Bun-venit la cel mai documentat caz de filogenie umană din lume! Cu toate că și în Era digitală - ca întotdeauna în etapele omenirii - numărul utilizatorilor este mult mai mare decât numărul creatorilor, ar fi totuși destui cei care nu au calmul să citească din conținutul acestei lucrări nici măcar parțial (remarca a pornit numai din onestitate / realitate iar nu din altceva): autorul e conștient de dimensiunea neobișnuită a materialului și de posibila greutate a parcurgerii sale temeinice, căci de exemplu lucrarea Originea Gherga e mai voluminoasă ca Biblia; privind empatia, s-ar putea considera dublul sens, atât al autorului pentru cititor oferind uneori explicări mai detaliate, cât și al cititorului pentru autor prin a accepta aserțiunile respective ca probabil necesare.
 |
Traseul patern Gherga
|
O constatare ar fi că destui oameni - privindu-și propriile cunoașteri - par drogați “în suc propriu”, în general fiind fără manifestări deosebite față de propriile rude din prezent, darămite pentru propriile rude din trecut: religiosul îndemn “iubește-ți aproapele” (pentru reper, aflat în Biblie - începând cu Vechiul Testament, ca de pildă în a treia carte a profetului Moise = “Levitic” 19:18, deci datând din mileniul II î.C. - cu reluări multiple în Noul Testament) poate fi văzut ca referindu-se întâi la propriile rude - membrii neamului fiind considerați cei mai apropiați - iar apoi referința fiind la alți apropiați / prieteni, vecini, ș.a.; precizarea îndemnului “ca pe tine însuți” corespunde concret nu cu străinii, ci cu membrii familiei, în funcție de proporțiile fondului material din care sunt plămădite persoanele, ce față de propria persoană se regăsește în dimensiune integrală la frați ori la surori, e pe jumătate la părinți ori la prunci, e pe sfert la bunici ori la nepoți, ș.a.m.d. Unul dintre izvoarele îndemnului pentru iubirea apropiaților desigur că a fost cel al neputinței oricui de alegere a majorității rudelor (cu care oricine își începe viața prin starea dată de la naștere, apoi mai putându-se adăuga alte rude) iar în condițiile Vechii Lumi - atunci când oamenii nu erau așa de mulți ca acum - înrudirile celor aflați în diverse relații au fost chiar mai probabile, respectiv mai strânse, fie că despre așa ceva oamenii știau sau nu, în general coeziunea fiind oricând mai avantajoasă decât dezbinarea: în marele trecut, utilitatea îndemnului pentru iubire într-adevăr era mai apropiată de realitate - decât ulterior, pe măsura parcurgerii vremurilor - iar acum oamenii și-ar putea verifica profunzimile relațiilor cu propriile rude și apoi să tragă concluzii despre situație. “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” este îndemnul privind întâi rudele iar apoi prietenii și alte cunoștințe: e bine că îndemnul respectiv a rămas notat în “Cartea Cărților”, căci transmite vechea realitate în actuala lume (cu sentimentele de iubire parcă “tulburate” azi, când unele înrudiri s-au cam “diluat”).
 |
Asemănări genetice Gherga în 2018
|
La sfârșitul mileniului I î.C., Cicero - filozof Roman - a zis: “O casă fără cărți îmi pare un corp din care a zburat sufletul”. De la începutul mileniului III însă se conturează altă paradigmă! Academicianul Liviu Pendefunda din România a afirmat în 2015: “Studiul cărților și scrisul vor deveni elitiste. După cunoașterea împărtășită miliardelor de oameni, vom asista la un fenomen invers Erei Gutenberg”; iar în 2020, dânsul l-a definit pe autorul lucrării “Originea Gherga” ca “Magician al cuvântului”, la Gherga fiind impresionat de “bibliografie, cunoaștere și har didactic”.Lucrarea - cea de față - e fără “Prefaţă”, “Preambul”, “Cuvânt înainte”, “Introducere”, etc., demarând retoric: Cui îi pasă de Gherga? Dar de Ionescu ori de Popescu? Lumea nici nu începe şi nici nu se încheie cu Gherga! (Nici cu Ionescu sau cu Popescu). Primele 5 capitole - intitulate “Obârșia Gherga” - sunt mai generaliste (pentru obișnuirea cu subiectul Gherga) și sunt etichetate cu principalele 5 vocale, luate fiecare de câte 5 ori / în același număr ca degetele de la vreun membru uman; capitolele puteau fi și simplu numerotate - ori botezate în alt fel, de exemplu în gen clasic - dar autorul a procedat astfel (mai neobișnuit) intenționat cu scopul atragerii atenției: s-ar putea admite relativa originalitate.
 |
| Românii pe Valea Dunării inferioare |
Convenția așezării Nordului în capul vreunei reprezentări geografice s-a fixat ca standard internațional la cartări abia după Medievalul European Gherard 1512-1594 zis “Mercator” fiindcă provenea dintr-o familie de negustori / a fost studentul umanistului Georgius 1487-1558, nobil zis “Macropedius” / “Macro-pedius” însemnând “Câmp-lung”. Poate ar părea neobișnuit dar e de precizat: studiul “Originea Gherga” nu-i oficial - al vreunei instituții publice, cu angajați bugetați / plătiți pentru așa ceva - ci e neoficial, fundamentat pe efort privat Gherga (de aceea și vitezele dezvoltărilor unor părți din lucrare - căci din 2011 sunt ediții anuale pe Internet - își au uneori ecourile din partea unor structuri particulare sau statale de profil cu reacții inerte, doar ulterior cu ceva timp); privind unele aspecte, “Originea Gherga” este o publicație de avangardă, atât pentru România, cât și pentru alte Țări iar privind alte aspecte, “Originea Gherga” poate este o publicație acum tardivă. Corespunzător unor explorări științifice recente, în prea multe domenii incompetența a ajuns un obstacol universal - prea des întâlnit la oameni - în “top” apoi fiind un alt mare obstacol, anume inacțiunea (prezenta lucrare având inclusiv un scop “sanitar”, în unele privințe); dacă o persoană depășește prima problemă - cea mai grozavă, a competenței - imediat se confruntă cu următoarea problemă: dacă să acționeze sau nu.
Toți oamenii trăiesc sub același cer dar nu toți oamenii au același orizont; viziunile diferă chiar privind același orizont, deoarece pozițiile observatorilor - și dacă sunt alături / apropiați până la a fi chiar “umăr la umăr” - nu pot coincide (în plus, contează și de la ce înălțimi privesc - unii fiind mai scunzi, alții mai înalți - la ce distanțe pot vedea / în funcție de puterea vederii, etc). Inclusiv la aceeași persoană, modul de înțelegere de fapt distorsionează o percepție simplă, cum ar fi de exemplu ce vede în reproducerea următoare, când aceeași imagine - identică pixel cu pixel - copiată și pusă încă o dată lângă ea însăși redă exact aceeași stradă și nu este din unghiuri diferite, ci perspectiva e decisă de creier, care presupune (cu de la sine putere) convergența într-o bifurcație de drumuri:
Autorul lucrării “Originea Gherga” s-ar iluziona ca oricine altcineva: exemplul indicat are scopul îndeosebi de a reflecta temeinicia certitudinilor (unele persoane - printre care probabil s-ar găsi inclusiv autorul - ar fi captive unor păreri ce ar fi totuși discutabile, cel puțin în funcție de perspectivele abordărilor); așadar, în grija pentru eficiența înțelegerilor sunt semnificative mai multe părți decât resursele limitate ale propriei persoane (de pildă, știința comunicării precizează cel puțin emitenta și receptoarea, etc., probleme putându-se însă ivi la nivel individual, cauzele prezentându-se și prin spusa “a greși e omenește”). Calitatea vieții - din trecut spre prezent - a depins de neamuri, de familii, de persoane (înainte de statutul social conferit de religie, de pozițiile profesionale sau ierarhice / politice, etc.): cândva - demult - conta îndeosebi opinia comună; acum, accentul e tot mai mult pe opinia individuală (exercitarea treburilor s-a tot transferat, de la importanța colectivă la cea personală, căci pe când lumea se globalizează, interesele se individualizează). Dr. Neagu Djuvara 1916-2018 în “Civilizații și tipare istorice” a scris despre înflorirea și dezagregarea culturilor: “în domeniul politic - primul în care energia creatoare se manifestă - când un grup etnic se află în perioada de ascensiune, oamenii au puțină importanță; ei sunt mereu la îndemână și nu e deloc nevoie să fie geniali. Este uimitor - și totuși foarte semnificativ - că marile reușite istorice s-au datorat unor elanuri colective mai degrabă decât unor personalități ieșite din comun. O națiune în ascensiune poate profita de mediocrități iar o națiune în declin nu mai știe să-și folosească geniile”.
În 2004, Dr. Napoleon Săvescu - Român din America - a enunțat (în termeni la nivel de secolul XXI / mileniul III): “De multe ori ne uităm la istorie privind ca în oglinda retrovizoare a automobilului: privind în ea - în spate - ne ajută de fapt să mergem înainte!” Iar în cartea “Homo deus” din 2015, Dr. Yuval Harari - profesor de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim - a afirmat că istoricii studiază trecutul nu ca să-l repete, ci ca să se elibereze de el. Autorul Gherga susține despre cunoașterea trecutului că permite înțelegerea prezentului iar un prezent înțeles permite un viitor serios. Publicarea lucrării “Originea Gherga” în secolul XXI a pornit de la ideea enunțată în secolul XX în Banat de către preotul ortodox Român Aureliu Gherga (mort în 9 I 1958, bunicul autorului), preluată de la preotul ortodox Român Ioan Gherga (mort în 16 IX 1941, tatăl aceluia, deci străbunicul autorului) și emisă de preotul ortodox Român Damaschin Gherga (mort în 27 II 1902, bunicul aceluia, adică bunicul bunicului autorului); pe lângă cei 3 preoți ortodocși Români Bănățeni Gherga născuți în secolul XIX - deveniți exponenții din secolul XX a 3 generații Gherga și răposați în secolul XX - în prezent, adică în secolul XXI, trăiesc în Banat ca urmaşii lor direcţi alți bărbați Gherga, născuți în secolul XX (exponenții altor generații Gherga, contemporani lansării lucrării).  |
| Genele din 3 generații |
“Originea Gherga” este o lucrare atât despre Gherga - inclusiv despre etosul Gherga - cât şi despre cei aflaţi în legături cu Gherga (ori au relatat despre Gherga); lucrarea însă nu e genealogică Gherga, ci este de filogenie umană - cu accent desigur pe Gherga - intenţia autorului Gherga fiind ca lectura să ajute mai ales orientarea: tema e despre Gherga dar materialul prezintă pe larg și domeniile conexe - pentru încadrare - ceea ce ar corespunde unor interese mai extinse decât subiectul originii Gherga în sine (fiind apelat un vast aparat critic, cu încrucișări din mai multe discipline, din cauza dimensiunilor foarte ambițioase). Începerea lucrării a fost fixată în legătură cu cea mai recentă mutație genetică pe linia paternă Gherga, datată de către știința geneticii - printre sursele explicite principale, cu voluntariatul Gherga înregistrat oficial, fiind și “Proiectul Genografic” = “Genographic Project” / SUA, respectiv “ADN-ul viu” = “Living DNA” / Marea Britanie - ca întâmplată acum 10 milenii (respectiv cu peste 3 sute de generații în urmă, anume în paleolitic / Epoca Pietrei); profilul genetic Românesc Gherga s-a dovedit aparte: prin proporție, Gherga nu aparține majorității genetice nici măcar relativă a Românilor (de altfel, toate grupurile genetice - considerate fiecare în parte - sunt minoritare printre Români, nu există vreun grup genetic majoritar absolut Românesc / nici masculin Românesc, nici feminin Românesc). Iar mai mult, se poate remarca în Europa vechimea Homo Sapiens ca dovedită științific drept cea mai profundă în peșterile Carpaților, anume în spațiul stră-Român (de pe vremea când Europa era a Neandertalilor - adică din urmă cu zeci de milenii - iar în “Peștera cu Oase” din Banatul Românesc a fost demonstrată existența lui “Ion de la Anina” = cel mai vechi hibrid din Europa al omului Homo Sapiens cu Neandertal). |
Vechimile genetice bărbătești (în milenii)
|
În general, se consideră știința drept complementară religiei: din perspectivă religioasă, se poate remarca despre ortodoxie că e tipică doar ultimului mileniu - creștinismul având în total 2 milenii - iar în perioada de referință de 10 milenii a lucrării Originea Gherga, cele 8 milenii anterioare, pre-creștine, au fost păgâne (creștinismul existând mai ales datorită păgânului mitraism înrădăcinat în monoteismul zoroastru, așa cum islamul există datorită creștinismului, căci musulmanii nu ar fi existat fără să fi fost anteriorii creștini, la fel cum creștinii nu ar fi fost fără anteriorii păgâni). În vremea lui Iisus - când s-a lansat creștinismul - unii Gherghi din Galileea și unii Evrei din Iudeea erau înrudiți, cu atestare biblică (deja în Canaan - zona având regiunea Galileeii în Nord și regiunea Iudeeii în Sud - anterior cu un mileniu Hamiții și Semiții s-au amestecat cel puțin la nivelul dinaștilor regali); adevărul dintotdeauna e că pescarii pescuiesc peștii iar nu invers: nicicând și niciunde nu s-a întâmplat ca peștii să pescuiască (în timpul lui Iisus, doar în regiunea Iudeea erau Evreii relativ majoritari iar nu și în vecina regiune Galileea). Mulți se străduie și în prezent - ca într-o “hipnoză” sau “vrăjeală” = “boscoană”, de unde “bazaconie” - să atribuie roluri fictive Evreilor în apariția creștinilor (Evrei care conduși de vechiul lor profet Moșe / Moise din Egipt / Africa pentru a trece în Canaan / Asia au preluat mimetic monoteismul soțiilor Mitane / Mediane ale faraonilor, de străveche sorginte zoroastră, adaptându-l mozaic): foarte concret apoi, la fel ca păgânii, Evreii nu au fost bucuroși de ivirea creștinilor - cărora le-au zis “goi spiritual” = “goimi”, literalmente însemnând “animale” - similar creștinii ulterior nefiind bucuroși de apariția musulmanilor, provocând după ivirea profetului Mahomed inclusiv cruciade (țintite din Europa către Asia); de exemplu, în timpul lui Iisus din Nazaret / Galileea, spre deosebire de regiunea Iudeea (în capitala Ierusalim a căreia Iisus a fost răstignit imediat după ce a intrat acolo ca adult), în regiunea Galileea unde a activat Iisus trăiau mai mulți Arabi, Aramei, Greci, Makedoni, MasaGeți ori Sciți = Ariani / Iraniani decât mai puținii Evrei, creștinismul răspândindu-se pe glob începând nu cu Iudeea Evreilor mulțumiți că traseul pământean al lui Iisus s-a terminat la ei, ci cu Galileea ne-Evreilor - adică Galileea acelora știuți ca Goimi / Gentili - care atunci și-au început traseele creștinării. În Vechea Lume, profeții erau considerați “clar-văzători”, capabili să vadă mult mai multe decât restul oamenilor (de pildă, vechii Evrei i-au atestat pe Uriașii Ghergași - fiii îngerilor Veghetori Gregori, făpturi divine, mesagerii lui Dumnezeu - că literalmente au fost străvechi profeți, anume dinaintea Potopului, adică pre-diluvieni, din Epoca Pietrei); iar mai mult decât profeții, Divinul Iisus = Fiul Domnului: de altfel, Biblia în prima carte din Vechiul Testament - anume în “Facerea” 6:2 / acceptată de Evrei - a scris explicit că “Fiii lui Dumnezeu” (respectiv, la plural) s-au ivit printre oameni cu mult anterior față de Fiul lui Dumnezeu Iisus (respectiv, la singular), despre care a scris Noul Testament / neacceptat de Evrei. Privind geneza Gherga, pe de o parte e relevant că lucrările din Vechea Lume, ca de exemplu “Cartea lui Enoh” ori “Facerea” din Vechiul Testament / Biblie, i-au indicat pe fiii lui Dumnezeu ca Gregori = Gardienii Raiului și pe nepoții lui Dumnezeu ca Ghergași = Uriașii / vitejii fii ai acelor îngeri Veghetori Gregori iar pe de altă parte, în fostul Canaan populat și de vechii Gherghesei / Ghirgașiți = urmașii vitejilor Ghergași și respectiv ai observatorilor Gregori, existau “Casele Pâinii” - zise Betleem / “Bet-leem” - atât lângă Nazaret / în Nordica Galilee (cu menționarea întâi în Biblie / Iosua 19:15), cât și lângă Ierusalim / în Sudica Iudee (cu menționarea întâi în Biblie / “Facerea” 35:19, ca locul unde a fost îngropată Rahila, nora lui Isaac / primul Evreu: Rebecca - soția Evreului Isaac, deci soacra Rahilei - purta kherqa / burqa, fiind cea mai veche mențiune documentară despre așa ceva din trecutul omenirii / corespunzător “Facerea” 24:65); indicarea ivirii / Nașterii lui Iisus lângă locul Crucificării din Ierusalim - în Sudicul Betleem, adică în Betleemul Iudeeii - a făcut-o Evreul Trypho / Trifon (știind că de acolo era păstorul David - ajuns rege al Evreilor - strămoșul Fecioarei Maria măritată în Nazaret) și preluată în secolul II de copiști în “Evanghelia după Matei” 2:1, însă în 2012 papa Benedict XVI, în 2014 Dr. Aviram Oshri / arheolog senior la “Autoritatea Anticului Israel”, ș.a., au afirmat că Nordicul Betleem, adică Betleemul Galileeii, cel de lângă Nazaret / Galileea, a fost de fapt adevăratul loc al Nașterii Mântuitorului Iisus. Regiunea Galileea are ca vecină Sudică regiunea Iudeea. În vremea lui Iisus, cel mai mare oraș al Galileeii a fost Nazaret iar cel mai mare oraș al Iudeeii a fost Ierusalim; în marginile fiecăruia exista câte o așezare Betleem (a brutarilor, adică a producătorilor de pâine = așezare agricolă esențială pentru hrănirea orășenilor / anume a celor din cetatea în vecinătatea căreia se găsea). Dintotdeauna s-a știut despre Iisus din Nazaret / Nord iar nu despre Iisus din Ierusalim / Sud. În Nordica Galilee populată de Gentili se vorbea Aramaica iar în Sudica Iudee populată de Evrei se vorbea Ebraica; Noul Testament a consemnat că Iisus folosea Aramaica: fiind Fiul lui Dumnezeu și al Fecioarei, vorbea și Ebraica dar practic a activat câțiva ani în Galileea și câteva zile în Iudeea (corespunzător Bibliei, audiența Lui a fost formată din mii de oameni în Galileea - unde era popular - nu în Iudeea, unde concret nu a avut audiență). Misiunea Fiului lui Dumnezeu pe Pământ s-a încheiat tocmai când a propovăduit în Sudica Iudee celor din poporul Mamei Sale, care au cerut și au obținut (de la stăpânii Romani) răstignirea Lui promptă; intoleranța religioasă a continuat, căci după Iisus răstignit a fost lapidat Ștefan (Evreu creștinat, ucis cu pietre de Evrei, care l-au considerat trădător): primele martiraje creștine au fost din cauza Evreilor mozaici și Romanilor păgâni. Spre deosebire de credința păgână în nemurire, credința creștină s-a fundamentat pe înviere / demonstrată de Fiul Domnului după răstignire, de atunci numărându-se anii, calendar acceptat azi global (în Europa, înainte chiar de națiunile din Caucaz, mai apropiate de leagănul creștinismului, prima națiune creștinată a fost cea Valahă, începând din secolul I la gurile Dunării / prin eforturile apostolice ale Galileeanului Andrei iar ultima națiune păgână - respectiv și ultima națiune creștinată - a fost la sfârșitul secolului XIV cea Leahă, datorită facilitatorilor creștinării Jagello, cârmuitorii Medievali dintre dinaștii Ghedimini / lideri genetic Gherga ai Lituanienilor, atunci sfârșindu-se Cultul Romuva / stră-Român din “Sam-land” = regiunea de la gurile Vistulei / Wisla - Fluviu cu izvorul în Carpații Nord-Vestici - azi enclava Rusă Kaliningrad (acolo pe atunci, după cum a notat în Lituaniană cronicarul Medieval Polonez Maciej Stryjkowski, era venerat Gardaitas / Gardaitis = Zeul furtunilor și vânturilor, protectorul corăbierilor și pescarilor, divinul nume Gardaitis al patronului corăbierilor Nordici rezonând cu cel al corăbierilor sacri consemnați Gergithes în vechea Greacă - adică Gherghiți - venerați în porturile Antice ale Dobrogei, așa cum a studiat Dr. Zoe Petre, decana Facultății de Istorie a Universității din București, capitala României); e interesant că gurile celor 2 Fluvii Europene Dunărea și Vistula varsă în Mările Neagră și Baltică apele Carpaților - anume apele Munților ce constituie centrul spațiului Românesc, Dunărea fiind apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Neagră și Vistula / “Wis-la” fiind apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Baltică - iar în Europa creștinarea a început printre Daco-Geți cu Sf. Andrei de la Delta Iordanului / din Galileea, cel mai mare dintre apostoli (înțelesul în Greacă pentru “apostol” fiind “trimis”), care a ajuns să trăiască în Dobrogea / regiunea cu Delta Dunării, în Europa creștinarea încheindu-se printre Samo-Geți în Samland / “Sam-land”, regiunea cu Delta / Laguna Vistulei: arealul religios al creștinării în Europa a urmat cumva arealul geografic, în sensul că extremele creștine Europene - după iradierea pe continent - au corespuns extremelor apelor curgătoare Carpatice, începând în Delta Dunării și sfârșind în Delta Vistulei, procesul marcând prin principalele sale repere mai ales cei mai puternici păgâni ai continentului, anume Anticii stră-Români și descendenții lor, putându-se observa că Greaca “litaneia” λιτανεια e “rugăciune”, ceea ce apropie onomastica Leahilor / Leșilor etimologic foarte mult de stările Lituanienilor și Letonilor ca emblematici credincioși “rugători”. Corespunzător dicționarelor, litaniile sunt rugăciunile din cadrul procesiunilor religioase, rostite alternativ de preot și de către credincioși (în 1929, lingvistul Evreu Lazăr Șăineanu în “Dicționarul universal al limbii Române” a scris că litaniile - ca rugăciuni publice - invocau toți sfinții, unul după altul, “într-o enumerațiune lungă și plicitisitoare”): așa ceva era tipic pelerinilor călătorind pe străvechile Căi Sacre, deseori transportând apă sfințită provenită din locurile sacre (iar pendulările constante - îndelungate și îndepărtate, inclusiv ca transhumanțe - ale stră-Românilor au fost atestate îndeosebi pe Văile apelor curgând din Carpați în Bazinele colectoare Pontic și Baltic dar și spre Sudul Mediteran, în spațiile Egeean ori Adriatic); de altfel, în Țările Baltice vecine Lituania și Letonia - la care termenul pentru Râuri e “upe”, asemănător cu cel Românesc de “ape” / în Latină fiind foarte deosebit, ca “flumine” - încă se vorbesc acum ultimele 2 limbi din ramura Baltică a familiei Kurgane / Indo-Europene (oriunde, societățile parcurg tranziții lingvistice spre alte limbi, niciunde n-au fost salturi la limbi noi, nici la Geto-Dacii din spațiul Românesc, care chipurile brusc în Antichitate ar fi învățat Latina de la Romani / așa cum cred unii că s-ar fi creolizat indigenii, când Imperiul Roman nu avea popor Roman sau Latin - ci un conglomerat de națiuni - dar exista poporul Geto-Dac, popor pe care însă inexistentul popor Roman l-ar fi Latinizat ori Romanizat rapid). Se poate observa că la cârmuitorii vechii Rome în cronologie limba Latină a ajuns să fie a treia, după limba Etruscă - cea dintâi, de sorginte Pelasgă Balcanică, astfel cum a atestat în secolul V î.C. Hellanicos din Mytilene 39,06 lat. N, 26,31 long. E - și limba Greacă; e interesant inclusiv că la capătul Baltic al vechii rute a chihlimbarului = “valută”, respectiv valoare a Vechii Lumi - străveche rută comercială având în Sud Veneția - au apărut Țările Litua / Lituania și Letia / Letonia (cu popoarele vorbind Indo-European / Kurgan), pe traseul străbătut de Venetici / vechi luntrași Finici = ne Indo-Europeni: acei străvechi navigatori HiperBorei străbăteau cu ambarcațiunile lor ușoare apele interne Europene - folosind Fluviile și Râurile din răsăritul și centrul Europei - fiind activi mai ales între Mările Neagră, Baltică și Mediterană (cei mai calificați Hiperborei printre Români fiind de remarcat cei de tipul Gherga / având genetic cel mai Nordic haplogrup din EurAsia). Este de știut că grupul genetic “N” al bărbaților Gherga este mai vechi decât existența Finicilor / Nordici în Europa ori decât existența Yakuților / Nordici în Asia; așadar, se poate reține că nu Gherga și-ar avea sorgintea Yakută / “Ya-Kută” sau Finico-Ugră, etc., căci acele neamuri s-au ivit abia ulterior: întâi a fost Gherga, apoi au fost acele populații. Prezențele Finico-Ugrilor în Europa nu au fost deloc întâmplătoare în Finlanda, în Ungaria ori altundeva (efectiv cu răspândiri repetate în multe locuri, de-a lungul vremurilor); așa cum în Vechea Lume poporul Românilor - aflat la Vest de Marea Neagră - s-a învecinat inclusiv cu Finici, din Evul Mediu are ca vecin concret în Vestul său poporul Ugro-Finic al Maghiarilor = poporul “Mag-yar”, astfel încât și acum, la fel ca mai demult, Finicii și Românii și-au împletit destinele. Vecinătatea Finicilor cu Valahii / Românii nu are de ce mira: inclusiv în prezent, Maghiarii / Ungurii = Finico-Ugri se află în apusul Românilor (ei s-au stabilit acolo la sfârșitul mileniului I); mărturii anterioare - Antice și mai vechi - au relevat prezențele HiperBoreilor (adică ale extrem Nordicilor, “Oamenii ghețurilor”) printre stră-Români, deci Finicii, care sunt și acum în Nordul European, în Țara cu cele mai multe Lacuri ale continentului / în Estul Baltic, nu au fost în Vechea Lume chiar o prezență anonimă. Așadar, cine are dubii despre prezența Finică în centrul Europei din timpul Vechii Lumi, poate vedea că și azi în centrul Europei se află poporul Maghiar = Ugro-Finic, având inclusiv stat: Ungaria (în vecinătatea apuseană a României, având în mijlocul său marele Lac Balaton, fost Valaton / betacismul - ca fenomen lingvistic - motivând onomastica actuală); iar cine consideră Secuii ca Unguri ar putea reflecta mai bine asupra prezenței Ugro-Finice tocmai în mijlocul Românilor. Azi printre Românii din România sunt peste un milion de vorbitori Ugro-Finici, anume Maghiari și Secui (ce inițial scriau cu rune - astfel cum au făcut-o și Varegii / Vikingii - spre deosebire de Unguri, care au preluat alfabetul Latin); unora li se pare ciudat că în centrul Europei - astfel cum e Ungaria, Țara din șesul Panonic / zona avându-l ca primul cârmuitor pe Bannon, conform cronicarului Antonio Bonfini al regelui Matia Corvin - limba oficială e Ugro-Finică: așa ceva de fapt reflectă forța Finică / în trecut chiar cu mult mai puternică decât acum (e interesant și că la Finici - multă vreme vecini cu Românii / Valahii - pentru “frate” se folosește termenul “veli”, Finicii înșiși zicându-și limbii lor Suomi / “Su-omi”, denumire rezonând cu cea a “Sfinților oameni”). De altfel, în apropierea Românilor o altă limbă care nu este Indo-Europeană - în afara Maghiarei - e Turca, oficial vorbită din Evul Mediu, începând din mileniul II, în fosta Tracie (adică zona Europeană din Sud-Estul României, din care în Antichitate au fost Geto-Dacii = strămoșii Românilor); e de remarcat - fapt ce unora cu abordări superficiale le-ar părea bizar - că identitatea Românească are reperele înrădăcinate înaintea Geto-Dacilor: de pildă, se poate observa (pe de o parte) că multe din cuvintele limbii Române actuale / Moderne nu au vechime nici măcar milenară - asta însemnând că limba e foarte vie - însă (pe de altă parte) unele cuvinte Românești au vechimi multimilenare. În Epoca Modernă, cele mai prestigioase foruri științifice - printre care Academia Română - au atestat în spațiul Român continuitatea multimilenară, acceptând de pildă la nivelul Antic că migratori au fost Romanii, efectiv ajunși printre autohtonii și sedentarii Daci; iar dincolo de orizontul Antic Daco-Roman, în vremurile ancestrale ale Vechii Lumi, înainte de Antichitate, aceleași foruri științifice au atestat în spațiul Român prezența HiperBoreilor, literalmente însemnând “extrem Nordici”: aceia așadar au precedat strămoșii cei mai recenți ai Românilor, existând semnificativ printre rădăcinile autohtonilor (HiperBoreii = “Oamenii ghețurilor” nu au fost Indo-Europeni - căci au existat dinaintea acelora - iar Românii sunt Indo-Europeni). Lingvistic, ca opus rotacismului e lambdacismul, adică dificultatea pronunțării “R”, înlocuit cu “L”; la Românii din Vechea Lume astfel s-ar înțelege legătura luminii cu Rumânii / “Ru-mânii” = “Oamenii Râurilor” respectând lumina Ra (de genul că Rumânii însemnau “Luminoșii”: iar invers - prin rotacizare - “Oamenii Luminii” = Rumânii). Pe de altă parte, în Vechea Lume după glaciațiune strămoșii Rumâni / Români erau conectați nu doar de Raiul în care trăiau - puternic luminat / încălzit solar de Ra, Tatăl Ceresc - ci și efectiv aveau legături cu Pământul Marii Mame Ga. Așa cum a arătat în 2020 Dr. Mihai Vinereanu în “Fondul lexical principal al limbii române”, termenul proto Indo-European “mag” însemnând “ținut” - înrudit cu proto Nostraticul “maga” pentru “sol” - a fost radicalul lingvistic de la care a provenit Românescul “pă-mânt” / “pământ”, astfel regăsindu-se pe de o parte cuvintele Indo-Europene “mahî” în Sanscrită pentru “lume”, vechiul Iranian “mag” pentru “câmpie”, Cimrianul “ma” pentru “loc”, etc. și pe de altă parte cuvintele înrudite Nostratic “maa” în Finică și Estonă pentru “țară”, “muno” în Cheremis și Mari pentru “pământ întins”, “mu” în Udmurtă pentru “câmp”, etc.: iată așadar că onomastic Gheții - strămoși ai Românilor - au corespuns atât religios Gheii = Marea Zeiță Mamă a Pământului ca “Pământeni”, cât și lingvistic rudelor MasaGhete din Nordul Iranian, unde trăiau Magii = “Câmpenii” (e de știut că leagănul Indo-Europenilor a fost în spațiul dintre Nordul Iranian și cel stră-Românesc iar același areal în Vechea Lume a fost dominat de Gheți); de altfel, arheologul Australian Gordon Childe 1892-1957 a susținut că “localizarea centrului principal de formare și extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul și sudul Dunării de Jos” / adică Dunării inferioare (zona / arealul stră-Român, respectiv leagănul European Get). În “Dicționarul de mitologie română” din 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” din Bucureşti al Academiei Române - a scris: “Autorii aserţiunilor conform cărora românii nu au un panteon propriu exclud valoarea documentului etnografic şi puterea de transmitere a acestuia pe cale orală; cu așa fetişism, nici America n-ar fi existat înainte de Columb. Din păcate, neatestarea scrisă şi iconică a panteonului geto-dac avea să alimenteze, în condiţiile istorice cunoscute, teribilul complex identitar (originea etnică, limba, teritoriul, cultura românilor). Reprezentările mitice ale panteonului românesc sunt moştenite de la substratul neolitic al Vechii Europe, de la substratul indo-european trac şi geto-dac, sau au fost asimilate de la cultele greco-romane şi orientale. Multe dintre ele sunt creaţii mitice mai recente, româneşti şi stră-româneşti. Indiferent că au chip de om sau chip de pom, plantă, animal, pasăre sau reptilă, acestea sunt ierarhizate după criterii variate: putere, atribuţii, vârstă, sex. În raport de distanţa care le separă de sărbătorile solstițiului de iarnă, unde moare şi renaşte anual Zeul-Tată Crăciun, Sfinții calendarului popular se comportă şi au atribuţii de zei şi semizei autentici care pot fi, după vârstă: tineri, maturi și bătrâni. De la alt străvechi început de an calendaristic, echinocţiul de primăvară, se desfăşoară ipostazele Marii Zeițe, grupate şi ele în 3 generaţii: fecioare, mume și bătrâne. Dovadă a vechimii lui, panteonul carpatic are legături cu cel greco-roman, dar şi cu altele mai îndepărtate, cum ar fi cel al Indiei străvechi. Adesea, pe pământul carpatic zeii indieni se numesc şi îşi îndeplinesc atribuţiile celor din India: zeul Universului Șiva în colindul de Crăciun, zeul pluviometric Rudra în ceremonialul Paparudei, zeul morţii Iama invocat în unele expresii româneşti cu sensul de moarte (‘a da iama’ în păsări, în vite) şi altele. Vaca, animalul sfânt sacrificat de vechii indieni la ospeţele lor funerare, este amintit cu aceeaşi funcţie în cântecele funerare din ‘Cartea românească a morţilor’. Astfel, Zorile, zâne-surori sau zeiţe ale destinului, sunt rugate să-i dea răgaz defunctului să pregătească ospăţul funerar, inclusiv marele sacrificiu, vaca (numită uneori turcă, femininul de la taur). Literatura sumeriană, scrisă pe lut încă din mileniul III î.C., oferă numeroase chei de dezlegare a enigmelor panteonului oral românesc. Din textele istorice, administrative, lirico-religioase şi mitologice, ca exemplificare e un descântec de exorcizare al sumerienilor a cărei tehnică este identică cu cea din descântecele vechi româneşti: depistarea agentului purtător al bolii personificate şi apoi alungarea hotărâtă a acestuia; componenta psiho-terapeutică a descântecului românesc este asemănătoare cu tehnica sumeriană. Ș.a.m.d”. Academicianul Petru Căpiță / Piotr Kapița - de origine Basarabeană, născut în Golful Finic - laureat Nobel pentru fizică în 1978 (decedat în 1984 prin accident vascular cerebral) a zis Românește: “Oamenii se împart în 3 categorii. Unii înaintează şi-şi consumă toate forţele pentru a face să progreseze ştiinţa, cultura şi omenirea - aceştia sunt personalităţile cu vederi progresiste. Alţii, reprezentând majoritatea, merg odată cu progresul, puţin la o parte, fără a-l împiedica sau ajuta; şi, în sfârşit, există oameni care rămân în urmă, frânând cultura - aceştia sunt indivizii conservatori, fricoşi şi lipsiţi de imaginație”.
Se poate remarca la Europa că are în răsărit inclusiv zone necreștinate vreodată, ca de exemplu cea a Calmucilor budiști ori a Tătarilor musulmani, unde indigenii au trecut la religiile respective direct de la animism ori șamanism, etc. iar tot în acea parte Europeană Estică sunt republici “stan”, ca Daghe-stan la Marea Caspică și Tatar-stan pe Valea Volgăi (apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Caspică, Volga - cel mai lung Fluviu din Europa - având și cea mai mare Deltă din Europa / acolo de exemplu fiind singurul loc din imensa Rusie unde există pelicani, la fel ca în Deltele Dunării, Iordanului sau Nilului): se poate remarca dintre marile ape curgătoare menționate - anume Fluviile Volga, Dunărea și Vistula - că sunt integral Europene, dintre Mările pe care le alimentează deosebind Mările Caspică și Neagră la hotarul Europei cu Asia (Marea Baltică fiind integral Europeană); dintre cele 2 Mări de la hotarul Europei cu Asia, Caspica e mai mică decât Neagra (respectiv Marea Nordică față de Anatolia / Asia “Mică”). Bazinul Pontic, adică al Mării Negre / Nordice în Vechea Lume, căci convențional în trecut negrul desemna Nordul - având în E, până la Marea Caspică, Munții Caucaz și în V Munții Carpați / inima spațiului Românesc - e foarte important, deoarece a găzduit Civilizația Atlantă = prima Civilizație organizată numai de către Homo Sapiens în Europa, existentă în urmă cu circa 10 milenii (referința de start a acestei lucrări); în prezent, Homo Sapiens este cea mai puternică specie de pe planetă (oamenii au preluat cârmuirea Vechii Lumi de la Găliganii / Uriașii - de tip Cro Magnon, Neanderthal, ș.a. - din Epoca Pietrei, spre sfârșitul lungului paleolitic: la înaintașii Neandertali - răspândiți real numai în EurAsia - au fost atestate primele manifestări legate de religie și de știință din Vechea Lume, ca de pildă Cultul Ursului / de peșteră sau venerarea Cerului nocturn plin de astre, luminat de Lună / ivindu-se astfel astronomia, în Epoca Pietrei primii artiști care au pictat peșterile fiind Neandertalii iar nu Homo Sapiens, etc). Antropologul American Erik Trinkaus de la Universitatea Washington, după analiza a 77 de schelete din paleoliticul Vestului EurAsiei a publicat în 2019, împreună cu colegii Mathilde Samsel și Sebastien Villotte de la Universitatea Bordeaux / Franța, studiul despre excrescențele osoase din urechile Neandertalilor și ale oamenilor Homo Sapiens timpurii din Europa - fenomen observat la aproape jumătate dintre aceia - ceea ce denotă expunerea lor sistematică la apă rece, însemnând că-și petreceau mult timp pentru culegerea resurselor din mediu acvatic; e ceea ce azi în medicină e definit ca “sindromul înotătorilor” (ei se scufundau foarte des, în căutare de hrană), provocând exostaza: anume, creșteri osoase pe canalele urechilor, cauzate de agresiunile externe ale apei și vântului (afecțiuni prezente și acum la unii navigatori extremi, la scafandrii în diverse adâncimi, la surferi, ș.a).
 |
| Paleoliticii Europei aveau dese preocupări acvatice |
Asocierea Atlantă a fost cu apa - știută așa universal, mereu din Vechea Lume până azi / de fapt, din ancestralul Ocean s-au născut toți, obișnuința ancestrală a oamenilor cu apa de exemplu fiind studiată și de către cercetătorul Norvegian Allan Krill în 2017 - iar Atlanții efectiv erau “Oamenii bărcilor”, respectiv plutași / luntrași; cercetătorul Andres Paabo - Canadian de origine Eston / Baltic, din același grup genetic masculin “N” ca Gherga - în studiul “Uirala” a prezentat situația ivită odată cu sfârșitul glaciațiunii (topirea calotei polare Nordice fiind documentată științific ca demarată în paleolitic din urmă cu 12 milenii, petrecându-se treptat, în Europa situația schimbându-se semnificativ, începând din Bazinul Pontic spre Nord, pe măsura încălzirii de atunci către temperaturile de acum): “Accelerarea încălzirii climei începută în urmă cu 12 milenii a dus la topirea ghețurilor într-un ritm relativ rapid, astfel încât pământul era inundat în măsură mai mare decât se putea scurge. În acel mediu, oamenii preistorici nu se mai puteau deplasa prea mult - așa cum o făceau când terenul era înghețat și deci tare / solid - din cauza nenumăratelor mlaștini, bălți, lacuri și râuri, cu excepția ‘insulelor’ zonelor mai înălțate, unde pământul era uscat. Fără ambarcațiuni însă ar fi fost blocați în acele locuri, ceea ce nu era suficient pentru supraviețuirea în așa peisaj. Trebuiau să dezvolte catalige / picioroange, plute, pirogi / canoe, etc. - ușoare, chiar elegante - de folosit la deplasări, uneori pentru a parcurge și distanțe mai mari. Mergând grupați pe familii, aveau nevoie de mai multe pirogi / bărci, ca să vâneze, ca să pescuiască ori ca să culeagă. Periodic - de pildă, anual - mai multe familii trăind în aceleași bazine se adunau, deopotrivă la socializare dar și ca să-și afirme realizările ori pentru a dobândi noi cunoștințe, să facă schimburi de bunuri, etc. (inclusiv în prezent, de pildă eschimoșii procedează similar). La finalul paleoliticului / după glaciațiune asemenea mod de viață în așa peisaj ud însă nu era posibil fără ambarcațiuni - plute, pirogi, bărci - la dispoziție. Au fost necesare secole pentru ca acel nou mod de viață să perfecționeze pirogile - canoe / bărci - dar odată perfecționate, acei oameni au avut ‘autostrăzi’ de apă peste tot și s-au putut mișca până la de 5 ori mai repede decât puteau merge prin tundra deschisă. Asemenea lucru este evident din simpla comparare a vitezei unui grup de oameni care se deplasează în mai multe canoe față de mersul pe teren deschis (de pildă pe mal, în paralel cu apa). Astfel, apa care inițial le amenințase existența le-a facilitat brusc accesarea tuturor resurselor alimentare / de trai disponibile în zonele umede și trecerea rapidă de la locație la locație”.
 |
| Răspândirea paleolitică pre-diluviană: cu roz vânătorii, cu roșu culegătorii, cu albastru luntrașii |
“Acel succes, împreună cu climatul încălzit și înmulțirea faunei sălbatice, au provocat o ‘explozie’ a populației umane, care a promovat expansiunea în toate direcțiile disponibile, însă mai ales spre Nord, răspândirea ajungând chiar până în zona arctică (neatinsă anterior). Extinderea a fost o certitudine dovedită nu numai arheologic, ci și evidentă, din bun-simț / logic: un nou mod de viață s-a extins în Europa, la încheierea paleoliticului. În timpul glaciațiunii, ghețarii existau până spre centrul EurAsiei. În Europa, ceea ce azi e considerat ‘arctic’ se situa la Sud până în Bazinul Dunării iar Nordul era ‘polar’, fiind acoperit de calotă (cum ar fi Antarctica azi), prea rece pentru viață. Geologii susțin că în vremea glaciațiunii nivelul oceanului planetar era mai jos. Când clima a început să fie mai caldă, glaciațiunea s-a diminuat, ghețarii au început să se topească, însă nivelul mării nu a crescut în același ritm ca topirea deoarece apa glaciară s-a vărsat mai întâi pe uscat, luându-i ceva timp până când să ajungă în oceanul planetar (și să ridice nivelul înapoi). Astfel a existat o perioadă de timp în care terenurile de sub foștii ghețari au fost inundate iar vânătorii din acele zone nu aveau de ales decât să dezvolte căi de a călători pe apă ori altfel nu aveau acces la viața bogată ce se dezvolta în acele teritorii ude. Inițial, oamenii erau în mod obișnuit tereștri - chiar dacă puteau face plute încă din timpul glaciațiunii - astfel încât dezvoltarea unor modele ale luntrilor (pirogi / bărci, etc.) pentru călătorii și vânători a fost un fenomen lent, proces însoțit de permanentele presiuni ale mediului înconjurător. În cele din urmă, traversările mlaștinilor și ale apelor tot mai mari au format a doua natură a modului de trai, cu transmitere pruncilor încă de la vârste fragede. În timpurile preistorice nu existau școli: tinerii făceau ceea ce au făcut bătrânii lor iar obiceiurile, învățămintele și limbajul se transferau; din așa motive modul de viață a avut tendința de a rămâne de la o generație la alta. Corespunzător datelor despre sfârșitul glaciațiunii, în urmă cu 10 milenii schimbările climatice erau abia perceptibile, însă apoi - până în mileniul VII î.C. - încălzirea a fost rapidă. Aceasta deoarece la început, când mare parte din Europa era acoperită de ghețuri, strălucirea albă reflecta razele solare înapoi în spațiu; dar pe măsura progresului topirii și expunerii culorilor mai întunecate ale terenurilor, tot mai puțină radiație solară era reflectată înapoi, câștigul de căldură al solului accelerându-se, determinând ghețarii să se topească tot mai repede, până când apa provenită din ei a început să fie mai multă decât putea ajunge în oceanul planetar: era un pământ foarte umed, însă vânătorii și culegătorii - folosind bărcile - au prosperat: ei s-au înmulțit până au depășit numărul clasicilor vânători (ale căror mari turme de animale sălbatice dispăreau spre Nord), ‘Oamenii bărcilor’ - plutași / luntrași - ajungând să domine partea Nordică a Europei, înlocuindu-i; vârful expansiunii lor - în acea lume udă - a fost în urmă cu 8 milenii. Apoi, încălzirea climatică a încetinit, ghețarii au dispărut, apa planetară a atins nivelul mării ce s-a păstrat pe mileniile următoare. În prezent, ghețarii Nordici mai sunt doar în Groenlanda: rămășița a ceea ce a fost. În timp ce oamenii totdeauna au fost capabili să inventeze ambarcațiuni pentru nevoi temporare, adevărata revoluție de la sfârșitul paleoliticului a însemnat un întreg mod de viață dezvoltat în jurul deplasărilor pe ape, în locul mersului pe uscat. Plimbările s-au limitat la zonele insulare de pe terenurile mai înalte, unde își aveau sălașurile. Treptat, foștii vânători de mamuți, reni, etc. s-au adaptat peisajului inundat și curând au avut acces la mari bogății acvatice: pești, păsări de apă și mamifere bucuroase de multă apă (printre care au fost inclusiv elanii). Expansiunile Culturilor ‘acvatice’ spre Nordul European au durat milenii, ‘Oamenii bărcilor’ într-un final ajungând până la Oceanul Arctic (așa cum au găsit arheologii primele bărci confecționate din piei de animale mari în Karelia / unde sunt cele mai mari Lacuri ale Europei)”.
 |
| Topirea calotei Europene |
“Situația ecologică schimbată / cu ghețarii intrați spre retragerea finală - care a dus la schimbarea majoră a modului de trai - a însemnat extinderea pădurilor în fosta tundră peste terenurile deschise de pășunat ocupate anterior de reni: vânătorii și-au diversificat abilitățile, ocupându-se și cu procurarea hranei de pe maluri - practicând inclusiv pescuitul - ori adaptându-se la pădurile închise, vânatul diversificându-se (spre deosebire de specializarea vânării unei specii în tundra deschisă). Teritoriile de vânătoare s-au mărit, ceea ce a implicat gestionări la alte scări / dimensiuni ale vieții umane: dezvoltările ambarcațiunilor nu au permis doar atingerile unor destinații mai îndepărtate și măririle vitezelor mobilităților, ci au determinat și atragerea foștilor vânători-culegători în noul mod de viață, aceia alăturându-se succesului (mulți dintre cei care s-au alăturat erau străvechi Europeni, în amestec cu cei veniți din Asia - așa cum au fost bărbații din haplogrupul ‘N’ - urmele genetice fiind de exemplu pentru un detectiv ca amprentele de la locul faptei, însă numai amprentele singure nu ajung la reconstituirea celor întâmplate, ci împreună cu alte date, ca de pildă cele antropologice / arheologice, lingvistice, etc). Călătoriile pe scară largă - pe ‘autostrăzile’ de apă - adunările în mediile acvatice având ca rezultate partide reușite de pescuit și vânători de succes au dus la înflorirea populațiilor având ambarcațiuni, ceea ce a determinat împărțirile pe triburi și pe noi triburi, care au călătorit mai departe, ajungând la noi destinații. Creșterea populațiilor cu ambarcațiuni a depășit creșterea oricăror altor populații post-glaciare de vânători-culegători; o mare parte din umanitatea actuală e înrădăcinată în acei luntrași ai Vechii Lumi. Se poate reține că ambarcațiunile nu erau răspândite decât în zonele joase de relief (nu pe munți): în zonele înalte au continuat să se păstreze clasicele populații și ocupații - mai sedentare - diferite de ale celor de la vale sau șes, ale oamenilor mai mobili. Din moment ce oamenii sunt creaturi terestre, dezvoltarea unui mod de viață conectat cu ambarcațiunile a implicat presiuni puternice pentru a forța oamenii să acționeze împotriva instinctelor; ghețarii topiți au dus la condiții speciale - de durată - iar așa ceva a răspândit de-a lungul vremurilor acel mod de viață legat de ape: în plus, a fost nevoie și de mult timp pentru propagarea noilor instrumente și tehnici legate de mediul acvatic (ca și răspândirea agriculturii, așa ceva a durat, a fost lentă). Nu-s de imaginat invenția bruscă a unei ambarcațiuni și o expansiune bruscă; au fost încercări și erori de-a lungul multor generații, inovațiile neivindu-se independent, ci prin imitație (așa cum fenomenul imitării s-a petrecut la multe altele în trecutul omenirii): împrumuturile au fost indirecte, adică fără legături genetice cu creatorii (și azi sunt preluate tehnologii de la oameni cu care nu e necesară înrudirea imediată / directă). Climatul post-glaciar de încălzire rapidă a dus spre Nord la o ‘explozie’ a plantelor și animalelor, ceea ce a dus spre Nord la o ‘explozie’ a populațiilor de vânători-culegători; utilizarea ambarcațiunilor a permis expansiunea oamenilor spre Nord: fiecare râu era ‘o autostradă’. Așa ceva asupra omenirii a avut în Nord un impact asemănător dezvoltării agriculturii în Sud; nu peste tot însă vitezele de transformare ale modului de viață au fost la fel, căci natura umană este totuși pedestră: a petrece mult timp în ambarcațiuni însemna și că presiunea exercitată de mediul înconjurător o cerea (expansiunea modalității de viață orientată acvatic - a străvechilor luntrași - nu a rămas ancorată de grupurile genetice inițiale sau de graiurile lor / fiind preluate doar unele cuvinte tehnice). Inclusiv azi se poate observa că preluarea unor tehnologii nu înseamnă că se realizează de oameni având același profil genetic; termeni tehnici însă - aparținând inovatorilor - se pot transmite, așa cum în Vechea Lume au fost atestați cei agricoli sau cei acvatici: între agricultorii veniți din Sud - stabiliți în sălbăticiile Nordice - și luntrașii străbătând acele zone nu au fost dispute teritoriale, căci nu avea sens să fie opuși, cât timp agricultorii se hrăneau din ceea ce cultivau iar luntrașii se hrăneau din ceea ce comercializau (de pildă, o pasăre roșie care se hrănește cu semințe nu are de ce lupta cu o pasăre albastră care se hrănește cu insecte). La început, spre deosebire de Sud, unde resursele erau mai abundente iar oamenii nu erau nevoiți să călătorească mult, graiurile s-au diversificat dar pe înaintașii spre Nord puținătatea resurselor dintr-o zonă la un moment dat i-a determinat să acopere în deplasările lor mari spații, ceea ce a însemnat și utilizarea aceleiași limbi - doar cu diferențe dialectale în unele părți - și să aibă cam aceleași organizări ale traiului, de-a lungul unor perioade de timp chiar mari”. Principala porțiune din Europa unde s-a petrecut așa ceva atunci a fost Marea Câmpie Estică - din Vestul Munților Ural până în Estul Munților Carpați - având Bazinul Volgăi / cel mai mare Fluviu al Europei (cu gurile în Marea Caspică), partea inferioară a Bazinului Dunării / cel mai mare Fluviu după Volga al Europei (cu gurile în Marea Neagră) și multe altele, în N ajungând până la Marea Baltică și Oceanul Arctic; Câmpia Europei de Est e cea mai mare subdiviziune a continentului (cuprinzând Vestul Kazah, partea Europeană a Federației Ruse - din Sudica republică Daghestan / fostă Țară Ghergară, până în Nordica republică a Kareliei / acum dominată de bărbați genetic ca Gherga - Ucraina, Bielorusia, Lituania, Letonia, Estonia, împreună cu bune părți ale României, Poloniei și Finlandei):
 |
| Europa |
Este de știut despre cea mai veche reprezentare a vreunei ambarcațiuni de pe glob că ar fi o petroglifă din Azerbaidjan - Vestul Caspic / apusul Mării Hyrkane - din urmă cu 12 milenii, înfățișând circa 20 de oameni vâslind:
Privind “Nordul”, lingvistul Evreu Julius Pokorny a corelat apariția termenului folosit de Greci “Borea” de “grui” = cuvânt Kurgan / Indo-European, identificat de Dr. Mihai Vinereanu ca fiind Geto-Trac, folosit pentru “pantă” / “povârniș”, așa cum era de pildă văzut la început Nordicul Lac Pontic în cuva sa abruptă (acum umplută de apele Mării Negre): așadar, Pontul - cândva centrul Atlant - etimologic poate fi conectat de vechea sa poziție, din pantă (e de remarcat că Avesta “panta” = “drum” / “cale”); Românii mai au pentru “panta” serioasă sinonimul “râpă” - de asemenea cu evidențiere de către Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009 ca având utilizare Traco-Dacă - iar udul = mănosul / fertilul Rai, zis Eden, pomenit și de stră-Români, a fost localizat inclusiv pe pantele Pontului, cu râpele traversate de riverani pe punți sau pe pontoane. De altfel, în secolul VII Sf. Isidor din Peninsula Iberică (episcop al ViziGoților, având înaintașii = strămoșii la Marea Neagră) în “Etimologii” 13:16 a scris despre Bazinul Pontic că “era denumit așa fiind ușor traversabil - ca pe punte sau pe ponton - iar din asemenea motiv acolo sunt pești ori delfini dar nu și mari creaturi marine”; în Vechea Lume, riveranii mereu au avut avantajul traiului lângă apă față de nomazii culegători-vânători de pe întinderile uscatului, în sensul că așa cum puteau fi buni culegători sau vânători buni pe diverse terenuri, tot așa puteau fi buni pescari sau navigatori buni (cutezători călători înfruntând valurile). Mitul “întoarcerii” (sau “reîntoarcerii”) își poate avea sorgintea în acele vremuri îndepărtate / Pelasge, ale preistoricilor care se tot mutau, când luntrașii mult așteptați - de unii stabiliți aiurea - totuși veneau; este interesant că Finicii au termenul “vene” pentru “barca” plutind pe albastrul apelor, în vecina și înrudita Estonă = tot limbă Finică / ne Indo-Europeană termenul “Vene” e folosit pentru Rus, prin Latinul “venetus” se înțelegea albastrul apelor (lagunara Veneție - străbătută de gondole - e emblematică) iar în Română cei “veniți” sunt cei sosiți la cineva de undeva, echivalentul de “vineți” caracterizând deopotrivă aspectul înghețat al Nordicilor / HiperBoreilor și culoarea vânătă a nobleții, apropiată de cea regală purpurie: Dr. Mircea Eliade în “Mitul eternei reîntoarceri” din 1957 a tratat situația arhaică respectivă pe “Getik” = tărâmul reflectând împărăția celestă (este semnificativ și cum începe Biblia, prin Vechiul Testament - în vremuri întunecate, cu ape iar nu în vremuri senine și aride - în primul capitol al primei cărți, “Facerea” / “Geneza”), pe lângă și Dr. Alexander Slawik 1900-1997 afirmând că în EurAsia complexul cultural al “vizitatorului”, anume referindu-se la sufletele morților, la Zei, ș.a., s-a dezvoltat dinaintea Erei istorice. În Vechea Lume - încă din Epoca Pietrei - vânătorii-culegătorii erau nomazi sezonieri, majoritari Nord Europeni / Finici (frecvenți îndeosebi la miazănoapte față de aliniamentul dintre Bazinul Volgăi și Bazinul Baltic) utilizând pirogi scobite în trunchiuri de copaci / după cum au relevat arheologii; simbolismul lor religios era conectat de ape, ei pe lângă plutărit îndeletnicindu-se și cu pescuitul: la Finici și Estoni pentru “apă” se folosește același termen “vesi” (cei vii, care veneau cu luntrile / “vene” pe ape / “vesi” trăgeau - transport denumit “veda” - bunurile necesare traiului). Enigmatica Sf. Vineri / “Vine-Ri” - protectoarea călătorilor, animalelor și păsărilor, aflată sub semnul Selenei / Lunii, apărând în visele femeilor pentru a le transmite leacuri “băbești”, cea mai importantă dintre personificările zilelor săptămânii / așa cum a studiat și Basarabeanul Victor Kernbach - venerată în mitologia Română / Valahă din vremurile păgâne / pre-creștine, ar fi provenit din asemenea ipostaze străvechi (visele au fost în Vechea Lume considerate ca mesaje ale divinităților); un alt nume, consacrat de Traci (inclusiv de Daci), a fost nocturna Vendis / Bendis = Zeița Lunii și a farmecelor - care veghea legăturile maritale - cu atribute răspândite până la Vest Anatolieni, acolo între a vâna ca Artemida și a orienta ca Hecate.
 |
| Pirogi la “Centrul Epocii Pietrei” din Kierikki / Finlanda |
Este semnificativ că Fluviul Vistula - cu izvorul în Carpații Nordici și vărsarea în Marea Baltică - se numea în vechime Visela, fiind o veche cale acvatică continentală (din vremuri îndepărtate) pe care vâsleau cei din pirogile “vene”; Românii / Valahii - ai căror strămoși au fost atestați ca aparținând populației Carpatice din Vechea Lume - folosesc “vad” pentru desemnarea locului de trecere a apei, în trecut cârmuitorii purtând titlul de “Vodă” (iar Slavii - care acum populează semnificativ vecinătățile respective ale Românilor - folosesc termenul “voda” pentru “apă”): din punct de vedere al delimitărilor Marine, în general Valahii propriu-ziși s-au răspândit la V de Marea Neagră, la N de Marea Egee, la E de Marea Adriatică și la S de Marea Baltică (semnificative sunt și vechile cuvinte Valahe / Române folosite pentru năvod = plasa de pescuit, anume “voloc” / așa cum a studiat în 2003 Dr. Mircea Ciubotaru, lingvist Român, respectiv “voloacă” pentru luncă sau “vladnic” - rezonând cu “vlădică” - pentru puternic, etc). Străvechi termeni la Români - ca de pildă cei legați de “vânat” sau de “vânt” - s-ar înrădăcina în vremurile ancestrale; Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 a tratat verbul “a vâna” în legături cu vechiul Scandinav “veidi” pentru “vânătoare”, Balticul / Lituanianul “vainati” = “a ataca”, Sanscritul “vanati” = “a ținti”, etc. iar la “vânt” (adică deplasarea unei mase de aer provocată de diferențele de temperaturi sau de presiuni din atmosferă) a studiat apropierile și de Tocarianul “want”, Hititul “huwant”, Gotul “wind”, cuvântul Baltic / Leton “vetra” pentru “furtună”, etc. iar “unda”, adică mișcarea în valuri, e de conectat, tot ca termen de demult. Vechii Indieni - pe de altă parte - nu întâmplător și-au avut religia Vedică consolidată tocmai în uriașul Bazin Ghaggar (al apelor scurse de pe cei mai înalți Munți ai lumii în NV Indiei, coroborate cu apele datorate unor perioade musonice mult mai persistente ca acum) cu debit masiv după glaciațiune până în Epoca Bronzului, de când a rămas semnificativ acolo cu undele sale Fluviul Ind / de unde onomastica lor; se poate observa legătura nominală a Indului cu Sanscritul “sindhu” însemnând “Râu”, ceea ce efectiv conferă Indiei străvechiul înțeles de “Țara Râurilor”. Svastica - simbolul solar popular și în prezent în Asia la Indieni ori în Europa pe steagul oficial al Președinției Finlandei - a apărut (așa cum au studiat chiar Indienii) nu altundeva decât în Estul Europei: a fost gherbul / stema Atlantă iar cârmuitorii Atlanți aveau ca semn distinctiv sceptrul în formă de trident, existent și acum de pildă oficial în Ucraina (pe fondul albastru al apelor - ca blazonul național - preluat de la dinaștii Ruriki / bărbați dovediți științific cu profilul genetic Gherga, instaurați în vremurile Varegilor / Vikingilor); e de remarcat că în Ucraineană “voloha” воло́га = “umed” iar prin “Volohi” волох sunt înțeleși Valahii, adică Rumânii / Românii (cei mai apropiați de umiditatea Râurilor).
 |
| Aspect din Vechea Lume |
Geneticianul David Reich de la Facultatea de Medicină a Universității Harvard / SUA în cartea sa “Cine suntem și cum am ajuns aici” publicată în 2018 a arătat privind Kurganii - respectiv Indo-Europenii - că în majoritate au provenit din Țara Ghergară aflată în V Caspic (anume din fosta Albanie Caucaziană, dintre Iran / Asia și Armenia / Europa: la sfârșitul Epocii Pietrei, adică în neolitic, acolo cârmuiau legendarii Gargarei = bărbații Amazoanelor - născuți de Amazoane, partenerii Amazoanelor, tații Amazoanelor - despre care în secolul VII episcopul Got Isidor în “Etimologii” 9:2 a scris că “aveau părul aproape alb ca zăpezile din apropierea lor, de aceea fiind știuți ca Albani și vedeau foarte bine noaptea”, el preluând și din descrierea care le-a fost făcută de Romanii Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 7:12 din secolul I ori Gaius Solinus în capitolul 15 din “Mirabilus mundi” = “Minunile lumii”); savantul David Reich - specialist în genetica străveche - a explicat că acei Caucazieni Ghergari / Gargarei au lăsat urme marcatoare ca populația sursă atât pentru străvechii Anatolieni, cât și pentru cei din Cultura Yamna (tipic Kurgană / Indo-Europeană).
 |
Impactul Kurgan Yamna între Altai / Siberia, NV Indiei și spațiul stră-Românesc
(Dr. David Reich, Universitatea Harvard, 2019)
|
De altfel, în 2019 colectivul format din Fernando Racimo și Martin Sikora de la Universitatea Daneză Copenhaga, Jessie Woodbridge și Ralph Fyfe de la Universitatea Britanică Plymouth, Karl Sjogren și Kristian Kristiansen de la Universitatea Suedeză Gothenburg, împreună cu arheologul Vander Linden de la Universitatea Britanică Cambridge afirma: “Europa trecutului a fost vizată de 2 migări umane majore, anume din Anatolia la începutul neoliticului și Yamna din Marea Stepă în Epoca Bronzului”; e de știut despre Cultura Yamna/ya că a apărut odată cu ultimele valuri Kurgane (la sfârșitul Epocii Pietrei / adică la încheierea neoliticului). |
Gorgane Yamnaya
(Dr. Volker Heyd, Universitatea din Bristol / Marea Britanie, 2008) |
Între fosta Țară a Ghergarilor de la Marea Caspică și actuala Țară a Românilor - unde nominal trăiesc cei mai mulți Gherga - există doar o Țară, anume Georgia = Țara Georgienilor, în rest fiind Marea Neagră: “Pontos Euxeinos” (în vechea Greacă, apoi zisă și Μεγάλη Θάλασσα “Megali Thalassa”, adică “Marea cea mare”); Marea Neagră desparte Anatolia de Marea Stepă, amplasarea Marină fiind între Esticii Munți Caucaz și Vesticii Munți Carpați / leagănul Românesc. Antropologul Francez Cesar Moreau de Jonnes 1808-1878 (fiul academicianului Francez Alexandre Moreau de Jonnes 1778-1870) a afirmat în cartea “Vremurile mitologice” din 1876: “Conform istoricului Armean Moise din Koren - care a scris în secolul V - numele primitiv al Colchidei / Georgiei se știa că a fost ‘Egher’ provenind de la Ghergheții / Circașii originari din Crimeea; pe de altă parte, vechii Egipteni au indicat că limita Zeului Osiris a fost ‘Agher’: ‘Ker-Neter’ (altă natură / altă lume). Ghergașii - Ghergheseii / Ghirgașiții - și frații lor din Canaan erau omonimi Cadmoni / ‘Kad-moni’: Ariani (nu Semiți); ei inițial nu au fost Etiopieni, ci Caucazieni. Sorgintea Iranianilor de fapt a fost Scită: în vechile Imnuri Iraniane, numele regilor și eroilor în mod constant aveau sufixul ‘asp’ - ca de exemplu Ghergasp - ceea ce era terminație Scită, de la Caspica și Nordul Caucazian”. (Este de știut că “Neteru” la Sumerieni erau Gardienii - Veghetorii / Paznicii - iar la vechii Egipteni hieroglifa “NTR” era alocată celor divini; vechi scrieri au reținut că în Nordul Sumeriei au existat Veghetori Grigori). Caucazienele Amazoane = voinice Homo Sapiens erau urmașele Uriașilor Epocii Pietrei / din paleolitic - anume strașnicii Neandertali și Cro Magnon - bărbați care le-au însămânțat fertilele înaintașe, ele transmițând oamenilor importante procente de ADN foarte vechi împreună cu însușiri tipice (fizice ori mentale) provenite / moștenite astfel, de unde și glorificarea de care s-au bucurat în Vechea Lume: au fost femei puternice, au fost femei frumoase, au fost femei fertile (fiind femei Homo Sapiens, erau sociale și apreciau traiul în grup iar nu pe cel izolat, valorizau mai mult proprietatea colectivă decât cea individuală, n-aveau granițe, etc.); veștile despre acele însușiri ale lor au făcut Amazoanele celebre - din Vechea Lume până azi - iar faptul că nu alții ci tocmai Ghergarii erau bărbații preferați ai Amazoanelor a contat serios (și încă are importanță, prezenta lucrare explicitând principalele elemente). Despre străvechii Ghergari - preferații legendarelor Amazoane - se poate bănui că, tocmai fiind bărbații parteneri ai acelor faimoase muieri războinice, nu au fost chiar pacifiști / pașnici: Caucazienii Ghergari erau cei mai grozavi războinici ai Vechii Lumi (respectați chiar mitologic). Printre Românii actuali - aflați în centrul răspândirii Indo-Europenilor - religia contează încă semnificativ (în proporție de top față de restul Europei inclusiv la începutul mileniului III, corespunzător unui sondaj Gallup):
 |
| Importanța religiei în Europa actuală |
Dintre dimensiunile umane, sufletul este între nemuritorul spirit și muritorul trup (se admite despre corpul uman că are har / duh = spirit, suflu și trup): nemurirea e diferită de înviere - căci se referă la moarte ca trecerea spre veșnicie - pe când învierea celebrată creștin și islamic (teologia mozaică nu admite învierea morților) o face referindu-se la ciclul viață-moarte-viață, așadar deosebirea față de idealismul nemuritorilor fiind pragmatismul învierii muritorilor, cu credința în viitoarele “trupuri de lumină”; deocamdată, diverse religii admit “trupuri de lumină” doar la îngeri. (Este de știut că omul moare mai repede din cauza lipsei somnului decât a mâncatului; la moartea omului, primul simț pierdut e vederea iar ultimul e auzul). Cu toată constatarea evidenței trupului care putrezește, creștinismul și islamul propovăduiesc învierea (pe când păgânii au vizat doar nemurirea sufletului / spiritului = duhului); ca sorginte, e de remarcat că leagănul celor mai mari religii din lume - fie păgâne sau nu, inclusiv al celor monoteiste - a fost Asia (cel mai întins continent de pe glob și respectiv cel mai populat continent de pe glob). Este interesantă denumirea credincioșilor islamului - cea mai recentă religie mare monoteistă - drept musulmani / “musul-mani”, ceea ce literalmente poate fi înțeles Românește ca “vechii oameni” (prin apropierea “musul” de “moșul” și “mani” de “oameni” / “oa-meni”, căci la Români / “Ro-mâni” cea mai veche formă consacrată lingvistic - și păstrată în vocabular - nu a fost “vorba Tracă, Getă, Dacă, Romană, Latină, Valahă”, etc., ci “vorba Românească / Rumânească”); orientalii folosesc gruparea consonantică “SLM” - prezentă deopotrivă în termenii “islam” și “musulman” - dinaintea existenței islamului ori musulmanilor, așa ceva însemnând “amurg” de pildă în străvechiul oraș Ugarit / Siria de pe coasta Est Mediterană, unde din Epoca Bronzului era venerat Zeul Șalim al asfințitului / amurgului, divinitate importantă în religia Canaanului (de exemplu, apare în numele Orașului Sfânt Ierusalim = “Ieru-Salim” / “Geru-Șalem”, la salutul Evreiesc “Șalom”, etc. - Semiții având “salam” pentru “bunăstare” / “pace” - aceeași structură “SLM” fiind și la Europeana Salamis = prima capitală a Insulei Cipru, pe când cârmuiau acolo Gherghinii refugiați din Troia, la sacerdoții Solomonari din spațiul stră-Român, la Insula Salamina din Egeea, unde nimfa Salamis iubită de Zeul Poseidon l-a născut pe primul cârmuitor “Cych-reus” / Cychreus cu temperamentul năvalnic ca al unui dragon, etc.): e de știut despre Asiaticul Ugarit - având la distanță relativ scurtă în Vest Insula Cipru a Europei - că în Epoca Bronzului era portul Mediteran vasal al regilor din Garga-miș / Karkamiș de pe Fluviul Puratu / Eufrat (din Mesopotamia superioară = Turcia de azi), influențând puternic și Sudica Țara Sfântă Canaan, unde în Epoca Fierului regele Solomon a ridicat Templul vechilor Evrei în Ierusalim.
 |
Ghergheseii au fost atestați biblic în Canaan, Ghergașii au fost atestați arheologic în Siria,
Gherghinoii în Cipru, Gherghiții în Anatolia / Turcia = Asia “Mică”, ș.a.m.d. |
La considerarea etimologică respectivă în contextul EurAsiei e de ținut cont și de poziția Țării Sfinte Canaan, în apusul Asiatic - în V Asiei fiind “moși” = “oa-meni” / oameni mai vechi decât în E Asiei iar în Europa opus, în E Europei fiind “moși” = “oa-meni” / oameni mai vechi decât în V Europei - concret la “Gher-Ga”, foarte răspândit în Asia Mediterană a Vechii Lumi, adică între Canaan și V Anatoliei, distingându-se silabic chiar particula bătrâneții “Gher”, în vechea Greacă fiind “vârstnic”, “Ga” însemnând “pământ”, ceea ce ducea înțelesul pentru GherGa drept “moșul pământului” (chiar dacă genetic a fost exact invers, deoarece energia bărbaților Gherga - cei mai recenți în tabloul genetic uman masculin - i-a plasat pe Gherghi = Ghergari / Ghergani în fruntea moșilor dar nu ca bătrâni, ci ca liderii vechilor oameni, cei de demult, din negurile vremurilor, fiind denumiți “moși” / “mo-și”, efectiv prin ei înțelegându-se “Sfinții Lunii”, căci privind “Moșii” exista termenul “Ma” pentru “Lună” / “Selena” iar sufixul “și” era pentru “Sfinți”); în succesiunea temporală, e de știut că în Vechea Lume Epoca Bronzului (considerată “istorică”) a fost cea care a urmat imediat după Epoca Pietrei (considerată “preistorică”): iar etimologic Canaan / “Cana-An” = “Țara Sfântă” literalmente se poate vedea ca tărâmul preoțesc al lui An - Zeul suprem preistoric - de la care termenul “cohen” a rămas Ebraic ca însemnând “preot” (Evreii au avut preoți la început, în Templu iar acum au rabini, în sinagogi).
Ca atare, în Vechea Lume au apărut diferențieri cardinale (religioase E/V, civilizaționale S/N); în Asia, apusul / Vestul a fost valorizat - fiind în general considerat pozitiv - iar în Europa (ca de exemplu la stră-Români, adoratori solari) apusul, unde zilnic dispărea iubitul astru Ra, era “a-sfințit”, interesul mai mare fiind pentru Est = Răsărit, de unde “ră-sărea”. Creștinismul se poate observa că pe glob, de-a lungul timpurilor, s-a evidențiat ca religia legată de cele mai multe jertfe umane (iar importanța covârșitoare mereu a fost conferită de amploarea sacrificiilor omenești); mai noua religie islamică e cea de-a doua ca mărime din lume - după creștinism - și de la apariție militează expansionist, pentru supremație mondială: în prezent, bazele ambelor mari religii de pe planetă sunt în EurAsia (creștinismul în Europa / patriarhul ecumenic e în Istanbul și papa e în Vatican iar islamul în Asia / profetul musulmanilor era din Mecca, Orașul Sfânt unde acei credincioși merg în pelerinaj cel puțin o dată în viață).
Inițial - în urmă cu 10 milenii, după ultima mutație genetică Gherga pe linie bărbătească - a existat un centru unic de răspândire al Gherghilor, din nodul Montan Pamirian / mijlocul Asiei, ce are în Nord Depresiunea Fergana, după care (chiar foarte curând, în câteva generații) datorită succesorilor / descendenților, difuziunea Gherga a ajuns concomitentă din mai multe părți, săvârșindu-se în paralel, cu dezvoltări sau retrageri, până în prezent; acum, la distanța temporală însumând 10 milenii de la evenimentul petrecut pe înălțimile Asiei Centrale, se poate constata pe de o parte gruparea onomastică Gherga mai ales Rumânească / Românească Bănățeană - anume, în Europa Centrală - și pe de altă parte gruparea genetică masculină Gherga îndeosebi în Nordul EurAsiei (supercontinentul EurAsiei - cea mai mare întindere a uscatului planetei - e format din apuseana Europă și răsăriteana Asie). În Epoca Modernă, cercetători din diferite locuri și cu specializări diverse au creionat profilul uman distinct Pamiro-Fergan drept cel mai răsăritean al modelului European brahicefal (cu capul rotund); de exemplu, antropologul Italian Renato Biasutti 1878-1965 a considerat genul Armean ca definitoriu tipului Pamiriano-Anatolian, Dr. Viktor Bunak 1891-1979 l-a catalogat Central Asiatic, Dr. Vulf Ginzburg 1904-1969 i-a observat grația, Dr. Georgy Debets 1905-1969 l-a caracterizat ca Afgano-Indian, Dr. Nikolay Cheboksarov 1907-1980 l-a definit ca amestecul dintre omul Mediteran și cel Nord Indian, academicianul Rus Valery Alekseev 1929-1991 împreună cu Dr. Leonid Yablonsky 1950-2016 l-a echivalat ca Trans-Caspic, ș.a.m.d.
 |
| Ultima mutație genetică Gherga a fost acum 10 milenii în Munții Gherghi-stan din nodul Pamirian |
Pe ansamblu, privind “hăul” / “abisul” celor mai recente 10 milenii ale omenirii, s-ar putea vedea șuvoaiele vieții umane - imaginate șiroind încoace dinspre trecut, pe parcurs cu cascade, cu praguri ori curgând liniștite, eventual șerpuind, cu meandre - transportând genele masculine ale tuturor bărbaților, printre nenumăratele fluxuri ale neamurilor din lume (unele răzbind până acum, altele cu trasee înfundate) existând și “Râul” cu genele paterne Gherga; iar prezenta lucrare - “Originea Gherga” - ar reda de pildă doar ce s-ar revela privind valurile apei curgătoare a aceluia, anume câțiva pești (mai zglobii) evidențiați prin săriturile lor deasupra oglinzii sale: aceia ar fi atras atenția martorilor de pe maluri, rămânând în memoria vizuală (redată grafic, sculptural ori pictural / pozat), povestită, în memoria scrisă ori în artefacte / relicve fizice.
Imagini similare oferă și delfinii sărind dintre valuri, în scurte episoade - unele poate spectaculoase - față de existența lor profundă din adâncul apelor.
 |
Situația din urmă cu 10 milenii (schiță de Andres Paabo):
cu verde, zonele cele mai ude |
Actuala lucrare - din noianul rețelei formată de extraordinara diversitate mondială - descrie ruta principală urmată de către bărbații Gherga din strămoși / “stră-moși” până azi, cumulând în prezentare mai ales împletirea dintre datele istoriei și datele geneticii (ca una dintre particularitățile ce fac deosebirea față de cercetările abordând separat domeniile respective, compararea dinamicilor lor putând semăna cu cursa dintre bicicliști / istorici și motocicliști / geneticieni, la care s-ar putea adăuga cei din alte domenii - ca de exemplu lingviști, etc. - cu viteze fie de pietoni, fie de automobiliști); de-a lungul materialului, uneori apar revelate înrudirile neamurilor, alteori apar singularitățile (posibilele “surprize” - de tipurile “scurtăturilor”, ș.a.m.d. - făcând parte din specificul său): ca într-o expediție de cercetare, contează dacă e făcută la pas ori din zbor, detaliile explorărilor ivindu-se diferențiat, depinzând dacă studierea trecutului s-a făcut - în funcție de transport - temeinic pe picioare, de pe roți ori din perspectivă aeriană / globală (în genul “ochilor vulturilor”). De altfel, veritabilii cercetători / oameni de știință sunt cei preocupați de căutarea adevărurilor, oricare fi acelea; caricaturistul American Ely Hill a publicat în 1915 imaginea ambiguă vizibilă în continuare, despre care psihologii de la Universitatea din Adelaide / Australia au arătat într-un studiu din 2018 că redă în general femeia văzută în funcție de vârsta privitorilor (fie o tânără care privește undeva departe pe jumătate întoarsă / percepută mai ales de către tineri, fie o bătrână care se uită înspre stânga jos / percepută îndeosebi de către vârstnici):
 |
| Desenul “Soția și soacra” |
Eseistul Francez Antoine de Saint-Exupery în lucrarea “Micul prinț” din 1943 a scris despre ce s-ar vedea în continuare, o pălărie ori un boa digerând un elefant:
Dr. Mircea Eliade a scris în “Nostalgia originilor” din 1970: “Nu trebuie niciodată să pierdem din vedere unul din principiile fundamentale ale științei moderne: scara crează fenomenul. Henri Poincare se întreba, nu fără ironie: ‘Un naturalist care n-ar fi studiat elefantul decât la microscop ar putea el socoti că posedă o cunoaștere suficientă a acestui animal?’ Microscopul dezvăluie structura și mecanismul celulelor, mecanism și structură identice la toate organismele pluricelulare. Elefantul este, fără îndoială, un organism pluricelular, dar este el oare numai atât? La scară microscopică, răspunsul nostru poate fi ezitant. Dar la scara vizuală umană, care are, cel puțin, avantajul de a prezenta elefantul drept un fenomen zoologic, ezitarea din răspunsul nostru dispare”. Lucrarea “Originea Gherga” este realizată la scara viziunii Gherga despre parcursul prin lume și timp al “fenomenului” Gherga; de fapt, Americanul John Kennedy 1917-1963 (președintele celei mai dezvoltate Țări din lume, asasinat în Texas) a spus: “Dușmanul adevărului nu e atât minciuna, cât e clișeul / interpretarea prefabricată”.
 |
| Pisica urcă sau coboară? |
Mulți nu au lucrări despre proprii strămoși nu fiindcă nu ar avea ce relata despre ei, ci fiindcă nu știu nimic despre ei: lipsesc povești ce ar putea să nu lipsească de la cei care lipsesc definitiv (nu mai există) fiindcă de la succesorii care nu lipsesc (ci există) lipsesc interesul sau competența - ori ambele - pentru ca să nu lipsească poveștile respective, ci să existe. Dintotdeauna realitatea dură a fost a majorităţii naivă de oameni, formată de fapt din neştiutori / adică din “habarnişti”, respectiv din cei neavând habar chiar şi de propria identitate ori de provenienţele lor ca personalităţi individuale (înţelegându-se pe sine doar puţin mai detaliat decât ca nişte părţi ale vreunui organism social / colectiv); ca atare, o lucrare de acest gen profund - privind filogenia umană, vizând “Originea Gherga” - pe lângă potențialul de inspirație desigur că e și extrem de inconfortabilă, pentru mulţi (obișnuiți să fie necomparativi ori obișnuiți cu abordarea pseudo-științifică, îndeosebi guvernată de dictonul “crede și nu cerceta”): inclusiv conştiinţa apartenenţei etnice e un dat foarte subiectiv, rezultând - în ultimă instanţă - dintr-o deliberare intimă / personală, decisiv fiind ce ştie fiecare despre originile strămoşilor.
 |
| Structura poporului Român (conform “Proiectului Genografic”, 2016) |
În 2016, comentariul “Proiectului Genografic” despre populația României a relevat: “Componenta Nord Asiatică de 2% e tipică printre Europenii Estici (ca de exemplu Caucazieni și Ruși) iar componenta Europeană Nordică de 36% provine de la cei mai timpurii oameni / din paleolitic; profilurile Mediteranean de 43% împreună cu cel din Orientul Apropiat de 19% reflectă puternica influență a agricultorilor neolitici”. Datând din neolitic, termenul proto Indo-European “*G’her” pentru “a zgâria” împreună cu denumirea neolitică Ga pentru Pământ literalmente reda numele Gher-Ga = Gherga în neolitic drept cel care zgâria pământul, respectiv agricultorul; de altfel, inclusiv până acum în Greacă - limbă apărută din Epoca Fierului - s-a păstrat γεώργια “gheorghia” pentru agricultură (activitate implicând umidități, clime și soiuri deopotrivă adecvate), însă pentru dezvoltarea socială și economică doar acel profil ocupațional fiind mereu nevoit de completat: de-a lungul vremurilor (s-au scurs multe milenii) și în diverse locuri (practic, în foarte multe din Vechea Lume), Gherganii / Gherghii într-adevăr s-au dovedit implicați în extraordinar de multe activități necesare pentru progres. O asemenea diversitate genetică a Românilor a derivat atât din imigrările trecute, cât și din emigrările actuale (iar mereu și oriunde migrările printre indigeni au completat continuitățile autohtonilor); Gherghii / Gherganii reprezintă o minoritate - evidențiată de-a lungul vremurilor de către ceilalți oameni chiar ca deosebită - în cadrul “tabloului” general, prezența onomastică Gherga printre Români în proporția cea mai importantă din lume reflectând de fapt realitatea, anume interferența reciprocă din timpurile străvechi: încă din vremea ultimei glaciațiuni - până în prezent, așa cum se poate vedea în imaginea următoare - pe planetă distanța cea mai redusă dintre răcoarea Nordică și căldura Sudică a fost tocmai cea de pe tronsonul dintre mai temperatul spațiu Românesc și mai fierbintele spațiu Saharian din Sud (iar așa ceva și-a avut inclusiv însemnătate Civilizațională, România / Europa fiind la jumătatea distanței dintre Siberia / Asia = cea mai rece zonă de pe glob și Sahara / Africa = cea mai caldă zonă de pe glob, spațiul Românesc fiind leagănul primei Civilizații Homo Sapiens din Vechea Lume, în Bazinul Pontic, cu dezvoltare în vremea Atlantă inclusiv pe Valea Dunării inferioare, în amonte până la Gherdap / Defileul Dunării). Întâietatea mondială a Civilizațiilor Fluviale a fost în Europa, pe Dunărea inferioară - apă curgătoare știută ca a reprezentantei Marii Mame Ghea, respectiv Zeița Rhea / zisă “Doamna”, de-a lungul căreia din Epoca Pietrei a fost concentrată, mai mult decât pe uscatul interior, populația umană cu preocupări puternice de navigări, pescuiri, negoț, etc. - iar Rumânii / Românii, credincioșii ei, ca urmași ai Atlanților, cunoscuți universal ca acvatici = “Oamenii bărcilor” sau luntrași / plutași, au fost denumiți Valahi, reflectând pe mai departe dimensiunea acvatică a înaintașilor Atlanți / “Oamenii bărcilor” = plutași / luntrași (ecouri vechi scrise privind “Valahii” au fost ca notarea de pildă despre mileniul II î.C. a Anatolianului Homer privind “Oloosson” / azi Elassona 39,53 lat. N, 22, 11 long. E din Tesalia = fosta Vlahie “Mare”, în “Iliada” 2:739 - după cum a observat în 1999 cercetătoarea Maria Crișan din România - ori “Volcae” la sfârșitul mileniului I î.C. / în secolul I î.C. ale Romanului Iuliu Cezar sau “Ouolkai” în secolul II ale Egipteanului Claudiu Ptolemeu, etc.); după ce din Raiul umed de la sfârșitul glaciațiunii - care a existat tocmai în spațiul stră-Român - s-au roit în Vechea Lume fondatorii Civilizațiilor Fluviilor (nu în amonte, ci în aval, așa cum au fost cele mărețe din NV Indiei, Mesopotamia, Egipt / NE Africii, etc.) cei de pe Văi erau desigur cu puternice caracteristici acvatice: pescari, plutași / navigatori, Gardieni - observatori / Veghetori - ai vadurilor / trecerilor, ș.a.m.d. (astfel încât cei mai direcți urmași ai Atlanților = “Oamenii bărcilor” / luntrași - anume Valahii = Românii / Rumânii, știuți și ca “Oamenii Râurilor” - cert au avut însemnate însușiri legate de ape, așezările apărând îndeosebi în zonele joase, la gurile apelor, în Bazinele colectoare, etc. iar nu spre înălțimi / nu spre izvoare, căci mișcările semnificative au urmat cursurile apelor, înțelesul străvechi pentru cei prea-înalți, coborâți din pante / râpe pe Văi, mai ales de veghe la vaduri, păstrându-se ca “dorință” / “voință” în termenul Latin “volo” ori cel Italian drept “aeriani” / “zburători”). “Fondul lexical principal al limbii române” din 2020 de Dr. Mihai Vinereanu dă sens înțelesului pentru străvechii Gardieni: “a păzi” (de origine Traco-Dacă) se înrudește cu “pășune” și “pajiște” dar și cu Latinul “pasco” - conectat deopotrivă de “a naviga”, “a paște” ori “a (se) hrăni” - și cu alți termeni Indo-Europeni, ca Gotul “phodjan” / “fodjan”, Englezul “feed”, etc. pentru “a hrăni”, ceea ce înseamnă că Gardienii în Vechea Lume prin “a străjui” / “a supra-veghea” efectiv erau cei care urmăreau atent alimentele disponibile cu scopul principal de a le proteja - dar desigur și pentru a le valorifica - astfel confirmându-și rolurile de oameni puternici; iar în asemenea posturi de pază - respectiv de bază - erau cei voinici, înalți, buni călători dar și cunoscători ai locurilor sau ai celor cu care aveau de a face. Este interesant că Antic s-a fixat în Latină “omnia” pentru “tot”; cercetătorul Român Ionescu-Nica a scris în 1943: “În basme și legende, România este țara tuturor râurilor ce izvorăsc din Carpați. Această țară, în basme și legende, se mai numea și ‘Romnia’ și ‘Țara Rumânească’. România, ca idee geografică, ca teritoriu - făcând abstracție de locuitori - era ‘Romnie’, țara tuturor râurilor și văilor coborând din Carpați la Mare. Am ajuns la rezultatul că ‘Romnia’ însemna ‘Riomnia’ - ‘Râurile toate’ din Carpați. Da, așa este, dacă de referim la România mare, de la Tisa până la Nistru. O definiție, cu caracter geografic, de o exactitate absolută. ‘Ri-omnia’, formă concentrată, redusă, a tuturor cuvintelor din care s-a născut România, țara tuturor râurilor din Carpați. Numele de ‘Român’ e legat de numirea ‘România’, țara tuturor râurilor din Carpați. Bine și frumos, așa”. Privind ivirea sinonimiei pentru Români ca Valahi - nume dat de vecini - poate contează ce a scris Dr. Adolf Armbruster: “Originea denumirii date de vecini trebuie căutată întotdeauna în sânul poporului nou apărut; ea oglindeşte fie caracteristici ale spaţiului geografic şi ale cadrului istoric, fie trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba vorbită, credinţa, obiceiurile, etc)”. În îndepărtata Tradiție a Vechii Lumi, nu oamenii erau numiți după ape, ci apele erau denumite după oamenii așezați pe malurile lor; ca atare, Oceanul Atlantic într-adevăr a fost denumit după Atlanții din Bazinul său, mai precis după cei de pe țărmurile lui răsăritene - ajunși acolo în neolitic - iar nu după o imaginară populație paleolitică Atlantă originară în vreo Insulă Atlantică rămasă necunoscută (neidentificată până în prezent, deoarece în Oceanul Atlantic nu a existat Atlantida), chipurile Atlanții ajungând numiți după mediul lor înconjurător: eroarea constă în presupunerea că Atlanții erau numiți astfel fiindcă ar fi provenit din Bazinul Atlant (interpretarea însă fiind inversată față de situația reală, de pildă stră-moșii Ru-mâni = “oamenii Ru” - adică adoratorii soarelui Ra - erau riverani / respectiv trăiau în luncile / pe Văile Râurilor iar inițial denumirile străvechi ale apelor, inclusiv denumirile generice pentru cele curgătoare, proveneau de la ei iar doar ulterior s-a ajuns și la recunoașterile onomastice ale populațiilor Bazinelor după denumirile Râurilor). Atlantida a existat în dulcele mediu Dunăreano-Pontic (pe când a fost doar Lacul Pontic, înaintea Mării Negre), la sfârșitul paleoliticului; în acele vremuri oamenii numeau locurile și au mai continuat s-o facă inclusiv în neolitic - până la încheierea Epocii Pietrei - abia ulterior unii oamenii ajungând câteodată să fie denumiți după locurile unde trăiau: Atlanții din umedul mediu stră-Român, după Potopul Pontic au înaintat prudent dinspre marginea răsăriteană Atlantică - apele oceanice ajungând de atunci prin Mediterana până în cuva Pontică - spre apus, pe parcursul de la Marea Neagră, pe lângă Marea Mediterană, până la Ocean, de pe țărmurile răsăritene ale căruia nu au mai putut înainta, acela primindu-și într-un final denumirea de Atlantic de la Atlanții ajunși dinspre răsărit la el (așadar inițial locurile erau denumite de către oameni, căci dacă în Vechea Lume ar fi fost invers - ca oamenii să fie numiți după locuri - chipurile cum Atlanții și-ar fi avut onomastica de la Atlantic, atunci ar fi însemnat că Oceanul era numit Atlantic de alți oameni decât Atlanții, predecesori însă neștiuți, numele neputând exista dinaintea oamenilor). Asocierea cu Râurile a Românilor, urmașii Atlanților din fostul Rai cuprinzând spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, nu-i ceva neobișnuit, de exemplu în Vechea Lume inclusiv Mesopotamia - zonă Civilizațională universal recunoscută ca Hamită iar nu Semită ori Iafită, corespunzător capitolului 10 din “Facerea” - era denumită tocmai cea “dintre Râuri” (Fluviile Tigru și Eufrat fiind principalele sale ape curgătoare): în spațiul Românesc mereu au fost mari ape curgătoare, ca Dunărea, Nistru, Tisa, etc., arealul respectiv - bogat acvatic - fiind organizat Civilizațional cu mult înaintea Mesopotamiei ori înaintea altora din Bazinele Vechii Lumi (atestările - inclusiv arheologice - ale primordialității zonei stră-Române față de restul planetei confirmă așa ceva).
 |
| Puterea energiei solare pe glob |
Existentă inclusiv în spațiul Român, Civilizația Atlantă - a oamenilor Homo Sapiens, apărută la sfârșitul glaciațiunii, după extincția Uriașilor Cro Magnon - a fost dublu pre-diluviană, anterioară atât față de Potopul biblic, cât și față de Potopul Pontic (care a scufundat-o, acela fiind înaintea Potopului biblic cu peste 3 milenii); exceptând Civilizația Cornului Abundenței - Afro-Asiatică, apărută în S Vechii Lumi / în paralel cu Civilizația Atlantă Euro-Asiatică din N Vechii Lumi - toate celelalte Civilizații de la sfârșitul Epocii Pietrei au fost pre-diluviene doar față de Potopul biblic (nu și față de Potopul Pontic, ce a afectat și o parte a spațiului Românesc), deci au fost numai neolitice: Atlanții - atestați ca acvatici în paleolitic - au migrat post-diluvian (adică după Potopul Pontic) în proporție semnificativă spre apusul pașnic / liniștit, ajungând până la Oceanul care și-a primit numele de la ei, ca Atlantic. Eponimul Atlantidei și etnonimul Atlanților a fost paleoliticul Atlas - pre-diluvian / dinaintea Potopului Pontic - despre care se știa în Vechea Lume mai ales în 2 feluri: cel anterior = eponimul Atlant, ca fiu Iafit / “Însemnat” de pe timpul Uriașilor și cel ulterior = etnonimul Atlant, ca fiul Zeului Poseidon de pe timpul plutașilor / luntrașilor (de pe vremea “Oamenilor bărcilor”); cea mai îndepărtată ascendență a lui Atlas a fost în imemorialul strămoș An = Zeu suprem masculin, căci în Epoca Pietrei “an” se folosea pentru bărbat (vechii Greci, care îl considerau ca inventatorul astronomiei, deoarece ținea pe umerii săi bolta cerească, l-au localizat pe geamănul Prometeu al lui Atlas în Caucaz, Munți cunoscuți în Vechea Lume cu acea denumire și în Asia / Himalaia = Caucazul Estic ori în Europa / Carpați = Caucazul Vestic, chiar nefiind necesară precizarea despre care Caucaz era vorba, căci Bazinul Pontic = leagănul Atlant, fiind între Caucaz și Carpați, a avut poziția finală ce a contat).
 |
| Perspectiva HiperBoree |
Pasiunea Atlanților = “Oamenilor bărcilor” - adică a plutașilor / luntrașilor - pentru apă multă izvora din străvechea Tradiție post glaciară (adică după ultima glaciațiune), de pe când strămoșii lor au populat “Insulele” ivite prin topirea gheții calotei polare Nordice; în EurAsia, “Oamenii bărcilor” / “Oamenii pirogilor” = Atlanții au fost riverani în cadrul rețelei bogatelor ape dulci apărute - chiar și temporar - la ameliorarea climei iar după inundarea definitivă a centrului lor de putere (areal reținut de memoria colectivă ca Eden / Rai, situat în Bazinul Lacului Pontic / devenit Marea Neagră) s-au îndreptat spre V, ajungând la Oceanul Atlantic: în fond, Pontul e Mare marginală a Atlanticului, pe glob fiind cea mai Estică pătrundere a apelor Atlante. Este de remarcat că etimologic ancestral, adică la “sursă” / respectiv la “rădăcină”, onomastica Română - a Românilor și a spațiului Românesc, respectiv a României - se leagă de binecuvântatul Soare Ra care lumina Raiul iar cel care-l venera ca mare credincios, adică “Omul Soarelui”, literalmente era “Ra-Man” (din mare vechime, “Manii” / “Men” fiind “Oamenii”, întâi sub semnul Lunii / Selenei zisă Ma = Me / Mu, proto Kurganul / Indo-Europeanul “meu” însemnând “ud”, etimologic ducând la Românescul “mâl” / “lut”, așa cum a studiat Dr. Mihai Vinereanu în 2009; de altfel, o rezonanță pentru “Om” a fost tocmai biblicul “Ham” - mezinul patriarhului Noe - supraviețuind Potopului, nepotul aceluia fiind Sfântul Gherghe, notat biblic Ghergheseu / “Gherghe-seu”, atestat de Vechiul Testament ca stăpân în Țara Sfântă Canaan, unde printre predecesori au fost pre-diluvienii Uriași și viteji străjeri = Veghetori / observatori, știuți ca Gardienii Grădinii Raiului / care a fost Edenul = Stepa EurAsiei, dintre Mongolia și Ungaria, în partea Vestică a sa fiind spațiul Românesc, Europa pre-diluviană găzduind cronologic prima Țară Sfântă din lume, unde de asemenea Gherghii au fost stăpâni, descendenții post-diluvieni Gherga acum fiind în cel mai mare număr): în Vechea Lume au existat mai multe Țări Sacre / Sfinte, dintre care în EurAsia cea anterioară din actualul spațiu Român / Europa și cea ulterioară din fostul Canaan / Asia i-au avut pe Gherghi atestați ca stăpâni (conceptul de Țară Sfântă a derivat din cel al tărâmurilor sfinte - așa cum au fost ancestralul Rai sau tărâmul morților al Lumii “Celeilalte” / “de Dincolo” - pe Lumea “Asta” restrângerile ajungând până la mai redusele locuri sfinte / așa cum au fost de pildă Munții Sacri, Căile Sacre, etc., denumirile pentru Țările Sacre / Sfinte fiind și ca “Șambala” pentru cei din N Indiei, ca “Valhala” pentru cei din N Europei, ș.a.m.d). Dr. Thor Heyerdahl - etnograf Norvegian / descendent Viking - a demonstrat că navigatorii timpurii ai Vechii Lumi, neavând nici un instrumentar, se lăsau ghidați doar de curenți și de stele (chiar făcând-o foarte bine, dezvoltând inclusiv un puternic Cult Solar); înaintea experiențelor Marine - pe apele externe - desigur că primele navigări au fost pe apele interne. În Vechea Lume, pe de o parte Stepa pe care o udau multe Râuri era denumită ca atare de către Nordici “Eden” / “Rai” iar pe de altă parte, Sudicii denumeau Stepa uscată / deșertică drept “A-Rabă”; în cartea “Pe urmele vechilor civilizații” din 1987, istoricul Constantin Daniel din România - cunoscător al dialectelor Canaanului, al limbii Aramaice, etc. - a scris explicit: “Termenul ‘arab’ prin care arabii își denumesc teritoriul ocupat de ei are înțelesul de stepă pustie, ținut deșertic”. Ancestralele Țări Sacre (pe de o parte fostul Rai = azi Moldova, România, Bulgaria iar pe de altă parte Canaan = acum Liban, Palestina, Israel, cu părți din S Siriei, V Iordaniei și NE Egiptului), ambele având același fus orar, au în prezent între ele doar o singură Țară, anume Turcia - cuprinzând în partea Europeană o parte din fosta Tracie și Anatolia în partea Asiatică - de asemenea cu același fus orar; în ambele Țări Sfinte - din Europa și din Asia - religiile existente în Vechea Lume au fost în general aniconice, adică nu-și reprezentau divinitățile grafic ori sculptural pe larg (astfel cum ulterior au procedat religios oamenii în alte părți, de pildă cum și-au înfățișat Zeii în Antichitate Grecii ori Romanii: de pildă, Geto-Dacii în spațiul Românesc ori Evreii în Canaan au fost intenționat neiconici). De asemenea, între cele 2 Țări Sfinte - Canaan, respectiv Rai - se găseau în Vechea Lume 2 regiuni emblematice, anume Mysia în Peninsula Anatolică și Moesia în Peninsula Balcanică, unde credincioșii din vechime - ziși Moși - practicau ritualic unsul religios, așa cum au acum creștinii cu Sfântul Maslu (la Sumerieni “lu” însemna om”, înțelesul pentru “mas-lu” echivalându-l pe “omul-moș”, adică din vechime). Ancestralele Căi Sacre au avut în Vechea Lume mari importanțe, cea mai grozavă de pe glob fiind Calea Sacră marcată prin uriașul șanț săpat de Hiperborei în Nordul Dunării inferioare, dând valul de pământ cu denumirea “Brazda lui Iorgu” - zis “Novac”, adică “Nou”, datând din neolitic - ce a început la N de Istru = la N de Dunărea inferioară și a fost modelul altor Căi Sacre (mai reduse în dimensiuni, din multe locuri, cu diverse destinații, ghidând drumurile către vechi locuri sfinte, toate fiind dominate de Calea Lactee - Sacră Cerească - a cărei reflecție pe Pământ era și astfel închipuită de unii): Hiperboreii aveau obiceiul de a marca cu lespezi semnificative = pietre mari Brazda lui Iorgu, de câte ori o parcurgeau, să rămână mărturiile lor de cinstiri pentru că au străbătut Calea Sacră din fostul Imperiu Atlant, în alte părți pe glob - pe alte drumuri - obiceiurile adaptându-se specificurilor locurilor, concretizându-se prin aglomerările vizibile de pietre sau în amenajările locurilor de popas pentru hidratări, închinări / rugăciuni, etc. (despre uriașa Brazdă a lui Iorgu - din spațiul României, unde trăiau străvechii Valahi - Tradiția a reținut că era Osiriană, adică era atribuită legendarului cârmuitor divin Osiris = “Osi-ris”, însemnând înțelept / rege Asiatic, ai cărui urmași dinastici au ajuns să fie în NE Africii primii faraoni). Denumirea de Valahi - atribuită stră-Românilor - și-a căpătat semnificația nu doar conectată de anterioarele valuri Atlante, ci și de ulterioarele valuri de pământ zidite în Vechea Lume de acei harnici strămoși: pornind din spațiul stră-Românesc, uriașa Brazdă începută în neolitic - ai cărei riverani erau Valahi - a fost continuată spre răsărit de multe generații și Civilizații, până în Evul Mediu, când a ajuns la Oceanul Pacific ca “Marele Zid Chinezesc” (în Asia, construcția și-a schimbat rolul călăuzitor de hotar religios din Europa cu rolul mai pragmatic de delimitare, ca barieră). Mulți au atestat chiar prezențele Gherga în Țările Sfinte din cele mai vechi timpuri, ca de pildă în Țara Sfântă din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al Epocii Pietrei drept credincioșii Ghirghi ai Marii Zeițe Mamă Kirke / în timpul matriarhatului și respectiv apoi ca patriarhii Kurgani care împreună cu indigenii au realizat nenumărate kurgane / gorgane, inclusiv Brazda lui Iorgu / cel mai mare megalit din lume, în N Dunării (în paralel pe atunci în N Canaanului - Țara Sfântă din Orientul Apropiat - manifestându-se urmașii îngerilor Veghetori Grigori / notați Aramaic עִיר “îyr”, în pronunție “er”), în Epoca Bronzului cei din Garga-miș / de pe Eufrat fiind autorii armistițiului - primului Tratat de pace din lume - după încleștarea pentru Țara Sfântă a Canaanului dintre Imperiile Hemi / Kemet = Egiptean și Hitti / Kheti = Anatolian, în Epoca Fierului Gherghiții devenind liderii coloniștilor Anatolieni în preajma Deltei Dunării = parte a Țării Sfinte din spațiul stră-Român iar Ghergheseii rămânând liderii biblici în preajma Deltei Iordanului = parte a Țării Sfinte din spațiul Canaanului, în Antichitate marele Sanctuar Gherga din Caria / Anatolia funcționând la jumătatea distanței dintre cele 2 Țări Sfinte / Sacre menționate ca important vector religios, ș.a.m.d.; tot la distanță egală de cele 2 Țări Sfinte (de la Marea Neagră și de la Marea Mediterană) a fost Paradisul Terestru, la poalele Vulcanului Ararat: Țara Ghergarilor = Albania Caucaziană a fost Regatul partenerilor preferați ai legendarelor Amazoane, străbătută de sistemul apelor curgătoare Kura-Arax (amplasarea celebrilor Ghergari fiind la răsărit de Ararat, până la Marea Caspică, inclusiv pe Insula Kurkosa / Kura 38,58 lat. N, 49,07 long. E - cea mai Sudică a Arhipelagului Baku din Marea Caspică - iar de exemplu capitala Georgiei = Țara Georgienilor, cu ieșire Marină doar la Marea Neagră, este pe Fluviul Kura din acel sistem acvatic Caucazian). De altfel, în secolul V î.C. Herodot Karka - din Caria / Asia “Mică”, ce avea Civilizație Maritimă și coloniza pe atunci litoralul Sciției “Mici” unde erau gurile și Delta Dunării în Bazinul inferior de acolo zis Istru trăind Geții având Civilizație Fluvială - a consemnat în “Istorii” 1:202 că “Arax este, conform spuselor unora, mai mare iar corespunzător altora, mai mic decât Istru” (adică Fluviul Dunărea); în continuare - tot în prima sa carte de “Istorii”, Anatolianul Herodot a notat că “Arax - Fluviu ce curge în Caspica, unde se varsă printr-o largă Deltă, Marea aceea fiind separată / izolată de Oceanul global - are multe Insule, unele la fel de mari ca Lesbos, acolo bărbații fiind pricepuți agricultori. Cultivă și droguri, cu efecte - atunci când le inhalează fumul după ce le-au aprins - ca beția la Greci, la ei așa ceva fiind parte a modului obișnuit de trai. În Bazinul Arax bărbații și femeile au relațiile sexuale în mod deschis, în grup. Acolo MasaGeții, buni pescari și păstori, care stăpâneau Marea Stepă de la Caspica, l-au omorât pe Cyrus, primul împărat al Perșilor, căci acela - sfătuit de cumnatul Cresus, ultimul rege al Lydiei - a trecut Fluviul, în dorința îndrăzneață de a-și mări Imperiul”. Împăratul Kyrus / Cyrus - cel dintâi cârmuitor al Imperiului Persan - era mult stimat de vechii Evrei, deoarece i-a eliberat din captivitatea Babiloniană în care i-a dus la începutul secolului alt împărat, anume Chaldeul Nabucodonosor (ca ecou al cooperării orientale de la Babilon dintre vechii Evrei și Perși, împăratul Kyrus a finanțat meșterii pe care i-a trimis ca să refacă Templul din Ierusalim distrus de împăratul Nabucodonosor). La onomastica Masa-Getă se poate ține cont că în Avesta cuvântul “masya” = pește / Iranienii au pentru pește “mahi”; Anatolianul Antic Strabon a scris - în “Geografia” XI 8:7 - despre MasaGeții care trăiau în zonele joase / mlăștinoase că aveau o dietă fundamentată pe pește: sistemul acvatic Fluvial Arax-Kura - parte a Bazinului Caspic - a fost sistemul arterial / venos al Țării Ghergarilor = partenerii Amazoanelor, loc devenit leagănul MasaGet, cârmuit în secolul VI î.C. de Amazoana regină “Tăioasă”, anume “Tomi-ris”.
 |
| “Tabula Paradisi Terrestris” (Peter Starckman, 1729) |
Dr. Carlos Quiles - de la “Academia Prisca” - în “Jocul clanurilor” din 2019 a scris: “În Caucaz, neoliticul a început în mileniul VII î.C. Agricultorii au început să se așeze în Bazinul Kura-Arax, aducând cu ei Tradiții similare celor din NV Iranului. Pot fi deosebite 3 Tradiții neolitice: cea din Sudul Caucazian, cea din Colchis (Vestul Caucazian / Estul Pontic) și cea din Nordul Caucazian. În Sudul Caucazian au fost 3 grupuri: cel principal pe Valea Fluviului Kura, altul în Stepa Mugan și cel de la Ararat. Pe coridorul Kura, satele neolitice au fost cele mai aglomerate, având case rotunde și ovale, cu ziduri joase între ele, reflectând mentalitatea reminiscentă Catal Hoyuk; unele locații au fost sezoniere. În a doua parte a mileniului VI î.C., acolo a apărut schimbarea de la viața colectivă la cea nucleară pe familii iar ceramica a prezentat afinități atât cu N Iranului, cât și cu Anatolia. La începutul mileniului V î.C. a apărut metalurgia, începându-se confecționarea de bijuterii și negoț mai ales cu Asia Centrală. În paralel, în Stepa Nordică Caspico-Pontică a fost domesticit calul de către Kurgani = Indo-Europeni / Euro-Indieni. Cultura Kura-Arax a făcut legătura între Munții Zagros din NV Iranului și Cultura Yamna întinsă din N Caucazian până în Panonia / Bazinul Dunării mijlocii”. În 2020, geneticienii Silvia Guimaraes, Eva Geigl de la Institutul Jacques Monod / Franța și alții au documentat puternica răspândire a cailor domesticiți întâi în Sudul Caucazian - unde domina Cultura “Kura-Arax” - și în Anatolia : atunci era începutul Epocii bronzului. Este de știut - așa cum de exemplu în 2014 Dr. Benjamin Roberts de la Universitatea Britanică Durham și Dr. Christopher Tornton de la Universitatea Americană Pennsylvania au documentat “Arheo-metalurgia” - că primele săbii drepte din lume au fost realizate de Cultura “Kura-Arax” atunci când s-a încheiat Epoca Pietrei, adică la sfârșitul mileniului IV î.C. / când a început Epoca Bronzului; de pildă, Dr. Vittoria Dall’Armelina din Italia a relevat că o veche sabie dreaptă păstrată la Mănăstirea “San Lazzaro degli Armeni” din marginea Lagunei Veneției, găsită de vechii Armeni lângă Trabzon / SE Pontic, unde a fost Țara Amazoanelor, e similară celor mai vechi săbii drepte din lume, provenite din SE Caucazian, unde a fost Țara Ghergarilor, partenerii preferați ai Amazoanelor, datarea fiind din urmă cu peste 5 milenii: același gen de prime săbii drepte ale Vechii Lumi au fost descoperite de către Dr. Alexei Rezepkin în Gorganul Adâg Klady 44,21 lat. N, 40,24 long. E - al Indo-Europenilor - și de Dr. Marcella Frangipane în Melid / ArslanTepe 38,22 lat. N, 38,21 long. E, din răsăritul Anatoliei, respectiv Bazinul superior al Eufratului). Primele săbii drepte au derivat din barde / macete iar primele săbii curbe - cele mai vechi - au provenit din seceri; tipică vechilor Chinezi era sabia “dao” (ca ale Dahilor din Asia Centrală) iar Carianilor - respectiv celor mai viteji dintre vechii Anatolieni - le era tipică sabia “drepanon” (curbată ca falcia / sica Gheților). |
| Sabia curbă populară și cea dreaptă Pontică (Amazoano-Ghergară) de la Mănăstirea Armeano-Venețiană |
Este de remarcat că în 2020 Eirini Skourtanioti de la Departamentul Arheogenetic al Institutului Max Planck din Germania, antropologul Yilmaz Erdal de la Universitatea Ankara / Turcia, Marcella Frangipane de la Universitatea Romei / Italia, ș.a. în studiul neoliticului - adică al sfârșitului Epocii Pietrei - și al Epocii Bronzului în arealul Iraniano-Anatolian au identificat legăturile genetice dintre Vestul Anatolic și Sudul Caucazian / Zagros:
 |
| Rutele de migrări ale păsărilor |
Rutele păsărilor migratoare din Valea Dunării / Europa pentru iernarea pe Valea Nilului / Africa trec și acum prin Valea Iordanului / Asia (Râul Iordan / “Giordan” își are Delta la Lacul Galileea - stație importantă a traseelor lor, în timpul ultimei glaciațiuni acolo fiind uriașul Lac Lisan / Ghor, respectiv biblicul Azoar în “Facerea”, cuprinzând în Rift și ceea ce a ajuns Marea Moartă - iar arealul de acolo până la coasta răsăriteană Mediterană se numea Canaan, încă din vremurile biblice); cu aproape jumătate de mileniu înaintea Anatolianului Strabon, în secolul V î.C. Anatolianul Herodot din Caria, în “Istorii” 2:22, a evidențiat la iernare migrarea păsărilor din Sciția / EurAsia în Africa, indicând precis traseul gruielor / cocorilor = gârgălăilor spre izvorul Nilului (încă dinaintea Antichității a fost observată deplasarea intercontinentală a acelora și se știa cu precizie că păsările respective iernau la Sud și de Etiopia). Același Herodot Karka a mai notat, în “Istorii” 1:201, că în secolul precedent lui, primul împărat al Perșilor, “Ky-ros” = Chiros / Cyrus “cel Mare”, instalat la putere cu ajutorul Gherganilor Mezi / Magi din Media (verii apuseni Ariani ai Hyrkanilor / Gorganilor din Sudul Caspic), voia să-i cuprindă în Imperiul său și pe MasaGeții = “Moșii” Geților / respectiv “Vechii” Geți, cei ai Lunii, care trăiau “dincolo de Arax”, adică la N de Fluviul Arax / Aras - lung de 1072 km, ce curge din Turcia în Marea Caspică, în prezent Bazinul Aras / Arax constituind granița Sudică a Europei cu Asia - afirmând că Sciții / Arianii le vorbeau limba, unii pe atunci, în mileniul I î.C., echivalând Sciții / buni mânuitori de securi cu MasaGeții = “Masivii Geți”, ceea ce înseamnă că atunci când împăratul “Da-rius” = Darius / Darie al Perșilor a condus o expediție contra Sciților era împotriva Marilor Geți / MasaGeților care l-au decapitat pe predecesor, el având întâi lupte cu Geții în Dobrogea, pentru a trece la N de Delta Dunării; așadar, Media era la S de Arax iar fiindcă Fluviul hotărnicește Asia de Europa, Sudicii Magi / Mezi s-ar înțelege ca Asiatici și respectiv Nordicii MasaGeți s-ar înțelege ca Europeni, traversarea Fluviului Arax - delimitând vechile state ale Mezilor și MasaGeților - însemnând inclusiv trecerea dintr-un continent în altul. În secolul V î.C., istoricul Ctesias din Caria = Țara Gherghită din Asia “Mică” care pe atunci coloniza litoralul Dobrogean din Sciția “Mică” a scris că la timpul când împăratul Darius / “Da-rius” = “Divinul rege” a intrat în Dobrogea / Europa, adică în secolul anterior VI î.C., fratele regelui Sciților era “Massa-Geta” iar istoricul Tucidide - din Balcani - în același secol V î.C. a consemnat despre contemporanii Geți (înarmați cu săbiile scurte și curbate cărora le ziceau “sica”) că aveau aceleași arme și călăreau la fel ca Sciții. În Antichitate - secolul I - savantul Roman Pliniu “cel Bătrân” a consemnat în “Istoria naturală” 6:19 că “autorii cei mai vechi i-au numit Arami pe Sciți” (așadar nu explicit Ariani sau Armeni, poate conectați cu Arameii ori Ariminii). Dr. Aurora Pețan de la “Institutul de Lingvistică” al Academiei Române a scris în 2007: “sub numele de ‘sciți’ sau ‘Scythia’ nu de puține ori erau cuprinși și geții. Un argument puternic îl constituie fragmentele rămase din ‘Getica’ lui Criton, care, atunci vorbea despre adversarii lui Traian, îi numea ‘geți’, iar când vorbea despre țara lor, o numea ‘Scythia’. Într-adevăr, numele ‘Getia’ pentru țara geților era neuzual în izvoarele antice. Nu putem știi întotdeauna când anume sub numele de ‘sciți’ se ascundeau geți și când nu”. De pildă, după căderea puterii Hitite / Khete care s-a încleștat uneori strașnic cu puterea faraonică a Egiptului - semnificativ în istorie fiind că ultima capitală Hitită a fost cetatea Garga-miș / port important pe Fluviul Eufrat - invazia Scită din secolul VII î.C. până în N Egiptului (în Delta Fluviului Nil) poate fi considerată inclusiv Getă: atunci faraonul a decis să-și ia în garda Africană mercenari Gherghiți = Cariani / Anatolieni foarte puternici, care și-au probat tăria ca independenți față de Hitiți încă de pe când în Asia exista Imperiul Khet iar în acel timp tocmai colonizau Dobrogea = “Sciția Mică”, regiunea din Europa unde își aveau vitejii Geți chiar capitala Genucla (care în secolul următor - VI î.C. - a ajuns să fie atacată de Perșii cârmuiți de împăratul Darius); se poate remarca structura imperială ca diferită de cea națională, în sensul că Imperiul se distinge prin a avea mai multe populații, pe când Țara corespunde în general unui popor. În Vechea Lume, Geții / Gheții au fost precedați de Guți în Asia, apoi urmați de Goți în Europa; leagănul Get în mediul stră-Românesc a fost Dobrogean: Sciția “Mică” din V Pontic și Sciția “Mare” din N Pontic existau la fel ca Asia “Mică” din S Pontic și Asia “Mare” din E Pontic. Se poate observa despre Caucazienii Geți - dintre Jații Indiei și Geții Europei - că erau Geții vechi / “moși”, Grecii vechi denumindu-i ca atare “MasaGeți”: în majoritate erau Indo-Europeni; MasaGeții - adică “Marii” / “Măreții” Geți - erau cei mai stimați, căci în Vechea Lume cei mai vechi / primordiali mereu se bucurau de cinstea întâietății (înțelesul pentru MasaGeți poate fi și ca “Geții Mijlocii”, plasați între anteriorii Guți din Asia și ulteriorii Geți din Europa). Până în Evul Mediu s-au transmis valorile Vechii Lumi, prin care cei din trecut erau considerați “Mari” (de exemplu, împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” la sfârșitul mileniului I încă îi nota explicit pe “Moși” - adică pe cei din vechime - ca “Mari”). Așa cum a studiat în 1993 și academicianul Italian Gherardo Gnoli, Imperiul Persan era constituit din provincii știute în vechea limbă ca “Dahyu” (sub influență lingvistică Indiană - iar India în Vechea Lume era zisă Tibetan și Sanscrit ca “Gya-Gar” / Gyagar, ceea ce la indigeni se poate vedea “îndărăt” drept “Gar-Gya” / Gargya - acelea erau denumite “satrapii”, având războinicii grupați în “șatre”, în societatea Indiană / Vedică militarii fiind cârmuiți de “rajani” = șefii “Kșatryia”); după cum a scris Tibetanul Gendun Chopel 1903-1951 că “întreaga Indie / Bharat se numea, din cele mai vechi timpuri, Gyagar” ori în 2008 și Dr. Toni Huber - profesor la Universitatea Humboldt din Berlin / capitala Germană - “India era denumită, în variate definiții geopolitice și culturale, ca Gyagar: de pildă, cei mai timpurii pelerini Tibetani spre Sud se refereau atunci când mergeau - în scopuri religioase - în India că se duceau în Gyagar / Gya-Gar, termen care s-a păstrat până în Evul Mediu” (de altfel, “Micul Tibet” e știut și azi ca Ghilghit-Baltistan - cea mai Nordică parte a Paki-stanului - cu populație Dardă care formează majoritatea în Cașmir, acei oameni existând între Afgani și Indieni, Ghilghit fiind conectat de vechea denumire Sarghin / Sargin). Solarii Dahi - organizați comunitar în șatre - care au fost menționați de istoricul Herodot 1:125 din Caria ca “Dai”, au apărut în inscripția “Daeva” din secolul V î.C. a împăratului Xerxes / Jerjes al Perșilor, etc.: în 2017, istoricul Olandez Jona Lendering a scris că “Dahii probabil au luat parte la rebeliunea din 550 î.C. împotriva liderului Median Astyages” - cumnat cu bogatul rege Karun = Croesus / Cresus al Lydiei, deoarece era însurat cu sora aceluia - căci în mileniul I î.C. pe de o parte MasaGeții respectând primordial Selena și pe de altă parte Dahii respectând primordial Soarele încă nu fraternizară pretutindeni, așa cum au apărut alăturate simbolurilor lor (adică semnul semilunii împreună cu cel solar, formând marca heraldică absolută a Românilor pre-creștini, conform și Dr. Mihai Zamfir, în 2016). Se poate observa că Mag e înrudit cu Grecul “Megas” însemnând “Mare” (Latinul “Magnus”): în Vechea Lume, Magii - adică preoții zoroaștri ai Mezilor din Media - erau “Mari” la fel ca Geții “Masivi” (MasaGeții / Marii Geți) din Nordul lor iar ambele populații erau mai vechi decât cele ale vecinilor lor, respectiv deopotrivă Magii din Media și MasaGeții din vecinătate au fost “Moși”; de altfel, Media în Epoca Bronzului a fost populată de Guți = strămoși Geți (Mezii erau convinși că erau cu Țara Media în mijlocul omenirii, denumire similară având-o de exemplu China, al cărei endonim “Zhong Guo” însemnând “Țara Mijlocie” încă din Vechea Lume reda convingerea Chinezilor a dispunerii Civilizației lor în centrul umanității). Înrudit Iranian și preluat pe filieră Tracă în limba Română - conform Dr. Mihai Vinereanu în anul 2020 - este “a amăgi” pentru “a ispiti” / “a ademeni”, în conexiune cu Mag = vechi preot Med (din Media / Nordul Iranului, respectiv Sudul Caspic și Sudul Caucazian); e de remarcat că în Caucazul mileniului I î.C. - zis “Borz” în Persană - la N de Fluviul Arax a fost atestat leagănul European deopotrivă al Amazoanelor și al partenerilor lor preferați Gargari / Ghergari, tot acolo fiind atestată domnia reginei “Tahm-rayiș” / Tomi-ris a MasaGeților, care în secolul VI î.C. (anul 530 î.C.) l-a decapitat pe Kyrus / Cyrus “cel Mare” - primul împărat al Perșilor - fiindcă din cauza aceluia i-a murit fiul, prințul zis Sparga / S-Parga: un Garga / Gherga (regina Caucaziană era de sorginte Amazoană iar partenerul ei - tatăl mort tragic al prințului - era Ghergar / Gargar, ea cârmuind MasaGeții din Asia Centrală și din Caucaz / avându-și baza la N de Fluviul Arax, probabil în Daghe-stan = fosta Albanie Caucaziană, pe malul V Caspic ori în fosta Iberie Caucaziană / acum Georgia iar el probabil cârmuind pe malul V Pontic, căci onomastica Tomis a rămas Antică pentru ceea ce azi e Constanța / notată Medieval și Temeswaer, cea mai mare localitate Dobrogeană, regiunea respectivă fiind semnificativ populată în Antichitate de Geți și de Sciți). Denumirea “Tomis” de la Marea Neagră / “întunecată” ar putea fi conectată cu rădăcina Kurgană / Indo-Europeană “tem” pentru “întunecată”, relevată de “Dicționarul” lingvistului Julius Pokorny (cu regăsire în onomasticile Râurilor Timiș / Temeș cu izvorul în Caraș și Timoc cu izvorul în Craina, afluentele pe stânga Dunării și respectiv pe dreapta Dunării la intrarea și respectiv la ieșirea din canionul Gherdap = Defileul Dunării / cel mai mare Defileu din Europa): deopotrivă se poate remarca rezonanța cu Ar-temis / Zeița Vânătorii, căreia îi era asociată emblematic Luna = lumina nopții; în vechea Greacă “Tomi-ris” s-ar fi înțeles și ca “Tăioasa regină”, de exemplu “a-tom” fiind ceea ce nu se poate tăia. În Vechea Lume, Dunărea era știută ca “Okean” - în Greacă “oikian” οἰκίαν fiind “casă” - iar ținând cont de cuvântul stră-Român “potop” pentru apă multă, se poate vedea de ce Grecii foloseau pentru Fluviu termenul “potamos” / “po-tam”, prefixul “po” în vechime echivalând sacrul conferit apei mari și întunecate (așa cum era și apa Mării Negre / Pontice, în care se varsă Dunărea = principalul său afluent): pe de altă parte, Kurgana / Indo-Europeana târzie “mori” pentru “mare” - conform Dr. Ioan Russu - de pildă ar fi dus la onomastica Râului Mureș (având izvorul în curbura Carpaților și vărsarea în Banat, în colțul Nord-Vestic Bănățean, cu gura în “Marele Mureș” = Tisa / ce curge în Dunăre, având izvorul în Maramureș / “Mara-Mureș”), etc.; marea apă a Tisei = “Marele Mureș” - cu izvorul în Maramureș - își are gura în Dunăre, în colțul Sud-Vestic Bănățean.
 |
Sfârșitul Epocii Pietrei
(Dr. Carlos Quiles / “Academia Prisca”, 2019) |
La sfârșitul Epocii Pietrei, de pildă Banatul și Caucazul făceau parte din aceeași organizare culturală (cea Kurgană Yamna, a călăreților cu căpățânile vopsite cu ocru, nobilii având sceptre confecționate din cranii de cai după cum a studiat în 2007 și Basarabeanul Valentin Dergachev, practicând înhumări ritualice specifice, etc. / în Bazinul Istrului - adică al Dunării inferioare, în avale de canionul Gherdap - aceea dezvoltându-se la miazăzi de neoliticul val de pământ megalitic zis “Brazda lui Iorgu”):
 |
| Cultura Kura-Arax era la Sud de Cultura Yamna a Kurganilor |
În 2019, cercetătorul Andrew Curry - din Berlin / capitala Germaniei - a prezentat analizele genetice umane în mod cumulat cu răspândirea Yamnaya (statuia e tipică Culturii Yamna/ya, datând de la sfârșitul mileniului IV î.C. / Ucraina):Inclusiv Dr. Horvath Csaba Barnabas de la Academia Ungară - care a cercetat străvechile legături dintre Sciți și Finici - a schițat în 2019 principalele migări umane de la sfârșitul Epocii Pietrei și Epoca Bronzului pe baza bărbaților genetic Gherga:
 |
Migrări Ghergare în Vechea Lume
(Dr. Horvath Csaba Barnabas, 2019) |
Legăturile nobililor Ghergari deopotrivă cu MasaGeții / Masivii Geți și cu Sciții / S-Ciții au fost relevante atât în Caucaz, cât și în Carpați, unde Antic s-au afirmat Geto-Dacii, având printre liderii lor numeroși dinaști regali Gherga (Anatolianul Antic Strabon - din Amaseia / Pontus - a scris în “Geografia” XI 5:1 că la timpul său încă existau Amazoane “în Munții care domină Albania” = Alvania / Aluania Caucaziană, anume “A lui Anu”, zonă populată de “Oameni ai lui Anu”, anume de Alani / Ariani, la N de Fluviul Kura, “în vecinătatea Gargareilor, pe porțiunea care se cheamă Kerauni” / adică spre Valea Kura / Cyrus iar istoricul Armean Moise din Koren a scris în secolul V că la timpul său mai trăiau Gargarei între Fluviile Arax și Kura); de altfel - după cum a studiat în secolul XIX și academicianul Român Papadopol Calimah - Ponticul Strabon a scris inclusiv o “Istorie” cu 47 de capitole a contemporanilor săi Geto-Daci (din păcate dispărută): Alanii / Arianii - știuți ca Iraniani - au dominat N Pontic vreme îndelungată, de pildă Oseții în Kolkis / Georgia fiind urmași dovediți ai lor.
 |
Situația în vremea lui Iisus:
Albania Caucaziană era între Media / Țara Magilor și Sarmația |
Ghergarii din Bazinele Kura și Arax - menționați în mileniul I î.C. - erau acolo urmașii celor care au dezvoltat, începând din urmă cu peste 6 milenii față de vremurile actuale, bimilenara Cultură “Kura-Arax” între sfârșitul mileniului V î.C. și începutul mileniului II î.C. (așa cum au documentat Door Kushnareva, Antonio Sagona, Paul Zimansky, Barbara Kipfer și mulți alții), cu mari expansiuni, incluzând zona Ararat, “Marea Argeș” = Lacul Ban / Van (cel mai mare Lac al Turciei), Munții Taurus, Anatoliana Cylicia / la Marea Mediterană, Valea Râului Orontes cu izvorul în Baalbek / Liban la Ain el Zerqa și portul Ugarit din Siria, Galileea / Canaan, în Iran Munții Zagros, Lacul Umria, inclusiv Godin / fieful Magilor, capitala Mediei, etc., acoperind multe teritorii din actualele Armenia, Azerbaijan, Cecenia, Daghestan, Georgia, Ingușeția, Oseția = Alania / S Rusiei, părți din Iran, Israel, Palestina, Siria și Turcia, comerțul său fiind fructuos atât în S cu Sumerienii până în capitala lor Warka = Uruk din Irak unde a domnit Ghilga-meș = “moșul Ghirga”, cel mai mare rege Sumerian / după cum a studiat de exemplu Georgianul Giorgi Kavtaradze de la Universitatea de Stat din Tbilisi în 2012, cât și în N pe Văile Volgăi, Donului, Niprului, ș.a.m.d., adică până în centrul Ucrainei actuale; Tbilisi 41,43 lat. N, 44,47 long. E - cel mai mare oraș al Georgiei / Țara Georgienilor - se află pe malurile Fluviului Kura (în secolul VI, regele Dachi al Georgiei a decis ca de la el înainte acolo să fie capitala Georgienilor). Cultura “Kura-Arax” (apărută la sfârșitul mileniului V î.C. în S Caucazian) a urmat Culturii “Kurgane” (apărută în mileniul VI î.C. în N Caucazian, după Potopul Pontic din mileniul VII î.C.): ambele Culturi post-diluviene din răsăritul Pontic menționate (Kurgană și Kura-Arax) s-au dezvoltat în paralel cu Culturile post-diluviene din apusul Pontic - ca Vincea, Cucuteni, ș.a. - părți ale Vechii Civilizații Europene / Civilizației Dunărene derivând direct din Civilizația Atlantă încheiată la sfârșitul paleoliticului, în V Pontic, cu centrul în spațiul stră-Român. Gherganii = Atlanții Gherga - din Eden / Rai cu baza pe malurile Pontice - i-au avut în NE Pontic ca succesori pe Gorganii din Cultura “Kurgană”, apoi în SE Pontic pe Ghergarii din Cultura “Kura-Arax”, ș.a.m.d.; în imaginea următoare se poate vedea răspândirea Culturii Ghergară Caucaziană “Kura-Arax” la sfârșitul neoliticului / Epocii Pietrei și în Epoca Bronzului, schițată de antropologul American Mitchell Rothman de la Universitatea Pennsylvaniei în 2015 (exponenții în S Mării Caspice erau Gherganii Magi, ca de pildă în Munții Zagros / Media iar - dincolo de Mesopotamia = “Meso-potamia” Sumeriană - în E Mării Mediterane = “Medi-terane”, ca de pildă în Canaan / Galileea, erau biblicii Gherghesei):
 |
| Cultura “Kura-Arax” (cu galben) |
De exemplu, în Galileea / Canaan la Kerakh 32,43 lat. N, 35,34 long. E (denumirea Antică Aramaică a ceea ce azi este Beth Yerah / Khirbet el-Kerak în Israel, pe locul unde Râul Iordan iese din Lacul Galileea pentru a se îndrepta către Marea Moartă), arheologii au relevat existența centrului cultic al Zeului Lunii Yarih / “Ya-rih” - literalmente însemnând “regele luminii” sau “luminatorul Raiului” - de la sfârșitul Epocii Pietrei, care era avanpost Sudic al Culturii Ghergare Caucaziene “Kura-Arax”; e de știut că Zeul Yarih a cerut-o pe fiica Zeului Khirkhibi - al verii Sumeriene - de soție, oferindu-i un colier de lazurit (despre ei au rămas mărturii scrise inclusiv în Ugarit, după cum a studiat și arheologul Francez Emmanuel Laroche 1914-1991). Orașul Khirbet Kerak / Beth Yerah era înfrățit cu Ierihon și Ierusalim (cu mult înaintea existenței Semiților, fie aceia Arabi sau Evrei) și a fost cârmuit de Ghergarii Caucazieni împreună cu Ghergheseii biblici ai Canaanului / descendenții veghetorilor îngeri Gregori: așadar, în Epoca Modernă a fost demonstrată științific prezența Gherghe-seilor = “Sfinților Gherghe” din Caucaz în Canaan anterior de Arabii și Evreii care s-au ivit în zonă (pe de altă parte, anterior și Biblia a atestat - încă din prima sa carte, “Facerea” / “Geneza” - că tatăl Sfântului Gherghe / strămoșul Ghergheseilor a fost Canaan = eponimul “Țării Sfinte”). Tocmai Canaan = tatăl Sfântului Gherghe (despre care tot Biblia a scris - în Vechiul Testament - că a avut ca urmași Ghergheseii = “Sfinții Gherghe”) a fost - iar nu altcineva - cel de la care a rămas numele Țării Sfinte din răsăritul Mediteran; literalmente, “Ca-naan” / “Ka-naan” însemna “Spiritul / Energia pruncului”, căci prin “Ka” în Vechea Lume se înțelegea “dublura” persoanei = esența sa vitală: era mezinul lui Ham, fiul patriarhului Noe, cel care a cârmuit la Potop “ar-ka” / “ar-ca” până la Vulcanul Ararat din Estul Anatoliei (“An-adolu” = Anatolia era marea Peninsulă a marelui An-idolu, anume sacrul tată An, căci la “An-ato-lu” se înțelege astfel, “ato” / “ata” fiind tata și acum la Turci iar “lu” era particula domnească / sacră, astfel cum s-a evidențiat de exemplu la “lu-mină”). La început, Biblia - în “Facerea” = prima carte a Vechiului Testament - a scris despre Sfântul Gherghe / Ghergheseu, al cărui tată a fost Canaan, eponimul Țării Sfinte din Estul Mării Mediterane; apoi - în alte 8 cărți / părți ale Vechiului Testament - au apărut de mai multe ori Ghergheseii = urmașii etnonimului Ghergheseu / Sfânt Gherga (cel pomenit dintâi, ca strămoșul neamului), cele mai multe menționări într-o carte biblică, anume 6 menționări, fiind în a doua carte a lui Moise, adică a doua carte din Vechiul Testament / Biblie, despre “Ieșirea” / “Exodul”: Gherga a apărut în Sfânta Biblie din motive temeinice (iar nu fiindcă în Sfânta Scriptură nu era despre ce să se scrie). Din Kerakh / Kanaan - conform arheologilor Rafi Greenberg și Sarit Paz de la Universitatea din Tel Aviv, David Wengrow de la Universitatea Londrei, Judy Siegel, ș.a. - Galileenii, adică riveranii Lacului Galileeii, au întreținut relații politice cu prima Dinastie Egipteană, anume cu cea faraonică din așezarea Gherga = prima capitală a Egiptului (lângă care, la capătul Căii Ghirga dintre Oaza Kharga și Nil, era Abydos / principalul centru cultic al Zeului Osiris): legăturile orașului Galileean Kerakh erau directe cu prima Curte faraonică, căci în 2009 a fost descoperită acolo, pe malul Râului Iordan, o paletă asemănătoare cu a primului faraon - Narmer / Menes - înfățișând cârja / sceptrul faraonic și crucea Ankh (pe lângă alte numeroase relicve din Caucaz și din Anatolia găsite tot acolo, datate în aceeași perioadă iar reciproc, la faraonii primei Dinastii Egiptene au fost găsite produse Ghergare din Kerakh / Galileea). Privind zona din răsăritul Mediteran / a Orientului Apropiat imediat după Potopul biblic: la sfârșitul Epocii Pietrei / începutul Epocii Bronzului Ghergarii erau contemporani în Egipt / pe care l-au unificat, în Canaan / pe care l-au cârmuit, în Caucaz / unde au dezvoltat o cultură deosebită - având ca partenere Amazoanele - în Anatolia / unde au întemeiat Wilusa = Troia, ș.a.m.d. (în paralel pe atunci, stră-Românii erau între valurile Kurgane; după cel de-al treilea - și ultimul - val Kurgan / cel care a consolidat patriarhatul în Vechea Lume, poliandrele Amazoane = susținătoarele matriarhatului din SV Munților Caucaz / adică din Anatolia s-au extins în locurile poligamilor Kurgani patriarhali plecați din NV Munților Caucaz / adică din Stepă, astfel răsăritul Pontic fiind dominat în Epoca Bronzului de Regatul Kholkid al Amazoanelor, păzind Cerga / “Lâna de Aur” iar apusul Pontic era dominat de Regatul Troadei, care și-a avut ca principal avanpost Dunărean târgul Barboși / Gherghina, azi Galați). În 2014, Michele Angel și Dr. Adrienne Mayor de la Universitatea Americană Stanford au prezentat principalele zone în care s-au găsit urmele Amazoanelor:
 |
| Amazoanele EurAsiatice din neolitic până în Antichitate |
De asemenea, tot în acele timpuri neolitice (ale Epocii Pietrei) și ale Epocii Bronzului - când Cultura Ghergară “Kura-Arax” era la apogeu - în vecina Sudică Mesopotamia înflorea Civilizația Sumeriană, denumită sugestiv “Kurgal” / “Ghiengar”; în general, Civilizației Sumeriene - utilizând aglutinanta limbă Sumeriană, considerată Suomi = Uralică / Finică de către academicianul Finic Simo Parpola - mai mulți cercetători i-au acordat atenție disproporționată în comparație cu cei care au studiat ancestralele relații cu Civilizațiile vecine, ca de exemplu ale Sumerienilor cu Caucazienii Ghergari / Nordicii părinți activi în Cultura “Kura-Arax”, care au fost rădăcinile dezvoltărilor Sudiștilor (inclusiv sexul sacru practicat de Sumerieni în public - fapt ce a uimit Vechea Lume - provenea de la ce făceau, cu mult timp înainte încă, Amazoanele cu Ghergarii în spațiul Caucazian / Ponto-Caspic ori comerțul intensiv în josul apelor Mesopotamiei, până la Oceanul Indian / Golful Persic, care a dus la ivirea cuneiformelor, scriere negustorească cu semne derivate din pictograme, anterior scrierea în scop religios, mult mai veche, existând la stră-Români, etc.): e de considerat că în Vechea Lume aspectele religioase - conferind diverse sacralități sexului, scrierii, ș.a.m.d. - contau mai mult ca afacerile (așadar, față de Sumerienii din Mesopotamia, anterioarele practici ale Nordicilor - ca sexul sacru al Ghergarilor din Caucaz cu Amazoanele Pontice ori ca scrierea sacră din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al stră-Românilor / acum în România trăind cei mai mulți Ghergari din lume - au fost mai importante, atât în acele vremuri / fiind religioase, cât și în actualele vremuri / fiind cele reținute ca primordiale). După cum a studiat în 2018 și cercetătorul Armean Sjur Papazian, e de știut că unii au postulat despre Ariani că își trăgeau denumirea de la termenul proto Kurgan / Indo-European “*haerós” = “liberi” (la Români dar și la vechii Greci - ori la alții - așa ceva rezonând și cu “eroi”); iar dimensiunea solară Ra nu-i de neglijat nici la Ariani, nici la Armeni / “Ar-meni” - știuți ca “Oamenii Soarelui” - căci “Ara” era la vechii Armeni denumirea puternicului Cult al Soarelui (considerând berzele - denumite Armean “Aragil” - ca mesagere). De altfel, Dr. Ion Ghinoiu în “Dicționar de mitologie română” a precizat că la stră-Români “barza = pasăre de baltă, substitut al Zeiței-pasăre generatoare de viață, simbol al fertilității și abundenței. Glasul divin al berzei se reda prin tocănit, anume prin lovirea ritmică cu degetele în lemn, ce a fost la început o practică magică: o bătaie rituală. Gestul bătăii rituale ca practică magică avea menirea să aducă sănătate, să alunge relele, să fertilizeze spațiul, să exprime atașamentul și solidaritatea oamenilor (bătutul prietenește pe umăr), etc. Gestul bătăii rituale apărea frecvent la Anul Nou (sorcova), la Crăciun (scormonitul colindătorilor cu bețele), ș.a.m.d. Bătaia rituală era secvența-cheie a oricărui scenariu de întemeiere a adăpostului - cunoscută ca baterea parului - și avea ca arhetip instinctul înnăscut de întemeiere a casei copilului prin actul sexual”. Românii = “Oamenii lui Ra”, adică oamenii atotputernicului Ra / Soare, au echivalentul generic “Aurora” pentru lumina difuză a Soarelui din zori - ce precede răsăritul - cu largă celebrare din vremurile ancestrale, păgâne (Vedicii o sărbătoreau în zori - Soarele fiind Sanscrit “Surya” - pe egala Aurorei, zicându-i “Ușa” = fiica lui Dyaus Pita / Tatăl Ceresc, pentru “zori” în Sanscrită fixându-se cuvântul “ușa”), de remarcat la Români fiind obligatoriul plural la “zori”, la fel ca “icre”, “Carpați”, etc. / defective de plural fiind “aur”, “cinste”, “miere”, etc. În Vechea Lume, egalitatea dintre femei și bărbați era în general caracteristică nomazilor, căci viața migratoare solicita implicarea similară a tuturor; Amazoanele / “Ama-zoanele” - literalmente însemnând “Ale Lunii zâne“ = “Zânele Lunii”, căci “Ma” = “Lună” - erau vestitele riverane Pontice practicante ale sexului sacru mai ales în nopțile de primăvară cu lună plină iar partenerii lor preferați pentru orgii, apreciați ca egali, au fost Caucazienii Gargari (se poate remarca despre termenul Latin pentru primăvară că era “ver”).
 |
| Oameni fericiți |
În Antichitate, Amazoanele și Ghergarii au ajuns să se amestece profund (ele ajungând lidere printre ei, respectiv ei devenind lideri printre ele); Anticii au scris despre Amazoanele apropiate malurilor Pontice / Mării Negre - răspândite îndeosebi între Donul inferior, respectiv Mlaștina Maeotică / Marea Karga = Azov, în care curge puternicul Kuban = Pșîz / Râu cu izvorul la poalele Elbrus din Caucaz, cel mai înalt Munte European și Valea Thermodonului / “Thermo-Donului” = a Râului Therme - femei care urcau cumpăna apelor din Caucaz ce separa Bazinul Pontic de Bazinul Caspic, pentru a se iubi în devălmășie cu favoriții lor bărbați Gargarei / Gargari = Ghergari (malaci, adică oameni masivi, respectiv Uriași, care trăiau pe partea cealaltă a culmilor Caucaziene, mai ales între Fluviile Kura și Arax, căci Țara Amazoanelor era în Estul Pontic / ajungând până în CapaDocia iar pe partea apuseană a Caspicii era Țara Ghergarilor = Albania Caucaziană - unde trăiau cei mai mulți Gargarei - ce aparținea Bazinului Mării Caspice, acolo azi fiind Țările Azerilor și Dagilor / Dage-stan). |
| Steagul Albaniei Caucaziene |
Orgiile ritualice dintre Amazoane și Ghergari - vestite în Vechea Lume - se petreceau în cadrul străvechiului Cult al Fecundității și Fertilității, practicat în fiecare primăvară: din copiii născuți, Amazoanele păstrau fetele iar Ghergarii păstrau băieții (câteodată cârmuirile lor fiind reciproce, astfel cum a fost de pildă la sfârșitul Epocii Bronzului când ele aveau rege iar atunci Aheii au profitat furând Cerga / Lâna de Aur ori la începutul Antic când ei aveau regină iar atunci Perșii au lăcomit să-și mărească Imperiul dar împăratul lor a fost ucis imediat ce a încercat așa ceva). Privind fertilitatea, e de știut despre cel mai prolific tată cunoscut din lume că a fost Ismail ibn Sharif (cel mai longeviv cârmuitor Marocan - coasta Atlantă din NV African - care a domnit în 1672-1727): cu haremul său, format din sute de muieri, a avut circa o mie de copii; în prezent, “Cartea recordurilor” nu cunoaște din istoria planetei vreun bărbat cu rezultate mai ample decât ale ăluia. Se poate observa că primul conflict major avut de Perși după ivirea lor în istoria universală a fost cu Geții (iar doar apoi cu vechii Greci): Perșii și-au pierdut atunci primul împărat - întemeietorul Imperiului Persan - ucis de MasaGeții cârmuiți de Amazoana Tomiris. Anatolianul Herodot - din Halicarnas / Caria - în prima sa carte de “Istorii” a avut cea mai timpurie relatare științifică din lume despre moartea celui dintâi împărat al Perșilor - la mai puțin de un secol de când s-a întâmplat - ca atare scrierea sa fiind și cea mai precisă redare, localizând reședința reginei MasaGeților în Caucaz (despre care a precizat că era văduvă = “khera” / “kira” χήρα în Greacă), la Nord de Fluviul Arax / Aras, ce se contopește în cursul inferior cu Fluviul Kura; Anticul Herodot - din secolul V î.C. - în “Istorii” 1:203 a consemnat și sexul în devălmășie caracteristic zonei respective (fiind legendarul areal al Amazoanelor și al Ghergarilor): istoricul Carian explicit a scris despre Caucaz, indicând partea de miazănoapte a Fluviului Arax - apă curgând de la V la E, în Marea Caspică - iar în acel context el nu a scris nimic despre Asia Centrală cu Fluviul Syr-Darya (izvorând din Kârgâzstan / Kîrgîstan - fostă Țară Scită - apa sa curgând de la E la V în Lacul Aral, pe Valea căruia cândva au conviețuit MasaGeții = Moșii Geților cu Dahii) sau despre altă presupusă locație a morții împăratului Perșilor, așa cum au făcut unii dintre cei ulteriori savantului Antic, până în Epoca Modernă, ajungând chiar la grosolănia de a susține că ar fi știut mai bine decât el, cel mai apropiat de subiect atât în timp, cât și ca loc. Puternicii de acolo și de atunci, anume Magii / Mezii - care i-au ajutat pe Perși să-și formeze Imperiul - MasaGeții și Sciții aveau cu toții rădăcini Iraniene: erau Ariani; iar luptele dintre Magi / Mezi și Perși pe de o parte cu MasaGeții / Marii Geți și Sciții pe de altă parte în fond erau “fratricide” (de pildă, în secolul VI î.C. însuși Kyros / Cirus - primul împărat al Perșilor - era nepotul unui Mag din Media secolului VII î.C. și respectiv strănepotul unui Scit din secolul VIII î.C). După cum i-a anunțat și numele (la fel ca Mesopotamia = dintre ape sau Mediterana = dintre pământuri), Media Gherganilor - din SV Caspic - era în mijlocul Gherganilor, anume între Esticii Ghergani / Hyrkani (din Ghergania / Hyrkania, aflată în S Caspic) și Nordicii Ghergari / Ghergani (din Albania Caucaziană, aflată în V Caspic); în “Cosmografia” din 1657, Britanicul Peter Heylin a prezentat cum erau văzute zonele în Vechea Lume, de exemplu despre Asia în analiza sa: “Asia a fost soția lui Iafet, cu care l-a avut ca fiu pe Prometeu, povestea începând în Anatolia = Asia Mică, de unde denumirea a fost transmisă întregului continent, Asia Mare. Mela a scris despre Anatolia ca fiind între 2 Mări, Pontică și Mediterană (‘Medium nostris equoribus excipi’): la mijloc. Eustațiu a scris despre Anatolia ca fiind între Europa și Africa: la mijloc”. Iar în 1677, Sir Thomas Herbert - nobil Britanic, mare călător al secolului XVII - a scris (după periplul său prin Asia): “Hyrcania - din S Caspic - are în E Margiana și în V Media; unii îi zic Corca” (asemănarea dintre Hyrcania / Corca cu Ghergania / Gherga încă era semnificativă la sfârșitul Medieval). La N de fosta Medie / în S Caucazian, Fluviul Arax / Aras în cursul inferior se unește cu Fluviul Kura - lung de 1364 km, curgând tot de la V spre E, în Marea Caspică - cele 2 mari ape curgătoare formând în partea lor de jos un puternic sistem acvatic de canale și mlaștini, de mare fertilitate agricolă, în ceea ce acum este Țara Azerilor (până în Evul Mediu acolo fiind Albania Caucaziană = Țara Ghergarilor, zisă și Chirwan): Fluviul Kura și-a păstrat numele astfel deoarece împăratul Kuruș / Cyrus “cel Mare” și-a găsit sfârșitul pe Valea sa iar “kira” = văduva “Tomi-regina” se pare că a ajuns cu stăpânirea în Nord la Strâmtoarea Kerch - trecere considerată “Tăietură” - și probabil s-a stins acolo (căci în Antichitate a rămas denumit un fort Tomis care o străjuia), împăratul Darius / “Da-rius” al Perșilor, nepot al ucisului Ku-ruș / Kyrus, ajungând să cârmuiască după 16 ani spre răzbunare o mare expediție de pedepsire nu altundeva decât tocmai spre N Pontic, deopotrivă contra Geților și Sciților; pe atunci, țărmurile Mării Negre - știută ca Marea Getică - erau tot mai dens colonizate de către Cariani (Gherghiți Anatolieni). În Vechea Lume, printre vechile valori umane erau întâietatea / primordialitatea și poreclele, utilizate ca denumiri semnificative: Tomiris / “Tomi-ris”, adică / regina Tomi - AmaZoana = Zâna Lunii însemnând “Tăioasa”, inclusiv azi o parte tăiată din vreo lucrare fiind “tom” / corespunzător dicționarelor Românești - era în fruntea MasaGeților, respectiv a Geților “Sfintei Luni”, căci în genericul “Ma-sa” Luna era “Ma”, la fel ca la “A-Ma-zoane”, toți sub semnul Lunii, dinamicul astru nocturn venerat de ei, deopotrivă femei și bărbați (la MasaGeți distincția nominală era practicată încă din acele vechi vremuri - atestată inclusiv documentar, așa cum de pildă a consemnat în secolul V î.C. istoricul Anatolian Herodot Karka / din S Mării Negre - pentru a-i deosebi pe cei dintâi Geți / din E Mării Negre = “Moși” Geți de mai recenții sau noii Geți / din V Mării Negre). În Vechea Lume, în spațiul Românesc nu au fost atestați nicicând MasaGeții (adică Vechii Geți), însă în mileniul I î.C. istoricul Herodot - dar și alți autori vechi - explicit i-au indicat pe Geții din Caucaz și din Asia ca vechi deja pe atunci: în acest context, presupunerea unor autori din Epoca Modernă despre Geții din spațiul Românesc că ar fi fost cei mai vechi din lume - mai vechi decât cei răsăriteni - pare cel puțin nepotrivită. În Antichitate, geograful Anatolian Strabon - născut în timpul domniei împăratului Burebista al Geților din Europa - referindu-se la fluxurile umane și comerciale din Vechea Lume dintre Asia / India și Europa / Bazinul Pontic (II 1:15) a reconfirmat (XI 7:3) situația, consemnând că pe Valea Fluviului Oxus mari cantități de mărfuri Indiene erau transportate la Marea Hyrkană / Caspică iar de acolo “transferate cu ajutorul lui Cyrus prin Albania” / Caucaziană spre Țările Pontice, adică riveranilor Mării Negre, via prosperele Amazoane = partenerele Ghergarilor: vameșii Hyrkani / Ghergani - care populau Ghergania / Gorgan în S Caspic, Media / Țara Magilor în SV Caspic, Albania Caucaziană / Țara Ghergarilor în V Caspic, ș.a.m.d. - au beneficiat mult datorită acelui mare comerț, ajungând să cârmuiască în Vechea Lume formațiunile teritoriale ale zonei, inclusiv devenind cârmuitorii multora dintre indigenii arealelor respective (în cartea a patra din “Istorii”, Anatolianul Herodot Karka a descris și o altă rută a Vechii Lumi - cea străveche a Marii Stepe EurAsiatice, conectând Siberia / Altai, via Ural, cu Bazinul Pontic - ce de asemenea a adus multă putere celor care o controlau, aceea având importanță sacră migratorie chiar mai profundă ca ruta Sudică negustorească integrată cu timpul în ulterioara rețea a Drumului Mătăsii); geograful Antic Strabon a mai scris (XIII 4:13) despre Câmpia “Hyrkană” din Vestul Anatoliei - la miazănoapte de Râul Mândru = Meandru, respectiv la Nord de Caria = Țara Gherghiților, în fosta Lydie, la granița apuseană a regiunii Frigia - unde Perșii au dus coloniști din Hyrkania / Ghergania (adică din Sudul Caspic), acolo coasta la Egeea fiind Antic denumită “Ionică”, de la cei care venerau vulva, zisă “yoni” în Sanscrită, căci Cultul Fecundității și Fertilității era foarte puternic în Vechea Lume, inclusiv acolo.
Deja dinainte de Iisus s-au stabilit raporturile de putere dintre continentele vecine, perpetuate până în Epoca Modernă: vechii Egipteni - constituind în Vechea Lume cea mai puternică națiune a Africii - în confruntarea cu Hitiții / Kheti din Asia “Mică” nu au reușit să se impună, ajungând supușii altora din Asia, anume ai Perșilor, care la rândul lor au fost cuceriți de Europenii Makedoni / “Mak-Edoni” = “Mari Edoni” (mari iubitori ai Idei / ai Marii Zeițe Mamă, cea care a patronat Vechea Lume după Eden); de altfel, în Antichitate și începutul Medieval, idolii Ponticilor le-au ajuns chiar cârmuitorii, faptele cronologic dovedindu-se de la Ponticii Sudici credincioșii Idei = Marea Zeiță Mamă, la Ponticii Vestici cârmuiți de Dinastia Duras, la Ponticii Nordici avându-i ca fruntași pe liderii Dulo. Se poate observa că termenii Sanscriți “madhu” मधु și “dura” दूर s-au folosit - pornind de la rădăcina Kurgană / Indo-Europeană “*médʰu” - pentru miere și pentru mied / hidromel (băutură fermentată - de durată - preparată din miere, apă de izvor și must, apreciată în Vechea Lume pentru susținerea sănătății sexuale, în credința că reducea anxietatea sexuală, inclusiv temerile de performanțe inadecvate); pentru băutura alcoolică e de remarcat termenul Sanscrit “madira” मदिरा, de pildă la vin / Iranienii având “daru” دارو inclusiv la droguri: de exemplu, în NV Iranian, în Media - Țara Magilor / la Caspica - Mezii au fost mari producători de miere și de vin (iar în spațiul stră-Român / Pontic au fost dintotdeauna condiții foarte bune de dezvoltări în așa sens). După Războiul Troian - ce a atras și căderea puterii Hitite / Khete din SV Asiei = partea apuseană a Mediei - Perșii au ocupat deopotrivă vechii combatanți imperiali, incluzând și Egiptul / Kemet din NE Africii sub stăpânirea lor, ei sfârșind însă curând, din cauza puterii Makedone / din Europa (învingătoarea supremă în fostele zone de influență imperială din Asia și din Africa ale Perșilor), ulterior ivindu-se imperialii Romani, care mimetic s-au identificat onomastic stră-Român; cele fixate - inclusiv prin forță - în Vechea Lume s-au transmis apoi și cu ajutorul celei mai mari religii din lume, creștinismul (având ca principalul “bazin” Europa). Pe de altă parte, stră-Românii - care au avut dinaintea Războiului Troian structuri imperiale considerate ca să fi fost cele mai puternice din Vechea Lume, așa cum Civilizația Dunăreană din Epoca Pietrei a fost continuată de Tracii Nordici în Epoca Bronzului, cu mari așezări - după Războiul Troian prin întinsele formațiunile statale ale Geto-Dacilor (dintre care o mică parte a ajuns înglobată în Imperiul Roman), continuate de cele Gote, nu au dispărut subit în Europa Evului Mediu timpuriu, ci au fost urmate de organizările care n-au permis altceva decât ivirile altor Imperii, anume Hun, Avar, Bulgar, etc. / adică ale foștilor Sciți: între stră-Români și Sciți legăturile au fost permanente și cu intensitate serioasă până în Evul Mediu (când Sciții au dispărut); capitalele ultimelor Imperii implicând Sciții au fost nu altundeva ci tocmai în spațiul Românesc (existențele imperiale consolidate vremuri îndelungate în zona României - implicând mai ales autohtonii majoritari - au oprit încă de la începuturile Medievale influențele altor structuri imperiale din vecini să se manifeste serios față de Români, ca de exemplu a Imperiului Bizantin / e de remarcat și că împărații bizantini cei mai numeroși au fost de origine Tracă). Ca un ecou Scit în restul Medieval și în Epoca Modernă s-a ivit cea mai întinsă Țară din lume, anume Rusia (continuatoarea Imperiului Țarist): dezvoltarea sa a început grație Dinastiei Rurik / genetic Gherga. O interpretare străveche pentru Sciți / “S-Ciți” ar fi ca “Sfinții Ciți”, respectiv “Sfinții Geți”; inclusiv Sfânta Biblie a scris despre Anticul Schitopolis = orașul Sciților / “Poarta” Sudică a Galileeii (localitate care a fost capitala Decapolis, adică a principalelor 10 cetăți dintre Damasc / capitala Siriei și Amman / capitala Iordaniei), despre Antica Grădină Ghețimani / “Gheți-mani” - a Oamenilor Gheți / Geți - din HieruSalim / Ierusalim = capitala Iudeilor, etc.: echivalențele dintre vechii Geți, în pronunție corectă universală Antică “Gheți”, considerați “Marii / Masivii Geți” = MasaGeți (ori Geții Sfintei Ma, respectiv “Vechii Sfinți Geți” - în pronunție “Mas-SaGheti” - “Mas” fiind de la “Moș”) și “Sfinții Geți” = Sciți / “S-Kiți”- în pronunție “S-Chiți” - au fost evidente. Este de știut că denumirea Asiei - a celui mai mare continent de pe planetă - a provenit de la Siberienii Epocii Pietrei având Cultul Oaselor, dintre care unii au ajuns până la Bazinul Pontic (unde la momentul dispariției Uriașilor de pe glob a apărut Imperiul Atlant); din Anatolia - considerată Asia “Mică” - au derivat atât numele Asiei, cât și numele Africii (căci centrul Anatoliei - unde era granița Atlantă Sudică - inițial era Afriqi / “A-Friqi”, ulterior Frigia, literalmente însemnând că era zonă “fără frig”, care chiar “frigea”): de la migratorii Afriqi / Frigieni care au ajuns în Sahara a rămas numele Africii, așa cum de la aceiași coloniști Anatolieni - din Frigia - ziși inițial Grecește “Fraggoi”, în Europa s-a răspândit vechiul apelativ de Frânci, consolidat până azi la Oceanul Atlantic în ceea ce e Franța, întemeiată de Germanicii = “Deutsche” Franci (Țara respectivă - notată de exemplu “Valland” de ceea ce Nordicii au avut Medieval ca scrierile “Heimskringla”, “Saga Gríðarfóstra”, etc. - fiind “sora” Vest Europeană a României).
În 2007, Dr. Dumitru Dunăreanu și Dr. Iftimia Avram au scris despre vechii / Moșii Geți = Marii / Masivii Geți ai Asiei: “Massageții se pare că au constituit populația cea mai veche a civilizației străbunilor noștri, denumirea putând avea înțelesul de ‘geții primordiali’ sau ‘moșii geților’; această ipoteză, coroborată cu datele care indică locația unei strălucite civilizații antediluviene în arealul de la gurile Dunării, poate lumina multe din punctele de vedere adiacente referitoare la străvechimea dacică. Exista o legătură congenitală între daci, traci și pelasgi, orice încercare de regionalizare rigidă a acelora neavând nici un suport; un argument de importanță esențială în sprijinul acestei teze rezidă în caracterul unitar al limbii acelei civilizații, unitate în diversitate care permitea comunicarea între diversele grupuri etnice, deși fiecare avea un dialect propriu pentru comunicarea intracomunitară”. În această lucrare - “Originea Gherga” - se pot remarca echivalările dintre unii termeni dar și diferențele dintre alți termeni, ca de exemplu: “Fluviu” = apa curgătoare cu debit mare, ce de regulă are peste o mie de km lungime iar “Râu” / cu cursul până la o mie de km lungime, ale cărui ape de regulă ajung în cele ale Fluviului; de pildă, Românii formează poporul de pe Râurile colectate de Fluviul Dunărea în Bazinul său inferior. Se poate observa că denumirea de Ghet / Get era conectată de cântec - așa cum a fost practica obișnuită în vechime, de a fi transmise diverse mesaje ori chiar legi pe melodii inspirate din ciripitul păsărilor - Indienii având cuvântul “Gîta” pentru “cântec”, Iranienii având “Gătha” pentru “Imnurile Zoroastre” (cântecele Magului Zoroastru = Sf. Gargo / “Gargo-șt”, respectiv Zartoșt / Zarathustra, așa cum a studiat și Dr. Kelly Ross în 2017 echivalarea “Zarto-șt” / “Zardo-șt” a numelui celebrului Mag), de pildă Imnul popular fiind denumit “Yașt” / “Ya-șt”, etc., sursa Avestană “Yașt” 13:144 atestând Dahii ca zoroaștri iar marii cântăreți Gheto-Dachi = Geto-Daci au fost strămoșii Românilor actuali: Indologul Gikyo Ito 1909-1996 de la Universitatea din Kyoto 35,01 lat. N, 135,46 long. E / Japonia a arătat în studiul “Gathica” din 1974 că termenul “Avesta” era legat de vechiul Iranian “Apa-stak” (în Română înțelegându-se ca “stoc de apă” = “rezervor”, un loc - “stan” - în care apa stă), drept text de bază la zoroaștri; e de știut că în Sanscrită “astra” = “armă” (hindușii - formând a treia religie din lume ca număr de credincioși, după creștini și musulmani - accesând prin cântece și prin rostirile de mantre tot felul de energii). |
| Profesorul de mitologie comparată Joseph Campbell (1904-1987) a sugerat că în Epoca Pietrei din schițarea picioarelor berzei s-a ivit prima Svastică |
Gheții Europeni - și MasaGheții, adică Gheții Asiei - au fost cei mai mari cântăreți din Vechea Lume iar talentul acela de exprimare melodioasă a fost considerat chiar divin (păsările au fost asociate Marii Zeițe Mamă Ga / Gaia dar și unor Zei, în ipostaze conectate momentelor importante ale vieții și morții, de la nașteri până la decesele în lupte, prin berze sau vulturi - ca semnificative - mierle ori lebede, cuci sau buhe / bufnițe = cucuvele, ș.a.m.d.): în trecutul îndepărtat, oamenii purtau cu mândrie pene ale diverselor păsări totemice - pe cap, pe haine, etc. - atestarea a așa ceva fiind pre-diluviană (de atunci datând și îngerii înaripați, dintre ei cei mai importanți fiind Veghetorii Iyr = Gregori, cunoscuți ca grozavi mesageri divini și deopotrivă cântăreți întrecând cu multă dibăcie trilurilor păsărilor cântătoare; e de știut că și atunci când Constantinopolul din fosta Tracie era asediat de către otomani - la mijlocul secolului XV - bizantinii încă discutau despre sexul îngerilor, căci se știa despre aceia că nu făceau dragoste cu trupurile lor de lumină, ci altfel, prin schimb de cuvinte). Dr. Richard Thurnwald a enunțat în 1951 că totemismul corespundea culturilor de vânători, în timpul culturilor din faza “culesului” existând o credință generală în sacralitatea animalelor, credința în Mari Zei fiind specifică păstorilor iar personificarea Zeităților - de pildă prin animism - a caracterizat societățile primilor agricultori.
În 2004, Dr. Kósa Ferenc de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca - capitala Ardealului - a scris: “În general, berzele călătoresc în grupuri formate din peste o sută de păsări. Din cauza mărimii lor şi a aripilor lungi şi late, berzele nu pot efectua zboruri active prin bătăi de aripi o perioadă mai lungă de timp. Astfel, ele sunt nevoite să parcurgă cea mai mare parte a drumului prin zbor planat. În acest scop, berzele se folosesc de curenţii calzi ascendenţi ce se formează ziua deasupra uscatului. În acele locuri, aerul cald se ridică ca într-un horn purtând în sus şi berzele. Rotindu-se cu aripile întinse, berzele ating în câteva minute înălţimi de sute de metri, după care una câte una încep să părăsească curentul ascendent. Într-un front larg, probabilitatea găsirii unui alt curent ascendent creşte. Aflate în zbor planat, glisează chiar zeci de kilometri până la următorul ‘horn’, de unde este reluat procedeul descris. În mod firesc, berzele pot migra numai ziua şi numai deasupra uscatului, pentru că deasupra suprafeţelor de apă nu se formează curenţi calzi ascendenţi. Pe baza datelor a zeci de mii de berze monitorizate, ştim că berzele din Europa ocolesc Marea Mediterană, berzele din România împreună cu celelalte păsări provenind din Europa Centrală şi de Est ajungând - prin traversarea Bosforului - în Africa la obârşia Nilului (și mai departe, spre sud). În ultima vreme, migraţia berzelor se urmăreşte cu ajutorul unor radioemiţătoare. Datele obţinute prin urmărirea prin satelit a berzelor pe spatele cărora au fost ataşate asemenea radioemiţătoare arată că într-o singură zi berzele parcurg în medie distanţe de 220 km. Zonele staţionare preferate de berze în Africa sunt terenurile deschise, înierbate (savanele); acolo îşi petrec timpul hrănindu-se şi odihnindu-se până la momentul reîntoarcerii. Primăvara, berzele se întorc pe acelaşi traseu pe care îl traversează şi toamna, însă migraţia de primăvară este mai rapidă”. An de an, acvila / pajura - pasărea națională a Românilor - urmează aceeași rută ca barza (pentru iernare spre locul de obârșie al omului Homo Sapiens, din Estul Africii); nu întâmplător, acele păsări - răpitoare, de baltă = gârgălăi ori pajura sau zgripțor ori șerpar - au fost considerate sfinte din cele mai vechi vremuri iar zonele lor de agregare EurAsiatice, înaintea migrării spre destinația Africană pentru iernat, au fost considerate Țări Sfinte (deopotrivă în Europa și în Asia): în prezent, Delta Dunării este în România iar Delta Iordanului - ultima stație din EurAsia înaintea migrării pentru iernarea Africană - este în Israel (Țară ce împreună cu Palestina există în inima fostului Canaan). |
Rutele de migrare ale berzelor albe = “Ciconia Ciconia” (cu verde ariile de cuibăriri, cu albastru zonele de iernat) |
Din Vechiul Testament (scris în Canaan / Vestul Asiei) se știe despre patriarhul Noe - din timpul diluvian - că a avut 3 fii, ca ecouri ai celor pre-diluvieni: Iafet / progenitorul Iafiților = “Însemnaților” în Europa (rezonând cu predecesorii Neandertali tatuați), Sem / progenitorul Semiților = “Corciților” în Asia (rezonând cu predecesorii Cro Magnon metisați) și Ham / progenitorul Hamiților în Africa (rezonând cu omenia înțelepților / raționalilor Homo Sapiens); ținând cont de echivările consonantice, Iafet / “Ia-phet” a fost forma lui “Ia-bhet” = “Iluminatul bât”, probabil primii Sem-iți au fost Sum-eri iar privindu-l pe Ham = “H/Am” e interesant că termenii Români specifici “Om” și “Uman” (mantra “om” / “aum” - apărută în religia Vedică - a rămas puternică la hinduși, budiști și alți credincioși Indieni / orientali înrudiți) își au echivalențe ca “Huma” în Catalană, “Omu” în Corsicană, “Human” în Engleză, “Homme” în Franceză, “Uomo” în Italiană, “Homem” în Portugheză, “Hombre” în Spaniolă, “Mees” în Estonă, “Mies” în Finică / adică Suomi = limba “Sfinților oameni”, “Vyras” în Lituaniană, “Adam” în limbile Turcice, “Rajul” în Arabă, etc. Biblia a anunțat că la început a apărut Adam = primul bărbat, apoi s-a ivit Eva - din coasta lui - cea capabilă să nască (în Ebraică - limba în care a fost scris Vechiul Testament - “Adam” e substantivul feminin însemnând “Argilă”): a fost dovedit științific / genetic că mecanismul genului este determinat de bărbat / cu codarea cromozomială “XY” iar nu de femeie / cu codarea cromozomială “XX”; de altfel, din mare vechime Rumânii / Românii mereu au făcut distincția Tradițională dintre oameni / bărbați și muieri / femei (inclusiv azi, în zone Tradiționale Românești - ca Maramureș, Timoc, ș.a. - se mai deosebesc în vorbe oamenii de muieri, identificându-se respectiv astfel bărbații și femeile). Cel mai vechi om = bărbat, notat de Biblie ca Adam (“A-Dam”, adică al Domnului / Dumnezeu iar invers - îndărăt, așa cum se practica des în Vechea Lume - fiind Mada, în rezonanță cu Media, zona din răsăritul Vulcanului Ararat) nu a avut copii cu blonda Lilu - Lilith / așa cum muierea respectivă a fost consemnată de vechi scrieri din Orientul Apropiat - ci cu negresa Eva / însemnând “Viață”: ea a fost femeia Homo Sapiens care a născut primii oameni, însă nu în Rai = “Grădina Eden” (loc care - vegheat inclusiv de îngeri Gardieni / ziși Grigori - nu era mediul propice pentru înmulțire). “Eden” עֵדֶן în Ebraică (limba în care a fost scris Vechiul Testament) înseamnă “plăcere”, așa că literalmente Grădina Edenului din Biblie era “Grădina plăcerii”: de altfel, primii oameni în Eden au fost goi - fără haine, corespunzător “Facerea” 2:25, 3:7 - și se știe că în Vechea Lume actele sexuale se desfășurau la modul obișnuit în natură (adică în exterior / ca în crânguri, dumbrăvi, grădini, etc.) iar nu în locuințe (adică nu în interior); așa cum a scris și “Dicționarul Oxford al religiei Evreiești” - editat în 2011 de Dr. Maxine Grossman / profesoară la Universitatea Maryland - denumirea “Eden” a derivat din cuvântul Sumerian pentru “Stepă” (astfel, s-ar înțelege despre Eden - “Grădina plăcerii” - că a fost în Stepă iar aceea era Stepa EurAsiei, la capătul Vestic al căreia este spațiul Român, Tradițional știut ca al plaiurilor Raiului). Prima femeie a lui Adam nu a fost Eva, ci prima femeie care s-a însoțit cu Adam a fost Lilith (care însă nu a făcut prunci); anterioara femeie Lilith a fost creată - la fel având statutul de creat și bărbatul Homo Sapiens zis Adam - iar mai apoi Eva s-a ivit din coasta bărbatului Homo Sapiens, fiind prima femeie care a prins rod cu Adam și a născut: Lailah - însemnând Noapte în Ebraică - efectiv fiind Îngerul Nopții, a rămas singurul înger cu nume feminin (înger în Ebraică = “malakh”). “La început” rolul feminin așadar a fost foarte important (astfel au rămas ecourile despre Vechea Lume); Biblia a notat că roșcovanul Adam și-a ascultat femeia mai mult ca pe Dumnezeu, de pildă gustând din pomul interzis iar apoi a ajuns să trăiască în afara Raiului: egala lui, blonda Lilith - de exemplu - a rămas conectată de Rai (unde mai existau ființe, literatura biblică indicându-le pe acelea ca fiind îngerești, respectiv că erau îngeri = ființe totuși cu sexul neprecizat). |
| Reconstituirile unor Neandertale |
Trebuie observat că supercontinentul EurAsia = “leagănul Denisovilor și Neandertalilor” e de mărime mult mai mare decât continentul Africa = “leagănul Homo Sapiens” iar în 2017 geneticieni ca Johannes Kraus, Cosimo Posth, ș.a. de la Universitatea Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E / Germania au evidențiat la omul Modern vechimea mai mare a rădăcinilor Denisovo-Neandertale (regăsită acum în proporție redusă în structura genetică umană) decât a rădăcinii Homo Sapiens (copleșitor majoritară în structura genetică umană); e de știut că Homo Sapiens a ieșit din Africa și a intrat în EurAsia Denisovo-Neandertală sporadic demult - așa cum au fost găsite rămășițe în S Balcanic / Europa la Apidima 36,39 lat. N, 22,21 long. E vechi de 210 milenii ori în Canaan / Asia, etc. - însă organizat și masiv trecerea s-a petrecut abia când a început articularea vorbirii (de altfel, Biblia a notat că atunci când s-a ivit Adam, exista cuvântul / “Evanghelia după Ioan” 1:1). În secolul XIX, cercetătorul Englez Gerald Massay a prezentat primele etape de afimare ale omului Homo Sapiens - dinaintea Graiurilor - ca fiind cele parcurse mitologic și prin limbajul semnelor (gesturi, dansuri, etc.); apoi au fost cele marcate de totemism și tatuare, după care socializările s-au bazat și pe articulările cuvintelor. Omul Modern așadar este un amestec majoritar Homo Sapiens și minoritar altfel (în procentele relevante fiind secvențele legate de străvechile tipuri Neandertal și Denisov, numerele indicând mileniile din urmă):
 |
| EurAsia cu albastru |
Mult timp după apariția lui Adam / cel care generic, cel puțin pentru cei din EurAsia, a fost primul om Homo Sapiens, zoroastrismul - cel dintâi monoteism din lume, apărut în Asia Centrală, lângă emanațiile naturale de hidrocarburi îndeosebi din solurile Sud Caspice dintre care unele se aprindeau spontan și ardeau îndelung - s-a individualizat cu cea mai mare sărbătoare a focului, închinată purității, având numele popular NovRuz / adică “Noua zi”, în ziua de An Nou; la Iranieni - unde și în prezent Anul Nou (denumit “NevRuz”) în mod oficial e marcat la echinocțiul de primăvară - “Ruz” înseamnă “Ziua cea nouă” / de început a altui ciclu anual iar la unii Dobrogeni (cu denumirea de “NavRez”) sărbătoarea e dedicată tot în Martie măririi duratelor zilelor și micșorării duratelor nopților: atunci se întorc gruiele / gârgălăii - berzele / cocostârcii - de la iernat, un Rai al lor fiind Delta Dunării din N Dobrogei (la gruie, prin cocor se înțelege cocoșul berzei iar ca stârci se înțeleg păsările de baltă ce se hrănesc cu pești, cocostârcii fiind la Români popular denumiți “gârgălăi” = cuvânt Ghergar, la fel ca “gruie”). De altfel, în ajunul echinocțiului de primăvară vechii Români celebrau Ziua Peștelui - ce deschidea calendaristic Anul Piscicol - în 17 martie (data e înainte de depunerea icrelor): atunci stră-Românii pescari = “Oamenii bălților”, împreună cu toți membrii familiilor lor, mâncau pește crud pentru a avea noroc la pescuit tot anul. Ținând cont de semnificația Ruz / Rez ca ziua de An Nou și că “Man” / “Mân” = “Om”, efectiv Ru-Mânii au fost “Oamenii Anului”, e de observat și că între străvechii Iranieni și stră-Români au fost legături strânse de-a lungul timpurilor, ca de exemplu pe lângă Iranienii AgaTârși, Iranienii Iazigi / “Ia-Sâgi”, Iranienii Mezi, Iranienii Roxolani / Rox-Alani (“Alani / Ariani Roșii”), ș.a. ori că în Antichitate localitatea SarmiseGetusa a Daciei a fost literalmente “Sar-mise-Getu-sa” = reședința “vechiului cârmuitor al sacrilor Geți” / știuți dintotdeauna de sorginte Iraniană ori că a fost capitala Geților dinspre Sarmați / care erau Iranieni ajunși până pe Valea Tisei inferioare sau Dobrogea era “Sciția Mică” / Sciții fiind populație Iraniană, etc.; e de știut - după cum a scris în 1895 și academicianul Român Simion Florea Marian - că “îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roșie, adecă: comănac roșu, suman roșu și cioareci sau bernevegi roșii” (ziși și ițari, cioarecii / nădragii erau pantaloni asemănători șalvarilor orientali), apetența pentru roșu a stră-Românilor fiind înrădăcinată în vremurile Epocii Pietrei, când se considera că era culoarea nobleții.
 |
| Dacia Scitică (conform academicianului Român Vasile Pârvan) |
Conexiunile coloristice dar și onomastice - relevate din timpuri îndepărtate pe mari areale - au fost motivate divers: solar, legendar, temporal, acvatic, etnic, etc., toate cu aceleași noduri (iar trainicele lor întâlniri nu au fost tot atâtea coincidențe, căci au fost prea numeroase și prea răspândite pentru a fi întâmplătoare). Între Ra, Rai, Roșu, Ruz, Râu, Ru-mân / Ro-mân, Rus / Ruși, ș.a. au fost deopotrivă străvechi legături lingvistice și logice: pe de o parte, fonetic se pot remarca sonorizările lor apropiate iar pe de altă parte, cronologia lor multimilenară relevă succesiunea de la glaciațiune, când activitatea întețită a Soarelui a dus la topirea calotei polare - ce pe atunci în Nordul EurAsiei era cam ca platoșa de acum a Groenlandei - iar apoi la udarea abundentă a centurii sale (pe măsura retragerii ghețurilor spre Pol), autohtonii în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic identificându-se până în vremurile recente ca Rumâni / Români în România, la N având Rutenii în Ucraina și Rușii în Rusia. |
| Cea mai umedă parte a Europei (hartă de Jakub Marian, 2018) |
În Europa, Țara cu cele mai multe Lacuri rezultate din topirea ultimei glaciațiuni e Nordica Finlanda / vecină cu Rusia riveranilor Ruși, Țara Finică = “Suomi” / a “Sfinților oameni” având totodată cei mai mulți bărbați genetic Gherga de pe continent - chiar dacă acum poartă alte nume de familii / datorită moștenirii pe linie maternă - iar România e Țara cu cele mai multe persoane numite Gherga / datorită moștenirii pe linie paternă, nu numai de pe continent, ci și din lume (chiar dacă unele persoane numite Gherga s-ar putea ca pe linie paternă să nu aibă același profil genetic, numai din cauza preluării numelui, distingându-se fizic de neam); totodată, Finlanda e și Țara cu cele mai multe Insule, nu doar din Europa, ci chiar din lume: se poate observa că denumirea indigenă Suomi pentru Finlanda corespunde cuvântului Finic “suomaa” = “mocirlă” iar “suo” / “suolla” = “mlaștină” (în ceea ce privește “indexul capitalului uman” - publicat anual de “Forumul Economic Mondial”, despre calitatea oamenilor în funcție de mulți indicatori - e de remarcat că Finicii au fost în 2015 pe primul loc din lume iar conform rapoartelor Organizației Națiunilor Unite, pentru 3 ani la rând, în 2018-2020, Finicii apar drept cei mai fericiți oameni din lume / au și cea mai mare densitate de arme personale din Europa). În Europa Epocii Moderne prezența Gherga la Dunărea inferioară față de restul Finic - similar genetic, cu prezența grupată în Nordul continental - s-a datorat rămânerii Gherga pentru motivul foarte puternic că avea ce moșteni, deopotrivă în zona Balcanică din Sud = Vlah și în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic / stră-Român = Valah din Nord (de exemplu, atestarea Gherga în România a fost anterioară venirii celor mai recenți Finico-Ugri în areal, respectiv a Ungurilor / Maghiarilor, așezați în Ungaria / Țară Dunăreană vecină); semnificativ e și că în limba Suomi, adică Finică, “valo” = lumină / lampă: literalmente - în Vechea Lume - Valahii / “Ro-mânii” = “Oamenii Raiului” ar fi fost “Luminații” (iar păgânii Nordici au avut Valhalla ca Raiul Celeilalte Lumi).
 |
| Finico-Ugrii azi |
Geografic în prezent, pe lângă că sunt doar 3 Țări în lume cu ieșiri la 3 Oceane, așa cum e Rusia în N EurAsiei (care prin Mările Neagră și Baltică are ieșire la Oceanul Atlantic iar la Oceanele Arctic și Pacific are ieșiri directe), împreună cu Canada și Statele Unite ale Americii (care au ieșiri directe la aceleași 3 Oceane), există numai 14 Țări cu ieșiri la 2 Oceane (dintre acele Țări, jumătate sunt în America): în Europa sunt doar 2 Țări, anume Norvegia și Groenlanda, între Oceanele Atlantic și Arctic, în Asia sunt doar 2 Țări, anume Israelul are prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul Atlantic și prin Marea Roșie ieșire la Oceanul Indian iar Indonezia e între Oceanele Indian și Pacific - la fel fiind și Australia - în Africa sunt doar 2 Țări, anume Egiptul are prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul Atlantic și prin Marea Roșie ieșire la Oceanul Indian iar Africa de Sud are ieșiri directe la aceleași Oceane, respectiv în America sunt 7 Țări, anume Mexic, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama și Columbia, cu ieșiri directe la Oceanele Atlantic și Pacific; acum pe glob există 43 de Țări fără ieșire la vreun Ocean sau Mare, printre care sunt și vecinele apusene ale României, anume Serbia și Ungaria (cele 3 Țări se întâlnesc în Banatul de Șes / fost mlăștinos, regiunea cu - onomastic - cei mai mulți Gherga din Lumea Modernă).
 |
| Europa în timpul ultimei glaciațiuni |
Mulți savanți din România dar și din afara României au avut opinii despre străvechea populație a Țării, ca de exemplu academicianul Elveţian Eugene Pittard 1867-1962 (antropologul care a fondat “Muzeul Etnografic” la Universitatea Genevei) a afirmat că “strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică reprezentând doar un capitol recent din istoria lor”, academicianul Belgian Vallee Poussin 1869-1938 a susţinut că “locuitorii de la Nordul Dunării inferioare pot fi consideraţi strămoşii omenirii”, ș.a.; despre spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al Românilor, e de remarcat că Fluviul Dunărea n-a constituit nicicând o graniță - așa cum ar fi tentantă părerea datorită relativ recentei frontiere dintre Baziaș 44,48 lat. N, 21,23 long. E / înaintea Defileului Dunării și Călărași 44,12 lat. N, 27,20 long. E / înaintea Bălților Dunării, de pe o parte a cursului său inferior - ceea ce de altfel și azi se poate firesc observa pe cursul din amonte ori din aval de reperele menționate, așa cum nici Munții Carpați nu au fost un obstacol / ci înălțimile lor conferind stabilitatea autohtonilor iar similar era la începuturi și pentru Bazinul Pontic (pe malurile căruia exista unitatea riveranilor încă de la sfârșitul paleoliticului, când pe abruptele râpe / pante din jurul fostului Lac Pontic - endoreic, adică la început fără vreo legătură cu Oceanul planetar - de pe locul actualei Mări Negre domina străvechea Civilizație Atlantă). De fapt, cu timpul, spațiul stră-Românesc s-a tot restrâns, România Modernă ajungând o Țară înconjurată în general tot de Români, așa și Ungaria = Țara Maghiarilor ajungând să fie înconjurată de Maghiari, etc.; centrul spațiului Românesc l-a reprezentat dintotdeauna Munții Carpați (lanț Montan lung de circa 1700 km aflat în centrul Europei = cel mai lung lanț Montan al continentului), așadar se poate observa poziția Munților Carpați ca fiind deopotrivă în centrul European și în centrul stră-Român: Munții Carpați = coloana vertebrală a spațiului Românesc (în afară de Ardeal, Muntenia și Oltenia, toate celelalte regiuni Românești - anume Banat, Crișana, Oaș, Maramureș, Bucovina, Moldova și Dobrogea - sunt împărțite, cu toți vecinii). În 2014, Dr. Stefan Gruenwald a documentat proveniența celor 3 mari grupuri genetice Europene, spațiul stră-Român în timpul pre-diluvian fiind în miezul Atlant, care l-a generat post-diluvian pe cel Kurgan (Indo-European):
Pentru a afla cele petrecute, în loc de consideraţii generalizatoare, se poate considera și “plonjarea” spre chestiunile punctuale (caracteristică respectată în cuprinsul lucrării): de pildă, singură numai limba nu determină etnia, aşa că - în general - s-ar putea detensiona abordările lingvistice exclusiviste, ce nu-s deloc concludente (ca exemple, în Europa Vestică după perioada Antică pe de o parte Germanicii Franci și-au însușit limba Românică a celor din fosta Galie în fruntea cărora au ajuns iar pe de altă parte în Arhipelagul Britanic Graiul Gaelic al celor migrați acolo de pe continent, ce ar fi trebuit să fie Românic, a ajuns Germanic ori în America de Sud se vorbeşte Spaniola - în Brazilia se vorbeşte Portugheza - proveniența oficială a limbii de sorginte Europeană fiind din cauza dominaţiei politice şi militare a unor elite străine, căci acolo indigenii nu-s Europeni / după cum știe toată lumea); identitatea fiecăruia reprezintă mai mult decât apartenenţa la un popor (iar aşa ceva - de exemplu - e valabil atât la Indieni în Asia, cât şi la Români în Europa ori la alţii). Britanicul Michael Goormachtigh a schițat în 2014 situația de la sfârșitul glaciațiunii (spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic nu prea a fost afectat de calota polară, astfel că pe atunci concentra o bogată viață, care ulterior s-a extins pe continent):
 |
| Proto Indo-Europenii au fost în jurul Pontului |
Comoditatea unora de a nu fi interesați de rădăcini, ci de a prelua elementele cele mai recente a dus la anomalii ca de exemplu la credințe de tipul că Atlanții a fi provenit de la Atlantic, că Elenii au inventat Greaca, că Latina a fost mama limbilor Românice, etc. Așa cum în Elveția nu se vorbește Elvețiana, în Canada nu se vorbește Canadiana, nici în Imperiul Sovietic nu se vorbea Sovietica, nici în Imperiul Roman nu se vorbea Romana, etc. Mulți sunt în prezent prizonierii unei capcane, anume că dispăruta limbă Latină - utilizată într-o perioadă de Romani - ar fi fost la baza familiei lingvistice Românice (faptul că ulterior imperialiștii Romani au impus Latina ca limba oficială a Imperiului lor nu dovedește nimic altceva decât proba dimensiunii puterii cuceritorilor Romani, care au dominat în ceea ce azi sunt Bulgaria, Serbia și Ungaria mai mult timp ca în România, însă limbile Țările vecine României - cu slabe proporții Latinești - sunt Slave, respectiv Maghiara e Finico-Ugră); adevărul științific e altul: Latina nu era - de exemplu - mai veche ca stră-Româna din răsărit ori ca limbile înrudite din apus. Limba Latină - din Peninsula Italică, cea mai mică dintre Peninsulele relevante din Nordul Mediteranei - a fost contemporană în Antichitate cu ceea ce în Est vorbeau Geto-Dacii (în Nordul Peninsulei Balcanice, căci în Sudul Peninsulei Balcanice Elenii vorbeau Greaca pe care au preluat-o din Anatolia) și cu ceea ce în Vest vorbeau de pildă cei din Peninsula Iberică: Latina Romanilor - din centrul Peninsulei Italice, geografic Peninsula Italică fiind centrală între Peninsulele meridionale Europene, datorită plasării sale între răsăriteana Peninsulă Balcanică și apuseana Peninsulă Iberică - nu a fost primordială între cele vorbite de cei din celelalte Peninsule, făcând doar parte sincronă în grupa acelor limbi cu care semăna / până la a se fi putut susține chiar și Antice dialoguri aproximative, fără ajutorul interpreților (Graiurile lor fiind înrudite dinaintea existenței imperiale Romane); așadar, este eronat a desconsidera sorgintea Indo-Europeană și a considera Latina - din cartografic micuța Peninsulă Apenină / Italică - chipurile ca “mama” limbilor zise “Romanice” sau “neolatine” (când inclusiv în timp și spațiu - adică prin încadrarea temporală și prin poziția geografică - Latina a fost de importanță secundară, atât la început, cât și la sfârșit, căci cu toată forța Romană și a altora în jurul ei, a dispărut). De pildă, ponderea Latinei printre vecinii României - mai recenți istoric, care concret nu s-au “contaminat” nici Latinește, nici Românește - se poate de exemplu compara cu puterea limbii autohtonilor Români din România, având rădăcinile în Epoca Pietrei: nucleul “dur” din areal - cel al poporului Român - vorbește Românește inclusiv azi (nu și vecinii) dar Latina, cu influență mai nouă pe scara istorică, nu s-a impus nici măcar Italienilor, în Peninsula unde și-a avut leagănul, nici Românilor, printre cuvintele Românești cele înrudite Latinește rămânând minoritare / “doar aproximativ 500 de cuvinte Latine fiind moștenite de toate limbile romanice”, conform academicianului Român Marius Sala 1932-2018; de altfel, academicianul Român Ion Chițimia 1908-1996 (specialist lingvist, student al academicianului Român Ovid Densușianu 1873-1938) a afirmat că “Dacii vorbeau Românește” (iar unitatea nedialectală a limbii Românești a ajuns astfel datorită timpului mai îndelungat de practicare față de celelalte limbi din grupă, care încă nu au atins așa performanță, toate fiind dialectale). În 2017, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limba latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. În ciuda aparențelor, limba latină se poate trage din proto traco-dacă. De la Nicolae Densușianu încoace s-a înrădăcinat ideea că latina își are originea în traco-dacă, mai corect spus în proto traco-dacă. Cu toate acestea, sânt unii care susțin că așa ceva nu ar fi posibil datorită faptului că limba latină era o limbă ‘centum’, pe când limba traco-dacă era una ‘satem’. Raționamentul nu este corect întrucât limba traco-dacă nu era o limbă ‘satem’, cum se crede, ci una ‘centum’, ca și latina. Ideea că traco-daca era o limbă ‘satem’ a apărut din secolul XIX, datorită slabelor cunoștințe despre această limbă și a lipsei de interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac. Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincția ‘centum’ / ‘satem’ în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europeniști din secolul XIX au dedus din studiul limbilor indo-europene că acestea se pot împărți în 2 mari grupuri și anume: grupul ‘centum’, situat la vestul arealulul lingvistic indo-european și grupul ‘satem’ situat în partea de est a acestui areal. Pentru cei care nu știu de unde provin aceste denumiri, reamintesc faptul că ele provin de la numeralul ‘sută’ (100), în latină, o limbă ‘centum’ și respectiv în avestică, o limbă ‘satem’, limba maternă a lui Zarathustra / Zoroastru. Din nefericire, în lingvistica românească nu există interes pentru acest subiect. Cred că nu s-a scris mai nimic pe această temă. În plus, sânt aproape sigur că dacă am întreba pe oricare lingvist membru al Academiei Române, nu ar ști să explice fenomenul, fenomen care este relativ simplu. Toată povestea pornește de la faptul că limba proto indo-europeană avea 3 consoane velare surde *k, *kᵂ și *k’ și 6 velare sonore, 3 neaspirate *g, *gᵂ, *g’ și 3 aspirate: *gh, *gᵂh, *g‘h. Dintre acestea ne interesează în mod special k‘, g‘, g’h, sunete care se pronunță ca ‘chi’ din ‘chingă’ și respectiv, ‘ghi’ din ‘ghindă’, exemple luate la întâmplare, cu excepția lui *g’h care era aspirat, adică cu un suflu aspirat (un ușor ‘h’ la sfârșit). *k și *g sânt velarele simple, iar *kᵂ este o labio-velară ca în latinescul ‘aqua’, în timp ce gᵂ echivalenta sa sonoră. Aceste 2 velare au avut o evoluție foarte interesantă în traco-dacă. La apariția primelor 2 dialecte ale limbii indo-europene, sunetele *k‘ și *g‘ au devenit africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile indo-ariene, limbile slave, baltice, precum și armeana. Mulți includ aici și albaneza, dar albaneza este mai degrabă ‘centum’, decât ‘satem’. Albaneza este puțin ambiguă din acest punct de vedere. Un studiu amănunțit al limbii albaneze în acest sens ar fi de un interes deosebit. În dialectul proto indo-european de vest *k‘ și *g‘ a trecut la *k, respectiv la *g. Din grupul ‘centum’ fac parte limbile italice (în care se include și latina), limbile celtice, cele germanice și greaca. Tot aici trebuie inclusă și limba traco-daco-iliră. Toharica, deși s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost o limbă ‘centum’, întrucât toharii au plecat de undeva din arealul ‘centum’, probabil de undeva din centrul Europei, după ce prima diviziune ‘centum’ / ‘satem’ a avut loc. Unii includ și hitita la grupul ‘centum’ - de fapt lucrurile sânt ceva mai complicate. Hittita face parte din grupul anatolian împreună cu lidiana, luwiana și alte limbi din zonă. Astăzi tot mai mulți lingviști consideră că proto-anatoliana era o soră a limbii proto indo-europene, nu o fiică a acesteia, ipoteză la care ader și eu. Sânt mai multe dovezi în acest sens, dar voi cita aici doar faptul că limba lidiană menține diferența dintre consoanele velare, diferență care se regăsește în proto indo-europeană, așa cum le-am prezentat, fiind mai conservatoare în acest sens decât hittita, în timp ce în hitită a avut loc același proces ca în limbile indo-europene ‘centum’, dar în mod cu totul independent. Formele pentru ‘câine’ în majoritatea limbilor indo-europene provin din proto indo-europeanul *k’uon-, *k’un- pentru ‘câine’. Iată cum stau lucrurile cu substantivul ‘câine’ care are corespondent în limba latină și de aceea este considerat de origine latină. Cu toate acestea, el este atestat în numele de plantă ‘kinoboula’ întâlnită în Dioscoride, iar în Apuleius aceeași plantă apare sub forma ‘dinupula’, prin urmare, o plantă asociată cu organul sexual al câinelui. În cazul cuvintelor românești din această categorie este mult mai dificil să probezi că sânt dacice atunci când au corespondent în latină datorită ipotezei neverificate cum că româna se trage din latină, dar și pentru faptul că se consideră greșit că traco-daca era o limbă ‘satem’ mult diferită de latină și nu avem nici o glosă dacică să demonstreze contrariul. În schimb, avem mai multe astfel de cuvinte în limba română care nu au corespondent în latină, dar prezintă în mod clar caracteristici ‘centum’ și, prin urmare, sânt mărturii vii a naturii ‘centum’ a limbii traco-dace. Uneori sânt familii întregi de cuvinte românești care provin din același radical proto indo-european, toate având caracter ‘centum’. Astfel este cazul proto indo-europeanul *k’es- = ‘a tăia’, cu derivatul nominal *k’estro-m pentru ‘instrument de tăiat, cuțit’ din care provin românescul ‘custură’, ‘cosor’, ‘coasă’, precum și ‘a cresta’. Tot de la acest radical, mai exact de la forma nominală, provine și latinul ‘castrare’. O familie de cuvinte care demonstrează caracterul ‘centum’ al limbii traco-dace este cea formată din substantivele ‘cârd’, ‘ciurdă’ și ‘cireadă’. Toate provin din proto indo-europeanul *k’erdho-, *k’erdha = ‘cârd, turmă’. În cazul lui ‘cârd’ este evident că velara palatală *k‘ a devenit velara simplă ‘k’. Este cred de prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că românescul ‘cârd’ provine din sârbo-croată este complet absurdă și ca atare trebuie eliminată pentru totdeauna, ca și multe altele de acest gen. ‘Ciurdă’ provine de la același radical cu palatalizarea lui ‘k’ datorită vocalei anterioare (*e > ‘i’). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza lichidei ‘r’. Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore *g‘ situația este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă ‘g’, păstrându-se ca atare în traco-dacă și română. În plus, velara sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală, anume g’h. Formele românescului ‘a grăi’, ‘grai’, ‘gură’ au aceeași origine toate provenind din proto indo-europeanul *g‘ar- = ‘a chema, a striga’, cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Anume în sanskrită, limbile celtice, greacă, latină, albaneză. Cu toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical principal al limbii române ‘provin’ din te miri ce. ‘A grăi’, ‘grai’ ar proveni din sanscritul ‘grajati’ = ‘a orăcăi’, ceea ce nu este doar ridicol, dar și un afront adus limbii și spiritualității românești. În schimb, substantivului ‘gură’ i s-a dat o origine latină, anume din latinul ‘gula’ = ‘gât, gâtlej’, etimologie greșită, întrucât cele 2 forme nu se potrivesc din punct de vedere semantic. Cu toate acestea, în latină există verbul ‘garrio’ = ‘a vorbi, a cleveti’ și ‘garrulus’ = ‘vorbăreț’, mult mai compatibile din punct de vedere semantic cu românescul ‘gură’, și aproape identice cu românescul ‘a grăi’, dar aceste forme nu i-a atras pe autorii de dicționare etimologice ale limbii române, poate pentru faptul că, deși este evident că sânt înrudite, românescul ‘a grăi’ nu poate deriva din latinescul ‘garrio’. Verbul ‘a zgâria’ provine din proto indo-europeanul *g‘her- = ‘a zgâria, a râcâi’ cu cognați doar în greacă și lituaniană, se pare. Și în acest caz, forma lituaniană are caracteristici ‘satem’. Facem aici observația că limbile baltice sânt mai puțin ‘satem’ decât cele slave, ceea ce demonstrează, după opinia mea, că limbile baltice au avut contacte mai vechi și mai intense cu vorbitorii de traco-dacă, decât slavii care și ei, la rândul lor, au făcut împrumuturi din această limbă, împrumuturi care azi poartă amprentă ‘centum’. Formele ‘gard’, ‘grădină’, ‘gardin’ (‘gardină’) provin din proto indo-europeanul *g‘her-, *g‘herdh- = ‘a împrejmui’, cu forma nominală g‘horto-s = ‘loc îngrădit’. S-a considerat că românescul ‘gard’ provine din slavul ‘gradu’ = ‘oraș’. Mai nou, lingviștii români acceptă ideea că este de origine traco-dacă mai mult în baza faptului că albanezul ‘garth’ nu poate proveni din slavă. Aici albaneza se comportă ca o veritabilă limbă ‘centum’, fapt neobservat de lingviștii români, precum nu au observat nici că dacă substantivul ‘gard’ este traco-dacic, atunci poate limba traco-dacă ar putea fi o limbă ‘centum’ și nu ‘satem’. Din nou lipsa unor cunoștințe de indo-europenistică este mai mult decât evidentă. Slavul ‘gradŭ’ provine de fapt din traco-dacă, tocmai pentru faptul că această formă are caracteristici ‘centum’, nu ‘satem’. În plus limbile slave au forme paralele, definind noțiuni similare care au caracteristici ‘satem’. La fel stau lucrurile cu limbile baltice”. Se poate observa că în Epoca Bronzului, la mult timp după ce a apărut Troia / la Est de Strâmtoarea Dardanele, a apărut Tracia, la Vest de Strâmtoarea Dardanele. Anticul Strabon - savant Grec din Anatolia / Asia “Mică”, nu Elen din Balcani / Europa - în “Geografia” XIII 1:56 a scris că în Asia “Mică”, adică în natala Anatolie, Troiana Gargara era Lelegă (“Re-regă”, adică regală solară: în aceeași “cheie”, Lydia era fosta Rydia / “Rudia”, respectiv rodnica regiune dintre Karia / Caria - patria Lelegă - și Troada / Troia, zisă “Wilu-sa” de către Hitiți, literalmente însemnând “Lunca sacră”, respectiv “Valea sfântă”, conform arheologului Danez Ove Hansen, în 1994; după cum a studiat inclusiv arheologul William Ridgeway 1858-1926 de la Universitatea Cambridge, Carianii / Lelegii încă dinaintea Războiului Troian - adică în Epoca Bronzului - trăiau și în Rodos). Așadar, în Epoca Bronzului, în apusul Anatoliei - între “Insula Soarelui” Rodos și Regatul Troiei - trăiau regalii Gherghiți ai Soarelui, ziși Lelegi (care vorbeau Luwiana / strămoașa Latinei); pe atunci deja - în Epoca Bronzului - dinaștii Ghergani ai Wilusei / Troiei au fost vestiți, începând cu fondatorul Dardan. La sfârșitul mileniului I î.C., istoricul Dionisie din Halicarnas / Caria în “Antichități Romane” 1:10 a observat explicit că în Epoca Fierului “aborigenii Peninsulei Italice erau la fel de hoinari ca Lelegii” (familiari lui, care era aborigen al Peninsulei Anatolice). În 1920, Dr. Emil Forrer a concluzionat că înaintea Hitiților în Asia “Mică” / Anatolia a existat o altă Civilizație “mult mai grozavă decât cea Hitită”, anume Civilizația Luwiană / Lelegă: “Mama” dezvoltărilor acolo după Epoca Pietrei.
 |
Răspândirea Românilor indigeni
(conform Dr. Vasile Șoimaru) |
Slovenul Bartolomeu Kopitar 1780-1844, profesor la Universitatea din Viena (pe atunci capitala Imperiului Habsburgic) a observat că Româna - cea mai veche dintre limbile “Romanice”, de fapt (în exprimarea corectă deopotrivă lingvistic și istoric) fiind limbile “Românice” - nu-și avea originea din vremea ocupației Romane condusă în secolul II de împăratul Marcu Traian, ci dăinuia cu mult mai dinainte, fiind anterioară chiar intrării Romanilor în Balcani; la împăratul Traian al Imperiului Roman - cel mai puternic împărat al Romanilor, în vremea căruia structura imperială Romană a ajuns la cea mai mare extindere din istorie - se poate observa că pe partea cealaltă a Fluviului Dunărea a atacat din “Imperium Barbaricum” doar un Regat, anume dintre Regatele rămase după destrămarea Imperiului împăratului Burebista al Geților și Dacilor pe cel cârmuit de către regele Decebal: pe partea cealaltă / stângă a Dunării au rămas mult mai mulți Geți liberi și Daci liberi decât cei ocupați vremelnic de către Romani. Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe - laureat al Premiului Academiei Române pentru cartea “Proverbele românești și proverbele lumii romanice” din 1986 - a enunțat în 1992: “Indo-europeana comună a fost româna străveche, ecuația de aur a lingvisticii europene fiind că limba română = limba barbară a Europei = așa-zisa indo-europeană comună” (anume, era Kurgana / Gurgana), dânsul mai remarcând că în secolul V î.C. celebrul istoric Carian / Grec Herodot 4:93 a relatat de exemplu despre contemporanii săi Geți / strămoșii Românilor actuali și a scris despre Zalmoxe - Zeul-moș al stră-Românilor - însă nu a scris nimic despre Roma ori Romani, în acel timp fără importanță internațională. Atunci când există Româna, Aromâna / Macedo-Româna, Istro-Româna, Megleno-Româna, Romagnola, Reto-Romana / Romanșa, etc., este impropriu ca grupa lingvistică respectivă să fie denumită “Italică” ori “Latină”, când deopotrivă onomasticile și înrudirile au fost dovedite ca legate cel mai profund de limba Română: denumirea grupei lingvistice nu-i nici măcar corect a fi “Romanică” - căci nici nu a existat vreodată vreo limbă Romanică, nici măcar limba Imperiului Roman, în care se vorbeau multe limbi, mai nou apăruta dar și apoi dispăruta Latină având-o doar în scopuri administrative - ci corect pentru grupa lingvistică respectivă e denumirea de grupă lingvistică “Românică” (limba Română - foarte vie - fiind încă vorbită azi de multe milioane de oameni, limba Latină mai fiind oficială acum doar în cel mai mic stat din lume, anume Vatican). Etimologic, prin Barbari / Varvari - termen onomatopeic - în Vechea Lume se înțelegeau cei aglomerați gregar în urbile zise “var”; lingviștii specializați în proto Kurgană - adică în proto Indo-Europeană - au observat fenomenul dialectal al translatărilor de la “G”/“K” la “P”/“B”, ceea ce ar reflecta onomatopeic inclusiv situații de gen Gargar în Barbar: de exemplu, Dr. Johannes Kramer a studiat în 1998 apariția cuvântului pentru Barbar ca “Paparo” în “scrierea lineară B” din Epoca Bronzului în Peninsula Balcanică, Dr. Mihai Vinereanu în “Adevăruri incomode despre limba română” din 2018 a cercetat tranziția respectivă - de la “G” la “B” - din Epoca Fierului în Peninsula Italică, Dr. Carlos Quiles a indicat aceeași situație dialectală în lumea Keltă / la Celți până în Antichitate, ș.a.m.d.: orășenii Ghergari au ajuns să fie numiți Varvari / Barbari de o anumită parte a Vechii Lumi. Mereu au contat împărțirile pe familii / neamuri, până la extrapolările generice despre care ar fi de precizat, încă de la începutul lucrării, că s-au înregistrat și deosebiri - uneori semnificative - ca de pildă între Grecii Anatoliei și Elenii Balcanilor, între Armâni (așa cum se autonumesc) și Aromâni (așa cum sunt numiți de alții), între Vlahi / la S de Dunăre și Valahi / la N de Dunăre, ș.a.m.d.: de exemplu, din evidente interese politice, Sârbii - în Țara lor - numesc autohtonii de pe malul stâng al Dunării ca Români iar pe cei de pe malul drept al Dunării ca Vlasi, în Balcani există separări între Vlahi și Armâni, etc. (în Română “valea” e forma de relief ivită prin acțiunea unei ape curgătoare sau a unui ghețar iar în Armână / Aromână “vala” înseamnă un loc în care curge apa); de altfel, în general - și dintotdeauna - diferențierea religioasă a fost mai puternică decât cea etnică (iar individualizarea genetică face contextul și mai complex). De pildă, Dr. Afrodita Cionchin în studiul “Pe urmele olaților” din 2007 a scris: “Demersul nostru de cercetare se înscrie în sfera studiului comparativ asupra limbii traco-geto-dacilor, o limbă pelasgă care nu a dispărut, ci s-a conservat în limba română și în dialectele sale: dacoromână, macedoromână, meglenoromână și istroromână. Pornind de la premisa că pelasga / străvechea valacă a fost limba ‘zeilor’, din care s-a desprins euro-indiana comună și limbile sale, este posibil ca româna, prin traco-daco-getă, să fie moștenitoarea modernă a acelui idiom străvechi. Limba traco-daco-getă a fost înrudită cu latina, în baza criteriului euroindian, dar în principal, ca ramuri ale aceleiași limbi pelasge. Etnonimul valac, sub forma ‘olati’, este atestat în secolul III: cuvântul ‘olates’ sau ‘oulates’, populație de neam tracic, și-a avut menționarea în inscripții grecești și în special în decretul în cinstea lui Epicrates, fiul lui Nicobulos, păstrat în Mănăstirea Dragomirna / județul Suceava. Olații trebuie să-și fi avut așezarea nu departe de țărmul de vest al Mării Negre. Decretul de cinstire lăuda pe Epicrates, arhitect din Bizanț, pentru reconstrucția incintei după un război cu olații. În vremea din urmă, s-a susținut proveniența histriană a inscripției. Pe o cărămidă ștampilată din Histria apare numele unui Olas. Etnonimul Olates, Oulates și antroponimul Olas sunt forme grecești pentru Valates și Valas (Valates / Olates / Oulates și Valas / Volas / Olas) desemnându-i pe valachi. Existența olaților pe teritoriul dintre Dunăre și mare e confirmată de inscripțiile acestora”. Valahii - pe lângă poziția Antică acvatică / geografică dintre Mare și Fluviu - s-au suprapus riveranilor știuți datorită Tradiției Românești a plutăritului (ce în vechime era atât pe ape stătătoare, cât și pe oricare ape curgătoare unde era posibil), în plus existând memoria Potopului, când au fost într-adevăr experimentate ape mari; de altfel, încă de la început Raiul a fost ud - numele său Eden reflectând dimensiunea acvatică, străvechiul termen Kurgan = Indo-European “danu” chiar însemnând “apă curgătoare” - iar Românii au păstrat amintirea Raiului foarte pregnant în străvechiul lor spațiu: ca atare, străvechii indigeni = riveranii de pe malurile Râurilor “Danu” din fostul Eden erau “Domni”, cârmuiți de gardianul principalului vad, anume de “Vodă”. Un exercițiu de reflecție față de sorgintea Valahilor (adică sorgintea Românilor = “Oamenii Raiului” / “Oamenii Râurilor”) ar fi legat de cele făcute de cei vechi - înaintașii lor - sub înaltul Cer / Gher, pe care îl vegheau sistematic, observațiile lor privind cele văzute, grupați în așezări numite “Var”, locuri unde puteau mai bine vorbi, ducând și la dezvoltarea astronomiei: vorba / “vor-ba” era “sufletul așezării” (căci termenul “vor” reda locul iar “ba” însemna “suflet”). Chiar dacă onomatopeic locuitorii respectiv erau “Var-Vari”, venerând deopotrivă valurile de pământ ce îi protejau ori valurile apelor de pe urma cărora trăiau prin pescuit, plutărit, etc., din perspectivă științifică nu erau deloc sălbatici - termenul de Varvari / Barbari pentru cei din Vechea Lume care i-au consemnat însemnând de fapt “străini” - fiind chiar evoluați în comparație cu nivelul mediu / general al vremurilor lor: puterea le venea și din faptul că păzeau, ca bravi Gardieni / străjeri, trecerile importante prin vaduri, fie acelea plasate pe Văile importante din Munți, fie aflate în locurile importante joase pentru trai (pe terasele / malurile apelor curgătoare de la șesuri, de unde aveau vizibilități bune pe ambele părți, taxându-i - în vămi, la vaduri, etc. - pe cei ajutați la traversări), stră-Românii / Valahii fiind “Oamenii Văilor” = “de la Vale”, respectiv “Oamenii Valurilor”; e interesant că pentru “transport” la Balticii Estoni - vorbind o limbă Finico-Ugră - se folosește termenul “vedu” (rezonând cu cuvântul Român “vad”). De altfel, în legături cu străvechiul termen “var” pentru “așezare”, în mult ulterioara Maghiară - limbă având asemănări deopotrivă cu Finica și cu Turca - s-a prezervat “varos” iar forme ca de pildă cuvântul Latin “villa” însemna similar cu Francezul “ville”; la Iranieni “vali” e cârmuitorul unei provincii iar vechiul titlu Arab “valiu” desemna guvernatorul unui “vilaiet” (unitatea administrativă teritorială în Orientul Apropiat - din Africa și Asia - e “wilaya”): de exemplu, în Evul Mediu o mare parte din Banat a fost organizat otoman ca “vilaietul Timiș-var”.
 |
| Vilaietul Timișoarei (cu vernil) în anul 1700 |
Ținând cont de echivalența lingvistică “G”/“C”, prima silabă a numelui “Gher-Ga” reda prin “Gher” ceea ce efectiv însemna - alături de Pământul “Ga” - anume: era “Cher” (Ker = vechea pronunție pentru “Cer”); străvechea egalare “G” cu “V” - de exemplu, pe de o parte în Română paralela Gherga e “verva” = “însuflețire” iar pe de altă parte, în Greacă nu există litera “V” - i-a poziționat pe pământenii de sub Cer = “Oamenii Cerului” / “Gheri” ca “Veri” (locuind desigur în așezările denumite “Vari”, ca expresii ale vechiului Cer protector, pe care ziua strălucea Soarele / “Sf. Ra”, luminos și cald). Trebuie știut că în proto Indo-Europeană / proto Kurgană (rădăcină din care era și stră-Româna, adică limba Română primitivă / arhaică), termenul “herk” se folosea pentru “a străluci” / “stră-luci”, ceea ce ar apropia numele Gherga ca înțeles de “Strălucit” / “Lucitor”; apreciind anotimpurile tot mai calde, ca primă-vara și vara, Latinul “ver” fiind pentru “primăvară” / pentru vară în Latină folosindu-se cuvântul “aestas”, autohtonii adoratori solari “Vara-hi”/ Varahi - deveniți Valahi / “Vala-hi” prin obișnuita translație “R”/“L” - au continuat să slăvească divinul astru / Soare deopotrivă prin cântat și prin dansat în cerc (reproducându-i forma discului), în “ho-Re”, particulele “hi” / “ho”, ca prefix la “ho-re” sau ca sufix la “Vala-hi”, fiind atributele pământene de venerație ale respectivilor credincioși: “Gho-Re” ori “Vala-Ghi” (din “ho-re” / hore sau “Valaghi” / Valachi) reproduceau legăturile diurnilor Oameni ai Văilor / Valurilor cu Mama Pământ Ga. Vechii Greci cu “upsilon” - caracter imitând o persoană cu brațele deschise - au fost la baza literelor Latine “U”, “V”, “Y” și “W”; astfel, ținând cont și de ulterioara suprapunere “L” peste “R” - un înțeles străvechi pentru Valah / “Va-Lah” ar fi fost “Ya-Rah” = “Lumina Soarelui”. Mult anterior vechilor Greci, în Estul Europei, pentru întâia oară în lume s-a ivit Svastica = emblema Imperiului Atlant - zisă Yarga - însemnând “lumina regală” / “lumina Pământului” (HiperBoreii = “Oamenii Nordici” în Vechea Lume vărau înspre miazănoapte, la N de Dunăre / marele Fluviu Pontic, profitând de încălzirea globală după glaciațiune, în anotimpul cald ei înaintând tot mai mult spre uriașa calotă): în Vechea Lume, ca puternic simbol solar a fost Svastica (iar spațiul Românesc a rămas cunoscut și de ancestrala Tradiție că a găzduit-o primordial, Svastica = “Vârtelnița” fiind prezentă / atestată - inclusiv în România - din Epoca Pietrei); în prezent, aviația militară Finlandeză are oficial ca emblemă Svastica albastră (zisă acolo și “Väärä-pää”, “väärä” fiind “învârtită” iar “pää” fiind “căpățână”, acum cu denumirea “Haka-risti”, unde “haka” = “încârligată” iar “risti” = “cruce”).
 |
| Yarga la Finici / “Șuomi” |
Pe lângă exemplul Românesc - de care de pildă a fost conectat și raportul identitar dintre Geții Antici și Goții Medievali - e necesară inclusiv diferențierea dintre Grecii Peninsulei Anatolice și Elenii Peninsulei Balcanice, etc. (în Vechea Lume e de remarcat că dintre Egiptenii Africii s-au desprins Evreii în Asia și Elenii în Europa, care au ajuns să fie evident diferiți iar diversitatea lor e mai largă ca diferențierea geografică a pozițiilor lor pe cele 3 continente care se întâlnesc în Estul Mediteran); multe ecouri ale vechilor Greci din Anatolia s-au regăsit la Elenii din Balcani (invers fiind firav, spre deloc): de altfel, ultima mutare masivă de gen a fost după desființarea Imperiului Otoman - în secolul XX - a Grecilor din Anatolia printre Elenii din Balcani (atunci coloniștii Turci din Balcani au fost retrași în Anatolia).
 |
| Cu albastru Grecii, la începutul secolului XX |
Încă de la apariție - iar apoi treptat, pe măsura răspândirilor lor - vechii Greci au fost știuți și ca Ionieni în Peninsula Anatolică, și ca Greci Egeeni în Insulele Egeeii, ca Eleni în Peninsula Balcanică, ș.a.m.d. Lucrarea “Originea Gherga” face deosebirea între Greci (numai Anatolici) și Eleni (numai Balcanici); Grecii - iviți în Vestul Peninsulei Anatolice / acum Turcia - au fost cei a căror limbă Greacă a fost preluată ulterior de Insularii Egeeii, de Ciprioți, de Elenii din Balcani, ș.a. (iar nu invers: e de știut că Elenii din Peninsula Balcanică și-au însușit Greaca de la Grecii din Peninsula Anatolică, căci Elenii Balcanici au fost Grecizați de Grecii Anatolici, propaganda că Elenii din Balcani i-ar fi Elenizat pe Grecii din Anatolia nefiind un demers științific). Dunărea inferioară - de la Defileul Gherdap în jos, adică după ieșirea marii ape curgătoare din Munții Carpați - a fost numită în vechime ca Hister / Istru: curge la S de Munții Carpați din România și la N de Munții Haemus din Bulgaria (Munți care au dat și denumirea anterioară a Peninsulei Balcanice ca Peninsula Haemus iar apoi, considerând betacismul, se relevă Peninsula Balcanică / Valcanică populată de Valachi); ținând cont de înțelesul egal - în diverse limbi - de “Om”, “Homme”, “Ham”, etc., “Haemus” echivala acel sens, astfel încât în Balcani ca atare se poate observa existența “Munților Omului” / respectiv a “Peninsulei Omului” (iar în mare vechime, ca “Hemi” era numit Egiptul = Țara Hamiților, respectiv Țara Oamenilor). Specific omului viu fiind sângele - vehiculul vieții - “Hema” s-a ivit în Greacă tocmai ca atare, pentru sânge: prin Hemi s-ar înțelege atât oameni, cât și sângeroși. Așadar, în răsăritul Mediteran al trecutului îndepărtat, se știa același lucru deopotrivă de către Iafeți / “Însemnați” pe țărmul European numit Haemus, de către Semiți / “Corciți” pe țărmul Asiatic care au scris despre Ham / fiul patriarhului Noe și de către Hamiți / “Înțelepți” pe țărmul African / Egiptean numit Hemi: oamenii timpurii - primii civilizați din Vechea Lume - au trăit atât în Nordica Țară Sfântă (din spațiul stră-Român / European de la Istru - dintre Haemus și Carpați - teritoriu / tărâm știut inițial ca “Hiper-Borea”), cât și în Sudica Țară Sfântă (numită Kanaan / Canaan, pe țărmul răsăritean / Asiatic al Mediteranei), ei regăsindu-se inclusiv în Egipt = Hemi / Țara Hamiților din Africa (urmașii biblicului Ham); cei Nordici - împreună Iafiți și Hamiți - au fost în inima / miezul Civilizației Atlante iar deoarece erau foarte mobili au fost denumiți laolaltă Pelasgi, pe când cei Sudici - Semiți și Hamiți - au fost în inima / miezul Civilizației Cornului Abundenței (cele 2 Țări Sacre / Sfinte - din Asia și din Europa - ale celor 2 Civilizații, a Abundenței și Atlantă, Civilizații ce în paleolitic se întâlneau în Anatolia = Peninsula din S Pontic, au rămas interesante pentru neoliticii Kurgani / Gorgani = Indo-Europeni / Euro-Indieni din N Pontic, datorită cărora au apărut în viața curentă calul, roata, carul, limba, etc). De altfel, e semnificativ că în N Indiei - unde a fost prima Civilizație post-diluviană independentă din lume - termenul Sanscrit “Hima” = “Înghețat” / “Nea” (ceea ce s-a regăsit în denumirea celor mai înalți Munți de pe glob: Himalaia / “Hima-laia” = “Casa Gheții”); onomastica respectivă a conectat realitățile Vechii Lumi, având partea Nordică geroasă, chiar mult timp după glaciațiune, căci încălzirea spre vremurile actuale a fost treptată. Printre cei mai importanți Hamiți din lume au fost Caucazienii în Europa, Arianii în Asia, Berberii în Africa, ș.a.; în România actuală (fostă Țară Sacră / Sfântă în Vechea Lume, aparținând deopotrivă Bazinelor Pontic și Dunărean) există cei mai mulți Gherga din lume iar ca urmași ai Hamitului Kanaan / Canaan, Sfinții Gherga - ziși Ghirgașiți / Gherghesei - au existat încă din vremurile biblice între Kiengar / Mesopotamia și Kemet / Egipt:
 |
| Gherghe-seii / Ghirga-șiții = Sfinții Gherga între Eufrat și Nil |
Este de remarcat că post-diluvian cei mai numeroși au fost oamenii Hamiți - descendenții mezinului Ham al lui Noe - patriarhul Noe poruncind ca mezinul lui Ham, desigur mai tânăr și deci mai viguros, să ajute familiile mai vârstnicilor Iafiți și Semiți, de aceea Hamiții regăsindu-se nu numai în Africa (unde Hemi / Egiptul a fost propriu-zis Țară Hamită), ci și în EurAsia, Semiții trăind în Asia iar Iafiții trăind în Europa; e de remarcat - așa cum a consemnat Sfânta Scriptură în prima carte, “Facerea” / “Geneza” - că Gherghii erau urmașii lui Gherghe-seu, nepotul diluvianului bunic Ham (acela a mai fost notat și Ghirga-sit): sufixul biblicului Gherghe / Ghirga (ca “seu” / “sit”) se poate interpreta - în funcție de diversele traduceri pentru Gherga, ca Gherghe / Ghirga - fie conectat de “sfințenie”, ca “Sfânt” (ceea ce din perspectiva religioasă într-adevăr conta), fie legat de proto Kurganul / proto Indo-Europeanul “skei” = “tăia” ori de mai recentul etnic “Schit” / “Scit”, dat fiind faptul că în Antichitate regiunea Decapolis din Canaan, cu populație dominantă de Gherghe-sei / Ghirga-șiți, avea capitala Schito-polis / orașul Sciților, cu mențiuni de pildă în Vechiul Testament / “cartea a doua a macabeilor”, capitolul 12 că “29) Schitopolis era departe de Ierusalim ca la şase sute de stadii 30) Iar Iudeii, care locuiau acolo, au mărturisit dragostea pe care o aveau faţă de ei Schitopolitenii”. Așa cum spre sfârșitul secolului VI î.C. (în 514 î.C.) Perșii cârmuiți de împăratul Darius / Darie “cel Mare” au trecut prin Dobrogea pentru a se bate cu Sciții din Nordul Pontic, după 180 de ani (începând cu 334 î.C.), cei din Sciția “Mică” = Dobrogea, cârmuiți de împăratul Makedon Alexandru “cel Mare”, au ajuns în Orientul Mijlociu / și chiar mai departe - în Asia Centrală - căci ambițiosul lider Balcanic nu s-a lăsat până nu a învins toți aliații Perșilor, care în secolul precedent i-au umilit națiunea, el ajungând împreună cu militarii săi până la Indieni: privind mileniul I î.C., unii acum însă ar putea refuza simplist atât prezența vreunui oriental prin Dobrogea, cât și a vreunui Dobrogean prin Orient - în ciuda dovezilor deopotrivă istorice și nu numai - fluxurile umane în EurAsia existând din paleolitic până în prezent (la scări mai mari ori mai mici); se poate remarca despre împăratul Alexandru “cel Mare” din secolul IV î.C. că a încercat cu Imperiul Macedonean chiar refacerea Pelasgiei. “Talmudul” a consemnat că Decapolis (întins din Siria până în Iordania și Iudeea) a fost fondat de împăratul Alexandru “cel Mare” - al Imperiului Makedon - tocmai în urma cererii unei delegații a Ghergașilor / Gherghe-seilor: “polis” în vechea Greacă provenea de la “bolos” / “volos”, respectiv “voros” = “oraș”, din străvechiul “var” / “uar”; Sanscrit, citadela era “pur” / “puram”, etc. Decapolis - însemnând “cele 10 cetăți”, cu capitala Scitopolis = azi Beth Shean / Bisan în zona Galileeii din Israel - a cuprins regiunea având incluse drept cel mai Nordic oraș Damasc / capitala Siriei actuale și cel mai Sudic oraș Philadelphia, în prezent Amman / capitala Iordaniei actuale; timp de aproape jumătate de mileniu, din secolul IV î.C. (din vremea Imperiului Makedon al împăratului Alexandru “cel Mare”, în armata căruia erau militari din Dobrogea = Sciția “Mică”, anume pe lângă Tribali de pe partea dreaptă a Văii Dunării, inclusiv riverani Dobrogeni Geți ai Bălților și Deltei Dunării, împreună cu Sciți din interiorul Dobrogei și cu Greci Cariani de pe litoralul Dobrogei dar și Greci Anatolieni, inclusiv Cariani din Caria / Țara Gherghiților, Frigieni după ce împăratul a tăiat “Nodul Gordian” în capitala lor, ș.a.), cârmuirea Decapolis - unde majoritari erau Arameii / “A-Rameii” iar Evreii erau minoritari ori prin multe locuri din zonă chiar absenți - a fost exercitată până în secolul următor lui Iisus, adică secolul II, de cei din capitala Schitopolis = “orașul Sciților” din Vestul Râului Iordan, respectiv de Dobrogeni: aceia erau cei din Sciția “Mică” = Dobrogea, deoarece alți Sciți - din afara Imperiului Macedonilor, așa cum de pildă au existat mai mulți Sciți în N Pontic, etc. - nu aveau ce căuta în interiorul imperial în poziție de lideri (acolo și atunci), căci acei alți Sciți nu aparțineau Imperiului cârmuit de împăratul Alexandru Macedon. După Învierea lui Iisus / “Ii-sus” = “Lumina de sus”, cel dintâi din duzina apostolilor - adică pescarul Galileean Andrei / “An-drei”, care nu era Evreu, el și purtând un nume care nu era Evreiesc, căci însemnând “Energic” la vechii Greci = Ανδρεας Andreas / Andrei e purtat cel mai frecvent din lume de către Români - s-a mutat în Dobrogea / Sciția “Mică” iar cele 7 Biserici biblice ale Apocalipsei au fost în jurul Cariei / SV Anatoliei (Țara Gherghiților, care a avut importanți coloniști atât în Canaan, cât și în Dobrogea / Sciția “Mică”); e foarte posibil ca pescarul Andrei de la Delta Iordanului și Lacul Galileeii să-i fi avut drept înaintași pe cei de la Delta Dunării și Pont / Marea Neagră - adică din Dobrogea = Sciția Mică / Nordul Balcanic - care au cârmuit Decapolis / Nordul Canaanului din timpul împăratului Alexandru al Imperiului Makedon iar după timpul lui Iisus, Sfântul apostol Andrei a creștinat urmașii ascendenților / strămoșilor săi. “Cartea cărților” / Biblia - prin Vechiul Testament - a oferit în scris atestarea nu numai a existenței vechilor Gherghi, ci și răspândirea lor vastă (ei deopotrivă fiind cei mai tineri și cei mai numeroși descendenți ai lui Noe), trăind inclusiv pe unde erau neamurile mai vechilor Iafiți și Semiți. De pildă, prima generație a Hamiților din Canaan, în caz că nu și-ar fi ajutat rudele mai vârstnice - adică pe Iafiți și pe Semiți - s-ar fi putut afla chiar sub incidența blestemului patriarhului Noe (în “Facerea” 9:27, Noe a zis “Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă”; Gherghe-seu - fiind fiul lui Canaan, deci nepotul lui Ham - nu a mai fost supus acelei rânduieli față de rudele mai cuviincioase și mai în vârstă, nici el și nici descendenții, urmașii Gherghi totuși regăsindu-se numeroși în EurAsia, pe unde mai trăiau Semiți / în Asia și Iafiți / în Europa): probabil că unora le-ar fi convenit abuziv și acum ca actualii urmași ai lui Canaan - care și-a servit unchii / conform scrierii biblice - s-o mai facă chiar și în prezent față de urmașii acelora (doar pornind de la episodul biblic că tatăl său l-a văzut cândva pe corăbierul Noe beat și gol, ipostază jenantă dar la bătrân tolerată, fiindcă a cârmit arca = plutitoarea casă sacră, ca un Templu). După cum se poate vedea în continuare, situația spațiului Românesc e complexă, aflându-se la întretăierea Caucazienilor, orientalilor, meridionalilor Europeni, Est Europenilor și Evreilor Europeni:
Într-un studiu despre Indo-Europenizare = “Kurganizare” (fenomen dezvoltat din neolitic de Gherganii / “Kurganii” Bazinului Pontic, cu răspândirea inițială mai ales între Bazinul Istrului și Bazinul Indului), Dr. Harald Haarmann - vicepreşedintele “Institutului Mondial de Arheomitologie” - a scris în 2007 foarte sugestiv: “Străvechile populaţii, culturile lor, limbile lor, n-au dispărut pur şi simplu; mereu au lăsat urme”. Autorul Originii Gherga întreabă retoric acum: însă cui îi pasă de adevăr? Unora li se par mai atractive prelucrările artistice, chiar şi aflate pe lângă adevăr! Cu astfel de cercetări s-au ocupat destui - şi unii încă o fac - dar mai numeroşi au fost cei care au ocolit asemenea subiecte cu profundă grijă (şi încă o fac); ideea ca altcineva să se ocupe de trecutul unui neam - însuşi acela nefăcând-o, din motive neprezentate public - e cam neserioasă, căci s-a manifestat doar faţă de regi (iar nu oricine a făcut parte dintre aceia, aşa că - în general - pretenţia unei astfel de abordări nu e chiar cuvenită): e grozav că în prezent - la începutul mileniului III - încă există oficial neamuri regești în lume (timpurile actuale mai având asemenea prelungiri ale vremurilor trecute). Până când un “terţ” - însemnând cineva care nu e Gherga - ar strânge laolaltă ceea ce alte persoane “terţe” au relatat ori au publicat despre Gherga, s-a găsit s-o facă un Gherga (chiar mai potrivit decât un terț, atât datorită cunoaşterii specifice, cât şi datorită interesului specific pentru aşa ceva; nu este autopromovare, de altfel Gherga existând dinaintea apariţiei unui aşa concept). Pietrele “vorbesc” după secole sau milenii, însă mai bine vorbesc de pildă textele; dacă există posibilitatea exprimării textuale, atunci de ce s-ar potrivi ca vreo piatră - fie aceea și de mormânt - cândva să relateze ceea ce mai eficient s-ar putea și altfel? (De exemplu, acum în scris, prin această lucrare, despre Originea Gherga). Dr. Irina Nicolau 1946-2002 (care a avut strămoși Aromâni) pe când conducea “Muzeul Țăranului Român” a afirmat: “Cine omite să vorbească despre sine rămâne în istorie prin ceea ce găsesc alții de cuviință să consemneze”.
De-a lungul vremurilor, foarte mulţi au povestit sau au scris despre Gherga (ecourile Gherga venind din străfundurile istoriei - din Epoca Pietrei - chiar dacă Gherga e om Homo Sapiens din tipul cel mai recent pe linie masculină din lume, având “numai” 10 milenii, corespunzător datării ştiinţifice a grupului patern catalogat de nomenclatorul genetic mondial ca “N” / din 2013 schimbat oficial ca “X”): multitudinea de referințe despre Gherga s-ar explica - în mod rezonabil - datorită meritelor, fiindcă impactul Gherga în omenire le-a justificat (dacă ar fi fost ceva nesemnificativ, atunci și absențele mărturiilor ar fi fost pe măsură); existența strămoșului comun al bărbaților genetic “N” și “R” a fost datată la momentul intrării Homo Sapiens în Europa Neandertală iar strămoșul comun cu “I” a trăit anterior (grupurile “I” al vechilor Europeni și “R” al celor mai numeroși Europeni sunt cele mai mari acum în Europa, continentul având în prezent cei mai mulți Gherga, din grupul genetic “X” / fost “N”). S-a remarcat că pentru progresarea umană, exogamia e mai sănătoasă ca endogamia; față de principalele grupuri masculine din Europa - “I” și “R” - cel al bărbaților Gherga s-a deplasat cel mai mult, așa ceva însemnând și exogamia mai răspândită, comparativ cu ceilalți: exogamia nu îngăduie împerecherile / cununiile decât cu persoanele care nu aparțin aceluiași grup social iar endogamia constă în cununiile / împerecherile doar în cadrul aceluiași grup social (ceea ce implică riscuri ca reducerea vitalității membrilor comunității respective sau - la extrem - apariția maladiilor degenerative).
Strămoșul direct Gherga - descoperit la începutul mileniului III în “Peștera cu Oase” din Banat / cel mai bine documentat sit cu urși de peșteră din Europa - a fost primul bărbat Homo Sapiens stabilit în Europa, cu profilul genetic masculin de tranziție între supergrupul “IJK” (din care au făcut parte înaintașii Hiperboreilor, ca Jidovii “I”) și supergrupul “NO” (din care de pildă au făcut parte Kurganii “N”); ca atare, este foarte îndreptățită abordarea Gherga ca indigenă Europeană, vechimea Gherga pe linie paternă fiind cea mai mare printre toți Homo Sapiens din Europa, astfel documentată științific - arheologic și genetic - iar nu implicând inițial alte tipuri de bărbați: după cum a fost analizat cel mai vechi Homo Sapiens din Europa - descoperit în Banatul Montan - acela avea chiar ascendența Gherga, documentată ca existând efectiv din urmă cu circa 42 de milenii, în Epoca Modernă descendența Gherga ajungând până la catalogarea genetică paternă “X” (ex-“N”) iar nu genetic “I” ca Ionescu, genetic “R” ca Popescu, etc. În 2019, Dr. Carlos Quiles de la “Academia Prisca” a prezentat grafica răspândirii umane de atunci:
Supergrupul “NO” - din care s-au desprins bărbații genetic Gherga - a produs cei mai mulți bărbați Homo Sapiens de pe glob (după cum au studiat specialiștii Chinezi Chuan Wang și Hui Li în 2012):
 |
| Bărbații Homo Sapiens |
În 2005, cercetătorii Erik Trinkaus, Ion Băltean, Silviu Constantin, Mircea Gherase, Viorel Horoi, Ștefan Milota, Oana Moldovan, Cătălin Petrea, Jerome Quiles, Ricardo Rodrigo, Helene Rougier, Laurențiu Sarcina, Andrei Soficaru și Joao Zilhao au scris despre “Oamenii moderni timpurii din Banat - Peștera cu oase”: “Trăsăturile osemintelor umane din Peştera cu Oase prezintă o serie de caracteristici care le apropie de specimene caracteristice pentru oamenii moderni recenţi. Printre acestea se numără: bărbia ieşită în afară, un corp mandibular gracil, o regiune supraorbitală modestă (lipsită de torus supraorbital), arcuri zigomatice plasate anterior, fose canine adânci, un arc bregma-lambda cu lungime moderată, absenţa torusului occipital, absenţa fosei suprainiace, o poziţie superioară a rădăcinii zigomaticului pe osul temporal, orientarea şi forma canalului auditiv şi configuraţia canalului semicircular. Şi totuşi, aceste resturi umane par ‘arhaice’ prin comparaţie cu oamenii ‘moderni’ europeni din Paleoliticul superior. Printre trăsăturile reprezentative în acest sens se numără: puntea peste foramenul mandibular (chiar dacă prezentă doar unilateral), ramul mandibular larg (cu toate că acesta apare şi la cel puţin un om modern timpuriu din nordul Africii), arcade dentare largi, molarii mandibulari de dimensiuni mari iar cei maxilari excepţional de mari, şi larga creastă occipito-mastoidă. Doar una dintre aceste caracteristici ‘arhaice’ este tipic neandertaliană printre resturile Homo arhaice, şi anume puntea linguală a foramenului mandibular, care apare foarte rar la specimenele umane recente. Ea este însă absentă la oamenii moderni timpurii europeni din Paleoliticul superior pentru care există la ora actuală date şi vârste certe. Din toată această enumerare de consideraţii şi trăsături, putem aprecia că aceste caracteristici nu sunt neapărat independente şi unele dintre ele pot constitui reflecţii secundare ale unor nivele biologice mai primitive. În plus, fundamentele genetice ale acestor trăsături sunt încă necunoscute şi, probabil, complexe. Mozaicul morfologic al resturilor umane din Peştera cu Oase subliniază faptul că aceste resturi umane, cele mai vechi datate şi suficient de complete pentru oamenii moderni din Europa, ne dezvăluie complexitatea deosebită a limitei dintre ceea ce percepem astăzi ca oameni ‘moderni’ şi, respectiv, ‘arhaici’. Altfel spus, aceşti oameni deşi ‘moderni’, nu erau totuşi deosebit de moderni! Deşi majoritatea scenariilor privind apariţia oamenilor moderni şi dispariţia neandertalienilor în Europa invocă dispersia populaţiei prin sud-estul Europei, descoperirile de resturi fosile umane din această regiune, atât cele de neandertalieni târzii cât şi de oameni moderni timpurii erau puţin relevante. Descoperirile recente din Peştera cu Oase au schimbat radical această situaţie. Aici au fost descoperite majoritatea porţiunilor din craniu şi mandibulă, plus molarii. Mai mult, resturile au fost datate radiometric, având o vârstă de peste 38 de milenii. Ele oferă, ca urmare, o mică dar importantă imagine asupra biologiei cefalice umane, apropiată de momentul probabil al dispersiei oamenilor moderni timpurii pe teritoriile din vestul şi nordul Bosforului. Imaginea postmortem pe care ne-o oferă aceşti locuitori ai unei galerii de hibernare a urşilor este, cel puţin din perspectiva noastră, în secolul XXI, aceea a unui mozaic biologic, de trăsături ‘moderne’, ‘arhaice’ şi ‘neandertaliene’. Indiferent de implicaţiile pe care osemintele din Peştera cu Oase le pot avea cu privire la posibile încrucişări cu populaţiile aborigene din Europa, dinaintea ultimului maxim glacial, ele sunt suficiente pentru a indica faptul că dihotomiile noastre paleontologice, oricât de utile din punct de vedere euristic, pun deseori în umbră complexitatea evoluţiei biologice a acestor oameni vechi ai Pleistocenului superior. Cercetările de teren de la Peştera cu Oase au fost efectuate cu acordul Direcţiei Monumente Istorice şi Muzee, a Ministerului Culturii şi Cultelor şi sub egida Institutului de Speologie ‘Emil Racoviţă’. Cercetările au fost suportate de Washington University, ‘National Science Foundation’ (SUA), ‘Leakey Foundation’, ‘Wenner-Gren Foundation’, ‘Instituto Português de Arqueologia’, ‘Institut Royal des Sciences Naturelles de Belgique’, ‘Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior’ şi Academia Română”.
 |
| Primul Homo Sapiens din Europa a fost dovedit genetic ca strămoșul Gherga în Banat |
În “Peștera cu Oase” din județul Caraș-Severin / Banat au fost descoperite mai multe resturi umane, catalogate ca “Oase1”, “Oase2”, “Oase3”, etc., generic primul bărbat Homo Sapiens din Europa fiind denumit “Ion de la Anina” (după numele orașului din apropiere). În 2015, Dr. Marin Cârciumaru a afirmat: “Omul de Neandertal nu a dispărut, ci a fost asimilat de Homo Sapiens, care avea o capacitate de deplasare și adaptabilitate mai mare inclusiv asupra mediului și uneltelor. S-a ajuns la un metisaj între omul de Neandertal și Homo Sapiens. Din acest punct de vedere, România se înscrie într-o descoperire capitală în evoluția omului. Atâta timp cât și-a lăsat urmele în progeniturile Omului Modern, putem vorbi de o continuitate a Omului de Neandertal. Cum s-a făcut acest metisaj este mai greu de explicat”.
 |
| Falca analizată genetic a strămoșului Gherga din Banat = “Oase1” |
Atestarea strămoșului direct Gherga drept cel mai vechi Homo Sapiens European (combinat cu Neandertal, din al cărui ADN - prin analizele genetice, ca de exemplu cele publicate la nivele academice internaționale în 2015 de Qiaomei Fu, în 2016 de David Poznik, ș.a. - la acel prim Bănățean a fost dovedită prezența într-o proporție semnificativă) demonstrează autohtonia Gherga în Europa înaintea celorlalți bărbați Homo Sapiens; de exemplu, colectivul format din zeci de cercetători - din mai multe Țări - coordonat de geneticianul David Poznik de la Universitatea Americană Stanford a susținut: “Folosind puterea de rezoluție ridicată a polimorfismului uninucleotidic în filogenia umană, am stabilit că ramificația care duce la grupurile paterne ‘N’ și ‘O’ - adică la haplogrupul ‘NO’ - s-a desprins nu mult timp după ce 2 indivizi cu secvențe de ADN vechi și binecunoscute au făcut-o, anume cel din Ust-Ișim / V Siberiei (apropiat de Denisova, aflat la poalele Munților Ural, lângă vărsarea în Fluviul Ob a Fluviului Irtîș ce izvorăște din Altai), datat ca vechi de 47-43 milenii și cel din Peștera cu Oase din Banat / V României, datat ca vechi de 42-37 milenii; la ambii, cromozomii lor Y se alătură partajării supergrupei ‘NO’ iar recentele rezultate ale analizelor au redat doar 4 modificări ale alelei T până la identificarea apartenenței la ‘NO’.” Din 17 I 2018, “Societatea Internațională de Genealogie Genetică” a extins vechimea supergrupului “NO” al bărbaților Homo Sapiens la 46 de milenii, prin întâlnirea - până la suprapunere - cu ramura Homo Sapiens “K2”:
Ca atare, pionieratul explorării Europei Neandertale - înfăptuit de către Homo Sapiens în mod pașnic la început, dovadă fiind procentul semnificativ de ADN Neandertal dezvăluit de analizele genetice la cel mai vechi Homo Sapiens din Europa, respectiv cel Bănățean, rezultând din împerecherea celor 2 specii - s-a datorat celor mai recenți bărbați Homo Sapiens din supergrupul genetic “IJK”, anume strămoșilor Gherga; descendenții direcți Gherga - individualizați patern ca “X” după ultima mutație genetică - s-au mai evidențiat major în Europa printr-un alt eveniment semnificativ, la sfârșitul glaciațiunii, când au ajuns să cârmuiască Imperiul Atlant: după dispariția Uriașilor, urmașii Gherga ai dinaștilor primului Imperiu populat numai de Homo Sapiens - adică liderii Atlanților și succesorii lor - și-au emancipat energiile în mare putere civilizatoare a Vechii Lumi (așadar Gherga fiind atestat ca prezent în istoria omenirii în toate Erele, începând de la cea “de Aur” din Epoca Pietrei / paleolitic, până în Epoca Modernă / din aceste vremuri).
Este relevant faptul semnificativ că dintre bărbații Homo Sapiens intrați în Europa Neandertalilor nu războinicii din ramura genetică “IJ”, ci religioșii strămoși Gherga din ramura “K” - din care au rezultat actualii bărbați genetic “N”/“X” - s-au regăsit (dovediți științific) în împerecherile oamenilor cu Neandertalii: așa ceva a condus la perpetuarea unor însușiri fizice și mentale - inclusiv instinctuale și de cunoaștere - considerate “de aur” în Vechea Lume; preluările respective i-au plasat rapid pe strămoșii Gherga în fruntea Vechii Lumi, printre cârmuitorii civilizatori timpurii ai umanității, cu ecouri până în prezent (e de știut că din supergrupul genetic “IJK” al bărbaților Homo Sapiens, prin mutația 9 s-a individualizat grupul “K” față de “IJ”). Existența Gherga în avangarda Vechii EurAsia - la apusul lumii Neandertale / în zorii omenirii - a fost atestată științific că s-a întâmplat în urmă cu peste o mie de generații, respectiv acum zeci de milenii: pentru Ionescu sau Popescu - ori alții, căci nominalizările sunt doar simbolice - așa ceva nu s-a dovedit atât de timpuriu nici arheologic, nici genetic.
În Banatul paleolitic, “Ion de la Anina” a fost născut de fiica unui Neandertal: tatăl lui “Ion de la Anina” a fost Homo Sapiens iar genele Neandertale i-au fost transmise de mama sa (care a avut tatăl Neandertal). Din analizele desfășurate pe osemintele străvechi în laboratoarele genetice din multe Țări se știe că perechea formată din bărbatul Homo Sapiens și femeia Neandertal nu putea avea prunci - partenerii fiind genetic incompatibili, femeia Neandertală, respectiv cea având părinții Neandertali fiind stearpă pentru bărbatul Homo Sapiens, care în fața ei era similar în eficiență cu un castrat - dar perechea formată din bărbatul Neandertal și femeia Homo Sapiens / care nu putea fi fiica vreunei Neandertale, mama ei putând fi doar Homo Sapiens, era genetic compatibilă (astfel se confirmă științific poveștile Vechii Lumi, din diverse surse, că în timpuri îndepărtate tocmai tinerele Homo Sapiens - rodnice / fertile, potrivite să aibă copii - erau dorite de la oameni de către făpturi masculine stranii / neumane, dotate cu multă forță, în acel sens aceia, aflați la disperare în singurătățile lor, chiar răpind fecioarele / frumoasele oamenilor, pentru așa ceva ajungând în final până la conflicte sângeroase cu bărbații Homo Sapiens): mama lui “Ion de la Anina” a fost rodul unei așa iubiri, dintre un bărbat Neandertal și o femeie Homo Sapiens (ținând cont de statutul inițial al oamenilor Homo Sapiens de veniți - respectiv de “venituri” / corespunzător Jargonului Bănățean - în zona dominată de Neandertali și luând în considerare că traiul în jurul “Peșterii cu Oase” a fost pe multe generații, se poate presupune conviețuirea pașnică de la început dintre autohtonii Neandertali cu alohtonii Homo Sapiens; oamenii și-au făcut intrarea în Europa Neandertală nu prin lupte, ci prin constituirea de familii mixte iar strămoșii Gherga au fost implicați în acel fenomen, în Banat). Compatibilitatea genetică a femeilor Homo Sapiens de a prinde rod cu oricare bărbat - fie Homo Sapiens, fie Neandertal - spre deosebire de femeile Neandertal (care nu puteau avea prunci decât cu bărbați Neandertal) a dus la venerarea fecundității și fertilității prin personalizarea în Vechea Lume a femeii Homo Sapiens ca Marea Zeiță Mamă, strămoașa care a născut oamenii; de fapt, divinizarea Marii Mame a constat din slăvirea ei religioasă ca generatoarea întregii Naturi, fiind considerată Mama Cosmosului / Universului, inclusiv a Pământului.
 |
| Pătrunderea oamenilor Homo Sapiens în Europa Neandertalilor |
În 2015, conform studiului - inclusiv genetic - al cercetătorilor Qiaomei Fu, Mateja Hajdinjak, Oana Moldovan, Silviu Constantin, Swapan Mallick, Pontus Skoglund, Nick Patterson, Nadin Rohland, Iosif Lazaridis, Birgit Nickel, Bence Viola, Kay Prufer, Matthias Meyer, Janet Kelso, David Reich și Svante Paabo, mitocondrial / adică pe linie maternă, mama lui “Ion de la Anina” a făcut parte din grupul feminin N* (Nord African, din care au descins femeile de gen “U” / European denumite “Ursula”); ei au susținut despre “Ion de la Anina” (Homo Sapiens care a fost nepot de Neandertal, căci a avut bunicul matern Neandertal / pur sau corcit): “la acest om, 3 segmente cromozomiale Neandertale depășind în mărimi 50 de centimorgani indică predecesorii Neandertali anteriori cu 4-6 generații; el are alele corespunzând mai mult ulteriorilor Asiatici decât Europenilor, ceea ce sugerează că populația de la Peștera cu Oase nu a contribuit substanțial la genetica oamenilor care au urmat în Europa”. Într-adevăr, alte grupuri umane în Europa actuală sunt mai numeroase ca acela al tipului genetic Gherga; pătrunderea oamenilor “puri” Homo Sapiens în Europa - venind din Anatolia / Asia “Mică” - a fost documentată cu resturi dentare găsite în Peștera Bacho Kiro 42,26 lat. N, 25,25 long. E / Bulgaria că a fost în urmă cu 46 de milenii, apoi având loc împerecherile cu Neandertalii Bănățeni, ivindu-se astfel - în premieră - prototipul Homo Sapiens cu profilul actual, având câteva procente de material genetic de la Neandertali: coabitarea Neandertalo - Homo Sapiens a durat mai multe milenii, după cum a afirmat în 2020 și Dr. Nikolai Syrakov / arheolog Bulgar. În prezent, oamenii cu profil genetic Gherga sunt relativ rari în Europa: extincția Neandertalilor a fost cauzată de lupte - dintre ei / “Titanomahia” iar apoi cu succesorii / “Gigantomahia” - și datorită invaziei ulterioarelor grupuri de Homo Sapiens.
 |
| Străvechi ornamente personale și unelte de os din Peștera Bacho Kiro / Bulgaria (2020) |
Fără a dori inducerea vreunui şoc - perspectivele uneori fiind foarte diferite ori prin anumite enunţuri - trebuie totuşi afirmat: timp lung - multimilenar - şi pe suprafeţe foarte extinse, numele Gherga a fost realmente Uriaş, chiar dacă a fost difuzat vocal cu unele variații, datorită diverselor Graiuri ivite în locații și vremuri diferite, impunându-se de la începuturile Civilizaţionale în fruntea omenirii (a fost răspândit de către cele mai vechi Europene Homo Sapiens, ca acelea catalogate genetic în “Clanul Ursula” / feminin “U5”, ele avându-i de pildă în Europa ca parteneri favoriţi pe cei mai “proaspeţi” bărbaţi din lume, anume pe aceia aparţinând grupului genetic masculin “N” - acum “X” - în care emblematici până azi sunt purtătorii numelui Gherga, nume existent încă din Era Neandertalilor şi preluat de ei după Potop, de atunci încoace mai ales pe linie paternă); e de remarcat despre oamenii Homo Sapiens actuali din afara Africii că aproape toți au peste 2% din genom de origine Neandertală, ca rămășiță a încrucișărilor strămoșilor în EurAsia, ruta bărbaților genetic “N” ca Gherga fiind tocmai pe la marginea arealului de răspândire Neandertal - exactă și temeinică - în 2014 Alice Holloway în “10 mituri despre Neandertali” afirmând că la unii Europeni din prezent ar ajunge chiar și la 20% (cauzând caracteristici fizice - după cum a scris în 2015 și cercetătorul John Worthington - ca arcade proeminente și ochi mari sau bărbie retrasă sau nas acvilin sau obraji roșii și pistruiați sau păr drept și roșcat, etc. ori fiind explicația pentru diverse alergii, astm / respirația șuierătoare, ș.a.m.d). Academicianul Suedez Svabo Paabo - șeful genetician al “Institutului Max Planck” din Germania - a afirmat în 2018 că aproximativ o treime din genomul Neandertal încă există (numai printre ne-Africanii Moderni), cu regăsire izolată la unele persoane actuale însă doar în proporție de câteva procente: “Mari porțiuni ale genomului Neandertal n-au fost moștenite de nimeni probabil din cauza dezavantajelor legate de starea de sănătate, de fertilitate, de înfățișare ori de gândire” (lipsa la Homo Sapiens a două treimi din ceea ce a fost ADN Neandertal poate fi refăcută din analizele genetice ale fosilelor, în ideea revigorării cândva chiar a fostei specii Neandertale cu mame Homo Sapiens “surogat”, așa cum a apreciat Dr. George Church / profesor la Universitatea Americană Harvard). Neandertalii au fost tipic pădureni - trăiau în codrii deși, fiind în general buni sulițași, în general trăind în jumătatea Sudică a Europei și în Marea Stepă a Asiei / până în Siberia - iar oamenii Homo Sapiens (provenind din Savana Africană) după ce au ieșit din mediul originar au fost caracteristici Stepei EurAsiei, fiind în general buni arcași. De altfel, în 2011 Ryan Higgins și Christopher Ruff de la “Centrul de Anatomie Funcțională” din Baltimore / SUA - după ce au studiat pe scheletele străvechi eficiențele locomotorii - au observat că “Neandertalii erau mai adaptați traiului în zonele înalte / Muntoase, pe când oamenii erau mai adaptați traiului în zonele joase, de șesuri”.
 |
| Genele paterne |
Poate ar contraria că unele abordări din “Originea Gherga” ating de pildă Epoca Pietrei ori chiar Neandertalii, pe dimensiuni teritoriale întinse, până și continentale, etc., probabil unii cititori / utilizatori fiind și derutaţi de anumite afirmaţii, însă atenţionarea simplă privind aşa ceva e deoarece aspectele tratate sunt pe perioade îndelungate şi pe mari teritorii, ceea ce face diferenţa - însă fără distorsiuni exagerate - faţă de alte materiale de gen (limitate la perioade mai reduse şi la spaţii mai restrânse); în fond, lucrarea este de filogenie, nu de genealogie: cu cât sunt mai îndepărtate timpurile față de actualul moment - fie în trecut, fie în viitor - cu atât sunt mai “cețoase” (în elemente fie de cercetare, fie de prognoză), “fantasticul” fiind mai pregnant spre limitele temporale. De exemplu, sunt combătute unele stereotipuri, de genul că ar fi fost odată ca niciodată un singur Potop ce a inundat complet Pământul, etc. (când de fapt au fost mai multe Potopuri, cu puteri relativ restrânse, nu general planetare); alte idei - încremenite din oarece timpuri - au plasat Atlantida în Atlantic, au mutat Raiul în Cer, ş.a.m.d., realitățile fiind însă altele. O avertizare e cea legată de conştientizarea diferenţelor semnificative între cele ştiute în prezent, în comparaţie cu cele din trecut (sau exprimat invers, privind deosebirile trecutului faţă de ce e acum): obiceiurile oamenilor, peisajele, aromele / mirosurile, etc. (toate foarte diferite). O tentaţie - datorată prejudecăţii izvorâtă dintr-o abordare superficială - ar fi că o asemenea lucrare de fapt n-ar prezenta vreo noutate, deoarece aşa ceva ar fi bine ştiut, etc.: desigur că o astfel de eroare nu-i minusculă, ci e chiar gravă, căci însăşi conceperea lucrării e o noutate (în plus, o mulţime de elemente de conţinut fiind premiere de asemenea, în anumite locuri pre/istoria ajungând să fie pur şi simplu re/scrisă); pe de altă parte, un “risc” e şi că destui oameni refuză - simplu / simplist - cam orice din ceea ce nu aparține “șablonului” / “tiparului” pe care îl ştiu. Unora li s-ar putea părea fantastic că lucrarea nu e dedicată doar familiei Gherga din ultimul secol ori numai filiaţiei Gherga din ultimul mileniu, ci e despre ceva mai serios de multe ori, depăşind situaţia Gherga chiar din ultimele 10 milenii (studiul fiind despre personaje reale, sursele de informare apărând indicate sistematic în material, pe de o parte deoarece datele nu au fost inventate iar pe de altă parte fiindcă așa e corect): autorul recomandă oricui să lectureze cu atenţie mărită lucrarea “Originea Gherga”, căci contrar unei păreri superficiale, nu-i numai despre Gherga (care apare consistent în unele părţi dar nu chiar peste tot); cu acest prilej, e lansată invitaţia ca în minţile unora - care până acum n-au auzit de Gherga - să poată începe corelarea cu existenţa altora din alte neamuri, astfel încât să se deschidă vreun înţeles, dacă o fi posibil, pentru locurile proprii în lume (ori ca un ecou modest - dacă despre sine nu-s resurse - măcar persoana parcurgând prezentul material să afle ceva despre apariţia Gherga în lume). Gherga n-a aterizat din neant și ca oricare alți oameni, Gherga are o poveste, cu începutul cândva și cu desfășurarea până azi (e iluzoriu a crede că numai unii ar avea poveşti şi ar fi chiar injust a rămâne în captivitatea unei asemenea credinţe); cutezanţa foarte neobişnuită din această lucrare - explorând parcursul unui anume tip de om din ultimele 10 milenii, relativ recent apărut totuși pe scara umană - chiar e extraordinară, până în prezent neîntâlnită niciunde şi nicicând: e atât de ambiţioasă, încât până acum nimeni, de nicăieri din lume, n-a mai realizat aşa ceva, nici prin sine însuşi, nici prin intermediul terţilor (pe cei autoplasaţi în sfere ultra-înalte desigur că nu-i impresionează iar pe cei săraci cu duhul - adică pe așa-zișii “analfabeți funcționali” - desigur că îi depăşeşte).
 |
| Adăugarea dungilor provoacă iluzia colorării sferelor (ce real au aceeași nuanță) |
Evreul American Alvin Toffler 1928-2016 (futurolog care a scris lucrări ca “Șocul viitorului”, “Al treilea val”, etc.) a enunțat: “Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”, astfel semănând cu cine vede și nu crede, aude și nu pricepe, etc.; e de știut - corespunzător unui raport al Uniunii Europene din 2011 - faptul deosebit că în România și în Bulgaria sunt cele mai scăzute competențe de învățare, analfabetismul funcțional măsurat oficial fiind de câteva ori mai mare decât media restului Țărilor (iar așa ceva, pentru recuperarea decalajului, nu trece de la sine și nici curând, implicând multă muncă în educație și timp îndelungat, însă în România - Țara unde există nominal cei mai mulți Gherga din lume - de la acea constatare până în prezent nimic din astea nu s-au petrecut, ceea ce e grav, căci adâncește problema). De altfel, Biblia în Vechiul Testament - Isaia 6:9 - a semnalat așa fenomen în Canaanul mileniului I î.C., deci chestiunea nu e tipică Epocii Moderne, existând din Vechea Lume (“Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea”). În ultimele decenii, un instrument ştiinţific foarte puternic de documentare a trecutului - cu utilitate în explorarea chiar şi ale vremurilor foarte îndepărtate - s-a adăugat celor existente, deja consacrate dar neconsolidate definitiv: anume, genetica (iar aşa ceva a completat multe studii existente ori a iniţiat noi direcţii de cercetări).
 |
Ultima
glaciaţiune în Europa
|
La început - în paleoliticul dominat de Uriaşi = nominalizați de stră-Români și ca “Găligani” - meritul foarte apreciat al “Sfântului Ra” (adică al diurnului “Soa-Re” / Soare) a fost în primul rând că prin ivire termina teribila noapte: uriaşul luminător era încă din zori - atotputernic / invariabil pe parcursul fiecărei zile - de partea Homo Sapiens (astrul fiind venerat de oameni ca mare aliat, credinţă contrară celor din speciile umane ale străvechilor nocturni, anume Uriaşii Neandertal şi Cro Magnon de sub bolta cerească a trecutului, desigur şi atunci luminată de stele / constelaţii şi de Lună); Soarele era considerat “Ochiul lui Dumnezeu” = “Domnul-Zeu” (anume, un unic Zeu). Biblia când la început - după ce a indicat în “Facerea” 1:3 că Dumnezeu “se purta pe deasupra apelor” - a scris despre apariția luminii (ceea ce însemna că starea inițială nu era luminoasă, ci neguroasă): așa ceva a fost caracteristic și universului paleolitic, când Neandertalii erau atașați unei alte ordini - mai întunecată și mai rece - decât ordinea mai luminoasă și mai caldă apreciată de Homo Sapiens (în memoria omenirii de altfel a rămas despre vremurile îndepărtate că erau înnegurate). Episodul neguros consemnat biblic în Vechiul Testament de prima sa carte doar cu Duhul Creatorului peste ape nu a fost localizat într-un anume areal, căci s-a referit în general la începutul lumii (iar - revenind la paralela paleolitică - Era Neandertală s-a încheiat după ce Homo Sapiens a intrat în Europa); ceea ce a fost știută ca “Era de Aur” a durat efectiv în paleolitic între încetarea glaciațiunii - când a apărut Edenul / Raiul, atunci fiind fondată Atlantida - și Potopul Pontic datorat marilor ape adunate din cauza topirii ghețurilor (când a dispărut Atlantida) iar “Era de Argint” a durat în neolitic până la Potopul biblic, apoi fiind Epoca Bronzului - până la Războiul Troian - urmată de Epoca Fierului ce a durat până la începerea Antichității: majoritatea specialiștilor - inclusiv istorici - sunt foarte interesați de Epoca Modernă, de timpurile Medievale (ale Evului Mediu) ori vremurile Antice, fiind tot mai puțini pe măsura îndepărtării pe scara timpului față de prezent.
În “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris despre “focarul Indo-Europenilor” că era localizat “în regiunile de la nordul Mării Negre, între Caucaz și Carpați”; Dr. Lev Gumilov 1912-1992 a documentat despre Vechea Lume că în opoziție cu anticiclonul format în Asia Centrală - în mijlocul celui mai mare uscat al planetei - ciclonul Atlanticului de Nord umezea Europa până în răsăritul ei / respectiv până în apusul Marii Stepe EurAsiatice, ceea ce de-a lungul vremurilor a determinat valurile de migrări ale oamenilor dinspre E spre V: variațiile radiației solare și umidității ar fi cauzat condițiile de trai deopotrivă pentru oameni și animale, ca suprafețele pășunilor disponibile mai mari în Europa decât în Asia, etc. (justificând mutările constante dinspre Asia spre Europa). În studiul “Migrarea masivă din stepă a fost o sursă a limbilor Indo-Europene” din 2015, autorii Wolfgang Haak de la Universitatea din Adelaide 34,56 lat. S, 138,35 long. E / Australia, Alissa Mittnick de la “Institutul pentru Științe Arheologice” din Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E / Germania, Iosif Lazaridis de la “Departamentul de Genetică” Harvard / SUA, Guido Brandt de la “Institutul de Antropologie” din Mainz 50 lat. N, 8,16 long. E / Germania, Susanne Friedrich de la “Muzeul Preistoriei” din Halle / Germania, Valery Khartanovich de la “Muzeul de Antropologie și Etnografie” din St. Petersburg / Rusia, Pavel Kuznețov de la Academia Rusă, Banffy Eszter de la Academia Ungară, Christos Economou de la Universitatea din Stockholm / Suedia, Sandra Pichler de la Universitatea din Basel / Elveția, Roberto Risch de la Universitatea din Barcelona / Spania, Manuel Rojo Guerra de la Universitatea din Valladolid / Spania, Rafael Pena de la Universitatea din Madrid / Spania - și mulți alții - au indicat leagănul proto Indo-European / Euro-Indian (așa cum se poate vedea în imaginea următoare), în Vestul Kazah / Casah, Sudul Rus, Sudul Ucrainean și Estul Românesc: acel spațiu a fost generic știut ca Eden (cuprinzând meleagurile apusene ale Stepei EurAsiei, spațiu al străvechilor nomazi - adică vânători, pescari, culegători, cărăuși, negustori - încă din paleolitic); întinderea sa, documentată de cercetătorii menționați între Bazinul Uralului inferior și Bazinul Dunării inferioare, în geografie a fost strict Europeană (Fluviul Ural curge din Munții Ural în Marea Caspică și e granița dintre Asia și Europa - fiind al treilea Fluviu European, după Volga și Dunăre - iar în N Balcanic, până unde au fost determinați proto Euro-Indienii / Indo-Europenii, adică proto Gorganii / Kurganii, trăiesc și în prezent Românii, printre care se află cei mai mulți Gherga din lume).
 |
| Leagănul Kurgan = Euro-Indian / Indo-European |
Specialiștii nominalizați au demonstrat științific faptul că o parte a spațiului Românesc s-a implicat în generarea Indo-Europeană, așadar efectiv stră-Româna a fost limbă constituantă Indo-Europeană; așa ceva explică și de ce vechi cuvinte Românești = Europene au putut fi găsite inclusiv în India: față de leagănul originar, Euro-Indienii / Indo-Europenii s-au răspândit în vaste zone (azi aproape jumătate de glob vorbește o limbă Indo-Europeană). În Vechea Lume, inițial s-a vorbit Indo-European în spațiul Românesc iar ulterior s-a vorbit Indo-European în spațiul Trac (aflat la S, în Peninsula Balcanică); este eronată abordarea că stră-Româna ar fi fost influențată de Tracă, deoarece spațiul Românesc nu a fost “sărit” de Indo-Europeni pentru ca mai întâi să fi fost Traca: așadar, e justă logica faptului că stră-Româna a influențat mai mult Traca decât invers. Mai mult, se poate observa că Indo-Europenii nu au “sărit” spațiul Românesc nici ca să se afirme în celelalte mari Peninsule Europene la Marea Mediterană, anume în Peninsulele Italică și Iberică; limbile Indo-Europene de acolo au fost ulterioare stră-Românei = limbă constituantă Indo-Europeană: decisiva influență Indo-Europeană a venit dinspre zona Română - de unde era leagănul Indo-European - căci vechii Indo-Europeni nu au fost inițial în acele Peninsule Mediterane (nu acolo a fost leagănul Indo-European / Euro-Indian). Ca atare, privind geneza sa, stră-Româna nu a avut nevoie în mileniul I î.C. de Tracă ori în mileniul I de Latină, căci decurgerea firească - cu valabilitate oricând și oriunde - a fost faptul că vechea limbă întotdeauna o influențează pe cea nouă; de aceea, gruparea limbilor Indo-Europene conținând ca limbi principale Româna, Italiana, Franceza, Spaniola și Portugheza e incorectă cu denumirea generică “Latină” sau “Romană”, căci o limbă “Romană” efectiv nu a existat niciodată iar limba Latină (apărută târziu și dispărută devreme) nu-i îndreptățită decât artificial ca titulară: corect - științific / atât lingvistic, cât și istoric - gruparea respectivă de limbi Indo-Europene e la modul cel mai firesc “Românică” (stră-Româna a existat dinaintea tuturor acelor limbi ale grupei, fiind cea mai veche). În prezent, curentul principal oficial ignoră că Indo-Europenii - respectiv Kurganii - s-au răspândit în ceea ce azi e România, ajungând apoi în Italia, Franța, Spania și Portugalia, susținând taman pe dos, anume că întâi Kurganii s-au impus în Portugalia, Spania, Franța și Italia iar la urmă și în ceea ce acum e România; ar fi și întrebarea: dacă Indo-Europenii s-au ivit la gurile celor mai mari Fluvii Europene (la țărmurile Nordice ale Mărilor Caspică și Neagră), în fostul leagăn Atlant - zis Eden / Rai - atunci de ce Indo-Europenii Vestici, de la Marea Mediterană, abia în târzia Antichitate, prin intervenția Romană în Dacia ar fi provocat apariția poporului Român și a limbii Române? Fenomenul Indo-Europenizării, respectiv al Kurganizării Europei, a pornit din zona unde e și spațiul Românesc - prin mai multe valuri, de-a lungul a câtorva milenii - iar a susține despre Kurganizarea / Indo-Europenizarea spațiului Românesc că s-a produs dinspre apus, în Antichitate (după războaiele Romanilor cu Dacii), e practic fără sens. Românii sunt la Dunărea inferioară - cel mai mare Fluviu curgând în Marea Neagră - respectiv cel mai mare Fluviu din Europa după Fluviul Volga, cel mai mare debitor al Mării Caspice:
 |
| Indo-Europenii = Kurganii |
“Edenul” - însemnând “Stepa” în Graiul de acum 10 milenii / corespunzător reconstituirilor paleo-lingvistice - a fost în Sud-Estul Europei, cuprinzând Nordul Caucazic, Nordul Pontic și Nordul Balcanic: deoarece în Vechea Lume - care era grupată pe atunci, la sfârșitul glaciațiunii, mult mai la Sud decât ulterior - oamenii aceia din avangardă erau în poziție relativă Nordică, fiind ca atare știuți ca Hiper-Borei (denumirea lor regăsindu-se în vechea Greacă, la sfârșitul mileniului II î.C., ca însemnând “extrem Nordici”, de pildă la Albanezi “bore” = “neaua” / “zăpada”); apogeul le-a fost în mileniile VIII-VII î.C., ca proto Euro-Indieni / Indo-Europeni, adică proto Gorgani / Kurgani (denumirea ulterioară a Euro-Indienilor / Indo-Europenilor a ajuns de Kurgani, de la Ghergani). Datorită Potopului Pontic, în spațiul stră-Românesc din mileniul VII î.C. a avut loc trecerea de la Civilizația Atlantă (care a încheiat paleoliticul) la Vechea Civilizație Europeană (cu care a debutat neoliticul): toate celelalte Civilizații ale Vechii Lumi - Egipteană, Sumeriană, Indiană, Chineză, ș.a.m.d. - au fost ulterioare Civilizațiilor centrate în ceea ce e România azi (anume Civilizația Atlantă, respectiv Vechea Civilizație Europeană); așa ceva - că Atlanții au avut prima Civilizație de pe glob - are acceptarea generală / universală a recunoașterii întâietății mondiale, pentru unii însă încă existând dezbaterea locului aceleia, din cauza atragerii “hipnotice” / “vrăjite” spre Oceanul Atlantic, pe malurile căruia au ajuns urmașii Atlanților după dezastrul Atlant, adică după înghițirea Atlantidei de către apele oceanice (ale Oceanului planetar, pătrunse brutal / neașteptat în cuva Pontică), considerând deplasarea Atlantă post-cataclism / post diluviană pe direcția tocmai inversă, anume de la V la E iar nu cum a fost de fapt în realitate, adică de la E la V. Atlantida - inima Imperiului Atlant - era în Bazinul Pontic (care înaintea Potopului Pontic avea Lacul Pontic în centrul său, apoi - din cauza valurilor oceanice care au acoperit Atlantida - acela devenind Marea Neagră); supraviețuitorii refugiați imediat după catastrofalul eveniment pe marginile mai înalte ale râpelor Pontice - devenite malurile Pontice (malurile Mării Negre) au fost cunoscuți cu numele general de Kurgani / Ghergani: o altă posibilă “hipnoză” / “vrăjire” = boscoană / “bos-coană” ar fi apărut la unii cercetători Români din Epoca Modernă ca înlocuirea stră-Românilor - ori chiar a Atlanților - cu Daco-Geți (străbuni Geto-Daci care însă istoric au apărut în spațiul actualei Românii abia din Epoca Fierului, nu din Epoca Pietrei, nici din Epoca Bronzului, în același timp cu apariția Geto-Dacilor în spațiul stră-Românesc ivindu-se și vechii Greci / Eleni în mediul lor, care dacă au păstrat legendele Atlante, atunci nu înseamnă însă că ar fi și existat în vremurile Atlante, vechii Greci de fapt preluând relatările de la înaintașii indigeni ai arealului respectiv). De altfel, privind perioadele anterioare scrierilor Antice despre Atlanți, niciodată nu a fost documentată științific - ori legendar - nici o migrare umană dinspre Oceanul Atlantic, nici în Europa, nici în Africa, nici în Epoca Pietrei (fie paleolitică / cioplită, fie neolitică / șlefuită), nici în Epocile metalelor (Bronzului și Fierului), ci numai invers: în Vechea Lume au fost documentate atât legendar, cât și științific, nenumărate migrări umane dinspre răsărit spre apus, până la Oceanul Atlantic (Ocean numit astfel tocmai datorită locuitorilor Atlanți ai malurilor sale, ajunși din Estul European până acolo, căci la începuturi Oamenii denumeau locurile unde se așezau iar sucit - pe dos - nici nu s-ar fi putut ca să fi existat toponimii înaintea Oamenilor); se poate lejer observa că în vorbirea obișnuită Românească, “vrăjeala” încă e populară, datorită rădăcinilor sale Magice (mai populare fiind referințele la mamă, cele sexuale, etc). Este de remarcat că limba originară Kurgană / EuroIndiană nu avea cuvinte pentru Mare sau Ocean, ci doar pentru Râu și Lac, deoarece utilizatorii săi erau continentali; ca “Ocean” în Indo-Europeana originară se înțelegea doar apa mare a unui Fluviu: de exemplu, Atlanții / “Oamenii bărcilor” = plutași / luntrași - predecesorii direcți ai Kurganilor - prin Oceanul Zeului Atlas înțelegeau cel mai mare Fluviu ce alimenta Lacul Pontic, anume Dunărea (având denumirea veche Greacă - limbă Indo-Europeană - de “Oceanos potamos”, ansamblul acvatic al Atlantidei fiind cu apă dulce, nu cu apă sărată). Imperiul Atlant, cu capitala Atlantida - existând pre-diluvian, adică la sfârșitul paleoliticului - fiind în dulcele Bazin Pontic / Dunărean, nu avea vreun element comun cu uriașul și săratul Ocean Atlantic, aflat la distanță relativ mare (pe malurile căruia urmașii Atlanților - adică ai Oamenilor lui Atlas - au ajuns prin migrările ulterioare dezastrului Atlant: denumirea Oceanului Atlantic - apă planetară distinctă / separată de apa inițială Atlantă - a survenit abia recent istoric, la milenii distanță față de Civilizația Atlantă). În Epoca Modernă, specialiștii despre leagănul proto Ghergan / Kurgan (adică leagănul proto Euro-Indian / Indo-European) de pe malurile în pante ale fostului Lac Pontic cu apă dulce - din cuva actualei Mări Negre cu apă acum mai sărată, însă nu chiar așa de sărată ca apele Oceanului Atlantic ori Mării Mediterane - dezbat mai mult ce parte a fost mai influentă, anume Nordul Pontic / European sau Sudul Pontic / Asiatic, în oricare dintre variante Estul Pontic / Caucazian și Vestul Pontic / Carpatic fiind incluse, așa ceva și având importanța mai deosebită pentru obârșia Gherga, deopotrivă din cauză că în izolările Montane sunt conservări mai bune și deoarece numele Gherga a fost atestat atât în zona Caucaziană, cât și în zona Carpatică, ceea ce îi confirmă vechimea mai profundă decât a celor din celelalte zone; de altfel, e evident că în timpul ultimei glaciațiuni dezvoltarea umană întâi a fost mai Sudică iar pe măsura dezghețării dezvoltarea a ajuns mai Nordică: așa ceva a fost valabil și pe malurile Pontice, unde - în dezvoltarea civilizațională - Anatolia Sudică a precedat Stepa Nordică (iar bărbații Gherga veniți via Siberia în Europa s-au bifurcat în 2 ramuri majore, întâi prin S Ural, apoi prin N Ural). Din perspectivă genetică, bărbații din mai vechiul grup “IJ” au fost mai răspândiți în Sudul Pontic - de unde s-au despărțit spre Țările Sfinte, anume (în general) ca “I” în Raiul European și ca “J” în Canaan - iar bărbații din grupul “R” au fost mai răspândiți în Nordul Pontic, ambele mari și vechi grupuri la momentul diluvian al Potopului Pontic fiind dominate / cârmuite de bărbații genetic Gherga, din grupul “N”/“X”: astfel se poate rezuma situația inițială - de la începuturile perioadei tratate în această lucrare - cu cele 3 grupuri de bărbați care au contat la sfârșitul paleoliticului în preajma Bazinului Pontic; despre bărbații Gherga - care mult după Epoca Pietrei s-au regăsit deopotrivă în N și în S Mării Negre - se poate observa, similar cu fenomenul oglindirii, că poziția Ghergarilor pe țărmul Pontic dintre Caucaz și Azov / Karga semăna cu cea Sudică de pe țărmul Mediteran al Gherghiților Cariei, dintre Lykia și Lydia ori cu cea Nordică de pe țărmul Baltic al Karelilor (de pildă, seara puteau admira la fel asfințitul prin “coborârea” similară în apa Mării a discului solar).  |
| Karelii (în majoritate genetic patern Gherga) |
Despre Karelia e de știut că se întinde între Mările Baltică și Albă: canalul navigabil dintre Golfurile Finic / Marea Baltică și Golful Onega / Marea Albă - din Oceanul Arctic / Înghețat, de Nord - are în total 227 km (a fost realizat în perioada stalinistă ca primul proiect important cu deținuții Gulagului sovietic); Karelia e împărțită de Rusia = Venäjä și Finlanda = Suomi (cu populație Saami). În 2016, cercetătorul American Richard Kwiatkowski a schițat intrarea bărbaților genetic “N” - ca Gherga - în Europa (pe lângă Marea Caspică și pe Valea Volgăi / Fluviu denumit Antic și “Rava”):
 |
| Bărbații genetic “N” - în vremea Atlantă - au pătruns organizat în Europa |
În 2016, colectivul internațional de geneticieni coordonat de Anne-Mai Ilumae și Siiri Rootsi - de la Universitatea din Tartu / Estonia - a observat: “în Europa, cea mai timpurie descoperire a haplogrupului ‘N’ datează din Panonia Epocii Fierului” (de la Ludas-Varju-Dulo / Ungaria, unde pe atunci - la începutul mileniului I î.C. - funcționa o comunitate Geto-Dacă, apoi Keltă / Celtă; în Evul Mediu, acea zonă a aparținut Transilvaniei). O distribuție cu hexagoane violet - la Est de Dunărea mijlocie, inclusiv în Banat - a bărbaților genetic “N” din Antichitate se poate vedea în continuare (prezența acelora a fost documentată științific până în vremea Avarilor / Evul Mediu - dinaintea venirii Ungurilor în Panonia - captura fiind din situația prezentată de Dr. Carlos Quiles, în 2019):
 |
| În Banat / Panonia, bărbații de tip genetic Gherga au existat din vremurile Vechii Lumi |
Specialiștii din fosta Iugoslavie au documentat răspândirea tipului bărbătesc genetic “N”, considerat ca legat de cel Cimerian din Panonia Epocii Fierului (Cimerianii, al căror nume se vede legat de Grecul κύμα “kyma” însemnând “val”, putând fi înțeleși ca străvechi Valahi, au fost aliați cu Mezii din SV Caspic - așa cum a studiat de exemplu și istoricul Igor Kolomicev în “Secretele Sciției Mari” - la începutul Epocii Fierului au plecat din N Pontic, adică Nordul Mării Negre).
 |
| Bărbați genetic “N” - ca Gherga - în fosta Iugoslavie |
În secolul V î.C., Anatolianul Herodot Karka / din Sudul Mării Negre a scris în prima sa carte de “Istorii” 96-106 că înțeleptul Deiokes / Deioces i-a determinat pe Mezi (cuprinzând Magii, astfel cum explicit a consemnat 1:101) să accepte cârmuirea regală, convingându-i să ridice un palat - în cetatea întărită Ecbatana = capitala Mediei - și inventând ceremonialul de palat; inclusiv urmașii săi s-au luptat cu Asirienii iar Sciții - după ce au alungat Cimerienii în Europa urmărindu-i pe Cimmerieni în Asia - au fost alungați de către Mezi (însă după o generație, Sciții la o incursiune ajungând până în Canaan). Regele Mezilor Kșatrita - menționat Kaștariti / nume rezonând cu cel Indian pentru Războinic într-o inscripție din 678 î.C. conform academicianului Britanic Henry Howorth în 1892 - provenea din Karkași / azi Karkașeh din Munții Zagros, în NV Iran (localitate fostă Garkasia în vremea Asirianului Șalmanaser II 1030-1019 î.C., după cum a menționat în 1889 orientalistul Joseph Halevy): acel rege al Mezilor - conform și Dr. Muhammad Dandanmayev 1928-2017 din Daghe-stan, membru corespondent al Academiei Ruse - era oficial aliat cu Cimerianii, ca fiul întemeietorului Daiukku / Deioces al Regatului Mediei (după cum a scris inclusiv Vladimir Lukonin 1932-1984, șeful Departamentului Oriental al Muzeului Ermitaj din Sankt Peterburg / Rusia). Se poate remarca echivalarea Latinei “aestas” = “vara” cu Aestii de la Baltica (de care s-a legat denumirea Estoniei): în Vechea Lume, acolo era destinația de vărat a mărețelor turme din Sud (cele mai mari aparținând Valahilor, care sistematic se retrăgeau în anotimpul rece - pentru iernat - din Nord în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, începând cu poalele Carpaților din Sudul actualei Polonii); Estonia / “E-stonia” prin onomastica sa - rezonatoare mai ales în înțeles stră-Român - cuprinde ceea ce era în mod semnificativ, anume “e stâna” (la Asiatici “stan” - pentru teritoriu - s-a consolidat ca “loc” / “tărâm”). Desigur că interesul Sudicilor pentru poziția Nordică / Baltică nu era doar pastoral, ci și datorat bogăției piscicole ori în blănuri deosebite ale zonei, respectiv potențialul economic / comercial: nomazii - unii dintre ei ca mari negustori - negociau diverse produse în târgurile “var” de pe malurile apelor (fie curgătoare, fie stătătoare), Finicii și acum denumind Estonia ca “Viro”; iar așa ceva se conectează cu ceea ce în Vechea Lume s-a fixat ca Voreas / Boreas pentru “Nord” - ajuns personificat și ca Zeu / inclusiv al vântului - cu credincioșii “Vorei” / “Borei”, cei din extremul Nordic fiind “Hiper-Vorei” / “Hiper-Borei” (de divinul Boreas pentru Nordic par să fi fost apropiați și primii boieri / stră-Românii fiind considerați - prin însușiri și plasare - ca deopotrivă nobili și Nordici în Vechea Lume).
 |
| Procente bărbătești azi |
Analizele genetice au relevat concentrarea cea mai importantă a oamenilor “N” - anume, profilul Gherga - chiar în acea parte Estică a Balticii, proporții semnificative ale bărbaților din Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda și Rusia fiind tocmai “N” = “verii” Gherga; în Antichitate, Romanul Tacitus a scris în “Germanica” din secolul I că populația Aestă, vecină cu cea Finică, vorbea un Grai Kelt / Gherg (iar apoi, istoricul Ammianus Marcellinus în “Res Gestae” din secolul IV dar și cronicarul Iordanes în “Getica” din secolul VI au scris că marele rege Got Ermanaric / Hermana-ric din Dinastia Amală - care a trăit până în anul 376 - îi conducea și pe Balții / Balticii Aesti: stăpânirea aceluia - cu genericul “Oium” - cuprindea și spațiul Românesc, inclusiv Cultura Sântana de Mureș / Transilvania).
 |
Bărbații genetic “N” - începând cu Epoca Bronzului - au pătruns organizat în Europa Nordică
(Andres Paabo, 2018: cifrele redau procentele)
|
În prezent, cei mai mulți bărbați genetic “N” din Europa sunt în Țările Baltice Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda și în partea Europeană a Rusiei (în legătură cu litoralul lor Marin Baltic, e de știut că termenul Finic “balta” înseamnă “putere” - “valta-kunnan” fiind “împărăție” / “valtikka” = “sceptru” - iar pentru însuși “baltă” cuvântul Finic e “lampi”, cel Eston e “tiik”, etc); inclusiv Dr. Anatol Klyosov - președintele “Academiei de genealogie genetică” - a afirmat în 2016 că respectivii bărbați de tip “N” nu-s autohtoni în zonele unde se află acum, ci majoritatea își au sorgintea ce poate fi trasată (ca înrădăcinată) până în Altai.  |
| Altai e în S Siberian |
La sfârşitul paleoliticului, după cum e dovedit şi genetic, la primul Potop - nu la ulteriorul Potop biblic, ci la anteriorul Potop Pontic întâmplat în mileniul VII î.C., cauzat de apele crescute rezultate din topirea gheţurilor ultimei glaciaţiuni - stăpânii unei bune părţi a răsăritului Europei (organizată imperial Atlant / “Bo-Re-An”, adică în conformitate cu regulile lui “As” / “An” = “Sufletul Soarelui”, în Epoca Pietrei la stră-Români dar și la “Su-meri” / Sumerieni, “An” fiind Zeul suprem al Vechii Lumi politeiste) erau cei din grupul genetic patern Gherga, parteneri mai ales ai femeilor de gen “Ursula”, din grupul genetic matern notat în nomenclatorul științific ca “U5”; la cuvântul Românesc potop / “pot-op” se poate observa compunerea dintre însumarea “pot” (așa cum încă se folosește în jocul de cărți pe bani pentru suma mizată) și “-op” = “apă”: despre potop se știe că însemna foarte multă apă adunată. Vechii Greci foloseau termenul “Potamos” / “Pota-mos” pentru “Fluviu”, având apă multă (strânsă de departe și de demult); ținând cont că inclusiv acum în Turcă / limbă care nu este Indo-Europeană “su” = “apă” și “mor” înseamnă “purpuriu”, s-ar putea interpreta străvechea denumire “Su-meria” ca fiind “Apa purpurie” (respectiv roșiatică a Mesopotamiei / “Meso-Potamiei”, tărâmul știut “dintre Fluvii”, acelea fiind Tigru și Eufrat), sensul la “mor” vorbind invers / îndărăt potrivind culoarea roșie / purpurie cu rădăcina lingvistică “ro” de la Români: inițial, Sumeria era numită GhienGar - ceea ce invers silabic era “GarGhien” - ulterior zisă și Kurgal (din mileniul VI î.C., Mesopotamia a fost stăpânită de Nordicii Ghergani / Kurgani = întemeietorii Civilizației Sumeriene). Despre stră-Români - în Vechea Lume trăind pe un areal mai întins ca spațiul Românesc actual - e de remarcat că vorbeau stră-Româna dinainte ca să sosească peste ei Geto-Dacii sau Romanii (de la combinația limbilor cărora a apărut Româna Modernă); familia lingvistică Românică - impropriu denumită și după mai recenta istoric limbă Latină, ce între timp a și dispărut, ca “familia lingvistică Latină” - e întinsă în Europa din prezent între Marea Neagră / locul fostei Atlantide și Oceanul Atlantic, pe un spațiu mai redus decât cel inițial (din urmă cu multe milenii): pe glob, în apusul Asiatic cel din urmă Grai Românic - utilizat de neo-Hitiți în Mesopotamia - s-a încheiat oficial în mileniul I î.C., când a căzut ultimul bastion de pe Fluviul Eufrat, anume cetatea Carchemiș / Gherga-miș = a “moșului Gherga” (la actuala graniță dintre Turcia și Siria), căci neo-Hitita avea flexiuni “Latine” cu ecouri specifice regăsite în Caria / V Peninsulei Anatoliei = V Turciei și ulterior în Roma / V Peninsulei Apenine = V Italiei, oraș care a început să folosească Latina abia de la începutul secolului V î.C., acolo de la fondarea Romei până atunci vorbindu-se altceva, o abordare “hipnotică” / “vrăjită” recentă de fapt în cursul istoriei considerând că Romanii dintotdeauna ar fi fost Latini.
 |
| Răspândirea limbilor Românice în lumea actuală |
Dr. Ioan Russu în “Limba traco-dacilor” din 1967 a arătat că din Cer / “Gher” a provenit rădăcina “Ghel” pentru “a sclipi”, din care a apărut spiranta “Z” ca să definească “Luminosul” prin “Zeul” / “Zăul”, termenul definind “Sclipitorul” / “Strălucitorul”: așadar, numele Gher-Ga efectiv era “Strălucirea” / “Lumina” Pământului Ga și a generat Zeul / “Zăul”, cuvântul popular - folosit de mulți - deoarece în trecutul îndepărtat numele divin făcea obiceiul unei interdicții, al unui tabu (după cum a scris și Anticul Herodot Karka în “Istorii” 2:61 despre Zeul Osiris, că “ar fi din partea mea o împietate să-i pronunț numele”); iată deci o solidă contribuție Gherga / GherGa la vocabular, prin furnizarea universală a silabei Zău = Zal / Zeul (ce a apărut și la “Zal-moxe” / Zalmoxe, Zeus, ș.a). În 2018, istoricul Român Dan Oltean a afirmat că “Zalmoxis / Salmoxis era nume mitic. ‘Sal’ însemna ‘luminos’: venea de la ‘Sol’ = ‘Soare’ / sarea care-i albă și tot ce era luminos și alb; așadar, Zalmoxis era ‘Strămoșul luminos’ (sau Tatăl Ceresc)”. Respectivul istoric a și susținut - în cartea “Religia dacilor” - că echivalentul Zeului Zalmoxe într-o bună parte a Vechii Lumi nu a fost Zeus (ca la Greci), ci Hermes / “Her-mes” (ca la Cariani): Hermes a fost falicul Zeu al Hotarelor, care făcea legătura muritorilor - din Lumea “Asta” - cu cei din zona divină. Despre Geto-Daci - credincioșii lui Zalmoxe de la Dunărea inferioară / din actuala Românie - e de remarcat că se aflau sub stindard lupesc dinaintea învingerii unei părți a lor de către Romanii legendarei lupoaice. Despre Cariani - indigenii SudVestului Anatoliei - e de observat că după Războiul Troian s-au Grecizat: de fapt, după Războiul Troian tocmai Carianii au găzduit Heraclizii / Dorianii veniți de la Dunărea inferioară, ei lansând cel mai vechi stil arhitectonic Grec, anume cel Doric.
 |
| Frumoasa Afrodita / Venus |
Zeul Hermes (care - corespunzător cercetărilor Britanicului Robert Graves / profesor la Oxford, profesorului Francez Felix Guirand / autorul “Enciclopediei Larousse a mitologiei”, Dr. Bibek Debroy / președintele “Institutului de Statistică” al Indiei, ș.a. - se înrudea cu lupoaica hindusă Sarama) a fost în vârful panteonului Carian, însurat cu frumoasa Zeiță Afrodita a iubirii fizice - de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - dar iubindu-se și cu Zeița Hecate de acolo: Zeul Hermes a mai fost cununat și cu alte Zeițe, ca de pildă cu Peitho = Zeița Seducției - fiica Zeiței Afrodita - astfel după cum a scris în Egiptul Antic poetul Nonnus (domiciliat în Pano-polis / Akh-mim azi, pe malul opus al Nilului față de orașul Ghirga). Poetul Vest Anatolian Homer în “Odiseea” a făcut aluzie la cuplul Hermes-Hecate care ar fi fost părinții Magei Circe, poetul Roman Properțiu în “Elegii” 2:29 a scris că Hecate a fost dezvirginată de Hermes iar Anticul Pausania 1:38 - originar de lângă Sanctuarul Gherga din Caria - a scris: “Unii susțin despre Hecate - fiica lui Okeanos - că l-a avut cu Hermes pe fiul Eleusis, eroul eponim al locașului din Elada”. La Zeus - “Zeul Zeilor” - se poate lesne observa că era pronunția Greacă (cu sufixul sâsâit, având terminația “s”) al cuvântului “Zeu” existent exact așa în Română / și numai în Română: Grecul Zeus = “Zeu-s” (adică Românescul “Zeu”); e ușor de remarcat că în alte limbi decât Româna, pentru “zeu” sunt alți termeni (de exemplu, în Greacă “theos”, în Bulgară “bog”, în Maghiară “isten”, în Germană “gott”, etc). Specialiști de prestigiu (ca Dr. Gerhard Doerfer 1920-2003, Dr. Talat Tekin 1927-2015, ș.a.) au studiat “zetacismul” - fenomen lingvistic caracteristic celor din Marea Stepă EurAsiatică - adică înlocuirea consonantică “R” cu “Z”, astfel încât prin “Zeus” se poate direct înțelege înțeleptul cârmuitor “Reus”, înrădăcinat în Mărețul Ra, luminătorul universal al Vechii Lumi; de pildă, vechii Greci - mai sâsâiți - au preluat de la Pelasgii rârâiți dinaintea lor numele Rhea pentru Marea Zeiță Mamă iar Zeului suprem îi ziceau Zeus (ultimii Pelasgi - a căror limbă Pelasgă = Kurgană / Indo-Europeană, conform academicianului Bulgar Vladimir Georgiev, era similară cu Traca și Frigiana - au trăit în mileniul I î.C).
Despre “moxe” - transcris uneori “moxis” - e de observat că însemna “moș”, la fel ca Tocharianul “mok” / având sensul de “bătrân”, ca Afganul “mașar” / având sensul de “fiul mai mare”, ca Albanezul “moșe” / având sensul de “vârstnic”, ca Lituanianul “zmogus” / având sensul de “bărbat”, etc.; pe de altă parte, Soarele în Sanscrită era “Surya”, în Greaca Homerică a fost “Selas” (provenind din radicalul “sel” = “a străluci”), în Prusacă iar acum în Lituaniană e “Saule”, etc.: prima silabă a numelui Gher-Ga de fapt a denumit Zeul Soare, căci GherGa a apărut din cununia Cerească și cea Pământeană (a astrului solar cu glia). “Stră-moșii” / Strămoșii Europenilor Homo Sapiens au avut în inima Vechii Civilizații Europene, ce era succesoarea imediată a Civilizației Atlante, Defileul Dunării = Gherdap - cel mai lung canion al continentului - delimitat de gura Râului Bănățean “Ti-miș” / Timiș și de gura Râului Balcanic “Ti-moc” / Timoc (prefixul “Ti”, însemnând “șerpuitor” conform Dr. Mihai Bocioacă în 2007, al principalelor ape curgătoare colectate de Dunăre în regiune pe lângă Sava / Sau și Morava / Margus, anume Tisa, Timiș și Timoc, putea fi ecoul lingvistic târziu al Pământenei “Ghi” - Marea Zeiță Mamă - la Sumerieni “Ti” însemnând “viață” iar “miș” sau “moc” rezonând cu străvechiul termen “moș”, așa cum de pildă a fost pe Fluviul Eufrat orașul Europus, adică Garga-miș / Karkamîș în actuala Turcie la granița cu Syria / “Su-Ria” = Țara Sf. Soare, de referință și în timpul lui Ghilga-meș / “moșul Ghilga” = cel mai mare rege Sumerian, ș.a.); despre Fluviul Dunărea e de observat că prin Defileul Gherdap străpunge cei mai Sudici Carpați, cu acea tăiere împărțind acolo Munții Carpați în grupa Montană Carpatică aflată pe partea sa dreaptă, în regiunea Craina / Timoc din actuala Serbie și în grupa Montană Carpatică aflată pe partea sa stângă, în regiunea Banatului Românesc (zona cu cea mai mare aglomerație onomastică Gherga acum din lume): cei mai Sudici Carpați, cu Râpe imense pe ambele părți ale Defileului Dunării - “Porțile de Fier” - erau Antic denumiți “Riphae” în Greacă, respectiv “Ripensis” în Latină (ce avea ca echivalent pentru “Râpă” și “Vallis” = “Vale”). Este de știut că la formarea Timocului Alb e fostul oraș Gurgusova 43,30 lat. N, 22,25 long. E / azi Knjazevac - dintre personalitățile orașului fiind și academicianul Tihomir Gheorghevici 1868-1944, fondatorul etnologiei în Serbia - apă ce împreună cu Timocul Negru dă Râul Timoc (care pe o porțiune constituie granița dintre Serbia și Bulgaria); Banatul și Defileul Gherdap se găsesc în colțul SE Panonic, unde Dunărea străpunge Carpații:
 |
| Banatul e în interiorul arcului Carpatic |
Este de clarificat un concept, anume cel combinând partea acvatică a Bazinului cu partea Montană a Munților generând apele sale, așa cum e în sintagma ivită în Epoca Modernă de “Bazin Carpatic” (Maghiarii utilizând-o cel mai mult): apele curgând din Carpați ajung în 2 Mări - Neagră și Baltică - astfel încât efectiv “Bazinul Carpatic” se întinde între Pont / Marea Neagră și Marea Baltică, îmbinând de fapt părți ale Bazinelor Pontic și Baltic (referințele bazinale fiind mai “sănătoase” când au în denumiri ambii termeni acvatici iar nu amestecat, cu termenul Montan / Carpatic alături de termenul acvatic / Bazinal); limitarea “Bazinului Carpatic” ca în concepția Maghiară numai la apele din interiorul arcului Carpatic, ignorându-le pe cele din exteriorul arcului Carpatic - toate apele izvorând din aceiași Carpați - e foarte îngustă în comparație cu măreția adevărată a “Bazinului Carpatic” (partea exterioară a arcului Carpatic acoperind teritorii mult mai vaste decât partea interioară a arcului Carpatic). Similare cu sintagma de “Bazin Carpatic” ar fi în răsărit “Bazinul Caucazian” - al apelor care curg din Munții Caucaz, între Marea Neagră și Oceanul Indian / Golful Persic - în apus “Bazinul Alpin”, etc.; Maghiarii însă nu se referă la “Bazinul Caucazian” din E sau la “Bazinul Alpin” din V, ci doar la “Bazinul Carpatic” (în loc de - eventual - mai precisele “Bazin intra-Carpatic” sau “Bazin Panonic”, sintagma Bazinală folosită în lipsa nominalizării vreunei ape, indicând forme Montane în schimb, fiind chiar eronată).
 |
| Vecinătatea Bazinelor Pontic și Panonic în Carpați |
Arcul Carpatic este șira vertebrală a adevăratului “Bazin Carpatic”, lanțul Munților Carpați delimitând partea interioară a “Bazinului Carpatic” (apele Carpatice ajungând până în Panonia), de partea exterioară a “Bazinului Carpatic” (acoperind Vestul Pontic și Sudul Baltic, apele Carpatice ajungând până în Mările Baltică și Neagră); de exemplu, în partea apuseană a adevăratului “Bazin Carpatic”, Tisa și Vistula - ambele ape curgătoare izvorând din Carpați - își întâlnesc Bazinele, în “cumpăna apelor”, pe culmea Carpaților Nordici (în Antichitate, în general Bazinul Tisei a fost populat de Daci iar Bazinul Vistulei a fost populat de Gheți / Goți):
Se poate remarca despre Gherga / Gher-Ga că reproducea străvechiul înțeles de “Muntele Pământului” (după cum a studiat și Aleksi Sahala - de la Universitatea din Helsinki / capitala Finlandei - în “Contactele lingvistice Sumero-Indo-Europene” din 2013), căci proto Indo-Europeanul “Gher” - la Sumerieni “Kur” - era termenul pentru Munte iar “Ga” era Pământul: așadar împreună, din timpuri foarte îndepărtate, cele 2 silabe - “Gher-Ga” - ale numelui Gherga aveau semnificația de Muntean / Montan (la Greci termenul pentru “Montan” este βουνό “Vuono”); de altfel, o caracteristică a Kurganilor = Euro-Indienilor / Indo-Europenilor a fost ridicarea dealurilor artificiale denumite “gorgane” (pentru înhumările celor mai de vază / bază dintre ei). La începutul perioadei de referință (lungă de 10 milenii) tratată de această lucrare - “Originea Gherga” - respectiv în jumătatea dintâi, adică în primele 5 milenii, aparținând Epocii Pietrei, au fost 5 evenimente majore, corespunzând fiecare câte unuia dintre mileniile respective:
· în mileniul VIII î.C. se poate remarca mutația genetică “N”/“X” care a generat actualii bărbați Gherga
· în mileniul VII î.C. se poate remarca Potopul Pontic care a dispersat Atlanții (care pe atunci erau cârmuiți de femeile Gorgone împreună cu partenerii lor Ghergani)
· în mileniul VI î.C. se pot remarca succesorii Gorgani care au dezvoltat Euro-Indienii / Indo-Europenii (și au ridicat Gorgane, formând populațiile patriarhale Kurgane)
· în mileniul V î.C. se poate remarca în spațiul Român realizarea Brazdei lui Iorgu (cel mai mare megalit din lume)
· în mileniul IV î.C. se poate remarca Potopul biblic, care a încheiat Epoca Pietrei
 |
Mişcările
bărbăteşti odată cu topirea calotei
|
După acea etapă proto-cronică / pre-istorică, celalaltă jumătate a perioadei de referință - anume, următoarele 5 milenii - a cuprins restul, respectiv etapa istorică. Aşadar, debutul în această lucrare nu în urmă cu circa 40 de milenii începând cu străvechiul Gherga “Ion de la Anina”, ci cu ceea ce a fost acum 10 milenii - adică pre-diluvian, de la începutul mileniului VIII î.C., după extincţia Găliganilor / Uriaşilor, de atunci existând numai oameni Homo Sapiens - e chiar un bun start, atât din perspectiva genezei, cât şi din perspectivă literară (în urmă cu 10 milenii, când Vechea Europă era dominată de bărbaţii Homo Sapiens cu tipologiile genetice catalogate ştiinţific ca “I” şi “R”, în Asia Centrală / “Interioară” s-a înregistrat - datorită intensificării activităţii solare ce a provocat sfârşitul glaciaţiunii - ultima mutaţie masculină importantă în grupul genetic uman Gherga, cei aparţinându-i preluând curând cârmuirea Vechii Lumi, instalându-se inclusiv în fruntea Europei peste anteriorii bărbaţi Homo Sapiens catalogați genetic “I” şi “R”, foşti vânători-culegători în paleolitic / cronologic, la toţi reperele relevante fiind ale mutaţiilor genetice majore, ulterior mai apărând doar unele diversificări minore; în prezent, cele 3 grupuri genetice paterne Homo Sapiens menţionate sunt relativ majoritare pe vechiul continent, “I” dominând Românii, “R” dominând Europenii iar cel al liderilor “X” - fost “N”, regăsit mai ales Nordic - fiind cel al lui Gherga).
 |
| Acum 40 milenii, acum 10 milenii și acum (Lee Rimmer, 2019) |
În urmă cu 10 milenii, Europa era major influențată de răsăriteana Civilizaţie Atlantă (cea mai mare parte a Imperiului Atlant fiind în E Europei, la N de Anatolia / “An-Atolia” - cuprinzând mai ales Bazinul Pontic, cu “inima” în partea Nord-Vestică a Lacului Pontic, în uriașa paleo-deltă comună a paleo-Istrului, paleo-Nistrului, paleo-Bugului și paleo-Niprului - având spre miazănoapte calota polară în retragere, aflată în curs de topire, din cauza încheierii ultimei glaciaţiuni).
 |
| Răspândirea grupului genetic patern Gherga |
Ignorarea amintirii existenţei Imperiului Atlant în Bazinul Pontic a dus la ulterioara eroare a multora de a plasa Atlantida în Bazinul Atlantic (după migrarea multor Atlanţi din Estul European spre Vest); savanții au documentat că în aproape tot răsăritul European (încă din urmă cu milenii) au pătruns masiv străvechi Iranieni, denumirea Iraniană pentru “tărâm vast” - anume, “varu-stăna” - fiind preluată în vechea Greacă, prin echivalenţa “V”/“B” a vetacismului, respectiv betacismului, drept “Bory-stene” pentru lunga apă a Niprului, de 2201 km, străbătând Stepa Ucraineană, unde sufla vântul Nordic / Borean, ulterior Hunii zicând respectivului Fluviu simplu doar “Var” / după cum a scris cronicarul Iordanes din Dobrogea în paragraful 269 al lucrării “Getica” (Iordanes a avut numele atestat Dac - după cum a documentat în 2003 Dr. Dan Dana din Paris / capitala Franței - ca Diourdanos / Zourdanos, existent și printre Dacii din Egiptul Estic).
 |
| Fluviul Nipru izvorăște din Rusia, curgând prin Belarus și Ucraina |
Gurile Niprului, Bugului, Nistrului și Istrului / Dunării sunt relativ apropiate unele de altele, aflându-se între Crimeea și Dobrogea, anume în colțul NV Pontic / Nord-Vestul Mării Negre: litoralul de la Vestul Peninsulei Crimeea până la Delta Dunării / Nordul Dobrogei ca atare e foarte ud. Termenul Românesc pentru mlaștină / “mla-ștină” cuprinde în cele 2 părți ale sale “Mla” - ca la răsăritenii “Mleccha” - împreună cu “ștină” pentru “tărâm”, indicând teritoriul preferat al “mesagerilor” (mai largul “stan” sau mai restrânsa “stână” fiind în evidente conexiuni cu străvechea rădăcină, la fel ca și sinonimul “mlacă” pentru “mlaștină” / “mocirlă”); vechii riverani înțelegeau și denumeau Râurile Bug - fie Sudicul Bug cu estuarul împreună cu cel al Fluviului Nipru, fie Nordicul Bug afluent al Fluviului Vistula - ca “mlăștinoase” dar și având în Bazinele lor fagi (similar fiind în Banat de pildă Râul Bega, denumirile conectându-se ca atare inclusiv de Bucovina = “regiunea fagilor”, etc.): cu asemenea “cheie”, Sanscritul “Mlecca” pentru “străini” - la Evrei prin “Mlakhi” מלאך desemnându-se efectiv îngerii = străini față de ei - și-ar releva sensul sorgintei lor de “mlăștinoși” / “riverani”, adică “Oamenii mlaștinilor” sau “Oamenii Râurilor” / de pe Văi (pentru “mlaștină”, termenul Latin a fost “palus” iar cel Finic = “suomaa”, ceea ce a conectat în N European denumirea Țării Finice Suomi cu starea mlăștinoasă a mediului de acolo). Nipru, cu izvorul în Dealurile “Val-dai” / Valdai din Rusia, a fost Sarmat considerat ca “Fluviul îndepărtat” iar - prin contrast - apuseanul Nistru ca “Fluviul apropiat” (Iranienii Sarmați / “Sar-Mați” au fost “Mezi regali”, ținând cont că “Sar” / “Șar” = “Rege” iar Mezii / Magii erau din Media / NV Iranului, Dr. Osman Karatay - dar și alții - considerând Sarmații ca liderii Marii Stepe EurAsiatice, episcopul ViziGot Isidor în “Etimologii” 9:2 conectând denumirea Sarmată de “armată”, Sarmații fiind știuți pe Valea Dunării ca entuziaști militari): Valea Niprului - încă din vremuri îndepărtate, înrădăcinate în Epoca Pietrei - a fost parte din rețeaua “Drumurilor lui Hercule” pe care era tranzacționat mai ales chihlimbarul = “electrum” (o rășină scumpă, apreciată și pentru proprietățile sale electrostatice, fostă valoare / valută în Vechea Lume). Analizând cele 2 denumiri ale Fluviilor respective - Nipru și Nistru - conform cercetărilor Walde-Pokorny ca “Fluviul din spate” = Nipru și ca “Fluviul din față” = Nistru, Dr. Mihai Vinereanu în “Adevăruri incomode despre limba română” din 2018 a concluzionat că se raportau față de Indo-Europenii sau Pelasgii din spațiul stră-Românesc (concentrați între Nistru și Istru); privind onomasticile Fluviale Nistru-Istru, e de știut că Antic acele Fluvii au mai fost cunoscute și ca Donastius-Danubius.
 |
| Ultimul val Arian |
După “valurile” Kurgane, au urmat “valurile” Ariane. Cel mai recent val Arian - al treilea, începând cu secolul IX î.C. - a adus din SV Siberian în S Caspic pe strămoșii Parților, Mezilor și Perșilor. Midii / Mezii din Media care se învecinau cu “frații” Hyrkani / Gorgani din S Caspic = strămoșii Parților pe culmile Munților Zagros s-au emancipat puternic după mișcările Cimeriane de la începutul mileniului I î.C. în Epoca Fierului / Cimerianii fiind Geți, conform cronicarului Procopie din N Canaanului, istoric la Curtea bizantină a secolului VI (în secolul XIX, academicianul Papadopol Calimah din România a scris “Cimerianii au fost goniți de Masageți de pe malurile Mării Negre”); la sfârșitul secolului VII î.C., înaintea ivirii Perșilor în istoria lumii, exista o situație a Orientului Mijlociu / Apropiat astfel (pe atunci întregul Iran era cârmuit de Mezi / Magi - dinaștii regali ai Mediei provenind din așezarea strămoșească Garkasia / devenită Karkașeh, unde șamanii erau respectați - în secolul V î.C. istoricul Herodot din Caria / Anatolia despre primul nume al Mezilor consemnând explicit că era cel de Ariani):
 |
| La sfârșitul secolului VII î.C., Mezii controlau spațiul dintre India și Pont |
Bazinul Niprului a găzduit până în Evul Mediu - pe când i se mai zicea și Var - numeroși riverani Valahi / Români, documentați acolo ca formând comunități semnificative inclusiv după apariția Rușilor (pentru Români, denumirea egală de Valahi e practicată inclusiv azi, în mod masiv, de vecini - și nu numai - prioritatea onomastică acordată de străini deseori fiind nu Română, ci Valahă: puterea etnonimului Valah față de cel Român - la un număr așa de mare de națiuni, cu o răspândire larg Europeană - e desigur înrădăcinată în utilizarea sa serioasă de-a lungul vremurilor iar așa ceva nu-i de neglijat, începând mai ales cu Românii din România = principalii subiecți, printre care și în prezent Gherga se află în cel mai mare număr din lume). Este interesant că în vocabularul Românesc unul dintre cuvintele cu etimologie necunoscută e “gâldău” pentru “scăldătoare” în băltoacă (izvorul fiind “gâlgoi”): terminologia acvatică e apropiată de Ghergoi iar așa ceva nu a fost datorită unui context întâmplător, ci a coincis cu cel Valah / stră-Român. Vechii Greci (de exemplu) numeau Fluviul Nipru ca “Bory-sthenes” / “Vory-sthenes”: în Bazinul său - datorită condițiilor foarte favorabile traiului, așa cum a descris în secolul V î.C. și istoricul Carian Herodot 4:53, că era cel mai mănos din Vechea Lume după Văile Dunării și Nilului - erau multe așezări = “vari” impunătoare, numele “Vory-sthenes” al Fluviului (pentru ceea ce literalmente însemnau “așezări puternice”, căci “sthenes” = “puternice” la Greci, “stan” la orientali fiind “tărâm”, Românii având “stană” pentru “bolovan”, respectiv “stâne” pentru așezările pastorale, Ucrainenii folosind “stina” iar Rușii “stena” pentru “zid”), rămânând conectat atât cu “Varii” / Valahii care îi populau terasele, cât și cu înțelesul acelora de Nordici = “Borei” / “Vorei” în Vechea Lume; ca exemplu, gura Niprului și gura Vuhului = Buhului / Bugului - Râu lung de 806 km, la V de Borystene / Nipru - formează împreună un estuar Vorystene-Vuh / Borystene-Bug lung de zeci de km în N Mării Negre (loc populat de compatrioții Cariani / Gherghiți ai istoricului Antic Herodot Karka). În Vechea Lume, Nordicii Vorei = Borei / Borys au fost orășenii Vari / Vorys, popular cunoscuți ulterior onomatopeic ca Varvari / Barbari (ei erau apropiați de veșnica nea, în Albaneză - fosta limbă Iliră / I-Liră = a iluminaților Leri, respectiv lideri, în Albaneză “yll” fiind “stea” - prezervându-se cuvântul “bore” de la anterioara denumire “vore” pentru “zăpadă”, Românii având “boare” pentru vântul mai răcoros, etc.; e de știut că în vechea Română vijelia impetuoasă - cu vârtejuri de aer / tornade însoțite uneori de ploi torențiale - era denumită “orcan”, așa cum a arătat și Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939: din “orcan” - “orkan” însemnând “furtună Nordică” în Europa, astfel cum a documentat și cercetătorul American Chris Mooney în 2007 - s-au dezvoltat “uragan” și “hurican”). De la începuturile Varvare / Barbare, Valahii s-au bucurat de “volnicie” - termen stră-Român însemnând “libertate” - ca “Hiper-Vorei” / “Hiper-Borei” ei fiind orășeni hotărâți: în Nordul Vechii Lumi, stră-Românii - ziși Valahi de către cei care nu erau ca ei - încă din neolitic aveau case mari, cu etaje, ceea ce în Epoca Pietrei era colosal; la stră-Români, mediul urban s-a manifestat inițial mai puternic decât mediul rural, oamenii preferând - ca o caracteristică a spațiului străvechi Românesc - să locuiască în aglomerări urbane, la începuturi satele lor fiind rare (“Hiper-Voleii” = “orășenii hotărâți” din așezările “Var” - respectiv “Val”, prin uzuala translație “R”/“L” - de pe lângă valurile apelor curgătoare erau cei denumiți pe scurt Valahi). Despre unii termeni, ca acela pentru așezarea urbană “Var” - după care s-a consolidat cel al zonei întărite “De-Var”, în legături cu ulterioarele cuvinte “deva” dar și “divin” - se poate observa că erau la fel de vechi ca acelea de Rumâni / cu care se autonumeau Românii ori de Valahi / cu care erau denumiți de alții (e de remarcat că în Europa Barbară doar Geto-Dacii au avut cetăți “dave”, ceea ce însemna atât că au perpetuat Tradiția primelor așezări de pe continent - anume, cele neolitice ale băștinașilor din spațiul Românesc - cât și că așa ceva era rezultatul unui efort de coordonare / cârmuire depășind nivelul nobiliar local, adică reflecta regalitatea); în scris, dovezile rămase au fost Medievale dar verbal atestările au fost mult anterioare, căci întotdeauna - și oriunde - vorbirea a precedat scrierea (niciodată invers): de altfel, specialiștii lingviști au demonstrat că multe dintre cuvintele în uz azi au vechimi nu doar de secole, ci chiar multimilenare.
 |
| Râul Bug - dintre Fluviile Nipru și Nistru - are la vărsare un mare estuar |
În 1987, academicianul Român Anton Dumitriu (1905-1992) în “Culturi eleate și culturi heraldice” a scris: “Chinezii au multiplicat pe Împăraţii Cerului, adăugându-le nume pentru fiecare dintre cele 4 puncte cardinale: un împărat alb pentru occident, un împărat verde pentru orient, un împărat roşu pentru miazăzi, un împărat negru pentru miazănoapte şi - în sfârşit - un împărat galben pentru centru. Nu putem să nu facem o apropiere între împăraţii determinaţi prin culori specifice şi împăraţii care apar în basmele românilor: Verde-împărat, Alb-împărat, Roş-împărat, etc. Mai târziu, modul de a pune adjectivul înaintea substantivului (normal ar fi fost să scriem Împăratul Roşu sau Împăratul cel Roşu) arată că expresia a ajuns în limba română dintr-un fond mult mai vechi, dinainte, în orice caz, de formarea ei. În al doilea rând, tâlcul acestei denumiri - fără nici un sens pentru cititorul de azi - ar trebui căutat în simbolul orientărilor punctelor cardinale. Poate că trimiterea, de exemplu, la Roş-împărat însemna de fapt trimiterea lui spre sud. În orice caz, corespondenţa pe care am găsit-o dovedeşte vechimea tradiţiilor româneşti foarte îndepărtate, având poate rădăcinile cu milenii în urmă”. În 2004, Dr. Mihai Vinereanu a afirmat: “Nu este o exagerare să spunem că cel puțin în anumite privințe româna se apropie de sanskrită aproape la fel de mult ca și de latină”: la așa echivalare lingvistică a echilibrului / egalității a intervenit erodarea cauzată de timp, ceea ce, deoarece legăturile Românei cu Latina au fost dovedite istoric mai recente, înseamnă că în trecutul mai îndepărtat legăturile Românei cu Sanscrita au fost mult mai masive decât cele Antice ori timpurii Medievale ale Românei cu Latina. În 2012, cercetătoarea Română Mioara Călușiță - preocupată de trecutul îndepărtat - a rezonat cu străvechile legături din EurAsia: “Câte milenii s-au scurs de la obârșia acestor tradiții care au lăsat ecouri în România și în China? Limba românilor este un document ce arată istoria lor multimilenară. Valahii negri erau valahii nordici; ei nu aveau culoarea neagră. Poate - printr-o coincidență - chiar și numele ‘valah’ corespunde unor tradiții orientale. În practica yoga din India, ‘va’ este mantra - cuvânt evocator - apei, ‘la’ este mantra pământului negru iar ‘ha’ a eterului. Am moştenit unele cuvinte care atestă legăturile noastre cu Orientul. Învăţaţii din vechea Indie au constatat că limba vorbită de popor nu era precisă. Ei au disciplinat şi supus unor reguli gramaticale stricte limba care se vorbea atunci şi savanţii continuă să o folosească şi azi. Au numit această limbă ‘sama scrita’ adică ea însăşi fixată, ordonată, denumire care s-a prescurtat şi a devenit ‘sanscrita’. În vechime, în limba noastră, ‘kara’ a însemnat ‘mână’, ca şi în limba sanscrită. În aceasta, ‘akara’ cu primul ‘a’ scurt (care în română a devenit ‘o’) indicând absenţa, înseamnă lipsa mâinii. Deci ‘l-a făcut de ocară’ a însemnat că i-a tăiat mâna? În română, rădăcina ‘cara’ a generat cuvintele ‘car’, ‘a căra’ şi ‘căruţă’, iar mâinii i s-a atribuit alt nume. În sanscrită, carului i s-a dat rădăcina roţii, şi mâna şi-a păstrat vechea denumire. Ar putea aceasta dovedi că strămoşii românilor s-au despărţit de cei ai vechii Indii atunci când a apărut carul? În localitatea Pecica există un important şantier arheologic; în limba sanscrită, ‘pecaka’ (se pronunţă peceaka) înseamnă bufniţă… În limba sanscrită, ‘karanda’ ar indica mânuibil şi înseamnă ‘sabie’. Cum, când a apărut în română toponimul Caransebeş? Au existat şi migraţii din India în această parte a Europei? În limba sanscrită, ‘simha’ înseamnă ‘leu’. Toponimul ‘Şimleu’ a apărut când existau lei în Dacia? Limba română are mult mai multe cuvinte înrudite cu cele din limba latină şi din limbile aşa-zise neolatine, deoarece acestea s-au despărţit (individualizat) mai târziu, dintr-o veche limbă comună. Limba şi folclorul românesc păstrează tradiţii multimilenare. Chiar dacă mentalitatea oamenilor a evoluat şi obiceiurile lor s-au schimbat, adesea vechile tradiţii şi cuvintele generate de ele s-au păstrat, dar uneori li s-au atribuit alte origini (explicaţii), ceea ce face ca acum să ne fie greu să le dibuim adevărata lor obârşie”. Cu asemenea “cheie” pentru trecut, având pentru “mână” vechiul termen “kara” (pentru “mână” în Greacă fiind χέρι “cheri” dar în Albaneză “dorë”) combinația “Kara-Ga” - rezonând cu Omul / Man Gher-Ga - efectiv însemna “Mâna Pământului”.
În timpurile începuturilor - dominate matern - pe linie masculină a ajuns să fie venerat Soarele, personificat prin Zeul Ra: bărbații (fie “rgi” sau “rși”, respectiv - în numele lui Ra - liderii pământurilor “Ga” sau ai apelor “Su”, considerați ca atare cârmuitori / regi sau înțelepți) nu aveau nevoie de construcții religioase impresionante, căci legăturile cu divinul erau intime, trăite intens la nivel individual: așa ceva a dăinuit multimilenar în EurAsia, manifestându-se deopotrivă între pre-diluvianul Rai European / centrat Pontic și post-diluvianul Nord Indian; între ambele zone din EurAsia - foarte umede datorită topirii ultimei glaciațiuni prin intensificarea puternică a activității Soarelui în urmă cu 10 milenii - în răsăritul Asiatic apele șiroind de pe cei mai înalți Munți din lume iar în apusul European apele șiroind de pe calota glaciară aflată în retragere, la circa un mileniu după Potop s-au răspândit masiv Gherganii / Kurganii, care (printre altele) s-au remarcat prin ceea ce au lăsat specific lor în urma migrărilor, anume: Gorganele (realizări megalitice tipice lor, aparținând Cultului Eroilor). Din trecutul omenirii se poate observa că mereu migrările au fost precedate de reduceri ale populațiilor gazdă (cauzate îndeosebi de epidemii, bolile ucigând mai mulți oameni decât luptele); asemenea probleme - de sănătate sau sociale - au fost sistematic urmate de repopulări prin migrări, astfel și înlocuindu-se culturile urbane cu cele rurale, structurile centralizate cu cele descentralizate, etc. (toate fenomenele de expansiuni ale oamenilor au survenit în etnogeneze după descreșterile demografice datorate ravagiilor bolilor contagioase ori catastrofelor climatice / de mediu, etc). Ultimii care părăseau vreun tărâm, regat, ținut, regiune, zonă, teritoriu, moșie, etc. de regulă erau stăpânii / proprietarii săi; migratorii, nomazii, coloniștii, cei care “roiau” sau “se roiau”, etc. de regulă erau cei “nelegați” de proprietăți (respectiv fără moșteniri semnificative): cei aflați în mișcări au fost rude cu sedentarii de pe meleagurile autohtone dar stabiliți altundeva ajungeau să se înrudească și cu băștinașii din noile locuri de trai. Așa de pildă au fost cei plecați la sfârșitul paleoliticului din Altai-Pamir / Asia Centrală spre apus, ajunși în Munții Caucaz-Ural / limita dintre Asia și Europa iar apoi în Carpați / Europa Centrală (înrudiți cu cei de acolo); la rândul lor, cei plecați din Carpați / Europa Centrală - spre toate zările - se înrudeau cu cei rămași în Carpați / Europa Centrală.
 |
| Munții Carpați (în Serbia, România, Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Austria) |
Actualii Gherga din România sunt descendenții direcți ai Anticilor dinaști Geto-Greci (iviți din cununiile Geților Dunăreni și a Grecilor Cariani) care au avut ce moșteni și nu s-au retras după rudele lor Gote altundeva în Europa: Goții au influențat esențial Germanicii din V și Slavii din E (celelalte 2 mari populații ale Europei actuale). Dinastia “An” - cârmuitoarea Imperiului Atlant / Borean, adică Nordic în Lumea Veche, întins din Anatolia / “An-Atolia” peste fostul Lac Pontic până în marginea calotei - a fost genetic Gherga (pe linie paternă): în Epoca Pietrei, “Bo” / “Ba” = “Suflet” şi “Re” / “Ra” = “Soare”; asamblate, particulele împreună dau “Borea” / “Vorea” - betacismul / vetacismul “B”/“V” fiind popular - pentru ceea ce era Nordul Vechii Lumi, populat de Varahii / Valahii iubind îndeosebi primă-vara și vara, stabiliți în așezările denumite în trecutul îndepărtat ca “var” (Voreii / Boreii - respectiv Nordicii - literalmente erau “Sufletiștii Soarelui”, căci în recele Nord astrul era cu atât mai prețuit cu cât adoratorii săi trăiau mai departe spre miazănoapte, unde era mai frig). După cum a observat în 2012 și cercetătorul Constantin Olariu “limba Română are cuvântul ‘boare’ cu sensul de ‘vânt rece’ sau care răcorește; mai există cuvântul ‘bură’ cu sensul de ‘ploaie de scurtă durată’, ce apare când aerul e foarte cald și răcorește atmosfera”. În conexiune cu asemenea considerații, apropierea - deopotrivă lingvistică / onomastică dar și fizică / geografică - dintre populația Valachă / Balachă și termenul de “baltă” (ori de denumiri ca Lacul Balaton sau ca Marea Baltică) nu pare exagerată, îndeosebi ținând cont de străvechiul vetacism / betacism “V”=“B”.
 |
| Calota glaciară |
Pe atunci - acum 10 milenii - sufletistul solar “An” Gherga era în fruntea Vechii Lumi (a fost partenerul Marii Zeiţe Mamă a Pământului / Marea Maică Ghirghe = Kirke, grupul genetic matern “U5” / “Ursula” în prezent regăsindu-se majoritar tot în Europa Nordică, lângă care e majoritar şi grupul genetic patern fost “N” / acum “X”, al bărbaţilor Gherga: grupurile feminin “Ursula” şi masculin “Gherga” în urmă cu 10 milenii erau majoritare în Bazinul Pontic iar azi sunt mai numeroase în Europa Nordică căci între timp a avut loc migrarea lor treptată spre miazănoapte, odată cu restrângerea calotei glaciare; în Bazinul Pontic - principala zonă de intrare în Europa dar şi de aglutinare umană la început a străvechilor populaţii Homo Sapiens - muierile genetic “U5” venite din S / Africa s-au întâlnit cu bărbaţii genetic “N”/”X” veniţi din E / Asia, urmaşii lor rămaşi Europeni stabilindu-se în V / ca de pildă în România iar grosul în N: din invocarea nocturnei Luni “Ma” - ca “Ma-Ma” - s-a fixat apelativul negresei Mame Mari, patroana Pământului = planeta în jurul căreia i-a fost apreciată gravitarea, din Epoca Pietrei, a “lămpii” luminând noaptea / așa cum ciclic o face satelitul natural al globului). Apariția proaspeților bărbați cu mutația genetică Gherga din Asia Centrală în Europa Centrală s-a datorat atracției lor față de Civilizația Atlantă dezvoltată în Bazinul Pontic (inclusiv pe Dunărea inferioară, în spațiul unde e azi România); Imperiul Atlant atrăgea ca un magnet, căci dacă dezvoltarea Civilizațională după încetarea glaciațiunii și extincția ultimilor uriași Cro Magnon nu ar fi fost în Europa - îndeosebi în Bazinul Dunării inferioare - ci în Bazinele Fluviale din Asia (ca Fluviile izvorând din Tibet - Albastru, Galben, Ind - ori Fluviile Mesopotamiei) sau din Africa (ca Fluviile Nil ori Niger), primii Gherga ar fi migrat după mutația genetică acolo, însă esențial majoritatea descendenților Gherga marcați de mutația genetică a înaintașului a făcut-o din spațiul Pamirian în spațiul Pontic, în fostul Eden / Rai, unde era Atlantida, contribuind la ivirea primei Civilizații Homo Sapiens, anume Civilizația Atlantă, “inima” de unde a început Vechea Lume: în Bazinul Rheii / Dunării inferioare a fost cea mai veche Civilizație Fluvială de pe glob iar abia după Potopul Pontic - adică după mileniul VII î.C. - au apărut celelalte Civilizații Fluviale de pe planetă (din Asia și Africa). Civilizația în general n-a progresat în izolarea vârfurilor Montane, ci pe Văi, respectiv pe maluri / țărmuri; riveranii au fost pretutindeni pionierii: ei nu trăiau în singurătățile piscurilor, ci aglutinați / aglomerați în mulțimi umane (dându-și seama că puterea le creștea pe măsură ce se adunau tot mai mulți) iar așa ceva era mai facil pe malurile apelor, pe care au ajuns să le străbată chiar cu dibăcie. Este interesant că în vechiul Altai ori acum în Turcă - limba oficială din Anatolia și din fosta Tracie / limbă ne Indo-Europeană - pentru “Mamă” există termenul “Ana”: în marele trecut - la nivel divin - Ana și An au fost soți; în asemenea accepțiune, Fluviul Eni-sei / cel mai mare al Siberiei, literalmente e apa Mamei iar Anadolu / “Ana-dolu” - versiunea autohtonă Turcă pentru Anatolia - înseamnă “Ana-deplină” (adică Anatolia era tărâmul complet / integral al Marii Mame Ana, “dolu” fiind “deplin” / “complet”). Spre deosebire de dimensiunea maternă, pe linie divină masculină, Zeul An a rămas emblematic deopotrivă în zonele vecine Anatoliei, atât în partea Europeană / Balcani (în N Românesc fixându-se ancestral rotația dintre Ani - de la Vechi la Nou - inclusiv azi prin An măsurându-se timpul, termenul “An”, spre deosebire de alte limbi, conservându-se exact așa în Română), cât și în partea Asiatică / Mesopotamia, unde încă din Epoca Pietrei Sumerienii l-au notat explicit cuneiform ca Anu: cele 3 zone succesiv vecine cuprinzându-l pe străvechiul An - Mesopotamia, Anatolia și Balcani - se întind între Oceanul Indian / Golful Perșilor din Sudul roșu și Bazinul Dunării din Nordul negru, tocmai ele având și dimensiunea Indo-Europeană = Ghergană / Kurgană cea mai puternică (anume, între “rișii” / înțelepții Indieni și “rgii” / regii Europeni, din fostul Rai, acum spațiul Românesc); în marele trecut - adică în trecutul îndepărtat - Vechea Lume era cârmuită de cei puternici deopotrivă politic şi sexual (efectiv, potenţa sexuală și potența politică se îngemănau - într-o dublă potență - aşa ceva rămânând atestat din vremurile cele mai timpurii).
 |
| Tripartiţia corpului uman |
În N Peninsulei Anatoliene, “Pontus Euxinus” = Marea Neagră (în vechea Persană termenul “axșaina” era folosit pentru “turcoaz” iar în vechea Greacă “euxeinos” se folosea pentru “ospitalieră”) e cea mai tânără / recentă Mare din lume: planeta Pământ / Terra - fostă Ga - are drept cea mai nouă Mare ceea ce azi e Marea Neagră (Nordică în Vechea Lume); la E, zona Montană Caucaziană este a celor mai înalţi Munţi Europeni iar la V, ambele zone de uscat - Carpatică din miazănoapte şi Balcanică din miazăzi - au înţelesul de Montane. De la formarea Mării - pe locul fostului Lac Pontic, pe malurile în pante ale căruia trăiau pre-diluvienii fericiți Homo Sapiens - a rămas amintirea Potopului; din același timp a răzbătut amintirea Atlantidei (din vremurile mamuților, în Antichitate Platon notându-i ca “elefanți”): dacă aceea s-ar fi scufundat din cauza vreunei catastrofe cosmice, atunci acel eveniment ar fi fost transmis cumva (însă în legătură cu tragedia Atlantă nu există nici o indicație sau aluzie cât de mică despre vreo influență cerească, fenomenul fiind integral legat de cauze naturale pământene). AtlantIda - capitala Imperiului Atlant - era pe o Insulă din apropierea țărmului continental, având un Lac în mijlocul căruia pe o stâncă se afla altarul central, delimitat de maluri printr-un șanț circular, plin cu apă: astfel erau cele 3 inele circulare acvatice din jurul centrului Atlant - anume, inelul dintre țărm și Insulă, inelul dintre malul Lacului și stâncă, respectiv inelul din jurul altarului - unde era slăvit Tatăl An al Cerului = “Lordul / Lerul Constelațiilor”, de care a fost conectată atât dimensiunea rotundă a inelului, cât și pilonul / coloana pe care erau scrise Legile Zeului (din timpuri imemoriale, Românii l-au echivalat pe străvechiul Zeu / Moș An cu Moș Ene = patronul visării); e de remarcat că în Vechea Lume conceptul despre moarte - datând din vremea Neandertală - era ca un somn etern iar persoana moartă era văzută ca dormind fără suflu, însemnând că a intrat pentru totdeauna în Lumea Viselor (iar ca atare, semnificativ în patrimoniul Românesc s-a fixat Moș Ene = Zeul Somnului). Inima Atlantă a constituit modelul pentru casă - adică al clădirii unde s-au mutat cei de la cort ori colibă - având 3 zone sacre, în centru cu cuptor / cămin, la limita construcţiei cu cerdac / pridvor şi până la gardul înconjurător cu curte / ogradă (apoi fiind restul, numit Cosmos / vechii Greci îl aveau ca Gardian la gardul gospodăriei pe Zeus “Herkeios”). Modelul respectiv, având la mijloc camera cu vatra ca punctul de iradiere progresivă - în cercuri concentrice - era spaţiul cultural apărut în cadrul spaţiului natural; aşa ceva contura lumea curentă şi limitată, în comparaţie cu lumea din jur, nelimitată (după descoperirea focului, comportamentele grupurilor umane s-au modificat semnificativ, căci în general fiecare comunitate având numai o singură vatră în trecutul îndepărtat, unde rezultatele vânătorilor, pescuirilor ori culesurilor erau consumate totdeauna împreună - deci în public - atunci fiind mai crescută și importanța mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii comunităților: nu existau intimități sau secrete, oamenii Homo Sapiens - fiind cei mai sociali - ajungând în final să supraviețuiască, rămânând chipurile “înțelepți” față de Uriașii predecesori individualiști). Este de observat că deopotrivă solitarii Neandertali și solidarii Homo Sapiens s-au impresionat reciproc: oamenii Homo Sapiens au fost impresionați de individualismul Neandertalilor - fenomen evident încă de la începutul Vechii Lumi, prin faptul că nocturnii Neandertali erau în sine adevărate “instituții” singulare față de diurnii devălmași Homo Sapiens - iar Neandertalii au fost copleșiți de grupările umane, care (prin eforturi colective) au ajuns în final să le provoace extincția; de altfel, termenul de “lume” provine de la cei strânși sub luminător iar cel mai puternic luminător natural nu e Luna - ce era mai apreciată de Neandertali - ci e Soarele apreciat dintotdeauna de ansamblul oamenilor Homo Sapiens (dacă Neandertalii ar fi fost mai uniți decât în propriile familii - măcar coalizați în hoarde - atunci poate ar fi dăinuit și acum / e interesant că în Antichitate a fost remarcată lipsa de unitate la Traci, ca fapt atipic printre oamenii Vechii Lumi, care altfel ar fi putut fi împreună și mai puternici decât au fost).
 |
Casa tradiţională Românească
(topogramă simbolică)
|
După dispariția ultimilor Uriași / Găligani - adică după dispariția Giganților Cro Magnon - tipul uman Homo Sapiens = “Omul știutor” / “Înțelept” (în Latină “Sapiens” însemnând “Înțelept”) și-a extins Vechea Lume din Cornul Abundenței, întins în V Asiei și în E Africii, în ceea ce a fost Imperiul Atlant = Raiul, întins în V Asiei și în E Europei, primul cârmuitor al excelentului tărâm Nordic imperial fiind divinul / zeificatul “An” Gherga: la Români - ca un “ecou” An - cel mai popular prenume e “Ion”, având diminutivul “Nelu” (cu care - de altfel - rezonează “inelul”). De exemplu, cuvântul Traco-Dac pentru “blond” era “bălan”, având în compunere “Băl” şi “An”: baza a fost străveche, fundamentată pe realitatea ancestrală a înfăţişării stră-lucitorului Zeu Băl / Bel (sinonimul oriental al Zeului An); “Dicţionarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009 a mai indicat din fondul lingvistic îndepărtat şi termeni semnificativi ca verbul “bălăci” pentru scăldarea cu pleoscăit, bală / balaur, baltă, baltag, bălărie pentru buruiană, bâlci pentru târg mare, substantivul “bal” pentru petrecerea mare, etc. Cercetătorul Român Lazăr Tonciulescu a scris în cartea “Istoria începe în Carpați”: “Pentru a exemplifica modul cum trebuie abordat studiul originii limbii române, vom analiza cuvântul ‘An’: în limba arhaică, a fost atestat lexemul ‘annus’, care avea sensul de ‘cerc’, sens păstrat în diminutivul ‘inel’. Analizând evoluția semantică de la cerc la perioada unui an (365 zile), constatăm despre cele 2 sensuri - primitiv și evoluat - că aveau o legătură reală, în sensul că dacii măsurau timpul pe cerc (nu se poate spune că lexemul ‘An’ era de origine romană pentru că - în acel caz - romanii ar fi păstrat măsurarea timpului pe cerc; or, în perioada fondării Romei, anul lor măsura doar 300 de zile)”.
 |
| Simbolul cuneiform “An” / “Din Cer” |
De altfel, “inel” în Latină era “circulum”: legătura lingvistică a inelului evident că a fost cu stră-Românul “An”, știut circular pe spirala timpului, cu reprezentare astfel în Vechea Lume (cuneiform - de pildă - era printr-un cui întreit / rotit între poziția verticală și cea orizontală); de la supremul cârmuitor “An” au apărut în Vechea Lume (ca de pildă în EurAsia) termeni pentru conducători, Românii având “coană”, “coană-mare”, “cucoană”, “conaș”, “con”, ș.a., ca “Han” - “Gan” / “Khan” sau “Knez” / “King” - etc. În 2018, cercetătorul Canadian de origine Estonă Andres Paabo a observat că în secolul I “istoricul Roman Tacit probabil auzind ‘Hene’ / ‘Vene’ despre Finici i-a interpretat ca ‘Fenne’, onomastica Hunilor - din Sudul Finicilor - putând fi în legătură și cu ceea ce cronicarul Iordanes a consemnat despre ‘Hunugari’ în secolul VI”; e interesant că Ungurii / “Un-gurii” - vorbind o limbă Ugro-Finică - au “gyűrű” pentru inel (cercul e “karika”) iar Chinezii zic inelului “huan”: Românii folosesc “ghiul” atât pentru “inel”, cât și pentru “cârd” / “mulțime” - termen vechi / arhaic, conform Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939 - “ghiol” fiind șirul de mărgele (corespunzător “Micului dicționar academic” din 2010) dar și mai popularul lac nămolit, termenul regăsindu-se inclusiv la Perși / Iranieni. Academicianul A/Român Neculai Iorga a afirmat în eseul “Contra dușmăniei dintre nații”: “Limba e ființa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor care au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui product sufletesc”.
 |
Debutul Culturii Vincea, la sfârșitul mileniului VII î.C.
(de arheologul Alex Bayliss, 2015) |
Despre vechimea Românei, cercetătorul Lucian Costi a afirmat în 2016: “Teritoriul pe care s-a vorbit limba română coincide cu extinderea maximă dată de arheologi pentru spațiul Vechii Europe începând cu orizontul anilor 6500 î.C. Coincidența aceasta nu poate să nu aibă impact asupra ipotezei vechimii limbii oamenilor care au făurit acea primă civilizație europeană, adică a limbii noastre. Însumate, ariile culturilor Tisa, Vincea, Criș, Cucuteni, etc. ajung la peste 1,2 milioane kmp pentru Vechea Europă. Năvălirile barbare au restrâns, prin exterminare și asimilare, acel spațiu strămoșesc la cel carpatic și pericarpatic. Cuvintele limbii române au claritate în rostire grație calității vocalelor sale, a consoanelor, a secvenței între vocale și consoane și a plasării accentului. Claritatea se reflectă și prin existența silabelor, acele despărțiri logice ale cuvintelor în fragmentele cele mai simple de vorbire. Din interacțiunile cu vorbitori de franceză, olandeză, germană, engleză, se poate observa că în respectivele limbi nu se recurge la silabisire, atunci când se încearcă explicarea rostirii corecte a unui cuvânt, ci se recurge la repetarea sa, fie și de câteva ori. Dar asta e cu totul altceva. Românii recurg instinctiv la silabisire, ca să ușureze priceperea rostirii secvențelor sonore. Acest fapt lingvistic elementar a fost trecut cu vederea, fiind considerat nesemnificativ, ori el este semnificativ, pentru că trădează o tendință naturală a vorbitorilor de română. Silabisirea era o metodă normală de învățare a abecedarului, dar numai la noi, nu la englezi, și rar la francezi. Despărțirea în silabe este un capitol important în studiul limbii române și cu totul secundar în cazul altor limbi. Se trage concluzia că limba română are un caracter silabic și că există încă această percepție a construcției silabice în mintea vorbitorilor ei. Este deci logic să considerăm că româna a avut cândva în evoluția ei o fază de construcție din materiale sonore simple, care s-au aglutinat, într-o fază silabică. Faza silabică oferă o armă prețioasă pentru aflarea originii vechilor termeni ai limbii prin analiza atentă a spectogramei fonemelor componente”. Ca înțeles al numelui Gherga, se poate facil vedea în el întruparea Cerului Zeului An = “Gher” și a Pământului / Gliei “Ga” - care îl găzduia - în Gher-Ga (corespunzător Sumerienilor, consoarta Zeului An a fost divina Uraș / Ki - Zeița Pământului - un urmaș de seamă al ei fiind Uriașul “Ghilga-meș” = “moșul Ghirga”, cel mai de seamă rege al lor); vechimile lor erau uriașe - provenind din timpuri străvechi - căci egalarea lui Moș An cu Moș Ene se înrădăcina în visurile / abordările onirice și viziunile / iluziile anterioare, paleolitice (vechii Greci îl aveau pe Morfeu ca Zeul Viselor, acela atingând pleoapele somnoroșilor cu frunze de mac, scoase din Cornul Abundenței pe care-l purta în mâini iar în Greaca veche cuvântul “oinos” era folosit pentru “vin”): de altfel, psihologii știu că visele dese stimulează inteligența și creativitatea. Antropologul Britanic Edward Tylor 1832-1917 (directorul Muzeului Universității Oxford, fondatorul antropologiei culturale) a afirmat că “oniromanția a fost prima metodă divinatică existentă în fiecare societate primitivă”: adevărul despre credința în vise este că a fost moștenită de oamenii Homo Sapiens de la Neandertali (în Tradiție a și rămas că îndepărtata vreme a Uriașilor / Neandertalilor a fost “Timpul viselor”); mai mult, pentru a calma încingerea creierului - Neandertalii au avut creierele mai mari ca Homo Sapiens - căscatul mereu a fost de ajutor (diferitele acțiuni efectuate dintotdeauna duc și la o încălzire a creierului iar prin căscat - adică prin aportul de aer adus de o inspirație puternică, urmată de o expirație puternică - în plus dacă e și căscat prelungit, se reușește realizarea termoreglării eficiente prin scăderea temperaturii). În 2014, Oana Stupinean a scris: “În ultima perioadă, cercetătorii încearcă să înţeleagă unul dintre cele mai ruşinoase gesturi ale comportamentului uman: căscatul. De câte ori nu v-aţi simţit jenaţi de fiecare dată când căscatul îşi face apariţia în faţa şefului, la orele de curs, în orice caz, în momente nepotrivite? Însă, căscatul este mult mai complicat decât v-aţi fi imaginat. Se pare că, atunci când căscăm, se declanşează o multitudine de cauze şi o varietate de funcţii. Căscatul pare că ne ţine creierul în alertă, în condiţii de stres, deoarece atunci când căscăm, organismul nostru face pauză timp de câteva secunde, moment în care ne relaxăm dar în acelaşi timp ne încărcăm ‘bateriile’. Tendinţa omului de a căsca atunci când o altă persoană cască a fost incorect numită empatie. Pentru a dezvălui misterele căscatului, oamenii de ştiinţă au început să caute indicii. S-a descoperit că în timpul verii oamenii au tendinţa de a căsca mai des. Alţii cască atunci când văd pe altcineva că o face, însă interesant este că persoanele autiste sau schizofrenice nu sunt afectate de acest efect contagios. O ipoteză interesantă este aceea că atunci când căscăm creierul îşi reglează temperatura pentru funcţionare eficientă. Profesorul Andrew Gallup, din cadrul Universităţii NewYorkeze Binghamtom, a studiat acest fenomen şi a efectuat un experiment; într-un studiu publicat în 2010, a concluzionat că temperatura creierului s-a răcit. Inhalarea aerului rece scade temperatura creierului prin răcirea sângelui, care în final ajunge la creier. Un alt studiu arată că un număr mare de participanţi cască mai mult în timpul verii decât iarna. Totodată, stresul şi anxietatea ‘ajută’ la încălzirea creierului, însă căscatul ajută la răcirea şi funcţionarea la capacitate maximă. Apoi, într-un studiu realizat pe mai mulți subiecți, li s-a arătat un scurt video cu oameni care căscau. Aproximativ două treimi din participanţi au răspuns pozitiv la experiment, căscând. Efectul contagios poate avea şi o funcţie socială, pentru ca fiecare să simtă că aparţine unui grup. De altfel, s-a demonstrat că animalele cască pentru a-i ţine pe ceilalţi vigilenţi la ce se întâmplă în jurul lor. Oamenii de ştiinţă au identificat câteva schimbări chimice la nivelul creierului şi au descoperit o substanţă interesantă, dopamina. Nivelul dopaminei este mai ridicat în primele momente ale zilei, de aici şi motivul pentru care căscăm dimineaţa. De asemenea, studiile arată că tindem să căscăm atunci când suntem obosiţi şi noaptea, deoarece temperatura creierului este mai ridicată decât în mod normal. Pentru a diminua căscatul la locul de muncă, managerii ar trebui să ţină cont de faptul că o minte trebuie ţinută ‘la rece’.” Dopamina este un neurotransmițător ce provoacă plăcere și este implicată în controlarea nivelului de energie, inclusiv al mișcărilor (persoanele cu multă dopamină sunt predispuse la lucruri excentrice iar cele cu puțină dopamină sunt deficitare în vitalitate și depresive); dopamina e conectată de prolactina secretată de către hipofiză (cu rol regulator al apetitului sexual și al fertilității): unii își stimulează dopamina - pentru a fi “fericiți” - de exemplu prin creativitate, cu muzică ori cu droguri. Nocturnii și fericiții Neandertali (căpățânoși foarte potenți sexual, care au fost și mari cântăreți paleolitici, începând cu îngânări ca la cântecele “de leagăn” sau utilizând inclusiv instrumente muzicale) căscau viguros iar diurnii Homo Sapiens au indicat sorgintea Moșului Ene / An - Zeul Somnului și Timpului - în vremurile acelea îndepărtate, când exista Cultura Viselor: așadar, divinizatul An a fost foarte vechi.
Gotul Isidor - născut în Noua Cartagena / din Peninsula Iberică, ajuns episcopul ViziGoților în Sevilla, ViziGoții fiind Goții “de vază”, de pildă Sanscritul “vasu” = “nobil” - a scris în “Origini” / “Etimologii” despre cele știute în Vechea Europă: “Unii au spus că au fost 4 limbi asemănătoare, adică Prisca, Latina, Romana, Mixta; Prisca a fost aceea de care s-au folosit cei mai vechi locuitori ai Italiei, în timpul lui Ianus și Saturn, neregulată Barbară, după cum se vede din cântece”. (În prezent, sunt cercetători care acceptă migrări consistente dinspre răsărit în Peninsula Italică numai după Războiul Troian - cum a fost cea a Grecilor în S Peninsulei Italice, care au format “Magna Grecia” ori apoi a Albanezilor tot acolo - dar nu admit mișcări umane anterioare Războiului Troian dinspre răsărit în Peninsula Italică; e de știut - așa cum au scris Romanii Pliniu în “Istoria naturii” 3:9 ori Ovidiu în “Faste” 6:2 - că străvechiul nume al Romei a fost Saturnia). La începutul secolului V î.C., în încercarea redobândirii tronului Roman, ultimul rege Etrusc din Dinastia Garghină / Tarquină - zis “Superbul”, el iar nu oponenții Romani cârmuind “Liga Latină”- a pierdut la Lacul Regillus de lângă Roma bătălia cu Romanii (inclusiv în secolul următor - IV î.C. - a fost “Războiul Latin”, contra Romanilor): contrar ulterioarelor prejudecăți, Romanii greu s-au Latinizat. Spre exemplu, în 493 î.C. nimeni altul decât artistul Grec Gorgassos a decorat în Roma Sanctuarul Zeiței Ceres, protectoarea agriculturii; la peste o generație de la moartea împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, după ce Roma a reușit să-și extindă stăpânirea, în 291 î.C. controla numai un areal de 54 mii kmp: o suprafață dublă ca a Banatului. Ulterior, la comediantul Roman Plaut 254-184 î.C. (considerat autorul de început al literaturii Latine) s-au întâlnit cuvinte și expresii Gete semnificative puse în gurile personajelor sale, probând cu prisosință prezența acelor răsăriteni ca locuitori în Peninsula Apenină / Italică cu câteva secole bune înaintea cuceririi unei părți a “Geției” / “Daciei Magna” din “Barbaricum” = Imperiul Barbar de către imperialii Romani: invers - adică eventuale prezențe ale Romanilor printre Geto-Daci - n-au fost consemnate Antic până la războaiele dintre ei (în Europa, mișcarea oamenilor de la E la V a fost deopotrivă anterioară și mai mare decât cea de la V către E). În 2007, Dr. Napoleon Săvescu a afirmat: “Istoricii italieni sunt, în cvasitotalitatea lor, de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat, dar și cu tradiții agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei și Savei și năvălind peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni sau, oricum, anteriori în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut loc prin zona actualului oraș Trieste. Nici măcar n-au avut de parcurs un drum prea lung: priviți harta și veți vedea că, de pe cursurile celor 2 râuri amintite până în zona Trieste-Goriția au avut de mers mai puțin decât le-a trebuit oștenilor lui Dragoș Vodă pentru a descăleca pe apa Moldovei! Mai lung de câteva secole a fost drumul Dorienilor, pe Morava și Vardar (din actualul Banat până în Macedonia și Tessalia), ca să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al indo-iranicilor sau cel al cimerienilor și hittiților; ba chiar extensia spre nord-vest, mai recentă (către sfârșitul neoliticului) a protocelților, peste izvoarele Dunării. Prin urmare, strămoșii latinilor și ai geto-dacilor s-au aflat inițial în aceeași Vatră Danubiană (amintiți-vă și simbolul natal al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Așa se și explică acuzata apropiere (și nu derivare!) a lexicului și structurii gramaticale între latină și română sau între română și celelalte limbi romanice, ba chiar cele celtice, anglo-germanice și balto-slave. În timp (și anume atunci când latinii Romei au început să devină o forță invadatoare și dincolo de Peninsula Italică, cu vădite tendințe imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat cvasi-permanent cu pericolul roman. Dar cei 2 verișori, neamuri mai apropiate decât s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerție, ale unor sclavi geți, în fapt ale unor luptători sau sacerdoți danubieni) sunt mărturii ale acelui contact social, la Roma și în alte colțuri ale Peninsulei; și n-au apărut acolo numai după conflictul lui Decebal cu Traian! Acel conflict a devenit acut mai ales după ocuparea Macedoniei și a geticelor Moesii de la sudul Dunării. Dar contactul cultural și economic, dincolo de conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe care o dovedește inclusiv bogatul inventar monetar roman găsit în Dacia, ca și contrafacerea monedelor romane pe plan local! Probabil că mulți vor trebui să mediteze serios la imaginea insuflată lor artificial a primitivei Dacii, dacă le vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, August, a fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie apoi temeinic examinată ipoteza bazată pe referințele lui Iordanes, Isidor din Sevilla și ale unui impresionant număr de învățați medievali aceea că gotzii erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea să ne conducă la constatarea că dacii, încrengătură a aceluiași neam get, situată cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul politic intern roman, sub Caesar, apoi în formarea unor cohorte în armata romană, în furnizarea de împărați și generali romani de origine danubiană între secolele II și V, dar până și în prăbușirea Romei, datorată goților!” Este necesară precauție în folosirea etnonimului “Dac” anterior împăratului Burebista al Geților, deoarece denumirea de “Daci” a apărut în uzul European numai după domnia aceluia (a fost omorât la sfârșitul anului 45 î.C. / adică în secolul I î.C.), până atunci etnia Getă - sub diverse denumiri, în multe locuri - fiind cea care conta, după cum a remarcat și istoricul Antic Herodot Karka, contemporan lor în secolul V î.C., că “Geții poartă multe nume și trăiesc în multe țări”; împăratul Burebista a cârmuit în Europa Imperiul Get (nu “Dacia”, care nu exista pe atunci) iar Imperiul Roman a apărut după el, în 27 î.C.: în anul 2015, Dr. Mircea Dogaru - istoric Ardelean - a explicat că înaintea atacării Dacilor de către Romani, aceia populau îndeosebi Banatul (în Lumea Veche, Geții și Dacii erau în Europa Veche ceea ce în Asia Veche erau Marii Geți și Dahii iar în Bazinul Dunării inferioare / Istrului, Geții erau în avale și Dacii erau în amonte, înțelegându-se între ei prin aceeași Geto-Dacă = limba stră-Română). Dr. Dan Caragea a afirmat în 2013 că “nu pot să-mi reprezint limba română decât ca pe un râu cu foarte mulți afluenți, pe-aici mai limpede, pe acolo mai tulbure, când ne apucăm să povestim povestea vorbelor”. Cercetătorul Ardelean Ion Lazăr a scris în cartea “Meandrele istoriei” din 2013 despre 3 limbi înrudite, anume Româna, Latina și Italiana: “Limba latină clasică are cele mai multe asemănări lexicale cu limba română iar limba italiană - moștenitoarea de drept a limbii latine - are cele mai multe asemănări și cuvinte comune nu cu latina, ci tot cu româna; înseamnă că singura concluzie posibilă, logică și adevărată, este că din limba primordială a străbunilor noștri a luat naștere atât limba latină cultă și italiana, cât și toate celelalte limbi așa-zise romanice” (de fapt, limbile Românice, vorbite între Marea Neagră și Oceanul Atlantic). Italiana se caracterizează prin multe dialecte iar spre deosebire, limba Română - în comparație cu Italiana - în toate teritoriile unde e vorbită se caracterizează printr-o uimitoare unitate.
 |
| Limbile Românice în Europa |
Cercetătorul Român Timotei Ursu - stabilit în SUA - a susținut: “Un fapt esențial trebuie neapărat remarcat, anume păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical și a structurilor gramaticale din arhetipul ‘proto-danubian’, ceea ce înseamnă o continuitate etnică remarcabilă”. Filologul Gheorghe Bucur a afirmat: “Așadar, Româna are alt statut; unitatea și continuitatea ei rezultă din statutul său vechi și primordial”. În 2014, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu (1955-2017) în eseul “Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” a enunțat: “Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult. Concluzia măreață că româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată. Lucru care n-a fost făcut niciodată”. Paradoxul concepției dogmatice asociază poporului Român (aflat în continuitate multimilenară dovedită istoric / arheologic) o limbă străină de cea autohtonă a sa, care ar fi copiat-o de la năvălitori; astfel, Românii - începând cu Latina împrumutată de la Romani - ar fi preluat apoi influențe lingvistice de la Slabi / Slavi, Sclavi sau Suavi / Suabi (așa cum au fost cei de pe Sfintele ape), Slovenii, Slovacii și Slavonii dintre ei fiind “Oamenii slovelor”, etc., Rumânii / Românii găsindu-se într-o perpetuă lipsă de originalitate, tot așteptând valurile de cotropitori pentru a-și înmulți vorbele: e de știut că Românii Medievali - dintre care mulți au fost simplu Rumâni / “Ru-mâni” = “Oameni de rând”, în starea de “rumânie”, adică de robie / sclavie, ca și concetățenii Slavi - au avut Slavona ca limbă liturgică tocmai pentru a se diferenția de Greaca bizantinilor dominați de Elenism, respectiv de Latina catolicilor dominați de papalitate (Aromânii - mai Sudici, învecinându-se cu Elenii - au utilizat ca limbă liturgică și Greaca). De altfel, savantul Român Gabriel Gheorghe a afirmat în 2001: “Când a fost creată limba română - probabil înainte de mileniul V î.C. - nu existau nici elina, nici latina, nici albaneza și nici un alt grai în Europa”; în 2014, același autor a mai afirmat: “Nu de puţine ori - şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi, etc. de mâna a doua - limba română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este locul - deşi ar fi necesar - să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene. De la ‘o enigmă şi un miracol’ (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau ‘din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa’, s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii. Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere originea. Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele indică etimologie necunoscută, dar şi originile atribuite unora din aceste cuvinte sunt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau culturale. Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei era cu milenii mai veche decât fundarea legendară a Romei antice, că limba latină a fost un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene”.
Omul = “Man” a fost făcut de Marea Mamă - ce era reprezentată de Luna “Ma” - împreună cu Timpul “An”, permanent luminat de Soare; perechea divină a părinților primordiali era simbolizată prin Ea / Selena și El / Soarele (gherburile / emblemele părintești ale primului pământean au fost marile astre, feminina Lună și masculinul Soare, soră și frate): Ma și An l-au avut pe Man (apelativul acela de “Man” / “Mân” pentru “Om” a străbătut mileniile, regăsindu-se de exemplu inclusiv în actuala denumire de “Ro-mân”). Este de știut - corespunzător și Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939 - că termenul “gherb” / fost “gherg” se folosea în vechime pentru “pajura marcă” = emblemă, blazon, stemă, atât ca semn simbolic al unui neam nobil / dinastii, cât și la o localitate sau stat (s-a obișnuit ciuntirea cuvântului în “herb”): rădăcina “gherg” = “gherb” / “herb” era o denumire Gherga (nobilii strămoși cândva în Vechea Lume au fost primii regi); cea mai veche reprezentare a gherbului Gherga a fost după cum se practica în vremuri îndepărtate, pentru recunoașterea membrilor neamului prin tatuarea semnelor distinctive - inclusiv pe față - fiind cu plasarea pe frunte, între ochi, prin linia sângerie marcată pe pielea din mijlocul frunții (întâi linia fiind verticală, apoi în timp ajungând și orizontală scurtă, ca “o punte” între cei 2 ochi, în acel loc până în Epoca Modernă unii Aromâni obișnuind să-și aibă tatuată crucea / cu albastru, hindușii plasându-și cu diverse culori “tilaka” / “tika” - linia ori punctul - pentru “al treilea ochi”, etc). Însemnarea cu linia sângerie orizontală pe mijlocul frunții era ca a treia sprânceană - plasată între cele 2 sprâncene și a fost ghergul / gherbul recunoașterii purtătorului ca fiind Gherga: persoanele Gherga astfel însemnate - bărbați sau femei - purtau cu mândrie acel semn al nobleții neamului. Gherbul Gherga - adică blazonul / emblema Gherga - a fost pentru timp foarte lung redat simplu, prin dunga purpurie / roșie pe fond auriu / alb strălucitor (linia sângerie pe fundalul luminat): simbolic - în interpretarea cea mai simplă - în forma verticală ca linia sângerie tatuată ori pictată pe mijlocul frunții a inspirat scrierea inițialei Gherga iar în forma orizontală ulterioară (tatuată sau pictată) linia sângerie era tot semnificativă Gherga, descriptiv redând prin partea de deasupra = Cerul și prin partea de dedesubt = Pământul; de exemplu, până azi încă la mulți Indieni există reprezentarea verticală “Ghiraga” = “Tilaka” / “Tika” iar la mulți Europeni a existat - până relativ recent - orizontalul gherg / gherb “Gurag” = Zuraz / Zorzi.
Privind identitatea Ro-mână: dintotdeauna, autohtonii spațiului Românesc s-au știut “Rumâni” / “Români”, s-au simțit astfel și s-au afirmat astfel, zicându-și astfel, “Rumâni” / “Români” (iar nu Valahi, nici Daci sau Latini); așa ceva este chiar de considerat foarte serios, fie că-i comod sau nu, deoarece mereu a reflectat realitatea (Românească și nu altfel) cea mai veche, venită / transmisă de la stră-Români până la actualii Români. Un exemplu sugestiv despre termenul Românesc “cerca” - corelat cu “veghea” și “a vedea” - dar și apropiatele “cherc” pentru “joc în cerc” ori “certa” având înțelesul de “a tăia”, a analizat în “Muzeul limbei Române” din 1926 academicianul Sextil Pușcariu (cuvinte exemplificate aici datorită apropierii de Gherga): “O construcție de ‘cerc’ însemnând ‘a-și face ochii roată’, ‘a-și roti privirile’, ‘a se uita de jur-împrejur’, a dezvoltat ușor sensul de ‘a căuta’ sau ‘a se uita cu atenție’, ‘a examina’. Devenit sinonim cu ‘a căuta’, ‘a cerca’ a primit și alte înțelesuri ale aceluia. În graiul hotarnicilor, ‘a cerca o moșie’ însemna ‘a-i face ocolul măsurând-o’ (prin extensiune, în vechea limbă s-a zis și ‘a cerca hotarele’ sau ‘semnele unei moșii’); ‘a cerca o țară’ însemna ‘a o străbate în lung și în lat’ iar ‘a cerca să afli’ = ‘a umbla să afli’. Din sensul de ‘a căuta’ s-a născut cel de ‘a proba’, ‘a încerca’, ‘a da târcoale’. În limba veche, ‘cercetare’ avea înțelesul chiar de ‘mângâiere’, ‘consolare’. Foarte des, în limba literară de azi, verbul ‘cerca’ e înlocuit în înțelesurile de ‘a se strădui’, ‘a gusta’, etc. până la trecerea de sens ajunsă cu înțelesul de ‘a vizita pe cineva’. Verbul ‘chercui’ e explicat prin ‘a se ciupi’, ‘a se îmbrânci’ ori - despre fete și flăcăi - prin ‘a se juca glumind’. Ca cele mai multe verbe în ‘-ui’, avem de a face cu un derivat denominal de la substantivul ‘cherc’ - rostit și ‘terk’, ‘tierc’ - pentru jocul ce se face în seara de prinderea postului de Crăciun sau după cina de Paști ori cu sensul de ‘adunare feciorească’; cuvântul e dat de Ovid Densușianu din Ținutul Hațegului ca ‘terc’ = ‘joc ce se face în seara lăsatului de post la Paști’ sau ‘fete și flăcăi care se duc la marginea așezării și aprind un foc, jucând împrejurul lui până se stânge’. Sensul fundamental pare a fi cel de ‘cerc’, ‘roată’ (după forma jocului împrejurul focului). Boului ‘ciul de un corn’ i se zicea ‘certat’; cred că în acest cuvânt trebuie recunoscută tulpina ‘cert’ = ‘a tăia’ - folosit și de Slavi - verb întrebuințat în Banat sub forma ‘certi’, cu înțelesul special de ‘a coji un pom în picioare, să se usuce’ și în varianta cu același sens ‘certeji’ pentru ‘tăietură’. Deci ‘certat’ trebuie să fi însemnat la origine boul căruia i s-a tăiat un corn sau cu un corn retezat; etimologia populară consideră pe ‘boul certat’ ca rămas cu un corn dintr-o ceartă cu alt bou”. Dr. Mircea Eliade în “Mitul eternei reîntoarceri” din 1957 a scris că sărbătorile din Vechea Lume erau momentele când era “tăiat timpul”.
La sfârşitul glaciaţiunii - în urmă cu 10 milenii - în Europa cea mai mare densitate umană, dovedită ştiinţific, era în SE (în Bazinul Pontic) iar nu în V (unde e Oceanul Atlantic), aşa că dinspre apusul Europei n-avea cum fi vreun aport de oameni; nici asemenea element ştiinţific - pe lângă multe altele - nu confirmă aşadar că Atlantida ar fi fost prin Bazinul Atlantic (se mai poate observa că nici o legendă Atlantă nu s-a propagat în Vechea Lume dinspre V / Atlantic către E - Africa sau Europa - ci a fost tocmai invers, povestea Atlantă s-a răspândit dinspre E Mediteranei spre Atlantic): începuturile civilizaţionale Homo Sapiens n-au fost în V Africii sau în V Europei, ci în E Africii şi în E Europei. În Vechea Lume, dominaţia în exclusivitate de către oamenii Homo Sapiens a fost o realitate numai începând din urmă cu 10 milenii, până atunci puterea fiind împărţită în EurAsia cu Giganţii Cro Magnon (ultimii Găligani / Uriaşi); după dispariția Uriașilor / Giganților Cro Magnon, aglutinarea Homo Sapiens mai ales în Bazinul Pontic - al marelui Lac cu apă dulce ce apoi a devenit parţial sărata Mare Neagră, salinitatea redusă rămânându-i și azi - a dus la ceea ce autohtonii au numit Rai (alogenii denumindu-l “Eden” = Imperiul Atlant, areal ud unde Marea Mamă era venerată ca “Ida”): acolo, în Edenul Idei - printre alte elemente civilizaționale tipice / ca de pildă stabilizarea între hotarele Atlante și locuirea în așezări stabile, ca de exemplu în capitala “Atlant-Ida” / Atlantida = primul oraş din lume - a fost și premiera mondială a apariției scrierii (căci dispărând extraordinarele capacități de memorări tipice anteriorilor Uriași / Găligani, oamenii au fost nevoiți să-și rezolve reținerile cele mai importante - pe lângă cele repetate cântat - prin consemnări mai mult decât decorative, așa fiind pilonul inscripționat cu legi din centrul Atlantidei, după cum a scris Anticul Platon, având echivalarea biblică ca “pomul cunoașterii” din centrul Raiului). Răspunsul afirmativ “da” utilizat de Români a fost preluat de Finici și de Germanici ca “ja” ori de Slavi chiar ca “da”: a provenit de la diminutivul Ida cu care era alintată Marea Zeiță Mamă (în Latină “ita” însemnând “așa”); în 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționar etimologic al limbii române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică” a scris că “adverbul de întărire ‘da’ a fost o formă veche răspândită în mai multe grupuri de limbi indo-europene, prezența cu același sens în limba română explicându-se ca rădăcină pronominală (veche origine indo-europeană)”. 
 |
| Actuala răspândire Gherga în Banatul Românesc |
Femeile sosite în Europa împreună cu răsăritenii Ghergani - anume surorile lor şi mamele lor - erau Ghergane, denumite ca Gorgone şi închipuite ca având în păr şerpi (vietăţi reprezentative / emblematice ale Marii Stepe EurAsiatice, de exemplu Dr. Kaveh Farrokh documentând în 2005 că vechea denumire Iraniană pentru șerpii încolăciți era Garzag): soţiile Pelasgilor Gherghi au fost mai ales Amazoanele întâlnite de valul lor migrator în Bazinul Pontic - ele fiind Homo Sapiens, de sorginte Africană - pruncii avuţi rămânând stăpâni în areal, apoi extinzându-şi teritoriile în Vechea Lume, pe măsura transmiterii nobilei lor Civilizaţii (conservatoarele Gorgone / Ghergane n-au încurajat poligamia, așa cum au făcut-o Amazoanele cu Ghergarii); privind localizarea, e de știut de pildă că la mijlocul mileniului I î.C. Balcanicul Eschil = “părintele tragediei” - din Eleusis / oficial “Capitală Europeană a Culturii” împreună cu Timișoara în 2023 - a notat “Fluviul Istru se laudă că pe malurile lui cresc asemenea fecioare” / Amazoane (despre ele, înțeleptul Antic Filostrat din Insula Lemnos a scris că își hrăneau pruncii cu lapte de iapă și de aceea erau considerate ca lipsite de mamele / sâni). În Antichitate, Diodor din Insula Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:46 a scris despre fiica Anatoliană a primei regine Amazoane că: “trecu cu oștile sale dincolo de fluviul Tanais și birui toate neamurile, rând pe rând, până în Tracia”; se poate observa sensul ivirii Amazoanelor de la E spre V, adică din Asia în Europa, nu invers (Fluviul Tanais = Donul - la izvorul căruia în secolul XIII încă trăiau Finici, așa cum a consemnat cronicarul Flamand William Rubruck - iar Fluviul Istru = Dunărea / “Dună-Rea”). Adițional, o altă perspectivă despre Amazoane - susținută de unii cercetători, ele frecvent fiind văzute în Vechea Lume la modul colectiv, nu individual - le-a evidențiat ca gruparea de femei rămase fără bărbați (dispăruți în vânători îndepărtate sau răposați în lupte), ceea ce le-a determinat reorganizarea feminină neobișnuită, inclusiv războinică.
În 2005, cercetătorul Pachia Tatomirescu din Timișoara - doctor în filologie - a afirmat că: “Etnonimul ‘Pelasgi’ / ‘Pelasghi’ a evoluat în ‘Belagi’ / ‘Blachi’, apoi în ‘Vlachi’ / ‘Vlahi’.” Plaiurile Gheii au fost populate încă din Epoca Pietrei de Pelasgi (care s-au manifestat imperial deopotrivă în paleolitic / Atlant = Pontic și în neolitic / Dunărean, în Epoca Bronzului nefiind nici un Imperiu Pelasg ori “Pelasgie”, ultimii Pelasgi sporadic existând pînă în Epoca Fierului): onomastica Pelasgă / “Pelas-Gă” literalmente relevă de altfel că purtătorii săi stăpâneau plaiurile sfintei Ga = Marea Zeiţă a Pământului (mai puternică în Epoca Pietrelor - cioplite sau șlefuite - decât în Epocile metalelor). Se impune o discuţie despre 3 consoane - “B”, “P”, “V” - echivalate reciproc, de-a “lungul” timpurilor (pe măsura scurgerii vremurilor) şi de-a “latul” plaiurilor (pe măsura diverselor localizări): în legătură cu consoana Fenicienilor “Beth” utilizată pentru “Casă”, la Greci s-a fixat “Beta” = “Veta” - pronunţia pentru prima consoană din alfabet “B” / β într-adevăr fiind cu “V” - semnificaţia având-o pentru ceea ce Românii zic “Viaţă” / Latinii folosind “Vitalis” (de unde şi denumirea Peninsulei Apenine / “Ape-nine” - adică a “puilor de ape” = “ape-nine” - ca Italică, respectiv plină de vitalitate / de viaţă dar şi de viţei, turmele de vite asigurând în vechime viaţa, de pildă cifrele Romane derivând din semnele de răboj cu care se numărau animalele); pe de altă parte, tocmai în “casă” popular Românii au penisul / “pula” ca “bât” aducând “viaţa” (aşa au văzut ca vital dintotdeauna, adică din mare vechime). Pronunţia consonantică “P” a fost mai răspândită European, regăsită de exemplu ca Pelasgă (ceea ce Asiatic - ca de pildă în Orientul Apropiat - a ajuns înlocuită cu “B”, ca “Belasgă” sau la alţii ca “Felasgă” / “Velasgă”): inclusiv azi, “B” e consoană interschimbabilă atât cu “P” / ca la Arabi, cât şi cu “V” / ca la Slavi (de exemplu - în asemenea accepţiune - prefixul sfinţeniei “Pa” folosit de stră-Români avea echivalentul “Ba” = suflet, repetitiv la persoanele reprezentative desemnările fiind feminina “baba” și masculinul “papa”); e de remarcat că în Europa actuală - dintre marile familii de popoare - cel mai numeros grup uman este cel format din Slavi (iviți însă pe lume numai în Evul Mediu, ca foștii Sarmați și Sciți care slăveau - adică glorificau - divinul), despărțiți în Slavi Nordici și Slavi Sudici de strașnicii Români / asupra puterilor Românilor, care au reușit să mențină împărțirea Slavilor = cei mai numeroși Europeni, fiind foarte serios de reflectat. |
| (Schiță de F.M. Nightsdale, SUA) |
Că Românii au fost numiţi de alţii drept Valahi, rezonând - prin echivalențele consonantice “V”/“B” și “L”/“R” - cu “Ba-Rahi” = “Sufletiști Solari”, pare să-şi fi avut sorgintea Asiatică în termeni ca Avestanul “vasa” pentru “păşune” sau Hititul “wela” pentru “pajişte”: stră-Românii / stră-Valahii au fost ştiuţi că formau populaţia plaiurilor bogate în păşuni / pajişti, regăsite deopotrivă pe înălţimile Montane udate de ploi sau pe Văile udate de Râurile curgând din Munţi (la începuturi, pământ / “pă-mânt” descria ce însemna, adică era locul sfintei mântuiri, căci “pă”/“pa” era particula sacralității / sfințeniei iar “mânt” - silaba principală din “pă-mânt” - denota rădăcina pentru “mântuire”); Valahii / Românii - de pe Văi / din râpe, adică de pe malurile în pante - au fost urmaşii “Pe-lasgilor” / Pelasgilor care s-au bucurat milenar de plaiurile pline de pajişti / păşuni utile turmelor întreţinând viaţa în arealul umed al Bazinului Pontic, începând cu sfârşitul ultimei glaciaţiuni (Valahii deopotrivă s-au evidențiat la mânie - fiind mulți - când laolaltă puteau lovi ca valurile furioase ori pentru protecție puteau zidi valuri de pământ chiar uriașe). În Latină, termenul “valere” semnifica “forță”: Romanii - care au adoptat Latina ca limbă oficială - aveau la sfârșitul înmormântărilor salutul de adio “Vale!” (însemnând “rămas bun”, în general după deces persoana răposată fiind considerată a fi fost de valoare și era vorbită numai de bine); cuvântul Românesc “mormânt” e legat de “morman” = grămada de pământ (“mor-man”) a omului mort / mântuit. Valahii / Românii și-au avut spațiul Tradițional indigen la intersecția Anticelor lumi păgâne Barbară și Romană; despre cei din fostul Imperiu Roman se știe că în Europa au fost denumiți Valahi - de către ceilalți - iar Românii au rămas ca Valahi până în Epoca Modernă: aceasta deoarece, după cum a documentat și savantul Român Gabriel Gheorghe în lucrarea “Valah” din 2012, stră-Românii au fost cei mai semnificativi Valahi (mai vechi și mai autentici decât imperialii Romani, denumiți și aceia - de către Europenii care nu erau în Imperiul Roman - ca Valahi). Dr. Ilie Gherghel a enunțat în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunei cuvântului Vlach” din 1920: “Etimologii mai vechi (așa cum a scris Gheorghe ‘Kodinos’, administratorul palatului imperial bizantin când a căzut Constantinopolul, Vlachernos însemnând vlăstar de Vlah) au fost acelea conectate de ‘lacunae’ = ‘eleșteu’, ‘regio palustris’ = ‘zonă mlăștinoasă’ sau ‘laherna’ = ‘peștele ton’. Cumanii erau denumiți ‘Khardeș’ iar Germanic ca ‘Valwen’ (forma Cumană ‘Ulah’ - relevată de ‘Codex Cumanicus’ - a ajuns să însemne ‘Cal’ iar Tătarii nu aveau și nici nu puteau rosti pe ‘V’); originea formei ‘Olah’/‘Ulagh’ ar trebui căutată la Turco-Tătarii care au venit în atingere cu Românii înaintea ivirii Ungurilor: cei care s-ar impune mai mult atențiunei noastre critice ar fi Chazarii (locuind țările limitrofe Mării Negre în jurul Crâmului / Crimeeii, ei fuseseră atrași încă de prin secolul VII ca aliați în daravelile bizantine, în ei contopindu-se Hunii Sabiri / Siberieni care în secolul V au fost conduși de regina numită popular ‘Valahă’). Alături de acei Sabiri, care formară așadar trăsătura de unire - sau puntea de trecere - între Huni și Chazari, ei au mai avut (cât am putut culege din știrile istorice) puncte de atingere cu Ungurii și cu Românii. Cu privire la cei din urmă sunt semnificative numele unor ruine în Muntenia numite ‘Jidova’, ‘Movila Jidovilor’, etc., a căror întemeiere tradiția poporană a atribuit-o unui popor ‘uriaș’, numiți ‘Jidovi’; cât privește prima caracteristică, e admisibil ca un popor de o însemnătate politică mare să ia în decursul timpurilor în concepția legendară înfățișarea unui popor de uriași, în privința celei de-a doua însă nu e altă explicație posibilă decât că se referă numai la Chazari, știut fiind că religia mozaică era îmbrățișată de Curte și de o parte a populațiunei. Ungurii au avut legături mai strânse cu Chazarii, întrucât seminția Cabară a acelora s-a despărțit din tulpină și s-a lipit Ungurilor; acea înfrățire a avut și un efect lingvistic, o seamă de elemente Chazare intrând în limba Maghiară, constituind cele mai vechi elemente Turcești. Pledăm necurmat pentru originea orientală a termenului ‘Vlach’, întărind totodată și credința în băștinătatea poporului Român în Țările Nord-Dunărene. Recapitulând și concentrând cele obținute până acum cu privire la extinderea în timp și spațiu a noțiunei cuvântului ‘Vlach’, atât aparițiunea numelui ‘Vlach’ la Nordul Dunării în timpul Hunilor, originea ante-Maghiară a formei ‘Olah’, însemnătatea ‘Vlah’-‘Cal’ la popoarele înconjurătoare, până la Germani, Lituani și Varegi, precum și alte indicii par a reflecta o concepțiune adânc înrădăcinată la popoare felurite despre patria Nord Danubiană a poporului nostru din timpuri ce se pierd în negura trecutului”. În prezent, cei mai mulți purtători ai numelui Gherga sunt printre Români (Valahi, numiți Vlahi / Blahi în Balcani); înaintașii Jidovi ai Valahilor erau “Oamenii zidurilor” / “Oamenii jidurilor”, respectiv “Oamenii valurilor” - de pământ - cu care își înconjurau așezările zise “var” (amplasate mai mult pe Văi, lângă apele ale căror valuri le favorizau deplasările când aveau de cărat ceva, pe înălțimi acelea - specifice Valahilor - fiind favoritele lor locuri de vărat). “Enciclopedia Britanică” din 1963 a publicat observația Dr. Basil Atkinson (1895-1971): “Este posibil ca Pelasgii să fi fost doar păstori Valahi care aveau obiceiul să umble în număr mare către Grecia; probabil că denumirea nu-i altceva decât Velak-ski” (prin Valah / “Va-Lah” s-ar înțelege și “Ba-Rah” = “Suflet Solar”, căci foarte des și în multe zone s-au vehiculat echivalențele lingvistice “B”=“V” și “R”=“L”). În 1999, cercetătorul Canadian Polat Kaya a egalat “Pelasg” cu “Pela Saka”, apropiindu-i înțelesul de cel pentru apicultor (în Turcă “bal” = “miere”); totodată, “Saka” a fost termenul Sanscrit - dar și Persan - pentru Scit: așa ceva ar duce la semnificația originară Pelasgă ca de proveniență Asiatică - Saka / Yakută - chiar dulce ca mierea (ținând cont de relația dintre “Pela” și “Bel” / “Bal”). Înrudit cu “Valah”, Româna are “bălăceala” pentru zbenguiala în apă la scăldat, “bălăcăreala” fiind tulburarea apei (“bâlc” - alt cuvânt apropiat - însemnând “băltoacă” / “mocirlă”); e interesant că vechiul cuvânt Indian “balaka” înseamnă “gruie” / “cocor” (pasăre de apă), în vechea Greacă pasărea acvatică fiind “phalaris” (proto Kurgana / Indo-Europeana avea termenul “bhal” pentru păsările limicole, adică păsările de mal). În limbile Turanice - ca Azera, Kazaha, Kîrgîza, Turca, Uzbeka, etc. - nu întâmplător s-a fixat rădăcina “balîk” pentru “pește” și “pescar”; “ba-rîk” / “barîk” - cu care au fost în legătură și termeni ca barajul, baricada, etc. - era așezarea întărită de pe malul apei (conectată de pildă și cu onomastici semnificative din centrul Asiei, ca Balkh, Bactria, ș.a.m.d.) iar “var” = echivalentul “bar” a fost ancestrala denumire populară pentru urbea denumită “varoș” / “oraș” la foştii “Barbari” / “Varvari”, inclusiv la stră-Români: toate acelea se înrădăcinau în Sfântul = “Pa”, care era luminător diurn = “Ra”, sub patronajul căruia se aflau (personificat pentru venerare ca “Pa-Ra”), undele / suflările călduțe de vânt din partea sa fiind denumite “pale”, oriental demonstrându-se coincidenţa “P”/“B”. Despre Turanici - la N de Iran fiind Turan - e de știut că Sf. Teofan “Mărturisitorul” 758-818 (istoric bizantin) a scris că Turkii contemporani lui din Europa existau la E de Fluviul Don și că erau foști MasaGeți, din punct de vedere cultural ca Sciții; pe atunci, Dobrogea încă era denumită “Sciția Mică” iar bizantinii îi considerau pe vechii Bulgari - sosiți din Bazinul Volgăi, din zona confluenței Finicilor cu primii Turki - ca Sciți: Imperiul constituit în Balcani de vechii Bulgari, împreună cu indigenii Vlahi / în Bulgară власи - căci Bulgarii veniți nu puteau realiza așa structură durabilă fără sprijin autohton - a fost efectiv Scito-Vlah (vechii Bulgari, veniți în Balcani cu mult înaintea Turcilor, erau ca avangardă Turkă). În prezent, față de statornicii Români se pot observa proveniențele vecinilor la începuturile Medievale, întâi a Sârbilor din Deutsch-land / Germania, apoi a Bulgarilor din Rusia și în fine, a Ungurilor din Ucraina. Este de știut că de pildă în Vechea Lume pe coasta Mediterană portul Tyr - cu Turieni - era zis cândva și Sour / Syr (vecinii din Syria fiind Surieni). Despre Pelasgi / “Pela-sgi” (străvechii nomazi Homo Sapiens, existenți de la hotarele dintre Cornul Abundenței și Imperiul Atlant până în Bazinul Dunării, din Epoca Pietrei / paleolitic - adică dinaintea Potopului - până în Epoca Fierului) se poate observa că erau oamenii solarului Zeu Pel / Bel - sau Paal / Baal - al Fecundității și Fertilității; termenul de Valah / Felah s-ar apropia de profilul credinciosului Bal / Bel (respectiv Pal / Pel, ca un egal masculin Palah = Valah): ținând cont de apropierile conferite de consoana “B” - prin echivalențele “P”/“B”, respectiv “B”/“V” - în Pelasgi se pot vedea “Velasgi” (încă din Epoca Pietrei, foștii nomazi vânători-culegători ajunși nomazi Pelasgi - până când s-au stabilizat - au devenit pescari, păstori, plugari, plutași, ș.a). De altfel, în secolul VII “Doctorul Bisericii” Isidor - episcopul ViziGoților din Sevilla - în “Etimologii” 8:11 a scris că “Bel însemna ‘Vechi’ în Babilon iar Bal la Fenicieni era Zeu”; în legătură cu străvechea rădăcină Iraniană “hatt” - însemnând “limita divină” - au fost termenii atât de “hotar” ca linia de separare dintre proprietăți, cât și de “hotărâre”, ca “decizie”: în prezența liderilor religioși se marcau moșiile, prin bețe / pari - stâlpi / piloni - puși și hotărâți de oamenii buni și bătrâni (etimologic, “bătrân” / “bătra-an” - ținând cont de betacismul “B”/“V” - ar fi conectat de “vatra lui An”, înțelegându-se prin Moș ca fiind om al acelui Mare Zeu, respectiv “Mo-șul” fiind Sfântul selenarei “Ma”). Oamenii albi au apărut - conform studiului din 2006 al geneticienilor Brian McEvoy, Sandra Beleza și Mark Shriver - deodată cu oamenii galbeni, așa cum se poate vedea pe schița următoare (deopotrivă galbenii și albii au apărut la întâlnirile dintre Iafiți și Hamiți, ei nefiind corciți ca Semiții):
“Moș” era considerat “Omul Alb”; toată Cultura stră-Română pomenește de “Moși” (și de “stră-Moși” / strămoși); vechii Greci foloseau termenul “demos” / “de-mos” pentru populaţia formată din oamenii liberi trăind devălmaş / de-a valma (cuvântul Românesc “valma” / “val-ma” înseamnă “mulţime” şi provine din înţelesul pentru “grămada valurilor”, conform “Dicţionarului limbii Româneşti” din 1939 de Dr. August Scriban). Cercetătorul Român Oreste Teodorescu a scris: “Pentru străbunii noștri, moșul însuma conceptele de Zeu, Strămoș și Mare Preot sau sacerdot. Atât Romulus Vulcănescu în ‘Mitologia română’, cât și Cornel Niculae în ‘Magia și ființele fantastice din arhaicul românesc’ i-au suprapus pe moși zeităților tutelare; fiind un sistem magico-mistic, precreștin, tradiția moșilor se păstrează și azi, izolat în unele zone rurale. Interesant: pentru daci, fundul pământului coincidea cu înălțimea cerului, de aceea în gropile ritualice ofrandele - deși acoperite cu pământ - ajungeau în brațele lui ‘Zalmoxe cel Ceresc’; în unele locuri, ‘Moșul’ era supranumit ‘Omul Alb’, liderul spiritual al Solomonarilor, sacerdoți rătăcitori, care trăiau în munți, având capacități extraordinare de vindecări, clarviziuni, însă și de blesteme” (denumirea de Solomonar / “So-lomonar” - de străveche sorginte șamanică - provenea de la “Sfânta lumină”, Solomonarii fiind Sfinții Luminii, aceia dovedindu-se adversari ai balaurului, așa cum ulterior a ajuns să fie Sfântul Gheorghe, Cavaler creștin provenit din Anatolia la sfârșitul Antichității). Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 a afirmat: “Limba pelasgă a fost în fond varianta arhaică a limbii românești. Insulele ‘Lemn-os’, ‘Rod-os’, ‘Carpat-os’, ‘Del-os’, ‘Creta’, au nume cu înțeles doar în românește, terminațiile ‘-os’ fiind adăugări tardive. La fel, cuvântul Zeus din mitologia greacă veche nu înseamnă nimic în acea limbă pentru că ‘zeu’ se zice ‘theos’ dar e identic cu ‘Zeu’ din românește, minus desigur inutila terminație ‘-s’ (un fel de modă grecească)”. În 2015, geneticienii de la Universitatea Americană Harvard au schițat apariția primilor oameni albi în Europa:
 |
| Primii Homo Sapiens în Europa: negrese Africane și albi Caucazieni |
Fluviul Dunărea a fost - încă din paleolitic / Epoca Pietrei - ax principal al populării Europei (și a rămas axul major - în cursul său inferior - pentru stră-Români și pentru Români, care în timp s-au răspândit masiv European îndeosebi între Sudica Mare Mediterană și Nordica Mare Baltică: de exemplu, de la Balcanicii Armâni / Makedoni de la Marea Egee sau Blahii / Vlahii de la Marea Adriatică, până la Bolohii / Volohii din Polonia, dinaștii Ghedimin ai Balților / Balticilor ori Rurik ai Rușilor, din același grup genetic patern ca Gherga din România); de altfel, în Evul Mediu despre originea Polonezilor - pe lângă “Cronica Poloniei” care afirma că proveneau de la Dunărea mijlocie / Panonia - preotul Ioannes Longinus / Jan Długosz 1415-1480 (“părintele” istoriografiei Poloneze) a conectat Polonezii timpurii chiar de Dalmația populată de Aromâni / Valahi. Față de România = fostul Rai, Polonia ar fi Țara Nordică - spre Pol / pentru care termenul Latin era “Cardo” - Țara lanurilor / având câmpii fertile ori cea a Sfinților Alani / foști MasaGeți (sub forma “Pa-Alani”), “Pa” fiind formula sfințeniei acelora, Alanii fiind foștii Albani Caucazieni, din răsăriteana Țară a Ghergarilor; de altfel, în secolul XII, cronicarul Rus Nestor a scris că în Bazinul Vistulei - axa Poloniei - trăiau Vlachi ziși acolo Lyachi, numele Poloniei putând proveni direct de la ei. Iată steagul fost Alan, acum Oset, cu banda orizontală purpurie între cea argintie lunară Amazoană și cea aurie solară Ghergară (motivul dungii sângerii - pe fond deschis, fie auriu, fie argintiu - s-a regăsit simbolic pe flamurile și ghergurile / blazoanele diverselor ramuri Gherga din vremuri îndepărtate): |
| Steagul Oset / fost Alan |
Cârmuirea dinastică nu-i o invenţie a actualelor Case Regale, înrudite între ele, chiar dacă sunt ale unor popoare diferite; de pildă acum - în Europa mileniului III - progeniturile regale îşi prezintă firesc legăturile Medievale (Ev început în mileniul I) iar aşa ceva reflectă de fapt realitatea Vechii Lumi / Antică dar şi anterioară: s-a tot practicat cutuma ca dinaşti aparţinând aceluiaşi neam regal să cârmuiască oameni chiar foarte diverşi, pe perioade cât de îndelungate reuşeau. Nu există dovezi contrare faptului că Gherga n-ar fi fost implicat dinastic încă din zorii omenirii, ci dimpotrivă: evidenţele / dovezile redau poziţiile fruntaşe ale străvechilor Gherghi, din urmă cu multe milenii (forma populară denumită “An” - pentru cel ştiut ca “Un” / “Unicul” - fiind cunoscută şi folosită masiv de la început). Cu mai mare vechime decât biblicul “Vechi Testament” (scris în Orient / Asia) a fost cartea “Rig Veda” / cea mai veche dintre “Vede” (scrisă tot în Orient / Asia dar mai înspre răsărit), cu “Imnul Creaţiei” 10:129 având versuri ca:
“Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă
Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie
Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie
N-a fost nici nemurire, căci moartea nu-ncepuse
Nu se născuse moartea, căci nu fusese zi
Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi
Însă ceva în lume - Unicul - se ivi”
Trebuie ştiut că termenul de “Imn” a provenit din oda consacrată Zeului Cununiei Hymen - aşa cum îl numeau vechii Greci pe patronul înaripat al ceremoniilor nupţiale - lăudat de pildă în secolul VII î.C. de poeta Sappho din Insula Lesbos, el fiind fiul Zeului Orgiilor Dionys şi al Zeiţei Frumuseţii Afrodita (himenul este membrana ce acoperă vaginul la virgină / cuvântul “virgin” era în legătură cu cel vegetal de “verde”); așa cum a explicat în secolul VII și episcopul ViziGot Isidor în “Etimologii”, în Vechea Lume ritualurilor religioase li se ziceau Grecește “orgii” iar Latinește “ceremonii” / “cere-monii”. După cum a notat inclusiv academicianul German Joachim Schwabe 1714-1784, Zeul Orgiilor Dionysos - cu celebrări îndeosebi în crângurile verzi - se numea și Gorgyeus, Zagreus, ș.a. (în 2018 inclusiv Dr. Mihai Popescu - de la “Biblioteca Militară Națională” a României - explicit a afirmat că Dionis era Zeu Get): în logica înțelesului prin care Zagreus a fost echivalat cu Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moș” (zis Zeus de Greci), Dionysos / “Dio-nysos” (zis “Dio-nus”) efectiv lingvistic era “Zeul-nou” - stră-Românii având “Dii” pentru “Zeu” / termen preluat și utilizat de limbile Românice - ceea ce se confirma inclusiv prin faptul că în mitologia Greacă se știa despre Zeul “Dio-nus” / Dionysos că era fiul lui Zeus, respectiv avatarul Zeului “vechi”, în postura de Zeu “nou”. În legătură cu manifestarea “avatar”, se poate observa și altceva, anume “atavismul”: “Dicționarul explicativ al limbii române” din 2009 a reținut despre “atavism” ca fenomenul de “apariție la un descendent a unor particularități proprii ascendenților îndepărtați și care nu s-au manifestat în generațiile intermediare”; avatar al lui Zeus, Zeul Dyonysos a fost considerat “fiu” al aceluia, însă dat fiind statutul de nemuritori atât al Zeilor vechi, cât și al Zeilor noi, muritorii nu puteau verifica divinul concret, ca de pildă succesiunea imediată a Zeilor (de genul relației tată-fiu) ori existența unui interval temporal chiar imens - de ordinul mileniilor - dintre Zei. Se știe că din cununia / fuziunea Cerului cu Pământul au apărut nemuritorii cerești și muritorii tereștri, respectiv Zeii și oamenii. Ca și Carpaticul Moș Crăciun (vechiul Zeu), cam tot din același spațiu a fost și Dionysos (Zeul nou); la ambii Zei - atât la cel anterior, cât și apoi la avatarul său - au apărut caracteristici care i-au apropiat deopotrivă teritorial și tipologic divin: de pildă, după Zeul Crăciun / al Timpului - de care a ajuns legată apa sfințită, ritualic folosită și la producerea berii, prin turnarea sa peste cereale ca să fermenteze - de Zeul Dion-nus / al Orgiilor a fost legat în Civilizația Dunăreană și alt lichid sfințit, anume vinul (Dionis era Dună-Rean, respectiv de la Fluviul “Danu”, preoteselor sale fiind știute ca Gherare Γεραραί, active primăvara la Festivalul Anthesteria, cu celebrarea la luna plină din preajma Anului Nou / moment ce era marcat prin Mărțișor, la 1 Martie). Etimologia bazată pe Cultul divinei vulve (oriental / Sanscrit denumită “yoni”) nu e de neglijat, căci “D-yonis” era chiar Domnul ei: Dyonis a ajuns foarte popular pe coasta Ioniană a Anatoliei iar spre apus coasta simetrică din Balcani (la N de care era cea Dalmată = a divinei Mame) a ajuns scăldată de ceea ce a rămas denumită ca Marea Ionică.
La hinduși (cei care au realizat “Rig Veda” și care - printre altele - au păstrat de exemplu în sacrul Fluviu Gange până azi străvechea Tradiție a băilor rituale în valurile apelor curgătoare, așa cum făceau cândva Valahii, respectiv așa cum făceau cândva Geto-Dacii de pildă în sacra Dunăre) înțelegerea / cunoașterea e “Vidya” iar “Avidya” / “A-vidya” e ne-cunoașterea: sonorizarea dar și înțelesul verbului Românesc “a vedea” sau “a nu vedea” e asemănătoare (pentru timp îndelungat, cârmuitorul Românilor a fost Vodă, cel care “vedea” / cunoștea orice mai bine decât supușii săi, păstrând apa sfințită în vase dar și trecând vadul cu vasul, având viziuni, inclusiv prin vise; ca om de vază, la Râurenii Români Vodă era Domn iar la hinduși - în Țara Râurilor - cărțile “Vede” ar putea fi văzute și ca acelea cuprinzând viziunile / ori cele văzute de către Domni, respectiv de către cârmuitorii veghiind vadurile / trecerile, purtând titlul de Vodă). În EurAsia, cel dintâi dinast An - pe timpul matriarhatului dominat de Marile Preotese Oreene - a fost Munteanul / Cerescul Titan / “Tătân” Uranos = “Ur-An”, tatăl lui Crăciun / Cronos (care tutela Timpul); e de știut că în Ebraică s-a fixat termenul “Ohr” pentru “Lumină” iar ca semn, cercul - pentru eterna reîntoarcere - simboliza timpul ciclic, emblematic lui Crăciun / Cronos (stră-Românii cu Tradiționalele lor cercuri de foc alungau tenebrele și ajutau soarele să renască): Crăciun a fost cel mai mare Zeu al Panteonului Românesc (Moș Crăciun era “Zeul-moș” = Zalmoxe / Zalmoxis, adică “vechiul Zeu/s”).
 |
| Geneza Greacă |
Conform Anticului Diodor Sicul 1:27, în succesiunea divină Moșul Crăciun - Cronos la vechii Greci - a fost cel mai tânăr Zeu (dintre “Măreții Nemuritori”); prima fiică a lui Cronos și a Rheeii a fost Hestia = Zeița Vetrei. Apoi, următorul dintre dinaștii An - Cron fiind tatăl lui Poseidon - i-a avut ca fii pe Anuna, pruncii / prinţii lui An (din dinastia cu acelaşi nume, cu baza în “An-Atolia” = Anatolia, în Nordul căreia a fost capitala Atlantă, a Imperiului pe care îl poseda Poseidon / Zeu deopotrivă acvatic și al seismelor, anume Edenul: ştiut ca însumând plaiurile iluminate de puternicul Soare Ra, deci onomastic fiind Rai - Zeul Poseidon având-o ca mamă pe Zeița Ria / Rhea - Imperiul Atlant a fost moştenit de primul dintre pruncii Anuna, anume Atlas, de la care a rămas atât denumirea Anatoliei = “An-Atoliei”, a Zeului Atlas / fiul Zeului An, cât şi denumirea Atlantidei = străvechea posesie Edenică, cunoscându-se din mare vechime și despre patronarea Grădinii Edenice de către Ida / Marea Zeiță Mamă, “Cea care da”, căci “Ea da” viață, așa cum a făcut de la început “I-da” / Ida în Eden). Este de știut că în Vechea Lume domina proprietatea colectivă - a comunității devălmașe - iar “posesorul” nu era proprietar privat, ci era cel care exercita în fapt prerogativele dreptului de proprietate, în calitate de cârmuitor (considerat - în funcție de prestare - fie divin, fie despot). În “scrierea lineară B” din Bazinul Mării Egee (anterioară scrierii Grecești, căci era din Epoca Bronzului), Zeul Poseidon era notat cu atributul “Wanax” / “Anax”, însemnând lider, apoi în vechea Greacă “Anakes” fiind șeful asociat cu lupul iar vechii Evrei - tot cu acces în răsăritul Mediteran - au folosit cuvântul “Anak” / “Enac” pentru “Uriaș”: în legătură cu pre-Grecul “Wanax” - la Homer arhaicul titlu “Anax” fiind al eroului legendar - poate fi văzut titlul Chinez “Wang” pentru “rege”, respectiv Sanscritul “Vanij” pentru “comerciant” = unul din titlurile Zeului Indra consemnate în “Rig Veda”, ceea ce (prin betacismul “V”=“B”) l-ar apropia ca înțeles de Balcanicul “Banja” / “Ban” pentru boier sau cârmuitor, așa cum era cel din fruntea Banatului; de altfel, cei mai timpurii negustori la mari distanțe au utilizat ambarcațiunile pentru deplasări (iar bărcile la HiperBoreii Finici - vestiți luntrași ai Vechii Lumi - au rămas cu denumirea de “vene”, așa cum cândva au fost inclusiv în mlăștinosul Vanat / Banat, ceea ce literalmente rezona, corespunzător betacismului, cu stră-Românul “bun” / “bine”). În legătură cu chipurile Zeilor, e de remarcat că în Vechea Lume mulți au fost zoomorfi iar nu antropomorfi, adică Zeii nu aveau înfățișări umane, ci erau prezenți prin intermediul unor animale sacre; de pildă, lupul - conectat de Greci înțelesului de “agitat” = “anakes” / rezonând cu vechiul termen Anax al liderului - era valorizat suprem de către Geto-Dacii al căror Zeu suprem era Zalmoxe iar oriental (zona de proveniență Geto-Dacă) denumirea sa populară a fost tocmai Gurg: așa ceva ar apropia cârmuitorul suprem Anak / Enac - știut de stră-Români ca Zal-moxe, adică Zeul-moș, respectiv Zeul vechi - chiar de numele Gurg. Un alt animal totemic la stră-Români / Geto-Daci a fost ursul, popular zis “Moș Martin” - rezonând cu războinicul Zeu Marte - foarte respectat în Vechea Lume; e interesant că de exemplu la hispanici - după ce la începutul Medieval au fost dominați câteva secole de Goți / urmașii Geților - cele mai numeroase nume de familie au devenit Garcia / derivat Gherga și Martinez (manifestările Geto-Dacilor au fost încrucișate față de practicile stră-Românești, care l-au asociat pe Zeul-moș = Zalmoxis cu ursul / ursoaica iar pe Zeul Marte = patronul luptătorilor cu lupul / lupoaica: Zeul Marte al războinicilor / luptătorilor și Zeul-moș / Zalmoxe - făcând parte din aceeași panoplie divină - erau evident rude, la fel ca Geții și Dacii). În studiul “Viziunile Grecilor (și ale noastre) despre Kariani” din 2013, Dr. Alexander Herda - profesor universitar de istorie în Germania - a scris: “În Vechea Lume, marii codri - sălbatici, foarte deși - de pe coasta Sud-Vestică a Anatoliei au furnizat cheresteaua necesară Karianilor realizărilor ambarcațiunilor, ei fiind renumiți constructori de corăbii și măreți navigatori; istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia a consemnat (5:53) Tradiția Greacă despre străvechea ‘talazo-crație Kariană’ în Egeea, ce data de la sfârșitul Epocii Bronzului, fiind legată și de ‘Oamenii Mărilor’, foarte puternici la începutul Epocii Fierului. Karianii dominau Estul Mediteran dinaintea - dar și în timpul Civilizației Minoice - despre așa ceva notând istorici Antici de prestigiu ca Herodot (1:171) și Tucidide (1:8). Karianii erau indigeni MicroAsiatici iar prezența lor în Insulele Egeeii - ca Samos și Delos - poate fi explicată doar printr-o migrare de la E la V; mișcarea din Asia Mică pe Insule a făcut parte din migrarea Indo-Europenilor în Bazinul Egeeii, în Epoca Bronzului: acea migrare a constituit baza mitului Cretan al flotei Minoice asigurată de către Kariani și a mitului ulterior despre originea comună a Grecilor cu Cretanii și Karianii. Istoricul Diodor din Insula Sicilia a scris (5:51) despre Karianii din Latmos / Herakleia că au preluat și Insula Naxos, ceea ce împreună cu toponimii ca Amorgos, Kos, etc., sugera străvechiul control Karian asupra acelei părți a Egeeii / inclusiv gura Meandrului (unde Gherghiții erau la fel de vechi ca Lelegii și Karianii); apoi, Karianii au ajuns cu corăbiile lor rapide până în Marea Neagră”. În 2016, academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis a analizat originea A-Dâgă / Vest Caucaziană a termenului Grecesc “basileu” pentru rege (scrierea liniară “B” - utilizată în Bazinul Egeeii - avea “guasileus” / “guasi-leus”, respectiv “qasireu” = “rege”), arătând că în Luwiană / “Lu-viană” exista “hasu” pentru “rege” - termen redat în Hitită ca “hașu” - iar în A-Dâgă “guaș” = “șef”, ceea ce ar localiza sorgintea titlului pentru lider la începutul mileniului II î.C. în Colchis; semne Minoice din acea vreme - ținând chiar de scrierea liniară “A” - au fost găsite în Bazinul Pontic, ceea ce înseamnă că pentru cei din răsăritul Mediteran (cuprinzând și Creta), Caucazul făcea parte din străvechea geografie sacră: de pildă, la sfârșitul Epocii Bronzului atacul argonauților plecați din S Balcanic în Estul Mării Negre / Colchis pentru furarea “Lânii de Aur” / Cergii s-a înscris astfel ritualic, pe lângă faptul mitologic că “Primul zeu” / Prometeu numit Gadeir = geamănul lui Atlas a fost anterior înlănțuit acolo, în Caucaz, savantul observând inclusiv că “Insularii Telkini - consemnați de Pausania 9:19 în Cipru, de Strabon XIV 2:7 în Rodos, de bizantinul Ștefan în Creta / notată Σελχινία Selkinia, etc. - știuți ca pruncii născuți de Θάλασσα Thalassa = Marea cu Πόντος Pontos puteau fi înrudiți cu numele Colchis, căci κόλπος “kolpos” = vagin dar și pântec, ca δελφύς “delfys” iar τείχος “teichos” însemnând “zid” poate fi apropiat și de înalții Tocariani / Teukri ajunși pe atunci până în Bazinul Tarîm din China, ei propagând pe Drumul Jadului spre răsărit și conceptul European al Căii Sacre, așa cum exista la Dunărea inferioară prin uriașa Brazdă a lui Iorgu, megalitica lucrare făcută de Jidovii neolitici. Despre Vechea Lume se mai poate observa și că în Egiptul pre-dinastic - din neolitic / Epoca Pietrei - Zeul Anubis / “An-pu” = “An-Sfântul” călăuzea morții spre Lumea “Cealaltă” (muierea lui a fost Zeița Anput, care patrona funeraliile purtând ca prapure pielea unui lup, pentru a alunga răul, simbolic steagul lupesc - “lu-pu” putându-se conecta înțelesului de “lumină sacră” - dăinuind în spațiul Românesc până în Antichitate, ca emblematic la Geto-Daci / acum stemele Țărilor Europei sunt dominate de păsări și lei); în visările vechilor oameni, Lumea “Cealaltă” era armonioasă privind animalele și oamenii, era lipsită de competiție, etc. În străvechea Mesopotamie, “Eden” era bine hidratata “Stepă”; oriental, “Eden” a căpătat și înțelesul de “luxuriant”: în Sudul Vechii Lumi era de fapt bogata stepă plină de gazele / antilope, animale furnizând hrană dar și piei din care primii oameni și-au confecționat haine, în general constituind un mediu de trai liber, foarte iubit în Epoca Pietrei (în Nordul Vechii Lumi, hainele erau cu atât mai necesare cu cât se înainta spre miazănoapte - începând cu Marea Stepă a EurAsiei / de asemenea zonă Edenică, de fapt principalul areal - climatul încolo fiind tot mai rece). De altfel, primii oameni - simbolizați biblic prin perechea primordială formată din Adam și Eva - s-au îmbrăcat: față de străvechea condiție paradisiacă din Grădina unde culegeau goi, au ajuns să pună haine pe ei, așa ceva îndreptând gândirea nu doar spre pudoare, cât spre climat mai răcoros - specific Nordului / specific marginilor ghețurilor - îndeosebi fiindcă după ieșirea lor din Rai aveau nevoie de protecție în noua situație nomadă (de aceea și hotărând practic păstrarea iar nu lepădarea hainelor); ca urmare și reprezentările antropomorfe la Zei au fost mai evidente în Sudul cald, unde la oamenii despuiați erau valorizate trupurile, față de Nordul rece, unde la oamenii îmbrăcați erau mai valorizate animalele, deci Zeii aveau echivalări - eventual reprezentări - zoomorfe (lingvistic se poate observa inclusiv înrudirea dintre “val” - rădăcina onomastică a Valahilor - și “a înveli” / inclusiv cu blănuri, astfel cum în Vechea Lume s-a obișnuit la vremea rece). Marele Zeu în Eden desigur că a fost Ene / An; de la An / Anu au derivat atât Han / Hanu - cu sensul de “Domn Ceresc” - cât și “Aga”, cu înțelesul de “Domn”. Profesorul Roman Claudiu Aelian în “De natura animalium” 15:2 a scris că regii Atlanți pe cap - ca semn al descendenței lor de la Poseidon / Anax - ar fi purtat un acoperământ din fâșii de piei de “berbeci marini” masculi iar soțiile lor ar fi avut un acoperământ din piei ale acelorași animale, însă femele (nu se știe ce animale avea autorul Antic în vedere prin “berbeci marini”, poate erau ceea ce stră-Românii au numit “dulfi” / termen contopind duh și delfini sau berbecii acvatici erau cei denumiți de Bănățeni ca “brebi” = castori); mult ulterior AtlantIdei - unde doar regii își acopereau astfel capul - primii faraoni (cu puterea pe Valea Fluviului Nil, considerați descendenți Atlanți / “Oamenii bărcilor” = plutași / luntrași) și-au avut coroana din piele, vopsită alb-roșu, mitră văzută de unii ca simbolizând placenta. La Altaici, coroana era considerată protectoare: era semnul consacrării, Prea-Înaltul din Cer veghiind asupra purtătorului (în vechea Turkă, “korun” însemna “protecție”); în Vechea Lume, cârmuitorii purtau distinctiv fie coroană / “korun”, fie sceptru / știut ca sacra cârjă de stră-Români, zis “Ghidru” de Sumerieni și notat cu semnul “Pa” - după cum a studiat de pildă Dr. Armando Bramanti de la Universitatea Genevei / Elveția în 2017 - denumit “Kerykeion” de vechii Greci, ș.a. (termenul Grec “kirykeion” κηρύκειον înseamnă “heraldic”). În același areal EurAsiatic atins de neoliticii Kurgani / Gorgani au fost ulterior înregistrați - până în Evul Mediu - Kherghi / Gherghi dar și “Gurki” = Turki. Ca și cercetătorul American Howard Wallace - autorul Dicționarului biblic “Anchor” în 1992 - profesorul Andrew George de la Universitatea Londrei a afirmat în 2003 că “Eden” a echivalat de fapt denumirea “Ceru” / “Zeru”: logograma Sumeriană pentru “Eden” se citea corect “Cer” / “Seru”; savantul Britanic a identificat (ca și profesorul American Robert Whiting de la Universitatea din Helsinki / capitala Finlandei ori alții) identitatea dintre Cer și Eden în toată duzina de Tăblițe ale “Epopeii lui Ghilga-meș”, adică a “moșului Ghelga / Gherga” (sursă de inspirație la vechii Evrei pentru scripturi, după cum a afirmat și cercetătorul Walter Reinhold în 2015, în studiul său despre “Originile Bibliei”). În Română, “meș” e inelul anual în trunchiul copacului (iar în vechime “meje” se folosea la hotare, de unde “megieș” = “moșier mediu”); în perioada interbelică, Dr. August Scriban a indicat vechi expresii Românești de genul ca “a-i da meșii” = “a îndrăzni”, “nu-i dă meșii să vie” = “nu îndrăznește să vină”, “a-l ține (pe cineva) meșii” = “a fi în stare” / “a putea”, “a-și da meșii” = “a muri”, etc.: “meșii” par a fi energiile umane - în legături cu vitalitatea - putând fi chiar în conexiuni cu Misteriile implicând sufletul și spiritul (la denumirea ritualurilor secrete ca Misterii / “Mis-Terii” s-ar putea revela “energiile pământului”, sufixul “Terii” putându-se înțelege ca acela al Țării / tărâmului). În Vechea Lume - care a început să practice masiv religioasele Misterii odată cu introducerea practicilor agricole la sfârșitul Epocii Pietrei - decodarea înțelesului pentru “Mis-Terii” ar reda ceea ce caracteriza tocmai “vechiul teren” (“mis” corespunzând vechimii - din moși - iar “terii” desemnând teritoriul respectiv); apropiate ar fi cuvinte ca “mistuire” pentru consumarea până la a deveni ascunsă / nevăzută - legate fiind “mestecarea” sau “amestecarea” dar și “mistria” = unealta în formă de lopățică / lingură pentru tencuire - ori “mistreț” (pentru porcul sălbatic, mărul “mistreț” - adică pădureț - timpul “mistreț”, respectiv timpul nedeterminat, etc.): Sanscritul “misrah” însemna amestecat, Latinul “misticius” = hibrid, ș.a.m.d. (vechii Greci indicând inițiații în Misterii prin “mysti”, Românii având atestate străvechile cuvinte - deloc întâmplătoare - de “mustire” pentru ceea ce e udat, “must” pentru zeama strugurilor încă nefermentând sau “mustață” pentru părul ce crește deasupra buzei superioare bărbătești ca semn al maturizării, indicând stadiul adult). “Stepei” i se spunea “Seru” - “Cheru” / “Ceru” - în Akkadiană și “Eden” în Sumeriană. Stepa reflecta pe Pământ ceea ce era în Cer; așa se știa (încă din șamanism): “Precum în Cer, așa și pe Pământ” (în Mesopotamia au fost celebri tocmai Ghargheii / Chaldeii și strămoșii lor datorită încercărilor de a reface Grădina Edenului, prin eforturile făcute de a avea “Paradisul pe Pământ”). Românii - trăind pe “plaiurile rupte din Rai” - înțeleg foarte bine sinonimia Cer / Eden, din moment ce se știe universal despre dimensiunea cerească a Edenului / Grădina Raiului, în limba Română conservându-se și acum nu numai sensul dar și pronunția inițială, anume exact cuvântul “Cer” (scris și rostit astfel, ceea ce în alte limbi curente nu mai există): acesta e unul din multele “farmece” ale Românei - cei vorbind-o facil remarcând așa ceva - cu loc distinct în fruntea străvechii grupe Românice a limbilor din lume; după cum a observat Dr. Viorel Ungureanu în 2016 “ideograma corespunzătoare zeului suprem Ro, conform scrierii danubiene, este un triunghi Δ sau un unghi cu vârful în sus, iar ideograma corespunzătoare zeiţei Geea este triunghiul sau unghiul cu vârful în jos”. De exemplu, în “Templul Ursitelor” din Șinca Veche 45,45 lat. N, 25,10 long. E / Ținutul Făgărașului - datând din neolitic, acolo mult ulterior creștinii timpurii având o Mănăstire rupestră - au fost scrijelite pe pereți atât cele 2 triunghiuri simbolizând relația trinitară dintre Cer și Pământ, cât și cercurile / “ghergurile” Yin-Yang (care au fost găsite și pe ceramica neolitică a Culturii Cucuteni), ambele astfel ivindu-se în România cu milenii înaintea aparițiilor lor în Asia (în Orientul Apropiat / Israel și respectiv în Orientul Îndepărtat / China):
 |
| Precum în Cer, așa și pe Pământ (neoliticul Ardelean) |
Se pot remarca legăturile dintre denumirile orientale ale forțelor primordiale “Yin” și “Yang” cu Armâneștile “yiu” = “viu” sau “yin” pentru “vin” - redate și de “Dicționarul” Dr. Tache Papahagi - cu Româneștile “ii”, respectiv cu celebrul intro Medieval suprem Domnesc “Io” (în Vechea Lume, Marea Doamnă = Zeița Mamă era Gheea - rezonând cu “Yea”, prefixul respectiv în Greacă fiind al nașterii).
 |
| Yin-Yang în neoliticul Românesc |
Sinologul Constantin Lupeanu în materialul “Cui îi este frică de strămoși?” din 2019 a scris: “Eu nu înţeleg cum pot unii să rămână reci în faţa unei evidenţe miraculoase: simbolul yin‑yang, socotit de lumea întreagă tipic chinez, exista în România la Cucuteni, dar şi mai înainte pe teritoriul României, la Turdaş, acum 7 milenii! Se va găsi un om de ispravă care să scrie o carte numai despre aceasta şi să revendice paternitatea? Poate o va face un autodidact. Măcar pentru a invita oamenii de ştiinţă ai lumii la dezbateri academice! Nu cumva, în urmă cu milenii, în România de astăzi fiinţa un trib mare cât un imperiu, iar noi, românii şi chinezii, suntem deopotrivă urmaşii? Tribul s‑a scindat, oamenii au migrat şi spre apus şi spre răsărit. Cei care au luat‑o spre vest au populat Europa. Cei plecaţi spre est au format colonii în drumul lor şi s‑au oprit poate în China, în localităţile numite astăzi Yangshao, Qijia, Majiayao. Mai mult, îmbrăcămintea unor minorităţi din sudul Chinei, în primul rând minoritățile Yi și Miao, aduce izbitor cu cea din zonele noastre de munte, iar mai recent se vorbeşte de un grup din Taiwan care se consideră coborâtor din geţi”. De exemplu, în 1999 Fei Xiaotong a prezentat legăturile arheologice neolitice dintre Miao și Cultura Daxi - centrată pe cele 3 Defilee din mijlocul Fluviului Yangzi / cel mai lung din Asia și al treilea ca lungime din lume - iar în 2013 cercetătorii Yinqiu Cui, Hui Zhou din China, Erika Hagelberg din Norvegia, ș.a. au afirmat: “Yi e populația cu cea mai ridicată frecvență genetică ‘N’ din Sudul Chinei; corespunzător datelor arheologice, rădăcina populației Yi a fost ramura ancestrală Diqian, o populație formată din nomazii Stepelor Nordice, cu atestarea la sfârșitul neoliticului, între 5000 î.C. și 3000 î.C. (de asemenea, bărbații dintâi în V Bazinului Liao / Mongolia Interioară erau genetic în majoritate covârșitoare ‘N’)”.
 |
| Neoliticul Românesc și Chinezesc |
În 2020, colectivul coordonat de He Yu și Cosmio Posth de la Departamentul de Arheogenetică al Institutului Max Planck din Germania a schițat legăturile Siberienilor din Epoca Pietrei și Epoca Bronzului atât cu cei din N Chinei, cât și cu cei din N Americii: |
| Schițe publicate de Institutul Max Planck din Germania, 2020 |
În 2020, Muzeul Național din Kyushu - a treia Insulă Japoneză ca mărime / din extremitatea Sudică a Arhipelagului, aflată lângă Peninsula Coreea - a publicat documentarea migrării ceramicii pictate din spațiul stră-Românesc în Extremul Orient la sfârșitul Epocii Pietrei / neolitic, corespunzând Culturii Jomon / “Io-mon” în Japonia (pe 2 rute, Nordică și Sudică): |
Rutele vechilor ceramici între spațiul stră-Român și Orientul Extrem (Muzeul Japonez Kyushu, 2020) |
Studiul din 2020 al Muzeului Kyushu a conectat atât Cultura Cucuteni din Europa, cât și Cultura Hassuna din Mesopotamia (prima neolitică acolo), de unde - ca exemplu - sigiliul cilindric a ajuns în Japonia la începutul mileniului VI î.C.; Cultura Hassuna - denumită astfel după nomenclatura Irakiană unde era cea mai relevantă - a fost deopotrivă în contacte strânse cu Ierihon / Canaan, cu Bazinul Khabur din Siria, etc. (aspectele respective au fost studiate de pildă în 1920 de geologul Suedez Gunnar Andersson ori în 2005 de Dr. Yoshihiro Nishiaki de la Universitatea din Tokyo 35,41 lat. N, 139,41 long. E / capitala Japoniei și arheoloaga Franceză Marie Le Miere, etc). Probabil AtlantIda - capitala fostului Imperiu Atlant - a fost pe o fostă Insulă a fostului Lac Pontic, la gura paleo-Dunării (arealul respectiv acum fiind pe fundul Mării Negre, căci malurile Lacului Pontic au ajuns inundate / submerse din cauza primului Potop). Bazinul Istrului / Dunării - de la cataractele Gherdap în jos / până la gurile Fluviului - a găzduit Civilizația Atlantă, apoi în continuitate temporală imediată Vechea Civilizație Europeană, respectiv Civilizația Dunăreană, similar ulterior fiind leagăne Civilizaționale pe Valea Nilului (de la ultima cataractă în jos / până la gurile Fluviului), în Bazinele Mesopotamiei / adică ale Fluviilor Eufrat și Tigru, în Bazinul Ghaggar / acum Bazinul Indului, etc.: toate popoarele mari s-au format în Bazinele unor mari Fluvii (ideea că doar pe Ind, Tigru, Eufrat, Nil, etc. s-a întâmplat corespunzător, însă că nu ar fi fost așa pe Dunăre, e o grosolană eroare; în cartea “Originea Gherga”, străvechea aglutinare Civilizațională din Bazinul Dunării - Atlantă și respectiv succesoare Europeană - își are locul cuvenit, ea fiind chiar anterioară, adică mai veche, față de celelalte Civilizații menționate, post-diluviene). Împărăția Ghaggară din Bazinul uriașului Fluviu Ghaggar - ce scurgea după glaciațiune apele celor mai înalți Munți de pe glob în Oceanul Indian / “Roșu”, împreună cu masivele ape musonice neolitice - a încetat odată cu secarea marii ape curgătoare / în Epoca Bronzului (acolo rămânând mai redusul Fluviu Ind, atunci ivindu-se Arianii în NV Gyagar / Indiei, pe locurile eliberate de puternicii Gărga, dinaștii Civilizației Ghaggar, la S de “Micul” Tibet / Ghilghit); e de remarcat că în fostul Imperiu Atlant - din N Vechii Lumi - se sacrificau orice animale (așa cum mai e valabil și azi în România / fosta Țară Sfântă din Rai ori în China), spre deosebire de ulterioarele Țări Sfinte din Sudul Vechii Lumi, unde anumite animale au ajuns interzise consumului, ca porcul în fosta Țară Sfântă Canaan / din Orientul Apropiat ori ca vaca în fosta Țară Sfântă Ghaggar / din NV Indiei.
 |
| Strălucita apă Sarasvati / Ghaggar |
Literalmente, Sarasvati / “Sa-Ras-vati” era “Grădina / livada Sfântului Ra” (uriașul Bazin văzut ca Grădină fiind zis și Ghaggar / “Ghag-Gar”, cu reversul “Gar-Ghag”, gospodărit de dinaștii Garga, bogat documentați de literatura Vedică și de care s-a asociat cuvântul “garja” गरजा însemnând “trăznet”, așa cum a observat în 1969 și Dr. Ajay Mitra Shastri): în Sanscrită “vătî” वाटी = “grădină” / “li-vadă” iar efectiv “vati” वती = “posesiune” (ceea ce împreună cu “saras” सरस् pentru “apă mare” ar da același sens); Vedicii au indicat patronajul respectiv ca al Zeiței Sarasvati, muierea Marelui Zeu Brahma. O serie de specialiști (ca de exemplu profesorul universitar Hermann Lommel 1885-1968 din Bavaria / Germania) au remarcat echivalența dintre Vedica Sarasvati și Avestana Haraxvati (apa mitică zoroastră), observând că Fluviul Afgan Helmand - lung de 1150 km, cu izvorul în Munții Hindu Kuș și gura în Lacul Sistan / Hamun de la granița cu Iranul - se numea tocmai Haraxvati; e de ținut cont că ultima mutație genetică bărbătească Gherga a avut loc în nodul Pamirului / Hindu Kuș, datorită intensificării solare de la sfârșitul ultimei glaciațiuni: descendenții Gherga au coborât din înalții Munți aflați în centrul Asiei atât spre V - la apele Atlante din răsăritul Europei - cât și spre miazăzi, la bogatele ape Sudice (alimentate de musoni și de topirea ghețurilor Montane) din sistemul acvatic Harax-vati / Saras-vati. |
| Bazinul Afgan Haraxvati |
În EurAsia, Vedicii - care vedeau inclusiv prin intermediul celui de-al treilea ochi - vegheau vadurile (locurile valoroase de treceri), fie de pe Văile principale din Munți, fie de la marile ape curgătoare; mulțumită activităților lor ca Veghetori, ei îi vămuiau pe nomazii Pelasgi, astfel prosperând mai mult ca oricare alții din Vechea Lume (prezențele lor ca Gardienii străvechilor hotare rămânând de referință și printre Arianii care i-au urmat): “al treilea ochi” - cu reprezentarea “tilaka” / “tika” în mijlocul frunții - se considera încă din Vechea Lume glanda pineală, care pe lângă ochi e singurul organ capabil de a genera imagini (se poate remarca asemănarea / rezonanța noii forme “tilaka” cu Ghiraga, în Vechea Lume fiind dese echivalările consonantice “g” cu “t”/“k” sau “r” cu “l”). În Bazinul Istrului, încă din neolitic, bogații / înzestrații Veghetori (care vedeau mai bine ca alți oameni, astfel canalizându-și mai eficient energiile) s-au remarcat prin premiera mondială a ridicării = “zidirii” marilor valuri de pământ la marginile moșiilor lor pentru marcarea hotarelor stăpânirilor ce le aveau pe malurile Râurilor, de unde numele prin care erau știuți, ca Uriași / Jidovi, respectiv Valahi / Rumâni; cei de la “jiduri” / ziduri - adică Găliganii / Uriașii Jidovi - erau cei împuterniciți să judece și ca atare puterea lor s-a consacrat în “județe” (ancestralele foruri juridice cârmuite de străvechii judecători au fost moștenite de urmașii Valahi până în ceea ce Medieval încă era Tradiționala legislație a Rumânilor, respectată ca “Jus Valachicum” = “Legea strămoșească”: inclusiv la Finici - HiperVorei / HiperBorei foarte mobili ai Vechii Lumi - s-a fixat în vocabular termenul “vala” pentru “jurământ”). Așadar, neoliticii Jidovi au fost credincioșii / adoratorii Idei = Marii Zeițe Mamă a Pământului (ei ridicând / zidind valuri de pământ ca să-și protejeze terasele din Văile / luncile unde s-au stabilit): au fost stră-moșii Valahilor / Rumânilor; iar Jidanii - care au apărut ulterior / în Epoca Bronzului, inițial pe Fluviul Eufrat din Orientul Apropiat - erau cei desprinși din rândurile acelor riverani Jidovi, ca Semiți = Corciți, deci “jumătăți” din ei (“danu” - particula încorporată în “Jidan” / “Ji-dan” - literalmente însemnând “Râul Pământului”). În 2018, Dr. Federico Bellini i-a conectat pe vechii Evrei originari de la Evfrat / Eufrat - vorbind Ebraica - de Khavirii / Khabirii Epocii Bronzului (cei care existau și în spațiul Românesc - anteriori acolo Geto-Dacilor - notați de “Letopisețul Cantacuzinesc” ca Gavrisți / Gabrisți: la stră-Români, Gabrisții / Cabrisții erau Cabirii conectați deopotrivă cu Călușarii ori Miorița, cât și cu Cavalerii Dunăreni, celebri în Vechea Lume / sinonimul fiind atestat în Anatolia drept Cavalerul Gherga - de pildă în Sanctuarul Gherga / realizat de piatră din Epoca Fierului - cu ecou acolo până la Anticul Cavaler Gheorghe, ajuns Sfânt creștin, lansat din Capadochia, regiunea din apusul Eufratului); de altfel, se poate remarca - în N Israelului - existența Kabri 33 lat. N, 35,08 long. E, capitala Regatului Kabri-siților, unde în Epoca Bronzului, înaintea existenței Israelului, a existat cel mai mare palat din Canaan (în Vestul Galileeii, de unde în Evul Mediu otomanii au făcut un apeduct pentru aprovizionarea cu apă potabilă a portului Acra de pe coasta Est Mediterană). Așa cum a publicat Dr. Roger Savory în 2010, Iranianul “Gabr” a dat inclusiv termenul de “Ghiauri” utilizat Medieval de otomani pentru desemnarea necredincioșilor (atunci în islam, adică nemusulmani); în Europa Veche, în mediul stră-Român al Epocii Bronzului, zoroaștrii Gabrisți / Gavrisți s-ar corela atât onomastic, cât și religios, cu îngerul Gabriel / Gavril = cel care a transmis mesajul divin monoteist deopotrivă în Epoca Fierului Evreilor, în Antichitate creștinilor și în Evul Mediu musulmanilor (arhanghelul Gabri’el însemnând “puterea lui Dumnezeu” sintetizând înțelesul Gabrist efectiv ca puternic, astfel încât Gabrisții pot fi văzuți ca “puternicii Domnului”): iată așadar puternice legături - deopotrivă nominală și de credință - în EurAsia, dintre zona Română și zona din Răsărit, în cronologia lumii, între ceea ce a fost după Epoca Pietrei (deci post-diluvian). Se poate observa că oriental, în Asia Centrală - inclusiv în India - termenul de “kabristan” / “qabristan” se folosește pentru cimitir = locul morților; despre Fluviul Eufrat e de știut că Sumerian era numit Buranunu, ceea ce - prin străvechiul betacism “B”/“V” - e de văzut ca “Vura-nunu”, însemnând “pruncul Vura”, putându-se observa similaritatea onomastică astfel cu Fluviul Nipru / Borystene = “Vory-stene” din N Pontic, importantă axă a comerțului cu chihlimbar: negoțul - împletit cu negocierea - pe Căile Epocii Pietrei a facilitat prezența chihlimbarului European până în miezul Mesopotamiei din timpuri imemoriale, dovedindu-se legăturile cel puțin comerciale dintre Bazinele Pontic și Mesopotam în Vechea Lume (real, Bazinul Mării Negre și Bazinul Mesopotamiei au fost conectate din vremuri îndepărtate). |
| Hartă de Zenaide Ragozin, 1893 |
Istoricul Constantin Daniel din România a scris în “Civilizația Sumeriană” din 1983: “Golful Persic - care în vechime pătrundea cu mult mai profund, cu circa 250 km, în continentul Asiatic - se prelungea ca o lagună în ‘Marea Chaldeană’, în care apele, amestecate cu apă de mare, erau sărate; întreaga Mesopotamie depindea, în ceea ce privea recolta de cereale, de ploile şi de căderile de zăpadă din regiunea izvoarelor celor două mari fluvii Tigru și Eufrat. Primăvara, topindu-se zăpezile în munţii înalţi din Armenia, începeau să se umfle apele Tigrului şi ale Eufratului iar apoi mari întinderi de pământ erau inundate”. (După Sumerianul Buranunu, Fluviul acela a fost denumit Puratu / Eufrat iar Marea Chaldee / Gharghee - azi colmatată de aluviunile aduse în timp deopotrivă de Tigru și Eufrat - se numea așa după principalii riverani, sinonim cum în Nordul său Marea Caspică era Marea Ghirkană / Hyrkană, respectiv denumită astfel după riveranii Ghergani de acolo).
 |
| În neolitic, Cașmir avea indigeni Anu iar în partea superioară a Bazinului Ghaggar trăiau indigenii Puru |
De la început - adică de la glaciațiune încoace - pentru EurAsiatici în Europa Bazinul Dunării a fost “Tărâm Sacru” = “Țară Sfântă”, tot așa fiind în Asia de pildă și Bazinul Ghaggar / Sarasvati (apoi Bazinul Indului); între Mesopotamia - “Tărâmul dintre Fluvii” - și Africanul Nil, Canaanul s-a consacrat biblic ca “Țară Sfântă” dar spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic (unde azi e România) chiar a rămas în mituri ca aparținând fostului Rai iar așa ceva a căpătat cea mai mare importanță, deoarece Vechea Lume s-a generat astfel, cârmuitorii săi descinzând de acolo, “Ro-mân” literalmente însemnând “omul Ro” / “omul Ra” (în legătură cu însoritul Rai, ca “omul Raiului”), vorbind stră Ru-mâna / stră Ro-mâna: cel mai sacru spațiu din lume a fost Raiul iar - corespunzător Tradiției din Bazinul Dunării inferioare - localizarea sa în teritoriul Românilor, acum România, redă realitatea poziției primei “Țări Sfinte” în Vechea Lume (post-diluviana “Veche Civilizație Europeană” - atestată nu numai literar, ci și științific / arheologic - fiind astfel centrată și ivindu-se așa, imediat după Potopul Pontic, ca succesoarea Civilizației Atlante). În 2007, cercetătorul Timotei Ursu - Român stabilit în America - a scris că “abordarea Istoriei Vechi a României (cu largi implicații asupra justei interpretări a Istoriei Medievale Românești și, de aci, asupra celei contemporane!) nu mai poate fi lăsată pe seama unor aprecieri subiective, depășite cu evidență de realitate, aprecieri care cantonează istoria strămoșilor noștri și, implicit a urmașilor acelora, în conul de umbră rezultat din fraternizarea lipsei de informație cu o crasă lipsă de încredere în virtuțile autohtone; credem că este timpul ca Istoria Românilor să nu mai atârne de săpăligile unei arheologii incapabilă să se depășească pe sine însăși și incapabilă să accepte că rolul ei este, pe cât de evident, pe atât de parțial, astăzi, într-o concertare pluridisciplinară, a cărei datorie - și nu moft! - este să exploreze orizonturile inaccesibile arheologiei”. |
| Spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic = “Țara Sfântă” |
Raiul din Nordicul Imperiu Atlant (poziția sa - ca “Țară Sfântă” - fiind în partea de miazănoapte a Vechii Lumi) a fost dinaintea Potopului iar scribii Evrei, la mult timp după Potop, au scris Vechiul Testament - în stilul religios al timpurilor - cu scop propagandistic politic, pentru a-și justifica așezarea din Sudicul Corn al Abundenței / Semiluna Fertilă, în “Țara Sfântă” Canaan; autorii Vechiului Testament la început s-au referit politeist la mai mulți Zei - adunați ca “Iahve” în Israel / “Elohim” în Iudeea, anume cei care au creat primii oameni după chipul lor - și s-au referit la mai mulți “Fii ai lui Dumnezeu” care s-au iubit cu indigenele, apoi notând doar la singular / monoteist (așa cum au constatat că a devenit popular în Orientul Mijlociu, datorită Magului Zoroastru / Zaratuștra = Zartoșt زرتشت / Zardoșt زردشت, un nume oriental reproducându-l pe “Gargo-șt”, adică “Sfântul Gargo”: Ghorga-știi घोरगश्त / Ghurghu-știi घुरघुश्ती - ca și Ghirții घिर्थ asociați cu Jații - au fost prezentați de Britanicul Horace Arthur Rose 1877-1933 în “Glosarul” celor din N Indiei). În 2019, Dr. Martin Sweatman de la Universitatea Edinburgh / Marea Britanie a observat simbolismul cosmic, similaritățile lingvistice, genetica și alte elemente comune între paleoliticul Anatolian Gobekli Tepe și neoliticul Egiptean (ambele aparținând Cornului Abundenței / mai vechiul Sanctuar din Dealul Buricului sau Dealul Burții = Gobekli Tepe fiind vamă cu Imperiul Atlant):
 |
| Arealul Ghirga cu roșu în “Țara Sfântă” Canaan |
Se poate remarca că în Vechea Lume Veghetorii erau venerați fiindcă vedeau cel mai bine - acuitatea lor nefiind doar vizuală / directă a celor 2 ochi, foarte utilă inclusiv observațiilor astronomice nocturne - ci și mentală, prin clarviziuni ori desigur și prin viziunile pe care le aveau când visau, ceea ce i-a determinat pe vechii oameni Homo Sapiens să-și încerce stimularea “celui de-al treilea ochi”, din mijlocul capului, prin diverse metode (acela fiind considerat ca principal responsabil în asemenea deprindere divină); dimensiunea religioasă - conferită relației deosebite cu Lumea Divină remarcată de străvechii oameni la strămoșii lor “supra/veghetori” - a determinat și apariția scrierii, pentru a compensa cele care nu mai puteau fi cuprinse / atinse de oamenii obișnuiți: așa ceva s-a petrecut înaintea Potopului, în înalta Civilizație Atlantă din NV Vechii Lumi (după cum a consemnat filozoful Antic Platon). “Cartea lui Enoh” - altă veche sursă livrescă - a consemnat câteva date pre-diluviene foarte interesante, ca de exemplu că Noe (literalmente însemnând “Nou”) și-a întrebat străbunicul Enoh / “E-Noh” 65:1 “Ce se petrece pe pământ, de ce se trudește și se zgâlțâie așa pământul?” iar când strănepotul Noe / Nou = “cel Nou” a aflat de la străbunicul “E-Noh” / Enoh 79:2 despre presupusul Potop, în timpul aceluia continua cutremurarea și “apele clocoteau”; rezonând cu Enoh, vechii Evrei și-au fixat în vocabular “Hanok” pentru “Dedicat” iar vechii Greci l-au echivalat pe Enoh cu divinul Harmis / Hermes, zis “de 3 ori mare” (după cum a observat și episcopul Siriac Grîgur / Grigore - Sfânt pomenit la 30 VII - în “Cronografia” sa din secolul XIII). Patriarhul Enoh / “E-Noh” a anticipat cutremurul dinaintea începutului Potopului și n-a scris despre nici o ploaie diluviană, așa cum a apărut în Vechiul Testament despre ulteriorul Potop biblic (din timpul urmașului Noe); scriptura sa - “Cartea lui Enoh” - e la creștini apocrifă, excepție făcând Bisericile Ortodoxe Etiopiană și Eritreană, pentru care e canonică (inclusiv și acum, Biserica Etiopiană e cea mai mare din lumea ortodoxă după Biserica Rusă, Etiopia de altfel fiind în Africa singura Țară majoritar ortodoxă): cuvântul “biserică” / “piserică” a provenit de la “casa Besilor / Pesilor”, Traci foarte religioși, al căror nume însemna “Luminoși”, care - în timpurile Antice când scrierea printre semenii lor era respinsă - totuși realizau Tăblițe scrise, după cum a afirmat în 2013 și Dr. Diana Gergova din Bulgaria (se poate observa și că termenul Sanscrit “bhăsa” are înțelesurile de “lumină”, “splendoare”, “vultur” - primul mare scriitor Antic în Sanscrită de altfel fiind numit Bhāsa - iar la Iranieni “beș” = “codru”, deloc întâmplător la Albanezi “besa” fiind “onoarea”). În 2014, cercetătoarea Gabriela Dobrescu din România a scris: “Jerzy Kolendo a ajuns la concluzia că cel mai mare număr de marinari în flota romană era format de Bessi din Tracia, din Dobrogea și desigur că și din actuala Basarabie; numărul important al Bessilor în flota romană a fost recunoscut și de Theodor Mommsen (se știe că Bessii erau o importantă ramură a Traco-Geților)”; de altfel, etimologia termenului “bazin” - folosit fie pentru rezervorul amenjat ca o cavitate cu apă inclusiv sacră ori definit pentru zona naturală colectoare a vreunei ape curgătoare ori stătătoare - rezonează cu divinul “boz” legat de credincioșii Besi (cuvântul “bazin” ca atare e tratat și de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009). Basarabia - delimitată pe coasta Pontică de Nistru și Istru - era tărâmul liderilor Besi; de Besi / Vesi - aflați printre stră-moșii Valahi - se poate conecta și ceea ce le era tipic, anume “veselia” (starea de voioșie). Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul” său a scris despre “românescul ‘vesel’ = cu voie bună / bine dispus; e probabil de origine traco-ilirică. Forme similare există în albaneză (‘veseli’ = abundență, ‘veselit’ = a satisface) și lituaniană (‘vessels’ = sănătos); bulgarul ‘vessel’ e sinonim cu sanscritul ‘veselo’ = a râde. Lingvistul belgian Emil Boisacq a afirmat în 1923 că greaca a împrumutat ceea ce corespunde românește la ‘a bosco-rodi’ din radicalul trac ‘bhasko’ (apropiat de incantație, formulă magică, a face farmece, deochi”. Este de remarcat că la început, în Vechea Lume, nobilii erau oamenii de “vază”, respectiv cei văzuți de veghe - ca Gardieni - la vaduri ori pe Văile de acces ale principalelor rute pentru cules, vânat, pescuit, pășunat, negoț, etc. (în Româna veche “bogaz” era “strâmtoarea” iar “boz” era fie reprezentarea Zeului / “statuia Zeului”, fie chiar “Zeul”, care păzea); considerând echivalența “V”/“B”, așadar “oamenii de vază” / “oamenii de bază” sau “oamenii de pază” erau cei ai Zeului popular zis “Boz”, exemplari fiind în Antichitate la Traci nobilii Besi, care au format casta “Basa-rabă” / Basarabă - de pază, de bază, de vază - cea ajunsă cârmuitoare la Românii Medievali (la început, ei erau “Oamenii Zeului”, iviți în “Peninsula Omului” = Haemus / Balcani iar ulterior - ținând cont de Latinul “bos” = “bou” / “taur” - înțelesul lor poate fi văzut pur și simplu ca mari “văcari”, respectiv șefi de turme): Basarabii / “Boz-rabii” = cârmuitorii divini / onorabilii lideri (Basa-rabii / Basarabii - ca membrii castei Basarabe - de altfel literalmente exprimau “furia divină”, căci prefixul le reda divinitatea iar sufixul le reda furia, chiar turbarea de furie, prin urmare “rabia” la Români s-a fixat pentru turbare). Se poate remarca de pildă despre cei din “Les-Bos” / Lesbos = Insula Amazoanelor din N Egeeii, apropiată de Icaria / “I-Caria” - Insulă colonizată din secolul VIII î.C. de Cariani - și de Insula Samos dominată de Vulcanul Kerkis al Marii Mame Kirke / Ghirghe din fața coastei Cariane, de unde a fost colonizată Insula SamoTracia, că erau “Sf. Besi” (ori “Bos” la superlativ, deoarece prefixul “Le/s” le conferea, în sens oriental pe atunci, sfințenia); pe de altă parte, considerând vechiul cuvânt Românesc “boz” = “divin” și ținând cont de translația “R”/“L”, în numele Lesbos / “Les-Bos” se poate zări “Res-Boz” = “Soarele divin” (e de observat și că în Latină “bos” = “bovina”, respectiv “vita” / “vaca”): Lesbos a fost Insula divinului Soare (astru foarte apreciat / iubit de diurnii Nordici ai Vechii Lumi, unde erau valorizate în mod deosebit cirezile). Tracii Besi la începuturi au fost răspândiți între Marea Albă / Marmara, respectiv Strâmtoarea Bosfor / “Bos-for” și Bazinul Mariței superioare / Râului Hebros - cel mai lung din Balcani, de 480 km - în 1984 profesorul de arheologie Jan Best de la Universitatea din Amsterdam / Olanda susținând că numele Trac “Ebros” al apei curgătoare provenea de la Indo-Europeanul “arg” pentru “Râul Alb”, în contrapondere cu “Var-dar” / Vardar = “Râul Negru”, conectat cu termenul proto Indo-European “werg”, între acele izvoare fiind cel al Strumei, Râu cu izvorul în Muntele Vitoșa al Sofiei / capitala Bulgariei, zona respectivă oficial făcând parte din “Dacia Mediterană”, istoricul bizantin Kekaumenos notând în 1078 că Vlahii / Armânii Salonicului, cel mai mare oraș Makedon, erau urmașii Besilor și Dacilor: e de știut că în secolul I î.C. Besii au fost ultimii Traci din Moesia învinși de Romani iar la mijlocul secolului II geograful Ptolemeu a indicat Biesi pe Valea Mureșului, vecini la SV cu SarmoGeții.
 |
| (Hartă de Herbert Schutz, 2001) |
Corespunzător cercetătorului Român Dan Botta în 1941, legătura Besă era atât la Bosfor - în buza Pontului - cât și la Buzău: “Byzantium, fundația tracului Byzas, al cărui nume răsfrânge etimologic Buzeul”; e de remarcat că Românii vechi aveau cuvântul “boz” pentru “divin”, acela fiind la temelia termenului de “bazilică” / “basilica” = “biserica” (literalmente, prin cele 2 părți ale termenului, “bise-rica” = “regatul zeesc / divin”). În Vechea Lume, popii păgâni - respectiv cei care sacrificau ritualic victimele / deseori în “popină”, adică în grădiște sau mai semnificativ la gorgan - erau primii care pupau buzele Zeilor (anume idolii ori icoanele reprezentându-i), din motiv religios, peste timp, pupatul lucurilor sfinte existând și acum. Evreii vechi numeau ca “Boaz” stâlpul din stânga intrării în Templul din Ierusalim - singurul = unicul lor Templu - construit pentru ei de către Fenicieni pe locul unui fost Templu Sumerian, existent din vremurile când partea stângă era considerată Sfântă, căci din orientarea privind zorile / răsăritul, stânga indica Nordul = spațiul sacru / Magic al Vechii Lumi, locul primei Țări Sacre / Sfinte. Românii vechi - inclusiv cei păgâni / pre-creștini - utilizau pentru idol / Zeu cuvântul “Boz” iar pentru Strâmtoare, canal sau gura Râului foloseau “boaz” / “buaz”: se poate remarca ușor apropierea dintre denumirea acvatică și cea divină, deoarece în vremurile îndepărtate legăturile dintre ape și cârmuitori erau evidente; de exemplu, încă de la începuturile lor, Ungurii au fost știuți și ca Bozgori - denumire derivată de la Bașkiri - căci “baș” = căpetenie iar sufixul putea fi legat de “qur” pentru trib, “qurt” pentru lup, “yurt” pentru hoardă, etc. (inclusiv în limbile Germanice - ca de exemplu în Engleză “boss” - semnificația respectivă și-a păstrat înțelesul de “stăpân” / “cârmuitor”). Medievalul geograf Al Balkhi 849-934 (de lângă Afganul oraș Balkh, fondatorul “Școlii Balkhi” de cartografie din Bagdad) a scris explicit despre ce se știa la vremea sa, anume că Bașkirii s-au împărțit în 2: cei de la Volga - unde au Țara vecină cu cea Tătară - și cei de la Dunăre; Medievalul cronicar Ibn Fadlan 879-960 (trimis de către califul din Bagdad / Irak cu misiune diplomatică în Stepa Nord Caspică) a observat că acolo unii se închinau peștilor, unii preaslăveau șerpii, alții se rugau păsărilor, printre aceia Bașkirii purtând la gât un falus de lemn pe care obișnuiau să-l pupe pentru a avea noroc înaintea plecării în călătorii, ei obișnuind să care de colo-colo capetele dușmanilor, alt obicei înfiorător fiind că își mâncau păduchii și purecii pe care reușeau să-i prindă pe ei, să-i zdrobească și să-i înghită / considerându-i “delicioși”. Despre termenul “Tătar”, în 2015 Dr. Peter Frankopan - profesor de istorie universală la Universitatea Oxford / Marea Britanie - a susținut: “numele Tătar era o referire la Tartar, abisul chinurilor din mitologia clasică; termenul Tătar era folosit în stepe ca referire la triburile nomade, fiind - cel mai probabil - derivat din cuvântul Tungus ‘ta-ta’ însemnând ‘a trage’.” (Tungușii - la fel ca Turkii și Mongolii - sunt Altaici). Ar fi de apreciat că termenul “Tătar” s-ar trage onomastic asemănător anteriorului termen “Teuton” folosit Antic pentru German = “Deutsche” (considerat ca provenind din proto Indo-Europeanul / Kurganul “Tewh”, însemnând “Puternic”). |
| Altaicii |
La Dunărea mijlocie și inferioară, stră-Românii numeau sceptrul - simbolul regesc / Domnesc - și ca “buz-dugan” (în Vechea Lume fiind arma favorită a sedentarilor - a celor de pază - căci cei aflați în deplasări preferau mai ușoara suliță / lancea sau arcul): în Biserică, Domnitorul = “Unsul lui Dumnezeu” / Boz - purtând buzduganul / sceptrul - avea “Tronul Împărătesc” în strana stângă (strana dreaptă fiind episcopală); de altfel, în partea stângă a trupului e inima = gazda sufletului, ce efectiv e “motorul” care prin intermediul sângelui întreține viața (iar în Vechea Lume, stânga era considerată ca guvernată de energia feminină iar dreapta de cea masculină - astfel de pildă fiind și distribuția ortodoxă în Biserică - atunci când s-a făcut trecerea din matriarhat în patriarhat inversându-se valorile, dreapta devenind “pură” iar stânga “impură”). Simbolistica stânga-dreapta de-a lungul vremurilor s-a răsfrânt în orientarea brațelor Svasticii, în scrierea orizontală dintr-o parte ori din cealaltă, în sensul orar sau anti-orar, în răsucirea coloanelor spiralate, în Magia neagră sau albă, în politică, etc. (în 1835, matematicianul Francez Gaspard-Gustave Coriolis a descris efectul forței de rotație a Pământului, cu manifestări naturale la curenții atmosferici, apele curgătoare și curenții marini, în Emisfera Nordică având față de sensul de deplasare totdeauna devierea spre dreapta, în timp ce în Emisfera Sudică devierea e spre stânga; un efect vizibil este dat de apele curgătoare, la care se produce eroziunea malurilor drepte în Emisfera Nordică, respectiv ale malurilor stângi în Emisfera Sudică: se poate observa că - în timp - în Valea Dunării inferioare Românii s-au aglomerat nu pe malul drept Balcanic erodat, ci pe partea sa stângă, Nordică = veche binecuvântată, unde au fost principalele plaiuri de Rai).
 |
Tracii Besi în centrul Balcanilor
(între Tribalii Moesi din Bazinul Dunării și Makedonii din Bazinul Egeeii) |
După cum a consemnat și Platon, scrisul avea vechime pre-diluviană, filozoful Antic notând despre civilizații Atlanți / “Oamenii bărcilor” - luntrași / plutași - că îl foloseau în capitala lor (scrierea imediat după Potopul Pontic regăsindu-se în Vechea Civilizație Europeană / Civilizația Dunăreană, etc). Despre pre-diluvianul Enoh / “E-Noh”, care l-a precedat pe diluvianul Noe, e de remarcat că literalmente - concret / explicit - a fost primul om urcat de Dumnezeu la Cer de pe Pământul Ga. Despre Iafet, Sem și Ham, anume cei 3 fii ai patriahului Noe - care au supraviețuit diluviului biblic fiind pe arcă / rezonând oarecum cu anteriorii Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens - se cunoaște că au fost părinții Iafiților în Europa, Semiților în Asia și Hamiților în Africa (privind “arca”, e de știut despre Sanscritul “arkis” că însemna “văpaie”, în armonie cu termenul Arian “arg” = “strălucire” / “stră-lucire”: arca a fost specială / sacră). Pre-diluvian, între Nordica Țară Sfântă Pontică și Sudica Țară Sfântă Canaan era Anatolia, unde se afla granița dintre cele 2 Civilizații diluviene: cea Nordică a Imperiului Atlant și cea Sudică a Cornului Abundenței; fiecare structură imperială a avut câte o Țară Sacră / Sfântă. Post-diluvian, purtând emblematicul κηρύκειον “kerykeion” (“cârja / târșul vestitorului” = “creanga crainicului”), străvechiul “moș Gher” = “G/Her-mes” / Hermes - numit Sarmis = “Regele vechi” de către Geto-Daci ori numit Ham de către vechii Evrei - a fost strămoșul biblicilor Hamiți, care erau de referință deopotrivă în Peninsula Haemului = Balcanică și în Țara Hemi / Ham = Egipt: ținând cont că termenul Grec “keryx” e “crainic” iar Ga / Ghi Γη = Pământ, atunci înțelesul pentru Gherga / Gher-Ga - în Balcani și în Anatolia, unde Pelasgii au fost înaintașii Grecilor - efectiv era echivalat de “Crainicul Pământului”. În 2017, cercetătorul Român Pompiliu Sfera din Banatul Sârbesc a scris: “Român sau România provin de la ‘Armân’ / ‘Armis’, adică de la zeul Hermes, pomenit în mitologia greacă de atâtea ori. Zeul principal la geți era Armis, adică Hermes la greci. Macedo-românii când sunt întrebați despre origine răspund că sunt armâni. Ce înseamnă Sarmisegetusa, capitala Daciei? După spusele lui Nicolae Densușianu ar însemna un anumit loc, ‘Armis’ fiind zeul Hermes iar ‘getusa’ fiind al geților; deci Sarmisegetusa însemna cetatea getului Armis! În cartea ‘Dacia preistorică’, Nicolae Densușianu afirma că la păstorii sciți Hermes era numit Armes: ‘Hermes domnise și peste regiunile centrale ale Europei. În tradițiunile istorice ale Germanilor / Ghermanilor, el figurează sub numele de Hermon, Hermann, Armen, Armeno sau Armenon și era știut ca fiul lui Alanus, considerat drept cel dintâi rege al Romanilor’. Dar ce însemna litera ‘S’ în fața lui Armis? Litera ‘S’ este simbolul șarpelui din ordinul dragonului! Din cartea pe care am editat-o încă în 1995, intitulată ‘Urmașii lui Ham’, se poate vedea că Hermes (la greci) și Armis (la daci) era același cu Bal, Bel, Vel, etc. Consider că termenul de vlah derivă din timpuri străvechi, de la zeul Val / Bal... Popoarele slave au preluat multe cuvinte de la autohtoni, adică de la vlahi. Astfel, Valahia înseamnă țara zeului Val / Bal sau Hermes. Cuvântul get coincide cu ‘died’, adică bătrân sau cel vechi (Val-Bal-Armis este denumirea unuia și aceluiași zeu). Trebuie de asemenea să menționez că cea mai numeroasă familie din Muntenegru se numește Getici, adică fiii geților (cu toții știm că cele mai multe familii slave din Balcani - Serbia, Muntenegru, Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Croația, etc. - au terminația ‘ici’, însemnând fiul respectivei familii; cel puțin un sfert din familiile slave au la bază denumiri daco-getice sau vlahe)”. Dunărea delimitează Balcanii / din S de Banat / din N; în prezent, Țările vecine Serbia și România își au cea mai mare porțiune a graniței dintre ele în Banat. Se poate remarca despre Anticul Banat ca fiind între Sarmia Romană = Sirmium / acum în Serbia și Sarmia Geto-Dacă = SarmiseGetusa / acum în România; în Sirmium - pe malul stâng al Savei / acum Sremska Mitrovica în Serbia - și-au avut reședința mulți din elita Imperiului Roman (prin care și împărați), mai târziu fiind capitala Gepidă / a pruncilor Geților iar în Sarmise-Getusa și-au avut reședința mulți din elita Regatului Geto-Dac (prin care și regi): între acele foste Sarmii - Estică Geto-Dacă și Vestică Romană - inclusiv acum există regiunea Banat. |
| La începutul mileniului II vecinele Syrmia și Banat erau cârmuite de voivozii Sermon și Ahtum |
După cum a consemnat Biblia în Vechiul Testament, Ham - deopotrivă eponim și etnonim - a fost tatăl lui Canaan și bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu” / Ghergheseu. Conform Vechiului Testament, scris de vechii Evrei, Canaan era Țara Sfântă a tatălui biblicului Gherghe-seu / strămoșul Gherghe-seilor, aflată - la apariția Evreilor / în mileniul II î.C. - între Iordania (E) și Marea Mediterană (V), respectiv Imperiile Hitit (N) și Egiptean (S): după cum se știe din “Ieșirea” - din Vechiul Testament - vechii Evrei au fugit din Egiptul faraonic spre Sfânta Țară Canaan. În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “În vechiul Egipt, Zeul Yah / Iah patrona Luna - Zeul fiind numit la fel ca ea - identificându-se cu aspectul lunar al Zeului Thot = Zeul Cerului (Gher-mes / Hermes), care patrona cunoașterea / calculul, inclusiv segmentele crescânde ori descrescânde ale Lunii fiind folosite ca simboluri parțiale la scris; ulterior, aspectul său de ciclu lunar - când reapărea după dispariție - a fost folosit de Zeul Osiris. Zeul Thot / Her-mes inițial a fost Zeul Lunii, furnizând nu numai lumină în noapte, ci permițând și posibilitatea măsurării timpului în absența Soarelui, ciclurile lunare determinând rituri deopotrivă religioase și civice; de aceea Thot știa tot, în chip Magic, fiind - alături de Zeița Maat a ordinii adevărate - consilierul Zeului Soarelui Ra în voiajul său nocturn (pentru ca apoi să reapară pe Cer): Thot a fost înțeleptul patron al tenebrelor / lumii subterane, considerat însă mai degrabă ‘scribul’ zeilor decât ‘mesagerul’ lor”. În Vechea Lume, mediatorii dintre puterile Zeilor şi oamenilor erau interpreţii voinţei divine, anume indivizi charismatici purtând responsabilităţi profetice uriaşe: împlinirea enunţurilor îi catalogau ca reprezentanţii divinului pe Pământ, fie ca “rişi” = înţelepţi prin cunoştinţele transmise, fie ca “regi” = cârmuitori / lideri - lorzi sau leri - prin credinţele transmise; aşadar mesagerii / profeţii prin revelaţiile exprimate şamanic ori prin oracole îndeplineau misiunea sfântă de lideri foarte respectaţi în comunităţile timpurii (erau cei mai populari în colectivităţile umane / Homo Sapiens chiar dacă revelaţiile lor erau dobândite prin viziuni onirice / ca ecouri Neandertale sau prin solitudinea Montană / ca ecouri Cro Magnon). Ei aveau trăsăturile necesare proclamării mesajelor, deopotrivă pentru formulările lor şi respectiv pentru realizările lor (revelaţiile dezvăluiau adevăruri ascunse, care comunicate în general - cu cuvintele şi expresiile potrivite - aduceau fericire oamenilor iar când trebuiau explicate, cele mai bune pilde erau prin purtările lor exemplare, devenite repere de comportament pentru ceilalţi): astfel au fost în Vechea Lume preotesele și preoții. Dr. Ioan Petru Culianu - descendent Aromân, înaintașul său Ștefan Culianu a murit în 1828 la Șumla 43,16 lat. N, 26,55 long. E / Bulgaria - a scris în 1988: “Alter ego înseamnă ‘un alt eu’; în evoluția personalității oricui, unul dintre cele mai importante stadii e atins atunci când pruncul își recunoaște imaginea în oglindă ca un ‘alter ego’ = ‘un alt eu’. Omul este de atunci în stare să se contemple pe sine într-un ‘altul’. Alter egoul joacă un rol important ca ego oniric; astfel, ar exista 2 fenomene distincte în explicarea animismului: primul se referă la diferența dintre lucrurile vii și nevii din natură, al doilea este existența imaginilor onirice. Prin egoul oniric se pot explica aproape toate fenomenele care apar în animism, ca bilocațiile, coșmarurile, credința în spirite, dublul / sosia, viziunile, etc. Egoul oniric = sufletul liber (s-ar discerne între sufletul ‘corporal’ și cel ‘liber’: sufletul ‘corporal’ îndeplinește toate funcțiunile vitale în făpturile vii, sufletul ‘liber’ însă poate părăsi corpul, pentru a călători independent); egoul oniric e legat de imaginea onirică”.
