovi, respectiv Valahi / Rumâni; cei de la “jiduri” / ziduri – adică Găliganii / Uriașii Jidovi – judecau și ca atare puterea lor s-a consacrat în “județe” (ancestralele foruri juridice cârmuite de străvechii judecători au fost moștenite de urmașii Valahi până în ceea ce Medieval încă era tradiționala legislație a Rumânilor, respectată ca “Jus Valachicum” = “Legea strămoșească”). Așadar, neoliticii Jidovi au fost credincioșii / adoratorii Idei = Marii Zeițe Mamă a Pământului (ei ridicând / zidind valuri de pământ ca să-și protejeze terasele din Văile unde s-au stabilit): au fost stră-moșii Valahilor / Rumânilor; iar Jidanii – care au apărut ulterior / în Epoca Bronzului, inițial pe Fluviul Eufrat din Orientul Apropiat – erau cei desprinși de acei riverani Jidovi (“danu” – particula încorporată în “Jidan” / “Ji-dan” literalmente însemnând “Râul Pământului”).
În neolitic, Cașmir avea indigeni Anu iar în partea superioară a Bazinului Ghaggar trăiau indigenii Puru
De la început - adică de la glaciațiune încoace - pentru EurAsiatici în Europa Bazinul Dunării a fost “Tărâm Sacru” = “Țară Sfântă”, tot așa fiind în Asia de pildă și Bazinul Ghaggar / Sarasvati (apoi Bazinul Indului); între Mesopotamia - “Tărâmul dintre Fluvii” - și Africanul Nil, Canaanul s-a consacrat biblic ca “Țară Sfântă” dar spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic (unde azi e România) chiar a rămas în mituri ca aparținând fostului Rai iar așa ceva a căpătat cea mai mare importanță, deoarece Vechea Lume s-a generat astfel, cârmuitorii săi descinzând de acolo, “Ro-mân” literalmente însemnând “omul Ro” / “omul Ra” (în legătură cu însoritul Rai, ca “omul Raiului”), vorbind stră Ru-mâna / stră Ro-mâna: cel mai sacru spațiu din lume a fost Raiul iar - corespunzător Tradiției din Bazinul Dunării inferioare - localizarea sa în teritoriul Românilor, acum România, redă realitatea poziției primei “Țări Sfinte” în Vechea Lume (post-diluviana “Veche Civilizație Europeană” - atestată nu numai literar, ci și științific / arheologic - fiind astfel centrată și ivindu-se așa, imediat după Potopul Pontic, ca succesoarea Civilizației Atlante). În 2007, cercetătorul - Român stabilit în America - Timotei Ursu a scris că “abordarea Istoriei Vechi a României (cu largi implicații asupra justei interpretări a Istoriei Medievale Românești și, de aci, asupra celei contemporane!) nu mai poate fi lăsată pe seama unor aprecieri subiective, depășite cu evidență de realitate, aprecieri care cantonează istoria strămoșilor noștri și, implicit a urmașilor acelora, în conul de umbră rezultat din fraternizarea lipsei de informație cu o crasă lipsă de încredere în virtuțile autohtone; credem că este timpul ca Istoria Românilor să nu mai atârne de săpăligile unei arheologii incapabilă să se depășească pe sine însăși și incapabilă să accepte că rolul ei este, pe cât de evident, pe atât de parțial, astăzi, într-o concertare pluridisciplinară, a cărei datorie - și nu moft! - este să exploreze orizonturile inaccesibile arheologiei”.
Spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic = Țara Sfântă”
Raiul din Nordicul Imperiu Atlant (poziția sa - ca “Țară Sfântă” - fiind în partea de miazănoapte a Vechii Lumi) a fost dinaintea Potopului iar scribii Evrei, la mult timp după Potop, au scris Vechiul Testament - în stilul religios al timpurilor - cu scop propagandistic politic, pentru a-și justifica așezarea din Sudicul Corn al Abundenței / Semiluna Fertilă, în “Țara Sfântă” Canaan; autorii Vechiului Testament la început s-au referit politeist la mai mulți Zei - adunați ca “Iahve” în Israel / “Elohim” în Iudeea, anume cei care au creat primii oameni după chipul lor - și s-au referit la mai mulți “Fii ai lui Dumnezeu” care s-au iubit cu indigenele, apoi notând doar la singular / monoteist (așa cum au constatat că a devenit popular în Orientul Mijlociu, datorită Magului Zoroastru / Zaratuștra = Zartoșt زرتشت‎‎ / Zardoșt زردشت, un nume oriental reproducându-l pe “Gargo-șt”, adică “Sfântul Gargo”: Ghorga-știi घोरगश्त / Ghurghu-știi घुरघुश्ती - ca și Ghirții घिर्थ asociați cu Jații - au fost prezentați de Britanicul Horace Arthur Rose 1877-1933 în Glosarul” celor din N Indiei). Vechii Evrei au scris despre propria lor lăcomie față de Canaan, Țara Sfântă / Sacră a Hamiților = Oamenilor, cum a fost de pildă blestemul patriarhului Noe ca albul însemnat Iafet / ajuns strămoșul castraților Iafiți și metisatul corcit Sem / ajuns strămoșul circumcișilor Semiți să beneficieze de serviciile mezinului din Canaan al lui Ham / ajuns strămoșul Canaaniților, fapt redat de “Facerea” 9:26-27 (ce a ajuns chipurile “voia Domnului”, “profetul vechi” = “profetul Moșe” / Moise după ce a fugit cu robii Evrei din Egipt spre Canaan susținând că așa a poruncit Dumnezeu, ororile săvârșite de vechii Evrei după ce au intrat în Canaan - pentru a se stabili acolo - fiind tot “în numele Domnului”, etc). Se poate observa răspândirea Hamită în Vechea Lume că a lăsat toponime semnificative, de la Munții Haemus din Nordul Peninsulei Haemului / Balcanică (actuala Bulgarie), parte din fostul Rai = prima Țară Sfântă, până la Țara Hemi (adică Egiptul), cu populație majoritar Hamită: Biblia - în “Facerea”, prima carte a Vechiului Testament - a reținut că Ham / fiul patriarhului Noe a fost tatăl lui Canaan, eponimul Țării Sacre / Sfinte din E Mediteranei (care avea ca ax central Râul Iordan / “Iorda-An”, a cărui Vale despărțea Trans-Iordania din răsărit de Cis-Iordania din apus); în Bazinul Râului “Iorda-An” / “Giorda-An” pre-diluvian au sălășluit îngerii Veghetori Gregori (tații / “Tătânii” Uriașilor) iar post-diluvian au dominat “Sfinții Gherghe” / Ghirga, biblic notați ca “Gherghe-sei” / Gherghesei ori “Ghirga-siți” / Girgașiți. Iată prezentarea Țării Sacre / Sfinte Canaan din Orientul Apropiat - realizată de un studiu biblic din 1880 la Philadelphia / SUA - cu plasarea Ghirga-șiților / Gherghe-seilor între Lacul Galileea și Marea Moartă, pe partea Estică a Râului Iordan / Giordan (credincioșii din Țara Sfântă / Sacră Canaan – denumită astfel după tatăl lui Gherga - în timpul rugăciunilor se înclinau spre răsărit, sursa luminii diurne, începând cu zorii, direcție unde se aflau Gherghe-seii / Ghirga-siții = Sfinții Gherga):
Arealul Ghirga cu roșu în “Țara Sfântă” Canaan
Se poate remarca că în Vechea Lume Veghetorii erau venerați fiindcă vedeau cel mai bine - acuitatea lor nefiind doar vizuală / directă a celor 2 ochi, foarte utilă inclusiv observațiilor astronomice nocturne - ci și mentală, prin clarviziuni ori desigur și prin viziunile pe care le aveau când visau, ceea ce i-a determinat pe vechii oameni Homo Sapiens să-și încerce stimularea “celui de-al treilea ochi”, din mijlocul capului, prin diverse metode (acela fiind considerat ca principal responsabil în asemenea deprindere divină); dimensiunea religioasă - conferită relației deosebite cu Lumea Divină observată de străvechii oameni la strămoșii lor “supra/veghetori” - a determinat și apariția scrierii, pentru a compensa cele care nu mai puteau fi cuprinse / atinse de oamenii obișnuiți: așa ceva s-a petrecut înaintea Potopului, în înalta Civilizație Atlantă din NV Vechii Lumi (după cum a consemnat filozoful Antic Platon). “Cartea lui Enoh” - altă veche sursă livrescă - a consemnat câteva date pre-diluviene foarte interesante, ca de exemplu că Noe (literalmente însemnând “Nou”) și-a întrebat străbunicul Enoh / “E-Noh” 65:1 “Ce se petrece pe pământ, de ce se trudește și se zgâlțâie așa pământul?” iar când strănepotul Noe / Nou = “cel Nou” a aflat de la străbunicul “E-Noh” / Enoh 79:2 despre presupusul Potop, în timpul aceluia continua cutremurarea și “apele clocoteau”. Patriarhul Enoh / “E-Noh” a anticipat cutremurul dinaintea începutului Potopului și n-a scris despre nici o ploaie diluviană, așa cum a apărut în Vechiul Testament despre ulteriorul Potop biblic (din timpul urmașului Noe); scriptura sa - “Cartea lui Enoh” - e apocrifă la creștini, excepție făcând Bisericile Ortodoxe Etiopiană și Eritreană, pentru care e canonică (inclusiv și acum, Biserica Etiopiană e cea mai mare din lumea ortodoxă după Biserica Rusă, Etiopia de altfel fiind în Africa singura Țară majoritar ortodoxă): cuvântul “biserică” / “piserică” a provenit de la “casa Besilor / Pesilor”, Traci foarte religioși, al căror nume însemna “Luminoși”, care - în timpurile Antice când scrierea printre semenii lor era respinsă - totuși realizau Tăblițe scrise, după cum a afirmat în 2013 și Dr. Diana Gergova din Bulgaria (se poate observa și că termenul Sanscrit “bhăsa” are înțelesurile de “lumină”, “splendoare”, “vultur” - primul mare scriitor Antic în Sanscrită de altfel fiind numit Bhāsa – iar la Iranieni beș” = “codru”). În 2014, cercetătoarea Română Gabriela Dobrescu a scris: “Jerzy Kolendo a ajuns la concluzia că cel mai mare număr de marinari în flota romană era format de Bessi din Tracia, din Dobrogea și desigur că și din actuala Basarabie; numărul important al Bessilor în flota romană a fost recunoscut și de Theodor Mommsen (se știe că Bessii erau o importantă ramură a Traco-Geților)”; de altfel, etimologia termenului “bazin” – folosit fie pentru rezervorul amenjat ca o cavitate cu apă inclusiv sacră ori definit pentru zona naturală colectoare a vreunei ape curgătoare ori stătătoare – rezonează cu divinul “boz” legat de credincioșii Besi (cuvântul “bazin” ca atare e tratat și de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009). Basarabia – delimitată pe coasta Pontică de Nistru și Istru – era tărâmul liderilor Besi; de Besi / Vesi - aflați printre stră-moșii Valahi - se poate conecta și ceea ce le era tipic, anume “veselia” (starea de voioșie). Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul” său a scris despre “românescul ‘vesel’ = cu voie bună / bine dispus; e probabil de origine traco-ilirică. Forme similare există în albaneză (‘veseli’ = abundență, ‘veselit’ = a satisface) și lituaniană (‘vessels’ = sănătos); bulgarul ‘vessel’ e sinonim cu sanscritul ‘veselo’ = a râde. Lingvistul belgian Emil Boisacq a afirmat în 1923 că greaca a împrumutat ceea ce corespunde românește la ‘a bosco-rodi’ din radicalul trac ‘bhasko’ (apropiat de incantație, formulă magică, a face farmece, deochi”. Este de remarcat că la început, în Vechea Lume, nobilii erau oamenii de “vază”, respectiv cei văzuți de veghe - ca Gardieni - la vaduri ori pe Văile de acces ale principalelor rute (în Româna veche “bogaz” era “strâmtoarea” iar “boz” era fie reprezentarea Zeului / “statuia Zeului”, fie chiar “Zeul”); considerând echivalența “V”/“B”, așadar “oamenii de vază” / “oamenii de bază” erau cei ai Zeului popular zis “Boz”, exemplari fiind în Antichitate la Traci nobilii Besi, care au format casta “Basa-rabă” / Basarabă - de bază / de vază - cea ajunsă cârmuitoare la Românii Medievali (la început, ei erau “Oamenii Zeului”, iviți în “Peninsula Omului” = Haemus / Balcani iar ulterior – ținând cont de Latinul “bos” = “bou” / “taur” – înțelesul lor poate fi văzut pur și simplu ca mari “văcari”, respectiv șefi de turme). Se poate remarca de pildă despre cei din “Les-Bos” / Lesbos = Insula Amazoanelor din N Egeii, apropiată de Icaria / “I-Caria” - Insulă colonizată din secolul VIII î.C. de Cariani - și de Insula Samos dominată de Vulcanul Kerkis al Marii Mame Kirke / Ghirghe din fața coastei Cariane, de unde a fost colonizată Insula SamoTracia, că erau “Sf. Besi” (ori “Bos” la superlativ, deoarece prefixul “Le/s” le conferea, în sens oriental pe atunci, sfințenia); pe de altă parte, considerând vechiul cuvânt Românesc “boz” = “divin” și ținând cont de translația “R”/“L”, în numele Lesbos / “Les-Bos” se poate zări “Res-Boz” = “Soarele divin” (e de observat și că în Latină “bos” = “vită”, respectiv “bou” / “vacă”): Lesbos a fost Insula divinului Soare (astru foarte apreciat / iubit de diurnii Nordici ai Vechii Lumi). Tracii Besi la începuturi au fost răspândiți între Marea Albă / Marmara, respectiv Strâmtoarea Bosfor / “Bos-for” și Bazinul Mariței superioare / Râului Hebros - cel mai lung din Balcani, de 480 km - în 1984 profesorul de arheologie Jan Best de la Universitatea din Amsterdam / Olanda susținând că numele Trac “Ebros” al apei curgătoare provenea de la Indo-Europeanul “arg” pentru “Râul Alb”, în contrapondere cu “Var-dar” / Vardar = “Râul Negru”, conectat cu termenul proto Indo-European “werg”, între acele izvoare fiind cel al Strumei, Râu cu izvorul în Muntele Vitoșa al Sofiei / capitala Bulgariei, zona respectivă oficial făcând parte din “Dacia Mediterană”, istoricul bizantin Kekaumenos notând în 1078 că Vlahii / Armânii Salonicului, cel mai mare oraș Makedon, erau urmașii Besilor și Dacilor: e de știut că în secolul I î.C. Besii au fost ultimii Traci din Moesia învinși de Romani iar la mijlocul secolului II geograful Ptolemeu a indicat Biesi pe Valea Mureșului, vecini la SV cu SarmoGeții.
Corespunzător cercetătorului Român Dan Botta în 1941, legătura Besă era atât la Bosfor, cât și la Buzău: “Byzantium, fundația tracului Byzas, al cărui nume răsfrânge etimologic Buzeul”; e de remarcat că Românii vechi aveau cuvântul “boz” pentru “divin”, acela fiind la temelia termenului de “bazilică” / “basilica” = “biserica” (Evreii vechi numeau ca “Boaz” stâlpul din stânga intrării în Templul din Ierusalim, construit pentru ei de către Fenicieni pe locul unui fost Templu Sumerian, existent din vremurile când partea stângă era considerată Sfântă, căci din orientarea privind zorile / răsăritul, stânga indica Nordul = spațiul sacru / Magic al Vechii Lumi, locul primei Țări Sacre / Sfinte). Românii vechi – inclusiv cei păgâni / pre-creștini - utilizau pentru Zeu / Idol cuvântul “Boz” iar pentru Strâmtoare, canal sau gura Râului foloseau “boaz” / “buaz”: se poate remarca ușor apropierea dintre denumirea acvatică și cea divină, deoarece în vremurile îndepărtate legăturile dintre ape și cârmuitori erau evidente; în limbile Germanice – ca de exemplu în Engleză “boss” – semnificația respectivă a rămas cu înțelesul de “stăpân” / “cârmuitor”. Stră-Românii numeau sceptrul - simbolul regesc / Domnesc - și ca “buz-dugan”: în Biserică, Domnitorul = “Unsul lui Dumnezeu” / Boz - purtând buzduganul / sceptrul - avea “Tronul Împărătesc” în strana stângă (strana dreaptă fiind episcopală); de altfel, în partea stângă a trupului e inima = gazda sufletului, ce efectiv e “motorul” care prin intermediul sângelui întreține viața (iar în Vechea Lume, stânga era considerată ca guvernată de energia feminină iar dreapta de cea masculină - astfel de pildă fiind și distribuția ortodoxă în Biserică - atunci când s-a făcut trecerea din matriarhat în patriarhat inversându-se valorile, dreapta devenind “pură” iar stânga “impură”). Simbolistica stânga-dreapta de-a lungul vremurilor s-a răsfrânt în orientarea brațelor Svasticii, în scrierea orizontală dintr-o parte ori din cealaltă, în sensul orar sau anti-orar, în răsucirea coloanelor spiralate, în Magia neagră sau albă, în politică, etc. (în 1835, matematicianul Francez Gaspard-Gustave Coriolis a descris efectul forței de rotație a Pământului, ce crește de la Ecuator spre Poli, cu manifestări naturale la curenții atmosferici, apele curgătoare și curenții marini, în emisfera Nordică având față de sensul de deplasare totdeauna devierea spre dreapta, în timp ce în emisfera Sudică devierea e spre stânga; un efect vizibil este dat de apele curgătoare, la care se produce eroziunea malurilor drepte în emisfera Nordică, respectiv ale malurilor stângi în emisfera Sudică: se poate observa că - în timp - în Valea Dunării inferioare Românii s-au aglomerat nu pe malul drept Balcanic erodat, ci pe partea sa stângă, Nordică = veche binecuvântată, unde au fost principalele plaiuri de Rai).
Tracii Besi în centrul Balcanilor (între Tribalii Moesi din Bazinul Dunării și Makedonii din Bazinul Egeii)
După cum a consemnat și Platon, scrisul avea vechime pre-diluviană, filozoful Antic notând despre civilizații Atlanți că îl foloseau în capitala lor (scrierea imediat după Potopul Pontic regăsindu-se în Vechea Civilizație Europeană / Civilizația Dunăreană, etc). Despre pre-diluvianul Enoh / “E-Noh”, care l-a precedat pe diluvianul Noe, e de remarcat că literalmente – concret / explicit - a fost primul om urcat de Dumnezeu la Cer de pe Pământul Ga. Despre Iafet, Sem și Ham, anume cei 3 fii ai patriahului Noe - care au supraviețuit diluviului biblic fiind pe arcă / rezonând oarecum cu anteriorii Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens - se cunoaște că au fost părinții Iafiților în Europa, Semiților în Asia și Hamiților în Africa (privind “arca”, e de știut despre Sanscritul “arkis” că însemna “văpaie”, în armonie cu termenul Arian “arg” = “strălucire”). Pre-diluvian, între Nordica Țară Sfântă Pontică și Sudica Țară Sfântă Canaan era Anatolia, unde se afla granița dintre cele 2 Civilizații diluviene: cea Nordică a Imperiului Atlant și cea Sudică a Cornului Abundenței; fiecare structură imperială a avut câte o Țară Sacră / Sfântă. Post-diluvian, purtând emblematicul κηρύκειον “kerykeion” (“cârja / târșul vestitorului” = “creanga crainicului”), străvechiul “moș Gher” = “G/Her-mes” / Hermes - numit Sarmis = “Regele vechi” de către Geto-Daci ori numit Ham de către vechii Evrei - a fost strămoșul biblicilor Hamiți, care erau de referință deopotrivă în Peninsula Haemului = Balcanică și în Țara Hemi / Ham = Egipt: ținând cont că termenul Grec “keryx” e “crainic” iar Ga / Ghi Γη = Pământ, atunci înțelesul pentru Gherga / Gher-Ga - în Balcani și în Anatolia, unde Pelasgii au fost înaintașii Grecilor - efectiv era echivalat de “Crainicul Pământului”. În 2017, cercetătorul Român Pompiliu Sfera din Banatul Sârbesc a scris: “Român sau România provin de la ‘Armân’ / ‘Armis’, adică de la zeul Hermes, pomenit în mitologia greacă de atâtea ori. Zeul principal la geți era Armis, adică Hermes la greci. Macedo-românii când sunt întrebați despre origine răspund că sunt armâni. Ce înseamnă Sarmisegetusa, capitala Daciei? După spusele lui Nicolae Densușianu ar însemna un anumit loc, ‘Armis’ fiind zeul Hermes iar ‘getusa’ fiind al geților; deci Sarmisegetusa însemna cetatea getului Armis! În cartea ‘Dacia preistorică’, Nicolae Densușianu afirma că la păstorii sciți Hermes era numit Armes: ‘Hermes domnise și peste regiunile centrale ale Europei. În tradițiunile istorice ale Germanilor / Ghermanilor, el figurează sub numele de Hermon, Hermann, Armen, Armeno sau Armenon și era știut ca fiul lui Alanus, considerat drept cel dintâi rege al Romanilor’. Dar ce însemna litera ‘S’ în fața lui Armis? Litera ‘S’ este simbolul șarpelui din ordinul dragonului! Din cartea pe care am editat-o încă în 1995, intitulată ‘Urmașii lui Ham’, se poate vedea că Hermes (la greci) și Armis (la daci) era același cu Bal, Bel, Vel, etc. Consider că termenul de vlah derivă din timpuri străvechi, de la zeul Val / Bal... Popoarele slave au preluat multe cuvinte de la autohtoni, adică de la vlahi. Astfel, Valahia înseamnă țara zeului Val / Bal sau Hermes. Cuvântul get coincide cu ‘died’, adică bătrân sau cel vechi (Val-Bal-Armis este denumirea unuia și aceluiași zeu). Trebuie de asemenea să menționez că cea mai numeroasă familie din Muntenegru se numește Getici, adică fiii geților (cu toții știm că cele mai multe familii slave din Balcani – Serbia, Muntenegru, Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Croația, etc. - au terminația ‘ici’, însemnând fiul respectivei familii; cel puțin un sfert din familiile slave au la bază denumiri daco-getice sau vlahe)”. După cum a consemnat Biblia în Vechiul Testament, Ham - deopotrivă eponim și etnonim - a fost tatăl lui Canaan și bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu” / Ghergheseu. Conform Vechiului Testament, scris de vechii Evrei, Canaan era Țara Sfântă a tatălui biblicului Gherghe-seu / strămoșul Gherghe-seilor din Sacra / Sfânta Țară Canaan, aflată - la apariția Evreilor / în mileniul II î.C. - între Iordania (E) și Marea Mediterană (V), respectiv Imperiile Hitit (N) și Egiptean (S): după cum se știe din “Ieșirea” - din Vechiul Testament - vechii Evrei au fugit din Egiptul faraonic spre Sfânta Țară Canaan. În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “În vechiul Egipt, Zeul Yah / Iah patrona Luna - Zeul fiind numit la fel ca ea - identificându-se cu aspectul lunar al Zeului Thot = Zeul Cerului (Gher-mes / Hermes), care patrona cunoașterea / calculul, inclusiv segmentele crescânde ori descrescânde ale Lunii fiind folosite ca simboluri parțiale la scris; ulterior, aspectul său de ciclu lunar - când reapărea după dispariție - a fost folosit de Zeul Osiris. Zeul Thot / Her-mes inițial a fost Zeul Lunii, furnizând nu numai lumină în noapte, ci permițând și posibilitatea măsurării timpului în absența Soarelui, ciclurile lunare determinând rituri deopotrivă religioase și civice; de aceea Thot știa tot, în chip Magic, fiind - alături de Zeița Maat a ordinii adevărate - consilierul Zeului Soarelui Ra în voiajul său nocturn (pentru ca apoi să reapară pe Cer): Thot a fost înțeleptul patron al tenebrelor / lumii subterane, considerat însă mai degrabă ‘scribul’ zeilor decât ‘mesagerul’ lor”. În Vechea Lume, mediatorii dintre puterile Zeilor şi oamenilor erau interpreţii voinţei divine, anume indivizi charismatici purtând responsabilităţi profetice uriaşe: împlinirea enunţurilor îi catalogau ca reprezentanţii divinului pe Pământ, fie ca “rişi” = înţelepţi prin cunoştinţele transmise, fie ca “regi” = cârmuitori / lideri - lorzi sau leri - prin credinţele transmise; aşadar mesagerii / profeţii prin revelaţiile exprimate şamanic ori prin oracole îndeplineau misiunea sfântă de lideri foarte respectaţi în comunităţile timpurii (erau cei mai populari în colectivităţile umane / Homo Sapiens chiar dacă revelaţiile lor erau dobândite prin viziuni onirice / ca ecouri Neandertale sau prin solitudinea Montană / ca ecouri Cro Magnon). Ei aveau trăsăturile necesare proclamării mesajelor, deopotrivă pentru formulările lor şi respectiv pentru realizările lor (revelaţiile dezvăluiau adevăruri ascunse, care comunicate în general - cu cuvintele şi expresiile potrivite - aduceau fericire oamenilor iar când trebuiau explicate, cele mai bune pilde erau prin purtările lor exemplare, devenite repere de comportament pentru ceilalţi). Dr. Ioan Petru Culianu - descendent Aromân, înaintașul său Ștefan Culianu a murit în 1828 la Șumla 43,16 lat. N, 26,55 long. E / Bulgaria - a scris în 1988: “Alter ego înseamnă ‘un alt eu’; în evoluția personalității oricui, unul dintre cele mai importante stadii e atins atunci când pruncul își recunoaște imaginea în oglindă ca un alter ego’ = ‘un alt eu’. Omul este de atunci în stare să se contemple pe sine într-un ‘altul’. Alter egoul joacă un rol important ca ego oniric; astfel, ar exista 2 fenomene distincte în explicarea animismului: primul se referă la diferența dintre lucrurile vii și nevii din natură, al doilea este existența imaginilor onirice. Prin egoul oniric se pot explica aproape toate fenomenele care apar în animism, ca bilocațiile, coșmarurile, credința în spirite, dublul / sosia, viziunile, etc. Egoul oniric = sufletul liber (s-ar discerne între sufletul ‘corporal’ și cel ‘liber’: sufletul ‘corporal’ îndeplinește toate funcțiunile vitale în făpturile vii, sufletul ‘liber’ însă poate părăsi corpul, pentru a călători independent); egoul oniric e legat de imaginea onirică”.