2. Obârşia Gherga I

Bun-venit la cel mai documentat caz de filogenie umană din lume! Lucrarea de față e fără “Prefaţă”, “Preambul”, “Cuvânt înainte”, “Introducere”, etc., demarând retoric: Cui îi pasă de Gherga? Dar de Ionescu ori de Popescu? Lumea nici nu începe şi nici nu se încheie cu Gherga! (Nici cu Ionescu sau cu Popescu). Ceea ce e foarte adevărat despre “Originea Gherga” este că lucrarea - realizată în Timișoara / capitala regiunii Banat - publică multe, unele fiind premiere: fie naționale / în România, fie internaționale / în lume (autorul asumându-și inclusiv riscurile explorărilor unor zone nevizitate din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, mai mult sau mai puțin Românesc ori universal); în plus, e și foarte amplă (până în prezent fiind cea mai extinsă cercetare de filogenie umană nu numai din România, ci din lume). Poate ar părea neconvențional dar e de precizat: studiul “Originea Gherga” nu-i oficial - al vreunei instituții publice, cu angajați plătiți pentru așa ceva - ci e neoficial, fundamentat pe efort privat Gherga. Toți oamenii trăiesc sub același cer dar nu toți oamenii au același orizont; viziunile diferă chiar privind același orizont, deoarece pozițiile observatorilor - și dacă sunt alături / apropiați până la a fi chiar “umăr la umăr” - nu pot coincide (în plus, contează și de la ce înălțimi privesc - unii fiind mai scunzi, alții mai înalți - la ce distanțe pot vedea / în funcție de puterea vederii, etc). 
Asemănări genetice Gherga în 2011 
Calitatea vieții a depins - din trecut spre prezent - de neamuri, de familii, de persoane (înainte de statutul social conferit de religie, de pozițiile profesionale sau ierarhice / politice, etc.): cândva - demult - conta îndeosebi opinia comună; acum, accentul e tot mai mult pe opinia individuală (exercitarea treburilor s-a tot transferat, de la importanța colectivă la cea personală, căci pe când lumea se globalizează, interesele se individualizează). În 2004, Dr. Napoleon Săvescu - Român din America - a enunțat (în termeni la nivel de secolul XXI / mileniul III): “De multe ori ne uităm la istorie privind ca în oglinda retrovizoare a automobilului: privind în ea - în spate - ne ajută de fapt să mergem înainte!”
Publicarea lucrării “Originea Gherga” în secolul XXI a pornit de la ideea enunțată în secolul XX în Banat de către preotul ortodox Român Aurel Gherga (mort în 9 I 1958, bunicul autorului), preluată de la preotul ortodox Român Ioan Gherga (mort în 16 IX 1941, tatăl aceluia, deci străbunicul autorului) și emisă de preotul ortodox Român Damaschin Gherga (mort în 27 II 1902, bunicul aceluia, adică bunicul bunicului autorului); pe lângă cei 3 preoți ortodocși Români Bănățeni Gherga născuți în secolul XIX - deveniți exponenții din secolul XX a 3 generații Gherga și răposați în secolul XX - în prezent, adică în secolul XXI, trăiesc în Banat ca urmaşii lor direcţi alți 3 Gherga, născuți în secolul XX, anume Vasilie Gherga / tatăl autorului, Eugen Gherga / autorul și Șerban-Cristian Gherga / fiul autorului (exponenți ai altor 3 generații Gherga, contemporani lansării lucrării).
Genele din 3 generații
“Originea Gherga” este o lucrare atât despre Gherga - inclusiv despre etosul Gherga - cât şi despre cei aflaţi în legături cu Gherga (ori au relatat despre Gherga); lucrarea însă nu e de genealogie, ci este de filogenie, intenţia autorului fiind ca lectura să ajute mai ales orientarea: tema e despre Gherga dar materialul prezintă pe larg și domeniile conexe - pentru încadrare - ceea ce ar corespunde unor interese mai extinse decât subiectul în sine (fiind apelat un vast aparat critic, cu încrucișări din mai multe discipline, din cauza dimensiunilor foarte ambițioase). Începerea lucrării a fost fixată în legătură cu cea mai recentă mutație genetică pe linia paternă Gherga, datată de către știința geneticii - printre sursele explicite principale, cu voluntariatul Gherga înregistrat oficial, fiind și “Proiectul Genografic” - ca întâmplată acum 10 milenii (respectiv cu peste 3 sute de generații în urmă); în general, se consideră știința drept complementară religiei: din perspectivă religioasă, se poate remarca despre ortodoxie că e tipică doar ultimului mileniu - creștinismul având în total 2 milenii - iar în perioada de referință, cele 8 milenii anterioare, pre-creștine, au fost păgâne (creștinismul existând mai ales datorită păgânului mitraism înrădăcinat în monoteismul zoroastru, așa cum islamul există datorită creștinismului, căci musulmanii nu ar fi existat fără să fi fost anteriorii creștini, la fel cum creștinii nu ar fi fost fără anteriorii păgâni). Mulți se străduie și în prezent - ca într-o “hipnoză” sau “vrăjeală” - să atribuie în apariția creștinilor roluri inexistente Evreilor (care conduși de vechiul lor profet Moșe / Moise din Egipt / Africa pentru a trece în Canaan / Asia au preluat mimetic monoteismul soțiilor Mitane / Mediane ale faraonilor, de străveche sorginte zoroastră, adaptându-l mozaic): foarte concret apoi, la fel ca păgânii, Evreii nu au fost bucuroși de ivirea creștinilor - cărora le-au zis “goi spiritual” = “goimi”, însemnând “animale” - similar creștinii ulterior nefiind bucuroși de apariția musulmanilor, provocând după ivirea profetului Mahomed inclusiv cruciade (țintite din Europa către Asia); de exemplu, în timpul lui Iisus din Nazaret, în regiunea Galileea unde a activat (spre deosebire de regiunea Iudeea, în capitala Ierusalim a căreia Iisus a fost răstignit imediat după ce a intrat acolo ca adult) trăiau mult mai mulți Aramei, Greci, Makedoni ori Sciți decât mult mai puținii Evrei, creștinismul răspândindu-se pe glob începând nu cu Iudeea Evreilor mulțumiți că traseul pământean al lui Iisus s-a terminat la ei, ci cu Galileea ne-Evreilor - adică Galileea acelora știuți ca Goimi / Gentili - care atunci și-au început traseele creștinării. Spre deosebire de credința păgână în nemurire, credința creștină s-a fundamentat pe înviere (în Europa, înainte chiar de națiunile din Caucaz, mai apropiate de leagănul creștinismului, prima națiune creștinată a fost cea Valahă, începând din secolul I la gurile Dunării iar ultima națiune păgână - respectiv și ultima națiune creștinată - a fost la sfârșitul secolului XIV cea Leahă, datorită conducătorilor Medievali Jagello dintre dinaștii Ghedimini / lideri genetic Gherga ai Lituanienilor, atunci sfârșindu-se Cultul Romuva / stră-Român din “Sam-land” = regiunea de la gurile Vistulei - Fluviu cu izvorul în Carpații Nord-Vestici - azi enclava Rusă Kaliningrad; e interesant că gurile celor 2 Fluvii Europene Dunărea și Vistula varsă în Mările Neagră și Baltică apele Carpaților - ale Munților constituind centrul spațiului Românesc, Dunărea fiind apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Neagră și Vistula fiind apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Baltică - iar în Europa creștinarea a început printre Daco-Geți cu Sf. Andrei de la Delta Iordanului / din Galileea, cel mai mare dintre apostoli, care a ajuns să trăiască în Dobrogea / regiunea cu Delta Dunării, în Europa creștinarea încheindu-se printre Samo-Geți în Samland, regiunea cu Delta / Laguna Vistulei: arealul religios al creștinării în Europa a urmat cumva arealul geografic, în sensul că extremele creștine Europene - după iradierea pe continent - au corespuns extremelor apelor curgătoare Carpatice, începând în Delta Dunării și sfârșind în Delta Vistulei). Se poate remarca la Europa că are în răsărit inclusiv zone necreștinate vreodată, ca de exemplu cea a Calmucilor budiști ori a Tătarilor musulmani, unde indigenii au trecut la religiile respective direct de la șamanism, etc. iar tot în acea parte Europeană Estică sunt republici “stan”, ca Daghe-stan la Marea Caspică și Tatar-stan pe Valea Volgăi (apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Caspică): marile ape curgătoare menționate - anume Fluviile Volga, Dunărea și Vistula - sunt integral Europene, dintre Mările pe care le alimentează deosebind Mările Caspică și Neagră la hotarul Europei cu Asia (Marea Baltică fiind integral Europeană); Bazinul Pontic, adică al Mării Negre - având în E, până la Marea Caspică, Munții Caucaz și în V Munții Carpați / inima spațiului Românesc - e foarte important, deoarece a găzduit Civilizația Atlantă = prima Civilizație organizată numai de către Homo Sapiens în Europa, existentă în urmă cu 10 milenii (referința de start a acestei lucrări).
Dintre dimensiunile umane, sufletul este între nemuritorul spirit și muritorul trup (se admite despre corpul uman că are duh, suflu și trup): nemurirea e diferită de înviere - căci se referă la moarte ca trecerea spre veșnicie - pe când învierea celebrată creștin o face referindu-se la ciclul viață-moarte-viață, așadar deosebirea față de idealismul nemuritorilor fiind pragmatismul învierii muritorilor (cu credința în viitoarele “trupuri de lumină”); deocamdată, diverse religii admit “trupuri de lumină” doar la îngeri. Cu toată constatarea evidenței trupului care putrezește, creștinismul propovăduiește învierea (pe când păgânii au vizat doar nemurirea sufletului / spiritului = duhului); ca sorginte, e de remarcat că leagănul celor mai mari religii din lume - fie păgâne sau nu, inclusiv al celor monoteiste - a fost Asia (cel mai întins continent de pe glob și respectiv cel mai populat continent de pe glob). Este interesantă denumirea credincioșilor islamului - cea mai recentă religie mare monoteistă - drept musulmani / “musul-mani”, ceea ce literalmente poate fi înțeles Românește ca “vechii oameni” (prin apropierea “musul” de “moșul” și “mani” de “oameni” / “oa-meni”, căci la Români / “Ro-mâni” cea mai veche formă consacrată lingvistic - și păstrată în vocabular - nu a fost “vorba Tracă, Getă, Dacă, Romană, Latină, Valahă”, etc., ci “vorba Românească / Rumânească”); orientalii folosesc gruparea consonantică “SLM” - prezentă deopotrivă în termenii “islam” și “musulman” - dinaintea existenței islamului ori musulmanilor, așa ceva însemnând “amurg” în străvechiul Ugarit / Canaan, unde din Epoca Bronzului era venerat Zeul Șalim al asfințitului (de exemplu, apare în numele Orașului Sfânt Ierusalim = “Ieru-Salim” / “Ieru-Șalem”, la salutul Evreiesc “Șalom”, etc. - Semiții având “salam” pentru “bunăstare” / “pace” - aceeași structură “SLM” fiind la Salamis = prima capitală a Insulei Cipru, pe când conduceau acolo Gherghinii refugiați de Războiul Troian, la Insula Salamina din Egeea, unde nimfa Salamis iubită de Zeul Poseidon l-a născut pe primul conducător “Cych-reus” / Cychreus având temperamentul năvalnic ca al unui dragon, etc.): la considerarea etimologică respectivă în contextul EurAsiei e de ținut cont și de poziția Țării Sfinte Canaan, în apusul Asiatic - în V Asiei fiind “moși” = “oa-meni” / oameni mai vechi decât în E Asiei iar în Europa opus, în E Europei fiind “moși” = “oa-meni” / oameni mai vechi decât în V Europei - concret la “Gher-Ga” distingându-se silabic chiar particula bătrâneții “Gher”, în vechea Greacă fiind “vârstnic”, “Ga” însemnând “pământ”, ceea ce ducea înțelesul pentru GherGa drept “moșul pământului” (chiar dacă genetic a fost exact invers, căci energia bărbaților Gherga - cei mai recenți în tabloul genetic uman masculin - i-a plasat pe Gherghi = Ghergari / Ghergani în fruntea moșilor dar nu ca bătrâni, ci ca liderii vechilor oameni).
Ca atare, în Vechea Lume au apărut diferențieri cardinale (religioase E/V, civilizaționale S/N); în Asia, apusul / Vestul a fost valorizat - fiind în general considerat pozitiv - iar în Europa (ca de exemplu la stră-Români, adoratori solari) apusul, unde zilnic dispărea iubitul astru Ra, era “a-sfințit”, interesul mai mare fiind Estul, de unde “ră-sărea”. Creștinismul se poate observa că pe glob, de-a lungul timpurilor, s-a evidențiat ca religia legată de cele mai multe jertfe umane (iar importanța covârșitoare mereu a fost conferită de amploarea sacrificiilor omenești); mai noua religie islamică e cea de-a doua ca mărime din lume - după creștinism - și de la apariție militează expansionist, pentru supremație mondială: în prezent, bazele ambelor mari religii de pe planetă sunt în EurAsia (creștinismul în Europa / patriarhul ecumenic e în Istanbul și papa în Vatican iar islamul în Asia / profetul musulmanilor era din Mecca, Orașul Sfânt unde acei credincioși merg în pelerinaj cel puțin o dată în viață).
Inițial - în urmă cu 10 milenii, după ultima mutație genetică Gherga pe linie bărbătească - a existat un centru unic de răspândire al Gherghilor, din nodul Montan Pamirian / mijlocul Asiei, după care (chiar foarte curând, în câteva generații) datorită succesorilor / descendenților, difuziunea Gherga a ajuns concomitentă din mai multe părți, săvârșindu-se în paralel, cu dezvoltări sau retrageri, până în prezent; acum, la distanța temporală însumând 10 milenii de la evenimentul petrecut pe înălțimile Asiei Centrale, se poate constata pe de o parte gruparea onomastică Gherga mai ales Rumânească / Românească Bănățeană - anume, în Europa Centrală - și pe de altă parte gruparea genetică masculină Gherga îndeosebi în Nordul EurAsiei (supercontinentul EurAsiei - cea mai mare întindere a uscatului planetei - e format din apuseana Europă și răsăriteana Asie). Pe ansamblu, privind “hăul” / “abisul” celor mai recente 10 milenii ale omenirii, s-ar putea vedea șuvoaiele vieții umane - imaginate șiroind încoace dinspre trecut, pe parcurs cu cascade, cu praguri ori curgând liniștite, eventual șerpuind, cu meandre - transportând genele masculine ale tuturor bărbaților, printre nenumăratele fluxuri ale neamurilor din lume (unele răzbind până acum, altele cu trasee înfundate) existând și “Râul” cu genele paterne Gherga: actuala lucrare - din noianul rețelei formată de extraordinara diversitate mondială - descrie ruta principală urmată de către bărbații Gherga din strămoși / “stră-moși” până azi, cumulând în prezentare mai ales împletirea dintre datele istoriei și datele geneticii (ca una dintre particularitățile ce fac deosebirea față de cercetările abordând separat domeniile respective); de-a lungul materialului, uneori apar revelate înrudirile neamurilor, alteori apar singularitățile (posibilele “surprize” făcând parte din specificul său). Americanul John Kennedy 1917-1963 (președintele celei mai dezvoltate Țări din lume, asasinat în Texas) a spus: “Dușmanul adevărului nu e atât minciuna, cât e clișeul / interpretarea prefabricată”. Dintotdeauna realitatea dură a fost a majorităţii naivă de oameni, formată de fapt din neştiutori / adică din “habarnişti”, respectiv din cei neavând habar chiar şi de propria identitate ori de provenienţele lor ca personalităţi individuale (înţelegându-se pe sine doar puţin mai detaliat decât ca nişte părţi ale vreunui organism social / colectiv); ca atare, o lucrare de acest gen - privind filogenia umană, vizând “Originea Gherga” - pe lângă potențialul de inspirație desigur că e și extrem de inconfortabilă, pentru mulţi (obișnuiți să fie necomparativi): inclusiv conştiinţa apartenenţei etnice e un dat foarte subiectiv, rezultând - în ultimă instanţă - dintr-o deliberare intimă / personală, decisiv fiind ce ştie fiecare despre originile strămoşilor.
Structura poporului Român (conform “Proiectului Genografic”, 2016)
În 2016, comentariul “Proiectului Genografic” despre populația României a relevat: “Componenta Nord Asiatică de 2% e tipică printre Europenii Estici (ca de exemplu Caucazieni și Ruși) iar componenta Europeană Nordică de 36% provine de la cei mai timpurii oameni / din paleolitic; profilurile Mediteranean de 43% împreună cu cel din Orientul Apropiat de 19% reflectă puternica influență a agricultorilor neolitici”. O asemenea diversitate a Românilor a derivat deopotrivă atât din imigrările trecute, cât și din emigrările actuale (iar mereu și oriunde migrările printre indigeni au completat continuitățile autohtonilor); Gherghii / Gherganii reprezintă o minoritate - evidențiată de-a lungul vremurilor de către ceilalți oameni chiar ca deosebită - în cadrul “tabloului” general, prezența Gherga printre Români în proporția cea mai importantă din lume reflectând de fapt realitatea, anume interferența reciprocă din timpurile străvechi: încă din vremea ultimei glaciațiuni - până în prezent, așa cum se poate vedea în imaginea următoare - pe planetă distanța cea mai redusă dintre răcoarea Nordică și căldura Sudică a fost tocmai cea de pe tronsonul dintre mai temperatul spațiu Românesc și mai fierbintele spațiu Saharian din Sud (iar așa ceva și-a avut inclusiv însemnătate civilizațională, România / Europa fiind la jumătatea distanței dintre Siberia / Asia = cea mai rece zonă de pe glob și Sahara / Africa = cea mai caldă zonă de pe glob, spațiul Românesc fiind leagănul primei Civilizații Homo Sapiens din Vechea Lume, în Bazinul Pontic, cu dezvoltare în vremea Atlantă inclusiv pe Valea Dunării inferioare, în amonte până la Gherdap / Defileul Dunării). Întâietatea mondială a Civilizațiilor Fluviale a fost în Europa, pe Dunărea inferioară - apă curgătoare știută ca a reprezentantei Marii Mame Ghea, Zeița Rhea - iar Rumânii / Românii, credincioșii ei, ca urmași ai Atlanților (cunoscuți universal ca acvatici) au fost denumiți Valahi, reflectând pe mai departe dimensiunea acvatică a înaintașilor Atlanți; după ce din Raiul umed de la sfârșitul glaciațiunii - care a existat tocmai în spațiul stră-Român - s-au roit în Vechea Lume fondatorii Civilizațiilor Fluviilor (nu în amonte, ci în avale, așa cum au fost cele mărețe din NV Indiei, Mesopotamia, Egipt / NE Africii, etc.) cei de pe Văi erau desigur cu puternice caracteristici acvatice: pescari, plutași / navigatori, gardieni - observatori / veghetori - ai vadurilor / trecerilor, ș.a.m.d. (astfel încât cei mai direcți urmași ai Atlanților - anume Valahii = Românii / Rumânii, știuți și ca “Oamenii Râurilor” - cert au avut însemnate însușiri legate de ape). Asocierea Românilor cu Râurile nu-i ceva neobișnuit, de exemplu în Vechea Lume inclusiv Mesopotamia - zonă civilizațională universal recunoscută - era denumită tocmai cea “dintre Râuri” (Fluviile Tigru și Eufrat fiind principalele sale ape curgătoare): în spațiul Românesc mereu au fost mari ape curgătoare, ca Dunărea, Nistru, Tisa, etc.
Puterea energiei solare pe glob
Existentă inclusiv în spațiul Român, Civilizația Atlantă - a oamenilor Homo Sapiens, apărută la sfârșitul glaciațiunii, după extincția Uriașilor Cro Magnon - a fost dublu pre-diluviană, anterioară atât față de Potopul biblic, cât și față de Potopul Pontic (care a scufundat-o, acela fiind înaintea Potopului biblic cu peste 3 milenii); exceptând Civilizația Cornului Abundenței - apărută în S Vechii Lumi / în paralel cu Civilizația Atlantă din N Vechii Lumi - toate celelalte Civilizații au fost pre-diluviene doar față de Potopul biblic (nu și față de Potopul Pontic, ce a afectat și o parte a spațiului Românesc). Despre onomastica Română - a Românilor și a României - e de remarcat că etimologic ancestral, adică la “sursă” / respectiv la “rădăcină”, se leagă de binecuvântatul Soare Ra care lumina Raiul iar cel care-l venera ca mare credincios, adică “Omul Soarelui”, literalmente era “Ra-Man” (din mare vechime, “Manii” / “Men” fiind “Oamenii”, proto Kurganul / Indo-Europeanul “meu” însemnând “ud”, etimologic ducând la Românescul “mâl” / “lut”, așa cum a studiat Dr. Mihai Vinereanu în 2009; de altfel, o rezonanță pentru “Om” a fost la biblicul “Ham” - mezinul patriarhului Noe - supraviețuind Potopului, nepotul aceluia fiind Sfântul Gherghe, notat biblic Ghergheseu / “Gherghe-seu”, atestat de Vechiul Testament ca stăpân în Țara Sfântă Canaan, unde printre predecesori au fost pre-diluvienii Uriași și viteji străjeri = Veghetori / observatori, știuți ca Gardienii Grădinii Raiului / care a fost Edenul = Stepa EurAsiei, dintre Mongolia și Ungaria, în partea Vestică a căruia e spațiul Românesc, pre-diluvian găzduind cronologic prima Țară Sfântă din lume, unde de asemenea Gherghii au fost stăpâni, descendenții post-diluvieni Gherga acum fiind în cel mai mare număr): în Vechea Lume au existat mai multe Țări Sfinte, dintre care în EurAsia cea anterioară din actualul spațiu Român / Europa și cea ulterioară din fostul Canaan / Asia i-au avut pe Gherghi atestați ca stăpâni (conceptul de Țară Sfântă a derivat din cel al tărâmurilor sfinte - așa cum au fost ancestralul Rai sau tărâmul morților al Lumii “Celeilalte” / “de Dincolo” - pe Lumea “Asta” restrângerile ajungând până la mai redusele locuri sfinte / așa cum au fost de pildă Munții Sacri, Căile Sacre, etc. denumirile pentru Țările Sacre / Sfinte fiind și ca “Șambala” pentru cei din N Indiei, ca “Valhala” pentru cei din N Europei, ș.a.m.d). Mulți au atestat chiar prezențele Gherga în Țările Sfinte din cele mai vechi timpuri, ca de pildă în Țara Sfântă din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al Epocii Pietrei drept credincioșii Kirke ai Marii Zeițe Mamă / în timpul matriarhatului și respectiv apoi ca patriarhii Kurgani care au realizat nenumărate kurgane / gorgane, inclusiv Brazda lui Iorgu / cel mai mare megalit din lume în N Dunării (în paralel pe atunci în N Canaanului - Țara Sfântă din Orientul Apropiat - manifestându-se urmașii îngerilor veghetori Grigori), în Epoca Bronzului cei din Garga-miș / de pe Eufrat fiind autorii armistițiului - primului tratat de pace din lume - după încleștarea pentru Țara Sfântă a Canaanului dintre Imperiile Hemi / Egiptean și Hitti / Anatolian, în Epoca Fierului Gherghiții devenind liderii coloniștilor Anatolieni în preajma Deltei Dunării = parte a Țării Sfinte din spațiul stră-Român iar Ghergheseii rămânând liderii biblici în preajma Deltei Iordanului = parte a Țării Sfinte din spațiul Canaanului, în Antichitate marele Sanctuar Gherga din Caria / Anatolia funcționând la jumătatea distanței dintre cele 2 Țări Sfinte menționate, ș.a.m.d.
Rutele de migrări ale păsărilor
Rutele păsărilor migratoare din Valea Dunării / Europa pentru iernarea pe Valea Nilului / Africa trec și acum prin Valea Iordanului / Asia (Râul Iordan își are Delta la Lacul Galileea - stație importantă a traseelor lor / în timpul ultimei glaciațiuni acolo era uriașul Lac Lisan, cuprinzând în Rift și ceea ce a ajuns Marea Moartă - iar arealul de acolo până la coasta răsăriteană Mediterană se numea Canaan, încă din vremurile biblice); în secolul V î.C., Herodot din Caria / Anatolia, în “Istorii” 2:22, a evidențiat la iernare migrarea păsărilor din Sciția / EurAsia în Africa, indicând precis traseul gruielor / cocorilor spre izvorul Nilului (încă dinaintea Antichității a fost observată deplasarea intercontinentală a acelora și se știa cu precizie că ele iernau la Sud și de Etiopia): același Herodot Karka a mai notat, în “Istorii” 1:201, că în secolul precedent lui, primul împărat al Perșilor (“Ky-ros” = Chiros / Cyrus “cel Mare”, instalat la putere cu ajutorul Gherganilor Mezi / Magi din Media) voia să-i cuprindă în Imperiul său și pe MasaGeții care trăiau dincolo de Fluviul Arax - lung de 1072 km, ce curge din Turcia în Marea Caspică - afirmând că Sciții le vorbeau limba, unii pe atunci, în mileniul I î.C., echivalând Sciții cu MasaGeții = “Masivii Geți”, ceea ce înseamnă că atunci când împăratul “Da-rius” = Darius / Darie al Perșilor a condus o expediție contra Sciților era și împotriva Marilor Geți / MasaGeților care l-au decapitat pe predecesor, el având întâi lupte cu Geții în Dobrogea, pentru a trece la N de Delta Dunării. O interpetare pentru Sciți / “S-Ciți” ar fi ca “Sfinții Ciți”, respectiv “Sfinții Geți”; inclusiv Sfânta Biblie a scris despre Anticul Schitopolis = Orașul Sciților din Galileea (care a fost capitala Decapolis, adică a principalelor 10 cetăți dintre Damasc / capitala Siriei și Amman / capitala Iordaniei) și despre Antica Grădină Ghețimani / “Gheți-mani” - a Oamenilor Gheți / Geți - din Ierusalim / capitala Iudeilor: echivalențele dintre “Marii / Masivii Geți” = MasaGeți (ori Geții Sfintei Ma, respectiv “Vechii Sfinți Geți” - în pronunție “Mas-SaGheti” - “Mas” fiind de la “Moș”) și “Sfinții Geți” = Sciți / “S-Kiți”- în pronunție “S-Chiți” - au fost evidente.
În 2007, Dr. Dumitru Dunăreanu și Dr. Iftimia Avram au scris: “Massageții se pare că au constituit populația cea mai veche a civilizației străbunilor noștri, denumirea putând avea înțelesul de geții primordiali’ sau moșii geților’; această ipoteză, coroborată cu datele care indică locația unei strălucite civilizații antediluviene în arealul de la gurile Dunării, poate lumina multe din punctele de vedere adiacente referitoare la străvechimea dacică. Exista o legătură congenitală între daci, traci și pelasgi, orice încercare de regionalizare rigidă a acelora neavând nici un suport; un argument de importanță esențială în sprijinul acestei teze rezidă în caracterul unitar al limbii acelei civilizații, unitate în diversitate care permitea comunicarea între diversele grupuri etnice, deși fiecare avea un dialect propriu pentru comunicarea intracomunitară”. În această lucrare - “Originea Gherga” - se pot remarca echivalările dintre unii termeni dar și diferențele dintre alți termeni, ca de exemplu: “Fluviu” = apa curgătoare cu debit mare, ce de regulă are peste o mie de km lungime iar “Râu” / cu cursul până la o mie de km lungime, ale cărui ape de regulă ajung în cele ale Fluviului; de pildă, Românii formează poporul de pe Râurile colectate de Fluviul Dunărea în bazinul său inferior. Se poate observa că denumirea de Ghet / Get era conectată de cântec - așa cum a fost practica obișnuită în vechime, de a fi transmise diverse mesaje ori chiar legi pe melodii inspirate din ciripitul păsărilor - Indienii având cuvântul “Gîta” pentru “cântec”, Iranienii având “Gătha” pentru “Imnurile Zoroastre” (cântecele Magului Zoroastru = Sf. Gargo / “Gargo-șt”, respectiv Zartoșt / Zarathustra), de pildă Imnul popular fiind denumit “Yașt” / “Ya-șt”, etc.; e de știut că în Sanscrită “astra” = “armă” (hindușii accesând prin cântece și prin rostirile de mantre tot felul de energii). Gheții Europeni - și MasaGheții, adică Gheții Asiei - au fost cei mai mari cântăreți din Vechea Lume iar talentul acela de exprimare melodioasă a fost considerat chiar divin (păsările au fost asociate Marii Zeițe Mamă Ga / Gaia dar și unor Zei, în ipostaze conectate momentelor importante ale vieții și morții, de la nașteri până la decesele în lupte, prin berze sau vulturi - ca semnificative - mierle ori lebede, cuci sau buhe / bufnițe = cucuvele, ș.a.m.d.): în trecutul îndepărtat, oamenii purtau cu mândrie pene ale diverselor păsări totemice - pe cap, pe haine, etc. - atestarea a așa ceva fiind pre-diluviană (de atunci datând și îngerii înaripați, dintre ei cei mai importanți fiind Veghetorii Gregori, cunoscuți ca grozavi mesageri divini și deopotrivă cântăreți întrecând cu multă dibăcie trilurilor păsărilor cântătoare; e de știut că și atunci când Constantinopolul era asediat de către otomani - la mijlocul secolului XV - bizantinii încă discutau despre sexul îngerilor, căci se știa despre aceia că nu făceau dragoste cu trupurile lor de lumină, ci altfel, prin schimb de cuvinte).
În 2004, Dr. Kósa Ferenc de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca - capitala Ardealului - a scris: În general, berzele călătoresc în grupuri formate din peste o sută de păsări. Din cauza mărimii lor şi a aripilor lungi şi late, berzele nu pot efectua zboruri active prin bătăi de aripi o perioadă mai lungă de timp. Astfel, ele sunt nevoite să parcurgă cea mai mare parte a drumului prin zbor planat. În acest scop, berzele se folosesc de curenţii calzi ascendenţi ce se formează ziua deasupra uscatului. În acele locuri, aerul cald se ridică ca într-un horn purtând în sus şi berzele. Rotindu-se cu aripile întinse, berzele ating în câteva minute înălţimi de sute de metri, după care una câte una încep să părăsească curentul ascendent. Într-un front larg, probabilitatea găsirii unui alt curent ascendent creşte. Aflate în zbor planat, glisează chiar zeci de kilometri până la următorul horn’, de unde este reluat procedeul descris. În mod firesc, berzele pot migra numai ziua şi numai deasupra uscatului, pentru că deasupra suprafeţelor de apă nu se formează curenţi calzi ascendenţi. Pe baza datelor a zeci de mii de berze monitorizate, ştim că berzele din Europa ocolesc Marea Mediterană, berzele din România împreună cu celelalte păsări provenind din Europa Centrală şi de Est ajungând - prin traversarea Bosforului - în Africa la obârşia Nilului (și mai departe, spre sud). În ultima vreme, migraţia berzelor se urmăreşte cu ajutorul unor radioemiţătoare. Datele obţinute prin urmărirea prin satelit a berzelor pe spatele cărora au fost ataşate asemenea radioemiţătoare arată că într-o singură zi berzele parcurg în medie distanţe de 220 km. Zonele staţionare preferate de berze în Africa sunt terenurile deschise, înierbate (savanele); acolo îşi petrec timpul hrănindu-se şi odihnindu-se până la momentul reîntoarcerii. Primăvara, berzele se întorc pe acelaşi traseu pe care îl traversează şi toamna, însă migraţia de primăvară este mai rapidă”. An de an, acvila / pajura - pasărea națională a Românilor - urmează aceeași rută ca barza (pentru iernare spre locul de obârșie al omului Homo Sapiens, din Estul Africii); nu întâmplător, acele păsări au fost considerate sfinte din cele mai vechi vremuri iar zonele lor de agregare EurAsiatice, înaintea migrării spre destinația Africană pentru iernat, au fost considerate Țări Sfinte (deopotrivă în Europa și în Asia): în prezent, Delta Dunării este în România iar Delta Iordanului - ultima stație din EurAsia înaintea migrării pentru iernarea Africană - este în Israel (Țară ce împreună cu Palestina există în inima fostului Canaan). Din Vechiul Testament (scris în Canaan / Vestul Asiei) se știe despre patriarhul Noe - din timpul diluvian - că a avut 3 fii, ca ecouri ai celor pre-diluvieni: Iafet / progenitorul Iafiților = “Însemnaților” în Europa (rezonând cu predecesorii Neandertali tatuați), Sem / progenitorul Semiților = “Corciților” în Asia (rezonând cu predecesorii Cro Magnon metisați) și Ham / progenitorul Hamiților în Africa (rezonând cu omenia înțelepților / raționalilor Homo Sapiens); e interesant că termenii Români specifici “Om” și “Uman” au echivalențe ca “Huma” în Catalană, “Omu” în Corsicană, “Human” în Engleză, “Homme” în Franceză, “Uomo” în Italiană, “Homem” în Portugheză, “Hombre” în Spaniolă, “Mees” în Estonă, “Mies” în Finică / adică Suomi, “Vyras” în Lituaniană, “Adam” în limbile Turcice, “Rajul” în Arabă, etc. Trebuie observat că supercontinentul EurAsia = “leagănul Neandertalilor” e de mărime mult mai mare decât continentul Africa = “leagănul Homo Sapiens” iar în 2017 geneticieni ca Johannes Kraus, Cosimo Posth, ș.a. de la Universitatea Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E / Germania au evidențiat la omul Modern vechimea mai mare a rădăcinii Neandertale (regăsită acum în proporție redusă în structura genetică umană) decât a rădăcinii Homo Sapiens (copleșitor majoritară în structura genetică umană).
EurAsia cu albastru
Mult după apariția lui Adam / cel care generic a fost primul om Homo Sapiens, zoroastrismul - cel dintâi monoteism din lume, apărut în Asia Centrală - s-a individualizat cu cea mai mare sărbătoare a focului, închinată purității, având numele popular NovRuz / adică “Noua zi”, în ziua de An Nou; la Iranieni - unde și în prezent Anul Nou (denumit “NevRuz”) în mod oficial e marcat la echinocțiul de primăvară - “Ruz” înseamnă “Ziua cea nouă” / de început a altui ciclu anual iar la unii Dobrogeni (cu denumirea de “NavRez”) sărbătoarea e dedicată tot în martie măririi duratelor zilelor și micșorării duratelor nopților: atunci se întorc gruiele (berzele / cocostârcii) de la iernat, un Rai al lor fiind Delta Dunării din N Dobrogei. Ținând cont de semnificația Ruz / Rez ca ziua de An Nou și că “Man” / “Mân” = “Om”, efectiv Ru-Mânii au fost “Oamenii Anului”, e de observat și că între străvechii Iranieni și stră-Români au fost legături strânse de-a lungul timpurilor, ca de exemplu pe lângă Iranienii AgaTârși, Iazigi / “Ia-Sâgi”, Mezi, Roxolani / Rox-Alani (“Alani / Ariani Roșii”), ș.a. ori că în Antichitate capitala SarmiseGetusa a Daciei a fost literalmente cea a Geților dinspre Sarmați / care erau Iraniani sau Dobrogea era “Sciția Mică” / Sciții fiind populație Iraniană, etc.; e de știut - după cum a scris în 1895 și academicianul Român Simion Florea Marian - că “îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roșie, adecă: comănac roșu, suman roșu și cioareci sau bernevegi roșii” (ziși și ițari, cioarecii / nădragii erau pantaloni asemănători șalvarilor orientali), apetența pentru roșu a stră-Românilor fiind înrădăcinată în vremurile Epocii Pietrei, când se considera că era culoarea nobleții. Conexiunile coloristice dar și onomastice - relevate din timpuri îndepărtate pe mari areale - au fost motivate divers: solar, legendar, temporal, acvatic, etnic, etc., toate cu aceleași noduri (iar trainicele lor întâlniri nu au fost tot atâtea coincidențe, căci au fost prea numeroase și prea răspândite pentru a fi întâmplătoare). Între Ra, Rai, Roșu, Ruz, Râu, Ru-mân / Ro-mân, Rus / Ruși, ș.a. au fost deopotrivă străvechi legături lingvistice și logice: pe de o parte, fonetic se pot remarca sonorizările lor apropiate iar pe de altă parte, cronologia lor multimilenară relevă succesiunea de la glaciațiune, când activitatea întețită a Soarelui a dus la topirea calotei polare - ce pe atunci în Nordul EurAsiei era cam ca platoșa de acum a Groenlandei - iar apoi la udarea abundentă a centurii sale (pe măsura retragerii ghețurilor spre Pol), autohtonii în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic identificându-se până în vremurile recente ca Rumâni / Români în România, la S de Rutenii din Ucraina și de Rușii din Rusia; în Europa, Țara cu cele mai multe Lacuri rezultate din topirea ultimei glaciațiuni e Nordica Finlanda / vecină cu Rusia, Țara Finică = “Suomi” având totodată cei mai mulți bărbați genetic Gherga de pe continent - chiar dacă acum poartă alte nume de familii / datorită moștenirii pe linie maternă - iar România e Țara cu cele mai multe persoane numite Gherga / datorită moștenirii pe linie paternă, nu numai de pe continent, ci și din lume (chiar dacă unele persoane numite Gherga s-ar putea ca pe linie paternă să nu aibă același profil genetic, numai din cauza preluării numelui, distingându-se fizic de neam).Geografic în prezent, pe lângă că sunt doar 3 Țări în lume cu ieșiri la 3 Oceane, așa cum e Rusia în N EurAsiei (care prin Mările Neagră și Baltică are ieșire la Oceanul Atlantic iar la Oceanele Arctic și Pacific are ieșiri directe), împreună cu Canada și Statele Unite ale Americii (care au ieșiri directe la aceleași 3 Oceane), există numai 14 Țări cu ieșiri la 2 Oceane (dintre acele Țări, jumătate sunt în America): în Europa sunt doar 2 Țări, anume Norvegia și Groenlanda, între Oceanele Atlantic și Arctic, în Asia sunt doar 2 Țări, anume Israelul are prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul Atlantic și prin Marea Roșie ieșire la Oceanul Indian iar Indonezia e între Oceanele Indian și Pacific - la fel fiind și Australia - în Africa sunt doar 2 Țări, anume Egiptul are prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul Atlantic și prin Marea Roșie ieșire la Oceanul Indian iar Africa de Sud are ieșiri directe la aceleași Oceane, respectiv în America sunt 7 Țări, anume Mexic, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama și Columbia, cu ieșiri directe la Oceanele Atlantic și Pacific; acum pe glob există 43 de Țări fără ieșire la vreun Ocean sau Mare, printre care sunt și vecinele apusene ale României, anume Serbia și Ungaria (cele 3 Țări se întâlnesc în Banat, regiunea cu - onomastic - cei mai mulți Gherga din Lumea Modernă).
Europa în timpul ultimei glaciațiuni
Mulți savanți din România dar și din afara României au avut opinii despre străvechea populație a Țării, ca de exemplu academicianul Elveţian Eugene Pittard 1867-1962 (antropologul care a fondat “Muzeul Etnografic” la Universitatea Genevei) a afirmat că “strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică reprezentând doar un capitol recent din istoria lor”, academicianul Belgian Vallee Poussin 1869-1938 a susţinut că “locuitorii de la Nordul Dunării inferioare pot fi consideraţi strămoşii omenirii”, ș.a.; despre spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al Românilor, e de remarcat că Fluviul Dunărea n-a constituit nicicând o graniță - așa cum ar fi tentantă părerea datorită relativ recentei frontiere dintre Baziaș 44,48 lat. N, 21,23 long. E / înaintea Defileului Dunării și Călărași 44,12 lat. N, 27,20 long. E / înaintea Bălților Dunării, de pe o parte a cursului său inferior - ceea ce de altfel și azi se poate firesc observa pe cursul din amonte ori din aval de reperele menționate, așa cum nici Munții Carpați nu au fost un obstacol / ci înălțimile lor conferind stabilitatea autohtonilor iar similar era la începuturi și pentru Bazinul Pontic (pe malurile căruia exista unitatea riveranilor încă de la sfârșitul paleoliticului, când pe râpele / pantele din jurul fostului Lac Pontic - endoreic, adică la început fără vreo legătură cu Oceanul planetar - de pe locul actualei Mări Negre domina străvechea Civilizație Atlantă); de fapt, cu timpul, spațiul stră-Românesc s-a tot restrâns, România Modernă ajungând o Țară înconjurată în general tot de Români. În 2014, Dr. Stefan Gruenwald a documentat proveniența celor 3 mari grupuri genetice Europene, spațiul stră-Român în timpul pre-diluvian fiind în miezul Atlant, care l-a generat post-diluvian pe cel Kurgan (Indo-European):
Pentru a afla cele petrecute, în loc de consideraţii generalizatoare, se poate considera și “plonjarea” spre chestiunile punctuale (caracteristică respectată în cuprinsul lucrării): de pildă, singură numai limba nu determină etnia, aşa că - în general - s-ar putea detensiona abordările lingvistice exclusiviste, ce nu-s deloc concludente (ca exemple, în Europa Vestică după perioada Antică pe de o parte Germanicii Franci și-au însușit limba Românică a celor din fosta Galie în fruntea cărora au ajuns iar pe de altă parte în Arhipelagul Britanic Graiul Gaelic al celor migrați acolo de pe continent, ce ar fi trebuit să fie Românic, a ajuns Germanic ori în America de Sud se vorbeşte Spaniola - în Brazilia se vorbeşte Portugheza - proveniența oficială a limbii de sorginte Europeană fiind din cauza dominaţiei politice şi militare a unor elite străine, căci acolo indigenii nu-s Europeni / după cum știe toată lumea); identitatea fiecăruia reprezintă mai mult decât apartenenţa la un popor (iar aşa ceva - de exemplu - e valabil atât la Indieni în Asia, cât şi la Români în Europa ori la alţii). Britanicul Michael Goormachtigh a schițat în 2014 situația de la sfârșitul glaciațiunii (spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic nu prea a fost afectat de calota polară, astfel că pe atunci concentra o bogată viață, care ulterior s-a extins pe continent):
Proto Indo-Europenii au fost în jurul Pontului
În 2017, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limba latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. În ciuda aparențelor, limba latină se poate trage din proto traco-dacă. De la Nicolae Densușianu încoace s-a înrădăcinat ideea că latina își are originea în traco-dacă, mai corect spus în proto traco-dacă. Cu toate acestea, sânt unii care susțin că așa ceva nu ar fi posibil datorită faptului că limba latină era o limbă ‘centum’, pe când limba traco-dacă era una ‘satem’. Raționamentul nu este corect întrucât limba traco-dacă nu era o limbă ‘satem’, cum se crede, ci una ‘centum’, ca și latina. Ideea că traco-daca era o limbă ‘satem’ a apărut din secolul XIX, datorită slabelor cunoștințe despre această limbă și a lipsei de interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac. Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincția ‘centum’ / ‘satem’ în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europeniști din secolul XIX au dedus din studiul limbilor indo-europene că acestea se pot împărți în 2 mari grupuri și anume: grupul ‘centum’, situat la vestul arealulul lingvistic indo-european și grupul ‘satem’ situat în partea de est a acestui areal. Pentru cei care nu știu de unde provin aceste denumiri, reamintesc faptul că ele provin de la numeralul ‘sută’ (100), în latină, o limbă ‘centum’ și respectiv în avestică, o limbă ‘satem’, limba maternă a lui Zarathustra / Zoroastru. Din nefericire, în lingvistica românească nu există interes pentru acest subiect. Cred că nu s-a scris mai nimic pe această temă. În plus, sânt aproape sigur că dacă am întreba pe oricare lingvist membru al Academiei Române, nu ar ști să explice fenomenul, fenomen care este relativ simplu. Toată povestea pornește de la faptul că limba proto indo-europeană avea 3 consoane velare surde *k, *kᵂ și *k și 6 velare sonore, 3 neaspirate *g, *gᵂ, *g’ și 3 aspirate: *gh, *gᵂh, *gh. Dintre acestea ne interesează în mod special k‘, g‘, g’h, sunete care se pronunță ca chi’ din chingă’ și respectiv, ghi’ din ghindă’, exemple luate la întâmplare, cu excepția lui *g’h care era aspirat, adică cu un suflu aspirat (un ușor h’ la sfârșit). *K și *g sânt velarele simple, iar *kᵂ este o labio-velară ca în latinescul aqua’, în timp ce gᵂ echivalenta sa sonoră. Aceste 2 velare au avut o evoluție foarte interesantă în traco-dacă. La apariția primelor 2 dialecte ale limbii indo-europene, sunetele *k‘ și *g‘ au devenit africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile indo-ariene, limbile slave, baltice, precum și armeana. Mulți includ aici și albaneza, dar albaneza este mai degrabă centum’, decât satem’Albaneza este puțin ambiguă din acest punct de vedere. Un studiu amănunțit al limbii albaneze în acest sens ar fi de un interes deosebit. În dialectul proto indo-european de vest *k‘ și *g‘ a trecut la *k, respectiv la *g. Din grupul ‘centum’ fac parte limbile italice (în care se include și latina), limbile celtice, cele germanice și greaca. Tot aici trebuie inclusă și limba traco-daco-iliră. Toharica, deși s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost o limbă ‘centum’, întrucât toharii au plecat de undeva din arealul ‘centum’, probabil de undeva din centrul Europei, după ce prima diviziune ‘centum’ / ‘satem’ a avut loc. Unii includ și hitita la grupul ‘centum’ - de fapt lucrurile sânt ceva mai complicate. Hittita face parte din grupul anatolian împreună cu lidiana, luwiana și alte limbi din zonă. Astăzi tot mai mulți lingviști consideră că proto-anatoliana era o soră a limbii proto indo-europene, nu o fiică a acesteia, ipoteză la care ader și eu. Sânt mai multe dovezi în acest sens, dar voi cita aici doar faptul că limba lidiană menține diferența dintre consoanele velare, diferență care se regăsește în proto indo-europeană, așa cum le-am prezentat, fiind mai conservatoare în acest sens decât hittita, în timp ce în hitită a avut loc același proces ca în limbile indo-europene ‘centum’, dar în mod cu totul independent. Formele pentru ‘câine’ în majoritatea limbilor indo-europene provin din proto indo-europeanul *k’uon-, *k’un- pentru ‘câine’. Iată cum stau lucrurile cu substantivul ‘câine’ care are corespondent în limba latină și de aceea este considerat de origine latină. Cu toate acestea, el este atestat în numele de plantă ‘kinoboula’ întâlnită în Dioscoride, iar în Apuleius aceeași plantă apare sub forma ‘dinupula’, prin urmare, o plantă asociată cu organul sexual al câinelui. În cazul cuvintelor românești din această categorie este mult mai dificil să probezi că sânt dacice atunci când au corespondent în latină datorită ipotezei neverificate cum că româna se trage din latină, dar și pentru faptul că se consideră greșit că traco-daca era o limbă ‘satem’ mult diferită de latină și nu avem nici o glosă dacică să demonstreze contrariul. În schimb, avem mai multe astfel de cuvinte în limba română care nu au corespondent în latină, dar prezintă în mod clar caracteristici ‘centum’ și, prin urmare, sânt mărturii vii a naturii ‘centum’ a limbii traco-dace. Uneori sânt familii întregi de cuvinte românești care provin din același radical proto indo-european, toate având caracter ‘centum’. Astfel este cazul proto indo-europeanul *k’es- = ‘a tăia’, cu derivatul nominal *k’estro-m pentru ‘instrument de tăiat, cuțit’ din care provin românescul ‘custură’, ‘cosor’, ‘coasă’, precum și ‘a cresta’. Tot de la acest radical, mai exact de la forma nominală, provine și latinul ‘castrare’. O familie de cuvinte care demonstrează caracterul ‘centum’ al limbii traco-dace este cea formată din substantivele ‘cârd’, ‘ciurdă’ și ‘cireadă’. Toate provin din proto indo-europeanul *k’erdho-, *k’erdha = ‘cârd, turmă’. În cazul lui ‘cârd’ este evident că velara palatală *k‘ a devenit velara simplă ‘k’. Este cred de prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că românescul ‘cârd’ provine din sârbo-croată este complet absurdă și ca atare trebuie eliminată pentru totdeauna, ca și multe altele de acest gen. ‘Ciurdă’ provine de la același radical cu palatalizarea lui ‘k’ datorită vocalei anterioare (*e > ‘i’). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza lichidei ‘r’. Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore *g‘ situația este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă ‘g’, păstrându-se ca atare în traco-dacă și română. În plus, velara sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală, anume g’h. Formele românescului ‘a grăi’, ‘grai’, ‘gură’ au aceeași origine toate provenind din proto indo-europeanul *g‘ar- = ‘a chema, a striga’, cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Anume în sanskrită, limbile celtice, greacă, latină, albaneză. Cu toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical principal al limbii române ‘provin’ din te miri ce. ‘A grăi’, ‘grai’ ar proveni din sanscritul ‘grajati’ = ‘a orăcăi’, ceea ce nu este doar ridicol, dar și un afront adus limbii și spiritualității românești. În schimb, substantivului ‘gură’ i s-a dat o origine latină, anume din latinul ‘gula’ = ‘gât, gâtlej’, etimologie greșită, întrucât cele 2 forme nu se potrivesc din punct de vedere semantic. Cu toate acestea, în latină există verbul ‘garrio’ = ‘a vorbi, a cleveti’ și ‘garrulus’ = ‘vorbăreț’, mult mai compatibile din punct de vedere semantic cu românescul ‘gură’, și aproape identice cu românescul ‘a grăi’, dar aceste forme nu i-a atras pe autorii de dicționare etimologice ale limbii române, poate pentru faptul că, deși este evident că sânt înrudite, românescul ‘a grăi’ nu poate deriva din latinescul ‘garrio’. Verbul ‘a zgâria’ provine din proto indo-europeanul *g‘her- = ‘a zgâria, a râcâi’ cu cognați doar în greacă și lituaniană, se pare. Și în acest caz, forma lituaniană are caracteristici ‘satem’. Facem aici obsevația că limbile baltice sânt mai puțin ‘satem’ decât cele slave, ceea ce demonstrează, după opinia mea, că limbile baltice au avut contacte mai vechi și mai intense cu vorbitorii de traco-dacă, decât slavii care și ei, la rândul lor, au făcut împrumuturi din această limbă, împrumuturi care azi poartă amprentă ‘centum’. Formele ‘gard’, ‘grădină’, ‘gardin’ (‘gardină’) provin din proto indo-europeanul *g‘her-, *g‘herdh- = ‘a împrejmui’, cu forma nominală g‘horto-s = ‘loc îngrădit’. S-a considerat că românescul ‘gard’ provine din slavul ‘gradu’ = ‘oraș’. Mai nou, lingviștii români acceptă ideea că este de origine traco-dacă mai mult în baza faptului că albanezul ‘garth’ nu poate proveni din slavă. Aici albaneza se comportă ca o veritabilă limbă ‘centum’, fapt neobservat de lingviștii români, precum nu au observat nici că dacă substantivul ‘gard’ este traco-dacic, atunci poate limba traco-dacă ar putea fi o limbă ‘centum’ și nu ‘satem’. Din nou lipsa unor cunoștințe de indo-europenistică este mai mult decât evidentă. Slavul ‘gradŭ’ provine de fapt din traco-dacă, tocmai pentru faptul că această formă are caracteristici ‘centum’, nu ‘satem’. În plus limbile slave au forme paralele, definind noțiuni similare care au caracteristici ‘satem’. La fel stau lucrurile cu limbile baltice.
Răspândirea Românilor indigeni (conform Dr. Vasile Șoimaru)
Slovenul Bartolomeu Kopitar 1780-1844, profesor la Universitatea din Viena (pe atunci capitala Imperiului Habsburgic) a observat că Româna - cea mai veche dintre limbile “Romanice”, de fapt (în exprimarea corectă deopotrivă lingvistic și istoric) fiind limbile “Românice” - nu-și avea originea din vremea ocupației Romane condusă în secolul II de împăratul Marcu Traian, ci dăinuia cu mult mai dinainte, fiind anterioară chiar intrării Romanilor în Balcani; cercetătorul Român Gabriel Gheorghe - laureat al Premiului Academiei Române pentru cartea “Proverbele românești și proverbele lumii romanice” din 1986 - a enunțat în 1992: “Indo-europeana comună a fost româna străveche, ecuația de aur a lingvisticii europene fiind că limba română = limba barbară a Europei = așa-zisa indo-europeană comună” (anume, era Kurgana / Gurgana), dânsul mai remarcând că în secolul V î.C. celebrul istoric Carian / Grec Herodot 4:93 a scris de exemplu despre Geți / strămoșii Românilor actuali și a scris despre Zalmoxe - Zeul-moș al stră-Românilor - însă nimic despre Roma ori Romani, în acel timp fără importanță internațională. Atunci când există Româna, Aromâna / Macedo-Româna, Istro-Româna, Megleno-Româna, Romagnola, Reto-Romana / Romanșa, etc., este impropriu ca grupa lingvistică respectivă să fie denumită “Italică” ori “Latină”, când deopotrivă onomasticile și înrudirile au fost dovedite ca legate cel mai profund de limba Română: denumirea grupei lingvistice nu-i nici măcar corect a fi “Romanică” - căci nici nu a existat vreodată vreo limbă Romanică, nici măcar limba Imperiului Roman, în care se vorbeau multe limbi, mai nou apăruta dar și apoi dispăruta Latină având-o doar în scopuri administrative - ci corect pentru grupa lingvistică respectivă e numele de “Românică” (limba Română - foarte vie - fiind încă vorbită azi de multe milioane de oameni). Mereu au contat împărțirile pe familii / neamuri, până la extrapolările generice despre care ar fi de precizat, încă de la începutul lucrării, că s-au înregistrat și deosebiri - uneori semnificative - ca de pildă între Grecii Anatoliei și Elenii Balcanilor, între Armâni (așa cum se autonumesc) și Aromâni (așa cum sunt numiți de alții), între Vlahi / la S de Dunăre și Valahi / la N de Dunăre, ș.a.m.d.: de exemplu, din evidente interese politice, Sârbii - în Țara lor - numesc autohtonii de pe malul stâng al Dunării ca Români iar pe cei de pe malul drept al Dunării ca Vlasi, în Balcani există separări între Vlahi și Armâni, etc. (în Română “valea” e forma de relief ivită prin acțiunea unei ape curgătoare sau a unui ghețar iar în Armână / Aromână “vala” înseamnă un loc în care curge apa); de altfel, în general - și dintotdeauna - diferențierea religioasă a fost mai puternică decât cea etnică (iar individualizarea genetică face contextul și mai complex). De pildă, Dr. Afrodita Cionchin în studiul “Pe urmele olaților” din 2007 a scris: “Demersul nostru de cercetare se înscrie în sfera studiului comparativ asupra limbii traco-geto-dacilor, o limbă pelasgă care nu a dispărut, ci s-a conservat în limba română și în dialectele sale: dacoromână, macedoromână, meglenoromână și istroromână. Pornind de la premisa că pelasga / străvechea valacă a fost limba zeilor’, din care s-a desprins euro-indiana comună și limbile sale, este posibil ca româna, prin traco-daco-getă, să fie moștenitoarea modernă a acelui idiom străvechi. Limba traco-daco-getă a fost înrudită cu latina, în baza criteriului euroindian, dar în principal, ca ramuri ale aceleiași limbi pelasge. Etnonimul valac, sub forma olati’, este atestat în secolul III: cuvântul olates’ sau oulates’, populație de neam tracic, și-a avut menționarea în inscripții grecești și în special în decretul în cinstea lui Epicrates, fiul lui Nicobulos, păstrat în Mănăstirea Dragomirna / județul Suceava. Olații trebuie să-și fi avut așezarea nu departe de țărmul de vest al Mării Negre. Decretul de cinstire lăuda pe Epicrates, arhitect din Bizanț, pentru reconstrucția incintei după un război cu olații. În vremea din urmă, s-a susținut proveniența histriană a inscripției. Pe o cărămidă ștampilată din Histria apare numele unui Olas. Etnonimul Olates, Oulates și antroponimul Olas sunt forme grecești pentru Valates și Valas (Valates / Olates / Oulates și Valas / Volas / Olas) desemnându-i pe valachi. Existența olaților pe teritoriul dintre Dunăre și mare e confirmată de inscripțiile acestora”. Valahii - pe lângă poziția Antică acvatică / geografică dintre Mare și Fluviu - s-au suprapus riveranilor știuți datorită Tradiției Românești a plutăritului (ce în vechime era atât pe ape stătătoare, cât și pe oricare ape curgătoare unde era posibil), în plus existând memoria Potopului, când au fost într-adevăr experimentate ape mari; de altfel, încă de la început Raiul a fost ud - numele său Eden reflectând dimensiunea acvatică - iar Românii au păstrat amintirea Raiului foarte pregnant în străvechiul lor spațiu. Un exercițiu de reflecție față de sorgintea Valahilor (adică sorgintea Românilor = “Oamenii Raiului” / “Oamenii Râurilor”) ar fi legat de cele făcute de cei vechi - înaintașii lor - sub înaltul Cer / Gher, pe care îl vegheau sistematic, observațiile lor privind cele văzute, grupați în așezări numite “Var”, dezvoltând astronomia; chiar dacă onomatopeic locuitorii respectiv erau “Var-Vari”, venerând deopotrivă valurile de pământ ce îi protejau ori valurile apelor de pe urma cărora trăiau prin pescuit, plutărit, etc., din perspectivă științifică nu erau deloc sălbatici - termenul de Barbari pentru cei din Vechea Lume care i-au consemnat însemnând de fapt “străini” - fiind chiar evoluați în comparație cu nivelul mediu / general al vremurilor lor: puterea le venea și din faptul că păzeau, ca bravi gardieni / străjeri, trecerile importante prin vaduri, fie acelea plasate pe Văile importante din Munți, fie aflate în locurile importante joase pentru trai (pe terasele / malurile apelor curgătoare de la șesuri, de unde aveau vizibilități bune pe ambele părți, taxându-i pe cei ajutați la traversări), stră-Românii / Valahii fiind Oamenii Văilor” = de la Vale”, respectiv “Oamenii Valurilor”. Ținând cont de echivalența lingvistică “G”/“C”, prima silabă a numelui “Gher-Ga” reda prin “Gher” ceea ce efectiv însemna - alături de Pământul “Ga” - anume: era “Cher” (vechea pronunție pentru “Cer”); străvechea egalare “G” cu “V” însă îi poziționează pe pământenii de sub Cer = “Oamenii Cerului” / “Gheri” ca “Veri” (locuind desigur în așezările denumite “Vari”, ca expresii ale vechiului Cer protector, pe care ziua strălucea Soarele / “Sf. Ra”, luminos și cald). Trebuie știut că în proto Indo-Europeană / proto Kurgană (rădăcină din care era și stră-Româna), termenul “herk” se folosea pentru “a străluci”, ceea ce ar apropia numele Gherga ca înțeles de “Strălucit”; apreciind anotimpurile tot mai calde, ca primă-vara și vara, autohtonii “Vara-hi”/ Varahi - deveniți Valahi / “Vala-hi” prin obișnuita translație “R”/“L” - au continuat să slăvească divinul astru / Soare deopotrivă prin cântat și prin dansat în cerc (reproducându-i forma discului), în “ho-Re”, particulele “hi” / “ho”, ca prefix la “ho-re” sau ca sufix la “Vala-hi”, fiind atributele pământene de venerație ale respectivilor credincioși: “gho-re” ori “Vala-ghi” (din “ho-re” / hore sau “Valaghi” / Valachi) reproduceau legăturile diurnilor Oameni ai Văilor / Valurilor cu Mama Pământ Ga.
Pe lângă exemplul Românesc - de care de pildă a fost conectat și raportul identitar dintre Geții Antici și Goții Medievali - e necesară inclusiv diferențierea dintre Grecii Peninsulei Anatolice și Elenii Peninsulei Balcanice, etc. (e de remarcat că dintre Egiptenii Africii s-au desprins Evreii în Asia și Elenii în Europa); multe ecouri ale Grecilor din Anatolia s-au regăsit la Elenii din Balcani (invers fiind firav, spre deloc): de altfel, ultima mutare masivă de gen a fost după desființarea Imperiului Otoman - în secolul XX - a Grecilor din Anatolia printre Elenii din Balcani (atunci coloniștii Turci din Balcani au fost retrași în Anatolia). Încă de la apariție - iar apoi treptat, pe măsura răspândirilor lor - vechii Greci au fost știuți și ca Ionieni în Peninsula Anatolică, și ca Greci Egeeni în Insulele Egeii, ca Eleni în Peninsula Balcanică, ș.a.m.d. Lucrarea “Originea Gherga” face deosebirea între Greci (numai Anatolici) și Eleni (numai Balcanici); Grecii - iviți în Vestul Anatolic / acum Turcia - au fost cei a căror limbă Greacă a fost preluată ulterior de insularii Egeii, de Ciprioți, de Elenii din Balcani, ș.a. (iar nu invers: e de știut că Elenii din Peninsula Balcanică și-au însușit Greaca de la Grecii din Peninsula Anatolică, căci Elenii Balcanici au fost Grecizați de Grecii Anatolici, propaganda că Elenii din Balcani i-ar fi Elenizat pe Grecii din Anatolia nefiind un demers științific). Dunărea inferioară - de la Defileul Gherdap în jos - a fost numită în vechime ca Hister / Istru: curge la S de Munții Carpați din România și la N de Munții Haemus din Bulgaria (Munți care au dat și denumirea anterioară a Peninsulei Balcanice ca Peninsula Haemus); luând în considerare înțelesul egal - în diverse limbi - de “Om”, “Homme”, “Ham”, etc., “Haemus” echivala acel sens, astfel încât în Balcani ca atare se poate observa existența “Munților Omului” / respectiv a “Peninsulei Omului” (iar în mare vechime, ca “Hemi” era numit Egiptul = Țara Hamiților, respectiv Țara Oamenilor). Așadar, în răsăritul Mediteran al trecutului îndepărtat, se știa același lucru deopotrivă de către Iafeți / “Însemnați” pe țărmul European numit Haemus, de către Semiți / “Corciți” pe țărmul Asiatic care au scris despre Ham / fiul patriarhului Noe și de către Hamiți / “Înțelepți” pe țărmul African / Egiptean numit Hemi: oamenii timpurii - primii civilizați din Vechea Lume - au trăit atât în Nordica Țară Sfântă (din spațiul stră-Român / European de la Istru - dintre Haemus și Carpați - știut inițial ca “Hiper-Borea”), cât și în Sudica Țară Sfântă (numită Canaan, pe țărmul răsăritean / Asiatic al Mediteranei), ei regăsindu-se inclusiv în Egipt = Hemi / Țara Hamiților din Africa (urmașii biblicului Ham); cei Nordici - împreună Iafiți și Hamiți - au fost în inima / miezul Civilizației Atlante iar deoarece erau foarte mobili au fost denumiți laolaltă Pelasgi, pe când cei Sudici - Semiți și Hamiți - au fost în inima / miezul Civilizației Cornului Abundenței (cele 2 Țări Sfinte - din Asia și din Europa - ale celor 2 Civilizații, a Abundenței și Atlantă, ce în paleolitic se întâlneau în Anatolia, au rămas interesante pentru neoliticii Kurgani / Gorgani = Indo-Europeni / Euro-Indieni). Este de remarcat că post-diluvian cei mai numeroși au fost Hamiții - descendenții mezinului Ham al lui Noe - patriarhul Noe poruncind ca mezinul lui Ham, desigur de vârstă mai tânără și deci mai viguros, să ajute familiile mai vârstnicilor Iafiți și Semiți, de aceea Hamiții regăsindu-se nu numai în Africa (unde Hemi / Egiptul a fost propriu-zis Țară Hamită), ci și în EurAsia, Semiții trăind în Asia iar Iafiții trăind în Europa; e de remarcat - așa cum a consemnat Sfânta Scriptură în prima carte, “Facerea” / “Geneza” - că Gherghii erau urmașii lui Gherghe-seu, nepotul diluvianului bunic Ham (acela a mai fost notat și Ghirga-sit): sufixul biblicului Gherghe / Ghirga (ca “seu” / “sit”) se poate interpreta - în funcție de diversele traduceri pentru Gherga, ca Gherghe / Ghirga - fie conectat de “sfințenie”, ca “sfânt” (ceea ce din perspectiva religioasă într-adevăr conta), fie legat de proto Kurganul / proto Indo-Europeanul “skei” = “tăia” ori mai recentul etnic “Schit” / “Scit”, dat fiind faptul că în Antichitate capitala regiunii Decapolis din Canaan, cu populație dominantă de Gherghe-sei / Ghirga-șiți, era Schito-polis / orașul Sciților, cu mențiuni de pildă în Vechiul Testament / “cartea a doua a macabeilor”, capitolul 12 că “29) Schitopolis era departe de Ierusalim ca la şase sute de stadii 30) Iar Iudeii, care locuiau acolo, au mărturisit dragostea pe care o aveau faţă de ei Schitopolitenii”. Așa cum spre sfârșitul secolului VI î.C. (în 514 î.C.) Perșii conduși de împăratul Darius / Darie “cel Mare” au trecut prin Dobrogea pentru a se bate cu Sciții din Nordul Pontic, după 180 de ani (începând cu 334 î.C.), cei din Sciția “Mică” = Dobrogea, conduși de împăratul Makedon Alexandru “cel Mare”, au ajuns în Orientul Mijlociu / și chiar mai departe, în Asia Centrală: privind mileniul I î.C., unii acum însă ar putea refuza simplist atât prezența vreunui oriental prin Dobrogea, cât și a vreunui Dobrogean prin Orient - în ciuda dovezilor deopotrivă istorice și nu numai - fluxurile umane în EurAsia existând din paleolitic până în prezent (la scări mai mari ori mai mici). “Talmudul” a consemnat că Decapolis (întins din Siria până în Iordania și Iudeea) a fost fondat de împăratul Alexandru “cel Mare” - al Imperiului Makedon - în urma cererii unei delegații a Ghergașilor / Gherghe-seilor (“polis” în vechea Greacă provenea de la “bolos” / “volos”, respectiv “voros” = “oraș”, din străvechiul “var” / “uar”). Decapolis - însemnând “cele 10 cetăți”, cu capitala Scitopolis = azi Beth Shean / Bisan în zona Galileii din Israel - a cuprins regiunea având incluse drept cel mai Nordic oraș Damasc / capitala Siriei actuale și cel mai Sudic oraș Philadelphia, în prezent Amman / capitala Iordaniei actuale; timp de aproape jumătate de mileniu, din secolul IV î.C. (din vremea Imperiului Makedon al împăratului Alexandru “cel Mare”, în armata căruia erau militari din Dobrogea = Sciția “Mică”, anume pe lângă Tribali de pe partea dreaptă a Văii Dunării, inclusiv riverani Dobrogeni Geți ai Bălților și Deltei Dunării, împreună cu Sciți din interiorul Dobrogei și cu Greci Cariani de pe litoralul Dobrogei dar și Greci Anatolieni, inclusiv Cariani din Caria / Țara Gherghiților, Frigieni după ce împăratul a tăiat “Nodul Gordian” în capitala lor, ș.a.), conducerea Decapolis - unde majoritari erau Arameii / “A-Rameii” iar Evreii erau minoritari ori prin multe locuri chiar absenți - a fost exercitată până în secolul următor lui Iisus, adică secolul II, de cei din capitala Schitopolis = “orașul Sciților”, respectiv de Dobrogeni: aceia erau cei din Sciția “Mică” = Dobrogea, deoarece alți Sciți - din afara Imperiului Macedonilor, așa cum de pildă au existat mai mulți Sciți în N Pontic, etc. - nu aveau ce căuta în interiorul imperial în poziție de lideri (acolo și atunci), căci nu aparțineau Imperiului condus de împăratul Alexandru Macedon. După Învierea lui Iisus / “Ii-sus” = “Lumina de sus”, cel dintâi din duzina apostolilor - adică pescarul Galileean Andrei, care nu era Evreu, el și purtând un nume care nu era Evreiesc - s-a mutat în Dobrogea / Sciția “Mică” iar cele 7 Biserici biblice ale Apocalipsei au fost în jurul Cariei / SV Anatoliei (Țara Gherghiților, care a avut importanți coloniști atât în Canaan, cât și în Dobrogea / Sciția “Mică”); e foarte posibil ca pescarul Andrei de la Delta Iordanului și Lacul Galileii să-i fi avut drept înaintași pe cei de la Delta Dunării și Pont / Marea Neagră - adică din Dobrogea = Sciția Mică / Nordul Balcanic - care au condus Decapolis / Nordul Canaanului din timpul împăratului Alexandru al Imperiului Makedon iar după timpul lui Iisus, sfântul apostol a creștinat urmașii ascendenților / strămoșilor săi. “Cartea cărților” / Biblia - prin Vechiul Testament - a oferit în scris atestarea nu numai a existenței vechilor Gherghi, ci și răspândirea lor vastă (ei deopotrivă fiind cei mai tineri și cei mai numeroși descendenți ai lui Noe), trăind inclusiv pe unde erau neamurile mai vechilor Iafiți și Semiți. De pildă, prima generație a Hamiților din Canaan, în caz că nu și-ar fi ajutat rudele mai vârstnice - adică pe Iafiți și pe Semiți - s-ar fi putut afla chiar sub incidența blestemului patriarhului Noe (în “Facerea” 9:27, Noe a zis “Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă”; Gherghe-seu - fiind fiul lui Canaan, deci nepotul lui Ham - nu a mai fost supus acelei rânduieli față de rudele mai cuviincioase și mai în vârstă, nici el și nici descendenții, urmașii Gherghi totuși regăsindu-se numeroși în EurAsia, pe unde mai trăiau Semiți / în Asia și Iafiți / în Europa): probabil că unora le-ar fi convenit abuziv și acum ca actualii urmași ai lui Canaan - care și-a servit unchii / conform scrierii biblice - s-o mai facă chiar și în prezent față de urmașii acelora (doar pornind de la episodul biblic că tatăl său l-a văzut cândva pe corăbierul Noe beat și gol, ipostază jenantă dar la bătrân tolerată, fiindcă a cârmit arca). Într-un studiu despre Indo-Europenizare = “Kurganizare” (fenomen dezvoltat din neolitic de Gherganii / “Kurganii” Bazinului Pontic, cu răspândirea inițială mai ales între Bazinul Istrului și Bazinul Indului), Dr. Harald Haarmann - vicepreşedintele “Institutului Mondial de Arheomitologie” - a scris în 2007 foarte sugestiv: “Străvechile populaţii, culturile lor, limbile lor, n-au dispărut pur şi simplu; mereu au lăsat urme”. Însă cui îi pasă de adevăr? Unora li se par mai atractive prelucrările artistice, chiar şi aflate pe lângă adevăr! Cu astfel de cercetări s-au ocupat destui - şi unii încă o fac - dar mai numeroşi au fost cei care au ocolit asemenea subiecte cu profundă grijă (şi încă o fac); ideea ca altcineva să se ocupe de trecutul unui neam - însuşi acela nefăcând-o, din motive neprezentate public - e cam neserioasă, căci s-a manifestat doar faţă de regi (iar nu oricine a făcut parte dintre aceia, aşa că - în general - pretenţia unei astfel de abordări nu e chiar cuvenită): e grozav că în prezent - la începutul mileniului III - încă există oficial neamuri regești în lume (timpurile actuale mai având asemenea prelungiri ale vremurilor trecute). Până când un “terţ” - însemnând cineva care nu e Gherga - ar strânge laolaltă ceea ce alte persoane “terţe” au relatat ori au publicat despre Gherga, s-a găsit s-o facă un Gherga (chiar mai potrivit decât un terț, atât datorită cunoaşterii specifice, cât şi datorită interesului specific pentru aşa ceva; nu este autopromovare, de altfel Gherga existând dinaintea apariţiei unui aşa concept). Dr. Irina Nicolau 1946-2002 (care a avut strămoși Aromâni) pe când conducea “Muzeul Țăranului Român” a afirmat: “Cine omite să vorbească despre sine rămâne în istorie prin ceea ce găsesc alții de cuviință să consemneze”. De-a lungul vremurilor, foarte mulţi au povestit sau au scris despre Gherga (ecourile Gherga venind din străfundurile istoriei - din Epoca Pietrei - chiar dacă Gherga e om Homo Sapiens din tipul cel mai recent pe linie masculină din lume, având “numai” 10 milenii, corespunzător datării ştiinţifice a grupului patern catalogat de nomenclatorul genetic mondial ca “N” / din 2013 schimbat oficial ca “X”): multitudinea de referințe despre Gherga s-ar explica - în mod rezonabil - datorită meritelor, fiindcă impactul Gherga în omenire le-a justificat (dacă ar fi fost ceva nesemnificativ, atunci și absențele mărturiilor ar fi fost pe măsură).
Schiță a Proiectului Genografic
Fără a dori inducerea vreunui şoc - perspectivele uneori fiind foarte diferite ori prin anumite enunţuri - trebuie totuşi afirmat: timp lung - multimilenar - şi pe suprafeţe foarte extinse, numele Gherga a fost realmente uriaş, chiar dacă a fost difuzat vocal cu unele variații, datorită diverselor Graiuri ivite în locații și vremuri diferite, impunându-se de la începuturile civilizaţionale în fruntea omenirii (a fost răspândit de către cele mai vechi Europene Homo Sapiens, ca acelea catalogate genetic în “Clanul Ursula” / feminin “U5”, ele avându-i de pildă în Europa ca parteneri favoriţi pe cei mai “proaspeţi” bărbaţi din lume, anume pe aceia aparţinând grupului genetic masculin “N” - acum “X” - în care emblematici până azi sunt purtătorii numelui Gherga, nume existent încă din Era Neandertalilor şi preluat de ei după Potop, de atunci încoace mai ales pe linie paternă); e de remarcat despre oamenii Homo Sapiens actuali din afara Africii că au circa 2% din genom de origine Neandertală, ca rămășiță a încrucișărilor strămoșilor în EurAsia (cauzând caracteristici fizice - după cum a scris în 2015 și cercetătorul John Worthington - ca arcade proeminente și ochi mari sau bărbie retrasă sau nas acvilin sau obraji roșii și pistruiați sau păr drept și roșcat, etc.): Neandertalii au fost tipic pădureni - trăiau în codrii deși, fiind în general buni sulițași - iar oamenii Homo Sapiens (provenind din Savana Africană) după ce au ieșit din mediul originar au fost caracteristici Stepei EurAsiei, fiind în general buni arcași.
Genele paterne
Poate ar contraria că unele abordări din “Originea Gherga” ating de pildă Epoca Pietrei ori chiar Neandertalii, pe dimensiuni teritoriale întinse, până și continentale, etc., probabil unii cititori / utilizatori fiind și derutaţi de anumite afirmaţii, însă atenţionarea simplă privind aşa ceva e deoarece aspectele tratate sunt pe perioade îndelungate şi pe mari teritorii, ceea ce face diferenţa - însă fără distorsiuni exagerate - faţă de alte materiale de gen (limitate la perioade mai reduse şi la spaţii mai restrânse); în fond, lucrarea este de filogenie, nu de genealogie: cu cât sunt mai îndepărtate timpurile față de actualul moment - fie în trecut, fie în viitor - cu atât sunt mai cețoase (în elemente fie de cercetare, fie de prognoză). De exemplu, sunt combătute unele stereotipuri, de genul că ar fi fost odată ca niciodată un singur Potop ce a inundat complet Pământul, etc. (când de fapt au fost mai multe Potopuri, cu puteri relativ restrânse, nu general planetare); alte idei - încremenite din oarece timpuri - au plasat Atlantida în Atlantic, au mutat Raiul în Cer, ş.a.m.d., realitățile fiind însă altele. O avertizare e cea legată de conştientizarea diferenţelor semnificative între cele ştiute în prezent, în comparaţie cu cele din trecut (sau exprimat invers, privind deosebirile trecutului faţă de ce e acum): obiceiurile oamenilor, peisajele, aromele / mirosurile, etc. (toate foarte diferite). O tentaţie - datorată prejudecăţii izvorâtă dintr-o abordare superficială - ar fi că o asemenea lucrare de fapt n-ar prezenta vreo noutate, deoarece aşa ceva ar fi bine ştiut, etc.: desigur că asemenea eroare nu-i minusculă, ci e chiar gravă, căci însăşi conceperea lucrării e o noutate (în plus, o mulţime de elemente de conţinut fiind premiere de asemenea, în anumite locuri pre/istoria ajungând să fie pur şi simplu re/scrisă); pe de altă parte, un risc e şi că destui oameni refuză - simplu / simplist - cam orice din ceea ce nu face parte din “tiparul” pe care îl ştiu. Unora li s-ar putea părea fantastic că lucrarea nu e dedicată doar familiei Gherga din ultimul secol ori numai filiaţiei Gherga din ultimul mileniu, ci e despre ceva mai serios de multe ori, depăşind situaţia Gherga chiar din ultimele 10 milenii (sursele de informare apar indicate sistematic în material, pe de o parte deoarece datele nu au fost inventate iar pe de altă parte fiindcă așa e corect): autorul recomandă oricui să lectureze cu atenţie mărită lucrarea “Originea Gherga”, căci contrar unei păreri superficiale, nu-i numai despre Gherga (care apare consistent în unele părţi dar nu chiar peste tot); cu acest prilej, e lansată invitaţia ca în minţile unora - care până acum n-au auzit de Gherga - să poată începe corelarea cu existenţa altora din alte neamuri, astfel încât să se deschidă vreun înţeles, dacă o fi posibil, pentru locurile proprii în lume (ori ca un ecou modest - dacă despre sine nu-s resurse - măcar persoana parcurgând prezentul material să afle ceva despre apariţia Gherga în lume). Gherga n-a aterizat din neant și ca oricare alți oameni, Gherga are o poveste, cu începutul cândva și cu desfășurarea până azi (e iluzoriu a crede că numai unii ar avea poveşti şi ar fi chiar injust a rămâne în captivitatea unei asemenea credinţe); cutezanţa foarte neobişnuită din această lucrare - explorând parcursul unui anume tip de om din ultimele 10 milenii, relativ recent apărut totuși pe scara umană - chiar e extraordinară, până în prezent neîntâlnită niciunde şi nicicând: e atât de ambiţioasă, încât până acum nimeni, de nicăieri din lume, n-a mai realizat aşa ceva, nici prin sine însuşi, nici prin intermediul terţilor (pe cei săraci cu duhul desigur că îi depăşeşte iar pe cei autoplasaţi în sfere ultra-înalte desigur că nu-i impresionează). În ultimele decenii, un instrument ştiinţific foarte puternic de documentare a trecutului - cu utilitate în explorarea chiar şi ale vremurilor foarte îndepărtate - s-a adăugat celor existente: anume, genetica (iar aşa ceva a completat multe studii existente ori a iniţiat noi direcţii de cercetări).
Ultima glaciaţiune în Europa
La început - în paleoliticul dominat de Uriaşi = nominalizați de stră-Români și ca “Găligani” - meritul foarte apreciat al “Sfântului Ra” (adică al diurnului “Soa-Re” / Soare) a fost în primul rând că prin ivire termina teribila noapte: uriaşul luminător era încă din zori - atotputernic / invariabil pe parcursul fiecărei zile - de partea Homo Sapiens (astrul fiind venerat de oameni ca mare aliat, credinţă contrară celor din speciile umane ale străvechilor nocturni, anume Uriaşii Neandertal şi Cro Magnon de sub bolta cerească a trecutului, desigur şi atunci luminată de stele / constelaţii şi de Lună); Soarele era considerat “Ochiul lui Dumnezeu” = “Domnul-Zeu” (anume, un unic Zeu). Biblia când la început - după ce a indicat în “Facerea” 1:3 că Dumnezeu “se purta pe deasupra apelor” - a scris despre apariția luminii (ceea ce însemna că starea inițială nu era luminoasă, ci neguroasă): așa ceva a fost caracteristic și universului paleolitic, când Neandertalii erau atașați unei alte ordini - mai întunecată și mai rece - decât ordinea mai luminoasă și mai caldă apreciată de Homo Sapiens (în memoria omenirii de altfel a rămas despre vremurile îndepărtate că erau înnegurate). Episodul consemnat biblic în Vechiul Testament de prima sa carte nu a fost localizat într-un anume areal, căci s-a referit la începutul în general al lumii (iar - revenind la paralela paleolitică - Era Neandertală s-a încheiat atunci când Homo Sapiens a intrat în Europa); ceea ce a fost știută ca “Era de Aur” a durat efectiv în paleolitic între încetarea glaciațiunii - când a apărut Edenul / Raiul, atunci fiind fondată Atlantida - și Potopul Pontic datorat marilor ape adunate din cauza topirii ghețurilor (când a dispărut Atlantida) iar “Era de Argint” a durat în neolitic până la Potopul biblic, apoi fiind Epoca Bronzului - până la Războiul Troian - urmată de Epoca Fierului ce a durat până la începerea Antichității: majoritatea specialiștilor - inclusiv istorici - sunt foarte interesați de Epoca Modernă, de timpurile Medievale (ale Evului Mediu) ori vremurile Antice, fiind tot mai puțini pe măsura îndepărtării pe scara timpului față de prezent.
În “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris despre “focarul Indo-Europenilor” că era localizat “în regiunile de la nordul Mării Negre, între Caucaz și Carpați”. În studiul “Migrarea masivă din stepă a fost o sursă a limbilor Indo-Europene” din 2015, autorii Wolfgang Haak de la Universitatea din Adelaide 34,56 lat. S, 138,35 long. E / Australia, Alissa Mittnick de la “Institutul pentru Științe Arheologice” din Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E / Germania, Iosif Lazaridis de la “Departamentul de Genetică” Harvard / SUA, Guido Brandt de la “Institutul de Antropologie” din Mainz / Germania, Susanne Friedrich de la “Muzeul Preistoriei” din Halle / Germania, Valery Khartanovich de la “Muzeul de Antropologie și Etnografie” din St. Petersburg / Rusia, Pavel Kuznețov de la Academia Rusă, Banffy Eszter de la Academia Ungară, Christos Economou de la Universitatea din Stockholm / Suedia, Sandra Pichler de la Universitatea din Basel / Elveția, Roberto Risch de la Universitatea din Barcelona / Spania, Manuel Rojo Guerra de la Universitatea din Valladolid / Spania, Rafael Pena de la Universitatea din Madrid / Spania - și mulți alții - au indicat leagănul proto Indo-European / Euro-Indian (așa cum se poate vedea în imaginea următoare), în Vestul Kazah / Casah, Sudul Rus, Sudul Ucrainean și Estul Românesc: acel spațiu a fost generic știut ca Eden (cuprinzând meleagurile apusene ale Stepei EurAsiei); întinderea sa, documentată de cercetătorii menționați între Bazinul Uralului inferior și Bazinul Dunării inferioare, în geografie a fost strict Europeană (Fluviul Ural curge din Munții Ural în Marea Caspică și e granița dintre Asia și Europa - fiind al treilea Fluviu European, după Volga și Dunăre - iar în N Balcanic, până unde au fost determinați proto Euro-Indienii / Indo-Europenii, adică proto Gorganii / Kurganii, trăiesc și în prezent Românii, printre care se află cei mai mulți Gherga din lume).
Proto Indo-Europenii
“Edenul” - însemnând “Stepa” în Graiul de acum 10 milenii / corespunzător reconstituirilor paleo-lingvistice - a fost în Sud-Estul Europei, cuprinzând Nordul Caucazic, Nordul Pontic și Nordul Balcanic: deoarece în Vechea Lume - care era grupată pe atunci, la sfârșitul glaciațiunii, mult mai la Sud decât ulterior - oamenii săi efectiv erau în poziție Nordică, aceia au fost știuți ca Hiperborei (denumirea lor regăsindu-se în vechea Greacă, la sfârșitul mileniului II î.C., ca însemnând “extrem Nordici”, la Albanezi “bore” fiind “neaua” / “zăpada”); apogeul le-a fost în mileniile VIII-VII î.C., ca proto Euro-Indieni / Indo-Europeni, adică proto Gorgani / Kurgani (denumirea ulterioară a Euro-Indienilor / Indo-Europenilor a ajuns de Kurgani, de la Ghergani). Datorită Potopului Pontic, în spațiul stră-Românesc din mileniul VII î.C. a avut loc trecerea de la Civilizația Atlantă (care a încheiat paleoliticul) la Vechea Civilizație Europeană (cu care a debutat neoliticul): toate celelalte Civilizații ale Vechii Lumi - Egipteană, Sumeriană, Indiană, Chineză, ș.a.m.d. - au fost ulterioare Civilizațiilor centrate în ceea ce e România azi (anume Civilizația Atlantă, respectiv Vechea Civilizație Europeană); așa ceva - că Atlanții au avut prima Civilizație de pe glob - are acceptarea general / universală a recunoașterii întâietății mondiale, pentru unii însă încă existând dezbaterea locului aceleia, din cauza atragerii hipnotice / “vrăjite” spre Oceanul Atlantic, pe malurile căruia au ajuns urmașii Atlanților după dezastrul Atlant, adică după înghițirea Atlantidei de către apele oceanice (ale Oceanului planetar, pătrunse brutal / neașteptat în cuva Pontică), considerând deplasarea Atlantă post-cataclism / post diluviană pe direcția taman inversă, anume de la V la E iar nu cum a fost de fapt în realitate, adică de la E la V. Atlantida - inima Imperiului Atlant - era în Bazinul Pontic (care înaintea Potopului Pontic avea Lacul Pontic în centrul său, apoi - din cauza valurilor oceanice care au acoperit Atlantida - acela devenind Marea Neagră); supraviețuitorii refugiați imediat după catastrofalul eveniment pe marginile mai înalte ale râpelor Pontice - devenite malurile Pontice (malurile Mării Negre) au fost cunoscuți cu numele general de Kurgani / Ghergani: o altă posibilă hipnoză / “vrăjire” ar fi apărut la unii cercetători Români din Epoca Modernă ca înlocuirea stră-Românilor - ori chiar a Atlanților - cu Daco-Geți (străbuni Geto-Daci care însă istoric au apărut în spațiul actualei Românii abia din Epoca Fierului, nu din Epoca Pietrei, nici din Epoca Bronzului, în același timp cu apariția Geto-Dacilor în spațiul stră-Românesc ivindu-se și vechii Greci / Eleni în mediul lor, care dacă au păstrat legendele Atlante, atunci nu înseamnă însă că ar fi și existat în vremurile Atlante, ei de fapt preluând relatările de la înaintașii indigeni ai arealului respectiv). De altfel, privind perioadele anterioare scrierilor Antice despre Atlanți, niciodată nu a fost documentată științific - ori legendar - nici o migrare umană dinspre Oceanul Atlantic, nici în Europa, nici în Africa, nici în Epoca Pietrei (fie paleolitică / cioplită, fie neolitică / șlefuită), nici în Epocile metalelor (Bronzului și Fierului), ci numai invers: au fost documentate atât legendar, cât și științific, nenumărate migrări umane dinspre răsărit spre apus, până la Oceanul Atlantic (Ocean numit astfel tocmai datorită locuitorilor Atlanți ai malurilor sale, ajunși din Estul European până acolo); se poate lejer observa că în vorbirea obișnuită Românească, “vrăjeala” încă e populară, datorită rădăcinilor sale Magice (mai populare fiind referințele la mamă, cele sexuale, etc). Este de remarcat că limba originară Kurgană / EuroIndiană nu avea cuvinte pentru Mare sau Ocean, ci doar pentru Râu și Lac, deoarece utilizatorii săi erau continentali; ca “Ocean” în Indo-Europeana originară se înțelegea doar apa mare a unui Fluviu: de exemplu, Atlanții - predecesorii direcți ai Kurganilor - înțelegeau prin Oceanul Zeului Atlas cel mai mare Fluviu ce alimenta Lacul Pontic, anume Dunărea (având denumirea veche Greacă - limbă Indo-Europeană - de Oceanos potamos”, ansamblul acvatic al Atlantidei fiind cu apă dulce, nu cu apă sărată). Imperiul Atlant, cu capitala Atlantida - existând pre-diluvian, adică la sfârșitul paleoliticului - fiind în dulcele Bazin Pontic / Dunărean, nu avea vreun element comun cu uriașul și săratul Ocean Atlantic, aflat la distanță relativ mare (pe malurile căruia urmașii Atlanților - adică ai Oamenilor lui Atlas - au ajuns prin migrările ulterioare dezastrului Atlant: denumirea Oceanului Atlantic - apă planetară distinctă / separată de apa inițială Atlantă - a survenit abia recent istoric, la milenii distanță față de Civilizația Atlantă). În Epoca Modernă, specialiștii despre leagănul proto Ghergan / Kurgan (adică leagănul proto Euro-Indian / Indo-European) de pe malurile în pante ale fostului Lac Pontic cu apă dulce - din cuva actualei Mări Negre cu apă acum mai sărată - dezbat mai mult ce parte a fost mai influentă, anume Nordul Pontic / European sau Sudul Pontic / Asiatic, în oricare dintre variante Estul Pontic / Caucazian și Vestul Pontic / Carpatic fiind incluse, așa ceva și având importanța mai deosebită pentru obârșia Gherga, deopotrivă din cauză că în izolările Montane sunt conservări mai bune și deoarece numele Gherga a fost atestat atât în zona Caucaziană, cât și în zona Carpatică, ceea ce îi confirmă vechimea mai profundă decât a celor din celelalte zone; de altfel, e evident că în timpul ultimei glaciațiuni dezvoltarea umană întâi a fost mai Sudică iar pe măsura dezghețării dezvoltarea a ajuns mai Nordică: așa ceva a fost valabil și pe malurile Pontice, unde - în dezvoltarea civilizațională - Anatolia Sudică a precedat Stepa Nordică. Din perspectivă genetică, bărbații din mai vechiul grup IJ” au fost mai răspândiți în Sudul Pontic - de unde s-au despărțit spre Țările Sfinte, anume (în general) ca I” în Raiul European și ca J” în Canaan - iar bărbații din grupul R” au fost mai răspândiți în Nordul Pontic, ambele mari și vechi grupuri la momentul diluvian al Potopului Pontic fiind dominate / conduse de bărbații genetic Gherga, din grupul N”/X”: astfel se poate rezuma situația inițială - de la începuturile perioadei tratate în această lucrare - cu cele 3 grupuri de bărbați care au contat la sfârșitul paleoliticului în preajma Bazinului Pontic; despre bărbații Gherga - care mult după Epoca Pietrei s-au regăsit deopotrivă în N și în S Mării Negre - se poate observa că poziția Ghergarilor pe țărmul Pontic dintre Caucaz și Azov semăna cu cea de pe țărmul Mediteran al Gherghiților Cariei, dintre Lykia și Lydia (de pildă, seara puteau admira la fel asfințitul prin coborârea” similară în apa Mării a discului solar). În 2016, cercetătorul American Richard Kwiatkowski a schițat intrarea bărbaților genetic N” - ca Gherga - în Europa (pe lângă Marea Caspică și pe Valea Volgăi):
Bărbații genetic N” - în vremea Atlantă - au pătruns în Europa
La sfârşitul paleoliticului, după cum e dovedit şi genetic, la primul Potop - nu la ulteriorul Potop biblic, ci la anteriorul Potop Pontic întâmplat în mileniul VII î.C., cauzat de apele crescute rezultate din topirea gheţurilor ultimei glaciaţiuni - stăpânii unei bune părţi a răsăritului Europei (organizată imperial Atlant / “Bo-Re-An”, adică în conformitate cu regulile lui “As” / “An” = “Sufletul Soarelui”, în Epoca Pietrei la stră-Români dar și la “Su-meri” / Sumerieni, “An” fiind Zeul suprem al Vechii Lumi politeiste) erau cei din grupul genetic patern Gherga, parteneri mai ales ai femeilor de gen “Ursula”, din grupul genetic matern notat în nomenclatorul științific ca “U5”; la cuvântul Românesc potop / “pot-op” se poate observa compunerea dintre însumarea “pot” (așa cum încă se folosește în jocul de cărți pe bani pentru suma mizată) și “-op” = “apă”: despre potop se știe că însemna foarte multă apă adunată. Vechii Greci foloseau termenul Potamos” / Pota-mos” pentru Fluviu”, având apă multă (strânsă de departe și de demult); ținând cont că inclusiv acum în Turcă “su” = “apă” și “mor” înseamnă “purpuriu”, s-ar putea interpreta străvechea denumire “Su-meria” ca fiind “Apa purpurie” (respectiv roșiatică a Mesopotamiei / “Meso-Potamiei”, tărâmul știut ca acela “dintre Fluvii”, acelea fiind Tigru și Eufrat), sensul la “mor” vorbind invers / îndărăt potrivind culoarea roșie / purpurie cu rădăcina de la Români: inițial, Sumeria era numită GhienGar - ceea ce invers silabic era “GarGhien” - ulterior zisă și Kurgal (din mileniul VI î.C., Mesopotamia a fost stăpânită de Nordicii Ghergani / Kurgani = întemeietorii Civilizației Sumeriene). Despre stră-Români - în Vechea Lume trăind pe un areal mai întins ca spațiul Românesc actual - e de remarcat că vorbeau stră-Româna dinainte ca să sosească peste ei Geto-Dacii sau Romanii (de la combinația limbilor cărora a apărut Româna Modernă); familia lingvistică Românică - impropriu denumită și după mai recenta istoric limbă Latină, ce între timp a și dispărut, ca familia lingvistică Latină” - e întinsă în Europa din prezent între Marea Neagră / locul fostei Atlantide și Oceanul Atlantic, pe un spațiu mai redus decât cel inițial (din urmă cu multe milenii): pe glob, în apusul Asiatic cel din urmă Grai Românic - utilizat de neo-Hitiți în Mesopotamia - s-a încheiat oficial în mileniul I î.C., când a căzut ultimul bastion de pe Fluviul Eufrat, anume cetatea Carchemiș / Gherga-miș = a “moșului Gherga” (la actuala graniță dintre Turcia și Siria), căci neo-Hitita avea flexiuni Latine” cu ecouri specifice regăsite în Caria / V Peninsulei Anatoliei = V Turciei și ulterior în Roma / V Peninsulei Apenine = V Italiei, oraș care a început să folosească Latina abia de la începutul secolului V î.C., acolo de la fondarea Romei până atunci vorbindu-se altceva, o abordare hipnotică / “vrăjită” recentă de fapt în cursul istoriei considerând că Romanii dintotdeauna ar fi fost Latini.
Răspândirea limbilor Românice în lumea actuală
Dr. Ioan Russu în Limba traco-dacilor” din 1967 a arătat că din Cer / “Gher” a provenit rădăcina “Ghel” pentru “a sclipi”, din care a apărut spiranta “Z” ca să definească “Luminosul” prin “Zeul” / “Zăul”, termenul definind “Sclipitorul” / “Strălucitorul”: așadar, numele Gher-Ga efectiv era “Strălucirea” / “Lumina” Pământului Ga și a generat Zeul / “Zăul”, cuvântul popular - folosit de mulți - deoarece în trecutul îndepărtat numele divin făcea obiceiul unei interdicții, al unui tabu (după cum a scris și Anticul Herodot Karka în “Istorii” 2:61 despre Zeul Osiris, că “ar fi din partea mea o împietate să-i pronunț numele”); iată deci o solidă contribuție Gherga / GherGa la vocabular, prin furnizarea universală a silabei Zău = Zal / Zeul (ce a apărut și la “Zal-moxe” / Zalmoxe, Zeus, ș.a). La Zeus - “Zeul Zeilor” - se poate lesne observa că era pronunția Greacă (cu sufixul sâsâit, având terminația “s”) al cuvântului “Zeu” (existent exact așa în Română): Grecul Zeus = “Zeu-s” (adică Românescul “Zeu”); e ușor de remarcat că în alte limbi decât Româna, pentru “zeu” sunt alți termeni (de exemplu, în Greacă “theos”, în Bulgară “bog”, în Maghiară “isten”, în Germană “gott”, etc). Despre “moxe” - transcris uneori “moxis” - e de observat că însemna “moș”, la fel ca Tocharianul “mok” / având sensul de “bătrân”, ca Afganul “mașar” / având sensul de “fiul mai mare”, ca Albanezul “moșe” / având sensul de “vârstnic”, ca Lituanianul “zmogus” / având sensul de “bărbat”, etc.; pe de altă parte, Soarele în Sanscrită era “Surya”, în Greaca Homerică a fost “Selas” (provenind din radicalul “sel” = “a străluci”), în Prusacă iar acum în Lituaniană e “Saule”, etc.: prima silabă a numelui Gher-Ga de fapt a denumit Zeul Soare, căci GherGa a apărut din cununia Cerească și cea Pământeană (a astrului solar cu glia). “Stră-moșii” / Strămoșii Europenilor Homo Sapiens au avut în inima Vechii Civilizații Europene, ce era succesoarea imediată a Civilizației Atlante, Defileul Dunării = Gherdap - cel mai lung canion al continentului - delimitat de gura Râului Bănățean “Ti-miș” / Timiș și de gura Râului Balcanic “Ti-moc” / Timoc (prefixul “Ti”, însemnând “șerpuitor” conform Dr. Mihai Bocioacă în 2007, al principalelor ape curgătoare colectate de Dunăre în regiune pe lângă Sava / Sau și Morava / Margus, anume Tisa, Timiș și Timoc, putea fi ecoul lingvistic târziu al Pământenei “Ghi” - Marea Zeiță Mamă - la Sumerieni “Ti” însemnând “viață” iar “miș” sau “moc” rezonând cu străvechiul termen “moș”, așa cum de pildă a fost pe Fluviul Eufrat orașul Europus, adică Garga-miș / Karkamîș în actuala Turcie la granița cu Syria / “Su-Ria” = Țara Sf. Soare, de referință și în timpul lui Ghilga-meș / “moșul Ghilga” = cel mai mare rege Sumerian, ș.a.); despre Fluviul Dunărea e de observat că prin Defileul Gherdap străpunge cei mai Sudici Carpați, cu acea tăiere împărțind acolo Munții Carpați în grupa Montană Carpatică aflată pe partea sa dreaptă, în regiunea Craina / Timoc din actuala Serbie și în grupa Montană Carpatică aflată pe partea sa stângă, în regiunea Banatului Românesc (zona cu cea mai mare aglomerație onomastică Gherga acum din lume): cei mai Sudici Carpați, cu Râpe imense pe ambele părți ale Defileului Dunării - “Porțile de Fier” - erau Antic denumiți “Riphae” în Greacă, respectiv “Ripensis” în Latină (ce avea ca echivalent pentru “Râpă” și “Vallis” = “Vale”). Este de știut că la formarea Timocului Alb e fostul oraș Gurgusova 43,30 lat. N, 22,25 long. E / azi Knjazevac - dintre personalitățile orașului fiind și academicianul Tihomir Gheorghevici 1868-1944, fondatorul etnologiei în Serbia - apă ce împreună cu Timocul Negru dă Râul Timoc (care pe o porțiune constituie granița dintre Serbia și Bulgaria); Banatul și Defileul Gherdap se găsesc în colțul SE Panonic, unde Dunărea străpunge Carpații:
Banatul e în interiorul arcului Carpatic
Este de clarificat un concept, anume cel combinând partea acvatică a Bazinului cu partea Montană a Munților generând apele sale, așa cum e în sintagma de Bazin Carpatic” (Maghiarii utilizând-o cel mai mult): apele curgând din Carpați ajung în 2 Mări - Neagră și Baltică - astfel încât Bazinul Carpatic” se întinde între Pont / Marea Neagră și Marea Baltică, îmbinând de fapt părți ale Bazinelor Pontic și Baltic (referințele bazinale fiind mai sănătoase” când au în denumiri ambii termeni acvatici); limitarea Bazinului Carpatic” numai la apele din interiorul arcului Carpatic, ignorându-le pe cele din exteriorul arcului Carpatic - toate apele izvorând din aceiași Carpați - e foarte îngustă în comparație cu măreția adevărată a Bazinului Carpatic” (partea exterioară a arcului Carpatic acoperind teritorii mult mai vaste decât partea interioară a arcului Carpatic). Similar ar fi Bazinul Caucazian”, al apelor care curg din Munții Caucaz, între Marea Neagră și Golful Persic / Oceanul Indian; Maghiarii însă nu se referă la Bazinul Caucazian”, ci doar la Bazinul Carpatic”. Arcul Carpatic este șira vertebrală a adevăratului Bazin Carpatic”, lanțul Munților Carpați delimitând partea interioară a Bazinului Carpatic” (apele Carpatice ajungând până în Panonia), de partea exterioară a Bazinului Carpatic” (acoperind Vestul Pontic și Sudul Baltic); de exemplu, în partea apuseană a Bazinului Carpatic”, Tisa și Vistula - ambele ape curgătoare izvorând din Carpați - își întâlnesc Bazinele, în “cumpăna apelor”, pe culmea Carpaților Nordici:
Se poate remarca despre Gherga / Gher-Ga că reproducea străvechiul înțeles de Muntele Pământului”, căci (după cum a studiat și Aleksi Sahala - de la Universitatea din Helsinki / capitala Finlandei - în Contactele lingvistice Sumero-Indo-Europene” din 2013), proto Indo-Europeanul Gher” - la Sumerieni Kur” - era termenul pentru Munte iar Ga” era Pământul: așadar împreună, din timpuri foarte îndepărtate, cele 2 silabe - Gher-Ga” - ale numelui Gherga aveau semnificația de Muntean / Montan; de altfel, o caracteristică a Kurganilor = Euro-Indienilor a fost ridicarea dealurilor artificiale denumite “gorgane” (pentru înhumările celor mai de vază / bază dintre ei). La începutul perioadei de referință (lungă de 10 milenii) tratată de această lucrare - “Originea Gherga” - respectiv în jumătatea dintâi, adică în primele 5 milenii, aparținând Epocii Pietrei, au fost 5 evenimente majore, corespunzând fiecare câte unuia dintre mileniile respective:
·         în mileniul VIII î.C. se poate remarca mutația genetică “N”/“X” care a generat actualii bărbați Gherga
·         în mileniul VII î.C. se poate remarca Potopul Pontic care a dispersat Atlanții (care pe atunci erau conduși de femeile Gorgone împreună cu partenerii lor Ghergani)
·         în mileniul VI î.C. se pot remarca succesorii Gorgani care au dezvoltat Euro-Indienii / Indo-Europenii (și au ridicat Gorgane, formând populațiile patriarhale Kurgane)
·         în mileniul V î.C. se poate remarca în spațiul Român realizarea Brazdei lui Iorgu (cel mai mare megalit din lume)
·         în mileniul IV î.C. se poate remarca Potopul biblic, care a încheiat Epoca Pietrei
Mişcările bărbăteşti odată cu topirea calotei
După acea etapă proto-cronică / pre-istorică, celalaltă jumătate a perioadei de referință - anume, următoarele 5 milenii - a cuprins restul, respectiv etapa istorică. Aşadar, debutul în această lucrare cu ceea ce a fost acum 10 milenii - adică pre-diluvian, de la începutul mileniului VIII î.C., după extincţia Găliganilor / Uriaşilor, de atunci existând numai oameni Homo Sapiens - e chiar un bun start, atât din perspectiva genezei, cât şi din perspectivă literară (în urmă cu 10 milenii, când Vechea Europă era dominată de bărbaţii Homo Sapiens cu tipologiile genetice catalogate ştiinţific ca “I” şi “R”, în Asia Centrală / “Interioară” s-a înregistrat - datorită intensificării activităţii solare ce a provocat sfârşitul glaciaţiunii - ultima mutaţie masculină importantă în grupul genetic uman Gherga, cei aparţinându-i preluând curând conducerea Vechii Lumi, instalându-se inclusiv în fruntea Europei peste anteriorii bărbaţi Homo Sapiens catalogați genetic “I” şi “R”, foşti vânători-culegători în paleolitic / cronologic, la toţi reperele relevante fiind ale mutaţiilor genetice majore, ulterior mai apărând doar unele diversificări minore; în prezent, cele 3 grupuri genetice paterne Homo Sapiens menţionate sunt relativ majoritare pe vechiul continent, “I” dominând Românii, “R” dominând Europenii iar cel al liderilor “X” - fost “N”, regăsit mai ales Nordic - fiind cel al lui Gherga).
Răspândirea grupului genetic patern Gherga
Pe atunci - în urmă cu 10 milenii - Europa era major influențată de răsăriteana Civilizaţie Atlantă (cea mai mare parte a Imperiului Atlant fiind în E Europei, la N de Anatolia / “An-Atolia” - cuprinzând mai ales Bazinul Pontic, cu “inima” în partea Nord-Vestică a Lacului Pontic, în uriașa paleo-deltă comună a paleo-Istrului, paleo-Nistrului, paleo-Bugului și paleo-Niprului - având spre miazănoapte calota polară în retragere, aflată în curs de topire, din cauza încheierii ultimei glaciaţiuni): ignorarea amintirii existenţei Imperiului Atlant în Bazinul Pontic a dus la ulterioara eroare a multora de a plasa Atlantida în Bazinul Atlantic (după migrarea multor Atlanţi din Estul European spre Vest); savanții au documentat că în aproape tot răsăritul European (încă din urmă cu milenii) au pătruns masiv străvechi Iranieni, denumirea Iraniană pentru “tărâm vast” - anume, “varu-stăna” - fiind preluată în vechea Greacă, prin echivalenţa “V”/“B”, drept “Bory-stene” pentru lunga apă a Niprului străbătând stepa Ucraineană, unde sufla vântul Nordic / Borean, ulterior Hunii zicând respectivului Fluviu simplu, doar “Var” / după cum a scris cronicarul Iordanes din Dobrogea în paragraful 269 al lucrării “Getica” De altfel, inclusiv termenul Românesc pentru mlaștină / “mla-ștină” cuprinde în cele 2 părți ale sale “Mla” - ca la răsăritenii “Mleccha” - împreună cu “ștină” pentru “tărâm”, indicând teritoriul preferat al “mesagerilor” (mai largul “stan” sau mai restrânsa “stână” fiind în evidente conexiuni cu străvechea rădăcină, la fel ca și sinonimul “mlacă” pentru “mlaștină” / “mocirlă”); vechii riverani înțelegeau și denumeau Râurile Bug - fie Sudicul Bug cu estuarul împreună cu cel al Fluviului Nipru, fie Nordicul Bug afluent al Fluviului Vistula - ca “mlăștinoase” (similar fiind în Banat Râul Bega). Nipru, cu izvorul în Dealurile “Val-dai” / Valdai din Rusia, a fost Sarmat considerat ca “Fluviul îndepărtat” iar - prin contrast - apuseanul Nistru ca “Fluviul apropiat” (Iranienii Sarmați / “Sar-Mați” au fost “Mezi regali”, ținând cont că “Sar” = “Rege” iar Mezii / Magii erau din Media / NV Iranului): Valea Niprului - încă din vremuri îndepărtate, înrădăcinate în Epoca Pietrei - a fost parte din rețeaua “Drumurilor lui Hercule” pe care era tranzacționat mai ales chihlimbarul = “electrum” (o rășină scumpă, apreciată și pentru proprietățile sale electrostatice). Midii / Mezii din Media s-au emancipat puternic după mișcările Cimeriane de la începutul mileniului I î.C. - în Epoca Fierului - de exemplu la sfârșitul secolului VII î.C., înaintea ivirii Perșilor în istoria lumii, existând o situație a Orientului Mijlociu / Apropiat astfel (pe atunci întreg Iranul fiind condus de ei, în secolul V î.C. istoricul Herodot din Caria / Anatolia despre primul lor nume consemnând explicit că era cel de Ariani):
La sfârșitul secolului VII î.C., Mezii controlau spațiul dintre India și Pont
Bazinul Niprului a găzduit până în Evul Mediu numeroși Valahi / Români, documentați acolo ca formând comunități semnificative și după apariția Rușilor (pentru Români, denumirea egală de Valahi e practicată inclusiv azi, în mod masiv, de vecini - și nu numai - cel mai des prioritatea onomastică acordată de străini fiind nu Română, ci Valahă: puterea etnonimului Valah față de cel Român - la un număr așa de mare de națiuni, cu o răspândire larg Europeană - e desigur înrădăcinată în utilizarea sa serioasă de-a lungul vremurilor iar așa ceva nu-i de neglijat, începând mai ales cu Românii din România = principalii subiecți, printre care și în prezent Gherga se află în cel mai mare număr din lume). Este interesant că în vocabularul Românesc unul dintre cuvintele cu etimologie necunoscută e “gâldău” pentru “scăldătoare” în băltoacă (izvorul fiind “gâlgoi”): terminologia acvatică e apropiată de Ghergoi iar așa ceva nu a fost datorită unui context întâmplător, ci a coincis cu cel Valah / stră-Român. Vechii Greci (de exemplu) numeau Fluviul Nipru ca “Bory-sthenes” / “Vory-sthenes”: în Bazinul său - datorită condițiilor foarte favorabile traiului, așa cum a descris în secolul V î.C. și istoricul Carian Herodot 4:53, că era cel mai mănos din Vechea Lume după Văile Dunării și Nilului - erau multe așezări = “vari” impunătoare, numele “Vory-sthenes” al Fluviului (pentru ceea ce literalmente însemnau “așezări puternice”, căci “sthenes” = “puternice” la Greci, “stan” la orientali fiind “tărâm”, Românii având “stană” pentru “bolovan”, respectiv “stâne” pentru așezările pastorale, Ucrainenii folosind “stina” iar Rușii “stena” pentru “zid”), rămânând conectat atât cu “Varii” / Valahii care îi populau terasele, cât și cu înțelesul acelora de Nordici = “Borei” / “Vorei” în Vechea Lume; ca exemplu, gura Niprului și gura Vuhului = Buhului / Bugului - Râu lung de 806 km, la V de Borystene / Nipru - formează împreună un estuar Vorystene-Vuh / Borystene-Bug lung de zeci de km în N Mării Negre (loc populat de compatrioții Cariani / Gherghiți ai istoricului Antic Herodot Karka). În Vechea Lume, Nordicii Vorei = Borei / Borys au fost orășenii Vari / Vorys, popular cunoscuți ulterior onomatopeic ca Varvari / Barbari (ei erau apropiați de veșnica nea, în Albaneză - fosta limbă Iliră - prezervându-se cuvântul “bore” de la anterioara denumire “vore” pentru “zăpadă”, Românii având “boare” pentru vântul mai răcoros, etc.; e de știut că în vechea Română vijelia impetuoasă - cu vârtejuri de aer / tornade însoțite uneori de ploi torențiale - era denumită “orcan”, așa cum a arătat și Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939: din “orcan” - “orkan” însemnând “furtună Nordică” în Europa, astfel cum a documentat și cercetătorul American Chris Mooney în 2007 - s-au dezvoltat “uragan” și “hurican”). De la începuturile Varvare / Barbare, Valahii s-au bucurat de “volnicie” - termen stră-Român însemnând “libertate” - ca “Hiper-Vorei” / “Hiper-Borei” ei fiind orășeni hotărâți: în Nordul Vechii Lumi, stră-Românii - ziși Valahi de către cei care nu erau ca ei - încă din neolitic aveau case mari, cu etaje, ceea ce în Epoca Pietrei era colosal; la stră-Români, mediul urban s-a manifestat inițial mai puternic decât mediul rural, oamenii preferând - ca o caracteristică a spațiului străvechi Românesc - să locuiască în aglomerări urbane, la începuturi satele lor fiind rare (“Hiper-Voleii” = “orășenii hotărâți” din așezările “Var” - respectiv “Val”, prin uzuala translație “R”/“L” - de pe lângă valurile apelor curgătoare erau cei denumiți pe scurt Valahi). Despre unii termeni, ca acela pentru așezarea urbană “Var” - după care s-a consolidat cel al zonei întărite “De-Var”, în legături cu ulterioarele cuvinte “deva” dar și “divin” - se poate observa că erau la fel de vechi ca acelea de Rumâni / cu care se autonumeau Românii ori de Valahi / cu care erau denumiți de alții (e de remarcat că în Europa Barbară doar Geto-Dacii au avut cetăți “dave”, ceea ce însemna atât că au perpetuat Tradiția primelor așezări de pe continent - anume, cele neolitice ale băștinașilor din spațiul Românesc - cât și că așa ceva era rezultatul unui efort de coordonare / conducere depășind nivelul nobiliar local, adică reflecta regalitatea); în scris, dovezile rămase au fost Medievale dar verbal atestările au fost mult anterioare, căci întotdeauna - și oriunde - vorbirea a precedat scrierea (niciodată invers): de altfel, specialiștii lingviști au demonstrat că multe dintre cuvintele în uz azi au vechimi nu doar de secole, ci chiar multimilenare.
Râul Bug - dintre Fluviile Nipru și Nistru - are la vărsare un mare estuar
În 1987, academicianul Român Anton Dumitriu (1905-1992) în “Culturi eleate și culturi heraldice” a scris: “Chinezii au multiplicat pe Împăraţii Cerului, adăugându-le nume pentru fiecare dintre cele 4 puncte cardinale: un împărat alb pentru occident, un împărat verde pentru orient, un împărat roşu pentru miazăzi, un împărat negru pentru miazănoapte şi - în sfârşit - un împărat galben pentru centru. Nu putem să nu facem o apropiere între împăraţii determinaţi prin culori specifice şi împăraţii care apar în basmele românilor: Verde-împărat, Alb-împărat, Roş-împărat, etc. Mai târziu, modul de a pune adjectivul înaintea substantivului (normal ar fi fost să scriem Împăratul Roşu sau Împăratul cel Roşu) arată că expresia a ajuns în limba română dintr-un fond mult mai vechi, dinainte, în orice caz, de formarea ei. În al doilea rând, tâlcul acestei denumiri - fără nici un sens pentru cititorul de azi - ar trebui căutat în simbolul orientărilor punctelor cardinale. Poate că trimiterea, de exemplu, la Roş-împărat însemna de fapt trimiterea lui spre sud. În orice caz, corespondenţa pe care am găsit-o dovedeşte vechimea tradiţiilor româneşti foarte îndepărtate, având poate rădăcinile cu milenii în urmă”. În 2004, Dr. Mihai Vinereanu a afirmat: “Nu este o exagerare să spunem că cel puțin în anumite privințe româna se apropie de sanskrită aproape la fel de mult ca și de latină”: la asemenea echivalare lingvistică a echilibrului / egalității a intervenit erodarea cauzată de timp, ceea ce, deoarece legăturile Românei cu Latina au fost dovedite istoric mai recente, înseamnă că în trecutul mai îndepărtat legăturile Românei cu Sanscrita au fost mult mai masive decât cele Antice ori timpurii Medievale ale Românei cu Latina. În 2012, cercetătoarea Română Mioara Călușiță - preocupată de trecutul îndepărtat - a rezonat cu străvechile legături din EurAsia: “Câte milenii s-au scurs de la obârșia acestor tradiții care au lăsat ecouri în România și în China? Limba românilor este un document ce arată istoria lor multimilenară. Valahii negri erau valahii nordici; ei nu aveau culoarea neagră. Poate - printr-o coincidență - chiar și numele ‘valah’ corespunde unor tradiții orientale. În practica yoga din India, ‘va’ este mantra - cuvânt evocator - apei, ‘la’ este mantra pământului negru iar ‘ha’ a eterului. Am moştenit unele cuvinte care atestă legăturile noastre cu Orientul. Învăţaţii din vechea Indie au constatat că limba vorbită de popor nu era precisă. Ei au disciplinat şi supus unor reguli gramaticale stricte limba care se vorbea atunci şi savanţii continuă să o folosească şi azi. Au numit această limbă ‘sama scrita’ adică ea însăşi fixată, ordonată, denumire care s-a prescurtat şi a devenit ‘sanscrita’. În vechime, în limba noastră, ‘kara’ a însemnat ‘mână’, ca şi în limba sanscrită. În aceasta, ‘akara’ cu primul ‘a’ scurt (care în română a devenit ‘o’) indicând absenţa, înseamnă lipsa mâinii. Deci ‘l-a făcut de ocară’ a însemnat că i-a tăiat mâna? În română, rădăcina ‘cara’ a generat cuvintele ‘car’, ‘a căra’ şi ‘căruţă’, iar mâinii i s-a atribuit alt nume. În sanscrită, carului i s-a dat rădăcina roţii, şi mâna şi-a păstrat vechea denumire. Ar putea aceasta dovedi că strămoşii românilor s-au despărţit de cei ai vechii Indii atunci când a apărut carul? În localitatea Pecica există un important şantier archeologic; în limba sanscrită, ‘pecaka’ (se pronunţă peceaka) înseamnă bufniţă… În limba sanscrită, ‘karanda’ ar indica mânuibil şi înseamnă ‘sabie’. Cum, când a apărut în română toponimul Caransebeş? Au existat şi migraţii din India în această parte a Europei? În limba sanscrită, ‘simha’ înseamnă ‘leu’. Toponimul ‘Şimleu’ a apărut când existau lei în Dacia? Limba română are mult mai multe cuvinte înrudite cu cele din limba latină şi din limbile aşa-zise neolatine, deoarece acestea s-au despărţit (individualizat) mai târziu, dintr-o veche limbă comună. Limba şi folclorul românesc păstrează tradiţii multimilenare. Chiar dacă mentalitatea oamenilor a evoluat şi obiceiurile lor s-au schimbat, adesea vechile tradiţii şi cuvintele generate de ele s-au păstrat, dar uneori li s-au atribuit alte origini (explicaţii), ceea ce face ca acum să ne fie greu să le dibuim adevărata lor obârşie”. (Cu asemenea “cheie” pentru trecut, având pentru “Mână” vechiul termen “Kara”, combinația “Kara-Ga” - rezonând cu Omul / Man Gher-Ga - însemna “Mâna Pământului”).
În timpurile începuturilor - dominate matern - pe linie masculină a ajuns să fie venerat Soarele, personificat prin Zeul Ra: bărbații (fie “rgi” sau “rși”, respectiv - în numele lui Ra - liderii pământurilor “Ga” sau ai apelor “Su”, considerați ca atare conducători / regi sau înțelepți) nu aveau nevoie de construcții religioase impresionante, căci legăturile cu divinul erau intime, trăite intens la nivel individual: așa ceva a dăinuit multimilenar în EurAsia, manifestându-se deopotrivă între pre-diluvianul Rai European / centrat Pontic și post-diluvianul Nord Indian; între ambele zone din EurAsia - foarte umede datorită topirii ultimei glaciațiuni prin intensificarea puternică a activității Soarelui în urmă cu 10 milenii - în răsăritul Asiatic apele șiroind de pe cei mai înalți Munți din lume iar în apusul European apele șiroind de pe calota glaciară aflată în retragere, la circa un mileniu după Potop s-au răspândit masiv Gherganii / Kurganii, care (printre altele) s-au remarcat prin ceea ce au lăsat specific lor în urma migrărilor, anume: Gorganele (realizări megalitice tipice lor, aparținând Cultului Eroilor). Din trecutul omenirii se poate observa că mereu migrările au fost precedate de reduceri ale populațiilor gazdă (cauzate îndeosebi de epidemii, bolile ucigând mai mulți oameni decât luptele); asemenea probleme - de sănătate sau sociale - au fost sistematic urmate de repopulări prin migrări, astfel și înlocuindu-se culturile urbane cu cele rurale, structurile centralizate cu cele descentralizate, etc. (toate fenomenele de expansiuni ale oamenilor au survenit în etnogeneze după descreșterile demografice datorate ravagiilor bolilor contagioase ori catastrofelor climatice / de mediu, etc). Ultimii care părăseau vreun tărâm, regat, ținut, regiune, zonă, teritoriu, moșie, etc. de regulă erau stăpânii / proprietarii săi; migratorii, nomazii, coloniștii, cei care “roiau” sau “se roiau”, etc. de regulă erau cei “nelegați” de proprietăți (respectiv fără moșteniri semnificative): cei aflați în mișcări au fost rude cu sedentarii de pe meleagurile autohtone dar stabiliți altundeva ajungeau să se înrudească și cu băștinașii din noile locuri de trai. Așa de pildă au fost cei plecați la sfârșitul paleoliticului din Altai-Pamir / Asia Centrală spre apus, ajunși în Munții Caucaz-Ural / limita dintre Asia și Europa iar apoi în Carpați / Europa Centrală (înrudiți cu cei de acolo); la rândul lor, cei plecați din Carpați / Europa Centrală - spre toate zările - se înrudeau cu cei rămași în Carpați / Europa Centrală.
Munții Carpați (în Serbia, România, Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Austria)
Actualii Gherga din România sunt descendenții direcți ai Anticilor dinaști Geto-Greci (iviți din cununiile Geților Dunăreni și a Grecilor Cariani) care au avut ce moșteni și nu s-au retras după rudele lor în N Europei. Dinastia “An” - conducătoarea Imperiului Atlant / Borean, adică Nordic în Lumea Veche, întins din Anatolia / “An-Atolia” peste fostul Lac Pontic până în marginea calotei - a fost genetic Gherga (pe linie paternă): în Epoca Pietrei, “Bo” / “Ba” = “Suflet” şi “Re” / “Ra” = “Soare”; asamblate, particulele împreună dau “Borea” / “Vorea” - echivalența “V”/“B” fiind populară - pentru ceea ce era Nordul Vechii Lumi, populat de Varahii / Valahii iubind îndeosebi primă-vara și vara, stabiliți în așezările denumite în trecutul îndepărtat ca “var” (Voreii / Boreii - respectiv Nordicii - literalmente erau “Sufletiștii Soarelui”, căci în recele Nord astrul era cu atât mai prețuit cu cât adoratorii săi trăiau mai departe spre miazănoapte, unde era mai frig). După cum a observat în 2012 și cercetătorul Constantin Olariu “limba Română are cuvântul ‘boare’ cu sensul de ‘vânt rece’ sau care răcorește; mai există cuvântul ‘bură’ cu sensul de ‘ploaie de scurtă durată’, ce apare când aerul e foarte cald și răcorește atmosfera”. În conexiune cu asemenea considerații, apropierea - deopotrivă lingvistică / onomastică dar și fizică / geografică - dintre populația Valachă / Balachă și termenul de “baltă” (ori de denumiri ca Lacul Balaton sau ca Marea Baltică) nu pare exagerată, îndeosebi ținând cont de străvechea echivalență “V”=“B”.
Calota glaciară
Pe atunci - acum 10 milenii - sufletistul solar “An” Gherga era în fruntea Vechii Lumi (a fost partenerul Marii Zeiţe Mamă a Pământului / Marea Maică Ghirghe = Kirke, grupul genetic matern “U5” / “Ursula” în prezent regăsindu-se majoritar tot în Europa Nordică, lângă care e majoritar şi grupul genetic patern fost “N” / acum “X”, al bărbaţilor Gherga: grupurile feminin “Ursula” şi masculin “Gherga” în urmă cu 10 milenii erau majoritare în Bazinul Pontic iar azi sunt mai numeroase în Europa Nordică căci între timp a avut loc migrarea lor treptată spre miazănoapte, odată cu restrângerea calotei glaciare; în Bazinul Pontic - principala zonă de intrare în Europa dar şi de aglutinare umană la început a străvechilor populaţii Homo Sapiens - muierile genetic “U5” venite din S / Africa s-au întâlnit cu bărbaţii genetic “N”/”X” veniţi din E / Asia, urmaşii lor rămaşi Europeni stabilindu-se în V / ca de pildă în România iar grosul în N: din invocarea nocturnei Luni “Ma” - ca “Ma-Ma” - s-a fixat apelativul negresei Mame Mari, patroana Pământului = planeta în jurul căreia i-a fost apreciată gravitarea, din Epoca Pietrei, a “lămpii” luminând noaptea / așa cum ciclic o face satelitul natural al globului). Apariția proaspeților bărbați cu mutația genetică Gherga din Asia Centrală în Europa Centrală s-a datorat atracției lor față de Civilizația Atlantă dezvoltată în Bazinul Pontic (inclusiv pe Dunărea inferioară, în spațiul unde e azi România); Imperiul Atlant atrăgea ca un magnet, căci dacă dezvoltarea civilizațională după încetarea glaciațiunii și extincția ultimilor uriași Cro Magnon nu ar fi fost în Europa - îndeosebi în Bazinul Dunării inferioare - ci în Bazinele Fluviale din Asia (ca Fluviul Galben, Fluviul Ind ori Mesopotamia) sau din Africa (ca Fluviile Nil ori Niger), primii Gherga ar fi migrat după mutația genetică acolo, însă esențial majoritatea descendenților Gherga marcați de mutația genetică a înaintașului a făcut-o din spațiul Pamirian în spațiul Pontic, în fostul Eden / Rai, unde era Atlantida, contribuind la ivirea primei Civilizații Homo Sapiens, anume Civilizația Atlantă, “inima” de unde a început Vechea Lume: în Bazinul Rheii / Dunării inferioare a fost cea mai veche Civilizație Fluvială de pe glob iar abia după Potopul Pontic - adică după mileniul VII î.C. - au apărut celelalte Civilizații Fluviale de pe planetă (din Asia și Africa). Este interesant că în vechiul Altai ori acum în Turcă - limba oficială din Anatolia și din fosta Tracie - pentru “Mamă” există termenul “Ana”: în marele trecut - la nivel divin - Ana și An au fost soți; în asemenea accepțiune, Anadolu / “Ana-dolu” - versiunea autohtonă Turcă pentru Anatolia - înseamnă “Ana-deplină” (adică Anatolia era tărâmul complet / integral al Marii Mame Ana, “dolu” fiind “deplin” / “complet”). Pe linie divină masculină, Zeul An a rămas emblematic și în zonele vecine Anatoliei, atât în partea Europeană / Balcani (în N Românesc fixându-se ancestral rotația dintre Ani - de la Vechi la Nou - inclusiv azi prin An măsurându-se timpul, termenul “An”, spre deosebire de alte limbi, conservându-se exact așa în Română), cât și în partea Asiatică / Mesopotamia, unde încă din Epoca Pietrei Sumerienii l-au notat explicit cuneiform ca Anu: cele 3 zone succesiv vecine cuprinzându-l pe străvechiul An - Mesopotamia, Anatolia și Balcani - se întind între Oceanul Indian / Golful Perșilor și Bazinul Dunării, tocmai ele având și dimensiunea Indo-Europeană = Ghergană / Kurgană cea mai puternică (anume, între “rișii” / înțelepții Indieni și “rgii” / regii Europeni, din fostul Rai, acum spațiul Românesc); în marele trecut - adică în trecutul îndepărtat - Vechea Lume era condusă de cei puternici deopotrivă politic şi sexual (efectiv, potenţa sexuală și potența politică se îngemănau - într-o dublă potență - aşa ceva rămânând atestat din vremurile cele mai timpurii).
Tripartiţia corpului uman
În N Peninsulei Anatoliene, “Pontus Euxinus” = Marea Neagră e cea mai tânără / recentă mare din lume: planeta Pământ / Terra - fostă Ga - are drept cea mai nouă Mare ceea ce azi e Marea Neagră; la E, zona Montană Caucaziană este a celor mai înalţi Munţi Europeni iar la V, ambele zone de uscat - Carpatică din miazănoapte şi Balcanică din miazăzi - au înţelesul de Montane. De la formarea Mării - pe locul fostului Lac Pontic, pe malurile în pante ale căruia trăiau pre-diluvienii fericiți Homo Sapiens - a rămas amintirea Potopului; din același timp a răzbătut amintirea Atlantidei (din vremurile mamuților, în Antichitate Platon notându-i ca “elefanți”): dacă aceea s-ar fi scufundat din cauza vreunei catastrofe cosmice, atunci acel eveniment ar fi fost transmis cumva (însă în legătură cu tragedia Atlantă nu există nici o indicație sau aluzie cât de mică despre vreo influență cerească, fenomenul fiind integral legat de cauze naturale pământene). AtlantIda - capitala Imperiului Atlant - era pe o Insulă din apropierea țărmului continental, având un Lac în mijlocul căruia pe o stâncă se afla altarul central, delimitat de maluri printr-un șanț circular, plin cu apă: astfel erau cele 3 inele circulare acvatice din jurul centrului Atlant - anume, inelul dintre țărm și Insulă, inelul dintre malul Lacului și stâncă, respectiv inelul din jurul altarului - unde era slăvit Tatăl An al Cerului = “Lordul / Lerul Constelațiilor”, de care a fost conectată atât dimensiunea rotundă a inelului, cât și pilonul / coloana pe care erau scrise Legile Zeului (din timpuri imemoriale, Românii l-au echivalat pe străvechiul Zeu / Moș An cu Moș Ene). Inima Atlantă a constituit modelul pentru casă - adică al clădirii unde s-au mutat cei de la cort ori colibă - având 3 zone sacre, în centru cu cuptor / cămin, la limita construcţiei cu cerdac / pridvor şi până la gardul înconjurător cu curte / ogradă (apoi fiind restul, numit Cosmos / vechii Greci îl aveau ca gardian la gardul gospodăriei pe Zeus “Herkeios”). Modelul respectiv, având la mijloc camera cu vatra ca punctul de iradiere progresivă - în cercuri concentrice - era spaţiul cultural apărut în cadrul spaţiului natural; aşa ceva contura lumea curentă şi limitată, în comparaţie cu lumea din jur, nelimitată (după descoperirea focului, comportamentele grupurilor umane s-au modificat semnificativ, căci în general fiecare comunitate având numai o singură vatră în trecutul îndepărtat, unde rezultatele vânătorilor, pescuirilor ori culesurilor erau consumate totdeauna împreună - deci în public - atunci fiind mai crescută și importanța mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii comunităților: nu existau intimități sau secrete).
Casa tradiţională Românească
(topogramă simbolică)
După dispariția ultimilor Uriași / Găligani - adică după dispariția Giganților Cro Magnon - tipul uman Homo Sapiens = “Omul știutor” / “Înțelept” (în Latină “Sapiens” însemnând “Înțelept”) și-a extins Vechea Lume din Cornul Abundenței, întins în V Asiei și în E Africii, în ceea ce a fost Imperiul Atlant = Raiul, întins în V Asiei și în E Europei, primul conducător al excelentului tărâm Nordic imperial fiind divinul / zeificatul “An” Gherga: la Români - ca un “ecou” An - cel mai popular prenume e “Ion”, având diminutivul “Nelu” (cu care - de altfel - rezonează “inelul”). De exemplu, cuvântul Traco-Dac pentru “blond” era “bălan”, având în compunere “Băl” şi “An”: baza a fost străveche, fundamentată pe realitatea ancestrală a înfăţişării strălucitorului Zeu Băl / Bel (sinonimul oriental al Zeului An); “Dicţionarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009 a mai indicat din fondul lingvistic îndepărtat şi termeni semnificativi ca verbul “bălăci” pentru scăldarea cu pleoscăit, bală / balaur, baltă, baltag, bălărie pentru buruiană, bâlci pentru târg mare, substantivul “bal” pentru petrecerea mare, etc. Cercetătorul Român Lazăr Tonciulescu a scris în cartea “Istoria începe în Carpați”: “Pentru a exemplifica modul cum trebuie abordat studiul originii limbii române, vom analiza cuvântul ‘An’: în limba arhaică, a fost atestat lexemul ‘annus’, care avea sensul de ‘cerc’, sens păstrat în diminutivul ‘inel’. Analizând evoluția semantică de la cerc la perioada unui an (365 zile), constatăm despre cele 2 sensuri - primitiv și evoluat - că aveau o legătură reală, în sensul că dacii măsurau timpul pe cerc (nu se poate spune că lexemul ‘An’ era de origine romană pentru că - în acel caz - romanii ar fi păstrat măsurarea timpului pe cerc; or, în perioada fondării Romei, anul lor măsura doar 300 de zile)”.
Simbolul cuneiform “An” / “Din Cer”
De altfel, în Latină “inel” era “circulum”: legătura lingvistică a inelului evident că a fost cu stră-Românul “An”, știut circular pe spirala timpului, cu reprezentare astfel în Vechea Lume (cuneiform - de pildă - era printr-un cui întreit / rotit); de la “An” au apărut în Vechea Lume (ca de pildă în EurAsia) termeni pentru conducători, ca “Han” - “Gan” / “Khan” sau “Knez” / “King” - etc. Academicianul A/Român Neculai Iorga a afirmat în eseul “Contra dușmăniei dintre nații”: “Limba e ființa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor care au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui product sufletesc”. Despre vechimea Românei, cercetătorul Lucian Costi a afirmat în 2016: “Teritoriul pe care s-a vorbit limba română coincide cu extinderea maximă dată de arheologi pentru spațiul Vechii Europe începând cu orizontul anilor 6500 î.C. Coincidența aceasta nu poate să nu aibă impact asupra ipotezei vechimii limbii oamenilor care au făurit acea primă civilizație europeană, adică a limbii noastre. Însumate, ariile culturilor Tisa, Vincea, Criș, Cucuteni, etc. ajung la peste 1,2 milioane kmp pentru Vechea Europă. Năvălirile barbare au restrâns, prin exterminare și asimilare, acel spațiu strămoșesc la cel carpatic și pericarpatic. Cuvintele limbii române au claritate în rostire grație calității vocalelor sale, a consoanelor, a secvenței între vocale și consoane și a plasării accentului. Claritatea se reflectă și prin existența silabelor, acele despărțiri logice ale cuvintelor în fragmentele cele mai simple de vorbire. Din interacțiunile cu vorbitori de franceză, olandeză, germană, engleză, se poate observa că în respectivele limbi nu se recurge la silabisire, atunci când se încearcă explicarea rostirii corecte a unui cuvânt, ci se recurge la repetarea sa, fie și de câteva ori. Dar asta e cu totul altceva. Românii recurg instinctiv la silabisire, ca să ușureze priceperea rostirii secvențelor sonore. Acest fapt lingvistic elementar a fost trecut cu vederea, fiind considerat nesemnificativ, ori el este semnificativ, pentru că trădează o tendință naturală a vorbitorilor de română. Silabisirea era o metodă normală de învățare a abecedarului, dar numai la noi, nu la englezi, și rar la francezi. Despărțirea în silabe este un capitol important în studiul limbii române și cu totul secundar în cazul altor limbi. Se trage concluzia că limba română are un caracter silabic și că există încă această percepție a construcției silabice în mintea vorbitorilor ei. Este deci logic să considerăm că româna a avut cândva în evoluția ei o fază de construcție din materiale sonore simple, care s-au aglutinat, într-o fază silabică. Faza silabică oferă o armă prețioasă pentru aflarea originii vechilor termeni ai limbii prin analiza atentă a spectogramei fonemelor componente”. Ca înțeles al numelui Gherga, se poate facil vedea în el întruparea Cerului Zeului An = “Gher” și a Pământului / Gliei “Ga” - care îl găzduia - în Gher-Ga (corespunzător Sumerienilor, consoarta Zeului An a fost divina Uraș / Ki - Zeița Pământului - un urmaș de seamă al ei fiind Uriașul “Ghilga-meș” = “moșul Ghirga”, cel mai de seamă rege al lor); vechimile lor erau uriașe - provenind din timpuri străvechi - căci egalarea lui Moș An cu Moș Ene se înrădăcina în visele (abordările onirice) și viziunile / iluziile anterioare, paleolitice (vechii Greci îl aveau pe Morfeu ca Zeul Viselor, acela atingând pleoapele somnoroșilor cu frunze de mac, scoase din Cornul Abundenței pe care-l purta în mâini iar în Greaca veche “oinos” era folosit pentru “vin”). Antropologul Britanic Edward Tylor 1832-1917 (directorul Muzeului Universității Oxford, fondatorul antropologiei culturale) a afirmat că “oniromanția a fost prima metodă divinatică existentă în fiecare societate primitivă”: adevărul despre credința în vise este că a fost moștenită de oamenii Homo Sapiens de la Neandertali (în Tradiție a și rămas că îndepărtata vreme a Neandertalilor a fost “Timpul viselor”).
Gotul Isidor din Sevilla / Spania a scris în “Origini” despre cele știute în Vechea Europă: “Unii au spus că au fost 4 limbi asemănătoare, adică Prisca, Latina, Romana, Mixta; Prisca a fost aceea de care s-au folosit cei mai vechi locuitori ai Italiei, în timpul lui Ianus și Saturn, neregulată Barbară, după cum se vede din cântece”. (În prezent, sunt cercetători care acceptă migrări consistente dinspre răsărit în Peninsula Italică numai după Războiul Troian - cum a fost cea a Grecilor în S Peninsulei Italice, care au format “Magna Grecia” ori apoi a Albanezilor tot acolo - dar nu admit mișcări umane anterioare Războiului Troian dinspre răsărit în Peninsula Italică). La începutul secolului V î.C., în încercarea redobândirii tronului Roman, ultimul rege Etrusc din Dinastia Garghină / Tarquină - zis “Superbul”, el iar nu oponenții Romani conducând “Liga Latină”- a pierdut la Lacul Regillus de lângă Roma bătălia cu Romanii (inclusiv în secolul următor - IV î.C. - a fost “Războiul Latin”, contra Romanilor): contrar prejudecăților, Romanii greu s-au Latinizat. Spre exemplu, în 493 î.C. nimeni altul decât artistul Grec Gorgassos a decorat în Roma Sanctuarul Zeiței Ceres, protectoarea agriculturii; la peste o generație de la moartea împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, după ce Roma a reușit să-și extindă stăpânirea, în 291 î.C. controla un areal de 54 mii kmp: o suprafață dublă ca a Banatului. Ulterior, la comediantul Roman Plaut 254-184 î.C. (considerat autorul de început al literaturii Latine) s-au întâlnit cuvinte și expresii Gete semnificative puse în gurile personajelor sale, probând cu prisosință prezența acelor răsăriteni ca locuitori în Peninsula Apenină / Italică cu câteva secole bune înaintea cuceririi unei părți a “Geției” / “Daciei Magna” de către Romani: invers - adică eventuale prezențe ale Romanilor printre Geto-Daci - n-au fost consemnate Antic până la războaiele dintre ei (în Europa, mișcarea oamenilor de la E la V a fost deopotrivă anterioară și mai mare decât cea de la V către E). În 2007, Dr. Napoleon Săvescu a afirmat: “Istoricii italieni sunt, în cvasitotalitatea lor, de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat, dar și cu tradiții agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei și Savei și năvălind peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni sau, oricum, anteriori în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut loc prin zona actualului oraș Trieste. Nici măcar n-au avut de parcurs un drum prea lung: priviți harta și veți vedea că, de pe cursurile celor 2 râuri amintite până în zona Trieste-Goriția au avut de mers mai puțin decât le-a trebuit oștenilor lui Dragoș Vodă pentru a descăleca pe apa Moldovei! Mai lung de câteva secole a fost drumul Dorienilor, pe Morava și Vardar (din actualul Banat până în Macedonia și Tessalia), ca să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al indo-iranicilor sau cel al cimerienilor și hittiților; ba chiar extensia spre nord-vest, mai recentă (către sfârșitul neoliticului) a protocelților, peste izvoarele Dunării. Prin urmare, strămoșii latinilor și ai geto-dacilor s-au aflat inițial în aceeași Vatră Danubiană (amintiți-vă și simbolul natal al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Așa se și explică acuzata apropiere (și nu derivare!) a lexicului și structurii gramaticale între latină și română sau între română și celelalte limbi romanice, ba chiar cele celtice, anglo-germanice și balto-slave. În timp (și anume atunci când latinii Romei au început să devină o forță invadatoare și dincolo de Peninsula Italică, cu vădite tendințe imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat cvasi-permanent cu pericolul roman. Dar cei 2 verișori, neamuri mai apropiate decât s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerție, ale unor sclavi geți, în fapt ale unor luptători sau sacerdoți danubieni) sunt mărturii ale acelui contact social, la Roma și în alte colțuri ale Peninsulei; și n-au apărut acolo numai după conflictul lui Decebal cu Traian! Acel conflict a devenit acut mai ales după ocuparea Macedoniei și a geticelor Moesii de la sudul Dunării. Dar contactul cultural și economic, dincolo de conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe care o dovedește inclusiv bogatul inventar monetar roman găsit în Dacia, ca și contrafacerea monedelor romane pe plan local! Probabil că mulți vor trebui să mediteze serios la imaginea insuflată lor artificial a primitivei Dacii, dacă le vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, August, a fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie apoi temeinic examinată ipoteza bazată pe referințele lui Iordanes, Isidor din Sevilla și ale unui impresionant număr de învățați medievali aceea că gotzii erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea să ne conducă la constatarea că dacii, încrengătură a aceluiași neam get, situată cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul politic intern al imperiului, sub Caesar, apoi în formarea unor cohorte în armata romană, în furnizarea de împărați și generali romani de origine danubiană între secolele II și V, dar până și în prăbușirea Romei, datorată goților!” Este necesară precauție în folosirea etnonimului “Dac” anterior împăratului Burebista al Geților, deoarece denumirea de “Daci” a apărut în uzul European numai după domnia aceluia (a fost omorât în 44 î.C. / adică în secolul I î.C.), până atunci etnia Getă - sub diverse denumiri, în multe locuri - fiind cea care conta, după cum a remarcat și istoricul Antic Herodot Karka, contemporan lor în secolul V î.C., că “Geții poartă multe nume și trăiesc în multe țări”; împăratul Burebista a condus în Europa Imperiul Get (nu “Dacia”, care nu exista pe atunci): în 2015, Dr. Mircea Dogaru - istoric Ardelean - a explicat că înaintea atacării Dacilor de către Romani, aceia populau îndeosebi Banatul (în Lumea Veche, Geții și Dacii erau în Europa Veche ceea ce în Asia Veche erau Marii Geți și Dahii iar în Bazinul Dunării inferioare / Istrului, Geții erau în avale și Dacii erau în amonte). Dr. Dan Caragea a afirmat în 2013 că “nu pot să-mi reprezint limba română decât ca pe un râu cu foarte mulți afluenți, pe-aici mai limpede, pe acolo mai tulbure, când ne apucăm să povestim povestea vorbelor”. Cercetătorul Ardelean Ion Lazăr a scris în cartea “Meandrele istoriei” din 2013 despre 3 limbi înrudite, anume Româna, Latina și Italiana: “Limba latină clasică are cele mai multe asemănări lexicale cu limba română iar limba italiană - moștenitoarea de drept a limbii latine - are cele mai multe asemănări și cuvinte comune nu cu latina, ci tot cu româna; înseamnă că singura concluzie posibilă, logică și adevărată, este că din limba primordială a străbunilor noștri a luat naștere atât limba latină cultă și italiana, cât și toate celelalte limbi așa-zise romanice” (de fapt, limbile Românice, vorbite între Marea Neagră și Oceanul Atlantic). Italiana se caracterizează prin multe dialecte iar spre deosebire, limba Română - în comparație cu Italiana - în toate teritoriile unde e vorbită se caracterizează printr-o uimitoare unitate.
Limbile Românice în Europa
Cercetătorul Român Timotei Ursu - stabilit în SUA - a susținut: “Un fapt esențial trebuie neapărat remarcat, anume păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical și a structurilor gramaticale din arhetipul ‘proto-danubian’, ceea ce înseamnă o continuitate etnică remarcabilă”. Filologul Gheorghe Bucur a afirmat: “Așadar, Româna are alt statut; unitatea și continuitatea ei rezultă din statutul său vechi și primordial”. În 2014, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu în eseul “Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” a enunțat: “Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult. Concluzia măreață că româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată. Lucru care n-a fost făcut niciodată”. Paradoxul concepției dogmatice asociază poporului Român (aflat în continuitate multimilenară dovedită istoric / arheologic) o limbă străină de cea autohtonă a sa, care ar fi copiat-o de la năvălitori; astfel, Românii - începând cu Latina împrumutată de la Romani - ar fi preluat apoi influențe lingvistice de la Slabi / Slavi, Sclavi sau Suavi, Slovenii, Slovacii și Slavonii dintre ei fiind “Oamenii slovelor”, etc., Rumânii / Românii găsindu-se într-o perpetuă lipsă de originalitate, tot așteptând valurile de cotropitori pentru a-și înmulți vorbele. De altfel, savantul Român Gabriel Gheorghe a afirmat deja din 2001: “Când a fost creată limba română - probabil înainte de mileniul V î.C. - nu existau nici elina, nici latina, nici albaneza și nici un alt grai în Europa”; în 2014, același autor a mai afirmat: “Nu de puţine ori - şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi, etc. de mâna a doua - limba română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este locul - deşi ar fi necesar - să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene. De la o enigmă şi un miracol’ (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau ‘din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa’, s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii. Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere originea. Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele indică etimologie necunoscută, dar şi originile atribuite unora din aceste cuvinte sunt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau culturale. Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei era cu milenii mai veche decât fundarea legendară a Romei antice, că limba latină a fost un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene”.
Omul = “Man” a fost făcut de Marea Mamă - ce era reprezentată de Luna “Ma” - împreună cu Timpul “An”, permanent luminat de Soare; perechea divină a părinților primordiali era simbolizată prin Ea / Selena și El / Soarele (gherburile / emblemele părintești ale primului pământean au fost marile astre, feminina Lună și masculinul Soare, soră și frate): Ma și An l-au avut pe Man (apelativul acela de “Man” / “Mân” pentru “Om” a străbătut mileniile, regăsindu-se de exemplu inclusiv în actuala denumire de “Ro-mân”). Este de știut - corespunzător și Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939 - că termenul “gherb” se folosea în vechime pentru “pajura marcă” = emblemă, blazon, stemă, atât ca semn simbolic al unui neam nobil / dinastii, cât și la o localitate sau stat (s-a obișnuit ciuntirea cuvântului în “herb”): rădăcina “gherb” / “herb” a fost o denumire Gherga (nobilii strămoși cândva în Vechea Lume au fost primii regi). Privind identitatea Ro-mână: dintotdeauna, autohtonii spațiului Românesc s-au știut “Rumâni” / “Români”, s-au simțit astfel și s-au afirmat astfel, zicându-și astfel, “Rumâni” / “Români” (iar nu Valahi, nici Daci sau Latini); așa ceva este chiar de considerat foarte serios, fie că-i comod sau nu, deoarece mereu a reflectat realitatea (Românească și nu altfel) cea mai veche, venită / transmisă de la stră-Români până la actualii Români. Un exemplu sugestiv despre termenul Românesc “cerca” - corelat cu “veghea” și “a vedea” - dar și apropiatele “cherc” pentru “joc în cerc” ori “certa” având înțelesul de “a tăia”, a analizat în “Muzeul limbei Române” din 1926 academicianul Sextil Pușcariu (cuvinte exemplificate aici datorită apropierii de Gherga): “O construcție de ‘cerc’ însemnând ‘a-și face ochii roată’, ‘a-și roti privirile’, ‘a se uita de jur-împrejur’, a dezvoltat ușor sensul de ‘a căuta’ sau ‘a se uita cu atenție’, ‘a examina’. Devenit sinonim cu ‘a căuta’, ‘a cerca’ a primit și alte înțelesuri ale aceluia. În graiul hotarnicilor, ‘a cerca o moșie’ însemna ‘a-i face ocolul măsurând-o’ (prin extensiune, în vechea limbă s-a zis și ‘a cerca hotarele’ sau ‘semnele unei moșii’); ‘a cerca o țară’ însemna ‘a o străbate în lung și în lat’ iar ‘a cerca să afli’ = ‘a umbla să afli’. Din sensul de ‘a căuta’ s-a născut cel de ‘a proba’, ‘a încerca’, ‘a da târcoale’. În limba veche, ‘cercetare’ avea înțelesul chiar de ‘mângâiere’, ‘consolare’. Foarte des, în limba literară de azi, verbul ‘cerca’ e înlocuit în înțelesurile de ‘a se strădui’, ‘a gusta’, etc. până la trecerea de sens ajunsă cu înțelesul de ‘a vizita pe cineva’. Verbul ‘chercui’ e explicat prin ‘a se ciupi’, ‘a se îmbrânci’ ori - despre fete și flăcăi - prin ‘a se juca glumind’. Ca cele mai multe verbe în ‘-ui’, avem de a face cu un derivat denominal de la substantivul ‘cherc’ - rostit și ‘terk’, ‘tierc’ - pentru jocul ce se face în seara de prinderea postului de Crăciun sau după cina de Paști ori cu sensul de ‘adunare feciorească’; cuvântul e dat de Ovid Densușianu din Ținutul Hațegului ca ‘terc’ = ‘joc ce se face în seara lăsatului de post la Paști’ sau ‘fete și flăcăi care se duc la marginea așezării și aprind un foc, jucând împrejurul lui până se stânge’. Sensul fundamental pare a fi cel de ‘cerc’, ‘roată’ (după forma jocului împrejurul focului). Boului ‘ciul de un corn’ i se zicea ‘certat’; cred că în acest cuvânt trebuie recunoscută tulpina ‘cert’ = ‘a tăia’ - folosit și de Slavi - verb întrebuințat în Banat sub forma ‘certi’, cu înțelesul special de ‘a coji un pom în picioare, să se usuce’ și în varianta cu același sens ‘certeji’ pentru ‘tăietură’. Deci ‘certat’ trebuie să fi însemnat la origine boul căruia i s-a tăiat un corn sau cu un corn retezat; etimologia populară consideră pe ‘boul certat’ ca rămas cu un corn dintr-o ceartă cu alt bou”.
La sfârşitul glaciaţiunii - în urmă cu 10 milenii - în Europa cea mai mare densitate umană, dovedită ştiinţific, era în SE (în Bazinul Pontic) iar nu în V (unde e Oceanul Atlantic), aşa că dinspre apusul Europei n-avea cum fi vreun aport de oameni; nici asemenea element ştiinţific - pe lângă multe altele - nu confirmă aşadar că Atlantida ar fi fost prin Bazinul Atlantic: începuturile civilizaţionale Homo Sapiens n-au fost în V Africii sau în V Europei, ci în E Africii şi în E Europei. În Vechea Lume, dominaţia în exclusivitate de către oamenii Homo Sapiens a fost o realitate numai începând din urmă cu 10 milenii, până atunci puterea fiind împărţită în EurAsia cu Giganţii Cro Magnon (ultimii Găligani / Uriaşi); după dispariția Uriașilor / Giganților Cro Magnon, aglutinarea Homo Sapiens mai ales în Bazinul Pontic - al marelui Lac cu apă dulce ce apoi a devenit parţial sărata Mare Neagră, salinitatea redusă rămânându-i și azi - a dus la ceea ce autohtonii au numit Rai (alogenii denumindu-l “Eden” = Imperiul Atlant, areal unde Marea Mamă era venerată ca “Ida”): acolo, în Edenul Idei - printre alte elemente civilizaționale tipice / ca de pildă stabilizarea între hotarele Atlante și locuirea în așezări stabile, ca de exemplu în capitala “Atlant-Ida” / Atlantida = primul oraş din lume - a fost și premiera mondială a apariției scrierii (căci dispărând extraordinarele capacități de memorări tipice anteriorilor Uriași / Găligani, oamenii au fost nevoiți să-și rezolve reținerile cele mai importante prin consemnări mai mult decât decorative). De ce Raiul a fost unde azi e România? Platforma continentală din NV Mării Negre - vizibilă pe orice hartă, la adâncime relativ redusă față de suprafața actuală a apei - e submersă acum, însă la sfârșitul paleoliticului era uriașa Deltă împreunată a Dunării / Istrului, Nistrului, Bugului și Niprului, în paralel existând atunci și uriașa Deltă a Donului în ceea ce apoi a ajuns denumită ca Mlaștina Maiotică / “Palus Maeotis” să fie Marea Karga (Azov azi, cândva purtând denumirea de Lacul Mamei / Maicii = Meit / Maiac): din paleo-Deltele care erau în Nordul fostului Lac Pontic s-au regăsit neoliticii emigrați - care au fost forțați de Mama Natură să se mute - îndeosebi pe plaiurile mai sigure din vecinătatea Vestică, adică în spațiul Românesc de acum (cel mai apropiat și mai ospitalier teren ferm față de pantele și platforma Pontică paleolitică pe care trăiau, având inclusiv mari resurse de sare, foarte prețioasă pentru oameni și pentru animale); Sudul Panonic - unde e și regiunea Banat - la sfârșitul glaciațiunii era într-o stare mlăștinoasă similară cu Nordul Pontic (în Voivodina - ce cuprinde și Banatul Sârbesc - afluenții Drava, Tisa, Sava și Morava ai Dunării cu debitele lor dublează efectiv volumul Fluviului, care astfel pătrunde cu forță dublată în Gherdap, săpând în Carpații Sudici râpele celui mai lung Defileu European / de peste o sută de km, în Sudul Banatului).
Actuala răspândire Gherga în Banatul Românesc
Femeile sosite în Europa împreună cu răsăritenii Ghergani - anume surorile lor şi mamele lor - erau Ghergane, denumite ca Gorgone şi închipuite ca având în păr şerpi (vietăţi reprezentative / emblematice ale Marii Stepe EurAsiatice, de exemplu Dr. Kaveh Farrokh documentând în 2005 că vechea denumire Iraniană pentru șerpii încolăciți era Garzag): soţiile Pelasgilor Gherghi au fost mai ales Amazoanele întâlnite de valul lor migrator în Bazinul Pontic - ele fiind Homo Sapiens, de sorginte Africană - pruncii avuţi rămânând stăpâni în areal, apoi extinzându-şi teritoriile în Vechea Lume, pe măsura transmiterii nobilei lor Civilizaţii (conservatoarele Gorgone / Ghergane n-au încurajat poligamia, așa cum au făcut-o Amazoanele cu Ghergarii); privind localizarea, e de știut de pildă că la mijlocul mileniului I î.C. Balcanicul Eschil = “părintele tragediei” a notat “Fluviul Istru se laudă că pe malurile lui cresc asemenea fecioare” / Amazoane. În Antichitate, Diodor din Insula Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:46 a scris despre fiica Anatoliană a primei regine Amazoane că: “trecu cu oștile sale dincolo de fluviul Tanais și birui toate neamurile, rând pe rând, până în Tracia”; se poate observa sensul ivirii Amazoanelor de la E spre V, adică din Asia în Europa, nu invers (Fluviul Tanais = Don iar Fluviul Istru = Dunărea).
În 2005, cercetătorul Pachia Tatomirescu din Timișoara - doctor în filologie - a afirmat că: “Etnonimul ‘Pelasgi’ / ‘Pelasghi’ a evoluat în ‘Belagi’ / ‘Blachi’, apoi în ‘Vlachi’ / ‘Vlahi’.” Plaiurile Gheii au fost populate încă din Epoca Pietrei de Pelasgi (care s-au manifestat imperial deopotrivă în paleolitic / Atlant și în neolitic / Dunărean, în Epoca Bronzului nefiind nici un Imperiu Pelasg ori “Pelasgie”, ultimii Pelasgi sporadic existând pînă în Epoca Fierului): onomastica Pelasgă / “Pelas-Gă” literalmente relevă de altfel că purtătorii săi stăpâneau plaiurile sfintei Ga = Marea Zeiţă a Pământului (mai puternică în Epoca Pietrelor - cioplite sau șlefuite - decât în Epocile metalelor). Se impune o discuţie despre 3 consoane - “B”, “P”, “V” - echivalate reciproc, de-a “lungul” timpurilor (pe măsura scurgerii vremurilor) şi de-a “latul” plaiurilor (pe măsura diverselor localizări): în legătură cu consoana Fenicienilor “Beth” utilizată pentru “Casă”, la Greci s-a fixat “Beta” = “Veta” - pronunţia pentru prima consoană din alfabet “B” / β într-adevăr fiind cu “V” - semnificaţia având-o pentru ceea ce Românii zic “Viaţă” / Latinii folosind “Vitalis” (de unde şi denumirea Peninsulei Apenine / “Ape-nine” - adică a “puilor de ape” = “ape-nine” - ca Italică, respectiv plină de vitalitate / de viaţă dar şi de viţei, turmele de vite asigurând în vechime viaţa); pe de altă parte, tocmai în “casă” popular Românii au penisul / “pula” ca “bât” aducând “viaţa” (aşa au văzut ca vital dintotdeauna, adică din mare vechime). Pronunţia consonantică “P” a fost mai răspândită European, regăsită de exemplu ca Pelasgă (ceea ce Asiatic - ca de pildă în Orientul Apropiat - a ajuns înlocuită cu “B”, ca “Belasgă” sau la alţii ca “Felasgă” / “Velasgă”): inclusiv azi, “B” e consoană interschimbabilă atât cu “P” / ca la Arabi, cât şi cu “V” / ca la Slavi (de exemplu - în asemenea accepţiune - prefixul sfinţeniei “Pa” folosit de stră-Români avea echivalentul “Ba” = suflet, repetitiv la persoanele reprezentative desemnările fiind feminina “baba” și masculinul “papa”); e de remarcat că în Europa actuală - dintre marile familii de popoare - cel mai numeros grup uman este cel format din Slavi (iviți însă pe lume numai din Evul Mediu, ca foștii Sciți care slăveau / glorificau divinul). Că Românii au fost numiţi de alţii drept Valahi, rezonând - prin echivalențele consonantice “V”/“B” și “L”/“R” - cu “Ba-Rahi” = “Sufletiști Solari”, pare să-şi fi avut sorgintea Asiatică în termeni ca Avestanul “vasa” pentru “păşune” sau Hititul “wela” pentru “pajişte” (numele Avest / “A-Vest” însemnând - prin sensul de “non-Vestic” - că era răsăritean, adică Estic): stră-Românii / stră-Valahii au fost ştiuţi că formau populaţia plaiurilor bogate în păşuni / pajişti, regăsite deopotrivă pe înălţimile Montane udate de ploi sau pe Văile udate de Râurile curgând din Munţi (la începuturi, pământ / “pă-mânt” descria ce însemna, adică era locul sfintei mântuiri, căci “pă”/“pa” era particula sacralității / sfințeniei iar “mânt” - silaba principală din “pă-mânt” - denota rădăcina pentru “mântuire”); Valahii / Românii - de pe Văi / din râpe, adică de pe malurile în pante - au fost urmaşii “Pe-lasgilor” / Pelasgilor care s-au bucurat milenar de plaiurile pline de pajişti / păşuni utile turmelor întreţinând viaţa în arealul umed al Bazinului Pontic, începând cu sfârşitul ultimei glaciaţiuni (Valahii deopotrivă s-au evidențiat la mânie - fiind mulți - când laolaltă puteau lovi ca valurile furioase ori pentru protecție puteau zidi valuri de pământ chiar uriașe). În Latină, termenul “valere” semnifica “forță”; Romanii - care au adoptat Latina ca limbă oficială - aveau la sfârșitul înmormântărilor salutul de adio “Vale!” (însemnând “rămas bun”, în general după deces persoana răposată fiind considerată a fi fost de valoare și era vorbită numai de bine). Valahii / Românii și-au avut spațiul tradițional indigen la intersecția Anticelor lumi păgâne Barbară și Romană; despre cei din fostul Imperiu Roman se știe că în Europa au fost denumiți Valahi - de către ceilalți - iar ca Valahi numai Românii au rămas până în Epoca Modernă: aceasta deoarece, după cum a documentat și savantul Român Gabriel Gheorghe în lucrarea “Valah” din 2012, stră-Românii au fost cei mai semnificativi Valahi (mai vechi și mai autentici decât imperialii Romani, denumiți și aceia - de către Europenii care nu erau în Imperiul Roman - ca Valahi). Dr. Ilie Gherghel a scris în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunei cuvântului Vlach” din 1920: “Etimologii mai vechi (așa cum a scris Gheorghe ‘Kodinos’, administratorul palatului imperial bizantin când a căzut Constantinopolul, Vlachernos însemnând vlăstar de Vlah) au fost acelea conectate de ‘lacunae’ = ‘eleșteu’, ‘regio palustris’ = ‘zonă mlăștinoasă’ sau ‘laherna’ = ‘peștele ton’. Cumanii erau denumiți ‘Khardeș’ iar Germanic ca ‘Valwen’ (forma Cumană ‘Ulah’ - relevată de ‘Codex Cumanicus’ - a ajuns să însemne ‘Cal’ iar Tătarii nu aveau și nici nu puteau rosti pe ‘V’); originea formei ‘Olah’/‘Ulagh’ ar trebui căutată la Turco-Tătarii care au venit în atingere cu Românii înaintea ivirii Ungurilor: cei care s-ar impune mai mult atențiunei noastre critice ar fi Chazarii (locuind țările limitrofe Mării Negre în jurul Crâmului / Crimeii, ei fuseseră atrași încă de prin secolul VII ca aliați în daravelile bizantine, în ei contopindu-se Hunii Sabiri / Siberieni care în secolul V au fost conduși de regina numită popular ‘Valahă’). Alături de acei Sabiri, care formară așadar trăsătura de unire - sau puntea de trecere - între Huni și Chazari, ei au mai avut (cât am putut culege din știrile istorice) puncte de atingere cu Ungurii și cu Românii. Cu privire la cei din urmă sunt semnificative numele unor ruine în Muntenia numite ‘Jidova’, ‘Movila Jidovilor’, etc., a căror întemeiere tradiția poporană a atribuit-o unui popor ‘uriaș’, numiți ‘Jidovi’; cât privește prima caracteristică, e admisibil ca un popor de o însemnătate politică mare să ia în decursul timpurilor în concepția legendară înfățișarea unui popor de uriași, în privința celei de-a doua însă nu e altă explicație posibilă decât că se referă numai la Chazari, știut fiind că religia mozaică era îmbrățișată de Curte și de o parte a populațiunei. Ungurii au avut legături mai strânse cu Chazarii, întrucât seminția Cabară a acelora s-a despărțit din tulpină și s-a lipit Ungurilor; acea înfrățire a avut și un efect lingvistic, o seamă de elemente Chazare intrând în limba Maghiară, constituind cele mai vechi elemente Turcești. Pledăm necurmat pentru originea orientală a termenului ‘Vlach’, întărind totodată și credința în băștinătatea poporului Român în Țările Nord-Dunărene. Recapitulând și concentrând cele obținute până acum cu privire la extinderea în timp și spațiu a noțiunei cuvântului ‘Vlach’, atât aparițiunea numelui ‘Vlach’ la Nordul Dunării în timpul Hunilor, originea ante-Maghiară a formei ‘Olah’, însemnătatea ‘Vlah’-‘Cal’ la popoarele înconjurătoare, până la Germani, Lituani și Varegi, precum și alte indicii par a reflecta o concepțiune adânc înrădăcinată la popoare felurite despre patria Nord Danubiană a poporului nostru din timpuri ce se pierd în negura trecutului”. În prezent, cei mai mulți purtători ai numelui Gherga sunt printre Români (Valahi, numiți Vlahi / Blahi în Balcani). “Enciclopedia Britanică” din 1963 a publicat observația Dr. Basil Atkinson (1895-1971): “Este posibil ca Pelasgii să fi fost doar păstori Valahi care aveau obiceiul să umble în număr mare către Grecia; probabil că denumirea nu-i altceva decât Velak-ski” (prin Valah / “Va-Lah” s-ar înțelege și “Ba-Rah” = “Suflet Solar”, căci foarte des și în multe zone s-au vehiculat echivalențele lingvistice “B”=“V” și “R”=“L”). În 1999, cercetătorul Canadian Polat Kaya a egalat “Pelasg” cu “Pela Saka”, apropiindu-i înțelesul de cel pentru apicultor (în Turcă “bal” = “miere”); totodată, “Saka” a fost termenul Sanscrit - dar și Persan - pentru Scit: așa ceva ar duce la semnificația originară Pelasgă ca de proveniență Asiatică - Saka / Yakută - chiar dulce ca mierea (ținând cont de relația dintre “Pela” și “Bel” / “Bal”). Înrudit cu “Valah”, Româna are “bălăceala” pentru zbenguiala în apă la scăldat, “bălăcăreala” fiind tulburarea apei (“bâlc” - alt cuvânt apropiat - însemnând “băltoacă” / “mocirlă”); e interesant că vechiul cuvânt Indian “balaka” = “gruie” / “cocor” (pasăre de apă), în vechea Greacă pasărea acvatică fiind “phalaris” (proto Kurgana / Indo-Europeana avea termenul “bhal” pentru păsările limicole, adică păsările de mal). În limbile Turanice - ca Azera, Kazaha, Kîrgîza, Turca, Uzbeka, etc. - nu întâmplător s-a fixat rădăcina “balîk” pentru “pește” și “pescar”; “ba-rîk” / “barîk” - cu care au fost în legătură și termeni ca barajul, baricada, etc. - era așezarea întărită de pe malul apei (conectată de pildă și cu onomastici semnificative din centrul Asiei, ca Balkh, Bactria, ș.a.m.d.) iar “var” = echivalentul “bar” a fost ancestrala denumire populară pentru urbea denumită “varoș” / “oraș” la foştii “Barbari” / “Varvari”, inclusiv la stră-Români: toate acelea se înrădăcinau în sfântul = “Pa”, care era luminător diurn = “Ra”, sub patronajul căruia se aflau (personificat pentru venerare ca “Pa-Ra”), undele / suflările călduțe de vânt din partea sa fiind denumite “pale”, oriental demonstrându-se coincidenţa “P”/“B”. Despre Turanici e de știut că Sf. Teofan “Mărturisitorul” 758-818 (istoric bizantin) a scris că Turkii contemporani lui din Europa existau la E de Fluviul Don și că erau foști MasaGeți, din punct de vedere cultural ca Sciții; pe atunci, Dobrogea încă era denumită “Sciția Mică” iar bizantinii îi considerau pe vechii Bulgari - sosiți din Bazinul Volgăi - ca Sciți. Despre Pelasgi / “Pela-sgi” (străvechii nomazi Homo Sapiens, existenți de la hotarele dintre Cornul Abundenței și Imperiul Atlant până în Bazinul Dunării, din Epoca Pietrei / paleolitic - adică dinaintea Potopului - până în Epoca Fierului) se poate observa că erau oamenii solarului Zeu Pel / Bel - sau Paal / Baal - al Fecundității și Fertilității; ținând cont de apropierile conferite de consoana “B” - prin echivalențele “P”/“B”, respectiv “B”/“V” - în Pelasgi se pot vedea “Velasgi” (încă din Epoca Pietrei, foștii nomazi vânători-culegători ajunși nomazi Pelasgi - până când s-au stabilizat - au devenit pescari, păstori, plugari, plutași, ș.a). În legătură cu străvechea rădăcină Iraniană “hatt” - însemnând “limita divină” - au fost termenii atât de “hotar” ca linia de separare dintre proprietăți, cât și de “hotărâre”, ca “decizie”: în prezența liderilor religioși se marcau moșiile, prin bețe / pari - stâlpi / piloni - puși și hotărâți de oamenii buni și bătrâni (etimologic, “bătrân” / “bătra-an” - ținând cont de echivalența “B”/“V” - ar fi conectat de “vatra lui An”, înțelegându-se prin Moș ca fiind om al acelui Mare Zeu, respectiv “Mo-șul” fiind sfântul selenarei “Ma”). Oamenii albi au apărut - conform studiului din 2006 al geneticienilor Brian McEvoy, Sandra Beleza și Mark Shriver - deodată cu oamenii galbeni, așa cum se poate vedea pe schița următoare:
“Moș” era considerat “Omul Alb”; toată Cultura stră-Română pomenește de “Moși” (și de “stră-Moși” / strămoși); vechii Greci foloseau termenul “demos” / “de-mos” pentru populaţia formată din oamenii liberi trăind devălmaş / de-a valma (cuvântul Românesc “valma” / “val-ma” înseamnă “mulţime” şi provine din înţelesul pentru “grămada valurilor”, conform “Dicţionarului limbii Româneşti” din 1939 de Dr. August Scriban). Cercetătorul Român Oreste Teodorescu a scris: “Pentru străbunii noștri, moșul însuma conceptele de Zeu, Strămoș și Mare Preot sau sacerdot. Atât Romulus Vulcănescu în ‘Mitologia română’, cât și Cornel Niculae în ‘Magia și ființele fantastice din arhaicul românesc’ i-au suprapus pe moși zeităților tutelare; fiind un sistem magico-mistic, precreștin, tradiția moșilor se păstrează și azi, izolat în unele zone rurale. Interesant: pentru daci, fundul pământului coincidea cu înălțimea cerului, de aceea în gropile ritualice ofrandele - deși acoperite cu pământ - ajungeau în brațele lui ‘Zalmoxe cel Ceresc’; în unele locuri, ‘Moșul’ era supranumit ‘Omul Alb’, liderul spiritual al Solomonarilor, sacerdoți rătăcitori, care trăiau în munți, având capacități extraordinare de vindecări, clarviziuni, însă și de blesteme” (denumirea de Solomonar / “So-lomonar” provenea de la “Sfânta lumină”, Solomonarii fiind Sfinții Luminii). Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 a afirmat: “Limba pelasgă a fost în fond varianta arhaică a limbii românești. Insulele ‘Lemn-os’, ‘Rod-os’, ‘Carpat-os’, ‘Del-os’, ‘Creta’, au nume cu înțeles doar în românește, terminațiile ‘-os’ fiind adăugări tardive. La fel, cuvântul Zeus din mitologia greacă veche nu înseamnă nimic în acea limbă pentru că ‘zeu’ se zice ‘theos’ dar e identic cu ‘Zeu’ din românește, minus desigur inutila terminație ‘-s’ (un fel de modă grecească)”. În 2015, geneticienii de la Universitatea Americană Harvard au schițat apariția primilor oameni albi în Europa:
Primii Homo Sapiens în Europa: negrese Africane și albi Caucazieni
Fluviul Dunărea a fost - încă din paleolitic / Epoca Pietrei - ax principal al populării Europei (și a rămas axul major - în cursul său inferior - pentru stră-Români și pentru Români, care în timp s-au răspândit masiv European îndeosebi între Sudica Mare Mediterană și Nordica Mare Baltică: de exemplu, de la Balcanicii Armâni / Makedoni de la Marea Egee sau Blahii / Vlahii de la Marea Adriatică, până la Bolohii / Volohii din Polonia, dinaștii Ghedimin ai Balticilor ori Rurik ai Rușilor, din același grup genetic patern ca Gherga din România); de altfel, în Evul Mediu despre originea Polonezilor - pe lângă “Cronica Poloniei” care afirma că proveneau de la Dunărea mijlocie / Panonia - preotul Ioannes Longinus / Jan Długosz 1415-1480 (“părintele” istoriografiei Poloneze) a conectat Polonezii timpurii chiar de Dalmația populată de Aromâni / Valahi.
Conducerea dinastică nu-i o invenţie a actualelor Case Regale, înrudite între ele, chiar dacă sunt ale unor popoare diferite; de pildă acum - în Europa mileniului III - progeniturile regale îşi prezintă firesc legăturile Medievale (Ev început în mileniul I) iar aşa ceva reflectă de fapt realitatea Vechii Lumi / Antică dar şi anterioară: s-a tot practicat cutuma ca dinaşti aparţinând aceluiaşi neam regal să conducă oameni chiar foarte diverşi, pe perioade cât de îndelungate reuşeau. Nu există dovezi contrare faptului că Gherga n-ar fi fost implicat dinastic încă din zorii omenirii, ci dimpotrivă: evidenţele redau poziţiile fruntaşe ale străvechilor Gherghi, din urmă cu multe milenii (forma populară denumită “An” - pentru cel ştiut ca “Un” / “Unicul” - fiind cunoscută şi folosită masiv de la început). Cu mai mare vechime decât biblicul “Vechi Testament” (scris în Orient / Asia) a fost cartea “Rig Veda” / cea mai veche dintre “Vede” (scrisă tot în Orient / Asia dar mai înspre răsărit), cu “Imnul Creaţiei” 10:129 având versuri ca:
“Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă
Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie
Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie
N-a fost nici nemurire, căci moartea nu-ncepuse
Nu se născuse moartea, căci nu fusese zi
Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi
Însă ceva în lume - Unicul - se ivi”
Trebuie ştiut că termenul de “Imn” a provenit din oda consacrată Zeului Cununiei Hymen - aşa cum îl numeau vechii Greci pe patronul înaripat al ceremoniilor nupţiale - lăudat de pildă în secolul VII î.C. de poeta Sappho din Insula Lesbos, el fiind fiul Zeului Orgiilor Dionys şi al Zeiţei Frumuseţii Afrodita (himenul este membrana ce acoperă vaginul la virgină / cuvântul “virgin” era în legătură cu cel vegetal de “verde”); după cum a notat inclusiv academicianul German Joachim Schwabe 1714-1784, Zeul Orgiilor Dionysos - cu celebrări îndeosebi în crângurile verzi - se numea și Gorgyeus, Zagreus, ș.a.: în logica înțelesului prin care Zagreus a fost echivalat cu Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moș” (zis Zeus de Greci), Dionysos / “Dio-nysos” (zis “Dio-nus”) efectiv lingvistic era “Zeul-nou” - stră-Românii având “Dii” pentru “Zeu” / termen preluat și utilizat de limbile Românice - ceea ce se confirma inclusiv prin faptul că în mitologia Greacă se știa despre Zeul “Dio-nus” / Dionysos că era fiul lui Zeus, respectiv avatarul Zeului “vechi”, în postura de Zeu “nou”. În legătură cu manifestarea avatar”, se poate observa și altceva, anume “atavismul”: “Dicționarul explicativ al limbii române” din 2009 a reținut despre atavism” ca fenomenul de “apariție la un descendent a unor particularități proprii ascendenților îndepărtați și care nu s-au manifestat în generațiile intermediare”; avatar al lui Zeus, Zeul Dyonysos a fost considerat “fiu” al aceluia, însă dat fiind statutul de nemuritori atât al Zeilor vechi, cât și al Zeilor noi, muritorii nu puteau verifica divinul concret, ca de pildă succesiunea imediată a Zeilor (de genul relației tată-fiu) ori existența unui interval temporal chiar imens - de ordinul mileniilor - dintre Zei. Se știe că din cununia / fuziunea Cerului cu Pământul au apărut nemuritorii cerești și muritorii tereștri, respectiv Zeii și oamenii. Ca și Carpaticul Moș Crăciun (vechiul Zeu), cam tot din același spațiu a fost și Dionysos, Zeul nou; la ambii Zei - atât la cel anterior, cât și apoi la avatarul său - au apărut caracteristici care i-au apropiat deopotrivă teritorial și tipologic divin: de pildă, după Zeul Crăciun / al Timpului - de care a ajuns legată apa sfințită, ritualic folosită și la producea berii, prin turnarea sa peste cereale ca să fermenteze - de Zeul Dion-nus / al Orgiilor a fost legat în Civilizația Dunăreană și alt lichid sfințit, anume vinul (Dionis era Dună-Rean, respectiv de la Fluviul “Danu”).
La hinduși (cei care au realizat “Rig Veda” și care - printre altele - au păstrat de exemplu în sfântul Fluviu Gange până azi străvechea tradiție a băilor rituale în valurile apelor curgătoare, așa cum făceau cândva Valahii, respectiv așa cum făceau cândva Geto-Dacii de pildă în sacra Dunăre) înțelegerea / cunoașterea e “Vidya” iar “Avidya” / “A-vidya” e ne-cunoașterea: sonorizarea dar și înțelesul verbului Românesc “a vedea” sau “a nu vedea” e asemănătoare (pentru timp îndelungat, conducătorul Românilor a fost Vodă, cel care “vedea” / cunoștea orice mai bine decât supușii săi, om de vază, păstrând apa sfințită în vase dar și trecând vadul cu vasul, având viziuni, inclusiv prin vise). În EurAsia, cel dintâi dinast An - pe timpul matriarhatului dominat de Marile Preotese Oreene - a fost Munteanul / Cerescul Titan / “Tătân” Uranos = “Ur-An”, tatăl lui Crăciun / Cronos (care tutela Timpul); e de știut că în Ebraică s-a fixat termenul “Ohr” pentru “Lumină” iar ca semn, cercul - pentru eterna reîntoarcere - simboliza timpul ciclic, emblematic lui Crăciun / Cronos (stră-Românii cu tradiționalele lor cercuri de foc alungau tenebrele și ajutau soarele să renască): Crăciun a fost cel mai mare Zeu al Panteonului Românesc (Moș Crăciun era “Zeul-moș” = Zalmoxe / Zalmoxis, adică “vechiul Zeu/s”).
Geneza Greacă
Conform Anticului Diodor Sicul 1:27, în succesiunea divină Moșul Crăciun - Cronos la vechii Greci - a fost cel mai tânăr Zeu (dintre “Măreții Nemuritori”). Apoi, următorul dinast An - Cron fiind tatăl lui Poseidon - i-a avut ca fii pe Anuna, pruncii / prinţii lui An (din dinastia cu acelaşi nume, cu baza în “An-Atolia” = Anatolia, în Nordul căreia a fost capitala Atlantă, a Imperiului pe care îl poseda Zeul Poseidon, anume Edenul: ştiut ca însumând plaiurile iluminate de puternicul Soare Ra, deci onomastic fiind Rai - Zeul Poseidon având-o ca mamă pe Zeița Ria / Rhea - Imperiul Atlant a fost moştenit de primul dintre pruncii Anuna, anume Atlas, de la care a rămas atât denumirea Anatoliei = “An-Atoliei”, a Zeului Atlas / fiul Zeului An, cât şi denumirea Atlantidei = străvechea posesie edenică, știindu-se din mare vechime despre Eden că era patronat de Ida / Marea Zeiță Mamă); se poate observa că în Egiptul pre-dinastic - din neolitic / Epoca Pietrei - Zeul Anubis / “An-pu” = “An-sfântul” călăuzea morții spre Lumea “Cealaltă” (muierea lui a fost Zeița Anput, care patrona funeraliile purtând ca prapure pielea unui lup, pentru a alunga răul, simbolic steagul lupesc dăinuind în spațiul Românesc până în Antichitate, ca emblematic la Geto-Daci). În străvechea Mesopotamie, “Eden” era bine hidratata “Stepă”; oriental, “Eden” a căpătat și înțelesul de “luxuriant”: era de fapt bogata stepă plină de gazele / antilope, animale furnizând hrană dar și piei din care primii oameni și-au confecționat haine, în general constituind un mediu de trai liber, foarte iubit în Epoca Pietrei. Marele Zeu în Eden a fost Ene / An; de la An / Anu au derivat atât Han / Hanu - cu sensul de “Domn Ceresc” - cât și “Aga”, cu înțelesul de “Domn”. Profesorul Roman Claudiu Aelian în “De natura animalium” 15:2 a scris că regii Atlanți ar fi purtat pe cap - ca semn al descendenței lor de la Poseidon - un acoperământ din fâșii de piei de “berbeci marini” masculi iar soțiile lor un acoperământ din piei ale acelorași animale, însă femele (nu se știe ce animale avea autorul Antic în vedere prin “berbeci marini”, poate erau ceea ce stră-Românii au numit “dulfi”); mult ulterior Atlantidei - unde doar regii își acopereau astfel capul - primii faraoni (considerați descendenți Atlanți) și-au avut coroana din piele, vopsită alb-roșu, mitră văzută de unii ca simbolizând placenta. La Altaici, coroana era considerată protectoare: era semnul consacrării, Prea-Înaltul din Cer veghiind asupra purtătorului (în vechea Turkă, “korun” însemna “protecție”); în Vechea Lume, conducătorii purtau fie coroană / “korun”, fie sceptru / “kerykeion” (termenul Grec “kirykeion” κηρύκειον înseamnă “heraldic”). În același areal EurAsiatic atins de neoliticii Kurgani / Gorgani au fost ulterior înregistrați - până în Evul Mediu - Kherghi / Gherghi dar și “Gurki” = Turki. Ca și cercetătorul American Howard Wallace - autorul dicționarului biblic “Anchor” în 1992 - profesorul Andrew George de la Universitatea Londrei a afirmat în 2003 că “Eden” a echivalat de fapt denumirea “Ceru” / “Zeru”: logograma Sumeriană pentru “Eden” se citea corect “Cer” / “Seru”; savantul Britanic a identificat (ca și profesorul American Robert Whiting de la Universitatea din Helsinki / capitala Finlandei ori alții) identitatea dintre Cer și Eden în toată duzina de Tăblițe ale “Epopeii lui Ghilga-meș”, adică a “moșului Ghelga / Gherga” (sursă de inspirație la vechii Evrei pentru scripturi, după cum a afirmat și cercetătorul Walter Reinhold în 2015, în studiul său despre “Originile Bibliei”). În Română, “meș” e inelul anual în trunchiul copacului (iar în vechime “meje” se folosea la hotare, de unde “megieș” = “moșier mediu”); în perioada interbelică, Dr. August Scriban a indicat vechi expresii Românești de genul ca “a-i da meșii” = “a îndrăzni”, “nu-i dă meșii să vie” = “nu îndrăznește să vină”, “a-l ține (pe cineva) meșii” = “a fi în stare” / “a putea”, “a-și da meșii” = “a muri”, etc.: “meșii” par a fi energiile umane - în legături cu vitalitatea - putând fi chiar în conexiuni cu Misteriile implicând sufletul și spiritul (la denumirea ritualurilor secrete ca Misterii / “Mis-Terii” s-ar putea revela “energiile pământului”, sufixul “Terii” putându-se înțelege ca acela al Țării / tărâmului). “Stepei” i se spunea “Seru” - “Cheru” / “Ceru” - în Akkadiană și “Eden” în Sumeriană. Stepa reflecta pe Pământ ceea ce era în Cer; așa se știa: “Precum în Cer, așa și pe Pământ” (în Mesopotamia au fost celebri tocmai Ghargheii / Chaldeii și strămoșii lor datorită încercărilor de a reface Grădina Edenului, prin eforturile făcute de a avea “Paradisul pe Pământ”). Românii - trăind pe “plaiurile rupte din Rai” - înțeleg foarte bine sinonimia Cer / Eden, din moment ce se știe universal despre dimensiunea cerească a Edenului / Grădina Raiului, în limba Română conservându-se și acum nu numai sensul dar și pronunția inițială, anume exact cuvântul “Cer” (scris și rostit astfel, ceea ce în alte limbi curente nu mai există): acesta e unul din multele “farmece” ale Românei - cei vorbind-o facil remarcând așa ceva - cu loc distinct în fruntea străvechii grupe Românice a limbilor din lume. De exemplu, în Templul Ursitelor din Șinca Veche 45,45 lat. N, 25,10 long. E / Ținutul Făgărașului - datând din neolitic, acolo mult ulterior creștinii timpurii având o mănăstire rupestră - au fost scrijelite pe pereți atât cele 2 triunghiuri simbolizând relația trinitară dintre Cer și Pământ, cât și cercurile Yin-Yang (care au fost găsite și pe ceramica neolitică a Culturii Cucuteni), ambele astfel ivindu-se în România cu milenii înaintea aparițiilor lor în Asia (în Orientul Apropiat / Israel și respectiv în Orientul Îndepărtat / China):
Precum în Cer, așa și pe Pământ (neoliticul Ardelean)
Probabil Atlantida - capitala fostului Imperiu Atlant - a fost pe o fostă Insulă a fostului Lac Pontic, la gura paleo-Dunării (arealul respectiv acum fiind pe fundul Mării Negre, căci malurile Lacului Pontic au ajuns inundate / submerse din cauza primului Potop). Bazinul Istrului / Dunării - de la cataractele Gherdap în jos / până la gurile Fluviului - a găzduit Civilizația Atlantă, apoi Vechea Civilizație Europeană, respectiv Civilizația Dunăreană, similar ulterior fiind leagăne civilizaționale pe Valea Nilului (de la ultima cataractă în jos / până la gurile Fluviului), în Bazinele Fluviilor Eufrat și Tigru, în Bazinul Ghaggar / acum Bazinul Indului, etc.: toate popoarele mari s-au format în bazinele unor mari Fluvii (ideea că doar pe Ind, Tigru, Eufrat, Nil, etc. s-a întâmplat corespunzător, însă că nu ar fi fost așa pe Dunăre, e o grosolană eroare; în cartea “Originea Gherga”, străvechea aglutinare civilizațională din Bazinul Dunării - Atlantă și respectiv succesoare Europeană - își are locul cuvenit, ea fiind chiar anterioară, adică mai veche, față de Civilizațiile menționate, post-diluviene). Împărăția Ghaggară din Bazinul Uriașului Fluviu Ghaggar - ce scurgea după glaciațiune apele celor mai înalți Munți de pe glob în Oceanul Indian - a încetat odată cu secarea marii ape curgătoare / în Epoca Bronzului (acolo rămânând mai redusul Fluviu Ind, atunci ivindu-se Arianii în NV Indiei / pe locurile eliberate de puternicii Gărga, dinaștii Civilizației Ghaggar). În EurAsia, Vedicii - care vedeau inclusiv prin intermediul celui de-al treilea ochi - vegheau vadurile (locurile valoroase de treceri), fie de pe Văile principale din Munți, fie de la marile ape curgătoare; mulțumită activităților lor ca veghetori, ei îi vămuiau pe nomazii Pelasgi, astfel prosperând mai mult ca oricare alții din Vechea Lume (prezențele lor ca gardienii străvechilor hotare rămânând de referință și printre Arianii care i-au urmat). În Bazinul Istrului, încă din neolitic ei s-au remarcat prin premiera mondială a ridicării = “zidirii” marilor valuri de pământ la marginile moșiilor lor pentru marcarea hotarelor stăpânirilor ce le aveau pe malurile Râurilor, de unde numele prin care erau știuți, ca Uriași / Jidovi, respectiv Valahi / Rumâni.
În neolitic, Cașmir avea indigeni Anu iar în partea superioară a Bazinului Ghaggar trăiau indigenii Puru
De la început - adică de la glaciațiune încoace - pentru EurAsiatici în Europa Bazinul Dunării a fost “Tărâm Sacru” = “Țară Sfântă”, tot așa fiind în Asia de pildă și Bazinul Ghaggar / Sarasvati (apoi Bazinul Indului); între Mesopotamia - “Tărâmul dintre Fluvii” - și Africanul Nil, Canaanul s-a consacrat biblic ca “Țară Sfântă” dar spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic (unde azi e România) chiar a rămas în mituri ca aparținând fostului Rai iar așa ceva a căpătat cea mai mare importanță, deoarece Vechea Lume s-a generat astfel, conducătorii săi descinzând de acolo, “Ro-mân” literalmente însemnând “omul Ro” / “omul Ra” (în legătură cu însoritul Rai, ca “omul Raiului”), vorbind stră Ru-mâna / stră Ro-mâna: cel mai sacru spațiu din lume a fost Raiul iar - corespunzător Tradiției din Bazinul Dunării inferioare - localizarea sa în teritoriul Românilor, acum România, redă realitatea poziției primei “Țări Sfinte” în Vechea Lume (post-diluviana “Veche Civilizație Europeană” - atestată nu numai literar, ci și științific / arheologic - fiind astfel centrată și ivindu-se așa, imediat după Potopul Pontic, ca succesoarea Civilizației Atlante). În 2007, cercetătorul - Român stabilit în America - Timotei Ursu a scris că “abordarea Istoriei Vechi a României (cu largi implicații asupra justei interpretări a Istoriei Medievale Românești și, de aci, asupra celei contemporane!) nu mai poate fi lăsată pe seama unor aprecieri subiective, depășite cu evidență de realitate, aprecieri care cantonează istoria strămoșilor noștri și, implicit a urmașilor acelora, în conul de umbră rezultat din fraternizarea lipsei de informație cu o crasă lipsă de încredere în virtuțile autohtone; credem că este timpul ca Istoria Românilor să nu mai atârne de săpăligile unei arheologii incapabilă să se depășească pe sine însăși și incapabilă să accepte că rolul ei este, pe cât de evident, pe atât de parțial, astăzi, într-o concertare pluridisciplinară, a cărei datorie - și nu moft! - este să exploreze orizonturile inaccesibile arheologiei”.
Spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic = Țara Sfântă”
Raiul din Nordicul Imperiu Atlant (poziția sa - ca “Țară Sfântă” - fiind în partea de miazănoapte a Vechii Lumi) a fost dinaintea Potopului iar scribii Evrei, la mult timp după Potop, au scris Vechiul Testament - în stilul religios al timpurilor - cu scop propagandistic politic, pentru a-și justifica așezarea din Sudicul Corn al Abundenței / Semiluna Fertilă, în “Țara Sfântă” Canaan; autorii Vechiului Testament la început s-au referit politeist la mai mulți Zei - adunați ca “Iahve” în Israel / “Elohim” în Iudeea, anume cei care au creat primii oameni după chipul lor - și s-au referit la mai mulți “Fii ai lui Dumnezeu” care s-au iubit cu indigenele, apoi notând doar la singular / monoteist (așa cum au constatat că a devenit popular în Orientul Mijlociu, datorită Magului Zoroastru / Zaratuștra = Zartoșt زرتشت‎‎ / Zardoșt زردشت, un nume oriental reproducându-l pe “Gargo-șt”, adică “sfântul Gargo”: Ghorga-știi घोरगश्त / Ghurghu-știi घुरघुश्ती - ca și Ghirții घिर्थ asociați cu Jații - au fost prezentați de Britanicul Horace Arthur Rose 1877-1933 înGlosarul” celor din N Indiei). Vechii Evrei au scris despre propria lor lăcomie față de Canaan, Țara Sfântă a Hamiților, cum a fost de pildă blestemul patriarhului Noe ca albul însemnat Iafet / ajuns strămoșul castraților Iafiți și metisatul corcit Sem / ajuns strămoșul circumcișilor Semiți să beneficieze de serviciile mezinului din Canaan al lui Ham / ajuns strămoșul Canaaniților, fapt redat de “Facerea” 9:26-27 (ce a ajuns chipurile “voia Domnului”, “profetul vechi” = “profetul Moșe” / Moise după ce a fugit cu robii Evrei din Egipt spre Canaan susținând că așa a poruncit Dumnezeu, ororile săvârșite de vechii Evrei după ce au intrat în Canaan - pentru a se stabili acolo - fiind tot “în numele Domnului”, etc). Se poate observa răspândirea Hamită în Vechea Lume că a lăsat toponime semnificative, de la Munții Haemus din Nordul Peninsulei Haemului / Balcanică (actuala Bulgarie), parte din fostul Rai = prima Țară Sfântă, până la Țara Hemi (adică Egiptul), cu populație majoritar Hamită: Biblia - în “Facerea”, prima carte a Vechiului Testament - a reținut că Ham / fiul patriarhului Noe a fost tatăl lui Canaan, eponimul Țării Sfinte din E Mediteranei (care avea ca ax central Râul Iordan / “Iorda-An”, a cărui Vale despărțea Trans-Iordania din răsărit de Cis-Iordania din apus); în Bazinul Râului “Iorda-An” / “Giorda-An” pre-diluvian au sălășluit îngerii Veghetori Gregori (tații / “Tătânii” Uriașilor) iar post-diluvian au dominat “Sfinții Gherghe” / Ghirga, biblic notați ca “Gherghe-sei” / Gherghesei ori “Ghirga-siți” / Girgașiți. Iată prezentarea Țării Sfinte Canaan din Orientul Apropiat - realizată de un studiu biblic din 1880 la Philadelphia / SUA - cu plasarea Ghirga-șiților / Gherghe-seilor între Lacul Galileea și Marea Moartă, pe partea Estică a Râului Iordan / Giordan (credincioșii din Țara Sfântă / Sacră Canaan în timpul rugăciunilor se înclinau spre direcția răsăriteană, unde se aflau Gherghe-seii / Ghirga-siții = Sfinții Gherga):
Arealul Ghirga cu roșu în “Țara Sfântă” Canaan
Se poate remarca că în Vechea Lume Veghetorii erau venerați fiindcă vedeau cel mai bine - acuitatea lor nefiind doar vizuală / directă a celor 2 ochi, foarte utilă inclusiv observațiilor astronomice nocturne - ci și mentală, prin viziunile pe care le aveau când visau, ceea ce i-a determinat pe vechii oameni Homo Sapiens să-și încerce stimularea “celui de-al treilea ochi”, din mijlocul capului, prin diverse metode (acela fiind considerat ca principal responsabil în asemenea deprindere divină); dimensiunea religioasă - conferită relației deosebite cu Lumea Divină observată de străvechii oameni la strămoșii lor “supra/veghetori” - a determinat și apariția scrierii, pentru a compensa cele care nu mai puteau fi cuprinse / atinse de oamenii obișnuiți: așa ceva s-a petrecut înaintea Potopului, în înalta Civilizație Atlantă din NV Vechii Lumi (după cum a consemnat filozoful Antic Platon). “Cartea lui Enoh” - altă veche sursă livrească - a consemnat câteva date pre-diluviene foarte interesante, ca de exemplu că Noe (literalmente însemnând “Nou”) și-a întrebat străbunicul Enoh / “E-Noh” 65:1 “Ce se petrece pe pământ, de ce se trudește și se zgâlțâie așa pământul?” iar când strănepotul Noe / Nou = “cel Nou” a aflat de la străbunicul “E-Noh” / Enoh 79:2 despre presupusul Potop, în timpul aceluia continua cutremurarea și “apele clocoteau”. Patriarhul Enoh a anticipat cutremurul dinaintea începutului Potopului și n-a scris despre nici o ploaie diluviană, așa cum a apărut în Vechiul Testament despre ulteriorul Potop biblic; scriptura sa - “Cartea lui Enoh” - e apocrifă la creștini, excepție făcând Bisericile Ortodoxe Etiopiană și Eritreană, pentru care e canonică (inclusiv și acum, Biserica Etiopiană e cea mai mare din lumea ortodoxă după Biserica Rusă, Etiopia de altfel fiind în Africa singura Țară ortodoxă): cuvântul “biserică” / “piserică” a provenit de la “casa Besilor / Pesilor”, Traci foarte religioși, al căror nume însemna “Luminoși”, care - în timpurile Antice când scrierea printre semenii lor era respinsă - totuși realizau Tăblițe scrise, după cum a afirmat în 2013 și Dr. Diana Gergova din Bulgaria (se poate observa și că termenul Sanscrit “bhăsa” are înțelesurile de “lumină”, “splendoare”, “vultur” / primul mare scriitor Antic în Sanscrită de altfel fiind numit Bhāsa). În 2014, cercetătoarea Română Gabriela Dobrescu a scris: “Jerzy Kolendo a ajuns la concluzia că cel mai mare număr de marinari în flota romană era format de Bessi din Tracia, din Dobrogea și desigur că și din actuala Basarabie; numărul important al Bessilor în flota romană a fost recunoscut și de Theodor Mommsen (se știe că Bessii erau o importantă ramură a Traco-Geților)”. De Besi / Vesi - aflați printre stră-moșii Valahi - se poate conecta și ceea ce le era tipic, anume “veselia” (starea de voioșie). Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009 a scris despre “românescul ‘vesel’ = cu voie bună / bine dispus; e probabil de origine traco-ilirică. Forme similare există în albaneză (‘veseli’ = abundență, ‘veselit’ = a satisface) și lituaniană (‘vessels’ = sănătos); bulgarul ‘vessel’ e sinonim cu sanscritul ‘veselo’ = a râde. Lingvistul belgian Emil Boisacq a afirmat în 1923 că greaca a împrumutat ceea ce corespunde românește la ‘a bosco-rodi’ din radicalul trac ‘bhasko’ (apropiat de incantație, formulă magică, a face farmece, deochi”. Este de remarcat că la început, în Vechea Lume, nobilii erau oamenii de “vază”, respectiv cei văzuți de veghe - ca gardieni - la vaduri ori pe Văile de acces ale principalelor rute (în Româna veche “bogaz” era “strâmtoarea” iar “boz” era fie reprezentarea zeului / “statuia zeului”, fie chiar “zeul”); considerând echivalența “V”/“B”, așadar “oamenii de vază” / “oamenii de bază” erau cei ai zeului zis “boz”, exemplari fiind în Antichitate la Traci nobilii Besi, care au format casta “Basa-rabă” / Basarabă - de bază / de vază - cea ajunsă conducătoare la Românii Medievali (la început, ei erau “Oamenii Zeului”, iviți în “Peninsula Omului” = Haemus / Balcani). Se poate remarca de pildă despre cei din “Les-Bos” / Lesbos = Insula Amazoanelor din N Egeii, apropiată de Icaria / “I-Caria” - Insulă colonizată din secolul VIII î.C. de Cariani - și de Insula Samos dominată de Vulcanul Kerkis al Marii Mame Kirke / Ghirghe din fața coastei Cariane, de unde a fost colonizată Insula SamoTracia, că erau “Sf. Besi” (ori “Bos” la superlativ, deoarece prefixul “Le/s” le conferea, în sens oriental pe atunci, sfințenia); pe de altă parte, considerând vechiul cuvânt Românesc “boz” = “divin” și ținând cont de translația “R”/“L”, în numele Lesbos / “Les-Bos” se poate zări “Res-Boz” = “Soarele divin”: Lesbos a fost Insula divinului Soare (astru foarte apreciat / iubit de diurnii Nordici ai Vechii Lumi). Tracii Besi la începuturi au fost răspândiți între Marea Albă / Marmara, respectiv Strâmtoarea Bosfor / “Bos-for” și Bazinul Mariței superioare / Râului Hebros - cel mai lung din Balcani, de 480 km - în 1984 profesorul de arheologie Jan Best de la Universitatea din Amsterdam / Olanda susținând că numele Trac “Ebros” al apei curgătoare provenea de la Indo-Europeanul “arg” pentru “Râul Alb”, în contrapondere cu “Var-dar” / Vardar = “Râul Negru”, conectat cu termenul proto Indo-European “werg”, între acele izvoare fiind cel al Strumei, Râu cu izvorul în Muntele Vitoșa al Sofiei / capitala Bulgariei, zona respectivă oficial făcând parte din “Dacia Mediterană”, istoricul bizantin Kekaumenos notând în 1078 că Vlahii / Armânii Salonicului, cel mai mare oraș Makedon, erau urmașii Besilor și Dacilor: e de știut că în secolul I î.C. Besii au fost ultimii Traci din Moesia învinși de Romani iar la mijlocul secolului II geograful Ptolemeu a indicat Biesi pe Valea Mureșului, vecini la SV cu SarmoGeții. Corespunzător cercetătorului Român Dan Botta în 1941, legătura Besă era atât la Bosfor, cât și la Buzău: “Byzantium, fundația tracului Byzas, al cărui nume răsfrânge etimologic Buzeul”; e de remarcat că Românii vechi aveau cuvântul “boz” pentru “divin”, acela fiind la temelia termenului de “bazilică” / “basilica” = “biserica” (Evreii vechi numeau ca “Boaz” stâlpul din stânga intrării în Templul din Ierusalim, construit pentru ei de către Fenicieni pe locul unui fost Templu Sumerian, existent din vremurile când partea stângă era considerată sfântă, căci din orientarea privind zorile / răsăritul, stânga indica Nordul = spațiul sacru / Magic al Vechii Lumi). Stră-Românii numeau sceptrul - simbolul regesc / Domnesc - și ca “buz-dugan”: în biserică, Domnitorul = “Unsul lui Dumnezeu” / Boz - purtând buzduganul / sceptrul - avea “Tronul Împărătesc” în strana stângă (strana dreaptă fiind episcopală); de altfel, în partea stângă a trupului e inima = gazda sufletului, ce efectiv e “motorul” care prin intermediul sângelui întreține viața (iar în Vechea Lume, stânga era considerată ca guvernată de energia feminină iar dreapta de cea masculină - astfel de pildă fiind și distribuția ortodoxă în biserică - atunci când s-a făcut trecerea din matriarhat în patriarhat inversându-se valorile, dreapta devenind “pură” iar stânga “impură”). Simbolistica stânga-dreapta de-a lungul vremurilor s-a răsfrânt în orientarea brațelor Svasticii, în scrierea orizontală dintr-o parte ori din cealaltă, în sensul orar sau anti-orar, în răsucirea coloanelor spiralate, în Magia neagră sau albă, în politică, etc. (în 1835, matematicianul Francez Gaspard-Gustave Coriolis a descris efectul forței de rotație a Pământului, ce crește de la ecuator spre poli, cu manifestări naturale la curenții atmosferici, apele curgătoare și curenții marini, în emisfera Nordică având față de sensul de deplasare totdeauna devierea spre dreapta, în timp ce în emisfera Sudică devierea e spre stânga; un efect vizibil este dat de apele curgătoare, la care se produce eroziunea malurilor drepte în emisfera Nordică, respectiv stângi în emisfera Sudică: se poate observa că - în timp - în Valea Dunării inferioare Românii s-au aglomerat nu pe malul drept Balcanic erodat, ci pe partea sa stângă, Nordică).
Tracii Besi în centrul Balcanilor
După cum a consemnat și Platon, scrisul avea vechime pre-diluviană, filozoful Antic notând despre civilizații Atlanți că îl foloseau în capitala lor (scrierea imediat după Potopul Pontic regăsindu-se în Vechea Civilizație Europeană / Civilizația Dunăreană, etc). Despre Enoh e de remarcat că a fost primul om urcat de Dumnezeu la Cer de pe Pământul Ga. Despre Iafet, Sem și Ham, anume cei 3 fii ai patriahului Noe - care au supraviețuit diluviului biblic fiind pe arcă / rezonând oarecum cu anteriorii Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens - se cunoaște că au fost părinții Iafiților în Europa, Semiților în Asia și Hamiților în Africa (privind “arca”, e de știut despre Sanscritul “arkis” că însemna “văpaie”, în armonie cu termenul Arian “arg” = “strălucire”). Pre-diluvian, între Nordica Țară Sfântă Pontică și Sudica Țară Sfântă Canaan era Anatolia, unde se afla granița dintre cele 2 Civilizații diluviene: cea Nordică a Imperiului Atlant și cea Sudică a Cornului Abundenței; fiecare structură imperială a avut câte o Țară Sfântă. Post-diluvian, purtând emblematicul κηρύκειον “kerykeion” (“cârja / târșul vestitorului” = “creanga crainicului”), străvechiul “moș Gher” = “G/Her-mes” / Hermes - numit Sarmis = “Regele vechi” de către Geto-Daci ori Ham de către vechii Evrei - a fost strămoșul biblicilor Hamiți, care erau de referință deopotrivă în Peninsula Haemului = Balcanică și în Țara Hemi / Ham = Egipt: ținând cont că termenul Grec “keryx” e “crainic” iar Ga / Ghi Γη = Pământ, atunci înțelesul pentru Gherga / Gher-Ga - în Balcani și în Anatolia, unde Pelasgii au fost înaintașii Grecilor - efectiv era echivalat de “Crainicul Pământului”. Pe de altă parte, după cum a consemnat Biblia în Vechiul Testament, Ham - deopotrivă eponim și etnonim - a fost tatăl lui Canaan și bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu” / Ghergheseu. Conform Vechiului Testament, scris de vechii Evrei, Canaan era Țara Sfântă a tatălui biblicului Gherghe-seu / strămoșul Gherghe-seilor din Sacra / Sfânta Țară Canaan, aflată - la apariția Evreilor / în mileniul II î.C. - între Iordania (E) și Marea Mediterană (V), respectiv Imperiile Hitit (N) și Egiptean (S): după cum se știe din “Ieșirea” - din Vechiul Testament - vechii Evrei au fugit din Egipt spre Sfânta Țară Canaan. În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “În vechiul Egipt, Zeul Yah / Iah patrona Luna - Zeul fiind numit la fel ca ea - identificându-se cu aspectul lunar al Zeului Thot = Zeul Cerului (Gher-mes / Hermes), care patrona cunoașterea / calculul, inclusiv segmentele crescânde ori descrescânde ale Lunii fiind folosite ca simboluri parțiale la scris; ulterior, aspectul său de ciclu lunar - când reapărea după dispariție - a fost folosit de Zeul Osiris. Zeul Thot / Her-mes inițial a fost Zeul Lunii, furnizând nu numai lumină în noapte, ci permițând și posibilitatea măsurării timpului în absența Soarelui, ciclurile lunare determinând rituri deopotrivă religioase și civice; de aceea Thot știa tot, în chip Magic, fiind - alături de Zeița Maat a ordinii adevărate - consilierul Zeului Soarelui Ra în voiajul său nocturn (pentru ca apoi să reapară pe Cer): Thot a fost înțeleptul patron al tenebrelor / lumii subterane, considerat însă mai degrabă ‘scribul’ zeilor decât ‘mesagerul’ lor”. În Vechea Lume, mediatorii dintre puterile Zeilor şi oamenilor erau interpreţii voinţei divine, anume indivizi charismatici purtând responsabilităţi profetice uriaşe: împlinirea enunţurilor îi catalogau ca reprezentanţii divinului pe Pământ, fie ca “rişi” = înţelepţi prin cunoştinţele transmise, fie ca “regi” = conducători / lideri - lorzi sau leri - prin credinţele transmise; aşadar mesagerii / profeţii prin revelaţiile exprimate şamanic ori prin oracole îndeplineau misiunea sfântă de lideri foarte respectaţi în comunităţile timpurii (erau cei mai populari în colectivităţile umane / Homo Sapiens chiar dacă revelaţiile lor erau dobândite prin viziuni onirice / ca ecouri Neandertale sau prin solitudinea Montană / ca ecouri Cro Magnon): ei aveau trăsăturile necesare proclamării mesajelor, deopotrivă pentru formulările lor şi respectiv pentru realizările lor (revelaţiile dezvăluiau adevăruri ascunse, care comunicate în general - cu cuvintele şi expresiile potrivite - aduceau fericire oamenilor iar când trebuiau explicate, cele mai bune pilde erau prin purtările lor exemplare, devenite repere de comportament pentru ceilalţi). Dr. Ioan Petru Culianu - descendent Aromân, înaintașul său Ștefan Culianu a murit în 1828 la Șumla 43,16 lat. N, 26,55 long. E / Bulgaria - a scris în 1988: “Alter ego înseamnă ‘un alt eu’; în evoluția personalității oricui, unul dintre cele mai importante stadii e atins atunci când pruncul își recunoaște imaginea în oglindă ca un alter ego’ = ‘un alt eu’. Omul este de atunci în stare să se contemple pe sine într-un ‘altul’. Alter egoul joacă un rol important ca ego oniric; astfel, ar exista 2 fenomene distincte în explicarea animismului: primul se referă la diferența dintre lucrurile vii și nevii din natură, al doilea este existența imaginilor onirice. Prin egoul oniric se pot explica aproape toate fenomenele care apar în animism, ca bilocațiile, coșmarurile, credința în spirite, dublul / sosia, viziunile, etc. Egoul oniric = sufletul liber (s-ar discerne între sufletul ‘corporal’ și cel ‘liber’: sufletul ‘corporal’ îndeplinește toate funcțiunile vitale în făpturile vii, sufletul ‘liber’ însă poate părăsi corpul, pentru a călători independent); egoul oniric e legat de imaginea onirică”.
Într-o structură bidimensională / plană, s-ar putea imagina spiritul și sufletul ca lățimea și lungimea iar tridimensional - adică spațial - ar exista trupul, cele 3 dimensiuni împreună (spiritul, sufletul și trupul) formând corpul; oamenii se bucură pe parcursul vieții de cele 3 dimensiuni (sau chiar de mai multe dimensiuni, căci elementele fizicii cuantice - ce guvernează Cosmosul, inclusiv prin undele gravitaționale - sunt încă studiate, nefiind știute pe deplin), un model holografic de pildă fiind explicat de cercetătorul American Michael Moyer în 2012: realitatea curentă ar fi proiecția de tip holografic / “multivers” a unui Univers, definit - mai aproape de fundament - prin numai 2 dimensiuni (la fel de exemplu ca bipolaritatea pozitivă și negativă ale magnetului, electricității ori logicii digitale actuale, codarea programelor computerelor funcționând pe infinitele combinații de “0” și “1”). După cum a arătat și Dr. Iulia Brânză Mihăileanu în “Credințe magice geto-dacice” din 2017, există o permanentă comunicare între dimensiuni - de exemplu fiind demonstrate științific că în chip cuantic e suficientă doar manifestarea intenției pentru modificarea unei stări - iar ca atare, inclusiv cuvintele din străvechile descântece (majoritatea utilizând și apa în ritual) aveau puteri chiar serioase. Viața corpului înseamnă funcționarea tridimensională, cu informații transmise continuu între spiritul și sufletul conectate Lumii “Celeilalte” / “de Dincolo” și trupul din Lumea “Asta”, după moarte proiecția materială a trupului degradându-se, rămânând doar forma imaterială / energetică a celor 2 dimensiuni din Lumea “de Dincolo” / Lumea “Cealaltă”: sufletul și spiritul (cele 2 dimensiuni de fapt eterne, căci trupul e trecător). Cosmologia Vedică - tradițională Indiană, înrădăcinată în ceea ce practicau străvechii “Veghetori” care aveau viziuni ori vedeau chiar dincolo de obișnuit - a numit eterul găzduind sufletele și spiritele în vastul spațiu din Univers (cu localizarea până în cea mai îndepărtată parte a Cerului) ca “Akașa”: așa ceva are înțelesul Românesc de “Acasă” exact pentru ceea ce se știa din timpuri străvechi ca zona de proveniență divină / “din Cer”; în EurAsia, încă dinaintea Potopului Veghetorii erau știuți ca observatorii Cerului (iar Românii referindu-se la cele “din cer” utilizează termenul “văzduh” / văz-duh”, astfel vorbind - explicit - despre “duhul văzut”). Cercetătorii de-a lungul timpurilor au studiat cele 3 relații dintre cele 3 dimensiuni, la nivelul corpului uman 2 relații cu baza în Lumea “Asta”, anume cea a trupului cu sufletul asociat cordului / inimii și cea a trupului cu spiritul asociat creierului, fiind explorate cât de cât, însă cea de-a treia relație - directă dintre suflet și spirit, ancorată în Lumea “Cealaltă” / “de Dincolo” - fiind explorată numai la nivelul proiecției materiale, anume prin legăturile dintre inimă și creier (însemnând doar reflectări ale imaterialelor conexiuni dintre sufletul și spiritul asociate celor 2 organe), restul intuindu-se, poate asemănător cu imaginarea vreunui fabulos motor veșnic, în exclusivitate după analiza gazelor sale de eșapament, adică fără a vedea vreodată concret ce / cine generează așa ceva: în Lumea “Asta”, materialul trup uman e influențat de energia subtilă din Lumea “Cealaltă” / “de Dincolo”.

Dovezile existente relevă că printre primii înţelepţi şi conducători (rişi / legați de cunoaștere şi regi / legați de cler) din Lumea Veche au fost liderii Uriaşi / Găligani Gherghi, Gregori, Gabri, ş.a.: din cele mai vechi vremuri civilizaţionale, acei Ghergani s-au remarcat ca vigilenţii Veghetori ai celor sacre / sfinte (atât tărâmuri, cât şi oameni), interpretând ca profeţi / proroci visele, păzind ca gardieni puternici trecerile importante spre teritoriile / moşiile lor, etc. Cei 2 termeni - riși și regi - au fost legați de Rai, unde au apărut întâi, deopotrivă rișii fiind înțelepții / învățătorii din Rai, primii regi din lume fiind de asemenea din Rai; e de remarcat că Raiul păgân - existent acum 10 milenii în spațiul Român - a fost diferit de Raiul biblic (expresia “la răsărit de Eden” privind localizarea primelor oameni ieșiți din Rai - fie că era Raiul biblic din Africa Estică / unde a apărut Adam ori Raiul păgân din Europa Estică / ulterior ultimei glaciațiuni - desemna Asia / cel mai întins continent din lume și cel mai populat continent din lume, în mijlocul căruia acum 10 milenii a apărut cel mai recent tip genetic de bărbat Gherga). Se poate observa că între Sudica Țară Sfântă din Orientul Apropiat (biblicul Canaan) și Nordica Țară Sfântă din Bazinul Istrului (legendarul Rai) n-au fost doar legături conceptuale și religioase de tărâmuri sacre, ci și legături genetice umane concrete, din grupul masculin comun “IJ” provenind atât majoritatea bărbaților Români (aparținând grupului genetic patern “I”), cât și majoritatea bărbaților din fostul Canaan (aparținând grupului genetic patern “J”); deoarece în spațiul Român față de Canaan sunt mai mulți bărbați “J” decât sunt “I” acolo, înseamnă că despărțirea “IJ” a avut loc în zona Românilor. Din perspectivă onomastică, la fel ca la spațiul stră-Român, exact același schelet consonantic - “RMN” - s-a regăsit în Vechea Lume la Siria Vestică (adică N Țării Sfinte Canaan), pentru care, înaintea organizării Feniciene, vechii Egipteni utilizau tocmai consoanele “RMN”: vechii Egipteni - urmașii Pelasgilor - aveau “R” însă nu și “L”, ca ulteriorii orientali din răsăritul Mediteran, care au denumit N Țării Sfinte Canaan ca “Liban” (înlocuind “R” cu “L”). Mai mult, în ambele teritorii sacre s-au remarcat milenar dinaștii Ghergani / Gherga-Ani - bogat atestați - ca lideri ai acelor tărâmuri / Țări Sfinte, Gherganii / Ghergheii genetic patern fiind însă diferiți, aparținând grupului bărbaților “N” (și azi practica diferențierii liderilor față de popoarele lor există, dinaștii regali de regulă deosebindu-se față de supușii lor, măcar și numai prin faptul că la ei contează legătura cu divinul). De exemplu, denumirile Fluviilor străbătând spațiul Român - Istru = Dunărea inferioară și Nistru - rezonau cu Ister / Iștar = “Stăpâna Cerului” / fiica Zeului An, cea care a patronat dragostea și fertilitatea și în străvechea Mesopotamie (zona cuprinzând Bazinele inferioare ale Fluviilor Eufrat și Tigru, la răsărit de care au apărut “zoro-aștrii” = primii monoteiști din lume); Zeița Iștar - dintre Fluviile Mesopotamiei - era apelată Inana de către Sumerieni (termeni Români ca “astre” pentru “corpuri cerești” ori “stele” au provenit de la ea dar și vechiul cuvânt Grec pentru “uter”): pentru măreața apă curgătoare din N Balcanic care reflecta Cerul pe Pământ, anume Dunărea inferioară - numită Donaris / “Dona-ris” = “regina apelor” de către Traci - vechii Greci aveau sugestivul cuvânt Iστρος Istros / Ist-ros” = Regina Răsăritului” (Istru denumindu-se doar partea Estică a Fluviului Dunărea, anume porțiunea dintre Gherdap / Porțile de Fier și Pont / azi Marea Neagră). Un alt aspect conectat etimologic de Zeița Iștar / Ister a fost botezarea isteriei, asemănată cu frenezia adoratorilor săi (iar stră-Românii - indigenii / riveranii de pe cursul inferior al Dunării / Istru - au fost foarte religioși, mari credincioși ai Divinei Stăpâne). “Istoria” - pe de altă parte - a provenit din descrierile martorilor îndepărtatelor fapte ale Zeiței Iștar / Istar, rădăcina lingvistică fiind cea verbală denumită în vechea Greacă “idon” pentru “a știi”, conectată de viziunile “Raiului pe Pământ” Eden pe care ea îl patrona, vechiul Grec “eiden” însemnând “a vedea”, știința vedică izvorâtă din Eden în Nordul Indiei fiind în evidentă derivare / corelare: Româna - având verbul “a vedea” - a rămas și azi cea mai semnificativă conexiune lingvistică dintre Eden și Vede (ceea ce e în legătură cu farmecul original / ancestral al limbii Române). Dr. Dimitri Avdeev în lucrarea “Nervozitatea, cauze, manifestări, remedii duhovnicești” din 2008 a afirmat: “isteria și îndrăcirea nu sunt unul și același lucru; totuși, isteria pregătește cum nu se poate mai bine sufletul pentru îndrăcire, fiindcă diavolul / dracul e tatăl minciunii și istericii sunt cu toții mincinoși, lor fiindu-le caracteristice imitația (iar căderea diavolului a avut loc din pricina slavei deșarte și a trufiei, deci asemănarea e evidentă). Despre această boală sufletească, părintele Aleksandr Elceaninov a scris: ‘Isteria este descompunerea personalității și ea eliberează cantități de energie uriașe, pierzătoare prin puterea lor distructivă, la fel ca în fisiunea nucleară’.” Așadar, ecourile păgâne răzbat până la creștinii Epocii Moderne - creștinismul acum fiind cea mai mare religie din lume - iar așa ceva ar avea sens deopotrivă din ambele viziuni: atât religioasă, cât și științifică. Dinaştii An - corespunzător vechilor Greci - au avut la început / pre-diluvian, ca exponenţi de marcă, în prima generaţie divină pe bunicul Montan Uran / “Ur-An” iar în a doua generaţie divină pe tatăl, patronul Timpului Cron / “Cr-On” (Crăciun la stră-Români, “Thot” - rezonând cu “Tată” - la vechii Egipteni, ş.a.); în a treia generaţie divină, Universul a fost împărţit de cei 3 nepoţi (adică între cei 3 fii pe care Cronos i-a avut cu Rhea):
·         Horkos zis Hades / “Ha-des” = “Zeul Hău” peste abisalul Gargar / Tartar, adică negura lumii subterane, eternă în peșteri
·         Poseidon, fiul Moșului Crăciun / Gargaros, egalat cu “Nepotul lui An” = “Neptun” în versiunea Latină, peste lumea acvatică
·         Zeus peste lumea cerească din Gher / Cer
iar apoi au fost urmaşii Anuna ai Zeului Poseidon / Neptun - dinaştii împărţiţi în 10 ramuri, începând cu Atlas - pe Olymp / “Olump”, Muntele Sacru veșnic iluminat de lămpi, oarecum similar consacrându-se duzina divină, pe lângă Zeus și consoarta sa Hera mai fiind 10 Zei. O paralelă a organizării Vechii Lumi se poate vedea în domeniul temporal în primul calendar Roman, care avea doar 10 luni (concret, cuprindea numai 304 zile); diferența de 2 luni - ale iernii, când se hiberna - nu era considerată (adică perioada dintre Crăciun și Mărțișor, respectiv dintre Anu’ Vechi și Anu’ Nou: de aceea - inclusiv după introducerea în calendar a lunilor ianuarie și februarie - denumirile lunilor au rămas ca sugestiv reflectând la septembrie = a șaptea lună, la octombrie = a opta lună, la noiembrie = a noua lună și la decembrie = a zecea lună). Conform și Dr. James Strong - savant American din secolul XIX care a studiat mai ales concordanțele biblice - rădăcina Aramaică “Ur” corespundea Ebraicului pentru “Veghetor” / “Gardian”, așa cum erau știuți pre-diluvienii îngeri Gregori pe Înălțimile Golan (cercetătorul Belgian Filip Coppens 1971-2012 a observat despre Chaldei - adică Gargheii / Ghergheii din Mesopotamia - că numeau “Veghetorii” ca “Ir”); Aramaica a fost limba Ghergheilor / Chaldeilor, în mileniile I î.C. și I devenind oficială - împreună cu alfabetul Aramaic - în Imperiile Asirian, Babilonean, Persan, Part, Săsan, etc. (de exemplu, a fost limba preferată vorbită de Iisus): leagănul său din Epoca Bronzului a fost în regiunea Aram / A-Ram (dintre Munții Ruman / Libanului și Fluviul Pu-Ratu = Puratu / Eufrat - în N Țării Sfinte Canaan - cuprinzând și provincia Khalpe / Alep, pe atunci centrul Regatului Armi, coordonat din palatul regal “G” aflat în Ebla / Siria, cu o foarte bogată bibliotecă, unde cele mai vechi documente erau Sumeriene). În V Anatoliei, asocierea din vechea Greacă - în semnificație și pronunție - a particulei “Ur” cu Zeul Uranos / “Ur-Anos” patronând Cerul se baza pe înțelesul pentru “Veghetor” de “Înalt” (Montan / Ceresc): Gardienii divini = Îngerii Grigori au fost efectiv înalți, atât religios slujind Prea-Înaltul, cât și fizic, fiind consemnați de pildă de “Cartea lui Enoh” (patriarh pre-diluvian) ca părinții Uriașilor / “Uri-Așilor” dinaintea Potopului; la Uriași se poate zări - în formula “Ur-riași” / “Ur-riși” - ce au fost ei inițial, anume “Înalți înțelepți” = “Montani / Cerești înțelepți” (pe de o parte particula “Ur” a formei și pe de altă parte particula “riși” a fondului relevând onomastic cine erau străvechii Uriași, probabil și asociați totemic cu marile mamifere tipice EurAsiei, anume cu urșii).

Biblia în “Facerea” a scris că înainte de Potop “fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii”; Adam - primul Homo Sapiens - nu era Fiul lui Dumnezeu (Adam a fost făcut, nu născut: fiii nu se fac”, ci se nasc, așa că omul Adam - cel făcut” din pământ / țărână - nu a fost fiu al Domnului). Fiii lui Dumnezeu”, astfel notați biblic de Vechiul Testament, nu erau oameni - fiind feciorii Domnului, deci ființe divine - iar Vechiul Testament chiar i-a consemnat în mod distinct, că ei au văzut fiicele oamenilor” ca frumoase (așa ceva denotă că ei erau divini - din Cer = îngeri - iar fetele erau ale altora, anume: ele erau ale oamenilor). Tot Vechiul Testament - în aceeași primă carte din Biblie, adică în Geneza / Facerea” - a scris că în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi”; într-adevăr, în paleolitic, adică pre-diluvian (deci înaintea Potopului) a fost un timp când în EurAsia - pe lângă Homo Sapiens - existau Giganții Cro Magnon și Titanii / Tătânii” Neandertal: comparativ cu oamenii Homo Sapiens, aveau staturi uriașe / ca zmeii iar frumoasele femei Homo Sapiens / ca zânele puteau rămâne însărcinate cu ei, fiind compatibile genetic (invers, bărbații Homo Sapiens erau incompatibili genetic cu femeile Cro Magnon și Neandertal, așa că nu au fost legături de acel gen, nici consemnate de vreo legendă, nici dovedite de vreun laborator genetic). În 2016, cercetătorii Marc Haber, Massimo Mezzavilla, Yali Xue și Chris Tyler Smith de la Institutul Sanger afiliat Universității Britanice Cambridge au schițat migrările umane pe bazele studiilor genetice (cu violet apar amestecurile genetice dovedite Neandertal - Homo Sapiens, în Orientul Mijlociu și în România):
Se știe că inițial Homo Sapiens era doar în Africa iar Neandertal era doar în EurAsia; după ce Homo Sapiens a ieșit din Africa și a intrat în EurAsia, a apărut Cro Magnon - în timpul ultimei glaciațiuni - iar odată cu topirea ghețurilor de acum 10 milenii, tipul Cro Magnon a dispărut, la fel ca și predecesorul Neandertal (intrat în extincție anterior cu 13 milenii). Despre Neandertal și Cro Magnon se știe că vedeau nocturn foarte bine (acuitatea lor vizuală fiind evaluată ca extraordinară): nopțile erau favoritele lor, ei fiind Veghetori grozavi (acei Găligani / Uriași vegheau pe întuneric, oamenii Homo Sapiens fiind mai puțin înzestrați pentru așa ceva, de aceea și denumindu-i pe acei divini ca supra/veghetori”); primele cunoștințe astronomice din lume - înrădăcinate îndeosebi pe vederea cerului înstelat, vizibil mult mai bine noaptea - au datat tocmai din acele timpuri îndepărtate, provenind chiar de la acei excelenți observatori (rudele mai mari ale oamenilor), de la care a fost preluat și numele Gherga / purtat de către aceia, după cum rezultă din context, încă dinainte de întâlnirea cu Homo Sapiens. Printre deosebirile dintre Uriași și oameni - pe lângă de exemplu în forme / forță - a fost de pildă și cea radicală a traiului, Uriașii preferând activitățile nocturne iar oamenii preferând activitățile diurne (oamenii în timpul nopților utilizau lumina focului în torțe / lămpi, până atunci focul folosind mai mult la gătit ori la încălzit decât la iluminat); ultimii Cro Magnon au dispărut în urmă cu 10 milenii, din cauza intensificării activității Soarelui (care a dus și la topirea calotei polare, atunci fiind și cea mai recentă mutație genetică la bărbații Gherga / cel mai nou tip Homo Sapiens): așadar, străvechii îngeri - făpturi divine, ce-și comunicau mesajele mai ales printr-o Cultură a Viselor” / considerată iluzorie, plină de halucinații (de altfel, tipice nocturne) și cu manifestări de telepatie, intuitive / de premoniție, etc. - au fost diferiți față de oamenii Homo Sapiens, ei fiind de fapt Cro Magnon și Neandertal, Giganți sau Titani, buni sau răi, ș.a.m.d.
În Antichitate, episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei - unul dintre “părinții bisericii creștine” - a scris în “Chronicon” că (după Chaldei / corespunzător Babilonenilor) patriarhul pre-diluvian Enoh ar fi fost primul “cititor în stele”, vechii Greci numindu-l Atlas, de aceea fiind identificat uneori chiar și cu Hermes “TrisMegistul” = “de 3 ori mare” / “triplu măreț”; e de observat că pe “piatra de la Rosetta” din Egipt - în secolul II î.C. - Hermes / “Her-mes” a fost supranumit însă “cel mare și mare” sau “de 2 ori mare” (ca emanația reprezentând calitatea abstractă a înțelegerii - el fiind intelectul zeificat - în Vechea Lume bucurându-se de aprecieri înalte “cei născuți de 2 ori”, cei învățați ajungând considerați astfel, a doua naștere fiind considerată cea culturală / spirituală a persoanelor educate, ivită desigur după prima naștere, cea fizică). În “Kore Kosmou” = “Fecioara lumii” din “Corpus Hermeticum” - grupare de texte din timpul scrierii Bibliei - Zeița Isis a fost reprezentată ridicându-și singură vălul: “Isis a grăit ‘Eu sunt tot ceea ce a fost, este și va fi și nici un muritor nu mi-a ridicat vălul’; vorbind astfel, Isis lăsă mai întâi să cadă peste Horus dulcea picătură a nemuririi pe care sufletele o primesc de la zei și astfel începu cel mai sfânt discurs. Cerul încununat de stele stă deasupra naturii universale, o fiul meu Horus și nimic nu-i lipsește din ceea ce constituie lumea în întregul ei. Se cuvine, așadar, ca întreaga natură să fie împodobită și desăvârșită de ceea ce este deasupra ei, căci această Ordine nu poate porni de jos în sus. Supremația celor mai mari mistere asupra celor mai mici este imperativă. Ordinea celestă domnește asupra ordinii terestre, fiind determinată în mod absolut și inaccesibilă ideii de moarte. De aceea plâng lucrurile de jos, fiind pline de teamă dinaintea frumuseții minunate, a statorniciei veșnice a lumii cerești. Căci, într-adevăr, aceste minunății ale cerului oferă un spectacol demn să fie dorit și contemplat - revelații ale unui Zeu încă necunoscut - ca și această măreție a nopții străluminată de o rază pătrunzătoare, cu nimic mai prejos decât cea a soarelui, ca și toate celelalte misterii care, prin influențe tainice și într-o cadență armonioasă, pun în mișcare cârmuind și menținând lucrurile de pe pământ. Și câtă vreme Arhitectul Universal s-a abținut să pună capăt acestei temeri neîncetate, acestor căutări nerăbdătoare, ignoranța a cuprins Universul. Însă El a judecat că este bine să se dezvăluie pe Sine lumii, a insuflat în zei elanul iubirii și a turnat în mintea lor splendoarea pe care adâncul lui o conținea, astfel ca ei să poată fi însuflețiți mai întâi de voința de a cerceta, apoi de dorința de a găsi și în cele din urmă de puterea de a îndrepta. Dar toate acestea, minunatul meu copil Horus, nu s-ar fi putut întâmpla printre muritori, pentru că ei încă nu existau; însă au avut loc în Sufletul universal în acord cu misteriile cerului. Acesta a fost Hermes, Gândirea Cosmică. El a contemplat Universul lucrurilor și văzând, a înțeles și înțelegând, a avut puterea de a manifesta și de a revela. Ceea ce a gândit, a scris; ceea ce a scris, în mare parte a tăinuit, printr-o tăcere înțeleaptă și vorbind pe ocolite, astfel încât, câtă vreme lumea va dăinui, aceste lucruri să nu poată fi descoperite. Și astfel poruncindu-le zeilor, frații săi, să-l urmeze, a urcat la stele. Însă a lăsat ca urmaș pe fiul său și moștenitorul cunoștințelor sale, Tat. Atunci, în prezența celor care-l înconjurau, Hermes s-a dezvinovățit, pentru că nu dezvăluise întreaga învățătură fiului său, din pricina tinereții aceluia. Însă eu, ridicându-mă, l-am privit cu ochii mei, care văd tainele nevăzute de la începuturile lucrurilor și, în cele din urmă am înțeles limpede că simbolurile sacre ale elementelor cosmice erau ascunse împreună cu misteriile lui Osiris. Hermes s-a întors în cer, rostind o invocație. Nu se cuvine, o fiule, ca această istorisire să rămână neterminată; trebuie să cunoști cuvintele rostite de Hermes după ce și-a scris cărțile. ‘O, cărți sacre ale Nemuritorilor’ - a spus el - ‘voi, în ale căror pagini mâna mea a imortalizat căile prin care poate fi dobândită nemurirea, rămâneți mereu departe de orice atingere a distrugerii și a descompunerii, nevăzute și ascunse pentru cei ce locuiesc pe aceste tărâmuri, până când va veni ziua în care vechiul cer va zămisli instrumente demne de voi, pe care Creatorul le va numi suflete’. Pronunțând această invocație asupra cărților sale, el le-a înfășurat în învelitorile lor, s-a întors în sfera în care își avea lăcașul și toate au rămas ascunse vreme îndelungată. Iar Natura, o fiule, a rămas neroditoare până în clipa în care cei desemnați să supravegheze cerurile, înaintând către Zeu - Regele tuturor lucrurilor - au deplâns inerția generală și au înfățișat necesitatea de a urni Universul. Nimeni altcineva în afară de El Însuși nu putea împlini această lucrare. ‘Te rugăm’ - au spus ei - ‘să cugeți la ceea ce deja există și la ceea ce este necesar pentru viitor’. La aceste cuvinte, Zeul a zâmbit binevoitor și a poruncit Naturii să existe. Și - ieșind împreună cu vocea sa - Femininul a luat naștere în frumusețea sa desăvârșită. Zeii au privit cu uimire această minune. Iar marele Străbun, vărsând un elixir peste Natură, i-a poruncit să fie fertilă; și îndată, străpungând Universul cu privirea Sa, a strigat: ‘Fie ca cerul să fie plinătatea tuturor lucrurilor, a aerului și a eterului’. Zeul a grăit și vorba i s-a împlinit pe dată. Însă Natura, care era legată de sine-însăși, a înțeles că nu putea încălca porunca Tatălui și - unindu-se cu Lucrarea - a scos la iveală o fiică prea-frumoasă, pe care a numit-o Creație și căreia Zeul i-a dat ființă. Și după ce a făcut ca formele create să se deosebească unele de altele, El le-a umplut cu mistere și le-a încredințat Creației. Apoi, nedorind ca lumea superioară să fie inactivă, a găsit de cuviință să o umple cu Spirite, pentru ca nici un tărâm să nu rămână în nemișcare și inerție; iar pentru împlinirea lucrării Sale, El și-a folosit arta sacră. Căci luând din Sine atâta esență câtă era necesară și amestecând-o cu lumina intelectului le-a combinat cu alte substanțe, în feluri necunoscute. Și dobândind prin formule misterioase unirea acestor principii, El a înzestrat cu mișcare combinația universală. Treptat, în miezul protoplasmei a strălucit o substanță mai subtilă, mai pură și mai limpede decât elementele din care era născută. Era transparentă și numai Artistul a perceput-o. Curând, ea a atins perfecțiunea, neputând fi nici topită de foc, nici înghețată de răsuflare, ci posedând statornicia unei combinații speciale și având propria ei însușire și alcătuire. El îi dărui un nume fericit și - în acord cu asemănarea energiilor ei - El a numit-o Conștiință de Sine. Din această substanță a făcut miliarde de Suflete, folosind partea cea mai aleasă a amestecului pentru scopul pe care-l avea în vedere, procedând cu ordine și măsură potrivit cunoașterii și rațiunii Sale. Sufletele nu erau în mod necesar diferite, însă partea cea mai aleasă, animată de mișcarea divină, nu era identică cu restul. Primul strat, mai perfect și mai pur, era superior celui de-al doilea; cel de-al doilea, inferior primului, era superior celui de-al treilea; și tot așa până la 60 de niveluri. Numai că Zeul a statornicit legea că toate vor fi în mod egal veșnice având aceeași esență, ale cărei forme numai El le-a hotărât. El a trasat hotarele locului șederii lor pe înălțimile naturii, astfel ca ele să poată învârti roata potrivit Legilor Ordinii și ale înțeleptului Plan, spre mulțumirea Tatălui lor. Apoi, chemând sufletele de pe toate nivelurile pe aceste splendide tărâmuri ale eterului, El le-a spus: ‘O suflete, frumoși copii ai răsuflării și iubirii mele, voi pe care v-am făcut cu mâinile mele pentru a vă sorti Universului meu, ascultați cuvintele mele ca pe o lege: nu părăsiți locul pe care vi l-am hotărât prin voința mea. Ținutul care vă așteaptă este cerul cu galaxia sa de stele și cu tronurile sale de virtute. Dacă veți încerca să-mi încălcați porunca, jur pe răsuflarea mea sacră, pe acel elixir din care v-am făcut și pe mâinile mele creatoare că degrabă voi făuri lanțuri pentru voi și aspru vă voi pedepsi’. Spunând acestea, Zeul - Stăpânul meu - a amestecat laolaltă restul elementelor congenere, pământul și apa, și pronunțând anumite cuvinte puternice și mistice - cu toate că erau diferite de cele dintâi - a insuflat mișcare și viață în protoplasma lichidă, a făcut-o mai densă și a alcătuit din ea ființe vii cu formă omenească. Ceea ce a rămas a dăruit sufletelor înalte, care locuiau pe tărâmul zeilor, în vecinătatea stelelor și care se numesc Genii Sacre. ‘Lucrați’ - a spus El - ‘copiii mei, odrasle ale firii mele; luați ce a rămas din lucrarea mea și fiecare dintre voi să făurească ființe după chipul său. Eu vă voi da formele’. Apoi El a luat Zodiacul și a rânduit lumea după mișcările vitale, plasând semnele animale după cele cu formă omenească. Și, după ce a zămislit forțele creatoare și suflarea generatoare pentru întregul șir de ființe care urmau să vină, El s-a retras făgăduind să alipească fiecărei lucrări văzute o suflare nevăzută și un principiu procreativ, astfel ca orice ființă să poată da naștere la făpturi asemenea ei, fără a mai fi necesară făurirea neîncetată de noi entități”. (Această relatare a creației sufletelor amintește de “Dialogul Timaios” al filozofului Platon). După ce s-au născut toți zeii, Făuritorul Universului li s-a adresat astfel: “Zei ai zeilor, al căror Ziditor și Tată sunt și care, făuriți fiind de mine, sunteți indestructibili prin voința mea, aflați ce am să vă spun acum! Pentru ca naturile muritoare să poată exista și ca Universul să poată fi într-adevăr universal, aplecați-vă potrivit naturii voastre spre crearea animalelor, reproducând puterea pe care am folosit-o pentru nașterea voastră. Eu însumi voi furniza germenii și începuturile; iar în rest veți țese laolaltă natura muritoare cu cea nemuritoare, modelând și făurind animale”. Spunând aceasta, în aceeași cupă în care amestecase și potrivise sufletul Universului, El a turnat ceea ce mai rămăsese și l-a amestecat în același fel dar în combinații mai puțin pure din al doilea și al treilea ordin. Constituind Universul, El a împărțit suflete stelelor în număr egal, câte unul pentru fiecare; și - făcând ca fiecare să-și preia vehiculul său - le-a dezvăluit natura Universului și le-a învățat Legile Destinului. (Mai poate fi adăugat că această legendă - bizară în multe din detaliile sale - este în concordanță cu “Cabala” ce relatează istoria pre-lumească a sufletelor, crearea, transgresarea și pedepsirea lor într-un mod foarte asemănător; “crearea” lumii vizibile de către “Zeii lucrători” - sau Titani - ca agenți ai Zeului Suprem, este o idee profund hermetică, ușor de recunoscut în toate sistemele religioase). Astfel s-au răspândit și tatuajele - ca însemnări sfinte - după tatuații tați: ca și alte străvechi relatări - despre 2 Zeus, 2 Hercule, ș.a. - au existat 2 Hermes, anume cel pre-diluvian / de la Facerea Lumii Vechi și cel echivalat cu Ham din timpul celui de-al doilea Potop, cel biblic).
În “Craterul” - din același “Corpus Hermeticum” - a fost reprodus un dialog al lui Hermes / “Her-mes” cu fiul său Tat:
“- Dar pentru ce, tată, Creatorul nu a dat Minte tuturor oamenilor?
-          Fiindcă a voit, fiule, să o așeze la mijloc între toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie luptat.
-          Și unde a așezat-o?
-          El a umplut un Crater mare cu ea și a făcut să fie purtat pe pământ, alăturând aceluia un Trimis, căruia i-a poruncit să glăsuiască spre inimile oamenilor: ‘Botează-te cu botezul acestui Vas, tu cel care crezi că te vei înălța la cel care ce a trimis acest Vas; tu, cel care știi pentru ce te-ai născut’.
Cei care au înțeles vestirea Trimisului și au fost botezați în Minte, aceia au fost făcuți părtași la Cunoaștere iar când au primit Mintea au devenit oameni desăvârșiți”. Craterul / Kraterul era un vas de amestec (în general, al vinului cu apa); sensul botezului nu era cel de a “stropi” cu lichid, ci de a “cufunda întregul trup” în el: iată așadar că - pentru dobândirea Cunoașterii - procesul imersiunii de la botez egala prin scufundare ceea ce însemna gustarea din Pomul Cunoașterii (corespunzător Bibliei, primii oameni au gustat în Rai din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului fiind inspitiți de către un supraveghetor al lor, o apariție acvatică, anume de către Șarpe / simbolul Marii Stepe EurAsiatice, udată de multe Râuri). Despre legendara dimensiune acvatică se poate observa că la stră-Români era acvatică fluvială iar la Sudicii Europei era acvatică marină: de altfel, înaintea săpării primei fântâni, omenirea și-a avut vitala apă - necesară traiului zilnic - numai din apele dulci (iar la surse / izvoare oamenii mulțumeau sacrului Pământ pentru dăruirea importantului lichid); luciul apelor, cu irizațiile scântâietoare - uneori multicolore - ale apelor iluminate au impresionat primii oameni profund prin strălucire / prin sclipiri, jocul Magic al undelor / valurilor (provocate de curgere ori de vânt) făcându-i datorită contemplării îndelungate mai lucizi, cu mintea mai clară, mai raționali. În Epoca Pietrei - când legăturile cu natura, inclusiv cu animalele, s-au bucurat și de rang totemic - șarpele era vietate oraculară, fiind în asociere cu venirea puhoaielor pe Râuri; mult târziu după timpurile păgâne, în vremurile post-diluviene ale creștinismului, icoana cea mai populară a Sfântului Gheorghe s-a fixat ca a Cavalerului învingând Balaurul / apariție reptiliană superioară șarpelui: așa ceva - după trauma Potopului - aducea simbolic cu amintirea înfruntării marilor ape, înfrânte până la urmă de priceperea grozavului erou Gheorghe.
“Lexiconul” editat în 1906 de Dr. Francis Brown a explicat legătura dintre supra/“veghetor” cu termenul Syriac de “înger”, exemplificând că la vechii Evrei numele “Eran” / “Irin” chiar însemna așa ceva: așadar, între Gregoroi Γρήγοροι = Gardieni / Veghetori și Iranieni au apărut identificări de identități din însuși mediul oriental vechi, similitudinile nefiind deloc întâmplătoare (certificându-se astfel, din variatele surse lingvistice Antice enumerate, că legendarii Uriași din Asia - “Așii / Deștepții Munților” - au fost Iranieni înalți, Montani; după cum se știe, Iranul este între Oceanul Indian / S și Marea Caspică / N, întins între răsăritenii Munți Pamir / Afgani-stan și apuseana Peninsulă Anatolică / Turcia). Despre cele ce au fost în Orientul Apropiat / Mijlociu - anume, SV Asiei și NE Africii, la frontierele Civilizațiilor paleolitice ale vânătorilor-culegători din Cornul Abundenței și Imperiul Atlant din Vechea Lume - se poate citi în “Kore Kosmou” = “Fecioara Lumii” (versiune scrisă acum circa 2 milenii, în Egiptul Antic): “Hermes a spus că ‘Osiris și Isis vor citi scrierile mele mistice și - împărțindu-le în 2 părți - vor păstra unele pentru ei și vor grava pe piloni și pe obeliscuri pe acelea care pot fi folositoare omului’. Întemeietori ai primelor tribunale, ei au instituit pretutindeni domnia ordinii și dreptății. Ei au făcut ca tratatele să se bucure de respect și au introdus caracterul religios al jurămintelor în viața omenească. Ei i-au învățat pe oameni ritualurile de înmormântare pentru cei ce s-au săvârșit din viață; au creat grozăviile morții, au arătat că spiritului îi place să se-ntoarcă în trupul omenesc și că - atunci când calea de intrare îi este închisă - aceasta prilejuiește pierderea vieții. Instruiți de Hermes, ei au gravat pe table ascunse faptul că aerul este plin de Genii. Cei care au învățat de la Hermes legile misterioase ale Zeului au fost învățătorii și legislatorii omenirii, inițiind-o în arte, în științe și în binefacerile vieții civilizate. Instruiți de Hermes în privința afinităților simpatetice pe care Creatorul le-a stabilit între Cer și Pământ, ei au instituit reprezentațiile religioase și misteriile sacre. Și - ținând seama de natura pieritoare a tuturor trupurilor - ei au rânduit inițierea profetică, astfel ca profetul care-și ridică mâinile către Zeus să fie învățat despre toate lucrurile și (prin aceasta) filozofia și magia să poată fi hrană sufletului iar medicina să poată vindeca suferințele cărnii. Împlinind toate aceste lucruri - o, fiule Horus - și văzând că lumea a ajuns la desăvârșirea ei, Osiris și cu mine am fost rechemați de către locuitorii Cerului; însă nu ne-am putut întoarce acolo fără ca mai întâi să-l preamărim pe Domnul, astfel ca viziunea cerească să umple bolta iar calea fericitei înălțări să se deschidă în fața noastră, căci Zeul se desfată în imnuri”.
La început, exista “Gar-Gar” / “Gher-Gher” (neantul întunecat asemănat cu Cerul nocturn), ce a fost străpuns de lumină, așa cum a atestat și Biblia / Vechiul Testament în “Geneza” / “Facerea”: de la acea onomatopeică “Gher” / “Gar” a derivat atât denumirea de Cer pentru suprateran, cât și “Tar-Tar” / Tartar pentru subteran; pe Terra = “Ga” - a treia parte a universului cunoscut - trăiau oamenii, având lângă ei lumea acvatică, ceea ce însemna Raiul. La sfârșitul ultimei glaciațiuni, răspândiţi în Estul Europei, Atlanţii aveau Oceanul Înghețat / Arctic în extremul Nord - de aceea fiind Hiperborei pentru Vechea Lume - iar la Vest de ei era altă parte a Oceanului planetar (Ocean numit mult ulterior Atlantic, după Atlanţii care au ajuns mai târziu până acolo, în apusul Europei dar şi al Africii); la răsărit de Atlanţi se afla Siberia, parte cu un colț a însoritului lor tărâm numit Rai / Eden (“Si-Beria” / “Si-Veria” avea în Eden colțul de SV, adică o bună parte din Stepa Kazahă, denumirea sa conținând “Si” de la “Apă”, conform și cercetătorului Anatole Baikalov 1882-1964 din Rusia iar “Beria” de la “Nord” - vechii Greci având “Borea” - înțelesul Siberiei conectându-se cu sensul de “Apă Nordică”, oamenii populând-o fiind literalmente Verii de pe Ape): acela a fost contextul diluvian (de la încheierea glaciaţiunii). Atunci - în urmă cu 10 milenii - după mutaţia genetică din Asia Centrală, bărbaţii Gherga au ajuns în fruntea Imperiului Atlant din arealul Est European, unde Imperiul Atlant avea în colţul Sud-Estic gurile Volgăi / la fostul Lac Ghergan (acum Marea Caspică) şi în colţul Sud-Vestic spaţiul stră-Român găzduind gurile Dunării / la fostul Lac Pontic (acum Marea Neagră); graniţa sa Sudică era marcată de pieţe cu rol inclusiv de vămi pentru nomazii dornici de treceri = Porţi (încadrate de Piloni / Coloane, rămase în amintiri ca ale lui Herakles = G/Hercule), locuri importante de hotar - puncte de întâlniri - prin faptul că acolo sistematic se însemnau fizic cei care treceau și se făcea negoţ, la târgurile ținute, ca de exemplu cele mai importante fiind Poarta Herga în Derbent / Daghe-stan (dintre Asia şi Europa, în marele trecut orașul numindu-se Gelda / de la Gherga), Poarta Solară în Baalbek / Liban (cu Cornul Abundenţei), Poarta Soarelui în Anatolia / Turcia (cu Cornul Abundenţei), Poarta Atlantă în Strâmtoarea Garganele / Dardanele (de acces a capitalei Atlantida), Porţile de Fier la Gherdap (între Balcani şi Banat), etc. “Poarta” a avut ca rădăcină Indo-Europeană “warda” - în legătură cu “garda” - de pildă Celții (Keltoii / Ghergoii) având termenul “ward” pentru “corpul de gardă” al paznicilor. În Epoca Pietrei / paleolitic, lanţul respectiv de pieţe şi de mari porţi - cu piloni / coloane semnificative - marca graniţa imperială şi civilizaţională Atlantă, care (atât după cum converg circumstanţele, cât şi corespunzător mărturiilor) se afla sub coordonarea Pelasgilor Gherghi / aparţinând grupului genetic masculin “N”, devenit “X” după cea mai recentă nomenclatură ştiinţifică; de exemplu, datând din pre-diluviana “Eră de Aur”, Anatoliana Poartă a Soarelui = PortaSar pe “Dealul Buricului” sau “Buricul Muntelui” = Gobekli Tepe 37,13 lat. N, 38,55 long. E a fost contemporană cu capitala AtlantIda a Imperiului Atlant (fiind chiar și mai veche decât Atlantida), redând arheologic extraordinara bogăție - inclusiv informațională - existentă la sfârșitul glaciațiunii, ceea ce conferă mare credibilitate vestigiilor rămase despre vremurile și mai vechi, ale Uriașilor / “Uri-Așilor”, nu numai din perioada Giganților Cro Magnon, ci chiar și din perioada Titanilor Neandertal: prin “Uri-ași” se pot distinge atât “Uri” (de la Zeul Munteano-Ceresc “Ur” / “Ur-An” = Uran), cât și “Ași” (din Asia), cuvântul buric / “bu-ric” fiind forma orientală a versiunii originale “pu-ric” = “sufletul regal” - sau “sfântul rege” - iar “Era de Aur” a fost la sfârșitul paleoliticului dominată de Gherga, putându-se observa că termenul proto Indo-European Ghelha / ǵʰelh pentru “strălucitor” a dat numele respectivei perioade de debut a Civilizației Homo Sapiens, asociată cu aurul. După cum a studiat și istoricul Român Constantin Daniel în cartea Misteriile lui Zalmoxis”, în Vechea Lume titlul de “rege” avea sensul de stăpân peste suflete iar demnitatea regală însemna a fi căpetenia preoților.
Bărbați la Poarta Soarelui
Ținând cont de senzaționalele vestigii ale Porții Soarelui de pe Dealul Buricului - fantastic de elaborate pentru vechimea lor de peste 11 milenii / iar acelea n-au apărut din senin - mărturiile paleolitice transmise despre timpii multimilenari ai Vechii Lumi și-au confirmat corectitudinea, chiar dacă au fost pre-diluviene / protocronice (dinaintea istoriei “clasice”), deci sunt de socotit și dacă nu-s strict fizice, ci din patrimoniul imaterial, ca de exemplu cele din categoria cvasi-științifică a miturilor. Considerând sofisticatul paleolitic dezvăluit în Gobekli Tepe, de la limita dintre Anatolia și Mesopotamia, adică de la granița dintre Imperiul Atlant și Cornul Abundenței - și comparându-l cu debutul acestei lucrări despre ce era acum 10 milenii / de la ultima mutație genetică masculină Gherga - rezultă că “începutul” n-a fost deloc timpuriu civilizațional, ci chiar s-a petrecut într-un context foarte elaborat (activitățile existente pe atunci în Vechea Lume revelând înalte grade de organizări umane); fiindcă Pelasgii Atlanți - adică nomazii vânători și culegători din Imperiul Atlant - umblau la N de Cornul Abundenței, au fost cunoscuți ca HiperBorei: Anatoliana PortaSar - “sar” fiind nu numai “soare”, ci și “rege”, deci “Poarta regală” - de la Gobekli Tepe e dovada că aceia care au realizat calculele astronomice acolo, care au sculptat pietrele așa minuțios și care au clădit elaboratele sale sanctuare - astfel cum n-au mai fost depășite timp de milenii pe planetă - sigur n-au coborât atunci din copaci (ulterior, Osar / “Os-sar” - în timpul căruia a început în N Dunării realizarea Brazdei lui Iorgu = cea mai mare construcție megalitică din lume - a fost predinastic faraonilor, Iorgu fiind venerat în Egipt ca Zeul Osiris). Cercetătorul Britanic Andrew Collins a afirmat: “Tranziția de la stadiul de vânători-culegători la stadiul magnificului megalit de pe Dealul Buricului / Gobekli Tepe s-a datorat unei foarte puternice și îndemânatice elite șamanice, care a fost baza preoțimii locale ce a reușit să motiveze indigenii; pentru realizarea așezării de acolo a fost necesară o forță lucrativă uriașă, foarte numeroasă, corpul conducător dovedind o imensă putere persuasivă. Întrebarea fundamentală rămâne despre sorgintea acelei elite: de unde a venit și dacă sunt dovezi despre ea găsite altundeva. În 1998, Stephen Oppenheimer a indicat proveniența din SE Asiei dar în mod egal acolo pot fi legături cu migratoarele din Valea Nilului sau cu artiștii Cro-Magnon Europeni. Am credința că elita sa conducătoare a fost formată din cei numiți de ‘Cartea lui Enoh’ ca ‘Veghetori’ = Grigori. Gobekli Tepe și Nevali Cori au fost realizate de aceiași constructori iar ulteriorul Catal Hoyuk a aparținut aceleiași culturi, de exemplu Cultul Morților în areal practicându-se prin descărnarea de către vulturi, așa cum se poate vedea și pe un zid al celui mai vechi templu din lume, la Gobekli Tepe (pe Dealul Buricului)”:
Vulturi pe Dealul Buricului / Gobekli Tepe și pe Colina Bifurcată / Catal Hoyuk
“Pe Dealul Buricului a fost practicat un cult păsăresc; șamanii purtând aripi - reprezentați și acolo - însă nu erau ființe supranaturale; orientalii Karibu / Heruvimi au păstrat memoria elitei preoțești din locuri ca acela: ei erau gardienii Arborelui Vieții din post-glaciarul Rai / Eden. Trebuie știut că inițial îngerii nu aveau aripi, ci purtau robe cu pene; doar la milenii după aparițiile lor, reprezentările creștine de pildă i-au înfățișat înaripați. Imediat după glaciațiune, în procesele descărnărilor din climatul cald de atunci, inclusiv carnivorele lebede erau considerate egale vulturilor. Cea mai strălucitoare stea din Constelația Lebedei era circumpolară la latitudinea Dealului Buricului - în vremea când acela funcționa - apoi lebăda (dar și cocorul / barza) fiind păsări acvatice sfinte, pe lângă puternicii vulturi”. În 2010, Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a afirmat despre Barză = Zeiţa-Pasăre a stră-Românilor: “Spre deosebire de pasărea de pradă gaia, care îşi făcea apariţia mai ales în contexte funerare, barza era simbolul fertilităţii şi abundenţei, o pasăre-oracol care prevestea - printre altele - timpul: ‘Dacă berzele pleacă din vreme, se zice că iarna va fi grea, dacă pleacă târziu, iarna va fi scurtă şi călduroasă; norocul: ‘Se crede că va fi mare noroc în casa pe care barza îşi face cuib’; ursita: ‘oamenii care văd o singură barză, zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii rămân necăsătoriţi’; moartea: ‘Cine vede întâia oară primăvara o singură barză, zice că e semn de moarte’; incendiul: ‘Dacă se aprinde undeva o casă, vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul lor’ şi altele. Barza vorbeşte oamenilor tocănind. Cântecul (bătutul) toacei este o practică magică de invocare a zeiţei-pasăre prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri, de obicei din paltin. Numele acestui instrument preistoric de comunicare cu divinitatea adorată exprimă în limba română sunetul produs în timpul bătăii, toaca, identic cu glasul păsării de baltă, barza. Prin bătaia în lemn cu degetul, românul invocă şi astăzi, cu acelaşi glas, tocănitul, divinitatea fitomorfă pentru alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau îl vede. Cu acelaşi glas divin, biserica de rit oriental cheamă credincioşii la rugăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. În opoziţie cu ghearele păsării aducătoare de moarte (ghearele morţii), ciocul păsării de baltă este simbolul fertilităţii şi regenerării, un arhetip falic care uimeşte prin frecvenţa sa în cultura populară românească. Astfel, masca de Turcă, femininul de la taur, cu care colindă împreună cu anturajul ei divin la Crăciun ceata de feciori, poartă un cioc de pasăre de baltă cu care vorbeşte în legea ei, tocăind. Purtătorul măştii, turcaşul, are, precum zeiţa pe care o substituie, libertăţi depline: nu se supune vătafului, sperie prin gesturi imprevizibile femeile şi copiii, muşcă pe cei din jur cu ciocul, execută solitar Jocul cel mare’ în centrul satului, în cel mai solemn moment al colindatului. El nu face altceva decât să-şi joace rolul de zeu. I se interzicea, în schimb, să vorbească omeneşte în timp ce purta masca divină, şi să însoţească ceata de feciori când mergea la biserică şi la casa preotului. Cultul zeiţei-pasăre aducătoare de viaţă se regăseşte şi în tradiţia mamelor care îi învaţă pe copii că organele lor genitale se numesc cioc şi păsărică.” (Taurul - cu versiunea castrată numită bou - și versiunea feminină vaca erau bovine foarte prețuite imediat de la domesticirea petrecută în Epoca Pietrei, fiind animale foarte utile, deopotrivă la lucrul pământului, transport, hrană, piei, etc.; zimbrul / bizonul European a rămas - după dispariția mamuților - cel mai masiv animal, trăind în codri, însă în România a fost exterminat, ca și bourul, care a rămas doar pe g/herbul” Moldovei = stema Moldovei). Despre Cornul Abundenței = “Cornucopia” e de știut că a rămas din mitologie ca aparținându-i Zeiței Rhea, sora și soția lui Cronos / Moș Crăciun: ea a patronat Imperiul Sudic, din Orientul Apropiat iar el - bărbatul ei - a patronat vecinul Imperiu Nordic, știut mai târziu ca Atlant; hotarul imperial în Asia a fost Anatolian iar în Europa a fost Dunărean.
Poarta Soarelui pe Dealul Buricului
Strâmtoarea Gibraltar (căreia foarte târziu - la multe milenii după Atlantida - i s-au atribuit şi ei Coloane ale lui Hercule, începând cu atribuirea așa de către Nord Africanul Eratostene, la peste un secol după relatarea despre Atlantida a Europeanului Platon), n-a avut rolul de “Poartă” decât poate pe apă, între Mediterana şi Atlantic, deosebindu-se şi prin acea dimensiune de mult anterioarele Porţi ale Imperiului Atlant, care deopotrivă au fost pieţe şi treceri de uscat peste hotarele sale / inclusiv vadul de la Dardanele dintre Asia şi Europa, unde s-au aflat marinele Coloane ale lui Hercule, fiind milenar folosit astfel, pe atunci în N Marmarei / “Mării Albe” Bosforul / “Bos-phoros” având numai pământ: așa cum s-a transmis peste timp, “Bos-for” însemna “Canalul protector”, căci “Bes” = “Protector” iar “phoros” = “canalizare”; despre Anticul Nord African Eratostene e de știut și că a datat Războiul Troian - în extremitatea apuseană a Asiei - în deceniul 1194-1184 î.C., adică ulterior cu 2 generații decât a fost (așa că nu exactitatea i-a fost atributul forte, savantul Antic evidențiindu-se prin strădaniile sale pentru studii inedite, de pionierat). Vocabularul Român conține semnificativul termen “vameș” / “va-meș” ca “vechiul orășean” (căci în stră-Română “var” = “oraș” și “meș” = “moș” / “vechi”): în trecut, cele mai prospere așezări - denumite “var”, protejate de divinele forturi / citadele cu denumirea generică de “da-va” / “deva” - erau cele găzduind Veghetorii vadurilor (adică pe cei care erau vigilenții vameși sau străjerii / gardienii trecerilor, fie acelea trecători pe uscat ori strâmtori sau vaduri prin ape, de pildă și Sarmisegetusa - capitala Daciei - fiind știută ca “Var-Hel” / Varhel, în Bulgaria existând “Var-na” / Varna, în Banatul Sârbesc existând “Vâr-șeț” / Vârșeț, în Banatul Românesc existând Vărădia / fosta capitală itinerantă a împăratului Burebista, Uivar / “Ui-var” = oraș neolitic pe Râul Bega, etc.); de exemplu, în Turcă - limba formală actuală a Anatoliei - pentru zid se folosește sugestivul termen “duvar”.
Mască din Uivar / mileniul V î.C.
În 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a cuprins cuvântul “vameș” sub forma că “în română, ‘vameș’ a avut și sensul de ‘persoană care colectează taxele’; astfel, ‘vamă’ trebuie să fi avut sensul inițial de ‘taxă’ în general, inclusiv taxa plătită la punctele de frontieră între state (termenul este răspândit în mai multe dintre limbile balcanice și are origine incertă)”. De exemplu, în vechea Greacă “fama” însemna “mesaj divin” dar și “tradiție”: se poate remarca compatibilitatea echivalenței “F”/“V” (câteodată, s-a practicat și consonanța “G”/“V”, ca de exemplu Caucazienii Gargari - partenerii favoriți ai curtezanelor Amazoane, vestiți în Vechea Lume - să fi fost considerați Varvari / Barbari). În localitățile popular denumite încă din Epoca Pietrei ca “var”, localnicii erau “veri” (înrudiți între ei, așa cum au rămas înrudiți mulți țărani în satele Românești până în Epoca Modernă); vocabularul Român are termenul “văr” pentru persoana înrudită în raport cu copiii fraților și surorilor părinților săi, ceea ce e de asociat cu Albanezul “vella” = “frate” (corespunzător Dr. Mihai Vinereanu, “ambele cuvinte provin probabil din fondul pre-latin”): la începuturile lor, Valahii - sau “frații”, respectiv “verii” - erau foști “Var-Vari” = “Bar-Bari” (ca neamuri recunoscute între ei dar și reținuți ca atare de către alții, mai ales ca veri), populând așezările denumite “var”, situate la vad sau la vale, lângă valurile apelor și protejate cu valuri de pământ. În 1934, academicianul A/Român N. Iorga a ținut să sublinieze: “Există expresia Albaneză ‘Vlleh është vëlla’ = ‘Vlahul este frate. Albanezii şi Aromânii sunt veri de sânge. Am mai vorbit de Albanezi şi mă întorc la dânşii cu plăcere. Este un adevăr ce nimeni nu l-a scris: cine va avea pe Albanezi şi pe Românii Macedoneni, va avea Orientul. Sunt o mulţime de Români din Albania ce nu se pot deosebi de Albanezi. Aceste 2 neamuri sunt cele mai vânoase din aceste ţări. Românii se învoiesc mai bine cu Albanezii decât cu ceilalţi. Lucru ciudat! Datinile Albanezilor sunt întocmai ca cele ale Românilor din Macedonia, şi - ce este mai curios - că seamănă mai în toate cu cele ale Românilor din România”. Se poate observa că piatră” = gur” în Albaneză, ceea ce ar duce în așa sens la forma Gur-Ga” ca Piatra Pământului”. În Finică / Suomi “Valo” - însemnând “Lumină” - ar rezona cu înțelesul că Valahii ar fi “Luminații” (pentru “Străluciți”, termenul folosit în Suomi / Finlanda e “Kirkas”: așa ceva e apropiat de “Kirkko” = “Biserică”, la bază fiind străvechii Kirki = Gherghi); e interesant că pentru “Uriașă” la Finici / Suomi e termenul “Valtava” și la Suedezi “Enorm” iar rădăcina lingvistică pentru “Uriaș” e “Jat” atât la Finici = Suomi, cât și la Suedezi (Danezii, Islandezii și Norvegienii aveau “Jotunn” iar pentru “Uriașă” în toată mitologia Nord Europeană termenul consacrat era “Gygr”): e de știut că pentru vechii Germanici - așa cum erau și Scandinavicii - Finicii erau “Nomazii” (așa cum erau străvechii Pelasgi, adică vânătorii-culegători din Epoca Pietrei). În sens religios - tot în aceeași parte răsăriteană, însă nu în Nord, ci în Sud - în mileniul II î.C. Hitiții / Kheti au avut termenul “Walli” pentru “puternic”, Azerii au “Vallah” pentru expresia “de la Domnul” / “Allah”, în Turcă prin același cuvânt înțelegându-se și “onest”, Valîkcî / Balîkcî în Turcă însemnând “pescar” (Valahii astfel fiind literalmente “Oamenii Zeului” / “Oamenii lui Allah” = “Cei Drepți” / “Cei Onești”): după cum au studiat din India Dr. E. Sreedharan în 2000, Dr. Acharya Nagrajji în 2003, ş.a., Arianul “Wiros” = “Indo-European”, respectiv Kurgan (se poate observa că lucrarea de față - “Originea Gherga” - înfățișează în spațiul dintre India și Europa prezențele Gherga nu în dimensiuni generaliste, ci foarte concret, cu elemente onomastice, genetice, etc.); de exemplu, termenul proto Kurgan / Indo-European “Wiros” / “Wihros” a produs Latinul “Vir”, desemnând bărbatul viril / gospodarul (după cum au studiat în 1879 lingviștii Charlton Lewis și Charles Short, în Lumea Veche gospodarii au fost numiți de Pliniu cel Bătrân”, Mela, ș.a. - care au scris despre Sarmații de lângă Crimeea opuși Anticilor nomazi - ca Γεωργοί Gĕōrgi). În Europa, tot în Finică / Suomi, “Vala” = “Jurământ”; în Estonă “Valama” e “a turna”, “Valla” = “deschis”, “Vall” = “metereză”, etc. iar în Suedeză “Val” = “alegere”, “Văl” / “Väl” însemnând “bun” / “bine” (“well” în versiune Germanică): astfel, prin Valahi ar rezulta și sensul de “Cei Puternici” / “Cei Buni”, așa conferindu-se în larg sens European ceea ce de fapt erau ei în Vechea Lume (la început, Valahii au fost sfinții oameni ai sacrului Rai = “Ra-mani”); Valahii - “Oamenii Zeului” - erau “Oamenii lui Ra” (adică ai Soarelui care lumina Țara Sfântă, știută ca Rai, cu localizarea inclusiv în România, de altfel Valahii fiind egalați dintotdeauna cu Românii iar strămoșii Românilor au fost mereu cunoscuți drept “Oamenii lui Zal-moxe”, adică ai “Zeului-moș”, respectiv - literalmente - “Oamenii Zeului vechi”). Alte sensuri apropiate de Valahi în Europa se regăsesc până și în Galicia (acolo “Valla” fiind legat de “Valer” pentru “Valoros”) sau în PortuGalia “Valla” egalând “Barda” pentru “Gard” - ceea ce e “Cerca” într-o bună parte a Spaniei - etc.; în Asia, Sanscritul “Păla” pentru “Protector” echivalează hindusul “Vălă” ca “Responsabil”, în Arabă folosindu-se “Wallăh”: “în numele Domnului” (se pot observa translațiile orientale “P”/“B” și cele occidentale “B”/“V”, o corespondenţă de la străvechiul termen pentru oraş “var” ducând, prin echivalenţa cu “par”, la Grecul “pol/is”). Corespunzător “Dicționarului teologic al Vechiului Testament” editat de Johannes Botterweck, Helmer Ringgren și Josef Fabry, în vechea Ebraică pentru “Val” era termenul “Gal”; astfel, literalmente Galileea / “Gali-leea” = “Valurile sacre” (sufixul respectiv indicând sacralitatea, cuvântul “galal” însemnând “rulare” iar “galgal” fiind “rotire”). Lingvistul Alois Walde 1869-1924 (membru corespondent al Academiei Austriei) a considerat că Avestanul / Iranianul vechi “vașa” pentru “pășune”, Hititul “wela” pentru “pajiște”, etc., erau din aceeași familie cu Româneasca “vale”, respectiv “vâlcea”; în Sanscrită “valati” = “a (se) roti”, în Armeană “gelum” = “a (se) răsuci”, etc. - apropiate de Românescul “a învălui” / “a înveli” - au provenit din aceeași rădăcină proto Indo-Europeană / proto Kurgană “uel” pentru “a rostogoli”, fiind baza înțelesului din vocabularul Român de “undă” / “val”: acel radical Kurgan - adică Indo-European - de “rostogolire” / “învârtire” = “uert” s-a regăsit și la cuvinte Românești străvechi (explicate de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române”) ca “vâltoare”, “vârtej”, “vârtelniță”, etc. În “Statutul primordial al limbii traco-geto-dace față de latină” din 2016, filologul Român Gheorghe Bucur a susținut: “Există sute de cuvinte românești similare cu cele din sanscrita-vedică dar ele nu există în latină; explicația constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează străvechii române, pelasga dunăreano-carpatică, urmare a fenomenului ‘roirilor’, când unii din populația carpato-dunăreană au ajuns până în India iar latina - apărută mai târziu - n-a putut avea acei termeni”. Concret, Europa a fost colonizată masiv de către Homo Sapiens abia din mileniul VII î.C., după ce Potopul a distrus inima Imperiului Atlant; în timpul celor câteva milenii precedente, dintre începutul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni şi Potopul Pontic, Atlanţii imperiali au “filtrat” trecerile nomazilor - mai ales vânători şi culegători - din Asia interesaţi de Europa (faţă de cei din Africa exista bariera Mării Mediterane): ei au constituit în E European o stavilă eficientă în calea migrării Asiaticilor iar după cataclismica dizolvare a Imperiului Atlant, orientalii au avansat natural spre V, “împingând” urmaşii Atlanţilor spre orizonturile apusului, aşa cum - de exemplu - a fost cel din N African (unde au intrat în extincţie, rămânând numai unele amintiri despre ei ca mărturii în vechiul Egipt, după cum au consemnat Antici ca Herodot, Platon, ş.a). O confuzie asemănătoare cu legarea tardivă a Atlantidei de Oceanul Atlantic de exemplu a fost şi despre Războiul Troian, în care Aheii din Balcani i-au atacat pe Troianii din Anatolia: Aheii s-au numărat printre strămoşii Elenilor dar nu erau Eleni / Greci, astfel că orice relatări de genul că la Troia ar fi luptat Greci nu e reală; Elenii / Grecii au apărut ulterior, mai târziu, după Războiul Troian (despre Civilizația lor, se știe că nu au pornit-o de la zero, ci au preluat foarte multe de la așa-numiții “Barbari” / “Varvari” adică locuitorii “var”, cu mult var / calcar în componență, onomatopeic denumiți “var-vari”, ca bărbați adevărați, căci ei erau cei populând așezările generic denumite var” / varoș” - după cum au utilizat și “Barbarii” Geto-Daci în spațiul actualei Românii - fiind protejați de citadelele denumite nu la fel var”, ci mai divin, ca “da-va” / “de-va”): datorită frecventei echivalări “V”/“U”, se poate observa apariția termenului vehiculat Românește de “oraș” din “varoș” = “uaroș”. De altfel, termenul proto Indo-European / Kurgan “wihros” însemna “vânător” / “erou” (înrudit cu Sanscritul “vîră” sau Avestanul “vîra”); printre Baltici şi azi, ca de exemplu la Lituanieni “vyras” e “om”, la Letoni “vîrs” e “soţ”, etc. (la Marea Baltică / “Val-tică”, Lituania are capitala Vilnius, acolo “vilnis” însemnând “val” / “talaz”, același termen fiind în Poloneză “fala”: proto Kurganul / Indo-Europeanul pentru “val” a fost “wol”).
Instrumentarea radiestezică
A fost dovedit că în Epoca Pietrei oamenii Homo Sapiens au moştenit sensibilităţile radiestezice ale Uriaşilor / Găliganilor predecesori Neandertal şi Cro Magnon: percepţia radiaţiilor electromagnetice e mărită la izvoarele apelor curgătoare (pe atunci - în vremurile lor - exact acelea fiind locurile predilecte de invocări ale puterii divine) iar găsirile altor locuri binecuvântate - cu energii benefice - se făceau adesea fie cu baghetele / “ba-ghetele” de alun în formă de “V” sau “Y”, fie cu cârje / toiege, toate confecţionate din crengi care intrau în oscilaţie atunci când detectau semnale de interes; se pare că în Vechea Lume cei mai experimentaţi practicieni radiestezici au fost stră-Românii / Valahii, ecouri actuale fiind de pildă că doar Românii mai sesizează liber curenţii energetici (de exemplu, în prezent încă la relativ multe persoane din România apărând sensibilităţi cel puţin culturale privind mişcările necontrolate ale curenților de aer într-un spațiu închis). Radiestezia reflectă posibilitatea extrasenzorială a omului de a determina, cu ajutorul unor indicatoare radiestezice, anomaliile din mediile vii sau nevii, obţinându-se astfel informaţii ascunse simţurilor umane: practica radiesteziei este foarte veche, în scopul determinării izvoarelor subterane, a pânzelor freatice, a zăcămintelor, a cavernelor, a comorilor îngropate etc. (în general, a ceea ce se ascunde sub pământ); în Lumea Veche, primul şi totodată cel mai faimos utilizator al baghetei Magice a fost Zeul Hermes / Ham = bunicul Gherga, care cu ajutorul caduceului = “kerykeion” deschidea calea spre Tartar = Infern, respectiv Porţile “Lumii Celeilalte” (acvatice, subterane, manifeste îndeosebi în hăurile peşterilor). Radianta aură - la unii fiind relativ vizibilă - pare conectată de cel de-al treilea ochi (permițând vederea / viziunea strălucitoare a binecuvântatei lumini străpungând întunericul); de exemplu, timp de milenii oamenii Homo Sapiens și-au stimulat al treilea ochi” - însemnat încă și azi vizibil de hinduși pe mijlocul frunții, între cei 2 ochi - din dorința apropierii de strălucirea divină venerată de vechii Indieni ca “Ochiul lui Șiva”, de vechii Egipteni ca “Ochiul lui Ra”, de vechii Greci ca “Ochiul Gorgon”, ș.a.
La sfârșitul neoliticului (după Era de Argint, la începutul Epocii Bronzului), fondatorul Troiei a fost Dardan/os, descendent - după mamă - al Zeului Atlas; conducerea de către urmașii Atlanților - începând cu nobilul Dardan și continuând cu cei din dinastia întemeiată de el - a conectat Troia de străvechea Atlantidă (după a cărei dispariție începu neoliticul). Denumirea Oceanului Atlantic s-a ivit mult după destrămarea Imperiului Atlant, de la Atlanţii migraţi pe malurile sale, ajunşi acolo prin mutarea din fostul Ocean imperial, de la reţeaua Est-Europeană de ape dulci, unde au fost riverani înainte de Potopul Pontic (Râurile sunt numai cu ape dulci, nu există Râuri cu apă sărată); în universul / cosmosul oamenilor primordiali, era “Precum în Cer, așa și pe Pământ”: Cerul albastru strălucitor era oglindit de albastra apă strălucitoare, apa căzută din Cer era dulce ca și apa dulce pe malurile căreia trăiau (iar la luciul uriașei rețele acvatice Okeanos a Atlanților, rețea foarte bogată în comparație cu uscăciunea Sudică, aflată spre miazănoapte și formată din ape dulci, anume din Râuri, Lacuri, bălți, etc., se ajungea nu prin zbor, ci după trecerea spre poziția ei Nordică prin vămile marcate de Porțile vegheate de străjerii imperiali - paznici cerești Gher dar și paznici pământeni Ga - adică străjuite de gardienii Gher-Ga). Este interesant că pentru “oglindă” în Rusă se utilizează “zerkalo”. Deja la stră-Români - la cei vorbind stră-Româna - s-a putut vedea că erau “Oamenii Soarelui” = “Ra-mani”, Soarele reflectat în Râuri ducând și la echivalența despre “Oamenii Râurilor” = “Râureni” / “riverani”, ca “Râ-mani”); pe de altă parte, orientalii (care îl venerau pe fiul Așerei / Zeița Apelor, adică pe solarul Baal / Vaal - pomenit și biblic în Vechiul Testament - însurat cu Anat / Zeița Dragostei) îi considerau pe stră-Români ca “Baalahi” = “Valahi”, echivalența “B”/“V” evident aplicându-se la “Baalahi” ca Valahi, așa cum se știe legătura dintre “bătrân” și “veteran” sau limba Ebraică / având “B” ce e desigur la Evrei / având “V”, etc.: așadar, solarul Vaal / Baal pe partea maternă era acvatic - de exemplu, înaintea Războiului Troian, deci în Epoca Bronzului, în portul Ugarit din E Mediteranei, venerata sa mamă Așerah / “Așe-Rah” era numită “Doamna Mării” - iar credincioșii Zeiței Mamă și fiului Baal / Vaal iubind valurile erau “Valahi” (termen răspândit spre Vest). Vocabularul Românesc a reținut ca înrudite cu termenul de “Valah” și cuvinte ca “valoare”, “voal”, “văl”, “vălău” - pentru “jgheab” - etc. (la plural “valori”, “voaluri”, “văluri”, etc.); printre vechile obiceiuri la Români / Valahi a fost și cel foarte popular de spălarea păcatelor”, de pildă existent la Geți - strămoșii Valahilor / Românilor actuali - care se îmbăiau ritualic în valurile sacrei Dunări, regăsit și azi vizibil la hindușii care își spală păcatele în sacrul Fluviu Gange ori la creștini, la care prin taina botezului sunt spălate eventualele păcate ale strămoșilor / provenite prin părinți, etc.: cel mai mare botez a fost Potopul biblic, relatat de Vechiul Testament - redactat în Orientul Apropiat - termenul de Purgatoriu” / Pu-rgatoriu” fixându-se pentru curățirea păcatelor (dacă nu prin spălarea cu sânge ori apă, atunci prin foc, așa cum s-a practicat de pildă în Gheena din S Ierusalimului).
Rimând cu Valahii / Baalahii, în Orientul Apropiat - inclusiv în NE African, ca de pildă în Egipt, Etiopia, etc. - Felahii au fost din mare vechime fermierii / țăranii (cultivatorii de pământ / agricultorii) de pe Văile mai fertile: se poate observa că termenul Arab “Fallăh” - de fală, falnic folosit pentru ei - rezonează cu numele dat lui Allah / Dumnezeu. Prin termenul oriental “Ba’Allah” / “Baallah” s-ar înţelege “suflet divin” iar echivalentul African Felah sau European Valah efectiv desemna cetăţeanul Vechii Lumi; aşadar, Raiul (cu “Ra-mani”), adică Nordicul Imperiu Atlant, a fost populat de Valahi / “suflete divine”, la fel ca Sudicul Corn al Abundenţei, care în partea Asiatică avea Balahi iar în partea Africană avea Felahi. Cercetătorul Român Cosmin Zamfirache - care în 2016 a studiat “Cine au fost carpii” - a consemnat despre termenul “kar” că însemna “fală” / “laudă”, așadar înțelesul pentru “Kar-Ga” era “Fala / Lauda Pământului”; în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, Carpii / “Car-pii” erau “făloșii sfinți” (căci “kar” / “car” = “fala” și “pii” = “sfinți”) iar Carianii - notați Karki / “Kar-Ki” în V Anatolian - erau “făloșii sacri”, căci “kar” / “car” = “fală” și “ki” = “sacri”: anterior apariției Antice a Carpilor în V Pontic la Istru / Dunărea inferioară au apărut coloniștii din Caria; între Karkii din dreapta Dunării de Jos și Carpii din stânga Dunării de Jos, au fost ample legături, începând cu cele de vecinătate imediată / apropiată, deopotrivă temporală și geografică în spațiul Dunăreano-Carpato-Pontic (în România, Carianii au fost foarte proeminenți timp de un mileniu în Dobrogea, de la primii coloniști din Epoca Fierului până la sfârșitul Antichității).
Cadrilater = Dobrogea Sudică
(Este de știut că până la ultimul război mondial, România includea și Cadrilaterul, adică Dobrogea Sudică / așa cum s-a putut vedea în imaginea anterioară: Dobrogea = regiunea dintre Marea Neagră și Dunăre). Răspândiți pe malurile Pontice / Mării Negre, Mării Albe / Marmara și Mării Egee / Mediterana, vechii Greci au utilizat apelativul Gheorgos pentru aceiași fermieri mândri (în timpurile când țăranii explicit reprezentau cetățenii Țării, credincioși fervenți în puterea supremă, întâi divină, apoi regală - acela fiind sensul lor social / civic - pe Valea Dunării inferioare cu recunoaștere consolidată ca “Ru-mâni” / “Valahi”). Este ușor de închipuit că - la fel ca Felahii din Bazinul Nilului - cei din Bazinul Dunării, credincioșii Valahi / Baalahi, ai Zeului Baal / Paal, crezând în măreția fertilă atât a naturii, cât și a oamenilor, către sfârșitul Epocii Pietrei de fapt au fost “Pulahi” / Pelasgi potenți, puternici inseminatori ai străvechilor populații dar și ai mediului, prin contribuțiile lor civilizatoare (de Bel / Baal = Zeul Fecundității și Fertilității nefiind deloc străin Cultul Phallic, sub forma penisului erect numit “O-Belisc”, bâtul sau parul / pilonul pentru rugăciuni): e interesant că în Latină “fellare” era “felație” iar “feles” erau veneratele “feline” (leoaicele - zise în vechea Română “mâțe” / “Mâ-țe” - fiind preferatele Marii Mame Ghirghe / Kirke iar termenul de “pisică” a fost legat de străvechiul cuvânt “pizdă”); de pildă, în memoria colectivă din Caucaz s-au fixat ancestralii Gargari / Ghergari ca partenerii preferați ai Amazoanelor curtezane (începând cu cele din genul genetic “Ursula”), “Pulahi” ajunși ca Pelasgi în Rai - spațiul luminat și încălzit de Ra / mai ales arealul actual Român - unde stră-Românii au fost denumiți Valahi. Stră-Românii pentru Marele - şi Unicul - Zeu al Soarelui Ra / Bel foloseau numele personal de Crăciun / “Crăci-Un” (popular “An” / pe scurt), ei știind-o pe partenera lui ca soră-sa “Crăciu-Nika” (popular “Anat” / pe scurt); onomastic, în timpurile Pelasgilor, s-a ajuns la echivalarea dintre Gherghi și Crăciun ori Crăciunica (așa erau numiți în spațiul stră-Românilor partenerii An și Anat): între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară (timpul obișnuit al hibernării), reprezentarea antropomorfă prin efemera statuie a omului-de-zăpadă” - ca parte cultică de fapt iar nu recreațională / de divertisment - s-a răspândit în tot spațiul civilizațional Nordic al Vechii Lumi.
“Anu’ de zăpadă” - clădit din sferele suprapuse formate în urma rostogolirii bulgărilor prin nea - poate că a fost prima statuie din lume (denumirea de “cerc” a formei sale de bază e în aceeași familie cu Crăciun); în general, “omul-de-zăpadă” nu era iarna ridicat izolat în sălbăticie, ci se afla în centrul atenției oamenilor, personificând trecerea Anului: exista, ca un Veghetor al așezării oamenilor, din noaptea cea mai lungă a anului (de la solstițiul de iarnă) până când ziua egala noaptea - la echinocțiul de primăvară - când inerent se topea, căci după trecutul An Vechi / încheiat la Crăciun, atunci începea Anul Nou, cel renăscut ca “Anu’ de nea” = “An nou” avându-și debutul prin stropirea cu “apa sfințită” = apă “vie” rezultată din topire, simbolul a ceea ce s-a dus, un lichid miraculos pentru spălarea păcatelor, cu rol purificator / de curățire față de ceea ce a fost și de pregătire pentru ceea ce va urma. Dr. Alexandru Ciorănescu a definit “veaca, cu pluralul “veci = “circumferință / cerc”, Româna conectând astfel spațiul și timpul (anume: conturul rotund cu durata secolului); se poate observa că veac” = se-col” / SeCol” e termen inspirat din Sf. Cer”, ca unitatea de măsură temporală a imensității sale (termen mai vechi decât veac”). În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Cât de vechi este codul ‘v*c’ și temele derivate din el în limba noastră? Avem certitudinea unei datări minime: putem ști că familia derivată din codul ‘v*c’ era la fel de arhaică precum au fost textele vedice ce-l menționau pe Vișnu. Semnificația religioasă dăruită de morfemul ‘vec’ se regăsește în numele zeului Vișnu = ‘Veșnicul’, divinitatea care domina eternitatea, figură centrală a panteonului religiei hinduse. Alături de Vișnu, zeitățile Brahma și Șiva alcătuiau triada ‘tri-murti’ a religiei hinduse, care continua parțial elementele ariane”. Stropirea cu apă sfințită = apă “vie” era un ritual al Cultului Fecundității și Fertilității (ce cumula atât Cultul Falic, cât și Cultul Vulvei, pe atunci - în Epoca Pietrei - mai multă populație însemnând mai multă productivitate); de exemplu, în marele așezământ religios Gherga - lung de circa un kilometru și jumătate, cel mai mare al Regatului Cariei din Anatolia / Anat-olia” - numeroasele sale rezervoare din piatră păstrau apa sfințită (adică “apa vie”) de către preotesele și preoții Gherga: acolo ritualurile erau mai elaborate, utilizând apa sfințită și pentru “spălarea păcatelor” credincioșilor (locul fiind extrem de popular printre autohtoni, pentru timp foarte lung, fiind și de tratament al celor bolnavi de diverse afecțiuni). Nu exista cineva fără păcat, astfel încât așa ceva explica uriașul succes avut de Sanctuarul Gherga - chiar dacă se afla într-o zonă plină de scorpioni, după cum a scris în Antichitate geograful Strabon XIV 2:26 - pe unde a trecut pe rând populația Regatului Cariei, pe Calea Sacră Gherga ce unea capitala Mylasa / “Myla-sa” a Cariei de Sanctuarul Gherga, care pentru ritualul purificării cu apă “vie” / “sfințită” lăsa clerului Gherga bunuri, ceea ce a întreținut puterea numeroșilor nobili Gherga (neamul Gherga fiind totuși mai mare decât strict cel format de clerul din Sanctuarul Gherga). De altfel, cel mai îndelungat cult al omenirii a fost - de departe, față de toate celelalte - cel al fecundității și fertilității; reprezentarea apei și spermei cu același simbol - ca la Sumerieni - avea la stră-Români echivalarea pentru rouă ca sperma cerească de pe sacra glie: probabil conceptul apei sfințite - ce datează din Epoca Pietrei - efectiv a fost inițial legat de spermă (de exemplu, Afrodita / “Afro-dita” = Zeița Frumuseții apărută din “spuma mării” - unde prin spumă e de înţeles sperma - poate fi mai bine percepută ținând cont de acel context străvechi, cel mai important centru de cult al ei fiind nu altundeva decât în Afrodisia, în apropiere răsăriteană de marele Sanctuar Gherga din Regatul Caria / SV Anatoliei, la relativă depărtare de Mare, după cum a observat în 2016 și Dr. Peter Ruggendorfer, arheolog Austriac). Locul nașterii - și nu doar al acelei frumoase Zeițe ivită lângă Gherga - a fost numit sugestiv Anatolia / “A-Natolia” = “A Nașterii”: Peninsula Anatoliană = Asia Mică (având în apusul ei Regatul Cariei = “Țara Gherghiților”) a fost - încă din perioada pre-diluviană - avanpost civilizațional, amplasarea sa fiind între Cornul Abundenței din S și Imperiul Atlant din N.
Gherga în centrul Cariei
În Vechea Lume, cea mai densă perioadă din an de sărbătoriri ale fecundității și fertilității - inclusiv la stră-Românii din spațiul Român de azi - consta în cele 2 luni dintre Dragobete / “Năvalnicul” = “beat de dragoste” și SânGiorz / Sfântul Gheorghe (24 II - 23 IV), având la jumătatea intervalului său echinocțiul de primăvară, adică momentul egalității duratelor nopții și zilei: “Drago-bete” literalmente însemna “Dragul bât” / adică “Dragul falus” iar prin celebrarea marcatorului oficial al fertilității SânGiorz = Sfântul Gheorghe - păstrătorul “Cheilor Timpului”, deoarece deschidea anotimpul / “Ano-Timpul” cald - începea Calendarul Pastoral, între ele fiind alte sărbători mari, ca Mărțișorul, Paștile, etc. (se poate observa despre manifestările din zilele și nopțile de Paști / “Paș-ti” că au fost în legături primordiale cu ceea ce onomastic s-au fixat consonantic în vocabular ca Pizde / “Piz-de”: primele ceremonii pascale au derivat din primăverile festive ale focoaselor fete / tinerelor femei, foarte active pentru fecunditate și fertilitate, momente desfășurate împreună cu masculii / bărbații sensibilizați în vederea împreunărilor cu ele); în urmă cu multe milenii, morala publică aprecia activitatea sexuală ca prioritară în viața socială. Felinele au fost asociate mereu simbolisticii Marii Mame; obiceiul lor de a se linge constant n-a rămas ignorat de către credincioșii și credincioasele Marii Zeițe. Românii au verbul semnificativ “a pupa” pentru a “săruta”: “pu-pa” redă onomatopeic particular “pa” / “pu” pentru “sfânt/ă”; orientalii mereu au avut o problemă cu pronunțarea “P” (preferând înlocuirea îndeosebi cu “B”, de aceea și străvechiul termen pentru “suflet” impunându-se oriental ca “Ba”). Foarte posibil că “Ba-Ba” / “Baba” - pentru Marea Mamă din bătrâni, adică de pe vremuri / din vechime - așa a apărut. O relație între “Ba-Rah” și “Va-Lah” - aplicând vechile echivalențe “B”/“V” și “R”/“L” - poate fi văzută și ca Valah / “Va-Lah” = “Sufletist Solar”, căci în stră-Română, “Va” / “Ba” = “Suflet” iar “Ra” = “Soare” (Românii / Valahii fiind deopotrivă știuți atât ca sufletiștii “oameni solari” = “Oamenii Soarelui”, cât și ca “Oamenii Râurilor” = “Oamenii Valurilor”, Soarele “Ra” oglindindu-se / reflectându-se în valurile Râurilor și luminând locuitorii așezărilor “var” / “bar” de pe maluri, care pentru perpetuarea strălucirii își și văruiau intenționat construcțiile, ca să fie albe); Valahii / Balahii erau de fapt “Străluciţii” / “Oamenii Albi”, ai Raiului. Faptul că în diverse ere și în diferite locuri au mai fost apropieri lingvistice - nu numai prin vechea echivalență “B”/“V”, ci și de genul “B”/“P” ori “V”/“F” - nu face decât să întărească asemenea analize, din moment ce înțelesurile s-au păstrat (fie sexuale / falice, fie regale / de tip “ler”, fie urbane / grupate în “var”, fie agricole / țărănești). Strămoșii Valahilor - anume Pelasgii - care respectau enorm Sacrul Soare = “Pa”-“Ra”, adică “PaRa” / “PuRa” și-au avut denumirea conectată de ceea ce credeau dintâi, uzual figurarea fiind prin falicul Zeu Paal (preluat în Orientul Apropiat de Felahi ca Baal / Vaal); de pildă și azi în Turcă - limba oficială din Anatolia - para” are o semnificație foarte importantă, anume: bani”.
Autorul Ion Drăgușanul a scris în Datina, Biblia Românilor” din 2005: Există un teritoriu de sacralitate - datina - în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar pietrele sau cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai întru puritate, mai întru adevăr. Există în datină un mesaj ancestral, cel stabilit şi rostit de ‘divinităţile bătrâne’ şi retrăit, generaţie după generaţie, printr-o neostenită cunoaştere trăitoare a ordinii spirituale a lumii mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate. Un mesaj pe care îl tot abandonăm în favoarea deprinderii colective, deşi ştim că legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărată decât ceea ce numim istorie şi că basmele nu sunt numai un produs al fanteziei, ci şi documente istorice de mare preţ. Dar dincolo de mesaj mai există ceva, există mărturia unei anume continuităţi, probată doar prin datină, prin obicei, prin tradiţie, cunoaşterea trăitoare reprezentând, în fond, un argument mult mai convingător decât cele pe care le poate aduce istoria. Ca teritoriu de sacralitate destoinic marcat de ‘divinităţile bătrâne’, datina probează cât se poate de convingător vârstele neamurilor, ale neamurilor care şi-au încrustat în pietre mereu alte nume, dar n-au abandonat niciodată ordinea spirituală, acel ‘dar’ şi acea ‘virtualitate’ ale vieţii în absenţa cărora se creează dezordinea şi rătăcirea înspre alte teritorii de sacralitate. Cunoaştem astfel de îndepărtări de un anume loc spiritual, soldat cu individualizarea altor teritorii de sacralitate, istoria şi mitologia (mai nou, şi lingvistica) căutând cu încrâncenare rădăcinile civilizaţiilor sumeriană, egipteană, hitită, feniciană,elenistică, etc., dar ignorând cu nonşalanţă rădăcinile carpatice ale spiritualităţii contemporane. Iar între rădăcină şi clipă stau măcar vreo 7 milenii, deja uitate în lada cu vechituri a istoriei. Teoretizăm, îmbrăcăm haina fastuoasă dar de împrumut a clipei, inventăm abordări ştiinţifice noi dar ignorăm mărturiile aflate sub ochii noştri, de parcă ştiinţa nouă nu ar începe cu studiul actelor trăitoare, în şi prin careomul se întâlneşte cu ceilalţi tocmai pentru că şi ei sunt trăitori şi astfel se găsesc deja acolo, în acelaşi loc spiritual cu el. Un loc spiritual în care datina vine din ce este dat, din exterior, gata făcut şi constatat obiectiv şi supravieţuieşte prin obicei, adică prin acel act repetat, cu scopul de a conserva şi organiza viaţa social în forme moştenite din bătrâni şi care se retrăieşte prin tradiţie vie. În fond, obiceiul este un act social, care dă viaţă şi actualizează datinile, reprezentând o tradiţie în act, o tradiţie vie. Dar datina - acel ceva stabil, cu caracter de permanenţă pe linie tradiţionalistă - să nu mai însemne oare nimic altceva decât o nevoie şi o plăcere estetică, adică un fel de răsfăţ al clipei care-şi conştientizează orgolios apartenenţa la veşnicie, deşi nu are nici conştiinţa eternităţii şi nici capacitatea cunoaşterii trăitoare? Rob al clipei şi părticică insignifiantă din consistenţa sa, îngenunchez în faţa datinii, în faţa darului şi în faţa virtualităţii, şi pipăi urmele paşilor celui mai perfect dintre divinităţile bătrâne, încercând să-i aflu numele şi să măsor apoi, între numele său şi numele nostrum, calea datinii, cea trăită, după obicei, prin tradiţii; și clipa se sparge, îngăduindu-mi să păşesc în oraşul de la locul sub mâna Zeiţei Cula, Marea vrăciţă, Doamna care reda viaţa, patroana medicinei şi tămăduitoarea capetelor negre, Prinţesa celui mai integru - Anu - care ştia să proclame reguli lângă râul cu multă apă (corespunzător Tăbliţelor de la Tărtăria). Poposesc în tărâmul de sacralitate stabilit de Anu (‘guvernând în cer’) şi de prinţesa lui, Cula / Suae. Între clipa căreia îi aparţin şi clipa astrală a proclamării de reguli lângă râul cu multă apă (Mureş), undeva - prin Ardeal - s-au stivuit vreo 7 mii de ani şi tot atâtea uitări. Regăsirea e imposibilă, calea zeilor fiind definitiv uitată; și - totuşi - calea zeilor există, dar mărturiile zac uitate prin vremuri: de pildă, Legea. Tăbliţele de la Tărtăria doar menţionează naşterea Legii, în oraşul în care locuiau capetele negre (nume sub care au fost cunoscuţi succesorii sumerieni dar şi divinii pelasgi ai lui Homer), adică în practica socială a unor popoare care se pregăteau de migraţie şi care aveau să-şi piardă identitatea în favoarea unui nou început. ‘Capete negre’ se numeau şi sumerienii, şi pelasgii, care deşi vor coloniza Asia Mică, India şi chiar o parte din litoralul nordic al Africii, sub numele de ‘felahi’, deci pelasgi, au lăsat în locurile de baştină suficiente frăţii / ginţi care să le înveşnicească memoria. După câte se pare, ‘regulile’ lui Anu au fost cele pelasge, Hestia încredinţându-i marelui preot Zal Mox ‘legile bune’ (sau ‘belagine’, cum le-au numit anticii Eladei); de fapt, nu ‘belagine’ - adică nu ‘războinice’, ci ‘belasgine’ / pelasgine, Hestia / Vesta fiind divinitate pelasgă, zeița vetrei și a ritualurilor de tip horă. Blajinii sau Rahmanii ţin de cultul Moşilor (chiar şi romanii se revendicau din rahmani) şi au conturat în spiritualitatea românească un ansamblu de datini, obiceiuri şi tradiţii; de la acei susţinători ai stâlpilor pământului par să ne fi venit - prin intermediul Hestiei - legile belasgine, acele ‘reguli’ proclamate la mijlocul mileniului V î.C. ‘lângă râul cu apă multă’, care aveau să se numească ‘drept valah’. Diodor Sicul a consemnat: la arieni, Zoroastru susţinea că o zeiţă bună i-a dat legile întocmite, la nemuritorii Geţi, Zalmoxis susţinea că Hestia i-a dat legile iar la Evrei, Moise susținea că a intrat în legătură cu Iahve; și Anu, şi Zoroastru, şi Zalmoxis, şi Moise se impuseseră drept locţiitori ai zeului care stăpânea cetatea, dar îşi exercitau puterea cu sprijinul ‘sfatului bătrânilor’ (preoţilor, căpeteniilor obşteşti) şi al ‘adunării luptătorilor’ (ca Ghilgameş ori Aga din Kiş). Formulele asociative impuneau sistemul tributar, cel numit ‘asiatic’, obştile / ginţile având obligaţii faţă de ‘mai marele pământului’, conducătorul tribului, al reuniunii de triburi şi, ulterior, al statului. În cadrul obştii se practica devălmăşia, ieşirile ulterioare din indiviziune conducând la apariţia muncii salariate (‘tot seceră lanuri argaţii’, Iliada 17:567) iar nu la sclavagism. Încălcările legislației, deci ale datinii, se sancţionau de judeţul obştii; legile se cântau, ca să nu se uite (conform lui Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în scris (conform lui Cezar): asta înseamnă că nu le putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care a descris o civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea războiului troian și cea din vremea sa, pe care numai noi - românii - o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie (până la sfârșitul medieval fiind în exercițiu ‘dreptul valah’ / ‘Valaskim’). ‘Legea din bătrâni’ reprezintă un dat, un ansamblu de reguli stabilite de cei care puneau foarte mare preţ pe asocieri pentru a fi socotiţi cei mai puternici. ‘Legea din bătrâni’ funcţiona, în vremea lui Anu (simbolizat de o cruce şi în ‘Templul cu 3 stâlpi’ de la Cucuteni, şi în spiritualitatea sumeriană), într-un spaţiu european apreciabil, în care Carpaţii şi vecinătăţile sale aveau să se constituie drept ‘tărâm al zeilor’ (conform lui Hesiod) şi datorită uriaşelor rezerve de sare, şi datorită apropierii de cer, pe care o îngăduiau cu generozitate. Prin urmare, din aceeaşi civilizaţie, pe care o putem numi sau carpatică, sau europeană - funcţie de orgolii şi de blazări istorice - au făcut parte pământurile Daciei viitoare, cu enclave sud-dunărene apreciabile. Descoperirile arheologice, deşi nu deschid ferestre decât spre cronologii şi spre speculaţii pe seama simbolurilor folosite într-o artă tulburătoare (o simfonie a culorilor), marchează - totuşi - un perimetru istoric ancestral, leagăn al ştiinţei Argenilor, Vedica şi al Teogoniei greceşti, al naşterii zeilor, deci al conştientizării de sine de care s-a învrednicit umanitatea (parabola ‘mărului’ cosmic, desemnând cunoaşterea). Dar toate dovezile apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor / ginţilor care au migrat spre cele 4 puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte şi - deci - cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbunii printre carpizii pelasgi o reprezintă datina”.
“Precum în Cer (=Gher), așa și pe Pământ (=Ga)” - după cum e în rugăciunea “Tatăl nostru” / de pildă în “Sfânta evanghelie după Luca” 11:2 - e expresia creștină a incantației păgâne “Gher-Ga” pentru mariajul dintre Cer și Pământ întrupat de Gherga = numele străluciților conducători străvechi, dinaști având berze printre păsările lor totemice, astfel recunoscându-se și alte etimologii: lingviștii au analizat că pe baza rădăcinii Kurgane / Indo-Europene “bherg” însemnând “strălucit” a apărut și cuvântul Pelasg “bherga” însemnând “nobil” (Pelasgii au fost nomazii EurAsiei care în Vechea Lume migrau ca berzele / păsări eminamente acvatice). Pajura / “Pa-Jura” - numită popular și “acera” / “acvila” - e emblematică Românilor și în prezent (așa cum se poate vedea de exemplu pe g/herbul” = emblema Țării / stema României); termenul - conform Dr. Mihai Vinereanu - a provenit “din fondul pre-latin”: “pajură = pasăre răpitoare, mai mică decât vulturul, care trăiește în regiunile de munte (‘Aquila imperialis’). Românescul ‘pajură’ a provenit din același radical ca și ‘pasăre’, cum o dovedesc atât sensul, cât și forma celor 2 cuvinte românești”. (Corespunzător “Dicţionarului limbii Româneşti” din 1939 realizat de Dr. August Scriban, “pajura = gripsor” / “zgripţor”; era pasărea sacrului An, de altfel în târziile limbi Germanice “jera” ajungând rădăcina pentru “year” = An). În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Emblema străveche a țării este păzită de o pajură, simbol de 2 ori solar, prin aceea că pajura e o viețuitoare a văzduhului în lumea reală, zburând în înaltul cerului, metaforic aproape de soare, și prin faptul că numele ‘pajura’ are în trup morfemul solar ‘ra’. Pentru români, pajura este și un semn definitoriu pentru străvechea religie și credințele arhaice de natură solară; acest lucru ne e confirmat de analiza termenului: într-adevăr, despărțind ‘pa-ju-ra’ în morfemele componente, regăsim ‘pa’ (ceea ce e în legătură cu lumea de sus), ‘ju/r’ cu jurământ - morfem din divinizarea ‘ju’ - și în final ‘ra’, particula solară, ilustrând un ritual solar sau afinitate cu tot ce e legat de soare. Astăzi este preferată denumirea de ‘acvilă’ în loc de ‘pajură’ pentru figura simbolică ilustrată care păzește scutul emblemei țării, prin extensiune stemă. ‘Acvila’ e numele latinesc pentru ‘aceră’. Dacă ‘acvila’ ne-ar duce cu gândul la ‘aqua’ (‘apa’ în latină, fără să putem pricepe ce conecție există între acvilă și apă), cuvântul ‘acera’ din românește ne spune precis că e ceva legat de noțiunea de soare, fiind construită din morfemele ‘ace’ - având sens de legat ca o cusătură făcută cu acul - și ‘ra’, soare. ‘Acera’ e intim legată de soare! ‘Acera’ e o vorbă arhaică, multimilenară în limbă, în vreme ce ‘acvila’ e o inovație tardivă făcută în latină. ‘Acera’ și ‘pajura’ sunt denumiri cu profunde reverberații heraldice din istoria noastră veche”.
Marii Zeițe - fie că o chema Așera, Ghirghe / Kirke, ș.a. - îi erau apropiate vietățile apelor / peștii, felinele uscatului ori păsările, de-a lungul timpurilor fiind reprezentată și dezvelită arheologic în toate asemenea ipostaze de Mare Mamă, în spațiul Românesc și în alte părți ale Vechii Lumi (pe care a patronat-o, chiar dinaintea vremurilor Pelasge dar și în timpurile Pelasge). În 2015, scriitorul Român Dumitru Denciu a scris “Despre identitatea limbii române”: “Am susținut și susțin că, nominal (etnonimic), ‘pelasg’ este același lucru cu ‘valah’. Se pune firește problema periodizării limbii noastre (filonului nostru); personal, pledez pentru delimitarea următoarelor faze:
·         Română, mileniile I-II
·         Geto-dacă-moesiană, mileniile II-I î.C.
·         Pelasgică (sau indo-europeana comună din Europa), mileniile IV-III î.C.
·         Proto indo-europeană, mileniile VI-V î.C.
·         Nostratică, mileniile IX-VII î.C.
Nu e nimic scandalos în ideea de a trata / studia româna, pe rând, ca: limbă românică, limbă paleo-balcanică, limbă indo-europeană aparte”.
Pentru clarificare: în chip generic, limba “stră-Română” - termen utilizat în această lucrare “Originea Gherga” pentru Româneasca străveche - a cuprins toate formele anterioare, dinaintea Românei actuale, până la Nostratică = limba Atlantă, dinainte de Potop.
Arhanghel = șef de îngeri
Pre-diluvian, vămuirile în Porţile Atlante probabil constau și în iniţieri tipice - desfăşurate lângă Pilonii Atlanți / Coloanele Atlante, în târgurile locurilor respective - foarte posibil lăsându-se cu însemnări prin marcări distinctive (aşa cum mai târziu s-au aplicat animalelor domestice pentru recunoaşteri), la oamenii de pe atunci ca ale celui de-al treilea ochi / “oki”, prin tatuările de pildă ale armei favorite bumerang, a ghiarei curcii / Tridentului, a crucii solare / Svasticii, etc., prin excizii, circumcizii, castrări, ş.a.m.d., fiind măsuri luate de gardienii purtând părul mai lung pe o parte a capului, pentru identificările ulterioare ale oamenilor proprii, patrulările lăsându-se cu măsuri foarte stricte în cazul neregulilor; “izgonirea” / “fuga” din Rai a unor îngeri, care au “căzut” sau au “decăzut”, rămânând printre oameni - iar nu în “Lumea Cealaltă” / “Lumea de Dincolo”, intangibilă oamenilor vii - a fost un fenomen memorabil, reţinut ca atare în amintirile martorilor: cei care n-au acceptat “a doua naştere” şi n-au vrut să trăiască printre Atlanţi şi-au întemeiat comunităţile - prin dragoste cu autohtonele - pe marginile Imperiului Atlant (îngerii fiind nemuritori, n-au făcut-o în mod necesar pentru procreere / înmulțire, ci acțiunile lor de amestecări cu muritorii evident au avut alte motive, cum ar fi plăcerea, declarată public). Ca exemplu dintre străvechile semne (cum ar fi cel al Svasticii - Zvastika / “Zuas-tika” literalmente fiind “Ochiul Zeului”, căci “Zuas” = “Zeul suprem” iar “tika” = al “treilea ochi”, reprezentând schițat prin semnul său ochiul divin care prin rotirea sa, ca a Soarelui, vedea altfel decât ochii normali, marcat pe frunte, între sprâncene - din ale cărei 4 brațe a apărut Crucea), în 2016, cu finanțarea din partea Guvernului Indiei, colectivul de profesori de la “Institutul Indian de Tehnologie” din Kharagpur 22,19 lat. N, 87,19 long. E - în cadrul “Inițiativei pentru Patrimoniu și Știință” sub coordonarea Dr. Joy Sen - a studiat originea Svasticii, indicând-o ca Europeană, provenind din fostul Rai:
Svastica / “Zuas-tika” a apărut în Imperiul Atlant
“Ochiul Zeiesc” / “Ochiul Sf. As” = “Ochiul Sf. An” (căci “As” = “An” în “Su-As-tika”) era anterior față de “Ochiul Gorgon” sau față de “Ochiul lui Horus”; de pildă, Svastica a apărut în N African după milenii față de EurAsia, acolo și “Ochiul lui Horus” ajungând schițat după reprezentarea Europeană a “Ochiului Gorgon”; “Ochiul divin” - adică Svastica - în N European era denumit Yarga (literalmente “Ya-rga” fiind “lumina regească”), de stră-Români era știut ca “vârtelniță”, etc. (la fel ca morișca de vânt sau ca “sfârleaza” = unealta cu 3-4 picioare, ca stativ, pe care se depăna firul de lână ori de cânepă). În Vechea Lume, în care - pe lângă oameni - au fost semnalate existențele unor făpturi de gen asexuat îngeresc ori sexuat ca zmei sau zâne, compatibilitatea dintre îngerii Gregori și femeile Homo Sapiens (care au născut Găligani / Uriași) era un fapt extrem de deosebit, încât a ajuns reținut ca atare; așa ceva n-a mai fost de la Potop încoace: făpturile divine - anume, îngerii Gregori, denumiți Sumerian “i-Gigi” / în pronunție “iGhighi”, Grecește ἐγρήγοροι “e-Gregoroi”, Ebraic עִיר însemnând Veghetor” / corespunzând Arameului Ur”, ș.a. - au iubit oamenii și fizic, din plăcere (îngerii dovedindu-se nu asexuați ca în Lumea “Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”, ci de sex masculin pe Lumea Asta” - pe Pământ - partenerele lor devenind “fiicele oamenilor” = femei tinere / evident numai de sex feminin, în zona Înălțimilor Golan-Galileea / Nordul Canaanului, unde apoi Vechiul Testament a atestat că trăiau Gherghe-sei). După cum au observat vechii oameni în Vechea Lume, de-a lungul timpurilor și în diverse locuri, calitățile aparte ale conducătorilor Gherghi - ca reprezentanți oficiali ai divinului - inclusiv potența lor, etc. și-ar avea sorgintea în asemenea contacte (consemnate și biblic) între Cer și Pământ, așa cum au fost cele prediluviene ale acelor îngeri cu indigenele / pământenele; dezvoltarea pe cont propriu / independent - așa cum au dat exemplu îngerii Gregori, custozi ai cunoașterii - a fost inedită în Vechea Lume, însemnând un clar progres civilizațional (gardienii Gherghi / Gregori păzeau cunoștințele și supravegheau oamenii pentru ca să-i urmeze). Filozoful Antic Platon în “Symposium” a scris despre existența “la început” a 3 genuri: masculin conectat Soarelui, feminin conectat Pământului și androgin / hermafrodit - însemnând un amestec de caracteristici masculine și feminine - conectat Selenei; anterior lui, Anatolianul Hesiod în “Teogonia” a scris că “la început” erau 3 divinități: Tartar = Abisul, Gaia = Pământul și Haosul, cărora li s-a alăturat Eros (a patra divinitate importantă, a atracției sexuale): acela era fiul Zeului Hermes / bunicul Gherga și al frumoasei Afrodita / cu principalul centru cultic în Țara Gherghiților = Caria. În imaginea următoare - din spațiul Românesc - se pot vedea bumeranguri neolitice fabricate din oase de cerb, găsite în 1934 de arheologul Dinu Rosetti în comuna Vidra 44,16 lat. N, 26,09 long. E / județul Ilfov:
“Dicţionarul de simboluri” publicat de Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în 1969 are alfabetic scris despre noţiuni ca “Poartă”, “Pod” / “Punte”, “Pol”, “Poseidon”, “Potop”, etc.: “Poarta simbolizează locul de trecere dintre 2 stări, dintre 2 lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. Poarta se deschide spre mister. Dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică; căci ea nu marchează doar un prag, ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm. Trecerea prin poartă este, cel mai adesea în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru (acela e de pildă şi înţelesul porţilor sanctuarelor). Simbolismul paznicilor ţine, în mod manifest, de iniţiere / intrare, care poate fi interpretată şi ca trecerea dincolo de o poartă. Ianus - zeul latin al iniţierii în misterii - era stăpânul cheilor de la porţile solstiţiale, adică al fazelor crescătoare şi descrescătoare ale ciclului anual; e vorba de ‘poarta zeilor’ şi ‘poarta oamenilor’, care dădeau spre cele 2 căi al căror stăpân era Ianus (aşa cum a fost şi Ganeşa în India, tradiţia hindusă pomenind de ‘calea zeilor’ şi ‘calea strămoşilor’): cele 2 porţi se numeau ‘Ianua inferni’ şi ‘Ianua coeli’ (‘poarta infernului’ şi ‘poarta cerului’). Trecerea de la pământ la cer se făcea prin ‘poarta soarelui’, care simboliza ieşirea dincolo de limitele condiţiei individuale; acea poartă era deschizătura de sus a cortului, prin care trecea Axa Lumii (sau creştetul capului) oricum, poarta strâmtă ce ducea spre Împărăţia Cerurilor. Poarta sacră era aşezată între 2 coloane. Simbolismul podului sau punţii - care îngăduia trecerea de pe un mal pe celălalt - a fost unul dintre cele mai larg răspândite; acea trecere însemna şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cea supraomenească, de la contingenţă la nemurire, de la lumea sensibilă la cea suprasensibilă. Trecerea de la pământ la cer a identificat podul cu curcubeul, punte azvârlită între cele 2 lumi pentru ca să meargă veştile. Podul s-a identificat şi cu Axa Lumii sub diferitele ei forme şi îndeosebi cu scara, situaţie în care podul trebuie considerat ca fiind vertical. Tradiţia islamică a descris trecerea peste Sirăt sau Pod - adică intrarea în Rai - ca fiind mai subţire decât firul de păr şi mai tăioasă decât ascuţişul sabiei, aceea fiind calea cea dreaptă urmată de credincioşi, doar aleşii putând trece. Axa Lumii lega polul terestru de polul ceresc, centrul lumii de constelaţia boreală; din acea cauză, tradiţia primordială a fost adesea socotită ca fiind hiperboreană. Polul a fost figurat prin centrul svasticii, imagine a mişcării de rotaţie în jurul centrului nemişcat. În anumite loje masonice, un fir de plumb - axa cosmică - e agăţat de Ursa Mare (sau de litera ‘G’ care o reprezintă), polul ceresc, ajungând până în centrul unei svastici pe sol, polul pământesc. Poseidon a fost zeul peste lumea apelor care-i aparţinea, precum aparţineau Infernul lui Hades, Cerul lui Zeus şi Pământul celor 3 fraţi. Atributul zeului Poseidon - tridentul sau harponul cu 3 vârfuri - a reprezentat naşterea valurilor şi a fulgerelor, fiindcă el a fost de temut, fiind mai degrabă zeul mării agitate decât al celei liniştite. Poseidon a fost şi zeul cutremurelor, al seismelor născute (credeau cei din vechime) din furtunile mării, el fiind zeul care făcea pământul să tresalte. Homer a afirmat că Poseidon punea în mişcare pământul şi talazurile; la obârşie, Poseidon însemna puterea activă care punea în mişcare pământul receptiv şi pasiv, fie că era vorba de seva vitală sau de zguduirile seismice. În fabuloasa Atlantidă, Platon în ‘Critias’ 113 i-a atribuit lui Poseidon puterea de a fi slobozit din adâncul pământului 2 izvoare, unul cald şi unul rece, umplând pământul cu roade bogate, de tot felul. Poseidon - zeul mărilor şi al pământurilor zguduite - era simbolul apelor primordiale, al apelor de jos şi nu al celor de sus. A recunoaşte semnificaţia simbolică pe care potopurile au dobândit-o în tradiţii şi mituri nu înseamnă a le nega existenţa istorică. Potopul a fost semnul germinării şi al regenerării. Un potop nu distrugea decât pentru că formele erau învechite şi epuizate, el fiind întotdeauna urmat de o nouă umanitate şi de o nouă istorie; el evoca ideea de dispariţie a umanităţii în apă şi instituirea unei noi epoci, cu o nouă umanitate. De potop poate fi legată scufundarea continentelor în ape, ca în mitul geografic (poate real) al Atlantidei. Ca şi botezul, potopul purifica şi regenera, fiind un imens botez colectiv, hotărât nu de o conştiinţă omenească, ci de una superioară şi suverană. Potopul arăta cum viaţa putea fi pusă în valoare de o altă conştiinţă decât cea umană, viaţa omului apărând ca un lucru fragil care trebuia să dispară periodic, pentru că destinul tuturor formelor era de a pieri pentru a putea apărea din nou. Dacă formele n-ar fi fost regenerate prin dispariţia lor periodică în ape, ele s-ar fi atrofiat, şi-ar fi epuizat posibilităţile creatoare şi s-ar fi stins definitiv. Faptele rele, păcatele ar fi reuşit în cele din urmă să desfigureze omenirea; lipsită de forme şi de forţe creatoare, aceasta ar fi degenerat, decrepită şi sterilă. În locul regresiunii lente spre forme subumane, potopul a determinat reabsorbţia instantanee în ape, unde păcatele au fost purificate şi de unde s-a născut umanitatea nouă, regenerată”. Autorul Ion Drăgușanul a scris în “Datina, Biblia Românilor” din 2005: “Undeva, într-o patrie primitivă europeană, în ‘Terra extrema’ / Paradeșa sau ‘Pământul de sub Ursă’ / Varâha, au trăit străbunii tuturor neamurilor europene, blonzi care iubeau muzica și cântau toată ziua, trăind în vecinătatea apelor; considerau Steaua Nordului drept ‘ax al lumii’, ‘coloană a lumii’, ‘coloană a cerului’ sau ‘axă celestă’, desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire (pietrele căzute din cer) sub formă de crin stilizat, apoi sub formă de treflă şi adorau, de pe ‘Colina Cerului’ (‘gorgone’ în greacă, ‘kurgan’ în slavă) cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv ‘cerul căminului’ sau al vetrei (Hestia), ‘cerul polar’ şi ‘cerul navigatorilor’. Vulturul - în zbor planat - a devenit ‘vulturul cerului’ (îngerul de mai târziu), al cerului alcătuit din Abis / Abzu şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se desprindeau uneori fragmente care cădeau pe pământ. Soarele şi Luna erau făcute din substanţa ‘lil’ (spirit) iar celelalte corpuri cereşti erau alcătuite din ‘pete negre’. Divinitatea supremă a acelei civilizaţii matriarhale, egalitare şi pacifiste era ‘Mama Mare’ / ‘Mama Terra’. Cerul Sfânt era Ur-Anu, ‘roata cerului’, Ur fiind un oval neregulat, deci o roată, iar Anu - Cerul. Paradeșa - în sanscrită - unde oamenii nu cunoșteau nefericirea (rahmani, rohmani, arryani, blajini) a durat până în mileniul IV î.C., când s-a produs marele diluviu şi când s-au instaurat mari friguri în Paradeșa, când marea a atins însuşi cerul, când a inundat pământul, când aerul a fost de gheaţă, când troianele erau aduse de vânturi aspre, când ploaia a dominat Calea Destinului; și pentru că au sosit mari friguri în Hyperboreea, pentru că iarna s-a răspândit pe întreg pământul, aryanii au plecat, în zilele regelui Ani-ran, când au venit la domnie regii celor din munţi, spre Căminul Soarelui, adică spre sud-est, drumul durând mai multe generaţii”. Grupul genetic masculin Gherga - dominant acum în Nordul EurAsiei - la sfârşitul Epocii Pietrei n-a fost al câtorva persoane izolate, nici al unei familii / clan ori dinastii sau al vreunui trib / neam oarecare, ci caracteriza legendarul popor “Hiperboreu” / adică “extrem Nordic”, din care încă se disting, în procente majore, bărbaţii unor naţiuni în Ţările Baltice (adică riverane Mării Baltice, notată până în Evul Mediu ca “Pontus Balticus”, având triburi Velta / Valte, respective Balte): Vechea Lume - populată în Europa la sfârşitul Epocii Pietrei de către succesorii Uriaşilor din grupul genetic masculin Homo Sapiens “I” în general al vânătorilor, majoritar şi azi la Români, lângă care s-au înmulţit Europenii din grupul genetic Homo Sapiens masculin “R” în general al culegătorilor, constituind majoritatea azi pe continent - a fost timp de milenii sub conducerea strămoşilor Gherga din grupul genetic masculin Homo Sapiens “N”/“X” în general al pescarilor / plutaşilor (dintre descendenţii cărora şi acum printre cei mai semnificativi - în termeni ca profil / genetic, ca onomastică şi ca locaţie / geografic - sunt Gherganii din Banat), aceia fiind liderii care au organizat civilizaţional Vechea Europă, începând din urmă cu aproape 10 milenii; se poate remarca termenul dinaintea Indo-Europenilor (adică pre-Kurgan) “pleu” pentru “a curge”, “a înnota”, “a pluti” că rezona consonantic cu denumirea populară a organului sexual bărbătesc, astfel precum pe larg se foloseşte şi azi de către vorbitorii limbii Române. Aşa cum nou-născuţii umani înnoată instinctiv - demonstrând o dimensiune acvatică la începutul vieții - nou-apăruta Civilizaţie a Imperiului Atlant şi-a demonstrat dimensiunea acvatică încă de la început: s-a bazat, deosebindu-se în Vechea Lume prin ineditul acvatic, pe potenţii plutaşi / pescari care au populat la sfârşitul paleoliticului fertilele Văi ale Bazinului Pontic (pe atunci - la sfârşitul Epocii Pietrei cioplite - Bazinul Pontic colecta foarte spornic apa dulce din arealul înconjurător, fiind cu adâncimea sa la altitudinea cea mai redusă de pe glob); acolo s-au emancipat Găliganii Ghergani - în general plutaşi / pescari - cu activităţi tipice de profeţie / prorocire şi păzire / pază (post-diluvian - adică după Potopul Pontic, în neolitic - în paralel cu pescuitul și cu plutăritul erau păstoria și plugăria). În marele trecut, pe lângă dimensiunea acvatică, semnificativă a fost şi dimensiunea aeriană (evidențiată de pildă prin bumerang ca armă favorită la Gherghi, din urmă cu multe milenii): încă şi azi în Altai se vânează cu ajutorul acvilelor iar acele păsări răpitoare - vulturi, pajure, şoimi, etc. - au fost mânuite cel mai bine de către străvechii Gherghi, căci denumirile lor au rămas până în prezent astfel (în memoria acelor legături); de exemplu, Marea Zeiță Ghirghe - Kirke / Circe - în forma sa primitivă era reprezentată cu aripi (la fel fiind și îngerii, ca de pildă pre-diluvienii cheru-vimi / heruvimi Grigori, ș.a).
Primii Ghergoi în Europa au fost nomazi Pelasgoi pe Văile principalelor ape, după glaciaţiune acei lideri ai nomazilor vânători-culegători Europeni remarcându-se în general şi ca mari plutaşi / respectiv pescari (îndemânări tehnice deosebite faţă de cele curente ale celor conduşi, abilităţile fiind suplimentare în comparaţie cu cele obişnuite de vânători-culegători, Gherghii devenind gardienii / păstrătorii acelor atuuri în traversarea valurilor dar şi a vadurilor, apele câteodată servind şi ca hotarele principale pentru marcarea limitelor dominaţiilor lor, Gheorgheii fiind așa-zișii “orhei” documentați - după cum au studiat cercetători Români ca de exemplu Olimpiu Ioan Luca și Olimpia Cotan-Prună - ca “podari”: erau Veghetorii / străjerii vadurilor de pe Văile / râpele marilor ape curgătoare, paznici ai trecerilor printre valurile acelora, ca voinici Valahi / “Râ-mâni” = “Oamenii Râurilor”, răspândiți mai ales în Vestul Pontic, la apus de pantele fostului Lac Pontic). Despre aspectul Europenilor dinaintea Antichității (inclusiv al stră-Românilor) e de știut că nimeni nu-și tăia părul, toți erau tatuați, se spălau rar, nu purtau pantaloni, etc.: deosebirile actualilor Europeni față de predecesori sunt masive vizual, olfactiv, ș.a. (nu doar în înfățișări, diferențe serioase existând în morală, ocupații, habitat / condiții de trai, etc). Istoricul Italian Guido Mansuelli în cartea “Civilizațiile Europei Vechi” a scris: “Satele caracteristice din zonele lacustre și mlăștinoase - cu vestigii în numeroase regiuni din Europa - erau ‘Palafite’, clădite pe piloți ce suportau o platformă de lemn pe care erau așezate colibele, construite și ele din lemn. Locuitorii de pe Palafite comunicau cu uscatul prin punți / poduri. ‘Sparge-valuri’ erau plasate de jur-împrejur, lăsând treceri pentru pirogi. Construirea de sate pe piloți pare să fi fost motivată de măsuri de securitate, dar poate mai ales de practica asiduă a pescuitului care furniza locuitorilor Palafitelor / Pala-fitelor importante resurse complementare. Cu timpul, tehnica de construcție a scheletului de lemn s-a dezvoltat deosebit de mult și satele au atins dimensiuni foarte mari. Experiența dobândită de dulgherii Palafitici, constructori de colibe pătrate, a fost mai târziu folosită în ridicarea satelor de pe uscat și a dus la dispariția progresivă a colibelor rotunde, a căror folosire precumpănise anterior”.
În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre “Vad”, “Val”, “Vale”, “Văl”, etc.: “Vadurile - ca locuri de treceri - uneau simbolismul apei (loc al renaşterii) cu cel al malurilor opuse (loc al contradicţiilor). Cufundarea în valuri - ca şi mistuirea în flăcări sau dispariţia printre nori - indica o ruptură cu viaţa obişnuită, fiind un simbolism asemuit cu cel al botezului (cu cele 2 faze, cufundare şi reapariţie). Spre vale, deschisă în partea de sus - deci receptivă la influenţele cereşti - converg obligatoriu şi apele venite din înălţimile înconjurătoare, fiind complementara simbolică a muntelui: valea simbolizează şi locul transformărilor fecundante unde se unesc pământul şi apa cerului pentru a da recolte bogate, întreg simbolismul văii regăsindu-se în unirea fecundă a forţelor opuse. Vălul se interpune între novice şi dorinţă, cel ascunzând realitatea pură fiind iluzia; la limită, vălul poate fi considerat mai curând un intermediar decât un obstacol, căci ascunzând parţial, invită la cunoaştere: toate cochetele o ştiu de când e lumea lume”. Lingvişti prestigioşi au stabilit că încă dinaintea Indo-Europenilor, stră-Gherganii / pre-Kurganii foloseau pentru “vad” / “trecere” termeni tereştri ca “perg” / “portu” iar apoi s-au fixat în utilizare pentru “văl” / “voal” termeni ca “burqa” pentru străvechiul “kirqa”, etc.; vocabularul a păstrat şi apropierea multor termeni acvatici pentru cele ce aveau legături cu Gherga - dintre cele ce făceau acei străvechi Gherghi ori dintre cele ce plăceau îndemânaticilor Gherghi, evidenţiaţi încă din paleolitic ca mari plutaşi sau mari pescari - începând cu “b/arca” şi continuând cu diverse denumiri de peşti din arealul Pontic, etc. (preponderent acvatică a fost şi Civilizaţia Atlantă, unde Gherga a avut rol fruntaş): barca s-a impus ca simbolul unei traversări împlinite, fie de către cei vii, fie de către cei morţi (iar ceea ce avea în remorcă pluta sau barca - anume șlepul, după cum a documentat și Dr. Mihai Gramatopol 1937-1998 - se numea “holkades” în vechea Greacă / un termen Ghergan). Este de observat că de la vârârea mortului în trunchiul scobit al buşteanului - de tip “pirogă” / monoxilă - şi lăsarea plutirii sale în derivă, “pe ultimul drum”, a apărut noţiunea de sarcofag / sicriu, adică introducerea mortului în coşciugul realizat din lemn, ca primul moment al căii spre “Cealaltă Lume”: acela era “patul” pentru somnul de veci (la început, sub forma de albie / troacă); se poate remarca despre “bărcile morţilor” (în termenul “Ba-arca” / “Baarka”, “Ba” = “suflet” și “arca” = “piroga”) că au fost întâlnite în toate Civilizaţiile ultimelor 10 milenii.
Străvechii Homo Sapiens Gherghi au influenţat decisiv şi celelalte 2 mari domenii - de tradiţie serioasă - ale paleoliticului, prin trecerile din stadiile de la vânători în cel de păstori şi de la culegători în cel de agricultori: începând cu fundamentele calendarelor - deopotrivă pastoral / cu 6 luni foarte active la latitudinile medii = jumătate din anul astronomic şi agricol / mai elaborat - cu numeroase mărturii relevante, manifestările Gherga s-au evidenţiat ca acelea de conducători / stăpâni autentici, în Vechea Lume fiind printre întemeietorii civilizaţionali categorici, bucurându-se ca atare de respectul multimilenar al omenirii; e de remarcat că inclusiv în prezent se utilizează pentru Europa conceptul de “Lume Veche”, Europa pe glob încă păstrându-şi poziţia fruntaşă în multe aspecte de trai (observaţiile astronomice au existat - dovedite ştiinţific - din timpul ultimei glaciaţiuni, aşa că nu-i de mirare existenţa calendarelor pe atunci, etc). Civilizaţia Europeană e înrădăcinată în cea a fostului Imperiu “Bo-Re-An” / Borean, numit şi Atlant, de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni - la Nord de Cornul Abundenţei - continuând foarte vechile moşteniri ale Uriaşilor locuitori anteriori - Titanii Neandertal şi Giganţii Cro-Magnon - răspândiţi tocmai în arealul centrat pe spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic în care e România (în Africa - “leagănul” Homo Sapiens - Uriaşii Neandertal n-au existat, negăsindu-se nici o urmă a lor acolo); trebuie reţinut despre Români - şi limba pe care o vorbesc, anume Româna - că sunt mai vechi decât Ţara Românească, adică România / statul Modern: peste tot în lume, întâi au fost autohtonii şi apoi formaţiunile lor teritoriale, nu invers (de exemplu, în Europa, Deutschland = Ţara Germanilor, England = Ţara Anglilor, Scotland = Ţara Scoţilor, etc. / Țările luându-şi denumirile după locuitorii lor, aşa fiind şi România = Ţara Românească, adică a Românilor). Se poate reține că în secolul V, Anglii - trib Germanic - au emigrat din S Danez / “Iut-land” în S Britanic, împreună cu Sașii / Saxonii, care în NE Germaniei actuale = Deutsch-land au format cele mai vechi triburi Germane (ceea ce i-a determinat pe Romani să se retragă în S Canalului Mânecii): numele Sas / Saxon provenea de la maceta / barda denumită “seax”, tipică lor (Geto-Dacii = strămoşii Românilor foloseau “sica”). În mod corect, referința e “Istoria Românilor” iar nu “Istoria României”: cea mai radicală concepţie despre apariţia Românilor în lume e şi cea mai recentă, eronat legată de apariţia României în secolul XIX prin unirea Moldovei cu Valahia, fără a ţine cont că limba utilizată de cetăţeni în respectivele principate nu era alta decât Româna / desigur vorbită de către Români (ambele categorii - poporul și limba - existând inclusiv onomastic, cu atestarea istorică drept Rumâni vorbind Rumâneşte, în același spațiu, cu mult dinaintea formării statului Român Modern); academicianul Alexandru Xenopol a scris că atunci când Negru Vodă din N Carpaţilor Meridionali a descălecat în S Carpaţilor Meridionali - la sfârşitul secolului XIII - a făcut pe locuitorii băştinaşi ai Țării “Rumâni”, adică supuşi (aceia au fost știuți ca Valahi iar Valahia ca Țara Românească). La mijlocul secolului XVI, prelatul Anton “Verantio” 1504-1573 (Dalmat născut la Sebenico 43,44 lat. N, 15,53 long. E / cetate la gura Râului Krka pe atunci ţinând de Veneţieni şi populată de Vlahii Nordici, zişi din acel motiv Vlahi “Negri” = “Mauro-Vlahi” sau “Morlaci”, căci Nordului îi era tradițional asociat negrul), care a stat în “Ar-Deal” / Ardeal la Alba-Iulia - în N Carpaţilor Meridionali - a scris despre situaţia Medievală cu care era contemporan: “În vremea noastră se deosebesc printr-o întreită împărţire statele Transilvania, Ţara Românească şi Moldova iar locuitorii acestora se numesc Români. Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care le au întocmai sau cu acelaşi înţeles ca în limba Latină ori în dialectele Italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă le vorbeşte limba spun ‘ştii Româneşte?’ sau întreabă dacă e Român. Italienii din Dalmaţia sunt numiţi Vlahi şi despre ei se crede că au fost cu mult mai vechi decât Romanii”. (Până în Epoca Modernă - secolul XIX - pe coasta orientală Adriatică s-a vorbit Românica Dalmată, cu care Graiul Venețian a avut multe compatibilități). Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea București - a scris că “înțelesul real al numirii acestui etnonim și al regiunii corespunzătoare Dalmația nu poate fi decât unul singur, în deplină concordanță cu realitatea geografică respectivă: Dalmația este o regiune de dealuri. Rădăcina ‘dal’ / ‘del’ apare și în afara zonei traco-ilire, anume într-o altă numire topică: Delos - de gen feminin - ca numele unei insule muntoase din Cyclade”. Afirmaţia din Evul Mediu că Vlahii = Armânii au fost mai vechi decât Anticii Romani nu era nici întâmplătoare, nici singulară, căci confirma o realitate (faţă de care s-au depus mari eforturi de denaturare - timp îndelungat - deoarece deranja gloria identitară a altor Europeni, apăruţi mai recent în istorie iar credința dominantă dintotdeauna a legat prestigiul de vechime); echivalent pentru “Vlah”, termenul Grec “Blah” înseamnă acum “Bădăran” (în vechea Greacă însemna “Brun” = Roșu închis, Valahii fiind Românii = “Oamenii bruni” / roșii întunecați, în vechea Germană același termen “Blah” însemnând “negru” - culoarea folosită pentru “Nordic” - fiind în legătură și cu “Burn” pentru “Ars”, ca “Oamenii focului”). Între străvechii Rohmani = “Blajini” și Blahi / Vlahi - termen popular folosit de mulți pentru A/Români - se poate vedea o legătură, căci s-a practicat des echivalența “B”/“V”, astfel încât apropierea dintre Vlahi / Blahi și Blajini / Vlajini e similară cu aceea dintre Români și Rohmani (înțelepți Pelasgi - “Pelas-Gos” / “Pela-Sgos”, păstrătorii vetrelor unde ardeau sacrele focuri purificatoare, pure / “Pyros” în vechea Greacă); frumoasele legi Velagine / Belagine - ale blajinilor Pelasgi / notate de cronicarul Iordanes în secolul VI ca “Leges Bellagines” - erau cântate de doinitori (“Oamenii legilor”): în sens Iranian, “dîn” / “dân” = “credința” iar “daina” = “legea” (după cum au arătat lingviști ca Diran Kelekian în 1911, Curzio Faro în 1940, ș.a.), astfel fiind în mare vechime modul de transmitere al mesajelor elaborate - în loc de scriere - prin cântare. Corespunzător studiului despre Rohmani / “Roh-mani” din 1983 al cercetătorului Român Adrian Șuștea, rumenii Blajini - adică Fericiții Rohmani - ar fi locuit lângă apele mari, la capătul pământului, într-un ostrov îndepărtat și ei au luat parte la “întemeierea lumii”. Cercetătorul Român Petre Morar - Ardelean din Cluj-Napoca - în lucrarea “Noi nu suntem latini” din anul 2000 a scris: “O persoană la vârsta de 80 de ani nu mai seamănă deloc cu cea care a fost la vârsta de 20 de ani; a evoluat, s-a schimbat, a putut chiar deveni o persoană cu totul nouă pe plan social, cultural și moral, dar nu este înrudită cu persoana anterioară, ci este în relația de identitate biologică, chiar dacă e imposibilă asemănarea, privind din exterior. La nivel intim genetic, acea persoană este inconfundabil asemănătoare cu cea care a fost înainte. În altă ordine de idei, ca o unicitate europeană, limba română este complet ne-dialectală, deci trebuie să fie extraordinar de veche, omogenitatea fiind o măsură a vechimii limbii. Cât de veche poate fi limba română ca să aibă un caracter omogen la scară europeană? Cum poate fi o limbă ‘nouă’ europeană, poate cea mai ‘nouă’ considerând Dacia ultima victimă a Imperiului roman, să se dezvolte ca o limbă omogenă? Cum pot alte limbi mai ‘vechi’ decât limba română, cum ar fi italiana sau franceza, să fie încă limbi dialectale în ciuda vechimii lor? De ce iese limba română din șablonul ‘omogenitate înaltă înseamnă vechime îndelungată’? De cât timp vor avea nevoie italiana și germana pentru a deveni limbi nedialectale?” Armânii / din S Dunării şi Românii / din N Dunării - urmaşii Traco-Geto-Dacilor - au păstrat aceleaşi elemente civilizaţionale străvechi, anterioare existenţei Romanilor cu mult: faptul că stră-Românii (care nu-și ziceau Pelasgi, Valahi, etc.) erau mai vechi decât strămoşii Romanilor a fost demonstrat de chiar existenţa Vechii Civilizaţii Europene = “Civilizaţia Dunăreană”, care în inima sa a avut spaţiul Românesc, steagul bicolor Aromân fiind roșu cu Soarele galben iar steagul tricolor Român având culorile de bază roșu, galben și albastru (Vechea Civilizaţie Europeană a ajuns în Peninsula Apeninică / Italică doar în Sudul său şi numai către sfârşitul neoliticului, când a cuprins Malta); de altfel - după cum a scris și Anticul Titus Livius în “Istoria Romei” 1:13 - primii locuitori ai Romei se numeau “Quiriți” / “Curiți” (probabil că denumirea era versiunea locală pentru Gherghiți).
Steagul vechi Roman: purpuriu cu auriu
Este chiar foarte bine că numele Țării Românilor - care vorbesc limba Românică numită Româna iar nu Latina, Valaha, Moldoveneasca sau Daca - azi e România și nu Valahia ori Dacia (după cum a observat Dr. Mihai Vinereanu, unii cronicari Români au pomenit despre “limba noastră Dăcească”, ca un ecou al continuității din Antichitate, punând cinstita egalitate dintre Română și Dacă): Dacii - în pronunția corectă “Dachii”, similar cum pronunția corectă pentru Geți era “Gheti” - au fost strămoșii Antici ai actualilor Români, în continuitate dovedită științific din timpurile lor până în prezent. De altfel, cronicarul Miron Costin a scris în lucrarea “De neamul Moldovenilor, din ce Țară au ieșit strămoșii lor” din secolul XVII: “Acum mulți ne zic noao, Țării noastre Moldovenești și Țării Muntenéști, streinii, Dațiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ș-au schimbatŭ numele său, ci-s tot Rumâni, pănă astăzi”. (Așadar, cu mult înaintea constituirii României = statului Român Modern, indigenii = băștinașii / autohtonii nu se autonumeau Moldoveni / Volohi sau Munteni / Valahi, ci se autonumeau Rumâni / Români). Academicianul A/Român Neculai Iorga - bărbat foarte înalt în comparație cu contemporanii săi / avea 1,90 metri - a afirmat: “Românii nu sunt nicăieri coloniști, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație mai veche decât toți conlocuitorii”; cu denumirea Pelasgă de “A-Rimini” / Arimini = stră-Români (echivalată cu Arami / A-Rami ori Arimaspi), vechii Români au fost nu doar contemporani cu vechii Indieni, vechii Egipteni, vechii Greci, ș.a., ci - corespunzător dovezilor - chiar și strămoșii / “stră-Moșii” unor lideri ai acelora (iar “Moși” de exemplu au fost atât “Moesi” în Balcanica Moesie, cât și “Misi” în Anatoliana Misie ori “Mezi” în Media Caspică, etc. / de exemplu în spațiul Românesc, un ecou evident al Mezilor / Midilor - Magilor / Moșilor - din Media sunt cei din actualul județ Mehedinți, din fostul Banat al Severinului, anume populația de la Gherdap, căci de pildă între zonele respective, între Dunăre / România și Caspica / Iran, au fost legături strânse, timpi îndelungați): istoricul Anatolian Herodot Karka 7:62 a scris că inițial Midii / Mezii erau “Ari” (iar denumirea și-au schimbat-o numai după stăpânirea nobilei Medeea din Kolkis / Georgia asupra lor). Încă din Antichitate şi tocmai la Roma / azi capitala Italiei, istoricul Roman Cato cel Bătrân” 234-149 î.C. în lucrarea sa “Origini” a scris: “Getae etiam ante Romam conditam, heroum suorum res praeclargestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint quod multo post tempore a Romanis factitatum” = “Chiar şi Geţii mai înainte de fundarea Romei îşi cântau acompaniaţi la fluiere faptele strălucite ale eroilor lor scrise în versuri, lucru pe care Romanii l-au făcut mult mai târziu”. Tot în Antichitate, nimeni alţii decât Romanii au anunţat că Dacii vorbeau o limbă Barbară de sorginte Latină dinaintea Romanizării, ca de pildă poetul Roman Horaţiu 65-8 î.C. care în “Odele” 1:20 a afirmat “Colchii şi Dacii vorbesc o limbă Barbară, de idiomă Latină” (Colchii trăind în “Kart-Velia” / Georgia de azi - cu denumirea timpurie “Aea” conform poetului Anatolian Homer în “Odiseea” 12:3 sau “Aia” conform lui Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 2:417 - iar Dacii trăind în România de azi, adică atunci încă era aceeași limbă pe ambele părți ale Pontului / Mării Negre); după Războiul Troian - când a căzut și Imperiul K/Het = Hitit - în răsăritul Pontic cei numiți Diauehi / Dioakhi s-au remarcat ca vecini cu Kart-Velii / Colchii (care populau Kolkha = Colchis): azi acolo e Georgia, Țara Caucaziană a Georgienilor (autohtonii și-o numesc Sakartvelo / “Sa-Kart-Velo”, adică a Sfinților Kartuli / “Kart-Veli” = riveranii răsăritului Pontic). Așa cum au arătat în 1997 academicianul Ladislau Zgusta și Dr. Hans Hock de la Universitatea Illinois / SUA, în 2014 Dr. Stephen Rapp de la Universitatea de Stat din Huntsville / SUA, în 2015 Alexander Mikaberidze - profesor de istorie la Universitatea de Stat din Shreveport 32,25 lat. N, 93,42 long. V / SUA - ș.a., în Caucaz numele de Georgia (folosit în SE Mării Negre) era înrudit cu cel Iranian de Gurgan / Gorgan (folosit în SE Mării Caspice) pentru “Țara Lupilor”: în plus, e de remarcat că în ambele zone au trăit atât Gherghi, cât și Dahi (care aveau ca stindard lupul, astfel cum s-a regăsit în Caucazul Vestic / Carpați inclusiv la Daci).
Daci în V Pontic, Diaoki în E Pontic
Istoricul Roman Sextus Rufus a enunţat că “O limbă Barbară Latină se vorbea în provinciile Iliricului încă înainte de cucerirea Romanilor; sub numele de Iliria se înţelegeau - în timpurile mai vechi - toate ţinuturile spre apus de Tesalia şi Macedonia, până la mare şi până la Istria iar în timpul Imperiului făceau parte din Iliric Noricul, Dalmaţia, Panonia, Moesia şi cele 2 Dacii de peste Dunăre”. Dintre Liri / Iliri - printre care au fost mulți coloniști din Ilion, mutați după Războiul Troian de pe coasta V Anatolică pe coasta V Balcanică - au fost și liderii stimați ca Leri / Lorzi în Bazinul Dunării inferioare (nobili purtându-și capetele acoperite cu “Pă-Lării” / pălării, pentru a se deosebi de restul “po-pulației” / populației); cei din Troia / Ilion au ajuns deopotrivă în Bazinul Dunării inferioare - ca lideri Leri - pe țărmul Dalmat ca Iliri denumind partea Mediteranei de acolo ca Marea Ionică și în Peninsula Italică, atestați de către Antici ca strămoșii conducătorilor Romanilor: mișcarea oamenilor de la E spre V - de pildă din Peninsula Anatoliană în Peninsula Apenină / azi Italiană - nu a sărit Peninsula Balcanică, aflată între ele (în al cărei N e spațiul Românesc). Limba Română și-a avut afinități cu elemente dintr-un răsăritean Grai Arian așa cum limba Latină și-a avut afinități cu elemente dintr-un răsăritean Grai Anatolian: în acele situații, spațiul Anatolian și spațiul Românesc au fost de tranzit și respectiv de bază; privind necunoscuta limbă Geto-Dacă, între cele 2 posibile extreme - că ar fi fost foarte depărtată de Română / gen “Chineză” sau foarte apropiată de stră-Română / gen actuala Română - în lipsa relicvelor radical diferite, logica înclină spre continuitate, astfel că Geto-Dacii utilizau mai degrabă stră-Româna decât vreo limbă bizară, din care n-ar fi rămas ca urmă lingvistică nimic. Cercetătorul Ardelean Petre Morar în cartea “Noi nu suntem latini” din 2000 a scris: “O limbă geto-dacă diferită de limba română nu va fi găsită niciodată, deoarece limba geto-dacă era limbă românică primordială, vorbită și azi în toată România; de fapt, limba română de azi este limba ariană de ieri”.
Grupurile genetice masculine majore
Pentru unii chiar există confuzia (grea de depăşit numai prin mijloacele proprii / personale) dintre filogenie şi genealogie, căci între abordările genetică şi istorică - ambele foarte ştiinţifice - sunt discrepanţe serioase, atât prin orizontul temporal operat, cât şi prin metode: de exemplu, din viziunea geneticii explorând dimensiuni de ordinul a zeci de milenii, istoria - acoperind numai câteva milenii - pare insignifiantă; pe cealaltă parte, din viziunea istoriei explorând dimensiuni de milenii, genetica - acoperind zeci de milenii - pare prăpăstioasă = protocronică în vechimea sa preistorică (iar privind aspectul originii, în plus aşa ceva se împlineşte şi altfel, de pildă cu elemente din antropologie, filologie, mitologie, etc., ducând la producţia obţinută prin completările lor reciproce, anume - în situaţia prezentată aici - la lucrarea “Originea Gherga”). Poate ar părea surprinzătoare o realitate: genetica facilitează accesul la istorie. În această arhivă - de fapt un “inventar” Ghergan din timpuri demult trecute, până acum - sunt prezentate unele produse ale “terţilor”, pe lângă câteva urme directe Gherga, gospodărite şi într-o perspectivă deocamdată rară (anume cea genetică), ceea ce a atras mai multe reflectări, începând chiar cu titlul lucrării: “Originea Gherga”? Sau “Istoria Gherga”? (Unii afirmă despre cele mai frumoase poveşti că ar fi cele istorice, cu toate că aceeași istorie poate fi reflectată diferit, de pildă din punctul de vedere al “învingătorilor” sau din punctul de vedere al “învinșilor”; de exemplu, același personaj poate fi considerat erou al războiului de către învingători și - în acelaşi timp - poate fi considerat criminal de război de către învinși). Schiţa următoare e sugestivă; a fost realizată în 2015 de caricaturistul Britanic Tom Gauld:
Autentica “Originea Gherga” este mai mult decât “Istoria Gherga” (ori mai mult decât “Filogenia Gherga”, etc.); titlul lucrării putea fi şi “Povestea Gherga” ori chiar “Gherga” - însă parcă n-ar fi fost chiar atât de relevant pentru publicul actual - astfel încât a rămas statornicit să fie “Originea Gherga” (autorul e conştient că unii utilizatori stereotipi - cu minţile captive între aspecte redundante cu ele însele / ori gândind intermitent - pot fi profund deranjaţi de Originea Gherga, nu însă chiar de titlu, cât de conţinut, lucrarea putând să nu pară “simpatică”, ci ca o voce stridentă pentru un “cor” obişnuit): în “Originea Gherga”, autorul prezintă inclusiv enunţurile unora dintre învăţaţii planetei - destinația “gravitațională” fiind Gherga - iar unele paragrafe pot fi incomode, însă nu pot fi evitate, chiar numai pentru simplul fapt că există / ele chiar putând fi “misterioase” şi de aceea trebuie desluşite, căci au apărut cu un scop iar acela e de elucidat (de la muţenia rituală din jocurile Româneşti populare cu măşti - în care “mutul” era iniţiatul care nevorbind păstra taina / secretul religios - a apărut termenul de “mister”). Savantul German Erwin Rohde 1845-1898 a afirmat că religia de Misterii a derivat direct din Cultul Morților (răspândit la toate populațiile timpurii): în cadrul Misteriilor se dezvăluiau destinele și ce trebuiau să săvârșească adoratorii pentru a deveni nemuritori. Realitatea actuală e că în prezent, la fel cum muzeele sunt tot mai puţin frecventate, aşa şi bisericile sunt tot mai puţin frecventate, deopotrivă ştiinţa şi religia aflându-se în cursul unor transformări serioase; de orice fapt sunt conectate minimum 2 aspecte, anume cele legate de cauză și de efect: nu iese fum fără foc.
Schiţa răspândirii oamenilor
Acum oamenii nu mai trăiesc în Cosmosul despre care se ştie din cele mai vechi mărturii (relatări provenite din Epoca Pietrei); acum oamenii trăiesc în istorie. La început, în general oamenii n-aveau imaginaţia aşa înzestrată pentru cuprinderea ideii că un bărbat a făcut un alt bărbat (fie Zeul bărbat care a creat din argilă / lut omul bărbat, chiar “după chipul şi asemănarea Lui”: procesul respectiv în prezent e ştiinţific numit “clonare” şi cu milenii în urmă a fost enunţat ca posibil, ba chiar şi anunţat ca înfăptuit, dovada fiind vie, manifestată prin însuşi existenţa oamenilor, rezultaţi din aşa ceva); ştiinţific, clonarea reprezintă modalitatea de realizare a replicii identice din punct de vedere genetic a unei celule, ţesut sau organism, rezultatul procesului fiind “clona”, cu un material genetic / genom identic cu celula, ţesutul sau organismul după care a fost copiată clona (ADN-ul celor 2 este identic până la ultima nucleotidă, fără să existe nici o diferenţă structurală sau funcţională între genele lor). Mai mult, Dr. Anthony Perry de la Facultatea de Biologie a Universității din Bath / Anglia 51,22 lat. N, 2,19 long. V a anunțat în 2016 că a reușit să obțină embrioni doar din spermatozoizi - fără ovule - tehnica de fecundare pe care a experimentat-o implicând numai material genetic masculin: așa ceva înseamnă conceperea de progenituri fără material genetic feminin; posibilitatea apariției bărbatului din bărbat așadar a fost dovedită științific (de altfel, dimorfismul sexual este determinat la om prin repartizarea diferită a cromozomilor sexuali “X” și “Y”, astfel sexul masculin având cromozomii “XY”, sexul feminin având cromozomii “XX”, cromozomul “Y” fiind răspunzător de caracterele sexuale masculine). Așadar, varietatea genetică / cromozomială - “X” și “Y” - se găsește doar la partea bărbătească (spre deosebire de partea femeiască, numai cu “X”); Biblia de altfel a indicat succesiunea primordială, întâi apărând Adam. Nu sunt date că în urmă cu milenii ar fi circulat interpretarea transformării maimuţelor în oameni (genetica a demonstrat că numărul cromozomilor - adică a structurilor celulare cu rolul transmiterii informaţiei ereditare - e diferit la maimuţe şi la oameni, împerecherile lor fiind incompatibile / sterile) dar din urmă cu milenii - când oricine observa că pretutindeni în natură doar partea feminină dădea naştere unei alte fiinţe iar viaţa embrionului se contura în oul / ovulul matern, de aceea femeia / muierea şi mai ales mama se bucura de cel mai mare respect - sunt numeroase date despre intervenţia supranaturală în apariţia oamenilor iar aşa ceva merită atenţie, inclusiv prin prezenta lucrare “Originea Gherga”; de altfel, o întrebare ar fi: dacă oamenii au descins din maimuţe, de ce încă mai sunt maimuţe? De exemplu, Românii n-au nici o relatare străveche despre vreo legătură între maimuţe şi oameni (de altfel, nici un popor European n-are aşa ceva); din geneza Tibetanilor, a rămas de poveste că în cuplul primordial al strămoşilor doar unul dintre părinţi - cel masculin - a fost o maimuţă divină (rod al dragostei dintre Cer şi Pământ). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Strămoşul tibetanilor a fost un maimuţoi - fiul Cerului şi al Pământului - născut din divizarea oului primordial. Povestea tibetană a fost prezentată de Ariane Macdonald în 1959: ‘La multă vreme după o inundaţie originară, în Tibet s-a întrupat Mani, sub forma unei maimuţe; din împreunarea lui cu Ştima stâncilor s-au născut 6 făpturi, jumătate om, jumătate maimuţă. Treptat, părul de pe trup le-a căzut, coada s-a micşorat şi au devenit oameni’. Maimuţoiul nu o luase în căsătorie pe Ştima stâncilor decât la sfatul zeilor şi din milă, când abila Ştimă îl ameninţase: ‘Mi-e poftă de tine, te iubesc, mă topesc de dorul tău; de-atâta iubire, te voi urmări pas cu pas şi te implor: dacă nu va fi să trăim împreună noi doi, mă voi duce să ţin tovărăşie demonilor şi se vor naşte sumedenie de demoni şi vor devora în fiecare zi sumedenie de făpturi. Ci eu, când puterea faptelor mele dinainte mă va ucide, voi cădea în iadul adânc al fiinţelor’. Astfel, omenirea a luat naştere în Tibet dintr-un maimuţoi milos şi din Ştima stâncilor topită de iubire; acei primi părinţi le-au dăruit copiilor virtuţile oamenilor şi au făcut ca zeii să le dea grâne, aur şi nestemate. La vechii indieni, maimuţa era simbolul sufletului. La vechii egipteni, pe Lumea cealaltă sufletele trebuiau să evite maimuţele, care le prindeau cu năvodul”. (Sufletul e legat de suflare, pentru care termenul în Vechea Lume a fost “As”; de la suflul “As” au derivat deopotrivă nobilii Asiei - populația semnificativă fiind format din Ari - dar și zeul suprem An). În 2011, cercetătorul Elen Athanasios Angelopoulos a afirmat că primii locuitori ai Egiptului - la început numit Aeria, la fel ca și Creta - au fost Pelasgi, sosiți acolo pre-diluvian, în mileniul X î.C”. Dr. Nikolay Jirov în cartea Atlantida” din 1964 (în care a corelat scufundarea Atlantidei cu momentul diluviului / Potopului) a scris: “cele mai vechi așezări din Creta (datate în jurul anului 6700 î.C.) au fost situate departe de țărm; s-ar părea că locuitorii ar fi căutat să se așeze în peșteri îndepărtate, bine ascunse”. Insula Creta (cea mai Sudică Insulă Egeeană, la Nord de Egipt) are multe grote / peșteri, spre comparație spațiul Român - cu suprafața mult mai mare - având proporțional totuși mult mai multe, frecventate și din timpuri anterioare, din vremurile Neandertale; în mileniul VII î.C., după formarea Mării Negre prin inundarea Lacului Pontic, supraviețuitorii Potopului s-au stabilit în spațiul actualei Românii la distanțe sigure de litoralul marin, pornind Vechea Civilizație Europeană, ca succesoarea imediată a Civilizației Atlante, începând de pe litoralul / malurile Fluviului Dunărea de la Gherdap / zona Porților de Fier și pe dealurile din “Ar-Deal” / Ardeal (având de jur-împrejur Munții Carpați): asemănător - din frica de valurile Mării - în acel mileniu VII î.C., la începutul neoliticului, locuitorii Cretei / Kerîgî au procedat similar, trăind acolo la distanță de maluri, în interiorul Insulei. Privind străvechii Ari din Asia, împreună cu tărâmurile Aeria din Europa / Creta și Africa / Egipt, ar fi niște remarci: probabil - după cum a observat și cercetătorul Armean Sjur Papapzian în 2015 - denumirile de A/Eria desemnau teritoriile Arilor / Arianilor”. Arheologul German Hugo Winckler 1863-1913 a afirmat că “Armenia a fost locul apariției termenului ‘Arri’, identic etimologic cu Arian” / proveniența fiind Iraniană (Armenia e în Caucaz, plasată între răsăriteana Albanie Caucaziană / Țara Ghergarilor de la Marea Caspică și apuseana Aea / Aia - fosta Colchida / Kolkis, acum Georgia - de la Marea Neagră, Armenia având graniță cu Iranul); privind răspândirea termenului Alban în Europa - de la E la V - se pot remarca fosta Albanie Caucaziană (cuprinzând Azerbaidjanul și Daghe-stanul de azi), actuala Albanie Balcanică ori Muntele vulcanic Alban din Peninsula Apenină de la poalele căruia, din Alba Longa, au fost fondatorii Romei, lanțul Munților Alpi, Albionul / Anglia, ș.a.m.d.: similar cum cei din Albania Caucaziană / Țara Ghergarilor erau în V Caspic, cei din V Anatoliei / Caria = Țara Gherghiților - ajunși la Istru, inclusiv drept coloniști Ghergani în Dobrogea - erau în V Pontic (așadar, despre răspândirea mulților Gherghi în Vechea Lume se poate observa că au fost ca Ghergari în V Caspic, ca Gherghiți în V Anatolic, ca Ghergani în V Pontic / pe lângă Ghergheseii biblici din V Asiei, anume ca Galileenii, ca veghetorii Gregori de pe Înălțimile Golan, respectiv ca Ghirgașiții din Canaan). Printre primii Ari” au fost cei știuți (din moși, stră-moși) ca de-moni”, adică divini oameni” (“de” = “divin” iar “moni” = “oameni”), anume: Gini sau urmașii Magi. Demonii / “de-monii” n-au fost prezenți doar în Dicționarul de simboluri” (care i-a pomenit în legătură și cu geneza Tibetană). Dicționarul explicativ al limbii române” a enunțat despre demon” ca fiind “(în scrierile romanticilor) personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice; (în gândirea mitică și în poezie) geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni, etc”. Despre “demon”, lingvistul Lazăr Șăineanu în “Dicționarul universal al limbei Române” din 1929 a indicat ca fiind “în politeismul antic, geniu bun sau rău” iar “Dicționaru Limbii Românești” din 1939 realizat de Dr. August Scriban a scris despre “demon” ca fiind “în religiunea creștinească, înger căzut din cer” / respectiv văzduh / “văz-duh”. În “Cartea patriarhului Enoh”, îngerii veniți din cer, știuți ca Veghetori / gardieni ai pământului, respectiv ca observatori (inclusiv ai cerului) au fost notați Gregori / Grigori; față de ceilalți îngeri asexuați - acea caracteristică principală fiindu-le definitorie - îngerii Grigori / Gregori se deosebeau prin faptul că aveau coaie / testicule: îngerii Gregori erau tipic masculinizați, fiind ființe cerești deosebite, sexuate (în vechiul Egipt, cu “Casa lui Enoh” - având notarea “Pa-Hanok” / “hanuka” la Evrei însemnând “dedicat” - a fost conectat termenul Grec “Phoenix” / “Pho-Enix”, după cum au constatat cercetători Americani ca Mary Sutherland în 2005, Samuel Dael în 2013, ș.a). Schița următoare înfățișează migrări posibile ale acelor îngeri observatori / Veghetori, de pe Vârful / Piscul Ardis al Masivului Hermon (cel mai mare al Înălțimilor Golan, din Sudul Siriei):
Îngerii Gregori / Grigori și posibilele lor migrări
La începutul capitolului 6 din “Facerea” / “Geneza” - prima carte din Vechiul Testament, respectiv prima carte din Biblie - stă scris despre “fiii lui Dumnezeu” / din Cer care au intrat la “fiicele oamenilor” / de pe Pământ, care le-au născut “Uriași” (aceia fiind “vestiții viteji din vechime”); după cum se știe din Biblie / Noul Testament, Iisus - Fiul lui Dumnezeu - a fost pe Pământ în secolul I iar după cum se știe tot din Biblie / Vechiul Testament, înaintea Potopului (“Facerea” 6:2): “Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (existând așadar pluralul Fiilor lui Dumnezeu, toți cu mult timp anteriori lui Iisus). De altfel, privind acea pluralitate nu androgină, ci sexuată - anume, poliandră / a partenerilor bărbați din perioada matriarhală - Vechiul Testament a menționat nu doar pluralitatea Fiilor lui Dumnezeu, ci și pluralitatea Dumnezeiască (“Facerea” 1:26): “Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (concret, Treimea Sacră - formată din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - ar justifica pluralul divin / zeiesc, însă căutând Fii, pe lângă Fiul Iisus, în Biblie nu apar alte ființe cerești decât îngerii); în pluralitatea îngerilor, prima distincție a împărțit ansamblul îngerilor în îngeri asexuați și în îngeri Gregori sexuați / masculini (ale căror apariții s-ar fi datorat nu numai unei Mari Mame, ci mai multor femei iar momentul biblic al apariției umane “după chipul și asemănarea taților” a fost poliandru și ceremonios consemnat de “Facerea” ca de fapt reprezentând finalul foarte important - și mult așteptat - al genezei exclusive Homo Sapiens, în sfârșit fără prunci Cro Magnon / Neandertal). În întunericul nopților pre-diluviene - inclusiv în tipicele nopți polare foarte lungi - Marii Mame / stăpânei Pământului îi era asociată Luna / corp ceresc, satelitul natural al planetei, “Lu-na” / “L-Una” făcând ceea ce îi indică silabele, adică luminând noaptea (conectați binomului feminin pământean-lunar, cu timpul au ajuns să fie numai iluminații / solarii Homo Sapiens, ale căror femei, în legătură cu natalitatea - sporul populației - erau cele mai rodnice, în comparație cu predecesoarele Cro Magnon și Neandertal); se poate observa că Anatolia - ca ținut natal” - onomastic e conectată cu înțelesul natalității, ca tărâm fecund / fertil mai ales pentru oameni = Homo Sapiens: la momentul decisiv al încheierii ultimei glaciațiuni, nașterile din Peninsula Anatoliană au fost cele mai numeroase din Vechea Lume (de exemplu, “Atlasul” publicat în 1712 de Britanicul John Nutt și ilustrat de Moll Herman plasa în centrul Asiei Mici = “Natolia” Ținuturile Gargarausene și Gargauritis ca părți ale regiunii Capadochiei iar de acolo până în Canaanul unde Antic trăiau Ghergheseni / Ghirgașiți era notat că se întindea Syria = “Țara Soarelui”). Diurnii bărbați Homo Sapiens - spre deosebire de nocturnii Cro Magnon / Neandertal - preferau lumina, astfel încât (inclusiv la nivel îngeresc) au apărut distincțiile între cei știuți ca “ființele luminoase” și cei considerați tenebroși, încă având de-a face cu întunecatul tărâm Gargar / Tartar, cel “al umbrelor”, al Lumii Celeilalte”.
Oamenii Homo Sapiens - bărbați și femei - preferau focul nu numai pentru căldura sa, ci și pentru lumina sa (în Asia Centrală, devotații manipulatori / Magi ai focului ajungând să fie știuți - și numiți - ca “sfinți Gargo” / “Gargo-ști” = “Zarto-ști” / zoroaștri iar în Europa Centrală, ca de pildă în spațiul stră-Român, zânele se distingeau prin purtatul popularelor și totodată sacrelor “ii”, pline de semne Magice, vopsite sau cusute, ce astfel le dublau tatuajele, pe care le prezentau public în vederea întâlnirilor cu luminoșii “iYi” / așa cum erau alintați cei mai potenți parteneri); “ființe luminoase” erau deopotrivă ele / purtând luminoasele “ii” și ei / purtând luminoasa titulatură de “iYi” (e interesant că în Turcă s-a păstrat termenul de “Ay” pentru “Lună”). “Dicționarul universal al limbei Române” din 1929 realizat de lingvistul Lazăr Șăineanu a notat că “iie = cămașă de țărancă”, Dr. Mioara Avram anunțând în “Ortografie pentru toți” că în actuala formă literară a Românei “scrierea cu ‘iia’ este incorectă” (chiar dacă pronunția e așa); despre “iYi” - simbol sacru în neoliticul Civilizației Dunărene - ajuns “ili” de pildă în Babilon / “Bab-ili”, specialiștii Bulgari au analizat că inițial reprezenta puterea supremă rezultată din invocarea divină între 2 Coloane, așa cum se poate vedea în schița următoare:
“iYi” în neoliticul Civilizației Dunărene
Semnul “Ya-rga” / Yarga al vârtelniței / Svasticii reprezenta lumina cerească, norocoasă și protectoare a vieții, prin împreunarea bumerangelor perechii - al ei și al lui - ce se îmbinau în forma crucii îmbârligate ca securile / secerile lor de mai târziu (bumerangul în India se numea “valari”): prin termenul “Ya-rga” era denumită divina “rga” lumină “Ya” (ca exemplu, Yahve / Iehova în Orientul Mijlociu denumea luminoasa și divina Adunare Gregară / Gargară a făpturilor / Zeilor Cerești - din Cer = “DinGer”, “adică “îngeri” - “după chipul și asemănarea” cărora au apărut primii oameni Homo Sapiens). Vechiul Testament a notat încă din prima carte = “Facerea” / “Geneza” că Sf. Gherghe / Ghergheseu era fratele mai mare al lui Heveu, descendenții lor populând Țara Sfântă Canaan înaintea Evreilor; denumirea Yahve / Iehova = “Ya-Hve” / “Ie-Hova” literalmente se referea la “lumina Hevee”: urmașii Gherghi ai Sfântului Gherghe desigur că acolo – în Țara Sfântă Canaan - se întruneau pentru exercitarea conducerii împreună cu urmașii fratelui mai mic Heveu în “consiliile bătrânilor” / “sfaturile înțelepților”. Formele pre-diluviene Ghe-rga / Ga-rga și Ya-rga consfințeau regala (=“rga”) stăpânire a Pământului “Ghe” / “Ga” și a iluminării sale nocturne “Ya”, căci iluminarea sa diurnă avea altă denumire, anume “Ra”. Ghe și Ra au format Gher / Cer (manifestarea divină cerească) iar Ga și Ya au format Gaya (manifestarea divină pământească); spre deosebire - deoarece “Ma” a fost “Luna” - “Ma-Ya” / Maya era iluzoria lumină a Lunii (de exemplu, în Albaneză “Muaj” e “Luna”), “Ma-Gia” / Magia aparținea tandemului Pământ-Lună, etc. Pe Înălțimile Golan din N Galileii au fost atestați de către patriarhul Enoh pre-diluvienii îngeri Gregori “rupți din cer” iar post-diluvian de către Biblie acolo și în Sudul bogat în pește al Văii Râului Iordan, ce curge în cel mai jos loc acum de pe glob - respectiv în zona Galileii unde localnicii se îndeletniceau îndeosebi cu pescuitul - au fost atestați ca trăind urmașii lor, Uriașii Gherghe-sei / Ghirga-șiți (ai căror urmași au fost considerați “demonici” de unele interpretări ivite după exorcizarea făcută de Iisus în Ghergasa - pe malul Lacului Galileea - la începutul mileniului I); se poate însă remarca lesne despre rolurile lor - ale îngerilor Gregori / Grigori și ale urmașilor Gherghe-sei / Ghirga-șiți - că au fost constant pozitive, de la civilizare până la creștinare. Unul dintre cei mai importanți îngeri a fost reținut ca fiind nemuritorul arhanghel / înger Gavriil = Gabriel (căpetenia îngerească “arhanghel” = “ar-han-ghel” era mai marele peste “în-geri”): mesagerul divin dintre Cer și Pământ, mare vestitor (atestat atât pre-diluvian / adică dinainte de Potop, cât și post-diluvian / adică după Potop, cu denumirea legată de principala sa caracteristică, fiind “înger” = “în cer”, adică ființă cerească); ca și la “arhanghel”, particula orientală “Ar” (devenită “Al” de exemplu la Albani) a fost atribuită nobleții unora - ca de pildă Aramei, Armeni, Armâni, ș.a. - ori a ajuns cu folosință occidentală asemănătoare, sub forma “Il” în Peninsula Italică, “El” în Peninsula Iberică, etc., istoricul Antic Herodot 4:110 consemnând inclusiv că “Aior” însemna “Om” la Amazoane. În tradiția Ebraică, având sufixul “-il”/“-el”, Gavriil / Gabriel - respectiv “Gavri-il” / “Gabri-el” - a fost îngerul pedepsei divine care s-a abătut asupra Sodomei și Gomorei (așezări ale unor depravați în S Mării Moarte). În Vechiul Testament de exemplu e enunțat că avea aspect de bărbat - în “Daniel” 9:21 că “Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de mine pe la vremea jertfei de seară” - iar în Noul Testament Sfânta evanghelie după Luca” începe cu anunțările nașterilor verilor Aramaic numiți Yohănan și Ieșu (adică Ioan și Iisus / în Română) de către îngerul Gavriil. În tradiția islamică Gabriel a rămas ca spiritul divin al adevărului, profetul Mahomed afirmând că Gabriel i-ar fi dictat Coranul. Așadar, îngerul Gavriil / Gabriel (mereu reprezentat în albastru / iar azuriul ceresc, ca și reflecția sa acvatică, era culoarea Atlantă favorită) e venerat de monoteiști - fie mozaici, creștini ori musulmani - rădăcina credinței în îngeri dovedindu-se mai veche, provenind din anterioara religie zoroastră, a străvechiului Mag Zartoșt / “Zarto-șt” = Gargo-șt / “Gargo sfântul”; de fapt, monoteismul masculin a apărut ulterior străvechii credințe în Marea Mamă Ghirghe = Kirke / Circe, ceea ce era și natural: întâi a primat principiul matern / muieresc, apoi abia - ulterior după mult timp - apărând în divin principiul masculin monoteist promovat și de credincioșii Gherghi.
Îngerul Gavriil / Gabriel
În legătură cu albastrul apelor curate, se poate remarca despre termenul Românesc pentru “năvod” / “nă-vod” - adică “plasa de pescuit” - că e “cercală” (prima plasă de pescuit din lume - datată cu radiocarbon ca veche de 10 milenii - s-a găsit în mlaştina din Kamennogorsk 60,57 lat. N, 29,08 long. E / în Karelia Rusă); e de știut despre Karelia că e regiunea întinsă între Mările Baltică și Albă - în prezent împărțită de Rusia și de Finlanda - iar o schiță din 1984 de Dr. Jay Rubenstein a conectat mișcările umane din neoliticul Carpatic direct de Karelia Epocii Bronzului (drumul spre N al celor din spațiul Carpatic în Karelia fiind studiat și ilustrat elaborat inclusiv de către Dr. Kaalevi Wiik 1932-2015):
Nordul Europei
La stră-Români (corespunzător surselor etnografice), exista “Ştima apelor” - stăpâna mitică a apelor - care avea ca fiice “Fetele de apă” iar apoi, la vechii Români ca “vodă” era știut liderul suprem, cel care “vedea” cel mai bine / probabil termenul fiind rămas de la iscusitul mânuitor de “năvod” / “cercală” = mare pescar: îndeletnicirea primordială Atlantă - inclusiv în spațiul Românesc - în acel mediu acvatic bogat în ape și în pește a fost desigur pescuitul (exercitat și de Pelasgii Ghergi - utilizând “cercala” = “nă-vodul”, stimați ca nobili conducători - Românește pentru regalitate folosindu-se “vodă”); e interesant că și în Tibet - cea mai înaltă regiune din lume - exista “Știma apelor”. În marele / îndepărtatul trecut, se acorda o excepţională importanţă descendenţei din una şi aceeaşi “mamă milostivă”, ce era cea care de fapt “asigura legitimitatea”; pe de altă parte, de la început se ştia că zeul era făcut de ou iar omul era făcut de zeu (e de reţinut că “zeul” este un termen provenit din proto Indo-Europeanul “ghel” pentru “sclipitor” iar în timp “L” frecvent s-a suprapus peste “R”, rădăcina fiind de fapt “Gher”, aceeaşi ca la “creaţie” sau “cer” dar şi prima silabă de la străvechiul nume GherGa, ceea ce literalmente pentru Gher-Ga ar da înţelesul de “Zeitatea Pământului” ori creatoarea / creatorul Pământului, căci Ga - în Epoca Pietrei - era Pământ, încă din acea eră fiind atestat în Banat / “Ba-Anat” iar nu în “Anat-olia” / Anatolia, de către prima scriere din lume, faptul foarte important că Pământul era patronat de “Ghirghe” / Marea Zeiţă Mumă a Pământului: din multele confirmări ştiinţifice, iată aşadar pentru început 2 - una lingvistică prin onomastică şi una arheologică prin inscripţionare - despre multimilenarul nume Gherga). În 2015, Dr. Gabriela Macovei a afirmat despre cel mai vechi cuvânt din Română că ar fi “chiu” = “cucui” / “gugui” sau rotacizat “gurgui” (legat de străvechiul termen Ga pentru Pământ): însemna “ţâţă” dar şi “pisc” (cu sensul de “ţuguire” ducând chiar la îngâmfare / fudulie); azi “chiu” s-ar putea înţelege fie ca “strigăt” / “ţipăt”, fie ca “vârf” - drept locul pietros / stâncos cel mai înalt dintr-un anume areal al pământului - aşa ceva caracterizând ancestrala postură Montană stră-Română.
Scrierea neolitică
Este de ştiut, după cum a studiat şi Dr. Radovaje Pesic din Serbia, despre cea mai veche scriere din lume descoperită până acum că a fost “Scriptul Dunărean”, aşa cum s-a relevat arheologic la Gherdap - în Defileul Dunării de la Porţile de Fier, ce era graniţa Imperiului Borean / Atlant - prin multe vestigii datând din mileniul VII î.C., adică din timpul primului Potop (apoi fiind scrierea din zona de pe Râul Mureş dintre Turdaş / judeţul Hunedoara 45,51 lat. N, 23,07 long. E şi Tărtăria / judeţul Alba 45,56 lat. N, 23,24 long. E, datată ca funcţională religios în cultura neolitică stră-Română, din mileniul VI î.C., respectiv cea folosită de plutaşi pe Râul Bistriţa - cu izvorul în Masivul Gârgalău din Munţii Rodnei - după cum de exemplu i-a studiat elementele pe multe Tăbliţe neolitice Dr. Dumitru Ioniţă în comuna Farcaşa 47,09 lat. N, 25,50 long. E / judeţul Neamţ, etc.); Gherdap pe Dunăre (cel mai lung defileu din Europa) se află între Râul Ti-miş / afluent pe stânga al Fluviului şi Râul Ti-moc / afluent pe dreapta al Fluviului: se poate reţine despre înţelesul Sanscrit al particulei “Ti” - cu care stră-Româna a avut numeroase afinităţi, azi Sanscrita mai fiind oficial utilizată în N Indiei / Bharata la granița cu China și cu Nepal, în restul Țării vorbindu-se altceva iar la N fiind “Ti-bet”, populat de Bautai, așa cum a scris în secolul IV generalul Ammianus Marcellinus - că a fost de “pilon” / “pol” (cele 2 Râuri importante încadrând Defileul Dunării Gherdap mărginind la S regiunea Banat - Timiş / “Ti-miş” şi Timok / “Ti-mok” - fiind ca stâlpii / pilonii Porţilor zise mai în urmă “de Fier”, mai înainte ţinând de Imperiul Atlant centrat pe Lacul Pont). Scrierea exista în Atlantida - aşa după cum a consemnat filozoful Platon - iar Vechea Civilizaţie Europeană a fost succesoarea directă a Imperiului Atlant: stră-Românii - populând plaiurile respective - fiind foarte conservatori, mult timp s-au ferit să scrie, considerând scrierea ca o formă de handicap a celor cu memoria mai redusă, nevoiţi să-şi ia notiţe (cu timpul, capacităţile creierelor umane s-au tot redus, scrierile căpătând amploare universală, în prezent o bună parte a creierelor umane rămânând fără utilizare concretă; de exemplu, în craniile umane, între creierul mic şi creierul mare se află glanda epifiză / pineală - responsabilă de ancestralele trăiri mistice - în legătură cu “al treilea ochi” / “oki”, având la vechii oameni importanţă acordată mult mai mult decât se bucură în prezent). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au consemnat: “În ciuda tuturor eforturilor făcute pentru a o înălţa la rangul de imagine a lui Dumnezeu, de tălmăcire a Cosmosului, sau chiar de a o diviniza, scrierea apare ca un substitut degradat al vorbirii. Istoria scrisului este veche de circa 6 milenii. Scrisul simbolizează o pierdere a prezenţei: scrisul apare când vorbirea se retrage. El constituie un efort de încapsulare a spiritului şi a inspiraţiei şi rămâne un fel de simbol al rostirii absente. Limbajul şi scrierea sunt 2 sisteme de semne diferite. Unica raţiune de a fi a celui de-al doilea este aceea de a-l reprezenta pe cel dintâi. Scrierea materializează revelaţia, retează legătura umană şi o înlocuieşte cu un univers de semne. Pentru a reactiva revelaţia, e nevoie de o prezenţă vorbitoare. În suflete nu se scrie cu un condei. Această valoare simbolică a scrierii, prin opoziţie cu limbajul, e ca o strădanie secundă şi periculoasă de reînsuşire simbolică a prezenţei”. Miracolul instalării la conducerea Atlanților a Pelasgilor Gherghi - sosiți în urmă cu peste 9 milenii din Asia Centrală în Europa Centrală - s-a datorat slăbiciunii vechilor autohtoni Atlanți (care deja utilizau scrierea pentru a-și fixa principalele teme), nou-veniții, adică “No-vații” / Novacii, fiind considerați novici în asemenea însușiri, deoarece fără a scrie reflectau pe de o parte străvechiul tip uman capabil de a reține tot iar pe de altă parte, prin prospețime reprezentau tipul uman ca model de lider necesar în fruntea celor afectați de scăderea energiilor; cei având multe energii erau considerați de atunci - ca și acum - drept oameni puternici. În legătură cu Ponticii = Indo-Europenii (de al căror Grai primordial - prin serioase cercetări, de către mulţi specialişti - s-a demonstrat că stră-Româna a fost strâns legată): ştiinţific se ştie că primii Pontici / Indo-Europeni au fost Kurgani = Gorgani iar tot ştiinţific se ştie că nu ei au fost primii Ghergani din lume, căci înaintea existenţei lor au fost precedaţi de mulţi Gherga, de-a lungul mai multor milenii chiar decât mileniile scurse de la Kurgani / Gorgani încoace; numirile lor de Gorgani / Kurgani - care în mileniul VI î.C. au domesticit caii (ţinându-i în gherghelii) şi din mileniul V î.C., după ce au descoperit roata, cu ajutorul carelor trase de cai s-au tot răspândit în valuri prin Vechea Lume, ca “Indo-Europeni” - au fost la fel în diverse culturi, căci erau urmaşii aceluiaşi neam regal Ghergan din fruntea Imperiului Atlant, până la Potopul Pontic ce i-a adus sfârşitul dezastruos, în mileniul VII î.C. (dinaştii din neamul regal Ghergan al Atlanţilor au provenit dintre acei Gherghi care în mileniul VIII î.C. au suferit mutaţia genetică “N” din Pamir, datorită intensificării activităţii solare ce a provocat topirea ultimei glaciaţiuni, în paralel alte grupuri genetice masculine - ca “I” și “R” în Europa - intrând într-o extincție parțială / “sugrumare statistică” dovedită științific ca petrecută tot atunci). Dr. Harald Haarmann a afirmat în 2007 despre ulterioara Kurganizare că “Indo-Europenii n-au înlocuit limbile locale, cu afiliere lingvistică diferită, ci au intrat într-un proces de fuziune cu ele, astfel încât produsele rezultate au avut elemente vechi şi noi; ulterior diluviului din mileniul VII î.C. - început prin apariţia Bosforului - au fost 2 tipuri de Indo-Europeni timpurii, anume agricultorii din S Pontic = Anatolia care au migrat spre V în Europa şi spre E în Iran-India, respectiv mai semnificativii păstori din N Pontic care au migrat spre V mai mult în Europa şi spre E în Asia Centrală: de altfel, în neolitic pentru fenomenul migrării - dintre succesorii paleoliticilor vânători-culegători - se pretau mai serios păstorii, care prin natura lor erau nomazi, decât agricultorii, care prin natura lor erau sedentari. Tranziţia de la stadiul din paleolitic de vânători la cel din neolitic de păstori n-a fost necesar să fi fost legat de domesticirea animalelor pe lângă agricultorii sedentari, apăruţi din foştii culegători; de pildă, în N EurAsiei a fost documentată trecerea de la vânarea renilor la creşterea renilor, fără nici un stadiu agricol. Conform cercetărilor arheologice, în Bazinul Pontic - excepţie Sudul său - păstoria a precedat clar agricultura. În spaţiul Ponto-Caspic, Kurganii (Indo-Europenii timpurii) au îmblânzit calul şi tot în acelaşi areal - prin folosirea roţii - a apărut căruţa / carul. Începând cu mileniul VI î.C., proto Indo-Europenii au interacţionat social (fără conflicte, având schimburi culturale şi împrumuturi lingvistice) cu proto Uralicii din N şi cu proto Caucazienii din S. Credinţa că mişcarea nomazilor a fost haotică e un mit; mişcările lor au fost strict organizate după numărul şi felul animalelor, după păşunile disponibile, etc. Începând cu mileniul V î.C., expansiunea Culturii Cucuteni - fundamentată agricol - spre răsărit a provocat ciocniri cu populaţiile stepelor, luptele dintre cele 2 părţi fiind demonstrate prin urmele arheologice”.
După stadiul nomazilor vânători-culegători din Epoca Pietrei / paleolitic, înainte de sedentarii agricultori neolitici, cei mai dispuşi migrărilor - prin natura lor - desigur că au fost pescarii / plutaşii şi păstorii. Protejați de platoșe realizate din bucăți tari de piei - ca niște solzi, cusuți între ei - acei fruntași cutezând explorări deosebite ale tărâmurilor virgine arătau ca niște “balauri” / “dragoni”: în EurAsia, acei “Dragi An” avansau în fiecare an, cucerind noi orizonturi, pe măsura retragerii ghețurilor; ei se îndreptau de la răsărit spre apus, înaintând și de la miazăzi către miazănoapte (sensul general al mișcărilor Homo Sapiens fiind de la SE la NV, așa cum s-a dovedit arheologic - de exemplu, la sfârșitul glaciațiunii - din Asia Mică în Europa Estică / Europa Centrală). Spre deosebire de războinicii luptând dezbrăcați pentru mobilitate mărită, platoșele tipice lor - cu solzi ca de balauri / dragoni, mai mari decât cei ai peștilor ori ai șerpilor - îi păzeau de răniri și îi fereau de friguri (cei purtând haine - fie acelea blănuri sau doar piei - fiind totuși superiori oamenilor goi, deopotrivă în afara încleștărilor dar și în bătălii); e semnificativ cuvântul șarpe / “șar-pe”, consolidat în vocabularul Român începând cu străvechiul dragon: “șar” = “rege” și “pe” = sfânt, deci în primul înțeles, “sfântul rege” era “dragonul”, adică “dragul An” (protejat de platoșa solzoasă a conducătorului, arătând ca un uriaș exemplar reptilian).
Primii Pelasgi - aparținând genului uman Homo Sapiens, proveniți din Asia Centrală - procedau ca anteriorii Uriași “Cavaleri Glaciari” (Cro Magnon / Neandertal) care au stăpânit, la fel ca legendarii Balauri / Dragoni, umedul Nord Arctic al EurAsiei, până la calota polară: într-acolo se îndreptau - în turme uriașe - animalele pe care ei le urmăreau deoarece urmau să le vâneze. După încheierea glaciaţiunii, revărsarea bruscă a săratului Ocean planetar peste dulcele Lac Pontic - cu oglinda aflată foarte jos, ducând prin extindere în final la formarea Mării Negre - a dislocat populaţiile de pe maluri, prin influxul de refugiaţi din zona circum-Pontică explicându-se importantele schimbări neolitice = perioada pietrei şlefuite fiind cea a sfârşitului Epocii Pietrei (experienţa traumatică a diluviului Pontic ducând la răspândirea mitului Potopului iar Gorganii / Kurganii după ce au domesticit caii / pe care îi ţineau în “gherghelii” şi au inventat roata / ca expresia circulară emblematică a însuşi numelui lor, călărind caii şi călătorind cu carele au ajuns să introducă patriarhatul); din cauza Potopului întâmplat în mileniul VII î.C. în Bazinul Pontic, foştii Atlanţi Sudici preocupaţi de agricultură s-au mişcat în V spre Gherdap / Defileul Dunării iar foştii Atlanţi Nordici preocupaţi de păstorit s-au mişcat în E spre Stepa Ponto-Caspică, de unde apoi - în mileniile următoare - s-au manifestat drept Kurgani = Indo-Europeni. Amintirea Erei de Aur - anterioară dramaticului eveniment diluvian - a rămas paradisiacă (mulţi oameni şi-au rezumat perspectiva diluviană la un concept penibil de simplist, prin reducerea la un Potop, în ciuda evidenţelor - documentare, arheologice, etc. - că Potopul nu a fost un eveniment la singular; încă din urmă cu milenii au fost autori credibili care au transmis explicit amintirile celor reale, respectiv că au fost Potopuri: anume, atestările au fost la plural). Un alt fenomen implicând duplicarea, datând din Epoca Pietrei, a fost transmiterea ideii creaţiei prin clonare, adeseori subliniată și prin existența unor avataruri documentate religios, istoric, etc., ceea ce explica nu doar facerea / geneza omului - ca având origine divină - ci justifica şi androginitatea primară (adică lipsa sexualităţii iniţiale) atât a făpturilor cereşti, cât şi a celor terestre / pământene: sexul pe de o parte nu era un atribut al îngerilor ori al Doamnei-zeu sau al lui Dumnezeu iar pe de altă parte nu era un atribut al primilor oameni (până când au gustat din cunoaştere); acel aspect străvechi - de netăgăduit / religios prin diverse credinţe ori ştiinţific prin diferite cercetări istorice, etc. - a fost reţinut de memoria omenirii parcurgând consecvent timpul, fiind ştiut până în prezent (persoanele castrate erau considerate neutre sexual - adică androgine - de pildă Uran a fost castrat de fiul Cron iar Cron a fost castrat de fiul Zeus, cei 2 Zei predecesori ai lui Zeus, anume bunicul şi tatăl, încheindu-şi fiecare propria generaţie divină aşa). De fapt, Uriașii Titani / Neandertal au fost “castrați” de către Uriașii Giganți / Cro Magnon, care - la rândul lor - au fost “castrați” de către Homo Sapiens. Oamenii Homo Sapiens au învins deoarece femeile lor erau roditoare cu toți; la Uriași, femeile Neandertal nu puteau fi însărcinate de bărbații Cro Magnon, nici femeile Cro Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo Sapiens. Iată de ce s-a fixat mitul dublei castrări, a taților de către fii: întâi Titanul / Tătânul Zeu Uran (pentru a nu se mai înmulți) a fost castrat de fiul său - Gigantul Zeu Cron - iar apoi acela a fost castrat de fiul său Zeus, pentru oameni = Zeul Zeilor. În plus, incompatibilitatea genetică masculină față de Uriașe a fost științific dovedită în laboratoarele genetice ale începutului mileniului III, ceea ce a confirmat “mitul castrării”: 2 surse foarte diferite au coincis privind același adevăr. Pe lângă așa ceva, fenomenul avatarurilor a început cu imitarea de către oameni a Uriașilor “Zmei” - ca Balauri / Dragoni - astfel fiind știuți primii Pelasgi Homo Sapiens care (profitând că au rămas singuri, după dispariția Giganților Cro Magnon și Titanilor Neandertal) au instaurat pe Pământ cele dintâi dinastii regale; astfel s-a consolidat și credința în puterea gemenilor. Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri” din 1969 despre “altoire”, adică introducerea ramurii unei plante în ţesutul alteia, stabilind astfel un contact între ţesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însuşirile altoiului (procedurii i se mai zice şi “grefă”): “Ca modificare artificială a fecundării speciilor vegetale, altoirea / grefa a avut dintotdeauna un aspect ritual şi simbolic. În Orientul Apropiat se credea că altoirea nu reuşea decât cu condiţia ca ea să corespundă unei anumite conjuncţii între lună şi soare. În general, altoirea are o semnificaţie sexuală. Ea reprezintă o intervenţie în ordinea generării şi constituie o împreunare contra naturii. Toată problema altoirii ţine de puterea - şi de dreptul - omului de a contribui la modificarea regnului vegetal, ca şi de modurile şi limitele în care îşi exercită această putere şi acest drept. Ştiinţa şi practica medicală au extins altoiul / grefa şi la nivelul regnului animal, prin înlocuirea unui organ necrozat cu un organ viu, prin inseminarea artificială, prin transferul de celule fecunde de la un uter la altul, etc. Grefa necesită intervenţia umană, căci e în afara puterilor naturii neasistate de om: ea ar putea fi o accedere a omului la puterile demiurgice, limitându-se totuşi la modificările operate înlăuntrul aceleiaşi specii, căruia îi asigură continuitatea (la un anumit nivel al transformărilor unei specii în alta, manipulările genetice ar pune alte probleme şi ar îmbrăca un sens diferit)”. Autorii au continuat cu “androginia”, plecând şi de la ideea că prima fiinţă umană a fost androgină - după ispitirea de către Garzag = “șarpele încolăcit” - devenind Adam şi Eva (chiar dacă vechii Evrei au scris despre primul cuplu, aceia n-au fost Evrei, aşa cum n-au fost Evrei nici Gherghe-seii / Ghirga-şiţii din Galileea şi Înălţimile Golan - fapt care a fost consemnat și de Biblie - întâlniţi acolo ca indigeni / autohtoni de către vechii Evrei când au intrat în Canaan / azi Palestina şi Israel): “Potrivit viziunii escatologice a mântuirii, fiinţa redobândeşte o plenitudine - în care separarea sexelor se anulează - prin taina căsătoriei. Credinţa, universal afirmată, în unitatea originară pe care omul o recapătă post-mortem, e însoţită în majoritatea sistemelor cosmogonice de diferenţierea totală a sexelor în lumea aceasta. Pentru că - şi aici credinţele străvechi se întâlnesc cu cele mai actuale descoperiri ale biologiei - fiinţa umană nu se naşte niciodată complet polarizată din punct de vedere sexual. Faptul că omul e în acelaşi timp mascul şi femelă în trupul şi în principiile sale reprezintă o lege fundamentală a creaţiei. De aici decurge şi explicaţia cea mai răspândită pentru riturile de excizie şi circumcizie, care ar fi destinate integrării definitive a copilului în sexul său aparent, clitorisul fiind la femeie un fel de reminiscenţă a organului viril iar prepuţul bărbătesc - o reminiscenţă feminină. Orice opoziţie e destinată să fie anulată prin unirea cerescului cu terestrul, unire înfăptuită de către om. Arborele, avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, era îndeobşte socotit un simbol al raporturilor stabilite între pământ şi cer: în acest sens, avea caracterul unui centru, ceea ce-l făcea să fie sinonim cu Axa / Osia Lumii (figură axială, arborele reprezenta în mod firesc drumul ascensional străbătut între lumea vizibilului şi lumea invizibilului, la fel ca stâlpul şamanic din iurta siberiană, scara, coloana vertebrală a trupului omenesc, Copacul Cosmic, etc). Arborele a fost calea pe care se urcau sau se pogorau suveranii / mijlocitorii dintre Pământ şi Cer. Arborele Lumii avea drept sevă roua cerească iar fructele sale - păzite cu străşnicie - transmiteau nemurirea (ca de exemplu Merele de Aur din Grădina Hesperidelor ori Arborele Vieţii din Eden, etc). Arborele Vieţii a fost un simbol al fertilităţii, pe care s-a clădit - de-a lungul timpului - o întreagă magie: au fost analogii ale pomului fructifer fie cu femeia fertilă, fie cu bărbatul fecund (de exemplu, la populaţiile altaice şi turko-mongole din Siberia au fost întâlnite interpretări antropomorfice specifice ale arborilor); toate credinţele au arătat că - din punct de vedere sexual - simbolismul arborelui a fost ambivalent. Putem considera că Arborele Vieţii a fost la origine o imagine a androginului iniţial (în planul lumii fenomenale, arborele scorburos ori cel cu frunziş des unde se cuibăreau păsările şi care rodea periodic evoca imaginea arhetipală lunară a mamei fertile iar trunchiul înălţat spre cer, simbol eminamente solar de forţă, nu era altceva decât falusul). Cele 2 polarităţi se pot însuma, ajungând şi la o interpretare androgină sau hermafrodită”. Din relatarea biblică se poate remarca la cei ieșiți din Rai și acoperirea părților sexuale ale trupurilor, prin purtatul hainelor marcându-se evident trecerea de la androginie la viața sexuală. Sumerienii aveau pentru androgini termeni ca Galaturra și Kurgarra; după cum a scris în studiul din 1999 “Umbra din noi. Forța vitală subversivă” Dr. Verena Karst - profesoară de psihologie la Universitatea din Zurich / Elveția - “Zeul Enki al hăului și al apelor a plămădit din lut 2 ființe, Kurgarra și Galaturra, trimise cu ‘hrana vieții’ și cu ‘licoarea vieții’ în Infern. Pentru acele ‘ființe’ porțile nu constituiau un obstacol, ele se strecurau prin crăpăturile lor. ‘Ființele’ respective - Kurgarra și Galaturra - au fost instruite: nu aveau voie să mănânce nimic, nu aveau voie să bea nimic în lumea subpământeană iar drept răsplată să ceară bucata de carne neînsuflețită ce era Inana, pe care au acoperit-o cu ‘hrana vieții’, au stropit-o cu ‘licoarea vieții’, ea trezindu-se și ridicându-se în picioare: era regina lor și a plecat din acea lume”. În Biblie / Ioan 6:54 apare ce a spus Iisus: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (se poate observa că asemănarea între străvechiul mit Sumerian - din Mesopotamia - și Anticul mesaj al Fiului Domnului - din regiunea apuseană vecină Galileea - nu a fost întâmplătoare); taina împărtășirii din Trupul și Sângele Domnului - cea mai importantă la creștini - se pregătește prin post și prin spovedanie / mărturisirea păcatelor (așadar, taina împărtășirii a fost cunoscută de Ghergarii orientali din Kurgal / Ghiengar = Mesopotamia, cu mult înainte).
Generalul Britanic James Forlong 1824-1904 a notat în “Râurile vieții”: “În Sanscrită, ‘Pal’ / ‘Pala’ = ‘protector’ / ‘protecție’; în vechime, gardurile de protecție erau ‘palisade’. Apollo / ‘A-Pollo’ era ‘lumina soarelui’; la Romani, pandantivele cu șerpi se numeau ‘Pali’ (în Roma, prima colină a fost cea ‘Pala-tină’). Șarpele și Cultul Phallic s-au aflat în legătură”. Despre Apollo, Anticii au consemnat că era Hiperboreu - adică din Nordul Vechii Lumi - o așezare considerată a lui fiind orașul Ardelean Apulum / “A-Pulum” = Alba-Iulia, pe Râul Mureș / unul dintre cele mai importante în spațiul Românesc din Nordul Dunării, adică între Nistru și Tisa, având 789 km: toate acele ape curgătoare erau Carpatice, dintre ele Nistru fiind cea mai Estică iar Tisa fiind cea mai Vestică; ape curgătoare izvorând din Carpați mai sunt în Nord, ajungând până în Marea Baltică (Bazinele Pontic și Baltic sunt vecine, apele Carpaților fiind cele care le unesc).
Apele Carpaților (între Mările Neagră și Baltică)
În 1922, cercetătorul Scoțian Ballantyne Hannay 1855-1931 a scris despre “Simbolismul sexual din religie”: “La hinduși, cele 2 sexe îl reprezentau pe Marele Zeu / ‘Maha-Deva’ (‘Pala’ / ‘Linga’ era penisul iar ‘Yoni’ / ‘Dovi’ era vulva). ‘Puranele’ s-au bazat pe Cultul Falic - însuși numele ‘Pur’ / ‘Pul’ avea echivalentul ‘El’ la vechii Evrei sau ‘Al’ oriental, ceea ce de fapt era de la Zeul Ra - iar ‘Ka’ a fost zeitatea ‘Puranelor’ (organul sexual masculin era la vechii Indieni ‘Pala’, la vechii Evrei ‘Phalim’, la vechii Greci ‘Phallos’, etc. - aproape toate limbile semnificative având denumiri apropiate - de pildă litera Greacă ‘Pi’ Π redând prin spațiul feminin dintre cele 2 coloane reproduse grafic ‘Poarta vieții’ iar litera Greacă ‘Phi’ ϕ fiind considerată ‘phalică’, dând viață). La vechii Egipteni (unde ‘faraonul’ era ‘Phala-On’), hieroglifele din cartușele faraonilor au redat aspectul falic Ka, savanții hinduși recunoscând astfel aceeași zeitate ‘Puranică’. Fiindcă Isis, după ciopârțirea soțului ei Osar / Osiris - de către fratele lor Set - nu i-a mai găsit penisul, a făcut unul și l-a pus în chivot / arcă; Egiptul a fost țara arcelor, pretutindeni unde era un sacru falus fiind o arcă. Toate templele aveau arce (ceea ce a fost familiar profetului Moise și oamenilor lui); termeni ca ‘arca’ / ‘argha’ și ‘altar’ au fost legați, la fel și Arkule / Herakles. În ‘Facerea’ 1:2 apare că ‘Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor’; acel divin Duh era feminin: a fost ‘RK’ (respectiv consoanele de la ‘arcă’ iar vechii Evrei o numeau ‘Ruak’ / ‘Ruach’ pe Marea Mamă, ființă divină numai ‘Duh’ / ‘Spirit’). Io și Eva au derivat din numele divin Iahve / Iehova: Io / Ju a fost folosit și la Jupiter / Zeus iar Eva a fost prima femeie din lume; mereu apa - mediul umed / acvatic - a fost în asociere cu fecunditatea / fertilitatea feminină iar ungerea cu virilitatea masculină (sacrii pari / piloni - chiar și menhirii - au fost totdeauna unși cu ulei). Biblia abundă de falism = simbolism sexual; creștinismul s-a bazat pe Cultul Falic. La fel ca ghioaga lui Hercule, toiagul lui Moise a fost falic. În ‘Cartea judecătorilor’ 8:33 e scris că ‘fiii lui Israel au început iarăși a păcătui pe urma baalilor și și-au așezat ca dumnezeu pe Baal-Berit’: așadar, Iehova lor a fost cândva Ba-Al / Baal = Phallus (iar Berit însemna circumcis). Ultimul capitol din ‘Cartea lui Daniel’ - despre ‘Bel și Dragonul’, considerat apocrif - reda povestea babiloniană a Zeului Marduk, reluată frumos de creștini prin cea a Sf. Gheorghe, însă ridicol transformată de Evrei față de versiunea inițială; din cuneiformele tăblițelor se știe că între Marduk și Bel era coincidență iar Dragonul asociat cu el era de gen feminin, care se putea multiplica: pentru ca zeii să nu se teamă de puterea Dragonică, inclusiv de a-și dobândi ajutoare prin a face prunci, Zeul Bel / Marduk - dotat cu trident / așa cum probabil a fost cândva lancea Sf. Gheorghe - a reușit sechestrarea sa în Templul din Babilon, așa că ea nu se mai putea apropia de apele ce-i plăceau foarte mult (fie apele căzute din cer, fie cele de la suprafață în care să se scalde, fie apele subterane în care să se scufunde / astfel justificându-i-se aspectul solzos). În Extremul Orient până azi dragonii au rămas divini, ei fiind de fapt împrumutați din Tartar (după cum au notat vechii Greci). Biblia relatează în primul capitol ce a fost după prima zi a creației:
‘6. Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape! Şi a fost aşa.
7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
9. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul! Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine’.”
“Apele au fost constant indicate de scrib drept primele gazde ale evenimentele; apele s-au strâns ca să se ivească pământul, în ele au mișunat primele vietăți, care întâi s-au înmulțit pentru ca să le umple iar abia în al doilea rând uscatul a găzduit restul: la început, apele au fost cele mai importante. Iove - ca și Marduk - a fost zeul special creator ca Geeurge făcând Cerul și Pământul (dar nu și apele, ce n-au fost menționate / așa fiind influența pe poveste a tribalilor Evrei din habitatul lor uscat, ignorând marea); apele primordiale erau cele ale inundațiilor iernii, anotimp când și Soarele e învăluit de către nori. Relatarea din ‘Facerea’ a prezentat starea devastată a pământului, așa că geneza / creația n-a fost din ‘nimic’, ci de fapt ‘o repunere în ordine’ (sensul cuvintelor - traduse corect - demonstrând asemenea înțeles). Dragonul era Iarna iar Bel / Marduk subjugând-o însemna de fapt că a forțat fertila Doamnă a Raiului să producă viață în mediul devastat; prima carte din Biblie n-a fost o literatură omogenă inspirată divin, ci s-a închegat ca o compilație de străvechi mituri (ceea ce le conferea suficientă autoritate) pentru a prezenta începuturile. Ca gen, se poate observa că ‘biserica’- având la bază ‘Kirk’ pentru ‘Poarta vieții’, denumirea derivând de la ‘Cultul Inelului’ = adică al străvechiului cerc de piatră ‘Chirchel’ - e totdeauna feminină și mereu are cel puțin un ‘turn’, ce întotdeauna e masculin: suntem copleșiți de o arhitectură subînțeleasă în gândirea umană. Arheologii au găsit o mulțime de falusuri - din toate materialele posibile - datând de milenii, peste tot în lume; au fost 2 sisteme de credințe: falusul dătător de viață și falusul solar, aducător de căldură primăvara, după iarna rece din emisfera Nordică, cu celebrarea prin festival. Asirienii - numele țării lor Surya fiind la fel ca al Soarelui Indiei - au scris în cuneiforme pe tăblițele lor că Soarele și Falusul erau tată și fiu. Falusul era asemănat cu șarpele; în Ebraică - anume, limba în care a fost redactat Vechiul Testament - pentru echilibru se folosea termenul ‘peles’, adică același ca și cel pentru ‘falus’. Balanța justiției avea inițial agățate talerele pe penisul tatălui iar mult mai târziu, pe cornul taurului. ‘On’ - însemnând ‘cel puternic’ sau ‘cel viguros’ - a fost constantul termen eufonic pentru falus, atribut al Zeului Hermes; de exemplu, ‘piscul’ / vârful muntelui e denumire falică iar ‘palatul’ la început era sfântul loc unde se venera phalusul: rădăcina a fost ‘Pala’ / ‘Pela’, însemnând ‘Toiagul Domnului’ la vechii Egipteni ori ‘lucru minunat’ la vechii Evrei (care evitau orice referire directă la cele sfinte). În Persia, creația a fost sub semnul celui lucrând cu pământul, numit ‘Gee-urges’ / Geeurge iar Raiul a fost sub patronarea Doamnei Raiului numită ‘Grădină’, primul om fiind Adam, cel ‘Roșu’ (după cum i s-a zis celui care ara Grădina). În vechile limbi, ‘R’ și ‘L’ se interschimbau, căci în afara pronunțărilor pretențioase, ele sonorizau palatal similar (copiii sau unii oameni având dificultăți pentru asprul ‘R’, pronunțând în loc ‘L’). Așa că Ararat a ajuns Alalat iar prefixul Ala / El fiind divin, a fost utilizat de pildă la Allah / ‘Al-Lah’ (în ‘sacra arcă’ regăsindu-se atât masculinul Ra, cât și feminina Ka): în mod simbolic, Arca a dus o nouă viață pe Ararat. Focul - ‘Pyr’ la vechii Greci - de asemenea era în legătură cu Pala / Phala; după vechii Greci - care aveau paradele penisului numite ‘Phallika’ / ‘Phallophoria’ - la creștini ridicarea verticală a crucii ar aduce cu erecția falusului”.
Viața eternă
“Vechiul Egipt a fost plin de reprezentările Crucii Ankh / ‘An-Kh’, simbolul vieții eterne: aici, în stânga imaginii e reprodusă joncțiunea dintre ‘Linga’ / ‘Pala’ și ‘Yoni’ / ‘Dovi’, cu raze emise în jur ca de pe un sfânt cap; în dreapta imaginii e reprodusă unirea lor în simbolul suprem divin al Vechiului Egipt, Crucea Ankh. De pildă în Sicilia, însuși capitala Palermo are o denumire bi-sexuată, deopotrivă cuprinzând masculinul ‘Pala’ și feminina ‘Ma’. Nu întâmplător, în fiecare primăvară era Festivalul Fecundității în Vechea Lume iar Paștile și-au găsit locul atunci; de exemplu, în ‘Ieșirea’ 32:19 (‘el a văzut vițelul și jocurile’) hora împrejurul vițelului era un dans pur falic, în ‘Cartea judecătorilor’ 3:5-7 unde fetele Evreilor au fost date după feciorii Gherghesei ‘și au slujit baalilor și astartelor’ însemnau organele masculin și feminin, în ‘Cartea a treia a regilor’ 18:26 - ‘și săreau împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră’ - a fost folosit cuvântul ‘pesach’, ce era un dans ‘phallic’ de Paști, etc.: de fapt, Baal și Iahve aveau aceeași identitate și același simbol falic. Vechilor Evrei (așa cum reiese din Vechiul Testament) li s-ar fi promis Țara Sfântă dintre Nil și Eufrat când necondiționat, când condiționat: ei au fost împinși mereu la lupte cu cei de acolo. Biblia e plină de simbolism și unii consideră explorarea din asemenea unghi a scrierii sale ca o blasfemie, ceea ce nu-i onest”. În mare vechime, la politeiștii păgâni / “Pă-Gâni”, adică la “Sfinții Pa ai Pământului Ga”, Balaurul / “Bal-Laurul” era puternicul Dragon / “Drag-On” - “Bala-Ur” fiind în rostirea orientală cu “B” în loc de “P” ceea ce era “Pala-Ur” = “Pala Uriașă” - iar Pulerul / “Pu-Lerul” a fost liderul suprem, “Sf. Ler” (“Pu” fiind prefixul sfințienei); se poate observa plasarea prefixului ori sufixului în funcție de vechimea termenului sau de regiunea unde era utilizat: de exemplu, biblicii “Gherghe-sei” (care trăiau în Canaan când au năvălit acolo vechii Evrei) literalmente erau “sfinții Gherghe” căci în Românește așa apare sufixul oriental “sei”. La monoteiști, “cel uns” a fost Mesia - “Moșiach” în Ebraică - adică Dumnezeu, respectiv cel străvechi (termenul echivalent Românesc fiind “Moș”); încă din Epoca Pietrei, aristocrații / nobilii umblau unși: acela era deopotrivă atât semn rămas de la vânătorii paleolitici care aveau succes în consumul de grăsimi - ceea ce le conferea statut deosebit în societatea cu multe lipsuri - cât și protecție față de paraziți (cei unși trăind mai mult, în comparație cu semenii neunși), de pildă în Canaan înțelegându-se că Gherghe-seii = “sfinții Gherghe” literalmente erau “unșii Gherghe”. Cultul Fecundității și Fertilității - care a dominat omenirea multe milenii prin relațiile sexuale - a consacrat printre ritualuri și ungerea cu uleiuri (ca parte a preludiilor în actele sexuale), fie la modul restrâns pe organele sexuale, fie la modul extins pe piele; în vechime (când nu existau medicamente), inclusiv cu scop curativ se foloseau pe locurile vătămate - ceea ce mărea speranța de viață - tot felul de unguente: uleiuri, unturi, etc. (unele foarte scumpe, accesibile doar liderilor). În Vechea Lume, mari frecvențe ale celor unși și-au avut atestări în Media / S Caspic, Misia / S Pontic, Moesia / S Dunării, etc.: cu genericul Mesia - asociat Moșilor - s-au întâlnit Magii din Regatul Mediei, Misii din Misia (“Moșia” Regatului Troiei), Moesii din N Balcanic / de pe Valea Dunării, ș.a. În 2010, Dr. Alexandru Mihăilă a documentat că “rădăcina verbală ‘mșh’ însemnând ‘a unge’ e în aceeași categorie cu ‘mașiah’ și substantivul ‘qatil’, asociat în special cu profesii agricole, ritualul în sine nefiind specific vechiului Israel, în Egiptul vechi demnitarii fiind investiți prin ungere, sirienii și hitiții practicând ungerea regilor, etc. (cel mai vechi vestigiu din Canaan datează din mileniul VII î.C)”. Tot în 2010, Dr. Adela Kovacs a scris în studiul “Definirea spațiului sacru: între monumental și ritualic” că s-a stabilit “o serie de categorii tipologice pentru sanctuarele preistorice. Trei mari categorii au fost identificate: ‘sanctuarul-poartă’ (cu situarea la intrarea într-un spațiu bine conturat), ‘megaronul’ (o sală lungă cuprinzând în interior coloane și platforme de tipul băncilor destinate activității de oferire a ofrandelor) și cel tripartit (ce cuprindea 3 compartimente separate). Altarul a fost locul ridicat - sau masa - pe care se aduceau jertfe zeilor”. Procedeul Magic de protecție era stropirea cu apă sau ungerea cu ulei ori cu untură (începând cu “Era de Aur” = paleolitic, jertfele supreme au fost cele umane, înlocuite treptat cu cele animale; când jertfele erau arse, partea cea mai plăcută Zeilor se considera că era fumul grăsimii): cei unși erau legați de divin.
Sunt de remarcat transcrierile în Engleză ale cercetătorului Britanic citat (Ballantyne Hannay despre “Simbolismul sexual din religie”) ca “Gee-Urge” / “Geeurge” pentru ceea ce în Română e “Gheorghe” - iar “Gurges” în Vechea Lume era “tornada” - ori ca “Pala” / “Pela” pentru ceea ce în Română e “Pula”, etc. Avertisment: pentru cine ridică o sprânceană privind terminologia prezentului text, are simplu de revăzut subiectul acestei lucrări - care este despre “Originea Gherga” - ceea ce implică menționarea iar nu evitarea elementelor necesare prezentărilor (de altfel, în plan puternic emoțional - astfel asigurându-se dăinuirea - fără târzia pudoare, se poate lesne observa că Românii au o gamă bogată de înjurături cu tentă sexuală iar rădăcinile pentru așa ceva sunt chiar străvechi și nu au apărut nemotivat sau inocent, astfel că abia după explicarea motivelor acestei caracteristici culturale, oricine interesat de alte dimensiuni ar avea o platformă mai serioasă de start). În geneza Crucii Egiptene “a vieții eterne” se poate vedea unirea organelor sexuale masculin și feminin, dintre “Pala” Zeului An (al eternității) și “Yoni” Zeiței Ka / Ga (a vieții), ceea ce a dus la apariția numelui său “An-Kh” / Ankh; în general, Crucea exista din preistorie, cea înălțată - aproape ca “T” - având sorginte sexuală iar cea echilibrată - cu brațele egale - provenind din 2 bumeranguri alăturate vârf la vârf ori din stilizarea Svasticii / Zvasticii (Crucea Solară / îmbârligată, a 2 seceri încrucișate). Președintele farmaciștilor Americani Otto Wall 1846-1922 în cartea “Venerarea sexului” a analizat falicitatea tridentului și observând că vechii Egipteni figurau “Tatăl” prin desenul organului sexual masculin, s-a ocupat inclusiv de reprezentarea alfabetică “T” ca stilizarea penisului încadrat de testicule (așa cum vedeau credincioșii); el a arătat că în Vechea Lume procrearea pruncului rezulta (astfel de pildă rămânând relicve cruciforme în cimitirele Anatoliei / Turcia) din îmbinarea parului cu inelul iar Sfânta Treime - a Tatălui, Mamei și Pruncului - era redată hieroglific în vechiul Egipt așa cum se poate vedea:
“Geneza” / “Facerea” = “prima carte a lui Moise” evident a cuprins evenimente dinaintea vieții profetului respectiv (personajul Moise a apărut numai din “cartea a doua a lui Moise” = “Ieșirea”); mediul umed descris ca existent la începutul lumii nu era cel subtropical - uscat / arid - din Egipt / NE African ori din Canaan / “Țara Sfântă”, ci foarte bogat acvatic, unde a fost alt tărâm sacru (și primul în ordinea cronologică), anume: Raiul (ivit într-o zonă inițială acvatică / umedă, în flagrant contrast cu mediul de trai al vechilor Evrei, căci povestea nu era a lor, ci a fost preluată, fiind Okeanică / Atlantă). Privind abordarea vieţii divine și într-o altfel de modalitate, etimologia termenului “divin” însemnând “înzestrat cu însuşiri excepţionale” poate fi conectată atât de vulva Marii Mame - denumită “Dovi”, înțelegându-se prin ea literalmente “Doi-vii” / “Două vieți” - cât și de Sanscritul “dvija” însemnând “născut de 2 ori” (căci “dvi” = “dublu” iar “ja” = “naştere”); hinduşii considerau păsările ca dublu-născute: apărute întâi în ouă, apoi ca puii ieşiţi din găoace (numeau pasărea ca “dvija”). Tot “dvija” se folosea şi la desemnarea unui om special, anume brah-manul, ca “născut de 2 ori”: simpla naştere din părinţi nu era suficientă pentru a fi “dvija” (în pronunţie “divia”); încă o naştere era cea culturală (dobândită prin educaţie şi cunoaştere / cu concretizare încă din preistorie în a ştii “Vedele”), astfel că foarte mulţi doreau - ba chiar considerau că au obligaţia - să se nască pentru a doua oară, alimentând prin asemenea credinţă atât progresul, cât şi religia. De pildă, în mod tradiţional, tânărul care se iniţia în mânuirea armelor şi devenea războinic era de atunci “dvija” (războinicii timpurii în general - indiferent de climă - luptau aproape goi, eventual cu scuturi ori coifuri dar de obicei fără armuri, căci protecțiile îi îngreunau la fugă ori în bătălii); la vechii Indieni, numai cei care erau “dvija” (brahmanii, războinicii, negustorii, ş.a.) puteau să practice în societate anumite rituri şi ritualuri. În trecutul îndepărtat, persoanele “născute de 2 ori” erau foarte respectate. Prima naştere era fizică, a doua naştere era spirituală. Cei divini / “di-vini”, adică născuți de două ori, aveau două vieți, în Lumea Asta” și în Lumea Cealaltă”, respectiv erau Nemuritori. Se poate remarca particularitatea numelui Gherga = Gher-Ga, că între puținele litere are o dublură (anume chiar a celei mai importante dintre litere, fiind prima în fiecare din cele 2 silabe ale sale): G”. În acelaşi “Dicţionar de simboluri”, aceiaşi autori au scris şi despre “doi” şi Dionysos (în pronunţie “Dio-nusos”), inițial ca zeu androgin: “Ne putem întreba dacă divinităţile schiloade (şchioape, chioare, etc.) nu erau cumva divinităţile ordinii impare - ordinea cea mai secretă, cea mai înfricoşătoare, cea mai transcendentă - de vreme ce, la scară umană, cuvântul ‘ordine’ se asociază întotdeauna cu ideea de paritate; acea ordine impară (un picior, un ochi, trei gorgone, etc.) ar simboliza o putere divină de temut, uzurpată şi deturnată de la adevărata-i menire. Căci lumea omului - lumea temporalităţii - era dominată de numărul 2 şi nu de 1, cifra atemporalului, a increatului, a lumii interzise a divinului (şchiopul, fiind asociat cu numărul 1, era un simbol al masculinităţii şi putea îmbrăca o semnificaţie falică iar în antiteză, sirena avea coada dublă). În cultura iraniană, regăsim cifra ‘doi’ legată de teme ca:
·         ziua şi noaptea prezentate ca 2 aspecte ale eternei reîntoarceri a timpului şi a mişcării cereşti
·         lumea de aici şi lumea cealaltă, simbolizate prin 2 locuinţe
·         viaţa pământească reprezentată printr-o locuinţă făcută din ţărână, care are 2 uşi, una pentru a intra şi alta pentru a ieşi, adică pentru a muri”
“O imagine dublă - 2 lei, 2 vulturi, etc. - mărea (prin multiplicare) valoarea simbolică a imaginii. Dionysos a fost divinitatea a cărei semnificaţie e simplificată în mod abuziv când este considerată numai ca simbol al entuziasmului şi al dorinţelor amoroase; complexitatea inepuizabilă a personajului Dionysos - tânărul divin sau zeul născut de 2 ori - e atestată de numărul mare de nume ce i-au fost date, dintre care, ce-i drept, primele (‘Cel care delirează’, ‘Fremătătorul’) trimit la strigătele tumultoase din timpul orgiilor. O tradiţie greacă menţiona că Zeus, după ce a înghiţit inima încă palpitândă a lui Zagreus, l-a zămislit pe Dionysos cu Semele: inima lui Zagreus regenerat l-a dat pe Dionysos. După ce a fost scos de Zeus din trupul matern mistuit de fulger, zeul a fost adăpostit până la naştere în coapsa tatălui său. Afabulaţia dublei naşteri a permis pe de o parte recuperarea fulgerului care la origine simboliza îmbrăţişarea cerului cu pământul iar pe de altă parte, evidenţierea situaţiei excepţionale a noului zeu descinzând din Zeus. Această dublă naştere - care însemna şi o dublă gestaţie - trimitea la schema iniţierii: naştere, moarte şi renaştere; coapsa lui Zeus - goală pe dinăuntru ca arborele scorburos - adăuga simbolic puterilor iniţiatice ale lui Dionysos forţa formidabilă care sălăşuia în coapsa tatălui zeilor. Dionysos a fost principiul şi stăpânul fecundităţii; de altfel, era denumit Phallen sau Phallenos şi procesiunea Phallos-ului ocupa un loc important în multe din sărbătorile sale. Speciile prolifice ale taurului şi ţapului au intervenit frecvent în legenda şi în cultul lui; ţapul şi taurul au fost victimele sale de predilecţie pentru sacrificii şi - într-o perioadă mai veche - în practica îmbucătăţirii, ce se termina printr-o comuniune sângeroasă. Dionysos a fost îndrăgostit de Caria, el a încercat să-i introducă pe oameni în lumea zeilor şi să-i transforme într-o seminţie divină”. (Iar în Caria - SV Anatoliei - cel mai mare așezământ religios, la capătul Căii Sacre Gherga, a fost Sanctuarul Gherga; acolo statuia colosală a Zeului Dionysos - având pe piept inscripția GHERGA - flanca intrarea dinspre orașul Valarima / Hilarima). Istoricul Carian Herodot - deci localnic al regiunii - scria în secolul V î.C. că “arima” în înțeles Scit era “una”, ceea ce poate duce sensul etimologic pentru Valarima / “Val-arima” ca “Valul unic” (sau “Orașul unic”), căci “Val” putea deriva din străvechiul “Var” folosit pentru “oraș“, de pildă Varvarii / Barbarii fiind în Vechea Lume larg știuți ca locuind astfel, în mediu urban, mult mai mult decât în mediu rural. Istoricul Anatolian Grec Arrian în lucrarea “Indica” 1:9 - din secolul II - a scris că “de la Dionysos până la Alexandru Macedon au trecut 6042 de ani, Indienii afirmând că a fost cu 15 generații mai timpuriu decât Hercule” și că în Bazinul Ghaggar / Gargar din NV Indiei au fost 153 de regi: așadar, Zeul Dionysos era datat de acea sursă Antică în mileniul VII î.C., la 4 secole după Potopul Pontic (rezultând că “noul” Hercule a fost diluvian, la aproape 4 milenii după vechiul Hercule / așa cum a scris Diodor Sicul); trebuie știut că printre sacrificiile ce i se aduceau Zeului Dionysos figurau - în primul rând - jertfele umane (mai târziu înlocuite de flagelații). Se poate observa că în spațiul Românesc Nord-Dunărean / unde a existat Regatul Heraclizilor, AgaTârșii - care în mileniul I î.C. au trăit în Moldova și Ardeal - au fost mari adoratori ai Zeului Dionysos; în 2013, cercetătorul Român Adrian Bucurescu a studiat la Zeul Dionys emblema (anume pasărea având în cioc Zvastica dedicată fraților gemeni mai mari ai săi) și epitetul folosit de Traci pentru el (anume Bassareus / “Bassa-reus”, literalmente însemnând “regele Bessilor”), afirmând: “În limba tracică, BASSAREVS era unul dintre supranumele lui Dionysos, teonimul fiind atestat şi de lingvistul Gheorghe Guţu. Din BASSAR- româna a moştenit mai multe cuvinte, printre care pasăre’, pajură’, biserică’, fecioară’, fecior’ şi bujor’, sugerând şi măreţia şi puritatea şi frumuseţea (în germană corespunzând wasser’ = apă’), calităţi fireşti ale zeilor. De aceea, se poate afirma că păsările sunt simbolurile Celor Puri’ / Celor Divini’, ale Zeiţei Supreme şi ale Celor 2 Fii ai Săi. Tot din BASSAREVS a provenit şi numele pur geto-dacic de Basarab, care a şi dat numele dinastiei medievale din Ţara Românească, precum şi herbul acestui stat (româneasca pajură), păstrată până astăzi în stema României. Cum - ca şi în latină - în limba tracă litera V nota şi sunetul V’ şi sunetul U’, teonimul BASSAREUS poate fi o traducere pentru Pasărea Măiastră, suprafireasca făptură din mitofolclorul nostru (conform româneștilor pasăre / pajură și albanezului josh = a fascina). Că Pasărea din stema Ţării Româneşti este divină o sugerează Crucea pe care o poartă în cioc, care, în vechime, după cum a arătat Nicolae Densuşianu, era Zvas-tica. De altfel, Zvastica - 2 de Z - era simbolul Celor 2 Zalmoxis, Artemis și Apollon”. (Cei 2 Zei vechi - Artemida și Apollo - erau gemeni, fiind și primii, respectiv cei mai mari dintre pruncii lui Zeus).
Valahii venerau Vulva (astfel îi ziceau Zânei Apelor, atestată de pildă ca diluviană la Gherdap / Porțile de Fier, din timpul primului Potop); acolo, în cel mai lung defileu din Europa, în Carpații Sudici, stră-Românii / Valahii fiind locuitorii urbelor “var” - adică Varahii / Valahii populând primele așezări permanente denumite “var”, unde s-au polarizat în premieră continentală - a fost centrul Vechii Civilizații Europene, succesoarea imediată a Civilizației Atlante (pe de altă parte, prima civilizație post-diluviană din lume, apărută în Bazinul Ghaggar din Nordul Indiei - Țară autohton numită Bhărat - a fost populată de “barah-mani” / “varah-mani” = “Oamenii sufletului solar”, echivalența “V”/“B” fiind documentată lingvistic / ștințific în EurAsia, aceia până azi fiind știuți ca “brah-mani” / brahmini): despre cele 2 Civilizații sincrone ale EurAsiei - evidențiate imediat după primul Potop - Vechea Civilizație Europeană a fost în continuitatea firească, pe loc, a Civilizației Atlante (fiind doar o altă etapă a aceleia), pe când în Asia, Civilizația Indiană a pornit independent, ca prima mare Civilizație post-diluviană din lume, începându-și dezvoltarea în Bazinul Ghaggar / al Fluviului cu cel mai mare debit din acel timp de pe glob, cauzat de topirea ghețarilor Himalaiei, cei mai mari Munți de pe planetă. Denumirea Indiei ca Bhărat / Bharat = Vharat pe de o parte reda Țara urbilor / așezărilor “var” populate de “vhar-mani” / “brah-mani” iar pe de altă parte “Bhă-rat” / “Bha-rat” era “Țara de Suflet” (interpretând “Țara” în sens invers “rat” = “tar” și “Bhă” / “Bha” ca “Suflet”), o traducere apropiată fiind oferită de Dănilă Incze în “Dicționarul sanscrit-român” din 1995 pentru particula Sanscrită “bha” ca însemnând “luminoasă” / “strălucitoare”, ceea ce ar înfățișa India drept “Țara luminoasă”: în fond, se știe universal de strălucirea / lumina sufletului, astfel încât denumirea reflecta concret expresia energetică a tărâmului respectiv. În 2006, cercetătorul Timocean Dimitrije Singulirovici în “Mica enciclopedie a zonei Djerdap și împrejurimilor” a scris: “În primul rând, legenda ‘Vulvei’ - ‘Zâna Apelor’ - a fost (după spusele Valahilor), despre o creatură mitologică trăitoare printre stâncile de lângă ape, care venea și în munții din aceste părți; tânără și frumoasă, cu pletele lăsate pe umeri, pe spate și pe piept, purta rochie albă. Nu făcea nimănui rău dacă nu era supărată; dacă da, atunci putea și omorî. Trăia în Defileul Dunării, de unde ieșea când se stârnea furtuna. După ieșirea din hăul în care sălășuia, ea se ridica spre cer - până chiar sub nori - și lupta cu stihiile cerești pentru ca să potolească nenorocirea. Ea ferea oamenii - după cum zic agricultorii - de furtună, grindină, ploi torențiale și calamități. Pentru această Zeiță - pentru a-i spori și revigora forțele - se mai lasă și acum pe câmp un urcior cu lapte și un topor; dacă acelea sunt găsite de vreun trecător, el nu trebuie să le atingă dar mai ales nu trebuie să le ia”. Așezați în localitățile denumite “Var”, Valahii iubeau Vulva, fiindcă era Zâna Apelor lor - protectoare ca Marea Zeiță - Valahii știind-o desigur pe Vulva lor ca Mama lor (deopotrivă progenitoare și ocrotitoare): Vulva = organul sexual feminin; Vulva = Marea Zeiță Mamă a Valahilor. La Gherdap - adică în Defileul Dunării / Porțile de Fier - dar și în regiunile vecine, populate majoritar de Români / Valahi, dovediți istoric în continuitate de la strămoșii lor acolo din Epoca Pietrei, Marea Zeiță Mamă a fost atestată arheologic, scriptic, onomastic dar și mitic chiar de atunci, din Epoca Pietrei, cu numele de Ghirghe / Kirke (reluată apoi și drept Circe / Kybela sau Sibila / “Si-Vira” pentru Sfânta protectoare / profetă a așezărilor Barbare / “Bar-Bare” de tip “var” sau “Si-Bila” = “Sfânta lui Baal”, ș.a.); despre continuitate ca fenomen se poate observa că n-a însemnat neschimbare: de-a lungul timpurilor, populațiile din aceleași perimetre au trecut prin diverse stadii culturale și civilizaționale / de transformări și de dezvoltări.
“Zeul-greu”: “Zagreus” (la Tomis / Constanța)
Stră-Românii / Valahii l-au cunoscut și l-au venerat inclusiv pe “Zeul Greu” = “Za-Greu” / Zagreus ori “Zag-reus” (acela era zis de către Traci ca Bassareus / “Bassa-reus”, egalat cu Zeul numit de vechii Greci ca Dionysos; autorul Antic Macrobiu/s 1:18 a scris că Tracii Besi aveau în Munții Rodopi un templu circular unde interpretau flăcările marelui foc veșnic de acolo ca Oracol consacrat Zeului Dionysos / Bassaris, de la numele său fixându-se vechiul termen local pentru blana vulpii: Zeul purta - emblematic - piei de vulpi / mici mamifere roșcate). Este de știut că în paralel cu Troianii care populau Vestul Anatoliei / Asiei Mici până la Strâmtoarea Dardanele, pe partea Balcanică / Europeană trăiau Tracii Besi / “Be-si” (literalmente ai “sufletului sfânt”, căci “Be / Ba” = suflet iar “si” era sufixul sfințeniei): Tracii Besi îl venerau mai ales pe Zeul Bassareus / Bassaris (care le patrona regii), conducătorii lor fiind știuți ca “Ra-bi” însemnând “suflete solare”, căci “Ra” = Soare iar “Be / Bi” = suflet; deja dinaintea timpurilor Antice întinderea Tracilor Besi a fost între Marea Mediterană / Egee și Marea Neagră (numai pe partea Balcanică / Europeană, deoarece pe partea Anatolică / Asiatică erau Troianii), de la Strâmtoarea Dardanele, pe partea Vestică a Mării Albe / Marmaris până la Strâmtoarea “Bos-for” / Bosfor unde străvechiul fort de la Cornul de Aur a fost numit după Besi până în Evul Mediu ca “Biz-anț” / Bizanț. De fapt, în trecut partea Europeană a litoralului Pontic era considerat între Strâmtoarea “Bos-for” / Bosfor - numită “Kerch-el”, a Mării Marmara / Albă cu Marea Neagră - și Strâmtoarea Kerch = “Bos-forul Crimeii”, a Mării Negre cu Marea Karga / Azov (acolo era gura Fluviului Don, Valea sa fiind considerată până în Evul Mediu ca granița dintre Asia și Europa): pe acel tronson European Pontic (dintre Strâmtorile Kerch-el și Kerch - dubletele celor 2 Strâmtori fiind deopotrivă ca Bosfor și Kerch - adică între Strâmtorile Bosfor / Kerchel și Bosforul Crimeii / Kerch, onomastici relevante dezvăluind aceeași sursă lingvistică) au fost de-a lungul vremurilor cunoscuți nu doar Tracii Besi și cetatea Byzantion, ci și așezământul religios de la Basarabi-Murfatlar în Dobrogea ori regiunea Basarabia (începând din Bugeac, zona dintre Fluviile Istru și Nistru), etc.; de pildă, dinaștii “Basa-rabi” / Basarabi au condus cu succes Românii în Evul Mediu (la Tracii “Besi” se poate vedea și forma “Vesi”, prin echivalarea “B”/“V”). Este de ştiut că Zagreus - Bassaris / Bassareus - însemna vânătorul ce prindea animale vii, în legătură cu termenul Ionian / V Anatolian “zagre” pentru “groapa de capturare a animalelor” (savantul Bănăţean Kerenyi Karoly l-a considerat pe Zagreus - fiul Zeiţei Mamă Perke, aşa cum îi era numele Trac - ca supravieţuitorul unui rit preistoric, alţi cercetători echivalându-l pe Zagreu cu Zalmoxe); unirea mamei cu fiul într-o nuntă sfântă - ca hierogamia de sorginte Tracă semnificând actul creaţiei - a influenţat de pildă în Balcani / “Baal-Kani” = teritoriul conducătorilor lui Baal şi ritualul Misteriilor din Eleusis, celebrarea făcându-se prin sacrificarea unui taur pe ţărâna simbolizând poala Marii Mame (“Eleu-sis” însemna “locul sosirii” grânelor în Europa “pentru întâia oară”, conform și Anticului Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:69). Carianul Odeon din Halicarnas (Bodrum azi, în Turcia) a afirmat că Thrake a fost fiică a Zeului Okeanos: eponima Traciei a fost zână Dunăreană (Tracia inițială acum e împărțită de 3 republici - Bulgară, Elenă, Turcă - tot de câte 3 state fiind împărțite și Macedonia vecină ori regiunea Banat, zone foarte importante pentru Gherga). Marele vânător Zagreus - adică literalmente “Zeul-greu” - a patronat vânătorii care prindeau în marginea calotei polare aflată în retragere (la sfârşitul glaciaţiunii) numeroase exemplare de frunte ale faunei paleolitice; propagat mai ales de către Pelasgii Atlanţi sosiţi din centrul Asiei în centrul Europei în urmă cu peste 9 milenii şi de urmaşii acelora, mitul său a fost foarte puternic, alimentat atât prin repetata promisiune de întoarcere din expediţiile Nordice avute - ceea ce a dus la nostalgia eternei reîntoarceri, cu difuzia din Era de Aur până în prezent - cât şi prin succesul avut la prinderea animalelor vii (dintre care o parte au fost domesticite).
Vânători în marginea calotei
Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris în “Dicţionar de simboluri” despre “re/întoarcere”: “Întreg simbolismul cosmic, toate demersurile spirituale, ca şi simbolurile ce le sunt comune - cum ar fi labirintul, mandala sau scara - marchează o reîntoarcere la centru, la origine, la Eden, o reintegrare a manifestării în principiul ce i-a dat naştere. Cum punctul cuprinde cercul, cercul se întoarce la punct. Omul primordial sau omul adevărat, reintegrat în starea paradisiacă, s-a întors de la circumferinţă la centru; or, centrul lumii, centrul Edenului, era punctul în care comunicau pământul şi cerul, de unde se pornea în dobândirea stărilor supraumane. Să reţinem şi un alt aspect: acela al ciclurilor temporale; aici găsim întoarcerea zilei şi dispariţia beznei, legate de miturile Aş-vinilor hinduşi, Isis şi Osiris, Artemis şi Apollo, ş.a., întoarcerea verii şi trecerea iernii, legate de simbolismul porţilor solstiţiale şi al lui Ianus, al alternanţei dintre Yin şi Yang, etc. (astfel e - dar în alt mod - şi întoarcerea din Iad). Reintegrarea în centru se exprimă prin spirala involutivă; caracterul chinezesc ‘hui’ - ce traduce această noţiune - avea, la origine, forma unei spirale. Yoga e o mişcare de întoarcere la izvoare - procesul invers manifestării - reintegrarea în centru a fiinţei; ceea ce se traduce prin ‘a merge împotriva curentului’ prin mişcarea regresivă: înghiţirea suflului, reţinerea spermei, împreunarea interioară dintre lună şi soare. Această întoarcere la starea de nediferenţiere, la embrion, la matrice, la vremurile de la început se exprimă şi în budism prin cunoaşterea vieţilor anterioare. Anamneza analitică e - şi ea - o întoarcere la izvoare. Tehnicile taoiste asociază Yoga şi simbolismul alchimic (mişcarea regresivă a suflului şi spermei e şi ea practicată în aceste tehnici): adevărata putere se întoarce, picătură cu picătură, la izvor. Suflul şi sperma se unesc aidoma focului şi apei - ca Yang şi Yin - şi produc embrionul nemuririi, care corespunde stării dinaintea despărţirii Cerului de Pământ. Întoarcerea la mamă, la matrice, adică la starea primordială de nediferenţiere, la umezeală, e ceea ce alchimia a desemnat prin disoluţie: noaptea şi moartea prealabile restaurării luminii şi noii naşteri. Un simbolism de acelaşi fel se regăseşte în ezoterismul islamic: calea spirituală e o cale regresivă, ea duce de la multiplicitate la unitate, de la periferie la centru. Toată gândirea ermetică - făcând abstracţie de diferenţele de conţinut - se bazează pe schema intelectuală a unităţii cosmice: ea se exprimă prin imaginea Unului - Întregul (forma lui circulară - simbol al lumii - e şi o aluzie la ‘principiul închiderii’ sau la secretul ermetic); el exprimă - pe lângă aceasta - veşnicia, concepută sub forma unei eterne întoarceri (ceea ce nu are nici sfârşit, nici început). Numai o concepţie liniară despre un timp limitat pentru fiecare fiinţă şi după a cărui trecere fiinţa dispare în neant îşi reprezintă moartea ca pe o călătorie fără întoarcere, de unde nimeni nu se mai întoarce niciodată şi care nu duce nicăieri. Aceasta înseamnă plasarea centrului vieţii, al cosmosului şi al creaţiei numai pe acest pământ şi numai în fiinţa particulară ce dispare. Lucrurile stau cu totul altfel în concepţiile ce admit o transcendenţă şi pentru care moartea e numai una dintre porţile prin care trece ciclul vieţii”. Spre deosebire de supremul “Zeu-Moș” = “Zal-moxe”, “Zeul Nou” = Dionys / pronunțat “Dio-Nus” - Zeul Viței - a fost avatarul lui Zagreus (din Cultul Dionisiac s-a născut “orfismul” - adică religia majoră Tracă - denumirea fiindu-i de la adepţii prinţului Trac Orfeu/s, care i-a propovăduit Misteriile încă dinaintea Războiului Troian; istoricul Anatolian Arrian în fragmentul 13 din “Bithynica” a notat că iniţial Tracia se numea Perke, după Marea Mamă Perka, în rezonanță cu Berka / Gherga, care l-a avut ca fiu pe Zagreus: Cultul ei era ca al Frigianei Kybela). Este de observat despre forme ca Anatoliana Kybela sau ca Balcanica Perka că nu erau decât versiuni locale - în respectivele Peninsule mari - ale Marii Mame Kirke / Ghirghe: Gherga. Cercetătorul Francez Charles Dubois a scris în 1877: “Există analogii între Cultul lui Dionysos-Zagreus şi cel al Cabirilor din SamoTracia; tradiţia s-a conectat până la timpul Titanilor” (Insula SamoTracia - din Marea Egee, pe malul Trac opus, la gura Râului Marița, existând Templul Zergathium, după cum a consemnat în Antichitate Titus Livius 38:41 - întâi a fost locuită de Pelasgi iar apoi de către Kariani / Ghergani şi abia după ei de către Traci; după cum se ştia Antic, primii Cabiri / Kabiri au fost Karkinoi, aşadar asemănările dintre Dionysos-Zagreus şi ei se datorau numai faptului că erau urmaşii aceloraşi străvechi Gherghi). În Epoca Fierului, poetul Gherghin Homer / “Ho-mer” (din portul Anatolian Kyme / Cume de la Marea Egee) în “Iliada” 23:330 a scris că în timpul Războiului Troian N Egeii era Mare Tracă iar alți autori - ca Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:50 și Plutarh în “Moralia” 2:352 - au notat că pe Insulele sale trăiau Traci; istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia 7:11 a scris că Marea Egee după Războiul Troian a fost controlată nu de învingătorii Ahei ori de urmașii lor Eleni, ci de Traci / aliații Troiei (Marea Egee anterior Războiului Troian a fost controlată nu de Ahei, ci de Troiani). Atacul Aheilor asupra Troianilor a făcut parte din lupta pentru supremație dar - după Războiul Troian - controlul Egeii (Mare al cărei nume poate fi corelat cu cel al Geii = Marea Mamă dar și cu înțelesul vechi Grec αἰγιαλός “aiges” pentru țărm”, pentru val” existând termenul κύμα /kyma”) a fost preluat de aliații Traci ai Troiei: vechii Eleni au mai așteptat mult timp după (vreme de secole) și doar întinderea puterii Tracilor - care au format cel mai mare popor din Europa - spre N a permis vechilor Eleni din Sudul Balcanic arid o oarecare dezvoltare și acvatică / marină; pentru o perioadă mai întinsă de un mileniu, cei mai puternici dintre Traci au fost Geto-Dacii, cu baza în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic / fost centrul Vechii Civilizației Europene (anume, actuala Românie). Din străvechile legende se știe că fiu al marelui Zeus = “Dios” în Greacă, pentru “doi” fiind “dyo”, Dionis (Dionysos / “Dio-Nysos”) s-a cununat cu primitiva Zeiţă a Fertilităţii Ariadna / însemnând “cea pură”, pe Insula Naxos - cea mai mare şi mai fertilă din Ciclade, nucleul Culturii Cicladice din Epoca Bronzului - fiind foarte popular nu doar acolo, ci şi pe continent; în imaginile următoare se pot vedea statui Cicladice (din urma invaziilor Indo-Europene / Kurgane din mileniile IV-III î.C.):
Artă Cicladică
Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 5:84 a scris: “După căderea Troiei, Carianii – sporindu-le mereu puterea – au ajuns stăpâni ai mării și au supus Insulele Ciclade. Pe unele le-au ocupat, după ce – mai întâi – alungaseră din ele pe Cretanii ce locuiseră acolo. Iar în altele s-au învoit a trăi laolaltă cu ei. Mai apoi, când Elenii se înălțară, cele mai multe dintre Ciclade au ajuns a fi colonizate de aceia iar Barbarii Cariani au fost izgoniți”. (Elenii din Europa au luat amploare doar după ce Carianii din Asia Mică au fost ocupați de Perși; în 499 î.C., Carianii în “Sfatul Țării” = “Adunarea Gherga”, care a avut loc în Sanctuarul Gherga, au decis să se opună Imperiului Persan dar după lupte feroce - ce au durat câțiva ani - au fost învinși de puterea celui mai mare Imperiu al Vechii Lumi de până atunci: în secolul următor, Carianii au fost incluși în Imperiul Makedonilor - inclusiv Elenii fiind incluși – însă deja până la acel timp Elenii au profitat și s-au insinuat cât au putut prin fostele stăpâniri Cariane). În Anatolia, Zeul Dionysos / Dionisie a fost adorat nu numai în Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - în largul Egeean al căreia e Arhipelagul Cicladelor - ci şi în interior, ca de pildă la Nysa, în Capadochia (unde Hitiţii şi-au avut prima capitală imperială): Zeul “Dionisie” / “Dio-Nysos” - “dublul născut” - a fost mult iubit şi în Nysa şi în Naxos (la mijlocul distanţei dintre acele importante centre de cult aflându-se durat din piatră în Epoca Fierului - după ce anterior a fost din lemn - Sanctuarul Gherga, știut ca GergaKome”, cel mai mare aşezământ religios al Cariei, unit de capitala Mylasa a Cariei, nume ce însemna “Sfânta Moară”, prin Calea Sacră Gherga, respectându-l pe Zeul Dionis ca divinitate emblematică, purtând marcaj foarte vizibil cu numele Gherga, avându-şi reprezentativitatea atât pentru neamul Gherga, cât şi pentru aportul civilizaţional în patrimoniul lumii); e de remarcat că în Cariana Nysa 37,54 lat. N, 28,08 long. E din Valea Râului Meandru a învățat timp de mulți ani geograful Anatolian Strabon - provenit din provincia Pont de la Marea Neagră, găzduit în Caria poate de rudele sale de acolo - dascăl fiindu-i Aristodemus, nepotul lui Posidonius din Apamea / Siria (oraș pe malul drept al Râului Orontes, inițial numit Pharmake, vechii Makedoni denumindu-l Pella), o sursă consistentă pentru el fiind lucrarea din secolul precedent a geografului Artemidor din Efes. Distanța dintre orașul Carian Nysa și Sanctuarul Carian Gherga era relativ mică, astfel încât se poate presupune că tânărul discipol Strabon era un obișnuit al marelui așezământ religios Carian (pe atunci, în deplină putere); el a și consemnat despre cel mai mare festival al localnicilor că se ținea la circa o oră de mers în Sud, menționând ca locație Leimon - adică “Lunca” - de unde s-ar fi comunicat subteran cu Characa / “Cha-ra-ca” (după cum a tradus în 1776 exploratorul Englez Richard Chandler), numele de fapt rezonând cu “Ghe-ra-ga”/ Gherga: acel loc a fost notat de alții ca “A-Characa” / “Acharaca” (era în Nordul Cariei / la N de Sanctuarul Gherga). La începutul “Geografiei” XIV, Anticul Strabon a scris (relatarea sa e foarte valoroasă, fiind a unui martor ocular):
“44) Pe drumul dintre Nysa și Tralles se află o destinație a Nyseilor, nu departe de așezarea Characa, unde e Sanctuarul Plutonium cu o dumbravă măreaţă şi cu un Templu al lui Pluton şi al Corei. Tot aici se găseşte Grota lui Charon, situată mai sus de dumbravă ca o minunată plăsmuire a firii. Într-adevăr, se spune că bolnavii şi cei care se apropie cu încredere de îngrijirile divine frecventează locul şi poposesc în această așezare aproape de Grotă, pe lângă experimentații preoţi. Aceia pot dormi în numele bolnavilor acolo şi din vise să prescrie leacurile tămăduitoare. Tot ei sunt şi cei care cer de la zei vindecarea. Pe bolnavi îi duc de multe ori la Grotă şi îi aşază înăuntru, lăsându-i să stea liniştiţi mai multe zile ca într-o vizuină, fără mâncare. Câteodată, bolnavii acordă atenţie propriilor lor vise şi se călăuzesc după ele, totuși folosindu-se de iniţiatorii şi de sfetnicii lor ca de nişte preoţi. Însă pentru alţii, locul pare inaccesibil, ba chiar dăunător. Odată pe an se ţin la Characa Adunări solemne. Mai cu seamă cu acel prilej, oamenii sosiţi pentru sărbătorire pot vedea şi auzi toate poveștile despre cele de aici. Tot cu prilejul sărbătorilor, tinerii din gimnaziu şi efebii goi, unşi pe trupuri cu grăsime, prind pe la amiază un taur şi îl mână cu râvnă spre Grotă; acela, după ce înaintează doar puţin înăuntru, cade fără răsuflare.
45) La 30 de stadii distanță de Nysa, la Sud de Muntele Mesoghis, există un loc numit Leimon = Lunca. Până aici fac procesiuni Nyseii întruniți la sărbători, precum și toți cei din împrejurimi. Nu departe de acest loc e gura unui puț consfințit acelorași zei; se spune că puțul e conectat pe sub pământ cu Characa. La această Luncă s-a referit poetul Homer când a menționat ‘Lunca Asiei’; aici Nyseii se îndreaptă spre Templul eroilor Kaystrios și Asios, la izvorul Râului Kaystrios / Caistru.
46) Se povestește că au fost odată 3 frați, Athymbros, Athymbrados și Hydrelos, care - venind din Lacedaemon / Sparta - au întemeiat aici 3 așezări numite după ei, însă când populația acelora s-a micșorat, din ele s-a alcătuit Nysa; și astăzi locuitorii Nysei îl socotesc pe fratele mai mare Athymbros ca întemeietorul orașului lor.
47) În împrejurimi, mai departe de Râul Meandru, se înșiră localități vrednice de menționat, cum sunt Coskinia și Orthosia iar pe partea asta a Râului Meandru, Briula, Mastaura și Characa; mai sus pe dealuri e Aroma (cu silaba ‘ro’ scurtă): de aici provine cel mai bun vin al regiunii Montane Mesogis, vinul Aromat’.”
La Sanctuarul Gherga
În prezent, zona geotermală / sulfuroasă Salavatlî - fostă Kurucular 37,53 lat. N, 28,06 long. E - corespunde Luncii unde se găsea puțul menționat de geograful Strabon că era conectat subteran cu Sanctuarul A/Characa. Pluton era Zeul Horkos / Hades, conducătorul Lumii Celeilalte” iar Cora / Persefona - fiică a lui Zeus - era regina sa (Zeița Cora / Kore era măritată cu Zeul Horkos = Hades / “Ha-des”, adică “Zeul Hău” al abisalului Gargar / Tartar; i se zicea Persa - alintată în V Anatoliei ca Persefona / Proserpina, Zeița Primăverii - fiind o Oceanidă, adică fiică a Zeului Okeanos, mama Zeiței Circe). În Acharaca / Akharaka, Templul era dedicat divinilor soți Kore și Horkos iar Grota din apropiere era patronată de barcagiul spre Lumea Cealaltă”, Kharon / Charon; în “Plutonium”, Zeul Horkos / Hades era invocat pentru a aduce fantomele morților (adică duhurile): acea necromanție era o formă de șamanism / Magie în scopul aflării viitorului de la duhurile morților, pentru profeții. În Sanctuar - corespunzător textului geografului Anatolian Antic Strabon - se practica incubația (practica religioasă de somn în zona sacră pentru a visa inspirat divin, mai ales în scop terapeutic); contactele cu diverși bolnavi - în timpurile acelea când leacurile erau altfel - probabil că în cazurile bolilor contagioase au dus la moartea multor preoți dar și la imunizarea altora dintre preoți (acea putere / rezistență fiind mult stimată de către credincioșii Cariani). În 2009, Dr. Yulia Ustinova - de la Universitatea Ben Gurion din Israel - a comentat descrierea Anticului Anatolian Strabon despre Akharaka / Acharaca (rezonând cu “Cha-ra-ca” / “Ghe-ra-ga”, adică Gherga): “La Grota Charonion de la Acharaca bolnavii erau aduși și lăsați în liniște fără hrană pentru mai multe zile, ca animalele în bârlog / pholeoi. În unele cazuri, însuși bolnavii erau binecuvântați cu viziuni trimise de zei și luau în seamă acele prescripții, în alte cazuri preoții dormeau în Charonion pentru ei iar prin vise le aflau tratatmentul. Locul era interzis și mortal pentru cei care nu erau bolnavi sau preoți. Cei interesați de obicei erau ghidați de către preoți, care îi inițiau în Misterii. Acharaca de asemenea era locul unui festival anual. Într-o ceremonie nocturnă, participanții puteau auzi și vedea tot felul de aspecte, în timp ce la amiază feciori goi mânau un taur în Grotă și-l lăsau să moară acolo. În Acharaca era un oracol medical iatromanteion’, unde cei interesați de o cură experimentau contactul direct cu divinitatea, evident într-o stare de iluzie indusă de vreun gaz toxic, de împrejurimile înfricoșătoare și de postul îndelungat, pe fondul bolii lor. Este de presupus că toți bolnavii erau inițiați în Misterii, care erau celebrate de asemenea și în festivalul nocturn anual. Riturile de tranziție la majorat au fost indicate prin implicarea tinerilor goi. Strabon s-a referit la un alt Charonion ce degaja vapori mortali, anume cel din Thymbria, situat pe Valea Meandrului între Magnesia și Myos. Condițiile geologice din Bazinul Meandrului au cauzat apariția altarelor asociate cu grotele. Concentrația gazelor otrăvitoare în interiorul grotelor era mai mare decât în exteriorul lor și din moment ce acele gaze determinau halucinații, au fost văzute ca inspirând divin revelațiile, grotele devenind sacre. Alegerea lui Pluton și a lui Charon ca patronii cavernelor din Bazinul Meandrului deschidea calea spre Lumea Cealaltă. Este plină de învățăminte legătura fizică dintre Plutonium și Templul lui Apollo din Hierapolis, ceea ce demonstrează cum ‘calitățile profetice’ ale gazului din Plutonium apăreau pentru a-l servi pe patronul profeției. Strabon a avut motive pentru a descrie ca ‘pholeos’ = ‘bârloguri’ încăperile de cult din Acharaca; pholarcos’ erau legați de ritualurile de incubație (de a dormi pentru a primi în vis răspunsurile de la zeul tămăduitor), ca la acel ‘iatromanteion’ = ‘oracol’ de la Acharaca. Dintre oracolele medicale, numai la Acharaca era permisă intrarea preoților în Grotă. Privațiunea senzorială prelungită față de lumea exterioară - practicată în cavernele Masivului Ida - poate fi comparată cu experiențele de călătorii subterane de la Acharaca (Cultul Cureților celebrat pe Masivul Ida - din Regatul Troiei, având piscul Gargaros - combina elemente de Misterii cu aspecte orgiastice, ca în Misteriile Dionisiace)”. Se poate observa că Războiul Troian convențional în Vechea Lume a încheiat Epoca Bronzului și a deschis Epoca Fierului. Anatolianul geograf Strabon l-a pomenit pe Anatolianul poet Homer, care despre debarcarea Aheilor în Războiul Troiandin cea mai Vestică parte a Anatoliei - la gura Râului Scamandru / “Sca-Mandru” = “Meandrul Negru”, adică Nordic, ce izvora din Masivul Ida / Gargaros - a scris în “Iliada” 2:454-460 astfel (în traducerea realizată de academicianul Aromân George Murnu):
“Cum, câteodată venind din alte meleaguri o droaie
De zburătoare, de gâște ori cucoare ori lebezi gâtoase
Peste livada Asiană la Râul Caistru pe maluri,
Unde tot zboară și vesele bat din aripi,
Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună;
Astfel și multele gloate ieșind din corăbii, din corturi
Lângă Scamandru pe câmp se revarsă”.
Lunca / “livada” Râului Kestros = Caistru - plină de bălți - a fost numită după eroul Asiei cinstit în Templul de la izvorul său: de acolo s-a răspândit denumirea de Asia pentru Peninsula Anatoliei ca “Asia Mică”, parte a continentului (cel mai mare de pe glob) numit Asia. La gura Râului Caistru / Kaystros a fost portul Apasa / “Apa-sa” = “Apa sfântă”, redenumit Grec Ephes / Efes (metropola Apasa = Ephes de pe țărmul Mării Egee comunica prin Poarta Magnesiei 37,51 lat. N, 27,31 long. E cu Râul Meandru, “mândrul” Râu de la care s-a fixat în vocabular denumirea de “meandru” pentru cotitura unei ape curgătoare): Bazinul Meandrului a fost partea Nordică a Regatului Cariei / Țării Gherghiților, de la reprezentarea simbolică a cursului mândrei sale ape provenind stilizata emblemă vălurită a Grecilor (denumită “Meandros”).
Efes era la S de gura Caistrului și la N de gura Meandrului
Azi, Anticele Coskinia = Cine, Orthosia = Karpuzlu, Mastaura = Kalesi iar Briula a dispărut. La poalele Muntelui Mesogis / “Meso-Ghis” (însemnând “Mijlociul Pământ”) exista o podgorie producând vin aromat - se pare faimos după cum i-a acordat atenție Strabon - contextul conectând la așa ceva și preoții Gherga din Sanctuarul Ghe-Ra-Ga / Gherga, cel mai mare așezământ religios al Cariei, cu multe încăperi de cult / căsuțe unde se păstra în rezervoare apa sfințită necesară spălării păcatelor, acele construcții / căsuțe fiind apropiate de Templul Gherga și de Grota Gherga, formând împreună un complex aflat la Sud de Râul Meandru, din care a fost imitată de către Nysei în Sanctuarul Characa / Kharaka îndeosebi incubația, folosind gazarea sulfuroasă existentă acolo; la “A-Kharaka” / “Acharaca” a fost dublă imitație, atât onomastică (de genul “A-Kharaka” = “ca la Ghe-ra-ga”), cât și procedural, fiind preluată - la scară redusă - una dintre tehnicile larg folosite în Sanctuarul Gherga / Ghe-Rgas din centrul Cariei: în Greacă, “Akharaka” nu înseamnă ceva, însă “Khăraka” a ajuns să însemne “Conducător” (după cum a fost dovedit lingvistic, limba Greacă s-a născut în apusul Anatoliei, nu în Balcani). De altfel, în Vechea Lume, comunicarea practicată de Homo Sapiens cu divinul prin vis a fost un ecou străvechi, din Epoca Pietrei; de pildă, în paleolitic pentru Neandertali Cultura Viselor a fost de mare importanță, ei fiind primii care au utilizat cavernele drept centre de cult: în scopul armoniei pentru rezonarea mai bună cu ritmul naturii - benefic sănătății - susurul apelor ori liniștea din întunericul grotelor / peșterilor erau foarte apreciate pentru somnul pătrunzător, cu vise, util deopotrivă revigorării fizice și mentale (înmulțindu-se, oamenii totuși au preferat să nu locuiască în caverne, ci sub cerul liber). Astfel cum a scris în “Elemente lexicale străromânești” despre “curgău” / “ciurgău” Bihoreanul Alexandru Pele: “ciurgău = porțiunea dintr-un pârâu cu susur permanent ori pârâu pierdut printre stâni (și care se scurge printre ele)”, termenul de “ciurgău” - folosit de stră-Români și la izvor amenajat pentru a putea bea apă / șuvoi - rezonând cu Gherga: “Compus în limba română din interjecţia ‘ciurg’ (astăzi păstrată doar în dialectul aromân: ‘ciur’ = ‘interjecție imitând zgomotul lichidului ce curge’). În graiuri se păstrează şi forma ‘curgău’, ceea ce ne face să înclinăm către un compus din elementele: ‘čiur’ (interjecţia amintită) + terminaţia ‘-gău’ = ‘ciurgău’. Această combinaţie nu este singulară şi are avantajul că redă întocmai definiţia ciurgăului”.
“Ghe-Ra-Gas” în Caria = Gherga
În regiune, principala destinație de pelerinaj a fost locul sacru Gherga din inima Cariei, unde a existat “Gherga Kome” = așezământul Gherga, având funcțional timp îndelungat (până în Antichitate) Sanctuarul Gherga / un mare complex religios, cu multe rezervoare pentru apa sfințită, dispuse în clădiri de piatră conectate prin canale, etc. În 2008, arheologul Abdulkadir Baran de la Universitatea Mugla din Turcia a studiat Calea Sacră a Regatului Cariei și a prezentat Academiei Regale Suedeze studiul său (la celebrarea în Uppsala / Suedia a 6 decenii de investigații arheologice în zonă, îndeosebi pe tronsonul Mylasa-Labraunda, de 14 km în prezent pe asfalt, în vremea geografului Antic Strabon fiind 11 km = 60 de stadii): “Calea Sacră - menționată de Strabon și Aelian - mai e vizibilă între Mylasa și Labraunda în 2 locuri, la Kargîcak și Karghedjak / Labraunda; alte 2 părți ale străvechiului drum au fost descoperite între Labraunda și Alinda (unele porțiuni ale străvechii Căi Sacre sunt sub asfaltul actualei șosele). Până la Alinda - până acum - au fost inventariate 42 de rezervoare pentru apa sfințită, realizate în stilul identificat ca ‘tip Carian’ (au fost mai multe, unele distruse din antichitate, fie din cauză că firicelele de apă au secat și au fost demolate de localnici, fie s-au surpat): toate au fost clădite la sursele naturale de apă - izvoare ori pâraie - întâlnite pe traseul Căii Sacre (și e interesant că unele dintre ele - bine integrate în mediu - sunt încă utilizate de către localnici). Cele mai vechi urme - rămășițe ceramice - datează de la mijlocul secolului VII î.C. iar ale construcțiilor din piatră (gnais și marmură) din secolul VI î.C.: atunci a fost sfârșitul erei arhaice grecești. În antichitate, Strabon în ‘Geografia’ XIV 2:23 a scris despre Labranda ca aflată între Mylasa și Alabanda, pe acolo fiind transportate - pe Calea Sacră - în procesiuni, lucruri sfinte. Aelian în lucrarea ‘Despre caracteristicile animalelor’ 12:30 a scris că în rezervoarele cu apă sfințită erau și pești purtând podoabe aurite. Exploratori din secolul XIX - ca Anton Prokesch von Osten în 1827, Hermann Puckler Muskau în 1838, ș.a. - încă au mers pe Calea Sacră timp de multe ore, lățimea sa în unele porțiuni fiind și de 9 metri; asfaltarea din Epoca Modernă însă din păcate a distrus-o (inițial, nu exista pavaj pe Calea Sacră, ci patul stâncos de șisturi și gresii era nivelat, îndeosebi pe mijlocul drumului)”.
Urme ale Căii Sacre Cariane
“Cea mai bună asemănare din Caria cu vestita Cale Sacră a fost drumul de 16 km dintre Milet și Didyma (acela nu era flancat de rezervoare cu apă sfințită, ci de statui de leoaice, unde preoții conducători ai procesiunilor se opreau din cântări pentru a rosti rugăciuni). Pe Calea Sacră, de-a lungul vremurilor rezervoarele au fost surse de apă utile drumeților; foarte probabil - pentru a opri accesul animalelor - căsuțele de piatră adăpostind rezervoarele de apă inițial aveau ușă de lemn, permițând folosirea doar de către oameni: zidurile laterale încadrând incinta se numeau ‘dromos’ iar apa excedentară curgea în exteriorul căsuțelor, atunci animalele - fie domestice ca vite sau câini, fie sălbatice ca urși / ce în vechime existau în vecinătate ori mistreți - putând-o folosi; rezervoarele trebuiau curățite temporar, căci favorizau vegetația abundentă (unele și azi sunt întreținute, pentru grădinărit, cu atenție însă, căci atrag șerpi mari). Deși dimensiunile diferă, căsuțele de piatră în general aveau 2-3 metri pe lungime / lățime, fiind înalte de circa 2 metri. Acum - la începutul mileniului III - la izvorul de lângă drumul asfaltat, sătenii din Kargî-cak încă țin în funcție, curățind periodic ceea ce a fost ‘dromos’ amenajat din mileniul I î.C., cu loc deasupra pentru cană (ce poate să fi fost amenajat așa de la început)”:
Dromos în Kargî-cak
“În Sanctuarul Gherga, pereții căsuțelor de piatră ale cisternelor / rezervoarelor sunt decorate cu capete de leoaice (4 dintre ele nici nu au zidurile laterale exterioare tip ‘dromos’); în baza formei literelor inscripțiilor găsite pe ele, au fost datate ca din secolul IV î.C. (la 1 km Sud de Sanctuarul Gherga exista o străveche fermă, care a avut o căsuță de piatră similară la izvor). Pe drumurile din jurul GhergaKome - așezării Gherga - există mai multe căsuțe de piatră ale străvechilor cisterne / rezervoare, încă neinventariate (ce ar putea fi studiate în viitor): Calea Sacră ajungea acolo de la Alabanda. Specialiști ca Dorl-Klingenschmid în 2001 au afirmat despre rezervoare că existau dinaintea Căii Sacre”.
Răspândirea rezervoarelor de tip Carian
Dr. Alexander Herda - profesor universitar de istorie în Germania - în studiul “Grecii și viziunile noastre despre Kariani” din 2013 a scris: “Karianii se auto-numeau Kark; așa ceva poate era legat de eroul etnonim Kar - în locul numit Gherga Kome - și probabil de asemenea a fost etnonimul Gherghiților. În perioada arhaică, în teritoriile Milesiene Gherghiții au fost indigeni, la fel ca Lelegii și Karianii” (Mitologia Greacă a reținut că o strănepoată a regelui Lelex - etnonimul Lelegilor - a fost Sparta). Preoții care oficiau ceremoniile de pe Calea Sacră dintre capitala Cariei Mylasa și Gherga-Kome, cel mai mare Sanctuar Carian, nu erau din mediul urban laic, ci desigur din așezământul consacrat religios: un criteriu (pe lângă populația de proveniență) era și că în orașe, respectiv în mediul urban, preoții aveau mandate limitate, pe când în mediul pastoral relativ central Carian - așa cum a fost Sanctuarul Gherga - ei erau dedicați pe viață. Astfel cum în Vechea Lume nu era nici o inflație de Munți Sacri, nici o inflație de Căi Sacre, de unele străvechi structuri sacre au fost explicit conectați Kurganii / Gherganii - respectiv Ghergarii / Gherghiții - reflectând realitățile vremurilor, anume reliefând inclusiv importanța Gherga (astfel, exemple din spațiul Românesc al Epocii Pietrei sunt Babele cu Sfinxul ca Sacru Munte din paleolitic în Bucegi, Brazda lui Iorgu / Novac ca Sacră Cale de migrări din neolitic în N Dunării inferioare, ș.a.m.d.); așa cum în Egipt a fost Calea Ghirga - lungă de 200 km - între Vestica Oază Kharga din Sahara și Esticul oraș Gherga de pe Nil (natal al primului faraon), în Anatolia Calea Sacră din Caria dintre Vestica Mylasa / Myla-sa = “Moara sfântă” și Esticul Sanctuar Gherga poate fi mai precis identificată drept tocmai Calea Sacră Gherga, atât fiindcă era slujită de către preoții Gherga, cât și pentru că avea ca destinație sfânta așezare Gherga. Geograful Antic Strabon XIV 2:23 a scris: “Mylasianii au 2 Temple ale lui Zeus, unul în oraș și unul în Labraunda, un sat de munte așezat pe drumul ce coboară din Alabanda la Mylasa. Aici se află vechiul Templu al lui Zeus și o statuie de lemn a lui, în postură militară. Acesta e cinstit de populația din împrejurimi și de Mylasiani. Drumul e din piatră, cam de 60 stadii, numit ‘Calea Sacră’. Pe acest drum sunt purtate ofrande sacre în alai de procesiuni; slujesc ca preoți cei mai de vază dintre cetățeni, de-a lungul întregii lor vieți. Acestea sunt obiceiurile aparte ale acestui oraș. Dar mai există și al treilea Templu, cel închinat lui Zeus Karios, lăcaș comun tuturor Carianilor, de care beneficiază și Lydienii și Mysienii ca niște frați. Se povestește că Mylasa a fost în vechime un sat, reședința regală a Carianilor (și a Casei Hecatomnos). Cel mai aproape țărm marin de oraș e Physkos, portul Mylasianilor”. Zeus Karios - tatăl Zeilor Apollo și Dionysos, cu mari statui străjuind Calea Sacră în Sanctuarul Gherga - era slăvit în Sanctuarul Gherga (inclusiv drept Cavaler Carian) iar portul Physkos azi e Marmaris 36,51 lat. N, 28,16 long. E / Turcia; generalul Austriac Anton Prokesch 1795-1876 explicit a scris că a fost pe traseul Căii Sacre dintre Mylasa și Gherga, unde o stație semnificativă era Gargeseh / azi Kargîcak (iar Labraunda era Karghe-djak, acolo Milesienii făcându-și o stație Antică religioasă asemănătoare în funcționalitate ca mai îndepărtatul așezământ Gherga). Aflat în centrul Regatului Cariei, la S de Râul Meandru, în comparaţie cu alte construcţii contemporane, inclusiv cu unele “minuni ale lumii” din spaţiul de trai al Gherghiţilor, Templul Gherga din cadrul complexului Sanctuarului Gherga a fost o realizare relativ micuţă - contând legătura intimă cu divinul, în loc de o clădire somptuoasă - reproducând în piatră (din mileniul I î.C. inscripţionat cu mari litere Cariane / Grecești - pe toată piatra frontonului - “GHERGA”) templul anterior din lemn care funcţiona pe acel loc, însă întregul așezământ religios a fost măreţ, lung de un kilometru şi jumătate / o dimensiune uriaşă atât pentru timpurile funcţionării sale, cât şi acum: într-un decor îmbelșugat de crânguri / dumbrăvi - ideal pentru orgii / în Vechea Lume curtezanele Amazoane rămânând cunoscute și prin preferații lor parteneri Ghergari - Sanctuarul Gherga a fost cel mai mare aşezământ religios al Cariei = Ţara Gherghiţilor (un exemplu istoric acolo a fost de la începutul secolului V î.C. prin “Sfatul Ţării” din 499 î.C. ţinut între Stâlpii Albi = Pilonii Albi / Coloanele Albe ale sale - adică lângă hermele ale căror socluri încă există - din cauza atacării Kariei / Cariei de către imperialii Perşi, după cum a scris în acel secol V î.C. autohtonul Carian Herodot Karka în “Istorii” 5:118). În arealul Sanctuarului Gherga, ceremoniile de spălări ale păcatelor erau urmate de praznice somptuoase / petreceri puternice și de orgii, ca bucurii ale “renașterilor” credincioșilor. Din Izmir / “Iz-mir”, cercetătorul Turc Erkmen Senan 1958-2013 a scris în 2009 (a și pictat Templul Gherga cu un an înainte de a muri): “Vechea așezare Gherga din Valea Cine a avut un caracter foarte diferit: era un oraș mai mare decât localitățile Antice obișnuite. Rămășițele sunt izbitoare, în Anatolia nefiind loc mai fascinant. Semnificația numelui Gherga e legată de denumirile istorice din Turcia, așa cum e Caria (numele Luvian Kark): originea numelui se afla în nobilul Gherga, așa cum e confirmat și acum (de asemenea, documentele Hitite au menționat Karki - respectiv Carca - drept numele Țării, ceea ce reflecta aceeași semnificație); Strâmtoarea Dardanele, Troada cu Gherghita (ca denumirea străvechiului oraș), Ida ca unul dintre munți cu Piscul Karkaur ca punct culminant, etc., sunt exemple cu nume sinonim”. Conform “Dicţionarului de simboluri”, “sanctuar însemna loc al secretelor; cel puţin acela a fost sensul spuselor anticului istoric Philon din Byblos / Liban, care afirma că intrarea în sanctuar deja reprezenta pătrunderea misteriilor divine, o denumire ce desemna un loc retras, adăpostind un tezaur”. Statuia monumentală din piatră a Zeului Dionysos (“Dio-nys” / “dublu-născut”), de aproape 5 metri înălţime şi de peste 3 tone în greutate, a străjuit intrarea Sudică - dinspre oraşul Hilarima - a marelui Sanctuar Gherga din Caria / Anatolia, încă de la realizarea sa în mileniul I î.C., când a fost inscripţionată pe piept cu litere Cariane / Greceşti mari: “GHERGA”; în areal, pe lângă statuia nocturnului Zeu Dionis Gherga, inclusiv azi se poate vedea statuia diurnului Zeu Apollon Gherga (tot monumentală - cu dimensiuni asemănătoare de înălţime şi de greutate - şi tot inscripţionată GHERGA pe piept cu litere Cariane / Greceşti de o şchioapă), ei fiind fraţi vitregi, fiii aceluiaşi Ghergar Zeus / prolificul tată al mai multora. Vechi de aproape 3 milenii, marile statui din piatră ale divinilor fraţi Gherga - nocturnul Dionysos şi diurnul Apollo - din Sanctuarul Gherga (cel mai mare aşezământ religios al Cariei, cu lungimea de circa un kilometru şi jumătate, având în centru Templul Gherga, marele stabiliment religios din SV Anatoliei - acum SV Turciei actuale, la SV de Bazinul Pontic - cuprinzând şi multe alte artefacte Gherga, de tot felul de mărimi) sunt printre dovezile fizice / materiale foarte concrete susţinând cele prezentate în această lucrare, despre “Originea Gherga”; amploarea lor (de dimensiuni colosale, în stilul arhaic “Kouroi” al tinerilor nobili, al căror model în Vechea Lume întâi a apărut în Troia şi în Insula Delos / inima Cicladelor) relevau importanţa uriaşă Gherga. O mulţime de relicve Gherga, vechi de mai înainte cu aproximativ alte încă 3 milenii faţă de cele fizice Anatoliene, se află într-o răspândire serioasă pe mari suprafeţe - cele mai numeroase găsindu-se în afara Anatoliei - fiind ale populaţiei Kurgane, aflate în nenumărate gorgane (mari movile funerare, în general neinvestigate de către arheologii din România, Țara din V Pontic, în SV căreia se află Banatul, acum regiunea cu cea mai mare concentraţie Gherga din lume, Gherga în prezent găsindu-se în fiecare județ Bănățean): oamenii care le-au lăsat - conducătorii fiind Ghergani - au fost primii Indo-Europeni, după 3 milenii al traiului organizat de către dinaştii Gherga în Civilizaţia pierdută datorită Potopului Pontic (aşadar, primele urme fizice / materiale foarte concrete Kurgane / Ghergane în gorgane au vechimea de peste 6 milenii, ele fiind ulterioare cu circa 3 milenii Civilizaţiei Atlante, când - dovediţi şi prin analize genetice, ca probe foarte concrete - au condus cei mai recenţi Gherghi / după ultima mutaţie genetică, anume cea funcţională şi în prezent). În 2000 - cu un an înainte de a muri - preotul Dumitru Bălașa a scris despre multele gorgane aflate în România, exemplificând cu câteva: “Mormintele tumulare sunt în număr foarte mare pe teritoriul Daciei și este regretabil că ele nu au fost catalogate și dispar prin nivelarea terenurilor cu mijloace automate sau manuale. Le-am numit morminte princiare, întrucât au aparținut unor conducători sau chiar conducătoare, cum vrea să însemne Movila Miresei, Movilele Geamăna / Gemene, Gorgăneasa, cele 2 Gurgumee de lângă Mănăstirea Stănești - necropola lui Stroe Buzescu - etc., toate în sudul județului Vâlcea” (e de observat despre boierul Stroe Buzescu că a fost ginerele jupanului Gherghia).
Gorgane în România
Literalmente din Greacă, “Dyo nous” = “dublă raţiune” (“nous” fiind “intelect” / “raţiune”). Zeul drept “Dio-nysos” era atât al înţelepţilor din Sanctuarul Carian Gherga, cât şi al autohtonilor deştepţi din răsăriteana Nysa ori din apuseana Naxos, etc.: patronând fertilitatea şi extazul, Dionis / Dionysos era considerat ca eliberatorul vieţii odată cu venirea primăverii, fiind sărbătorit mai ales de către femei purtând piei de cerb, agitând târşuri, la luminile torţelor purtate de ele, prin orgii nocturne (i se mai zicea “Nyctelius” = “Nocturnul”); corespunzător “Dicționarului de sinonime” de Luiza & Mircea Seche din 1982 și “Noului dicționar explicativ al limbii române” din 2002, la Români verbul “a se târși” înseamnă “a sta cu picioarele desfăcute (ca un târș)”. Printre sinonime, Românii au verbe și ca despuia, dezbrăca, dezgoli, despăduri, defrișa, crăcăna, turti, etc. (de pildă, Anticii Agatârși / “Aga-Târși” au fost lideri Ghergani, conform înțelesurilor pentru “aga = “șef” și “târșuri” = “crăcane”; conform istoricului Anatolian Herodot Karka 4:8, AgaTârșii erau descendenții lui Hercule iar Romanul Valerius Flaccus 6:135 a egalat AgaTârșii cu ThyrsaGeții). Atunci, la sărbătorile dionisiace, prin beţii - cu dublă semnificaţie, anume beţia vulgară dată de băutură şi beţia mistică sau iniţiatică ducând la starea de transă - se credea că era facilitat dialogul dintre oameni şi Zei (Cultul Dionysiac, corespunzător unor cercetători, a pătruns printre Greci de la Traci - iar la aceia probabil prin ultimul val Kurgan - ca un ecou din Vechea Civilizaţie Europeană centrată tocmai în regiunea Banat, “Di-Onis” / “Di-On” fiind un “ecou” al Anilor / Vechi şi Nou). Poetul Ionian / adică V Anatolian Anacreon 582-485 î.C. în fragmentul 38 a afirmat că Zeul Dionysos a fost tatăl Graţiilor (notate Kharites de vechii Greci, termenul “Kalo” pentru “frumuseţe” provenind aşa, “L” înlocuind “R”; de pildă şi poetul Antic Nonnus - de pe Calea Ghirga din Egipt / Aeria, de pe malul apusean al Fluviului Nil, în răsăritul Saharei - a scris la fel, în “Dionysiaca” 15:87, spre deosebire de alte versiuni mitice, care i-au atribuit lui Zeus paternitatea Graţiilor): indiferent de geneză, ele oricum aparţinând familiei divine, dintre Graţii, patroana splendorii şi a gloriei Kharis - popular ştiută şi ca Aglaia - a născut pentru şchiopul / falicul Zeu Hefaistos = Vulcan / “Vul-can” 4 fete, patroanele reputaţiei, slavei, elocinţei şi întâmpinării (Graţiile aduceau bucurii în festivaluri iar Homer şi Hesiod, primii poeţi Europeni - originari din portul V Anatolian Cume al Gherghinilor, din N Cariei - le-au consemnat drept cele mai strălucitoare divinităţi ale timpurilor străvechi, în arealul lor şi nu numai). Despre Zeul Vulcan / Hefaistos Khalkeus poetul Homer, din portul Vest Anatolian Cume al Gherghinilor, a scris - în cântul 18 al “Iliadei” - că a sălășuit 9 ani într-o peșteră a năvalnicei Okeanos = Dunărea (adică la cataractele Gherdap); Zeul Hephaistos era prescurtat denumit de Egipteni ca Opas, fiind știut ca patronul opaițelor (lămpilor / torțelor). La Iranieni, “demnitatea” / “splendoarea” era “pharra” (în versiunea mai recentă “khorra”): a avut echivalentul Arameu / “A-Rameu” ca “gada”, însemnând “noroc” (Avestan, Zoroastru = Gargo-șt fiind în legătură cu “strălucirea”). În religia zoroastră, dragonul Az Daha a fost învins de eroul Θrita, știut Iranian ca Gherșasp (respectiv Garșasp / Kirsasp) iar Vedicii, cei care vegheau / vedeau, l-au considerat ca Trita - adică “Al Treilea” - drept ajutorul Zeului Indra, fiind respectat ca divinitate acvatică, la hinduși “apas” însemnând “ape”, în India confruntarea cu Dragonul având loc în mod tradițional la trecerea în Noul An; în 2014, lingvistul John Colarusso a identificat numele Indra - Andrei în Română - ca derivat din termenul Circasian = Ghergan utilizat pentru “Uriaș” (“Puternic” / “Viril”).
Circasia (în N Caucazian, între Mările Caspică și Karga / Azov)
În secolul XI, poetul Iranian Asadi Tusi a scris “Garșasp-name” (adică “Epopeea lui Garșasp”), în care a arătat că eroul Gherșasp / Garșasp a fost fiul Zeului Yama și că a omorât dragonul în Zabuli-stan / Sudul Afgan, după care a pețit o prințesă Rumână - din apuseanul tărâm Rum - dar nu a avut copii: regele Gherșasp / Garșasp a condus Zabuli-stan până la moartea sa acolo, în Regatul unde s-a consacrat legendar. Specialiști în analiza străvechiului Iran - ca profesorul Oktor Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard în 1987 - au documentat vehicularea luptei eroului cu dragonul în spațiul Indo-European (inclusiv Iranian) și la începutul mileniului I î.C., mit existent cu peste un mileniu anterior Sfântului Gheorghe din Anatolia; savantul a scris că g/herbul” - blazonul - regelui Gherșasp înfățișa leul auriu și dragonul negru: erau cele 2 părți în confruntare, sub lumina astrului nocturn, Selena. În anul 2000, Dr. Francois de Blois de la Universitatea Londrei - capitala Britanică - a afirmat: “Gherșasp a fost venerat în Templul Focului din Karkoy / Sistan (la granița Iranului cu Sudul Afgan / Zabuli-stan); înainte de Asadi din Tus, despre Gherșasp a scris Abul Balki în ‘Șah-name’ / ‘Povestea regilor’, timpuriul autor de la începutul perioadei Samanide”. Tatăl lui Zeus, respectiv “moşul” / bunicul Zeului Dionis, a fost cel ştiut de vechii Greci ca “Timpul” = Cronos (Crăciun la Români) iar mama lui Zeus a fost Zeiţa Rhea - patroana Raiului - echivalată în Anatolia cu Cybele / Kybela, adică Marea Mamă Ghirghe = Kirke; în imaginea următoare se poate vedea statuia prăbuşită a Marii Zeiţe Mamă Ghirghe - Kirke / Kybela - din Sanctuarul Anatolian Gherga al Regatului Cariei (cu o uriaşă urmă din piatră a labei de leoaică în faţa soclului său):
Statuia Marii Mame în Sanctuarul Gherga din Anatolia
În 1986, autorii Dana Facaros și Michael Pauls în cartea lor despre Turcia au scris: “La SE de orașul Antic Alabanda (însă expediția nu-i ușoară) se poate vizita Gherga, fără îndoială cu cele mai bizare ruine din Vestul Turciei. Un mare mister aici îl formează nenumăratele inscripții ‘Gherga’ pe fiecare monument și pe stânci, existând inclusiv ‘GergaKome’ - însemnând ‘așezământul Gherga’ - de parcă indigenii ar fi vrut să se asigure că locul va fi reținut de către oricine. Unele litere au chiar și un metru înălțime; nimic similar nu mai există înregistrat în nici un oraș străvechi. De fapt, nimeni nu știe dacă era un oraș real sau poate un important sanctuar religios al Cariei, ori că Gherga era fie numele așezământului, fie numele divinității venerate aici. Atracția semnificativă e templul, aproape perfect conservat, ce pare aproape o parodie arhitecturală Grecească, cu acoperișul din piatră mimând unul din lemn. În vecinătate e o mare statuie prăbușită, inscripționată Gherga; o altă statuie căzută e în partea Vestică, lângă 2 prese de ulei și o pereche de monumente piramidale înalte. Nici un scriitor vechi nu a scris despre așezământul Gherga, nici o parte a așezământului nu a fost excavată: ce-o fi fost, inclusiv înțelesul enigmaticilor sale monumente, rămâne un mister total”.
Studiul GERGAKOME” de 220 pagini din 2008
Dr. Winfried Held - profesor universitar de istorie în Germania - a scris în cartea “GergaKome” din 2008 despre Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei: “Gherga Kome era Sanctuarul regal al Regatului Cariei, aflat în zona Montană a Bazinului Marsyas (azi Râul Cine Cay). Sanctuarul Gherga este la depărtare de primele așezări, ajungându-se acolo doar pedestru, pe traseele caprelor; în vechime însă era pe drumul de legătură dintre Văile Marsyas și Harpasos, așezământul religios Gherga fiind stație la jumătatea drumului dintre orașele Hyllarima și Alabanda. Am început să studiez Sanctuarul Gherga din 1994, pe baza schiței la scară mare a documentației monumentelor; asemenea procedură corespunde posibilităților umane și financiare reduse, în teren pe durată scurtă (asemenea metodologie a fost suficientă, fiind similară pionieratului întreprins tot în Caria deja de peste 3 decenii, de mulți cercetători). Peisajul înconjurător format din gnaisuri a furnizat rocile gri închise utilizate la realizările monumentelor Gherga (acum mai existând 1 templu, 3 statui colosale, 8 case, 19 stele de forme diferite, etc., majoritatea bine conservate, ceea ce evocă o mare eficiență a lucrului în piatră, din vremurile arhaice ale executării lor). Sanctuarul Gherga se întinde pe circa 1 kmp în capătul superior al Văii unui pârâu și în Nord e delimitat de un zid Ciclopic - de tip ‘Temenos’ - marcat cu mari inscripții GHERGA/S; în interior are 3 importante areale: Nordic, central și Sud-Vestic. Arealul central are principala terasă a Sanctuarului Gherga; e de formă alungită iar în partea sa răsăriteană era inima așezământului religios (lângă peretele Ciclopic, unde mai sunt cioturile unor piloni): acolo e micuțul Templu Gherga, construit din gnaisuri, încă în picioare, cu un fronton impunător (arată ca din lemn, însă a fost făcut din piatră). Templul Gherga a fost acoperit cu mari dale de gnais, ce se sprijină pe pereții exteriori ai construcției: arată fragil, însă nu e deloc fragil, ci foarte robust. La intrare are o nișă delimitată de lespezi și o boltă pentru baldachin (așezată pe 2 piloni laterali). Frontonul Templului Gherga este inscripționat GERGAS; la început, nișa conținea imaginea cultică de tip ‘Xoana’ - adică din lemn - a Zeiței Kybela / Sibila și era închisă cu o draperie. Lângă Templul Gherga era uriașa statuie a Zeiței Sibila / Kybela - în mărime dublă față de cea naturală, din piatră - reprezentând imaginea cultică a ArtemIdei așa cum a fost în Efes: avea în jurul gâtului un voal, pe cap purta coroana cu flori, fiind îmbrăcată în blanuri și piele de taur / bovină. La răsărit de Templul Gherga se afla statuia - aproape la fel de mare - a Zeului Apollo, purtând hlamida (mantia purpurie) și arcul cu săgeți; în mamelonul său drept și în buric au fost inserate pietre colorate - prelucrate în Alabanda - ce formau un contrast cu statuia din gnais. Zeul Apollo a fost flancat de 2 plăci etichetate GHERGA iar însuși pe statuie era săpată inscripția GHERGA KOME. Accesul spre centrul sacru de pe partea Estică al terasei principale era pe lângă 2 bazine de piatră dotate cu apă curentă - ca fântâni - servind purificării cultice a vizitatorilor. În partea de mijloc a terasei principale au fost căsuțele în forma literei Π - ‘Pi’ - acoperite cu plăci de piatră, având în interior bazine pentru apa adusă prin conducte de la pârâul din apropiere, inscripționate GHERGA iar una MARSYAS (sursa sacră). Pe terase se pot vedea mari marcaje inscripționate, îndeosebi spre Nord: ele erau aniconice (nu însoțeau reprezentări divine); căsuțele au decorațiuni cu leoaice și delfini. Arealul Sud-Vestic al Sanctuarului Gherga are o terasă stâncoasă mai mică, pe care se afla statuia colosală a Zeului Dionysos, străjuit de un cap de panteră săpat la bază iar la nivelul cel mai inferior apărea un călăreț - care poate fi interpretat ca Zeus Karios - pe acolo trecând Calea Sacră înspre centrul Sanctuarului. Căsuțe au fost până în zona Nordică a așezământului religios, unde se întâlneau pelerinii, la târgul organizat într-o mică piață; acolo se afla și un conac, dedicat lucrărilor agricole pe terasele înconjurătoare ale Sanctuarului Gherga. Așezământul religios pare să fi apărut brusc: nu au putut fi identificate fazele sale de început; acum aspectul său e Antic (datând din secolele II-III). Monumentele sale - începând cu statuia Marii Zeițe - dar și caracteristicile unor inscripții datează însă din timpuri imemoriale. Cuvântul GHERGA nu e Grec; prin urmare, trebuie să provină din Cariană. Însuși Kybela, principala divinitate a așezământului religios, reflecta cine era venerat în Sanctuar ca Mama Gherga - în sensul de Kariană - iar ceilalți Zei din Sanctuarul Gherga au permis recunoașterea ei în cultul de bază (așa cum era și în Nysa pe Valea Meandrului din Epoca Fierului), acolo intersectându-se 2 mituri. La început - sub patronajul Kybelei - au fost Marsyas și Apollo (în versiunea mitică Frigiană, Râul Marsyas ar fi izvorât în același loc - numit Kelainai - ca și Râul Meandru); așezământul religios Gherga se afla însă în Bazinul Râului Marsyas (azi Râul Cine Cay), din care avea apa. Al doilea mit a fost copilăria lui Dionysos în anturajul nimfelor, totul sub patronajul Zeiței Kybela; așadar, tatăl lui Dionysos se pare că era Zeus Karios. Sanctuarul Gherga se dovedește a fi fost sursa acelor mituri, puțin modificate față de realitatea locală: dincolo de originea lor Cariană, ele s-au regăsit chiar și prin monumente la Frigieni ori la Ionieni (ca de pildă cum a fost Artemisionul din Efes până în perioada imperială Romană). Sanctuarul Gherga e original: corespunzător cunoașterii noastre, a fost un așezământ religios fără pereche; se poate înțelege că era puternic înrădăcinat în trecutul mitic, așa cum bogatul său interior relevă, că a influențat semnificativ elita Greacă. În asemenea context, așezământul religios Gherga este o noutate, prin faptul că explicit nu era Grec, ci autentic Carian și așa ar trebui considerat, chiar dacă e fără seamăn inclusiv în ansamblul Regatului Cariei. Probabil că înțelepții din Sanctuarul Gherga și din orașul Alabanda au fost înrudiți ori au lucrat în simbioză. Este interesantă lipsa - în stratul de la suprafață - a resturilor ceramice, ceea ce presupune un uz restrâns de gen în interiorul așezământului religios (așa ceva era tipic cimitirelor): în orice caz, Sanctuarul Gherga a fost - cu siguranță - cel mai curios așezământ religios din Vechea Asie Mică”.
Satiri (bronz de Mastro Giorgio)
În Vechea Lume, momentul mitic al trecerii dominanței instrumentelor muzicale de la cele de suflat la cele cu corzi a fost marcat Carian / Ghergan: se pare că nu la izvorul Râului Meandru (unde exista localitatea Apamea / Kelainai 38,04 lat. N, 30,10 long. E, după cum a scris autorul Antic Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:29, care a menționat izvorul Aulocrene 38,25 lat. N, 30,25 long. E - spre granița Cariei cu Frigia - ca loc), ci în Sanctuarul Gherga din Regatul Karia / Caria al Gherghiților ar fi fost legendara competiție a Pelasgului Marsyas, șaman cântăreț la flautul dublu, profetul Orfeu/s al Tracilor fiind considerat fratele său profesional (tatăl lor fiind stăpân peste apele curgătoare și peste vin, rege al Tracilor) cu divinul Apollo Gergithios, strălucit cântăreț la liră, fratele geamăn al ArtemIdei, sora sa mai mare, patroana vânătorilor (tată lor era Ghergarul Zeus, știut ca Zeus Karios și reprezentat prin figura unui călăreț emblematic = Cavalerul Carian); câștigătorul - divinul diurn Apollo Gergithios, Zeul Luminii - a avut în Sanctuarul Gherga statuia impozantă ridicată lângă cea a Marii Mame iar nocturnul Dionysos (conectat de înfrântul Marsyas) și-a avut statuia impozantă lângă Poarta Sudică a marelui așezământ religios, pe unde veneau credincioșii din orașul Hyllarima. Forma fluierului dublu – un fluier pentru sunetele grave și un fluier pentru sunetele înalte – aducea cu creanga radiestezică în chip de “Y”, la fel ca simbolul luminii (inducând cracii desfăcuți pentru fecunditate și fertilitate); în “Carte de istorie a muzicii”, autorii Români George Pascu și Melania Boțocan au scris despre Vechea Lume că “în ruinele Carkemis, s-au găsit basoreliefuri reprezentând muzicieni care cântau din fluier dublu, lăută, tobă iar cele găsite în ținuturile Siriei sau în Cipru înfățișează instrumente de suflat / fluierul dublu, instrumente de coarde / lăuta și chitara (‘cytera’), respectiv instrumente de percuție / tobe mici”. Satirului Pelasg Marsyas (legat - prin Traci - de denumirea Mărțișorului), faimos pentru celebrarea fertilității, i se zicea în mare vechime Silen, fiind știut ca tutorele lui Dionysos, care i-a fost încredințat spre creștere de către Hermes / bunicul Gherga; Marsyas Silen / Seilenos - cu atributul nocturn al Selenei / Sfintei Luni - a avut nimfe și satiri ca prunci: ambii competitori în muzică - Marsyas Seilenos și Zeul Apollo - erau Gherghiți iar confruntarea lor a avut loc în centrul Regatului Cariei, pe fosta Vale Marsyas / azi Valea Cine, acolo unde și în prezent pot fi văzute ruinele Sanctuarului Gherga. Conform Anticului Nonnus în “Dionysiaca” 29:243, Marsyas Seilenos era fiul “nenăscut” al Gaiei, adică era “autokhthon”, respectiv a apărut pe deplin din pământ = lut / argilă - similar a fost primul om, făcut din țărână, corespunzător Bibliei / Vechiului Testament în “Facerea” 2:7 - iar conform lui Apollodorus în “Biblioteca” 1:24 el se trăgea de pe Muntele Sacru Olympos (creat de Marea Zeiță a Pământului Gaia în Anatolia, nu în Balcani): în legendă a rămas că pielea învinsului Pelasg Marsyas - numele “Ma-rsya” însemnând “Marele înțelept” / “Înțeleptul Lunii” - a fost dusă la izvorul Meandrului (în străvechea tradiție a închinărilor la izvoare), căci Meandrul = “Mândrul” era Râul colector al apei curgătoare numită Marsyas după Pelasgul înfrânt, în Valea unde se afla marele așezământ religios, Sanctuarul Gherga = GergaKome); istoricul Herodot Karka 7:26 - localnic în secolul V î.C. al regiunii - a scris că învingătorul Apollo, divinul cântăreț la instrumental muzical cu corzi, a făcut acolo din pielea învinsului satir un burduf = cimpoi (denumit “gaida”, tot instrument muzical de suflat / simbolul înfrântului). Evenimentul petrecut după înfruntarea dintre prințul Pelasg Marsya/s și Zeul Luminii Apollo/n, anume că pielea omului înfrânt a fost expusă de victoriosul divin la izvorul Râului Mândru / Meandru - cel mai mare al regiunii - n-a însemnat și că fapta ar fi fost acolo, de exemplu istoricul Antic Pliniu “cel Bătrân” plasând-o altundeva (el însă indicând Aulocrene - pe drumul dinspre Caria spre Frigia - la circa 15 km distanță de localitatea Apamea / “Apa-mea”). În legătură cu acea legendă despre străvechea competiție muzicală dintre Gherghitul Marsya / “Ma-rsua” = “Înțeleptul Lunii” și Gherghitul Apollo = “Înțeleptul Soarelui”, Sanctuarul Gherga avea triplă importanță: marca fizic locul desfășurării acelei înfruntări, consacra marele moment civilizațional al trecerii instrumentelor muzicale de la cele de suflat (fluier, flaut, nai, gaida / cimpoi, etc.) la cele cu corzi (lira, harpa, cetera, ghitara, vioara, etc.) și - cel mai durabil - proceda ceremonial la “spălarea păcatelor” vizitatorilor (celebrările sfârșindu-se cu banchete / petreceri câteodată foarte dinamice, deopotrivă orgiastice sau muzicale). În Antichitate, geograful Anatolian Strabon XIV 2:26 a scris: “Alabanda este clădită la poalele a 2 coline astfel unite încât oferă înfățișarea unui samar așezat pe spatele măgarului. Apollonios Malacos, făcând haz pe socoteala orașului, și din pricina acelor coline și din cauza mulțimii scorpionilor, zicea că orașul Alabanda e o legătură de coșuri cu scorpioni așternută ca o șa pe măgar; într-adevăr, Alabanda și Mylasa sunt înțesate de acele lighioane - ca și întreaga regiune muntoasă dintre ele - și se află la cheremul unor oameni senzuali și desfrânați, în jurul cărora roiesc multe cântărețe la harpe”. În 2009, Dr. Oliver Hulden - de la Institutul de Arheologie Clasică al Universității Ludwig Maximilan din Munchen / Germania - a apreciat la așezământul Gherga fuziunea dimensiunilor religioasă și laică (anume, conjucția agricolă cu cea cultică): “Unele construcții din așezământul Gherga al Cariei au caracter agricol, pe fundalul cultic fiind unele clădiri și instalații laice; în timp, majoritatea constatărilor variate - în evidente conexiuni religioase și laice - sugerează aparența așezământului ca așezare adevărată (sanctuarul a fost și o localitate rurală / un oraș agricol). Problema modului în care rezultatele trebuie interpretate detaliat este prin revalorificarea unor elemente structurale. Ca funcție cultică, e clar că principala divinitate venerată a fost Marea Doamnă / Zeiță; ca funcție agricolă, e clar despre prezențele târgului din partea Nordică - unde înnoptau pelerinii / vizitatorii - și ale grupării monumentale de acolo pentru depozitări de mărfuri și găzduiri de oameni (împreună cu animalele lor însoțitoare) că presupuneau sprijinul necesar existenței. În Gherga Kome, factorul fizic a fost dominat de colosalele statui aniconice ‘argos lithoi’, de chiuvetele / bazinele asigurând abundența de apă pentru Cultul Cybelei, etc. iar factorul uman de ‘syngeneia’ Gherga și de cele 2 importante mituri de acolo, anume al copilăriei Zeului Dionysos, respectiv al confuntării Zeului Apollo - fratele său vitreg - de către localnicul Marsyas”. După cum a scris în 2016 arheoloaga Cecilie Brons de la Universitatea din Copenhaga / capitala Daneză, “expresia ‘argos lithoi’ era folosită de Greci pentru statuile brute / nefinisate, venerate similar ca meteoriții = pietrele căzute din Cer; conform celor scrise de Anticul Carian Pausania 7:22, acel rit era mai vechi decât cultul statuilor divinităților: ‘în timpurile îndepărtate, toți Grecii se închinau pietrelor nelucrate - argos lithoi - iar nu în fața imaginilor zeilor’. Se știe că marile statui din piatră finisate au apărut abia în secolul VI î.C., anterior fiind popularele ‘xoana’, cele din lemn”. Despre “syngeneia” care a fost remarcată la Gherga, istoricul Francez Alain Bresson a scris în 1985 că “termenul ‘syngeneia’ - înrudit cu ‘ethnos’ - a fost popular în secolele V-IV î.C.; era un act de rezistență, pentru emancipare, cu 2 centre de manifestare, ambele în Caria: unul în jurul Alabandei și unul în zona Milesiană”. În Antichitate, pornind de la harnicii Gherga - fruntași din timpuri imemoriale în diverse domenii agricole - Grecii au ajuns să atribuie lucrătorilor pământurilor, anume țăranilor / plugarilor, termeni legați onomastic tipic de cei care le-au fost modelele: astfel, Γεωργοi / Gheorgoi = “fermieri” inclusiv în Greaca actuală.
Influențe Gherga în mileniul I î.C.
Dr. Bilge Umar (născut în Karșîyaka 38,27 lat. N, 27,06 long. E, lângă Izmir / Turcia) a apreciat - în studiul său despre numele istorice ale Kariei - că: “În străvechiul grai Anatolian Luvian, Gherga în forma Karka însemna ‘Sufletul zăpezii’, influența onomastică fiind Iraniană; înaintea Războiului Troian, Kheti / Hitiții echivalau nobilii Gherga cu ‘Karka’ / ‘Karki’ (în dimensiunea acvatică, Strâmtoarea Dardanele a Regatului Troiei avea aceeași sorginte iar în dimensiune Montană așa era Gargara / Karkaura de pe Masivul Ida, inclusiv Vârful Gargaros al acelui Munte Sacru)”. Dr. Alexander Herda - profesor universitar de istorie în Germania - în studiul “Grecii și viziunea noastră despre Kariani” din 2009 a susținut: “În mod repetat, sursele Hitite și Egiptene din secolul XIV î.C. au menționat etnonimul ‘GRS’ / ‘KRS’ (sursele Elamite ‘Kurka’, Babilonene ‘Karsăja’, Aramaice ‘Krky’, ș.a.); toate acele desemnări străine se refereau la auto-denumirea Karianilor drept ‘Kark’ (de asemenea, puteau prezenta numele eroului eponim Kar - în locația numită Gherga / ‘Gergas Kome’ - și probabil etnonimul era Gherghit). Poetul Anatolian Homer a indicat în ‘Iliada’ 2:859-861 că în secolul XIII î.C. Karianii din Milet au fost aliații Troiei: ‘Nastes mâna la încaier pe Karii de limbă străină / Care-n Milet locuiau și pe Muntele Ftiri pădurosul / Și pe la Râul Meandru și sus pe-nălțimi la Micale’. Același autor a mai scris în ‘Iliada’ 4:138-139 că pe atunci femeile Kariei știau colorarea cu purpuriu (folosind scumpa vopsea obținută din scoicile Mediteranei - la fel ca meșteșugarele Cretei - înaintea Fenicienelor ori Grecoaicelor): ‘Cum o femeie Meonă ori Kară vopsește-n porfiră / Fildeșul alb, o găteală ce poartă pe fălci telegarii’; poetul Homer a utilizat străvechiul adjectiv Cretan ‘popureja’ iar ulterior pe așa bază au apărut termenii Greci ‘phoinix’ pentru ‘purpuriu’ sau Phoinike pentru Fenicia. Încă din timpurile ‘Oamenilor Mării’, adică imediat după încheierea Epocii Bronzului, Karianii au fost celebri navigatori și constructori de nave, țărmurile Cariei - bine împădurite - având resurse lemnoase abundente (până în Bazinul Râului Indos / azi Dalaman Cay). Karianii au fost prezenți pe Insule semnificative, ca Delos în Ciclade ori Samos în Sporade (despre Insula Samos - populată de indigenii Sami - ca Lelegă sau Kariană au scris în secolul VI î.C. filozoful Pherekydes din Insula Cicladică Syros în fragmentul 155, geograful Anatolian Strabon XIV 1:3, geograful Karian Pausania 7:2, ș.a.), ceea ce se explică prin migrația Karianilor de la E spre V: mișcarea din Anatolia în Insule o continua pe cea din Epoca Bronzului a Indo-Europenilor dinspre Asia Mică spre Marea Egee; Karianii au navigat cu vasele lor foarte rapide până în Marea Neagră (de pildă, colonia Kios de pe malul ProPontis / al Mării Albe = Marmara era Kariană în secolul VII î.C. după cum a scris filozoful Aristotel în secolul IV î.C., pe țărmul Vest Pontic / al Mării Negre - în Dobrogea - exista ‘Portul Carian’ după cum a scris geograful Antic Mela 2:22, etc). Colonizările Kariane ale ProPontusului și Pontusului - adică ale Mărilor Albă și Neagră - au început înaintea altor colonizări Grecești (cum au fost cele ulterioare Ioniene demarate după secolul VII î.C). Războinicii Kariani s-au deosebit de la început de Greci prin pumnalele și iataganele lor - săbii curbate - despre care a scris și istoricul Herodot Karka (5:112, 7:93); începând cu secolul IX î.C., Karianii au fost faimoși mercenari în Orientul Apropiat, la fel ajungând și Grecii Estici / Anatolieni începând cu secolul VII î.C. (ceea ce l-a făcut pe poetul Archilochos din Insula Cicladică Paros să-i egaleze - la mijlocul secolului VII î.C. - pe Kariani cu sinonimul pentru ‘mercenari’). Prima coabitare Kariano-Greacă a fost în metropola Milet a Kariei; lângă capitala politică Milas a Kariei a existat așezarea Europos / Euromos (se poate observa despre Karkamîș / Garga-miș pe Fluviul Euphratos / Eufrat că a fost Europus). Anatolianul Homer i-a etichetat pe Kariani ca ‘Barbaroi’, vorbind o limbă neinteligibilă (mențiunea sa fiind cea dintâi despre Barbari la Greci); acel termen onomatopeic ‘Barbar’ - comparativ azi e ‘BlaBla’ - a fost despre o limbă străină față de Greacă, de exemplu Kariana fiind cam ca o Greacă rău grăită (și geograful Antic Strabon XIV 2:28 a observat așa ceva). Istoricul Karian Herodot a scris despre un strălucit interpret între Kariană și Greacă, anume Mys din Karga-miș / Europus, care a tradus în Beoția Elenilor profeția unui Karian. În secolul VII î.C., faimosul filozof Thales - unul dintre cei 7 înțelepți ai Greciei - era dintr-o familie aristocratică Milesiană iar în acel timp al perioadei arhaice, o populație trăind în teritoriile Milesiene puteau fi Gherghiții (așa cum a scris Heraclides Ponticus în fragmentul 50). La sfârșitul secolului VI î.C., constructori și sculptori Kariani - notați ‘Karkă’ de Perși - au lucrat în Persepolis și la palatul împăratului Darius din Susa. Sanctuarul țărănesc / rural ‘Gherga Kome’ din Bazinul Râului Marsyas - în apropierea cetății Alabanda - era un produs al Cultului Carian al Mamei Cybele mult mai vechi decât timpul Antic: formele cursive ale literelor inscripțiilor - de exemplu ‘Omega’ la KOME, ‘Sigma’ / la GERGA/S, ‘Alfa’ barată cu liniuță orizontală, caracteristică secolului IV î.C. - indică vremuri mai stră/vechi”. Analiza de la începutul mileniului III despre contextul Gherga în Karia / Caria pornind din mileniul II î.C. - așa cum a făcut-o de exemplu savantul German tocmai citat - nu e însă decât parte a întregului regional sau foarte puțin din contextul general Gherga în Veche Lume. Așadar, Herodot Karka în cartea 8 de “Istorii” a atestat în mileniul I î.C. / secolul V î.C. atât prezența Cariană în Balcani, cât și că Mys din SE Turciei (din cetatea Garga-mîș / Europus pe Eufrat) știa Graiul Carian din SV Turciei (din Țara Gherghiților); iată fragmentul respectiv în Româna secolului XVII (un rezumat de spătarul Aromân Nicolae Milescu, despre expediția Persană în Europa):
“133. Iar Mardonie la Tesalia a ernat și de aci să porni și trimitea pre la toate vrăjile un om ce-l chiema Șoarice / Mys, de cerca toate vrăjile. Deci altă știu cum nu va fi întrebat, numai pentru lucrurile războiului.
134. Și pentru aceea a început a îmbla pretutindirilea.
135. Și la Tivei / Tebani a vrăjit pre limba Carească. Și așa, a dus la Mardonie vrăjile ce-a vrăjit acesta”.
(În Greaca actuală, “șoarece” - fostul Mys - e “pontikos”).
În Sanctuarul Gherga din Caria, la “Coloanele Albe” / “Pilonii Albi” era cu multă fală și în mod falic venerat “moșul Gher” = mesagerul divin Gher-mes / Hermes (atestat biblic ca Ham, bunicul lui Gherghe-seu) care a rămas cunoscut în Vechea Lume ca inventatorul instrumentelor muzicale principale, atât al celor de suflat - adică al fluierului și flautului dublu, respectiv al naiului - cât și al celor cu corzi, respectiv al lirei, etc.; de fapt, termenul de “muzică” a provenit de la Muze, anume: de la zânele / femeile care inspirau cântatul, preotesele Marii Zeițe = “Mu-Ze” / Muze (iar divinul “G/Her-mes” - “moșul G/Her” = Hermes / “Her-mes” - a fost cel dintâi “mesa-ger” / mesager din Vechea Lume). Mesajele dintre Zei și oameni erau transmise de către divinii mesageri prin versuri și muzică, fie solitar (cum o făceau primii mesageri, ca moșul G/Her = G/Hermes ori îngerul Gavri-il / Gabri-el), fie prin corurile lor - la început familiale, pe care le-au constituit și le-au condus, compunând cântece pentru a grăi corespunzător cele sacre - fie acompaniați de instrumente muzicale de percuție / ca toaca sau toba, de suflat / ca fluierul sau naiul, cu corzi / ca lira sau cetera, etc. În Sanctuarul Gherga din Regatul Cariei - pe marea întindere a așezământului religios - se practicau deopotrivă concerte (în colectiv) și cânt separat: așa cum era tradiția străveche, transmiterile mesajelor divine erau prin muzică iar acolo principalii interpreți erau preoții și preotesele Gherga - împreună chiar cu pruncii lor - credincioșii creditându-i pe cei din clerul Gherga atât ca mari compozitori, cât și ca mari cântăreți; interpretările Gherga aveau loc lângă monumentele Gherga și lângă marile inscripții Gherga, vizibile în multe locuri din mediul înconjurător Templului Gherga (buricul / centrul Sanctuarului Gherga). Întregul complex - marele așezământ religios Carian - a fost ca o stațiune, mult apreciată de Cariani pentru serviciile de spălarea păcatelor după mărturisirile lor, pentru ușurările trăite după împărtășiri prin retragerile lângă inscripțiile sfinte Gherga și reculegerile lor astfel, în relativele intimități de sub cerul liber dintre ei și zeitățile / îngerii lor, acolo (lângă monumentele Gherga ori lângă mai îndepărtatele stânci inscripționate Gherga, probabil marcate corespunzător radiesteziei locurilor) pelerinii culcându-se: viziunile / visele lor erau interpretate ulterior de clericii Gherga, poruncile primite de la preotesele și preoții Gherga fiind urmate / respectate cu sfințenie de credincioși înapoi la casele lor; astfel erau incluse sfaturi pentru cei bolnavi, previziuni pentru cei curioși despre cele ce vor urma, interpretări ale vocilor strămoșilor lor, etc., toate creionând dimensiunea regală de fapt a puternicilor Gherga printre ei, căci Regatul Cariei era însuși Țara Gherghiților iar tradiția respectivă Ghergană - clar conectată cu divinul - a fost mult timp recunoscută și respectată ca atare.
La Templul Gherga
Anterior cu multe milenii - în timpul când mai existau Neandertalii - oamenii Homo Sapiens au observat o diferenţă netă a lor faţă de oamenii Neandertal (pe lângă cea dintre simțurile lor - văz, auz, miros, gust, pipăit, etc. - Neandertalii fiind mult mai sensibili decât Homo Sapiens): prin comparaţie, ceea ce la Homo Sapiens există sub forma de creierul mic şi de creierul mare, între care e glanda pineală / epifiză, formaţiune nepereche cu proprietăţi deosebite, legată de “al treilea ochi”, la Neandertal era sub forma celor 2 părţi ale creierului egale în mărime, ca “2 creiere” (aspect alimentând dorinţa oamenilor Homo Sapiens de a atinge asemenea dezvoltare, la care ar fi putut ajunge numai printr-o dublă naştere; oamenii Cro Magnon au fost chiar mai Uriaşi decât oamenii Neandertal dar pe spirala timpului erau corciturile bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens şi la ei diferenţierea celor 2 creiere a început să se manifeste, mai pregnantă aceea rămânând la Homo Sapiens / adică “oameni înţelepţi”, ajunşi astfel tocmai pentru compensarea abilităţilor absente faţă de cele - cu rang de reper - ale oamenilor Neandertal, persoane la care de exemplu, din cauza volumului egal al celor 2 creiere, percepțiile erau diferite, erau diferite visele față de ale lor, etc., de exemplu acum unele tulburări la oameni, de genul autismului, putând fi astfel înrădăcinate).
Neandertali
Privind aparițiile unor asemenea personaje - mai îndepărtații Uriași, Titani Neandertali și Giganți Cro Magnon - respectiv nașterile “înțelepților” oameni Homo Sapiens, din cele mai vechi timpuri s-au reținut anumite aspecte, perpetuate în Vechea Lume până la a fi cunoscute în prezent. În India, deoarece cuvântul care o desemnează înseamnă şi “nenăscut”, capra a devenit simbolul substanţei primordiale care încă nu s-a manifestat: unii Sirieni - şi apoi anumiţi Romani - purtau în timpul rugăciunii un veşmânt numit “cilicium”, ţesut din păr de capră, pentru a simboliza comuniunea cu divinitatea (corespunzător lingviștilor Charlton Lewis și Charles Short în 1879, Greaca veche avea pentru “țesător” termenul γέρδιος “gherdio”); la creştini, portul ciliciului (ştiut şi ca stofă groasă din Cilicia / Kilikia) de către asceţi are acelaşi sens, reflectând intenţia de mortificare a trupului prin penitenţă, eliberând astfel sufletul înviorat ce vrea să se dăruiască Domnului (acelaşi lucru îl evocă şi rasa călugărilor). În această privinţă e de menţionat şi că - în conformitate cu tradiţia cea mai general admisă oriental - cuvântul “sufi” provine de la “suf”, termenul denumind postavul din păr de capră folosit la confecţionarea îmbrăcăminţii rituale a dervişilor aparţinând anumitor confrerii mistice ale musulmanilor (care urmau reguli deosebit de severe); e de remarcat o proprietate deosebită a laptelui de capră: are lactoză redusă (cea mai mică lactoză - glucid regăsit la mamifere - e în laptele renilor). Intoleranța de lactoză, adică incapacitatea de a digera lactoza (zahărul din lapte) e la majoritatea oamenilor, Nordicii globului putând bea lapte cel mai bine: antrenamentul metabolic pentru așa ceva s-a ivit încă din Epoca Pietrei, printre cei care au domesticit caprele și renii (iar în Anatolia, Sanctuarul Gherga era apropiat de rutele caprinelor, pe planetă răspândirea Gherga regăsindu-se în N EurAsiei, unde trăiesc renii); așa ceva nu e o coincidență, conviețuirea om-animal fiind foarte veche.
Dispersia intoleranței de lactoză
În Vechea Lume - încă din Epoca Pietrei - conceptul dublei naşteri se aplica doar bărbaţilor: privind principalele repere (cei care erau Zeii supremi erau reperele mai importante), Marea Mamă - exponenta feminină - era direct divină, prin esenţa sa; numai fratele ei geamăn An devenea “Nou” la fiecare Mărţişor / 1 III. Ghrighe - Kirke / Circe - Marea Zeiţă Mamă a Pământului = divinitatea supremă a Vechii Lumi îl avea ca partener pe Crăciun (Zeul Crăciun / Moş Crăciun: tatăl lui Zeus). Anul Nou - apărut de Crăciun (când dispărea vechiul An) şi născut, după hibernare, a doua oară de Mărţişor - abia de 1 Martie devenea divin: Moş Crăciun - nume Ghergan - a fost arhetipul pădurarilor Carpatini, adică al celor trăind din timpuri îndepărtate în codrii spaţiului Carpato-Dunărean (până în prezent Crăciun - în timpurile pre-creștine fiind “Moș Ger” / vechi termen definind Cerul rece - e divinizat, în ultimele 2 milenii mai ales de către creştini); după cum a studiat în 2014 Dr. Mihai Vinereanu, “este evident că românescul Crăciun a provenit din proto indo-europeanul ‘ker’ = ‘a îndoi’ / ‘a încovoia’, respectiv ‘kerk’ = ‘cerc’ (radical foarte productiv în limba română), astfel ‘kerk’ > traco-dacul ‘kerkion’ > dacul târziu ‘kerkun’ > românescul ‘Crăciun’. În esență, Crăciunul - cu rădăcini vechi indo-europene - era o celebrare a solstițiului de iarnă, a ciclului anual, cu caracter neolitic”. În Epoca Pietrei, Moșul Crăciun alimenta cu crăci / crengi vatra Marii Mame Circe (asimilată cu Crăciunica / “Crăciu-Nika”: Românii folosesc “Nika” foarte des, un exemplu popular fiind “bunica” = “Bu-Nika” iar vechii Greci aveau “Nike” / “Nice” pentru înaripata Zeiță a Victoriei, fiica Titanului Pallas / Zeul Războiului). Profesoara de filozofie Olimpia Cotan-Prună în “Datini străvechi de Crăciun și Anul Nou” din 2014 a scris: “Cuvântul Crăciun există în toate limbile din Balcani, dar şi în centrul şi estul Europei. Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar (stă jarul’) lăsat să ardă până în primăvară, ca sursă de energii pe timpul geros. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro-indiene ca fiind Ker, dar şi Kerkion la proto-traco-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun. Crăciunul este de origine cu caracter agrar, neolitic, şi s-a păstrat la toate popoarele din centrul şi estul european ce îşi au numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei, Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur, semnalând Noul An. Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele, felinarele, lămpile cu feştilă / iar astăzi sunt becurile electrice de toate dimensiunile - toate invocau Soarele. Sărbătoarea este precreştină şi a fost asimilată în secolul IV şi de către Roma. Crăciunul există în datinile străvechi ale geto-dacilor de milenii şi se păstrează numai la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite. Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se fereau, dar care şi-a păstrat locul secund prin care a prins patriarhatul contur şi sens. La români Crăciunul este o personalitate mitică anterioară creştinismului, datând din vremea Marilor Preotese. Crăciunika a fost acea Mare Preoteasă care patrona cumpăna dintre ani, asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare al energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră. Butucul ardea până-n primăvară, când Crăciunika întocmea o lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru 2 fire împletite, unul alb şi altul roşu, adică energie luminoasă și energie calorică. De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent numai pe aria vechii Dacii şi numai cu trimitere la gheaţă, ger / frig, nea / zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. ‘Florile dalbe sunt florile de gheaţă. Anul începea la echinocţiul de primăvară şi colindele îndemnau la arat. Marea mamă sacră care a născut Cerul şi Glia / Pământul era numită Mărita fecioară. Apollo însemna Albul, strălucitorul / lumina iar Artemisa e numită Roşia - energia, ceea ce reprezintă îngemănarea dintre lumină şi energia cosmică. Ei sunt ‘Pruncii Cerului’ - denumire străveche geto-dacă ce a dat numele Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de lumină împletit cu energia, mărţişorul împletit în colindele noastre. Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către Civilizaţia Orelor, Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale Civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie de la Atlantic la Pacific numai pe insule numite picioare de plai. Cea mai sigură insulă după retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Hiperboreea, unde s-a făurit Civilizaţia Marilor Preotese Oraniene. Iată că întreaga noastră mitologie, exprimată în datini şi obiceiuri, este istoria existenţială. În zonele montane bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a Oreenilor care erau Hiperboreenii ce s-au răspândit pe tot pământul, cu împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei care păstrează învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune”. În 2016, autoarea a mai scris despre “Învățături străvechi de cosmogonie sacr㔓Străbunele noastre Babele’ / ‘BuNikile’ erau o prezență unică în trunchiul traco-geto-dac. Magnifica ‘Nika’ n-a avut ascendente: a fost Unica în datina străbună a Măcinicelor de la 9 martie, era ‘An-Noua’ cu o echipă de magi, purtând energii cosmice colosale, știute din bătrâni de ‘magiile Nikăi’, măcinikele care au făurit Cerul dislocând imense întinderi de pe Terra înghețată, făurind o planetă accesibilă viețuirii. Am înțeles din ‘Calendarul Babelor’ că din vechimea matriarhală timpul era jalonat în ‘ani’ iar acel cuvânt făcea trimitere la ‘Facerea Cerului’ care în vechime se numea ‘Ana’. Cerul și Pământul locuibil a fost opera unor transformări grandioase din moment ce n-au putut fi uitate. Anul începea odată cu întreaga fire a naturii, primăvara. Vechii Greci aveau zeițe - ca neveste ale zeilor - indicând trecerea la patriarhat, dar zânele geto-dace au fost de la începuturile sacre ale lumii: ele patronau începutul Anului la 1 martie. Primele 9 zile erau Măci-Nikele, rememorate ca fiind Babele Dokiei, înlocuite de patriarhi cu măcinicii. Prima zi, cea a Babei Marta, e dedicată Mărțiș-Orului, șnurul de lumină plin de energiile cosmice ce s-au desprins din universul solar și au încălzit Pământul dezghețând calota de sub care s-a dezvelit Hiperboreea, în al cărei nume era prezentă măreția Orelor. Lumi-Nika era lumânarea adusă din vechime de către Nika. La români, Crăciu-Nika împărțea lumina în cea mai lungă noapte din An - la solstițiul de iarnă - prin crenguțe aprinse din vatra centrală, unde ardea bușteanul Hestiei pe toate ormenișurile”. În prezent, Suomi / Finlanda s-a arogat ca Țara Moșului Crăciun, însă evidențele despre patria Moșului Crăciun indică altceva, anume ceea ce azi e România; sunt diferențe mari între creștinul Moș Crăciun și păgânul Moș Crăciun, nu doar ca abordări temporale (anterior fiind cel păgân, ulterior fiind cel creștin) dar și ca abordări teritoriale: întâi, păgânul Moș Crăciun a fost în ceea ce e azi România iar apoi creștinul Moș Crăciun a ajuns în ceea ce e azi Finlanda / Suomi (despre “păgân” / “Pă-Gân” se poate decripta ca Sf. Gheii”, unde “Pă” = particula sfințeniei iar “Gâ” = Muica Pământului / Muma Pădurii). Pe de altă parte, privind conceptul de patrie”, academicianul Român Ștefănescu Delavrancea a scris în cartea “Patrie și patriotism” din 1923: “Patria nu vine de la pământ, nici din vreo abstracțiune, ci dintr-o acțiune concretă, de la ‘patres’, din părinți, moși și strămoși; părinții, moșii și strămoșii ne sunt patria noastră, ei care au vorbit aceeași limbă, care au avut același dor, aceleași suferințe și aceleași aspirațiuni”. Academiciana Rusă Anna Dybo a schiţat răspândirea pădurilor bogate la sfârşitul neoliticului şi repartiţia principalelor zone climatice:
Simbolismul plasării la solstițiul de iarnă - perioadă a anului când e sărbătoarea de Crăciun - a nașterii din virgină (atât a păgânului Mitra din religia zoroastră, cât și a lui Iisus din religia creștină) a fost însuflețirea speranței pentru o perioadă mai bună decât cea trecută: așa ceva se celebra atunci și așa ceva i-a conectat pe ambii de Crăciun; de pildă, la apariția lui Iisus a fost indicată o “stea căzătoare” - meteorit sau cometă - ce însemna moartea cuiva, momentul fiind marcat de ivirea înțelepților Magi care au adus în dar scumpa smirnă = rășină folosită la îmbălsămare și de ivirea păstorilor, de prezența cărora era legată sacrificarea / omorârea mielului, ca jertfă (la fel ca la nașterea divinului Mitra, cu ciobani lângă, la Crăciun concret terminându-se / murind vechiul An, urmând să apară luminosul An Nou). În 2014, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a scris: “noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a Naşterii, la 25 decembrie: Naşterea Soarelui nebiruit era sărbătorită după data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele (re)naşte atunci. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie. În antichitate, se răspândise în mai tot Imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul luminii divine, al adevărului şi al bunei credinţe. Fundamentele creştinismului sunt, în cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedică în răspândirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la paganus=ţăran), ci mithraismul. Răspândirea mithraismului a fost prodigioasă: din Mesopotamia și Africa de Nord până în Scoția şi Spania, din Balcani până în Europa Centrală. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile provincii romane din Dacia, Panonia, Germania. La Roma, Cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruia forțele întunericului. În Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate agricolă. Nici împăraţii, nici biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul s-a făcut creştin, în fapt, creştinismul s-a făcut păgân. Teologii au repetat mereu că era păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra (a ·Soarelui, a lui Saturn, etc.) dar cum toată lumea continua s-o serbeze, biserica a făcut din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul a triumfat în lege iar păgânismul a triumfat în fapte. Interdicţiile şi canoanele promulgate de concilii şi sinoade nu dădeau rezultate pentru că fără sărbători, faţă de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale, biserica a renunţat·la politica de mână forte, recurgând la diplomaţie: a dat coloratură creştină vechilor sărbători aşa-zise păgâne. Treptat, biserica a ajuns să canonizeze o bună parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare, creştinismul substituindu-le cu încetul. Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, au mai fost creştinate sărbătoarea Ţăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfântul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile, sărbătoarea Apei - celebrată la solstiţiul de vară - a devenit a Sfântului Ioan Botezătorul, etc., biserica păstrând datinile şi obiceiurile păgâneşti, atât de înrădăcinate în viaţa poporului, cu haina religiunii creştine. Prezența Crăciunului - ca și Mărțișorul, Drăgaica, ș.a. printre sărbătorile tipice românești - în țările limitrofe se datorește existenței în aceste state a unor populații românești, azi deznaționalizate sau în curs de deznaționalizare; cuvântul care numește această sărbătoare este în uz general numai în română. Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun text religios creştin până de curând. Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută bisericii, pe lângă cele deja amintite, întâlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrânsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină, pe care n-ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema bisericii privitor la Crăciun. În aceste condiţii, în final, biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducând, treptat, elemente creștine în sărbătoarea Crăciunului, necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină. Avem unele indicii în acest sens. Iată-le: Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul lui Dumnezeu. Este vorba de alăturarea lui Moş Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân. Sau alt text: Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul, o altă alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară. Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului. Sunt şi alte texte privitoare la Crăciun în mitologia populara română, dar ne oprim aici. Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile (cu toporul) bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această confecţie de credinţă populară insidioasă n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români, pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare a naşterii lui Iisus, pe care o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită. Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Craciun din minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii chiar şi denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de conservatorism şi continuitate în acest spaţiu”.
În 2014, Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” a scris despre raportul Crăciun-Christos: “Între tradiţia păgână legată de moartea şi renaşterea zeului Crăciun şi tradiţia creştină legată de Naşterea Domnului Iisus a avut loc o mare confruntare religioasă. Lupta s-a încheiat cu o coabitare uşor sesizabilă astăzi: românii sărbătoresc în Biserică Naşterea Mântuitorului iar în afara Bisericii Crăciunul. Zeul An a fost numit de români Crăciun. Despre problema originii personajului mitic An = Crăciun, unii cercetători - apelând şi la argumentele oferite de obiceiurile şi mitologia română - au ajuns la concluzia că noţiunea desemnează un zeu solar indo-european, bine înrădăcinat în spiritualitatea carpato-dunărenilor înainte de cucerirea Daciei de romani; cele mai multe dintre tradiţiile legate de Crăciun alcătuiesc un amplu scenariu ritual al morţii şi renaşterii anuale a zeului solar indo-european Crăciun. Măştile cetelor care substituie ritual zeul la moartea şi renaşterea acestuia la solstiţiul de iarnă au câte o horă specifică (Hora Cerbului, Jocul cel mare al Turcii), jucată în cele mai importante momente ale colindatului. Stejarul - arbore sacru din familia ‘Fagaceae’ - a fost unul din substitutele rituale ale zeului Crăciun. Rădăcina indo-europeană ‘kark’ - care a dat numele latinesc al stejarului ‘quercus’ - se regăseşte astăzi în numele Crăciun. Zeul în ipostază fitomorfă sacrificat la solstiţiul de iarnă devenea ‘butuc de Crăciun’ (cadavru fitomorf) supus unui rit funerar de incinerare în noaptea de Crăciun; din Ajun se ardea pe vatră un lemn de cer (‘Quercus ceris’), specie de stejar iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. În expresiile populare, butucul are semnificaţie funerară: ‘a găsi pe cineva butuc’ se spune despre omul mort fără lumânare; ‘a-l lega butuc’ înseamnă a imobiliza un om ca pe un mort; la întocmirea arborilor genealogici butucul este numele strămoşului din care sunt spiţele de neam; butucul roţii carului în care se înfig spiţele din lemn se numeşte şi căpăţână, termen care - la om şi animale - înseamnă cap desprins de trup; în locul oamenilor morţi departe de casă se înhuma în cimitirul satului un butuc. Obiceiul arderii butucului sau rădăcinii de stejar a fost atestat în Europa. Stejarul a fost lemnul obişnuit folosit de români ca talpă / temelie a caselor şi bisericilor din lemn, la confecţionarea icoanelor de vatră şi instrumentelor de cult. Lemnul dur al stejarului era folosit, împreună cu un lemn de esenţă moale, pentru aprinderea Focului Viu. Nu este lipsit de interes că pădurile de stejar sau de speciile înrudite (gorunul, cerul) sunt numite de români ‘dumbravă’, cuvânt cert de origine indo-europeană. ‘Pomana Crăciunului’ era - de fapt - un ospăţ funerar care se transforma în cea mai mare petrecere a anului, cu beţii şi alte elemente dionisiace (când în timpul anului un concetăţean era văzut beat, se spunea ironic că ‘a îngropat Crăciunul’); atunci avea loc petrecerea femeilor căsătorite, numită Iordănit: nevestele se adunau în cete - la o gazdă aleasă dinainte de ele - mâncând şi bând din belşug, spunând că ‘se iordăneau’ (mai cântau, jucau, glumeau, chiuiau, etc). Bine dispuse, ieşeau pe drum unde înşfăcau bărbaţii ieşiţi întâmplător în cale, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu / lac, ameninţându-i că-i aruncau în apa foarte rece dacă nu se răscumpărau; năzbâtiile femeilor continuau: stropeau cu apă pe cei întâlniţi în cale (la Iordănit, normele de bunăcuviinţă tradiţionale erau abolite iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate). Atunci femeile se considerau mai ‘tari’ şi cu mai multe drepturi ca bărbaţii. Ceata femeilor cununate primea în rândurile ei tinerele soţii, căsătorite în ultimul an, printr-un ritual special: erau duse la râu şi stropite cu apă rece. Iordănitul se manifesta prin dansuri frenetice şi extaz mistic, supravieţuind până târziu prin cultul dionisiac. Unii specialişti au găsit originea lui Dionisos în lumea tracă (Epoca Bronzului, Epoca Fierului), alţii sunt de părere că divinitatea venea din adâncurile religiilor micro-asiatice şi egeene, din neolitic / Epoca Pietrei; indiferent de disputele legate de provenienţă, un lucru e cert: cu acea religie - care tindea să devină un cult universal - a avut mult de luptat creştinismul”. (Despre păgânism, e de reţinut că până acum - la începutul mileniului III - în marele Sanctuar Gherga din fosta Carie / Vestul Anatoliei printre alte multe artefacte acolo s-au păstrat şi uriaşele statui Gherga, ca ale Marii Zeiţe Mamă, Zeului Apollo, Zeului Dionis, ş.a). Ţinând cont că la apariţia lor neolitică Indo-Europenii erau Kurgani = Ghergani şi că denumirile pentru divinul “Moş” - adică pentru cel din trecut - au rămas Krăciun = Crăciun la Români, Kercum la Albanezi, ş.a., se reflectă o evidentă legătură onomastică (pe lângă cea existenţială din areal) între Moş Crăciun şi Gorgan / Ghergan; perechea divină Gherga a fost ştiută - şi notată - drept Kirke-Kark sau Circe-Crăciun: ca avatar al lui Gherga, de multe milenii s-a instaurat obiceiul “clonării” Moşului Crăciun / “Crăci-Un” cu ocazia fiecărui An Nou.
În mod miraculos, clonarea propriu-zisă / concretă - posibilă azi în laboratoare - a fost enunţată în Epoca Pietrei, alături de alte elemente de gen (viziuni foarte interesante, chiar senzaţionale / aparte de cele obişnuite din natură), ca întâlniri cu Zei din cer, cu nemuritori sau cu oameni având vârste impresionante, ş.a. Peste tot în lume au fost Zei “din altă lume” / anume nu din lumea oamenilor, ci din “Lumea Cealaltă”; o bizarerie pretutindeni descrisă, cu cuvinte diferite, de aceeaşi relatare, regăsită la diverşi oameni preistorici, că au apărut printr-un acelaşi proces ciudat, care practic nu a avut nevoie de mamă, ci doar de materie insuflată “divin” de către o făptură - asemănătoare, cu acelaşi chip - pentru a prinde viaţă: o chestiune depăşind orizontul “primitivilor” / foarte abstractă pentru imaginaţia Epocii Pietrei (nu şi pentru Epoca Modernă), ce împreună cu elemente ca zborul oamenilor - sfidând gravitaţia - performanţele ştiinţifice ancestrale, traiul îndelungat, etc., au fost însuşite ca realităţi şi perpetuate ca atare. De exemplu, străvechile relatări despre apariţia oamenilor preistorici prin “clonare” au avut 2 aspecte esenţiale: că faptul era dincolo de înţelegere şi că faptul a fost adevărat (de aceea fiind şi transmis în timp, indiferent de culturi); puterea unei mistificări n-ar fi fost suficientă pentru aşa ceva. Pe de altă parte, s-a întâmplat că experţii dilemei despre ce a apărut mai întâi - oul sau găina - au prezentat soluţia: la început, a fost cocoşul (iar foarte concret, “Kirka” / “KurkuTa” a rămas termenul Sanscrit pentru “cocoş”). Este de observat că aşa ceva a fost extraordinar de vechi, izvorând dinaintea Cultului Vulvei - care a precedat Cultul Falic - deci vechimea ideii de clonare (ori despre avataruri / gemeni) era din perioada divină androgină / asexuată: ţinând cont că vorbirea articulată a apărut cu circa 36 de milenii în urmă şi după puţine milenii s-a consolidat Cultul Marii Mame a Pământului, acel timp de câteva milenii - dintre cele 2 mari momente preistorice - poate fi considerat ca fiind “asexuat” (în acel timp îndepărtat, Gherga aparţinea grupului genetic patern “NO”, tocmai desprins din grupul genetic patern “K” - principalul strămoş al EuroAsiaticilor - ultima mutaţie genetică paternă importantă la Gherga având loc în urmă cu 10 milenii, la actualul grup genetic patern “N” / redenumit temporar ca “X” de cele mai recente cercetări genetice, aflate acum în desfăşurare); “avatarurile” / “clonele” (ca şi gemenii / gemenele) au fost puternic prețuite pretutindeni și pentru mult timp - chiar și în prezent - de pildă popular mulți adulți referindu-se la prunci ca el “leit taică-său” ori “leit bunicu-său” sau ca ea “leită maică-sa” ori “leită bună-sa”, ș.a. alimentând astfel, peste generaţii, tema reîncarnărilor. Complet în opoziție cu Cultul Fertilităţii - larg răspândit în Vechea Lume - a fost fenomenul castrărilor (reamintind ancestrala androginie: castraţii se apropiau de uniformizarea sexelor). Deoarece femeile Neandertal şi Cro Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo Sapiens iar adiacent arătau şi ca nişte adevărate namile pentru mai firavii bărbaţi Homo Sapiens, probabil că au fost printre cauzele justificând străvechea androginie, căci de atunci se ştia despre cei mai dezvoltaţi oameni că proveneau dintre androginii divini, adică din albii Neandertal şi Cro Magnon; orgia (sex în devălmăşie) a fost o practică populară în Epoca Pietrei, apoi de pildă organizată oriental prin haremuri, etc. În timp, castrările au avut ca motiv mistic şi refacerea cumva a străvechiului mediu, eunucii fiind pe lângă femeile din haremuri identic de incapabili să le lase gravide ca şi cum cândva au fost bărbaţii Homo Sapiens de incapabili (din cauza incompatibilităţii genetice) să lase gravide divinele muieri albe Neandertal şi Cro Magnon. Pe lângă că în anumite privinţe constituţionale oamenii s-au degradat pe parcursul Neandertal - Cro Magnon - Homo Sapiens (pentru a face referire doar la ultimele specii umanoide, din care au provenit oamenii) dar în același timp au progresat în alte domenii, e foarte interesant că preistoricii strânşi lângă focurile din gurile grotelor discutau în multe părţi ale lumii subiecte asemănătoare, depăşind binişor orizonturile / preocupările lor curente: temele dezbătute în şezătorile din jurul focurilor - în vremurile când altele erau priorităţile momentelor / multe conectate direct supravieţuirii - au fost despre vizitatori din Cer, manipulări de energii, deplasări cu viteza “gândului” / luminii, bilocație și teleportare, invizibilitate, clonare, nemurire, etc., aspecte care evident nu aparţineau realităţilor lor imediate, tipice Epocii Pietrei; de pildă, ce o fi determinat preistoricii să propage foarte convinşi idei despre “lumi în Cer”, despre zboruri spaţiale, despre “cei pogorâţi din Cer”, etc., când toate vieţuitoarele - inclusiv oamenii - trăiau doar pe Pământ? În condițiile creierelor umane egale de la sfârșitul paleoliticului încoace, se poate totuși observa cel puțin involuția capacității de supraviețuire direct în natură, ceea ce acum ar fi un serios motiv de reflecție: în anumite domenii, oamenii trecutului au fost mai inteligenți decât oamenii actuali.
Acum, oamenii călătoresc în Cer, însă o fac doar din timpuri foarte recente raportate la nivelul istoriei, deocamdată şi cu viteze modeste faţă de cele posibile; această lucrare - Originea Gherga - nu este despre incredibila paleoastronautică, ci punctual doreşte să înfăţişeze unele fapte petrecute legate de Gherga (din Epoca Pietrei până în Epoca Modernă), concluziile aparţinând fiecărei persoane care parcurge materialul: după cum afirma academicianul Francez de origine Română Eugen Ionescu / Ionesco 1909-1994 “e greu de imaginat o lume fără Dumnezeu, mai simplu fiind de imaginat cu Dumnezeu” (iar a admite că apariţia viului a fost rezultatul întâmplării şi apoi a accepta dezvoltarea prin explicaţii evoluţioniste, înseamnă credinţa cu adevărat în miracole / nimeni de pe glob nu știe nici azi originea vieții). Adevărul nu-i decât unul, anume cel revelat dintâi de religie, ştiinţa doar observând sau măsurând, explicând sau completând unele aspecte ale realităţilor Universului (a cere unui credincios să-l descrie pe Dumnezeu poate fi la fel de abstract ca şi exerciţiul unui peşte de a-şi descrie apa în care se află); de altfel, e de remarcat despre simbolul creştinilor că întâi a fost peştele, apoi crucea (primii propovăduitori ai creştinismului au fost pescarii din Galileea): la apariţia celei mai mari religii din lumea actuală s-a înregistrat debutul cu legături “acvatice”, într-o repetare a “clişeului” conectat acvatic existent din Epoca Pietrei (diluviul fiind manifestarea catastrofală a acelei străvechi dimensiuni acvatice, întipărită pe re/naşterea civilizaţională din urmă cu aproape 9 milenii, Potopul biblic repetând cumva unele din experienţele diluviului precedent). Laureat Nobel în 1921, savantul Englez Frederick Soddy a grăit: “De ce e oare aşa de greu să acceptăm că strămoşii noştri din preistorie aveau nu doar cunoştinţele noastre de astăzi dar şi puteri pe care noi le-am pierdut?” Creștina Marilyn Adamson - printre altele - a reflectat: “Există Dumnezeu? Universul funcționează după niște legi ale naturii imuabile. Oare de ce? Deşi viaţa pare în mare măsură nesigură, sunt atât de multe elemente pe care putem conta zi de zi: gravitaţia rămâne la fel, cafeaua fierbinte lăsată pe masă se răceşte, planeta se învârteşte tot în 24 de ore, iar viteza luminii nu se schimbă, nici pe Terra, nici în galaxiile îndepărtate. Dar cum se face că putem identifica legi ale naturii care nu se schimbă niciodată? Cum se face că avem un univers aşa de sistematic, aşa de trainic? Cei mai renumiţi savanţi au fost şocaţi de această ciudăţenie. Nu există o necesitate logică pentru care universul să respecte legi, darămite o lege care să respecte regulile matematice. Oamenii de ştiinţă sunt uimiţi, deoarece recunosc că nu e obligatoriu ca universul să funcţioneze astfel. Ne putem închipui imediat un univers în care condiţiile se schimbă imprevizibil de la o clipă la alta, chiar şi un univers în care apar şi dispar elemente. Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel pentru electrodinamica cuantică, spunea: ‘Nu ştim de ce natura are caracter matematic; chiar faptul că există legi ale naturii este un soi de minune’. Spre deosebire de celelalte revelații ale lui Dumnezeu, Iisus este imaginea cea mai clară și mai directă sub care ni s-a descoperit Dumnezeu. De ce Iisus? Analizează puţin toate religiile majore ale lumii şi vei vedea că Moise, Buddha, Confucius şi Mahomed s-au considerat toţi învăţători sau profeţi. Niciunul dintre ei nu a pretins vreodată că ar fi egal cu Dumnezeu. Dar, în mod surprinzător, Iisus a susţinut că este egal cu Dumnezeu. Aceasta Îl deosebeşte de toţi ceilalţi. Când vorbea despre Tatăl Său din ceruri, nu vorbea despre cineva separat de El, ci despre cineva cu care era într-o unitate extrem de strânsă, necunoscută oamenilor. Iisus spunea că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl şi cine crede în El crede în Tatăl. El a spus: ‘Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii’ (‘Evanghelia după Ioan’ 8:12). El a susţinut că are o putere pe care o are doar Dumnezeu: de a ierta păcatele oamenilor, de a-i elibera de obiceiurile păcătoase, de a le da o viaţă bogată şi viaţă veşnică în ceruri. Spre deosebire de alţi învăţători, care îi determinau pe oameni să se concentreze asupra cuvintelor lor, Iisus îi conducea pe oameni spre Sine. El n-a spus: ‘Urmaţi cuvintele Mele şi veţi găsi adevărul’, ci ‘Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine’. Ce probe a adus Iisus pentru a dovedi că este Dumnezeu? A făcut ceea ce oamenii nu pot face: a făcut minuni”. (Privind bizarele apariții zburătoare neindentificate - de-a lungul timpurilor - o explicație ar fi că aparțin viitorului omenirii și de aceea orice vizită interzice vreun contact, căci acela ar putea fi sinucigaș, putând și afecta tot viitorul, până la anulare; desigur că pe Lumea Cealaltă” / de Dincolo” - dimensionată diferit față de Lumea Asta” - ar fi posibile alt fel de contacte decât cele obișnuit știute de către oameni, însă deocamdată nivelul cunoașterii permite numai imaginarea despre așa ceva).
După cum a relevat Dr. Dumitru Dulcan în “Inteligenţa materiei”, energia viului e cuantică. Un alt adevăr e legat de paradoxala diversitate a unicităţii genetice; de exemplu “o colonie de insecte sociale (de albine, de furnici, etc.) este organizată după principii pe care le urmează şi societatea umană (privită în dezvoltarea sa): fiecare individ are un rol bine determinat şi o morfologie adaptată funcţiei sale, deşi toţi provin din aceeaşi sursă genetică, anume ouăle depuse de o singură matcă. Această diferenţiere încă nu are o explicaţie satisfăcătoare; se disting soldaţi de apărare, lucrătoare, matcă, indivizi sexuaţi, ş.a., ce întreprind în colectiv măsuri de apărare, culegerea hranei, construirea cuibului, menţinerea unei temperaturi constante în stup ori în furnicar, îngrijirea larvelor, etc. Este greu de explicat o organizare atât de complexă prin simpla trimitere la instincte”. Iar deopotrivă de interesant e apariţia atâtor descendenţi diferiţi din aceeaşi matcă / mamă; extrapolând tiparul acelor vieţuitoare sociale la oamenii care şi-au dovedit însuşirile sociale dintotdeauna, s-ar putea deosebi persoane foarte diferite dar cu acelaşi bagaj genetic (Gherga nefăcând vreo excepţie în aşa ceva şi ca atare existând tot felul de Gherga). Este de observat un fapt fundamental: viaţa pe Pământ e bazată nu pe cel mai abundent element al planetei / siliciul, ci pe carbon, care în extremele sale naturale - formele sale pure de existență - a dat deopotrivă cel mai moale mineral / grafitul şi cel mai dur mineral / diamantul (“marginile” scării durităţii); spre comparaţie cu aceste minerale bazate pe carbon: mineralele bazate pe siliciu sunt în partea superioară a scării durităţii. Pe de altă parte, fizicienii cuantici au dovedit că materia nu există în realitate, fiind o formă condensată de energie; dacă materia nu e materială, atunci apelarea la materialism pentru a nega supranaturalul e ilogică, complet străină de fizica demonstrată științific. În marele trecut - adică în vremurile îndepărtate - răspândirea oamenilor în lume totodată a răspândit și conceptele, acelea datorită trecerii timpului însă estompându-se, la fel întâmplându-se și cu rolurile ori numele unor personaje importante, venerate ca eroine / eroi sau divinizate ca semi-zei / zei, ajunse cu denumiri diferite în diverse părți ale Lumii Vechi dar pentru aceleași funcții; ca și pe scara durității elementelor, unul dintre numele strălucitoare străvechi a străbătut erele constant (dată fiind vigoarea sa): Gherga. În schiţele următoare se pot vedea principalele grupuri lingvistice neolitice din aria de interes Gherga, cu ulterioarele lor răspândiri:
Semnificaţiile / înţelesurile Gherga - în funcţie de timpuri, de locurile din lume, de culturile aferente, etc. - au fost diverse. Din proto Indo-Europeanul “Ters” pentru “uscat” - semnificând terasa (ţărmul / tărâmul) de lângă apă, anume teritoriul uscat - a derivat “Ţara” ori Pământul Terra (patronat de Marea Mamă Ga); primele aşezări permanente ale oamenilor - atestate de către arheologi - n-au fost pe piscuri ori în peşteri, ci lângă apele dulci, tocmai pe marginile / pe malurile lor (poate e semnificativ că în Munţii Şureanu din Carpaţi cel mai apropiat sat de Sanctuarul Sarmisegetusei - de Grădiştea Muncelului - e Târsa 45,37 lat. N, 23,10 long. E / judeţul Hunedoara, cu o denumire relevantă din timpuri imemoriale, ajunsă până în Epoca Modernă): în zonă / anume în Ţinutul Haţegului, pe Platoul Luncani, unde a fost şi cetatea Dacă Piatra Roşie 45,48 lat. N, 22,42 long. E în judeţul Hunedoara, lângă fiind satul semnificativ numit Ursici, cu tradiţii izvorâte din Cultul Ursului, ursitoare, ş.a. - la jumătatea distanţei dintre cele 2 Sarmisegetuse Geto-Dace - după cum a cercetat în 2008 istoricul Român Dan Oltean (în Banat / anume în apusul Munţilor Poiana Ruscă, pe Valea Râului rece Bega şi pe Valea pârâului cald Topla, există cu aceeaşi denumire de Luncani 45,43 lat. N, 22,18 long. E o aşezare în judeţul Timiş) se ştia că au fost altarele străvechii Mari Mame a Pământului, credincioşii purtând cârje Magice / toiage sacre slăvind-o cu târşuri, respectiv cu crăci corcodite / crengi împodobite. Este interesantă distribuția cuvântului pentru “urs”, în V Iranului - inclusiv în Kurdă - fiind “hirc”, în Turcă “ayî”, în Armeană “arj”, în Albaneză “ari”, în Greacă “arktos”, în Galeză “arth”, în Bască “hartz”, în Estonă “karu”, în Finică / Suomi “karhu”, etc.:
Denumirea ursului
Magii - consacraţi ca purtând târşuri / cârje sacre - proveneau din tărâmul Iranian numit Media = Ţara Midilor / Mezilor, adică a Moşilor, respectiv a celor “din bătrâni”, adică “din vechime” / din timpul “Moşilor”, astfel fiind cunoscute spre apus şi alte tărâmuri denumite semnificativ, ca “Misia” Anatoliană ori ca “Moesia” Balcanică; de exemplu, la sfârşitul Epocii Fierului, teritoriul Român a fost dominat de străvechii “Agatâ-rşi” / “Aga-Târşi”, înţelepţii de sorginte Iraniană / Huriană peste Geţi - “înţelepţii Gheţilor” = “A-Gatâ-rşii” de fapt fiind “Gatâ-rşi” sau “Thyrsa-Geţi”, adică Geţi de la Nistru - faimoşi deoarece purtau târşuri / crăci corcodite grozav, emblematice lor (asemănătoare cu ale măreţilor Magi din Media, Ţara Moşilor / Mezilor de la Marea Caspică, aflată între Ghergania / Hyrkania şi Albania Caucaziană: după cum a scris în Antichitate istoricul Herodot Karka 7:62, acei oameni de demult / “Moşi” - respectiv Mezi / Magi - până în Epoca Bronzului au fost ştiuţi de toţi ca Ari / Ariani iar apoi Perșii au numit Aria regiunea Afgană având Herat ca oraș principal). Cu poziționarea în partea de miazănoapte a Iranului, despre Ghergania - Hyrkania = Țara Gherganilor / Gorganilor - e de știut că era între răsăriteana Tyrkmenia / “Tyrk-menia” (azi Turkmeni-stan, fostă Țară a Dahilor) și apuseana Țară a Magilor / Media; considerând principalele direcții cardinale, față de Media se pot identifica: E = Ghergania, S = Mesopotamia, V = Anatolia și N = Albania Caucaziană. Agathos” ἀγαθός în Greacă înseamnă “Blajin” / “Bun”, ceea ce apropie Iranienii Agatârși / “Agatâ-rși” de înțelesul combinat ca “Bunii / Blajinii înțelepți” pentru fericiții conducători ai fostului Rai. Manii” / Oamenii care știau mai multe decât media erau Magi” iar fiind de demult erau “Moși” (în sensul că nu erau vârstnici, ci din vechime; de exemplu, cineva din urmă cu mai multe generații era “Moș” chiar dacă a trăit doar 20-30 de ani). În Vechea Lume (până în Antichitate), a fost o răspândire concretă de Sudici Moși - Mani / Magi - din Media / SV Caspic, via Anatoliana Misia / din S Pontic, până în Balcanica Moesia / SV Pontic și respectiv o răspândire concretă de Nordici Moși / Magi iubind Soarele (numiți Sar-Mis / Sar-Mați), din Sar-Mația Asiatică / NV Caspic, până în Sar-Mația Europeană / NV Pontic. Ținând cont că acum cea mai mare localitate din Banat e pe terasa Râului Bega - orașul Timișoara pe Beghei / Bega, Râu știut ca “Timișul Mic” - pare interesant ce a scris cercetătorul Ardelean Petre Morar în ultimul an al mileniului II: “Zeul vedic Bhaga era asociat cu dragostea, căsătoria, familia, afecțiunea, frumusețea dar și cu sexul în sine, copulația, bolile venerice, etc. Cuvântul arian ‘Bhaga’ apare în expresii multiple, ca ‘bhaga-deva’ tradusă drept ‘a te închina la organul sexual feminin’ sau literal ‘Zeul Băgării’ în expresia ‘bhaga-devata’, etc. Cuvântul ‘Bhaga’ în sine mai înseamnă - similar cu limba română - ‘a-i băga o parte de’, ‘a-i băga parte’, ‘a băga’ cu sensul sexual de ‘a avea cunoștințe carnale’ și alte semnificații; mai apare în forma ‘baga-sama’ cu sensul românesc pur și simplu de ‘a băga în seamă’. Din toate aceste exemple, numele vedic ‘Bhaga’ corespunde verbului românesc ‘a băga’ / ‘băgare’, cu toate sensurile sale multiple, în particular cu sensul sexual de copulație; de menționat aici și familia de cuvinte din rădăcina ‘bagă’, cum ar fi ‘băgăcios’, ‘băgăreț’, ‘băgător’ (până în zilele noastre, verbul ‘a băga’ este asociat cu copulația). Avem o potrivire sintactică și semantică perfectă între un nume vedic și un verb, substantiv și adjectiv din limba română. Numele vedic ‘Bhaga’ are corespondent ca substantiv comun și verb în limba română, verbul ‘a băga’, deci numai poporul care vorbește limba română a putut crea numele de ‘Bhaga’; cu multe milenii în urmă acest popor a fost poporul arian din spațiul carpatin, popor devenit mai târziu traco-geto-dac: se impune o reanalizare a etimologiei verbului ‘a băga’, care nu poate fi ‘necunoscută’ cum enunță ‘Dicționarul explicativ al limbii române’ din 1998, din moment ce este documentat cu milenii în urmă, fiind încă o dovadă a rădăcinii direct ariane a limbii române”. La hinduși, lucrarea sacră “BhaGa-vad Gita” / pe scurt știută ca “Ghita” / “Gita” (scriere foarte populară, realizată de înțeleptul Vyasa, autorul epopeii despre “Măreața Indie” = “Maha-Bhărata”) înseamnă “cântecul celui divin”, unde “Gita” = “cântec”.
Istoria Țării Românești (Letopisețul Cantacuzinesc”)
Stolnicului Constantin Cantacuzino - al cărui nepot Vodă Constantin Brâncoveanu domnea în Țara Româneasă - i s-a atribuit “Istoria Ţării Româneşti” (scrisă la începutul secolului XVIII de logofătul Ioan - “mâna sa dreaptă” - după cum au analizat unii specialiști, ca Dr. Neculai Ursu în 2009), în care se găsesc afirmații semnificative despre Țările Românilor: “Oricâți au grăit și au scris de aceste țări, toți zic cum Dachia și Ghetia (pentru că mai tot un neam au fost aceia) mai denainte vreme că au chiemat și s-au numit de la acele neamuri Schitice, cum s-au zis, adecă de la Dachi și de la Gheti, carii din partea Răsăritului erau veniți într-aceste părți, cum și alte neamuri multe, au doară mai toate câte-s în Evropa, den Asia s-au pogorât”. Se poate imediat observa că în urmă cu 3 secole nu era vreun “tabu” privind originile Asiatice ale Europenilor; acum însă (la începutul secolului XXI), numai unii specialiști abordează așa ceva, majoritatea Europeană refuzându-și - chiar cu indignare - strămoșii. În “Istoria Ţării Româneşti” / “Letopiseţul Cantacuzinesc” a mai fost consemnat: “De Huni îmi iaste a zice și a scrie cevași, cum au pogorât, și de unde au pogorât întâiu și cum s-au așezat și câte locuri au mai călcat și au cuprins, și când s-au creștinat, întâi idolatri fiind. Și nu pentru alta aceasta o fac, ci numai căci în vecinătate ne sunt și căci cu dânșii mare amestecare Rumânii au avut. Și în ceste mai dupre urmă vremi cu dânșii s-au ținut ceștea. Vede-se dară, cum toți istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că Hunii au fost Schiti, adecă Tătari. Însă den care parte a Schitiei au pogorât a descăleca părți între dânșii, iaste osebită părere; pentru că unii zic că sunt veniți din Schitia cea mare a Asii, alții zic că sunt din Schitia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic și acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăția Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecând Balta Meotidii (care să face la Crâm can despre amiazănoapte den apa Donului și din Marea Neagră) și întâi acele locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lățindu-se și loc mai bun și mai bios căutându-și, și cercându-și de a descăleca și a lăcui, au ajuns și pre aceste pământuri, și trecând și munții, au cuprins și toată Panonia. Deci dară Hunii, adecăte Schitii aceia, cărora acum și Unguri le zicem, coprinzând și acea Panonie și mai multe țări, altele mai pe urmă luând, s-au așezat. Însă de au pogorât întâi den Asia, au de la Iugra acei Schiti, noao atâta de dânșii a cerca nu e. Săvai că care iaste și adevărul, cu nevoie să va cunoaște, căci că mulți scriu și nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulți iarăși scriu și zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a bisericii carea, cum vom vrea, să nu o credem, ci poate neștine crede aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. Mulți dovedesc și cu aceasta, cum de la acea Iugră sunt; că viind oameni de aceia și grăind multe cuvinte zic că se potrivescu cu ale acestor Unguri, numai mai stricate și mai Varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu știm carii mai firești limba își vorbește: ceștea ce prin ceste părți lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu știu. Iar cum mult mai Varvari sunt acei de acolo, adevărat iaste și pentru starea și tăria locului aceluia, pentru că departe sunt de oamenii cei politici și mai iscusiți. Unde dară, precum sunt aceia, așa și limba mai vârtoasă și mai Varvară le va fi. Atila carele a stătut întâi craiu în Panonia, era om ascuțit la minte, în lucrurile oștii foarte pățit și știut, cu inimă mare, vârtos în trup, a înșela pre vrăjmași, hiclean. Portul lui și în casă când era, și afară când ieșiia, era frumos, luciu și curat. Purta în cap și pene de șoim. Atila era și nesățios în slavă și în oștiri, căci și mai toate câte făcea, norocite îi ieșiia. Era și însuși viteaz. Dirept aceia nu să nici stâmpăra la un loc și cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Și pre cine lua și-l ținea în credință o dată, deci pănă la moarte îl păzea; și a meșteșugi și a face lucruri împotriva vrăjmașilor lui, minune era și în nemerele și în graba ce lucra. Și mai marea-i minune era starea-i și răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da și să închina lui, așa neplecat și neîmblânzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un Varvar și ca un crud făcând-o). Haine dirept aceia lucii purta părându-i că și acelea la mărie părtinesc. La prânzare rar ședea, iară la cină mult mânca și mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ș-o ținea nevoia și altele multe ca acelea avea și ținea. Banii încă și dupre a mai marilor lor învățătură îi ocărâia și încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele adeseori încă zic că-l auziia toți, zicând: că banii mai mult dau întristăciune și voie rea, când îi piiarde neștine și-i răpune, decât îi dau veselie și părere bună, când îi câștigă și-i dobândește. De trup acel craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntețe. Să cunoștea și fața-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic și spăimos și pentru Varvarul lor graiu, era și tare de urechi, iar umbletul lui, trufaș. Bolgarii au venit în Muisia de Jos. Muisia de Sus să zice unii părți de Țara Sârbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea, adecăte de la Beligradul Turcesc și în sus cevași. Iar mai mult cât să întinde în jos, pe unde să alătură pe de ceia parte de Dunăre, și cu țara aceasta, tot Muisia îi zic. Mai zice-se Muisia și Machidoniii, carea să hotăraște cu Dardanii. Mai sunt și alte Muisii în Asia, ci noao de acelea cuvântul nu ne iaste, nici măcară de cestealalte Muisii, săvai că zicem că unii și această țară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credință atâta, pentru că rari și foarte puțini o zic, ci numai potu-se fi lunecat cei ce i-au zis așa, pentru că văzând vecinătatea Țării Sârbești, căriia Musiia îi zicea și dese amestecăturile lăcuitorilor uniia și alțiia între dânșii, zis-au cestora pentru aceia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă așa nu vor fi fost umblat într-aceste părți; deci, precum de la alții vor fi auzit, nemaicercând cu amăruntul adevărul, ei au semnat așa, precum mai de toate orile să întâmplă la ceștea scriitori, istorici și gheografi și vedem că nu numai în nume Grecesc și le strămută într-alt feliu, ci și de feliul oamenilor și obiceaiurilor și alte multe lucruri le povestesc mulți într-alt chip de cum sunt. Însă orice, ce iaste de numele aceștii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia și așa, eu nu mai cerc, ci numai lăsându-le, ca de mai puțin zise, a ținea trebuie cele ce de mai mulți și mai numiți, iaste; și iară zic că Dachia și Ghetia îi zicea și să numiia”.
Este de știut despre regiunea Iuhra / Iugra dintre izvorul Peciorei și Ural (Югра de unde provine denumirea Ugră, cronicarii Medievali Arabi - ca de exemplu Berberul Al-Gharnâti - notând-o Yura), indicată de cronicarul Constantin Cantacuzino ca aceea din care au fost mulți Huni dar și mulți Unguri, că în prezent - conform analizelor genetice - are peste trei sferturi dintre bărbații săi Khanti / Jogra de tip genetic asemănător cu Gherga; în Dialectul Zyryan din vecina regiune Komi - la răsărit de Karelia - populația era Jugra (așa a și fost notată în 1096 la Garða / Novgorod: în Evul Mediu mulți din Yura / Yugra - printre care și Goguli / Voguli, cunoscuți ca formând populația Mansi - pentru a scăpa de birurile cerute întâi de Garða / Novgorod iar apoi de Moscova / metropola de lângă izvorul Fluviului Ră / Volga, au emigrat spre răsărit, dincolo de Munții Ural, în Bazinul Ob din V Siberiei, acolo căpătând, corespunzător antropologilor, trăsături Mongoloide). După cum a studiat și lingvistul Rus Max Vasmer 1886-1962, hidronimul Volga s-a fixat în legătură cu termenul proto-Slav pentru “umiditate”, păstrat de Slavi acum de exemplu în Ucraineană ca “Voloha”, în Rusă și Bulgară ca “Vlaga” (în Cehă “Vlaha” fiind “umezeală”), etc.; Ungurii - parte a Ugro-Finicilor, numeroși în Valea superioară a Volgăi - stabiliți din 896 în Panonia = Bazinul Dunării mijlocii, fiind cei mai Sudici Ugro-Finici, utilizează termenul “Völgy” pentru “Vale” (leagănul limbilor Ugro-Finice / Fino-Ugre în Europa, grupare din care s-au desprins Ungurii vorbind Maghiara, a fost între Munții Ural și Fluviul Volga iar Finicii - respectiv cei numiți așa încă din Antichitate fiindcă erau la finele Vechii Lumi - care au migrat dinspre S spre N, au preluat Graiul Saami care au migrat dinspre E spre V). Volohii / Valahii - sau Vlahii - au fost denumiți mereu Românii (adică “riveranii” / “cei de pe Râuri”) iar așa ceva e de reținut, căci rădăcinile au fost străvechi, dinaintea existenței Slavilor / Slabilor, anume: din timpul stră-Românilor / urmașii celor din Raiul Est European (mulți cercetători Români au studiat apariția Medievală a legăturilor dintre Slavi / Sclavi și Rumâni / Români refuzând însă cu cerbicie orice dimensiune acvatică a etnonimului de Volohi / Valahi sau Vlahi - chiar dacă aceleași semnificații de udare ori de valuri sunt atât pentru Slavi, cât și pentru Români - reținând doar că Slavii se așezau pe Văi, acelea de fapt fiind populate până atunci în mod preferențial de către Români). În 1999, academicianul Victor Spinei a scris: “Din momentul apariției hunilor în extremitatea răsăriteană a Europei și până la pătrunderea mongolilor, stepele nord-pontice s-au aflat sub dominația autoritară a triburilor de neam turcic. Spre mijlocul acelei îndelungate perioade de aproximativ un mileniu s-a interpus breșa datorată ungurilor, alcătuind o notă distinctă în peisajul învolburat al stepelor. Ungurii sunt singura ramură a marii familii de popoare fino-ugrice care, desprinzându-se din ambianța geografică ancestrală, s-a înscris pe o traiectorie evolutivă cu un destin aparte, într-un alt mediu etnic și cultural, specific comunităților nomade. Spre deosebire de ceilalți frați fino-ugrieni - vânători și culegători, răspândiți în zone cu întinse arealuri forestiere - ungurii, prin contactele și conviețuirea cu triburile nomade turanice, au fost contaminați nu numai din punct de vedere lingvistic de influența lor, ci și în privința modului de viață, mai ales prin faptul că s-au deplasat progresiv spre ținuturile de silvostepă și stepă, cadru predilect pentru creșterea animalelor în turmă; dat fiind că, după migrația hunilor, șesurile ponto-caspice au devenit un adevărat apanaj al neamurilor turcice, ele au impus specificul propriilor norme de existență nomadă tuturor comunităților din zonă, creuzetul stepei având tendința de a topi identitatea tuturor celor pătrunși în cadrul său: acest fapt explică și desemnarea ungurilor în unele categorii de izvoare cu numele de turci”.
Migrarea Oguză / Turanică
La sfârșitul secolului IV, Hunii dintre izvorul Peciorei - Fluviu lung de 1809 km, cu al treilea debit din Europa după Volga și Dunăre, curgând în Oceanul Arctic - și Peninsula Crimeea / Marea Azov, au intrat în spațiul actualei Românii iar la începutul secolului V (după ce o parte din Geții / Goții de la Dunăre au cucerit Roma) ei și-au stabilit capitala imperială în Banat, căci liderul Attila s-a însurat în regiune cu prințesa autohtonă Kreka / Kerka, urmașa ultimului “g/herțeg” = rege independent al Geto-Dacilor, Decebal; despre împăratul Attila, cei de la Dunărea mijlocie și inferioară (anume Românii, Vulgarii / Bulgarii și Ungurii) au avut postum mereu termeni elogioși, fiind respectat ca un mare conducător al strămoșilor lor: au fost atestate cu înrădăcinarea în Dinastia lui Attila din secolul V, pentru Bulgari / Sciți, Dinastia lui Asparuh din secolul VII și pentru Unguri / Maghiari, Dinastia lui Arpad din secolul IX (iar dacă ambele dinastii ale ambilor vecini ai Românilor au documentat aceeași filiație nobilă Hună - adică Bulgarii și Ungurii - ar fi ciudat ca Românii, fizic aflați tocmai între ei, să nu considere așa ceva, mai ales deoarece Dinastia lui Attila și-a avut rudele cele mai apropiate nu altundeva decât în spațiul Român iar prima mare cronică a Țării Românești a atestat “marea amestecare” avută de autohtonii stră-Români cu Hunii, într-un timp când nici Bulgarii și nici Ungurii nu erau așezați în actualele lor Țări). Față de restul Vechii Lumi, fiecare dintre oamenii acestor națiuni - în timpurile proprii de apogeu - au fost la rând “extrem Nordici” = Hiperborei: Geto-Dacii, Hunii, Bulgarii ajunși de pe Bolga / Volga în S Dunării inferioare, Ungurii sosiți în Panonia de și mai departe decât Bulgarii / de dincolo de Volga și Rușii (stăpâni și acum peste cea mai mare parte a Nordului EurAsiei, ei fiind acum proprietari ai locurilor foștilor MasaGeți / Sciți până la Polul Nord).
Familia Uralică
Sfinţii de la Răsărit au impresionat Vechea Lume, din timpuri imemoriale. O legendă Grecească - relatată de Anticul Plutarh - a explicat de ce unui Fluviu din Meso-Potamia i s-a dat numele de Tigru, după ce mai înainte se numise Sollax: pentru a seduce o nimfă Asiatică / Indiană de care se îndrăgostise, Zeul Dionysos s-a prefăcut în tigru; ajunsă pe malul Fluviului, nimfa n-a mai putut fugi mai departe şi s-a lăsat prinsă de tigru. Medes - fiul lor - a fost eroul etnonim al Mezilor iar Fluviul a început să poarte numele de Tigru în amintirea nimfei şi a Zeului care s-au iubit pe malul său. Înţelesul de “mijloc” s-a transmis printre cei vechi atât pentru “Meso-potamia” (teritoriul dintre Fluviile Tigru şi Eufrat), cât şi pentru “Media” (teritoriul din N Mesopotamiei), unde trăiau Magii, care erau oameni străvechi - Mani numiți Moși - cu rădăcini în timpurile când era venerată Sf. Lună = “Ma-sa” / astrul favorit al Marii Mame zisă “Muș”, iubită din moși-strămoși. Spre comparație, la apus - în Europa Centrală, în spațiul României actuale și împrejur, unde erau stră-Românii - a fost venerat Soarele = Sf. Ra, credincioșii săi fiind “Oamenii Raiului” adorând lumina: “Râ-mânii” / “Ru-mânii” (“mânii” fiind “oamenii”). În Asia Centrală, nu departe de Media = Ţara Moșilor / Magilor erau tărâmurile Masa-Geţilor / Marilor Geți şi Dahilor (rudele răsăritene ale apusenilor Geţi şi Daci, din Europa / inițial aglomeraţi cu predilecţie pe cursul inferior al Fluviului Dunărea); Enciclopedia Germană Paully-Wissowa” a derivat MasaGeții din Avesticul “Masyo” pentru “pește”, ei fiind “mâncători de pește” (deci și pescari): de altfel, mai ales Antic răspândirea lor a fost între Bazinele Fluviilor SârDaria / din Asia Centrală - însemnând “Râul Soarelui” ori “Râul regal”, căci acolo “Darya” = “Râu” - și Dunărea / din Europa Centrală. Este de ştiut că în Antichitate - după cum a scris şi un document Maramureşean din 1404 despre denumiri locale Antice, studiat de academicianul Ardelean Ioan Aurel Pop - limbii Gete i se zicea “Sermo-Geticus”, adică “vorbirea Getă” (ce s-a relevat prin toate cuvintele redate Medieval că în Antichitate era categoric Românică, fără aportul Romanilor: în Maramureş - regiune nicicând ocupată de Romani, acolo fiind izvorul Marelui Mureș adică Tisa / ce primește Râul Mureș ca afluent la granița dintre Banat și Crișana = altă regiune neocupată vreodată de Romani - au trăit Geto-Daci liberi); Sermo-Getica era vorbită în Sarmația de Geții răspândiți pe vastele întinderi Sarmate, începând cu capitala Sarmise-Getusa / a Geților dinspre Sarmați (existând în Ținutul Hațegului dinaintea ocupației Romane).
Regiuni Românești
În proto Indo-Europeană - adică în limba dinaintea celei utilizate de Kurgani - compunerea dintre uscatul “Ters” şi divina “Ga” (ca Ters-Ga) semnifica “uscata Ga” / “sufletista Ga”, ştiindu-se și că de fapt sufletul e uscat, în veşnică dorinţă de apă. Cu numele Gher-Ga erau pământenii care locuiau uscatele terase / terenuri de lângă ape (în lingvistică, “T” - ca şi “K” - a fost demonstrat ca des suprapus peste “G”, ceea ce-i indică pe Gherga ca primii oameni ai pământului uscat, “Gher” precedând “Ter”); însă Gher a dat şi Ker / Cer - ceea ce era deasupra Pământului Ga - hierogamia dintre Cer şi Pământ (literalmente ca Gher-Ga) de asemenea fiind demonstrată ca străveche: în vechea Greacă “hiero” / ιερός = “sacru” iar “chiero” / χιερο = “mare preot” (despre limba Greacă e de ştiut că nu s-a născut în Sudul Balcanic / Europa, ci întâi a apărut în Vestul Anatolic / Asia Mică). Binomul umed-uscat bineînțeles că a caracterizat mereu riveranii (oamenii de pe Văile Râurilor, stabiliți pe maluri, spre deosebire de solitarii din Munți).
Se pare că forma de “pământeni credincioşi” (rugând Gheia / Pământul) ori forma de “regalitatea pe Pământ” (conducând pământenii) au fost de la începutul Gherga, numele reproducând Pământul Gheia = “GHE” şi regalul = “RGA”, adică expresia cumulată a gemenilor regali - respectiv “prinţi” - cerescul “Ra” şi terestra “Ga” / Gherga fiind deopotrivă atât “pruncul” lor, cât şi respectiv prinţul propagator al credinţei în puterea Pământului Ghe; zămislirea “Ghe-rga” a fost de către androgina “sufletistă supremă” a “timpului de aur” din Epoca Pietrei, patroana Pământului / Terrei (prefixul “Ghe” fiind conectat sufletului pământean iar “rga” arătând valoarea supremă - de rugă sau regală - care probabil era prima formă Gherga, cea mai veche, din paleolitic, literalmente Ghe-rga însemnând cel care ruga Gheia / Pământul ori “regele Pământului”). În cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 cercetătorul Lucian Costi a scris: “Ru-ga se rostește cu gu-ra, unde ruga și gura sunt termeni clădiți cu aceleași morfeme pe poziții inversate: ‘r*’, codul adorării soarelui și ‘g*’, codul grăirii”. Pre-diluvian, regii / “rga” proveneau din “Ra-Ga” (de fapt cumulul dintre Cerul Ra şi Glia Ga) iar patriarhii “rşi” / “rişi” - primii înţelepţi, consideraţi mai ales ca sfinţi cereşti / solari - proveneau din “Ra-sa” (asamblând Cerul / Soarele “Ra” care lumina Terra / Pământul şi sacrul său “Sa”, ca “Soarele-Sacru”), Gherga regăsindu-se de-a lungul a diverse perioade istorice, în locuri diferite, deopotrivă drept cei care se rugau, adică “regi” sau drept cei care erau înţelepţi, adică “rişi”. De altfel, corespunzător “Dicţionarului de sinonime Române” din 2002 “a cerca” facerea unui serviciu = “a ruga” / “a se închina” (“regi” şi “rişi” regăsindu-se într-un areal uriaş din Vechea Lume, cuvintele acelea fiind încă din Epoca Pietrei foarte populare în multe culturi, cu exact aceleaşi pronunţii şi cu exact aceleaşi sensuri); în cadrul termenului de “persoană”, se poate observa pe bucăţi că “pe-rsoană” cuprinde prefixul sfinţeniei “pe”, particula “rso” a înţelepciunii şi sufixul “ană” de la divinitatea An: “persoană” în vechime era considerată - dintre toate vieţuitoarele - numai fiinţa umană, deoarece e singura care pe lângă trup şi suflet are spirit (oamenii - în plus - deosebindu-se şi prin faptul că-s cuvântători, restul vieţuitoarelor fiind necuvântătoare). Ambele categorii, de rişi = înţelepţi şi de regi = lideri, se distingeau prin faptul că erau “născuţi a doua oară”, adică erau divini; literar, “Ghe-rga” = “stăpânirea Pământului”, căci particula “Ghe” era de la Pământ iar particula “rga” era pentru stăpânire: dimensiunea regală Gherga e cuprinsă în însuși numele Ghe-rga = “Ghe-rege” (Ghe / Ga fiind Terra / Pământul iar “rga” fiind regele / regina). Înţelesul străvechi / inițial Gherga (pre-diluvian / din paleolitic) efectiv poate fi decriptat ca “regina Pământului”: Marea Mamă (venerată pretutindeni în Epoca Pietrei, deoarece religia în cronologia lumii a început matri-liniar cu Doamna-zeu, nu patri-liniar cu Dumne-zeu, “Maica Domnului” fiind o expresie consacrată cu multe milenii înaintea Fecioarei Maria din Galileea); purtătorii numelui Gherga erau cei îndreptăţiţi de puterea pe care o aveau, căci au fost - regine / regi ori rişi - conducătorii oamenilor, înțeleptele / înțelepții propagând credinţa în divinitatea sa. În imaginea următoare se poate vedea o reprezentare din Epoca Pietrei - găsită în Câmpia Est Europeană - a Marii Zeiţe Mamă, din Gagarino 53,43 lat. N, 38,23 long. E, pe Fluviul Don (sculptură în obsidian = rocă vulcanică, din mileniul XIX î.C. / în timpul ultimei glaciaţiuni):
Marea Zeiţă din Gagarino
Dr. Ion Ghinoiu - în “Dicţionarul de mitologie română” din 2012 - a afirmat că “în cele aproximativ 10 milenii de cultură şi civilizaţie în bazinul Dunării de jos au fost 3 complexe spirituale, dominate de câte o divinitate adorată: Zeiţa-Mamă din Epoca Pietrei (mileniul VIII î.C. - mileniul III î.C.), Zeul-Tată indo-european (mileniul III î.C. - mileniul I î.C.), Fiul lui Dumnezeu, Iisus (din mileniul I încoace)”. Academicianul Român George Coșbuc a scris: “Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale Cultului Naturii. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul. Cântările pe care le aveau popoarele Indo-Germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre. Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie”. Biserica relativ recent a decis că nașterea lui Iisus a fost în noaptea Moșului Crăciun, divinizat de milenii după solstițiul de iarnă, în prezent încă sărbătorirea Crăciunului - a personajului victorios, cu mare personalitate - fiind mult mai puternică decât aniversarea Pruncului Iisus (ceea ce îngrijorează clerul): tradițional, Moșul Crăciun cu daruri, cu colinde, etc., copleșește în impact comparativ cu imaginea Nou-Născutului, dintre cele 2 personaje încă și acum cel bătrân fiind - cel puțin imagistic - categoric mai popular decât cel tânăr (colindul de ceată bărbătească de Crăciun al Românilor e oficial din 2013 în patrimoniul imaterial UNESCO al umanității; e de știut - după cum a studiat și Dr. Grigore Leșe - că inițial cuvântul folosit la “colind” era “corind”, dânsul afirmând despre Corinde că au fost “cele mai vechi cântece ale omenirii, ctitorite de zei”). Numele sorcovitului vine de la sorb (rudă cu gherghinul / păducelul, merișorul și măceșul): șamanii apreciau puterea dată de bobițele sale tămăduitoare și pentru că erau roșii (având culoarea sângelui care însemna viață); sorcovitul - practică șamanică - în vechime se practica prin lovirea cu crenguța de sorb a șalelor / spatelui (zona sacrală), pentru că pe acolo era poarta de intrare a puterii sorbului. Vlahii / Aromânii din Nordul Elenilor încă sorcovesc așa, după cum au arătat specialiști ca Faidon Koukoules, Kostas Karapatakis, ș.a. iar la Români până acum a rămas zicala despre bătaia la fund că “e ruptă din Rai”.
În 2014, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “Zeii pastorali”: “Asemănător primului zeu al omenirii, numit de români Sf. Soare, care se naşte, îşi trăieşte fulgerător veacul şi moare pentru a renaşte după un an, mureau şi renăşteau şi zeii popoarelor asimilaţi cu acesta. Anul - unitatea principală de măsură a timpului - are submultipli şi multipli. Unităţile şi reprezentările mitice subordonate zeului An sunt anotimpurile, lunile, săptămânile, zilele şi momentele zilei. Acestea se împart, după tipul de calendar - agrar sau pastoral - în 2 încrengături: a zeiţelor agrare, dependente de cultul lunar şi dominate de Baba Dochia şi a zeilor pastorali, dependenţi de cultul solar şi dominaţi de Moş Crăciun. După marii zei-an, Moş Crăciun în calendarul pastoral şi Baba Dochia în calendarul agrar, urmează reprezentările mitice sezoniere care patronează anotimpurile: 2 în calendarul pastoral (iarnă, vară) şi 4 în calendarul agrar (primăvară, vară, toamnă, iarnă). Zeul An are submultipli dar şi multipli: ‘veacul de om’, durată egală cu lungimea vieţii omului în Lumea de aici şi ‘veacul vecilor’, lungimea vieţii sufletului în Lumea cealaltă. Dimensiunea ‘veacului de om’ este apreciată în ani iar cea a ‘veacului vecilor’ este calculată în ere”.
Familia Altaică
Calendarele şi cultele lunar ori solar au fost în strânse legături, din timpuri străvechi, pretutindeni pe glob. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Simbolismul lunii s-a corelat cu acela al soarelui. Cele 2 caractere ale ei fundamentale derivă, pe de-o parte, din faptul că luna e lipsită de lumină proprie şi nu este decât o reflectare a soarelui iar pe de alta, din aceea că traversează diferite faze şi îşi schimbă forma. De aceea, simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi periodicitatea şi reînnoirea. În această dublă calitate, luna e simbolul transformării şi al creşterii (cornul lunii). Luna e un simbol al ritmurilor biologice: astru care creşte, descreşte şi dispare, a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii, a naşterii şi a morţii, luna are o istorie asemeni cu cea a omului, însă moartea ei nu e niciodată definitivă. Veşnica întoarcere la formele iniţiale, această periodicitate fără sfârşit, fac din lună, prin excelenţă, astrul ritmurilor vieţii. Ea controlează planurile cosmice guvernate de legea devenirii ciclice: apă, ploaie, vegetaţie, fertilitate. Luna simbolizează şi timpul ce trece, timpul viu pe care-l măsoară prin fazele ei succesive şi regulate. Luna este şi ‘primul mort’. Timp de 3 nopţi, în fiecare lună, ea e ca moartă, dispare; apoi reapare şi sporeşte în strălucire. La fel şi decedaţii, care se presupune că acced la o nouă modalitate de existenţă. Luna e pentru oameni simbolul acestei treceri de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă. Luna - astru al nopţilor - evocă în plan metaforic frumuseţea dar şi lumina în imensitatea întunecimii. La hinduşi, sfera lunii e capătul căii strămoşilor. Mişcarea sa ciclică (faza de creştere şi de descreştere) poate fi pusă în legătură cu simbolismul lunar al lui Ianus: luna e deopotrivă poartă a Cerului şi poartă a Infernului, Artemida şi Hecate, Artemida ca aspectul favorabil, Hecate ca înfăţişarea înfricoşătoare a lunii. Altaicii salutau luna nouă cerându-i fericire şi noroc; iakuţii, finicii şi estonii celebrează cununiile pe lună nouă (şi pentru ei, luna e simbolul fecundităţii). Pentru iakuţi, petele din lună reprezintă o fetiţă care poartă pe umeri găleţi de apă; la buriaţi, aceeaşi imagine e completată de un răchitiş. Pentru samoiezi, luna ar fi ochiul rău al lui Num / Cerul, al cărui ochi bun ar fi soarele. În lumea islamică există 2 calendare: unul solar, datorită nevoilor agriculturii şi celălalt lunar, din necesităţi religioase (Coranul însuşi foloseşte un simbolism lunar; fazele lunii şi semilunare evocă moartea şi învierea). Simbolismul soarelui e tot atât de plurivalent pe cât de bogată în contradicţii este realitatea solară. Chiar dacă pentru multe popoare n-a fost el însuşi un zeu, soarele se înfăţişează ca o manifestare a divinităţii (epifanie uraniană). El poate fi conceput ca fiu al Zeului suprem şi frate al curcubeului. Soarele e izvorul luminii, al căldurii şi al vieţii. Razele solare reprezintă influenţele cereşti primite de pământ. Textele hinduse fac din soare originea a tot ce există, principiul şi sfârşitul oricărei manifestări, ‘cel care hrăneşte’. Dintr-un alt punct de vedere, e drept, soarele este şi ‘distrugătorul’, principiul secetei, căruia i se opune ploaia roditoare. Astfel, în China veche, sorii de prisos trebuiau doborâţi cu săgeţile. Soarele se află în centrul cerului aşa cum inima se află în centrul fiinţei. Lumina fiind cunoaştere, soarele reprezintă cunoaşterea intuitivă, imediată; luna reprezintă cunoaşterea prin reflectare, raţională, speculativă. Prin urmare, luna şi soarele corespund sufletului şi respectiv spiritului, precum şi sălaşurilor acestora: inima şi creierul. Esenţă şi substanţă, formă şi materie: ‘tatăl său e soarele iar mamă îi e luna’ se poate citi în hermetica ‘Tăbliţă de Smarald’. Pentru popoarele Asiei Centrale, iniţial ar fi existat mai mulţi sori, ale căror căldură excesivă şi lumină orbitoare făceau pământul de nelocuit. Un Erou / Zeu a salvat omenirea doborând cu săgeţi - aşa cum rezultă din majoritatea miturilor - primii sori (aceia ar fi incendiat pământul, cărbunele provenind din acea calamitate). Soarele era femelă (‘mama-soare’) şi luna mascul (‘tatăl-lună’) pentru populaţiile pastorale nomade; a fost cazul celor mai multe triburi din Asia Centrală”.
Amulete falice
Cornul Lunii - adică SemiLuna - în Vechea Lume aducea vizual dar și onomastic, prin denumirea Luna”, cu Pula lui An”. De pildă, foarte populare la Romani erau amuletele Lunula” la fecioare și “Bulla” la feciori, adică semiluni falice, protejând de deochi; distragerea privirii de la cea directă “ochi în ochi” la cea deviată spre amuletă evita efectul hipnotic / “vrăjit”: hipnotismul / “vraja” se folosea de pildă intenționat doar de către șaman / vraci, pentru inducerea stării de transă asociată vindecărilor unor afecțiuni, deochiul însă fiind o vătămare in/voluntară, de evitat prin direcționarea “uităturii” dăunătoare pentru descărcarea puterii sale altundeva decât direct în ochi. Cercetătoarea Româncă Lucia Gheorghiu a scris în 2006: “Copiii nu trebuie lăsați să se uite în apă sau în oglindă până la vârsta de un an, căci se pot deochia singuri; durerea puternică de cap care nu cedează cu nici un calmant, căscatul continuu, starea de amețeală și greață fără motiv, fața înroșită puternic, sângerarea nazală, febra izbucnită brusc și țiuiturile persistente în urechi pot fi efectele unui deochi. Pe tot mapamondul, deochiul este încă de temut”.
De la început, puterile divine Gherga / “Gher-Ga” au fost deopotrivă cereşti (în legătură cu Cerul “Gher”) şi pământene (în legătură cu Glia “Ga”): cu tot simbolismul aferent, pe de o parte erau extraordinarele manifestări aeriene prin vârtejurile tornadelor, reflectând forţele de tip masculin ce au fost asociate unor vânturi deosebite, fulgerelor ori furtunilor iar pe de altă parte erau extraordinarele manifestări prin topirea gheţurilor Nordice şi curgerea lor, reflectând forţele de tip feminin ce au fost asociate trecerilor de la rece la cald, până la fierbinţeala vulcanică a unor terenuri deosebite; ambii poli - binecuvântaţi de lumina Soarelui / adică a Sacrului Ra sau de vigoarea Selenei / adică a Sacrei Luni - aveau valori părinteşti, astfel încât, prin zeiasca lor împreunare, au format “Gher-Ga” = Gherga (de altfel, termenul proto Indo-European pentru “pol” era “ghalg” / un ecou Gharg). Paleoliticul s-a sfârșit prin fenomene meteo extreme, cauzate de neobișnuita activitate solară, când nu numai că s-a încheiat glaciațiunea, ci s-a produs și mutația genetică masculină Gherga, apărând tipul curent de bărbați Gherga. Paleoliticul = “Era de Aur” convențional s-a încheiat prin Potop, de exemplu apa multă / enormă acumulată din topirea ghețurilor calotei polare Nordice răbufnind peste Lacul Pont, transformându-l în Marea Neagră iar după aceea pe planetă nu s-au mai înregistrat evenimente de asemenea intensități (nici descărcări electrice puternice în atmosferă, nici uragane - furtuni uriașe așa cum de atunci n-au mai fost pe Pământ - nici tornade de exemplu sau alte manifestări extraordinare dar naturale, oamenii însă considerându-le supranaturale). Potopul biblic a fost ulterior acelui Potop Pontic cu aproape 3 milenii și jumătate, după ce căderea părților dintr-un asteroid rupt au atras ploi abundente, care au dus la inundații colosale, evenimentul fiind considerat de oameni ca provocat de multele lor păcate, ca pedeapsă divină a puterii supranaturale, acela sfârșind ultima etapă a Epocii Pietrei, anume neoliticul = “Era de Argint”.
Fenomene cereşti extreme: eclipsă de soare şi celulă de furtună
În Epoca Pietrei, Pământul Ga era sub lumina diurnă a Soarelui Ra conectat de foc şi sub lumina nocturnă a Selenei / Lunii “Ma-sa” conectată prin fenomenul mareii de marile ape (solemnul luminător diurn Ra fiind totuşi mai puternic - în vitalitate, în forţa energiei sale, inclusiv a fluxului luminos - decât dinamica luminătoare nocturnă / Sf. Ma); pe atunci, Pământul era venerat ca Ga, Luna ca Sf. Ma - “Ma-sa” / Masa - şi Soarele ca Ra (în această ordine, atât cronologică, cât şi ierarhică), împreună Ga şi Ra asamblând Cerul diurn iar astrele luminând ziua și noaptea, anume Soarele și Selena, erau frați. În Antichitate, pentru principalul astru nocturn, termenul “Selena” a fost folosit în Greacă iar termenul “Luna” în Latină. Conform paleolingviștilor, denumiri de genul Ga, Ra, Ma, ș.a. au fost în uz dinaintea Ponticilor / Indo-Europenilor (provenind din Epoca Pietrei), folosindu-se universal şi generând mult ulterior divinizări ca: Marea Mamă a Pământului Ga era la vechii Indieni “Dur-Ga” / Durga sau la vechii Greci “Ga-ia” / Gaia, la Chinezi Soarele şi azi e “Ri”, la zoroaştri Mah patrona Selena / Luna, la Cariani și Phrygieni / Frigiani Zeul Men era cel al Lunii / Selenei, la Nordicii Varegi / Vikingi personificarea Selenei / Lunii era Măni, ş.a.; de exemplu, inclusiv azi în Turcă cuvântul “gun” - care în timp a dus la “kun” / “cun”, ș.a. - înseamnă deopotrivă “zi” și “soare”. Antropologul Rus Yuri Berezkin în 2009 a schiţat zonele din EurAsia unde se credea că Sacra Lună = “Ma-sa” înfăţişa - prin petele afişate câteodată - trăsăturile unei persoane (ceea ce sugerează împărtăşirea unor valori similare între respectivele populaţii ale Epocii Pietrei / similitudini apărând între spațiul Românesc, cel Afgan și larg Nordic EurAsiatic):
Savantul A/Român Gheorghe Muşu în cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică” publicată în 1973, a enunţat: “Problema energiei, formelor ei şi stăpânirea lor constituia tema centrală în cadrul culturii arhaice. Şi atunci s-a încercat să se răspundă la problemele ce se pun astăzi sub forma conservării şi transformării energiei în lume şi în univers. Astfel, cu toată deosebirea în modul de rezolvare, tematica este aceeaşi - la cele 2 capete şi la culturile intermediare - când însă, dacă subiectul a rămas neschimbat, predicatul este altul. Acuma capătul de sus, polul pozitiv, apare sub chipul zeităţii în plenitudinea puterilor, în timp ce, la capătul de jos, la polul negativ, stă antitetic zeiţa pierită”. Faţă de Cer - Ker / Gher - atotputernicia Pământului Ga s-a manifestat evident prin alăturarea în numele credincioşilor; Gherga - GherGa / “Gher-Ga” - atunci a apărut, ca expresia mitică a unirii Cerului (Ker / Gher) şi Pământului (Glia / Ga), rezultând din “cununia” / “mariajul” puterilor celestă şi terestră: în funcţie de timp, loc sau cultură, Gherga a avut ipostaze reflectând “regina Ghe” / a Pământului - prefixul “Ghe” fiind Pământul, particula “rga” fiind a regalităţii - respectiv “puterea / energia cerului şi gliei” (în formă consonantică, scheletul GRG asamblând Ka = vitalitate, Ra = Cer, Ga = Glie) ori evidenţiind “vitalitatea cerului” sub forma Ker-Ka sau redând fuziunea Cerului / Gher şi Pământului / Gliei Ga ca Gher-Ga. Trebuie știut că la stră-Români căsătoria a avut din timpuri îndepărtate 3 momente: pețitul, logodna și cununia (toate ceremoniale); astfel, căsătoriile oamenilor se deosebeau de cele ale Zeilor (care nu aveau pețit și rar se logodeau). Dr. Mihai Vinereanu despre “Căsătoria în limba română” a scris în 2017: Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sânt exprimate în limba română printr-un număr destul de mare de cuvinte. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât alte limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, spaniola, germana sau alte limbi mai vechi sau mai noi. Pentru a se cununa există în limba română 3 verbe: a se însura, a se mărita și a se căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi din câte știu. Prin urmare, în limba română actul cununiei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba de ambii miri sau soți. Românescul ‘mire’, respectiv ‘mireasă’ provine din proto indo-europeanul ‘*merio-’ = ‘bărbat tânăr, mire’, cu forma feminină ‘*meri-’ = ‘soție tânără’. Menționăm că în limba română termenul ‘mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ‘tânăra soție’ (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto indo-europeană. Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; conform sanscritului ‘marya’ = ‘bărbat tânăr, iubit, logodnic’, prusacul ‘martin = ‘mireasă’, lituanianul ‘marti’ = ‘fată, soție tânără (până devine mamă)’, etc. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto indo-europene. Menționăm, de asemenea, că sufixul ‘-(e)sa’ apare și la forma greacă ‘creiousa’ = ‘regină, crăiasă’, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam. ‘Creiousa’ nu se întâlnește în greaca clasică. Faptul arată ca împrumut din troiană sau tracă. Verbul românesc a (se) mărita este considerat de origine latină, din latinul ‘maritare’ < ‘maritus’ = ‘căsătorit, soț’ < proto indo-europeanul ‘*meri’ = ‘soție tânără’. Ulterior în latina târzie termenul s-a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-indo-europeană, ci doar derivatul ‘maritus’. Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem derivatul ‘maritus’. Prin urmare, latinul ‘maritus’, ‘maritare’ s-a format după același principiu, după care s-a format românescul ‘însurare’, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul ‘a se mărita provine de la ‘mire’ < proto indo-europeanul ‘*merio-’. În română, verbul ‘a se însura’ se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din latinul ‘uxor’ = ‘soție’. Ambele forme - ‘uxor’ și ‘însura’ - provin din proto indo-europeanul ‘*ukŭsen-’ = ‘mascul, taur’ sau proto indo-europeanul ‘*uers-n’ = ‘mascul’; conform sanscritelor ‘ukśán’ = ‘taur’, ‘ukś’ / ‘ukśáti’ = ‘a stropi, a arunca, a emite’ (spermă, sămânță), avestanul ‘uχšan’ = ‘taur’, grecul ‘arsin’ = ‘mascul’, faliscul ‘uxo’, englezul ‘ox’ = ‘bou’, etc. Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată, falisca, au deviat sensul original de ‘mascul, taur’ în acela de ‘soție’. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi indo-europene, cu sens de ‘mascul, taur, bărbat’. Forma ‘uxorari’ pentru ‘a se mărita, a se însura’ apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, atestate în secolul XI. Astfel, putem considera că acest verb românesc își are originea în traco-dacă. Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine ‘maritus’, ‘maritare’, putem spune că românescul ‘însura’ a provenit de la o formă dacică similară cu latinul ‘uxor’, care la rândul său își are originea în radicalul proto indo-european menționat, care s-a pierdut în română, cum s-a pierdut și proto indo-europeanul ‘meri-’ din latină. În plus, în timp ce în latină ‘maritus’, ‘maritare’ se referă la un bărbat căsătorit, în română ‘a se mărita’ se referă doar la femei. Prin urmare, nu putem considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (traco-dace) ca derivat al lui ‘mire’ < proto indo-europeanul ‘*merio-’, în timp ce în latină provine de la forma feminină. Verbul ‘a se căsători’ a apărut mai târziu și derivă din ‘căsător’ / ‘soț’ < ‘casă’. Pentru ‘a se logodi’ (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Am descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din proto indo-europeanul ‘*leugh-’, ‘*lugh-’ = ‘jurământ, promisiune’; conform vechiului iranian ‘lu(i)ge’ = ‘jurământ’, gotul ‘liugan’ = ‘a se căsători’, ‘liuga’ = ‘căsătorie’. Este evident că românescul ‘a (se) logodi’ provine de la acest radical proto-indo-european, cu sensul de ‘promisiune de a lua în căsătorie’. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ‘jurământ’, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ‘a se căsători, căsătorie’, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident că sensul originar este acela de ‘jurământ, promisiune’ păstrat în limbile celtice, evoluând către ‘promisiune de a lua în căsătorie’ ca în limba română, până la ‘a lua în căsătorie, căsătorie’ ca în gotică. Ar fi o mică șansă ca românescul ‘logodi’ să fie de origine gotică, dacă sensurile ar fi identice, dar în cele arătate sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. Prin urmare, verbul ‘a logodi’ trebuie considerat de origine traco-dacă. În fine, substantivul ‘nuntă’ a avut o origine controversată fiind derivat de unii din latinul ‘nuptiae’ < ‘nubo’ = ‘a se căsători’. Este destul de evident că formele latine sânt cognați cu românescul ‘nuntă’, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă. Avem, de asemenea, grecul ‘nymfe’ = ‘mireasă, fată tânără’, din substratul traco-iliric. Diodorus Siculus 3:60 arăta că hiperboreii numeau femeile măritate ‘nymfai’. Pentru greci, hiperboreii erau geto-dacii sau alte popoare indo-europene situate undeva în partea mai de nord a Europei. Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi. Este destul de evident că românescul ‘nuntă’ provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. Proto indo-europeanul ‘*bh’ a trecut la ‘f’ în traco-dacă în anumite condiții. Cel de-al doilea ‘n’ (< ‘m’) este epentetic. Prin urmare, trebuie pornit de la un proto-tracic ‘*numbha’, unde ‘bh’ < ‘f’, apoi ‘nymfa’, iar mai târziu ‘f’ > ‘t’, din cauza dificultății de pronunțare a unei bi-labiale (‘m’) urmată de o labio-dentală (‘f’). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (‘t’) ajungându-se la forma de azi, ‘nuntă’. Din cele arătate reiese că instituția căsătoriei, după elementele lexicale care o definesc, este veche cu rădăcini în traco-dacă mergând până la indo-europeană.
Vârste medii în prezent la cununii
În Epoca Pietrei, rugăciunile se făceau întâi atingând pământul cu mâinile, apoi ridicând mâinile spre cer (ritualul s-a păstrat până în Antichitate - fiind străvechi deja atunci - după cum a consemnat Romanul Macrobiu în Saturnalia” 3: vocabularul a fixat acele mişcări respectuoase ca “mătanii”, deoarece simbolizau divinele legături materne); în prezent, îndeosebi fundamentaliştii din multe religii îngenunchează şi îşi înclină trupul până ating pământul cu capul - în semn de veneraţie, chiar dacă atenţia lor este dedicată unui Tată ceresc - căci străvechiul obicei şi-a păstrat încă din extraordinara putere, indiferent de culturi, pământul “matern”, al celor vorbind limba “maternă”, fiind şi sărutat până în Epoca Modernă, etc. Acţiunea nu era solitară, ci colectivă, prin gruparea sub imperiul dictonului că “unde-s mulţi, puterea creşte”, strângerea pentru incantarea - prin strigăte - a Soarelui şi Pământului (Ra şi Ga) rămânând ştiută ca “rugă” / “ru-gă”, rezultând ceea ce era procesul de venerare a principalilor aştri - Ra şi Ga - iniţial numai în grup, prin “ru-gă” = rugă; anterior, chemarea prin incantări a Marii Mame a Pământului Ga / Ka era prin chiuituri în hăurile cavernoase ale peşterilor (stilul transmiţându-se pentru invocarea divină uriaşă - aflată în depărtare - prin strigăt colectiv / mai puternic şi mai solidar, ceea ce a dus la instaurarea termenului practic de “rugă”). Deoarece şi după Epoca Pietrei, Pontica / Indo-Europeana (atestată de lingvişti, arheologi şi alţi cercetători ca limba Ghergană, răspândită în lume de “Kurgani” / după cum s-a fixat pentru Ghergani ştiinţific numele) a păstrat pe lângă denumirea Pământului ca Ga şi cuvinte ca “ghwer” pentru “fiară” ori “koro” pentru “luptă”, împreunarea silabelor Gher-Ga poate fi interpretată pentru Gherga şi ca “Fiara Pământului” sau ca “Războinicul Pământului”. Această lucrare - “Originea Gherga” - abordează aspecte întinse între paleolitic şi prezent, cu explicaţiile aferente: după ce anterior a ocolit Neandertalii (răspândiți între Asia Centrală și Atlantic), în urmă cu circa 10 milenii omul Homo Sapiens Gherga din spaţiul Baikal-Altai-Pamir a migrat via spaţiul Caspica-Volga-Caucaz în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, stabilindu-se în triunghiul Banat-Ardeal-Oltenia; migrarea din mileniul VIII î.C. a acelor vânători-culegători Ghergoi / Gherghi a fost pe o rută de la E spre V care în general și-a păstrat latitudinea (e de observat că Mările Caspică şi Neagră delimitează geografic Asiaticii din S de Europenii din N iar tratarea Gherga în actualul material e de la ultima mutaţie genetică paternă încoace, adică fundamental EurAsiatic / respectiv - pentru încadrare - fiind referiri şi la alte elemente necesare de context).
Aglutinarea umană iniţială
Riveranii Pontici - adică ai Mării Negre - acum sunt (în sensul orar cartografic): Românii, Ucrainenii, Ruşii, Georgienii, Turcii şi Bulgarii. Fluviul Dunărea e cel mai mare afluent Pontic - al Mării Negre - iar tocmai riveranii Români formează cel mai mare şi cel mai vechi popor din Bazinul Dunării inferioare (adică din arealul de la vărsarea marii ape curgătoare în Marea Neagră); vechii Greci - ca de exemplu Hesiod în fragmentul 337 din “Teogonia” - au scris despre Potamoi / Istros (adică Dunărea) că Fluviul era progenitura lui Okeanos: mai mult, patroana Rhea - al cărei nume apare în denumirea de Dunărea a Fluviului - a fost sora lui Okeanos. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au afirmat: “La vechii Greci, fluviile erau elemente de cult. Li se ofereau sacrificii, înecând în valurile lor tauri. Nu puteau fi traversate decât după ce erau respectate riturile purificării şi ale rugăciunii. Ca orice putere fertilizatoare - ale cărei hotărâri erau neştiute - fluviile puteau înghiţi, iriga sau inunda, puteau duce barca sau o puteau îneca. ‘Să nu traversaţi niciodată fluviile care curg veşnic, înainte de a fi rostit o rugăciune, cu ochii aţintiţi la curenţii lor plini de măreţie şi mai înainte de a vă fi muiat mâinile în acea undă plăcută şi limpede’ spunea Hesiod”. (Pentru Greci, dintotdeauna cele mai apropiate Fluvii au fost Dunărea în N / Europa, Eufrat în E / Asia, Nil în S / Africa). În 2012, cercetătorul de geopolitică Robert Kaplan a studiat geografia ca factorul predominant care a influenţat istoria omenirii - determinând destinul naţiunilor - concluzia fiind că geografia a modelat istoria; în explorarea trecutului, determinismul geografic nu-i deloc de neglijat, ci e de luat în considerare chiar la modul consistent (atunci când e urmărită abordarea serioasă). În 2014, Dr. Nicolae Ursulescu - profesor în Facultatea de Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a precizat că “spaţiul carpato-dunăreano-pontic cuprinde îndeosebi teritoriul străbătut de râurile care izvorăsc din Carpaţi şi se varsă în Dunăre sau Marea Neagră, limitele fiind marcate la vest de Tisa şi Dunărea mijlocie iar la est de Nistru” (“Pa-Tisa” / Tisa = “Ti-sa”, adică Marele Mureş are izvorul în Maramureş / “Mara-Mureş” şi în Banat afluează pe stânga în “Po-Tamos” / Dunăre, Fluviu ce de la Gherdap în jos se numea Istru: “Patisa” curge în “Potamos” - adică Tisa se varsă în Dunăre - în colțul Sud-Vestic al Banatului).
Paralela 45 în Banat
Regiunea Banat - la fel ca întreaga Românie - se află în inima Europei, la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, pe paralela de 45 grade; spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - în care se află Românii și România - este în centrul geografic al Europei, la egală distanţă de Oceanul Atlantic V, de Oceanul Arctic N şi de Munţii Ural / Siberia E, anume la câte 2900 km pe fiecare dintre acele 3 direcții menționate (mai precis, localitatea Rahău 48,03 lat. N, 24,12 long. E - majoritar Românească, din Maramureşul istoric / TransCarpaţi, acum în SV Ucrainei - a fost considerată în miezul continental, inclusiv de către măsurătorile din Imperiul Austro-Ungar):
Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic la capătul Vestic al Stepei EurAsiei (în centrul Europei)
Printre cele mai vechi căi de migrare ale omenirii - datând din paleolitic - a fost marea rută orientată E-V, prin Stepa EurAsiei, dintre Munţii Altai şi Munţii Carpaţi, între dulcele Lac Baikal şi dulcele Lac Pontic (acum Marea Neagră); în neolitic, de la V la E acea cale sacră de migrare a început să fie marcată cu pietre, pornind de la Dunăre prin Brazda lui Iorgu - cel mai mare megalit din lume - apoi cu Zidurile din Caucaz şi Zidul Gorgan din N Iranului, sfârşind după Antichitate, în Evul Mediu, cu Marele Zid Chinezesc (ce proteja Drumul Mătăsii - fost Drumul Lazuritului - pe care se transportau şi chihlimbar, obsidian / oricalc, jad, etc.): e de ştiut că avându-şi principala exploatare din Lumea Veche în spaţiul Afgan, pulberea lazuritului - din care de exemplu Atlanții obţineau culoarea albastră cu care se vopseau - se numea “ultramarin” (în trecut, ca şi purpuriul şi auriul, azuriul regăsit în pietrele albastre era considerat ca folositor în combaterea deochiului). Legăturile încă din Epoca Pietrei dintre spațiul Afgan / Asia și spațiul Român / Europa - așa cum au fost mai ales cele umane - nu erau unice, cu Egipt / Africa existând și la nivel material, regăsite de pildă în utilizarea lazuritului Afgan de către pre-dinasticii Egiptului:
Lazurit Afgan / Asiatic în neoliticul Egiptean / African
Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic se află în extremitatea apuseană a uriaşei Stepe EurAsiatice, întinsă pe aproximativ aceleaşi latitudini (la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Pol) din Extremul Orient / Peninsula Coreii până în centrul Europei: în urmă cu 10 milenii, în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic au existat nomazii Pelasgi (numiţi astfel - “Pelasgoi” - din cauza caracteristicii lor tipice, de a se muta mereu, în stilul migrator bine cunoscut al vânătorilor-culegători din paleolitic, de exemplu Dr. Zviad Gamsakhurdia dar şi alţi savanţi conectând originea Pelasgilor Europei cu Georgienii şi cu străvechile Culturi Caucaziene / de la frontiera cu Asia); e de ştiut că limba Georgienilor - cea mai vorbită din Caucaz - n-a fost Indo-Europeană (avându-şi rădăcina neolitică mai veche, dinaintea Kurganilor / Indo-Europenilor). Munţii Caucaz pe direcţia N-S sunt între Munţii Ural şi Munţii “Ta-Urus” / Taurus iar pe direcţia E-V sunt între Marea Caspică şi Marea Neagră, aflându-se la S de întretăierea meridianului de 45 grade cu paralela de 45 grade. Capătul apusean al uriaşei stepe EurAsiatice mustea după ultima glaciaţiune - din cauza topirii gheţurilor calotei polare - în E Europei, după dispariţia Cro Magnon, acolo închegându-se Imperiul Atlant ce a ţinut până la sfârşitul paleoliticului, încheiat prin Potopul Pontic = primul diluviu; fosta Civilizaţie Atlantă a continuat prin Vechea Civilizaţie Europeană în neolitic, ceea ce a condus la ivirea puternicului Imperiu Dunărean (eră încheiată prin Potopul biblic = al doilea diluviu). După lunga Epocă a Pietrei - încheiată la sfârşitul mileniului IV î.C. - e de consemnat ce a fost în Marea Stepă a EurAsiei până în prezent (cu accentul pe perioada de la Iranienii Guţi până la Europenii Goţi): urmaşii Iranienilor Guţi din mileniul III î.C., anume “Geţii Lunii” = “Masa-Geţii” din mileniul II î.C. au stăpânit imperial Marea Stepă EurAsiatică, în mileniul I î.C. distingându-se Marii Geţi = “Mesa-Geţii” în Asia şi Geţii în Europa, dintre care în mileniul I s-au răspândit Goţii în Europa (ultimii urmaşi Goţi recunoscuţi direct identitar fiind la începutul mileniului II, astfel încât acum - la începutul mileniului III - se pomeneşte doar existenţa lor istorică; e de știut că - în conformitate cu statisticile oficiale - în Iranul actual încă există un milion de bărbați aparținând aceluiași grup genetic ca Gherga, ceea ce înseamnă un număr semnificativ, reprezentând circa 2,5% din populația masculină a Țării). În Evul Mediu, ecouri EurAsiatice ale stăpânilor de milenii ai Marii Stepe au fost etapele imperiale Hune, Cumane, Mongole, Tătare, ş.a. (toţi ca descendenţi ai extraordinarilor Geţi Lunari = MesaGeţi: MasaGeţi = Mari Geţi sau Geţi Masivi); acei primi stăpâni ai Marii Stepe EurAsiatice au fost nomazi - migrând ca pasările - numiţi Pelasgi / Pelasgoi (oameni puternici - foarte virili - creatori civilizaţionali rămaşi ca atare în memoria publică). Parcursul lor a fost următorul: în mileniul VIII î.C., mulţi Ghergoi - foşti Pelasgoi - s-au stabilit în centrul Europei / adică în România (Țară unde în prezent sunt cei mai numeroşi Gherga din lume), sosiţi din centrul Asiei / anume din tărâmul Roh = cu fosta denumire Ariana, acum Afgani-stan (Țară aflată în ultimele decenii sub asaltul militar al marilor puteri ale lumii, pentru disiparea energiei Afganilor; oricine poate observa că în Epoca Modernă, având ca reper Marea Stepă EurAsiatică, se manifestă în centura sa Asiatică Sudică - populată de Afgani, Iranieni, Irakieni, Sirieni - o serie de conflicte în care sunt implicați Sudicii musulmani și în care sunt amestecați Nordicii). Iniţial, Roh / Ţara Afganilor (cu mari resurse de lazurit, minereul azuriu comercializat din Epoca Pietrei) s-a numit Aryana / Ariana, după cum a studiat şi Michael Witzel de la Universitatea Harvard / SUA în 2000 - academician American din 2003, care a afirmat inclusiv că Gorgan în Iran lângă Caspica, până la care se întindea Ariana, era nume de vechime pre-Iraniană - după cum a studiat şi Dr. Ford Shroder de la Universitatea Nebraska / SUA în 2009, ş.a. Graiul Rohila - al celor migrați spre S din fostul tărâm Afgan Roh ce era și în Munții dominând Valea Fergana - există acum și în jurul Peshawar / Paki-stan ori în N Indiei. De exemplu, istoricul Sujan Rai al Mogulilor a scris în cronica “Khulășat” din 1695 că Roh era mărginit de Iran, Turan, Sind și Hind iar mai specific - așa cum a studiat după exact 3 secole, în 1995, Dr. Jos Gommans - Roh avea Herat / Afgani-stan în V, Kașgar / China în N, Cașmir / India în E și Beluci-stan / Paki-stan în S (“stan” = “stat” sau “țară” ori “ținut”).
Statele cu sufixul “stan”
Se poate observa că în Română sufixul pentru Țări e în general “ia” - ca la România, Bulgaria, Serbia, Ungaria, ș.a.m.d. - probabil fiind ecoul vechii particule domnești “IO” în legătură cu străvechiul termen pentru lumină “iYi”. Rohmanii / “Roh-manii” în credința populară Românească - după cum a apărut și în “Dicționarul religios” realizat de preotul ortodox Ion Stoian în 1994 - erau blajinele ființe evlavioase care trăiau la marginea pământului (sub conducerea exercitată de către împăratul Ler); așa cum a studiat în 1937 filozoful Român Vasile Lovinescu, întâi Rohmanii - numiți și Rog-mani / Rug-mani - au trăit sub pământ / în peșteri, la ei fiind apa vie și apa moartă: erau semizei fericiți, preocupați de rugăciuni, având inaugurată și propria sărbătoare pre-creștină primăvara, cu denumirea de “Paștile blajinilor” (când pe apele curgătoare erau aruncate coji de ouă și firimituri de colaci pentru ei). Antropologul Evreu Andrei Oișteanu - președintele Asociației Române de Istorie a Religiilor” - a presupus că brahmanii / “brah-manii” (Grec numiți Gimno-sofiști / “Gymno-sophistai” fiindcă erau înțelepți goi) ar fi fost legați de Rohmani / “Roh-mani”, ca o metateză; conform Anticului Diogene Laerțiu, Gimno-sofiștii erau urmași Magi (iar Media - Țara Magilor - a fost în N Iranului, în vecinătatea apuseană a Hyrkaniei / Gherganiei). Într-adevăr, acea denumire de Rohman - Rogman / Rugman - din spațiul stră-Român rezona atât cu termenul Sanscrit regal “rig” pentru “cunoaștere” (ceea ce-l sublinia pe purtător ca fiind înțeleptul care știa rugăciuni), cât și cu termenul Sanscrit “riș” utilizat direct pentru “înțelept” dar și pentru cel mai înalt nobil, anume: regele. Teologul Antic Clement Alexandrinul a scris: “Barbarii îi cinstesc cu deosebire pe legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei; îmi pare că ei au simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit. La rândul lor, acești bărbați au arătat că înțelepciunea lor este în folosul obștii; așa sunt toți brahmanii și Geții”. În cartea “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu în capitolul “Pământul mamă” s-a referit la o “Lume Albă” - din care făceau parte “Ostroavele Albe” ridicate din apele primordiale sacre / pure - unde trăiau Rohmani; așa amintiri străvechi din spațiul Român pot fi socotite în armonie cu peisajul alb al ultimei glaciațiuni (peisaj mai pregnant decât al unei ierni obișnuite / ce n-ar fi rămas reținut dacă n-ar fi fost despre reprezentarea mitică a primilor oameni): “ei locuiau la marginea lumii în mai multe Ostroave Albe. Ostroavele rohmanilor / blajinilor s-au ridicat în condițiile cosmogonice ale ridicării pământului din apele primordiale. Ceea ce înseamnă că în concepția mitică ostroavele simbolizau pământuri neîntinate, ieșite din starea pură a apei sacre, numai că gradul de sacralitate ținea de impuritatea sa. Paștile blajinilor / morților este o sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată strămoșilor”. În 2014, Dr. Adrian Botez - care a studiat “Blajinii / Rohmanii” - a scris: “Preafericiții / Blajinii erau urmașii Atlanților, cunoscuți și sub numele de Rămăni”. Între fostul Roh / actualul Afgani-stan şi fostul Rai / actualul stat Român sunt doar 3 Țări: Iran (riveran Mării Caspice), Turcia şi Bulgaria (riverane Mării Negre); dimensiunile celor 4 graniţe dintre ele reflectă şi în prezent marile lungimi de contact:
·         Afgani-stan / Iran 936 km
·         Iran / Turcia 499 km
·         Turcia / Bulgaria 223 km
·         Bulgaria / Romania 631 km
Traseul străvechilor Ghergoi / Ghergani din Epoca Pietrei în EurAsia - între Roh / A-Riana din centrul Asiei şi România din centrul Europei - a lăsat pe lângă reperele genetice / etnonime şi unele repere toponimice / eponime importante (prezenţa acelora redând realităţile că au avut de a face cu Gherga): începând cu Munţii Gherghi din Pamir / Afgani-stan, Gurganj în Chorasmia / S Lacului A-Ral, Gorgan în Media, respectiv Ghergania / S Mării Caspice, toponimele Gherga din Dage-stan - fosta Albanie Caucaziană, denumită Arran - până la Pontica Georgie, riverană Mării Negre (riverană Pontică ca şi România, Țara cu cei mai mulţi Gherga). Pe lângă existenţa “Gherghi-stan” în Afgani-stan, semnificative au fost şi alte structuri statale ale străvechilor Gherghi, apărute pe traseul lor din centrul Asiei până în centrul Europei, ca de exemplu: Hyrkania = Ghergania a fost Ţara Gherganilor din N Iranului / SE Caspic, în V Caspic fiind Arran = Albania Caucaziană, ce a fost Ţara Ghergarilor iar în SV Anatoliei / Asiei Mici era Kerka = Caria, ce a fost Ţara Gherghiţilor; în prezent, cu apropiere relevantă - inclusiv onomastică - a rămas fosta Aea / Aia, acum Georgia = Gruzia ca Țară, în V Caucazian / E Pontic (cei mai mulţi Gherghi din lume fiind în România / V Pontic). Se poate observa cădin Asia distanța până în spațiul Român e cam pe jumătate din spațiul Afgan decât din spațiul Altaic (de acolo - până în Evul Mediu - au tot fost înregistrați numeroși migranți “istorici”: distanța pentru ei s-a dublat față de ceea ce au parcurs migranții “preistorici”). În prezent Românii - în dimensiune onomastică - având cei mai numeroşi Gherghi din lume, sunt în extremitatea Vestică a Marii Stepe EurAsiatice, întinsă din Extremul Orient (din E Asiei, de la Coreeni) până în centrul Europei - pe cursul mijlociu al Dunării, anume până în Pusta Panoniei - loc odinioară cu populaţia de acelaşi tip etnic ca şi cea din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic: azi acolo e Ungaria / datorită invaziei Ungurilor în Evul Mediu, care s-au stabilit în areal, venind dinspre E; timp foarte îndelungat, pe ambele maluri ale Dunării mijlocii şi inferioare a trăit acelaşi popor - cu continuitate dovedită din Epoca Pietrei / inclusiv pe calea geneticii - în colțul Sud-Estic al Panoniei (“Pa-nonia” / “Pan-Ionia”) fiind regiunea Banat, găzduind printre Români cea mai mare grupare Gherga din lume acum.
Panonia = capătul Vestic al Stepei EurAsiei
În 2015, Dr. Makhmudova Musaevna (șefa “Departamentului lingvistic” de la Universitatea de stat din Daghe-stan) a scris: “În vremea păgână, Rutulii îl aveau ca Zeul Casei pe Khaldy: acela era gardianul / paznicul gospodăriei și sănătății. Moise Kaghankatvatsi în ‘Istoria Albaniei Caucaziene’ - din secolul VII - a scris: ‘După anul 70, Sf. Eliseu - unul dintre apostoli - a venit din Ierusalim în regiunea Uti (cu populație Udi) însoțit de 3 discipoli, rude ale sale’. Rutulii - care au lăsat numeroase urme creștine în primele secole ale mileniului I - l-au numit pe Eliseu ca Eriș. În anul 313, primii creștini din Daghe-stan au fost Rutulii (ei de altfel au ridicat prima biserică la Ghiș - în mijlocul comunității lor - încă din secolul I). Rutulii numeau teritoriul Albaniei Caucaziene ca ‘Gal’ și foloseau denumirea de ‘Jal’ pentru orașul Derbent. Pentru ‘mamă’, Rutulii folosesc termenul ‘nin’ (iar Sumerienii aveau exact la fel pentru ‘regină’). Fiecare clan Rutul are propriul nume; unul dintre cele mai vechi are numele de Carii: limba Cariană aparținea Sudului Anatolic. Un alt clan poartă numele Dakuy iar unul - apropiat de ambele - e Myzy; în Vest au fost țările Antice Mysia și Dacia. În părțile înalte ale Rutulilor, există clanul Ket: aceasta implică legături în Est până în Bazinul Yenisei și chiar Tibet (relațiile lingvistice dintre Caucaz - Ket fiind acasă în fosta Albanie - și răsăritul îndepărtat putând exista, după cum a documentat lingvistul Rus Sergei Starostin 1953-2005). Teritoriul Liciei străvechi a fost controlat de Pelasgi și apoi de Rutuli; acolo au trăit și Siculi: în prezent, există Sykyly printre Rutuli. Alt clan - ca Faly - poate fi conectat de Hurianii Palai. Străvechiul clan Gabga e Rutul și se găsește ca nume de familie până în Spania”. Privind Zeul Casei Khaldy: de la cuvântul “ca-să” / casă provin termenii “cu-nuniei” / cununiei de gen “căsătorie”, respectiv “căsnicie”. Se poate observa că de exemplu în mileniul II î.C. în apusul Caucazian - anume în Anatolia - s-a dezvoltat Imperiul Hitit, numit Heti / Kheti; Scandinavul suprem Zeu Odin a fost legat de existența populației Caucaziene Udi, Sanscrit pentru “apă” folosindu-se termenul “ud-rah” (Româna având cuvântul “ud”), Hitita folosind “watar”, Latina “unda” / “un-da”, Slavona “voda”, etc. Un exemplu elocvent despre liderul Valahilor stabiliți pe Văi - în preajma apelor - este că mereu i s-a spus “Vodă” (se poate observa că “vodă” și “Eden” sunt termeni înrudiți). În studiul “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016, cercetătorul Lucian Costi a susținut despre Slavonă: “Slava veche bisericească nu era o reflectare a limbii populare a neamurilor slave, ci era o limbă de cult, artificială, în care noțiunile religioase inexistente la slavi erau copiate după cuvinte străvechi din română sau uneori din greacă; așa se explică de ce sute de slove de acolo nu se află în limbajul de zi cu zi al slavilor, neavând nici măcar asemănări la nivel de rădăcini cu limbile lor”. (Spre sfârșitul Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, Slavona apărută pe malurile Ohridei - leagăn Armân - a fost limbă de cancelarie la Românii Medievali iar acum a rămas doar limbă liturgică la ortodocșii Slavi).
Un fapt “pre-istoric” - de pildă confirmat explicit şi în urmă cu peste un secol de către savantul Român Nicolae Densuşianu / “părintele” proto-croniei Românilor - a rămas de referinţă în EurAsia: principalii strămoşi ai Pelasgilor au fost Paştunii (adică Afganii, renumiţii războinici din Munţii Pamir / “Pa-Mir” și de la poalele acelora); aşadar - toate urmele conchid acelaşi fapt - printre înaintaşii Pelasgi au fost străvechii Paştuni (iar între aceia se distinge nucleul format din Gherghi, cu poziție centrală și rolul cel mai important). Românii - având masculin din vechime printre grupurile genetice majore pe cel propriu “I”, pe cel European “R”, ş.a. ori pe cel Ghergan “N”/“X” - sunt nu doar unii dintre numeroşii descendenţi ai Pelasgilor, ci Pelasgii chiar au fost strămoşii direcţi ai conducătorilor Românilor (astfel - ca Pelasgi - fiind numiţi nomazii în partea Vestică a Stepei EurAsiei, cea din spaţiul Dunăreano-Pontic); e de clarificat despre strămoşii majorităţii Românilor - preponderent aparţinând grupurilor genetice paterne “I” sau “R” - că aceia n-au fost doar Afgani / Paştuni (plecaţi din Pamir - coborând din Munţii Gherghi şi de la Lacul Ghalcha - în Europa sosind, inclusiv în spaţiul Român, Pelasgi având în fruntea lor Gherghi / Ghergoi, cei care au condus Raiul): printre strămoşii Românilor au fost deopotrivă bărbaţi din grupurile genetice majore “I” şi “R”, plus din cel tipic bărbaţilor Gherga, ş.a. Trăind în Pamir - zonă Central Asiatică însemnând “păşune” / rece, de stepă - despre actualii Paştuni e de ştiut că formează şi acum cea mai mare structură tribală din lume (având în total - de exemplu - mai mulţi oameni decât toţi cei care alcătuiesc poporul Român); inclusiv în prezent, cea mai mare confederaţie tribală Paştună e alcătuită din Gharzai (care domină capitala Afgană Kabul, numită “Kubhă” / “Ku-Bhă” în “Rig Veda”, vechi denumiri asociate fiind de pildă cea a Marii Zeiţe Mamă Kybela / Cybele - ştiută din mare vechime în EurAsia drept Circe, adică Ghirghe - ori pentru “cub”, figura spațială cu feţe pătrate preferată de ea, rombul indicând prin colțurile sale principalele direcții cardinale fiind altă formă favorită): în fosta Ariana / acum Ţara Afgană = Afgani-stan - cu poziţionarea pe cel mai înalt podiş / platou din lume, după Podişul Tibet din Himalaia, anume Pamir - Paştunii s-au organizat patriarhal dintotdeauna, fapt răsfrânt ca important atât printre Pelasgi, cât şi printre Ghergani (care însă n-au insistat mereu aşa, împărţindu-şi puterile cu femeile şi conducând împreună, Gherganele numindu-se Gorgone). Cercetătoarea Katy Eduljee a scris: “În Pamir (Munții ‘Po-Mir’ fiind echivalați cu ‘Picioarele lui Mitra’), locuințele tradiționale - cu schelete lemnoase, realizate din lut - n-au geamuri, pentru a ține frigul afară; ele sunt bogate în elemente zoroastre (vatra reprezintă focul, podeaua e pământul, platformele laterale reprezintă aerul și apa), etc. Culorile care domină locuințele dar și hainele localnicilor sunt albă și roșie, simbolizând lumina / puritatea (bunătatea) și soarele / sângele (esența vieții). Folosirea culorilor respective s-a răspândit prin intermediul zoroaștrilor până în India: acolo în ceremonii sunt utilizate mai ales florile albe amestecate cu florile roșii; cadrele ușilor sunt decorate alb-roșu. Antropologic, Pamirienii sunt Indo-Iranieni; ei despre sine afirmă că-s Ariani”.
Scripturile Arianilor
Jawaharlal Nehru 1889-1964 (primul premier al Indiei independente) a afirmat: “Limba Vedelor amintește uimitor de mult de Avesta și s-a constatat că limba Avestei e cu mult mai apropiată de Vede decât limba Vedelor de Sanscrită”; în raportul de referință al Guvernului Indiei - publicat în capitala New Delhi, în 1956 - apare: “Din punct de vedere numeric, Inzii sunt cel mai important grup. Ei se găsesc în principal în Nordul Indiei, pe Coasta de Vest și în centrul Deccanului. Din punct de vedere fizic și genetic, ei sunt Europeni Sudici”. În cartea “Ultimele taine ale lumii” - realizată de un colectiv de autori Francezi, publicată de editura “Reader’s Digest” în 1996 - în capitolul “Misterele trecutului” stă scris: “Cu milenii în urmă, revelațiile divine l-au încurajat pe profetul Zarathustra / Zoroastru din Asia Centrală să-l proclame pe Ahura Mazda drept singurul zeu al unei noi religii, monoteistă: cea zoroastră. Zoroastru a devenit preot, s-a căsătorit și a avut mai mulți copii. La vârsta de 30 de ani a avut prima viziune mistică și a început să-și prezinte public învățăturile; eforturile sale i-au mâniat în scurtă vreme pe preoții religiei mitraiste (solarul Mithra / Mitra a fost Zeul Luminii, fiul bunului Stăpân Suprem Ahura Mazda, partenerul Lunii / Selenei). Opoziția lor l-a determinat pe profetul Zoroastru să-și adune în Bactria / Afgani-stan un cerc de discipoli și a început să-și răspândească învățăturile pe baza conceptului: un zeu și nu mai mulți. Înainte de Zoroastru, Iranienii își împărtășeau credințele și riturile cu vecinii Indieni, cele 2 popoare având rădăcini comune: venerau mulți zei comuni - ca Mitra / Mithra - deși în timp au apărut diferențe în privința atributelor ori numelor acelor zei. Zoroastru s-a rupt de tradiție și a proclamat existența unei singure zeități: Ahura Mazda; e drept, numele exista deja în mitologia indo-iraniană, dar numai ca unul din numeroșii zei. După Zoroastru, Ahura Mazda era stăpânul înțelepciunii și creatorul Pământului, conducătorul atotputernic care susținea toată existența. Acea nouă concepție încorpora totodată imaginea duală a unui conflict între bine și rău: înțeleptul stăpân Ahura Mazda față-n față cu fratele său geamăn Angra Mainyu - ulterior numit și Ahriman - care căzuse în dizgrație; acel oponent al celui mai mare zeu se afla în fruntea unei hoarde de demoni numiți ‘deva’ și era răspunzător pentru toate minciunile, ura, luptele și întunecimea din lume. Spre deosebire de adepții multor alte religii ale lumii, în care destinul era hotărât de o zeitate, zoroaștrii - cum erau cunoscuți adepții învățăturilor lui Zoroastru - s-au bucurat de liberul arbitru în faptele lor: ei puteau alege tabăra bună a lui Ahura Mazda sau pe cea rea a lui Ahriman / Mainyu; felul cum își ducea viața un om era în ultimă instanță alegerea sa (dar după moarte, fiecare plătește prețul pentru decizie, căci sufletul trebuie să traverseze puntea separării, după care cei buni și drepți intră pe tărâmul luminii și adevărului iar pe cei răi și necredincioși îi așteaptă damnarea eternă pe tărâmul întunericului). ‘Avesta’ - sfânta scriptură zoroastră - conține descrierea judecății de apoi, în care Mântuitorul va face judecata: în acea zi, Mazda va stârpi definitiv puterea răului și lumea va fi făcută din nou. Cele mai vechi părți ale Avestei sunt cele 16 imnuri ‘Gătha’, cântece probabil chiar de-ale profetului Zoroastru: pe lângă descrierea naturii, a faptelor lui Ahura Mazda și porunci către credincioși să aleagă binele, cântecele Gătha descriu de asemenea responsabilitățile persoanei, cum ar fi coexistența pașnică, ca și cerința de a înceta sacrificările de animale și de a întări străvechiul Cult al Focului (în mod surprinzător, anumiți zei vechi și anumite obiceiuri religioase, cărora profetul le-a negat existența în timpul vieții sale, au reapărut în textele scrise după moartea lui Zoroastru). Un exemplu din Avesta, de slăvire a Creatorului - zeul zoroastru Ahura Mazda - este: ‘De aceea Te întreb, Doamne, spune-mi drept: Cine a fost Creatorul, părintele legilor divine? Cine a pus soarele și stelele pe traiectoriile lor? Prin cine scade și crește luna? Cine a așezat Pământul jos și a împiedicat firmamentul să cadă? Cine a creat apa și plantele? Cine, o Atotputernicule, este creatorul simțurilor noastre? Ce stăpân a creat lumina și întunericul, somnul și trezirea? Cine a făcut dimineața, amiaza și seara, ca să amintească oricui cu înțelegere de datoriile sale?’ Avesta a fost compilată complet în perioada Imperiului Săsan - când a atins statutul de religie de stat - dar atractivitatea sa a fost eclipsată de valul atotcotropitor al islamului venit din Peninsula Arabă în secolul VII; majoritatea zoroaștrilor au migrat în India, unde sunt cunoscuți până astăzi sub numele de Parsi (după Persia, locul lor de baștină). În Iran mai trăiesc azi adepți zoroaștri, în ciuda regimului islamic strict al țării. Zoroaștrii își practică în continuare ceremoniile focului și își așază morții în aer liber, pe așa-numitele ‘turnuri ale tăcerii’, pe care se adună păsările de pradă ca să se ospăteze cu carnea decedaților”. Paştunii Ghargai = Gharzai au fost descendenţii conducătorului Ghar menţionat în “Avesta” (scripturi Ariane au fost monoteista “Avesta” / “A-Vesta” la Iranieni și politeista “Vede” la Indieni) de către “Gargo-sfântul” = Magul Zartoșt / Zoroastru ca “Gardianul Binelui”: liderul Ghar a fost - înaintea naşterii Magului Gargo-șt = Zartoșt / Zoroastru - în fruntea unui străvechi Regat, identificat ca întins între Provincia Afgană Zabul / S, Mesopotamia superioară (incluzând şi SE Anatoliei) având denumirea Syriacă Gazerto / V, Provincia Uzbekă Bukhara / N şi Dera Ghăzi din Paki-stan / E; savanţi ca Britanicii Alfred Gray în 1892, Arthur Rose în 1911, ş.a. au considerat în lucrările lor etnografice că Gharzaii erau urmaşii Muntenilor din Provincia Afgană Ghor - numită Ghalca în Graiul Pamirian - şi că de pildă Dinastia Medievală Ghuridă 879-1215 (foarte puternică între N Indiei şi Khorasan) era de a lor, un alt exemplu, din Epoca Modernă, fiind provenienţa dintre ei a principalilor talibani, cu elita formată din Ghilji / Khilji = Gharzai. De altfel, o serioasă parte dintre Paștuni în prezent sunt numiți Gharghaști: o mulțime de triburi din Afgani-stan și Paki-stan - printre care Babai, Dawi, Gadun / Jadun, Kakar, Ludin, Naghar, Panni, Safi, ș.a. - formează o mare confederație, de Gharghaști / “Ghargha-ști” (cu care sunt vecini Paștunii Bețani = Gharzai și Paștunii Sarbani). În imaginea următoare se pot vedea Paștunii la N de Paluchi (Baluchi / Valuchi):
Etnii majore în Epoca Modernă
Savantul Paștun Hai Habibi 1910-1984 (președintele Societății Afgane de Istorie) a scris: “Cu rădăcina Gharcha / Ghalcha, ceea ce a ajuns Gharj în Arabă - prin convertirea ‘Gh’ în ‘Kh’ - a devenit în N Indiei (rău pronunțat) termenul ‘Khalji’; din perspectiva analizei lingvistice, Khalji / Ghalzai sunt Munteni (asta și însemnând, în Paștună). Acești oameni, recunoscuți corturari Afgani mai ales în provincia Zabul, mai corect s-au numit Gharza (cea mai veche formă pentru Gharzay). În mileniul I î.C., învățatul Panini a scris despre triburile Muntenilor Nordici ‘Giries’ din Hindu Kuș, care erau Gharzay. Vechii Indieni numeau Roh acea zonă (apoi denumită Afgană), locuitorii săi fiind știuți ca Roheli. În 982, autorul Hudud-ul-Alam a scris despre ei că posedau o mulțime de turme. Istoricul Afgan Minhaj Juzjani, născut la 1193 în Chaghcharan 34,31 lat. N, 65,15 long. E (reședința Dinastiei Ghuride) a consemnat că înainte de Gingis Han ei stăpâneau N Indiei. Unii savanți i-au considerat pe Gharzai / Gharji ca urmașii Hunilor Albi - adică Ariani - cunoscuți în regiunea Munților Badakh / ‘Ba-Dakh’ (dintre N Afgan și S Tadjik) ca Garcha. În 983, Tayib Musabi - poetul Curții Samanide - a enunțat: ‘Dacă Garcha poate trăi peste un secol, de ce profetul Arab - Mahomed - a trăit numai 63 de ani?’ Nomazii Ghalji au avut o istorie străveche în Ariana. Nu-i clar ce limbă vorbeau Hunii Albi, însă pe înălțimile Munților Hindu Kuș se practica Graiul Gharcha (în amestec cu scriptura ‘Avesta’ și cu Sanscrita); acei Ariani - Huni Albi - au cucerit Cașmirul și au atacat India. În 1148, istoricul Kalkana din Kașmir / Cașmir a afirmat că acei feroci lideri, cu capetele pe jumătate rase, erau musulmani (după secolul VI, Hunii - deveniți mai numeroși prin amestec cu Paștunii - au atacat India, fiind denumiți ‘Khani’ de Indieni și ‘Khuni’ / Cuni de către Turki). Părinții limbii Paștune au fost Afganii Ghalji” / Gharghi. Apăruți în Antichitate, Hunii s-au împărțit în Nordici = “Negri” și Sudici = “Albi”: ei au dăinuit organizat în EurAsia timp de un mileniu jumătate, până la Cuni / Cumani iar în spațiul Românesc de pildă existând atât capitala împăratului Attila Gharai - cel mai mare lider al Hunilor - cât și Cumania Medievală; pentru a aprecia forța Hunilor - descendenți ai Masivilor Geți - se poate observa că, printre altele, extraordinarii Huni au stăpânit China și India / care azi au cele mai mari popoare din lume (nimeni pe glob nu a mai reușit așa performanță). Spațiul Românesc a fost populat și de către Asiatici dintotdeauna, astfel cum după Potopul Pontic din mileniul VII î.C. Academia Română a documentat că au făcut-o Anatolienii ajunși la Gherdap - cataractele Dunării din Defileul Porților de Fier - până la migratorii din ultimul mileniu, România dobândindu-și independența de Imperiul Otoman abia în 1877, adică în urmă cu doar puțin peste un secol. Inclusiv EurAsiaticii Geto-Daci - strămoși ai Românilor dar și ai Hunilor / Cunilor - și-au avut leagăn Asiatic, în Europa ultima lor capitală fiind în spațiul Românesc la SarmiseGetusa, distrusă de Romani; ca parte a fostului “Rai pe Pământ”, post-diluvian sistematic spațiul Român a fost considerat paradisiac și tratat ca atare. În componenţa întinderii Arianei au fost în E înaltul Platou / Podiş Pamirian şi în V Platoul / Podişul Iranian: stră-Românii l-au ştiut ca Muntean pe străvechiul Zeu Ceresc numit Uran/os de vechii Greci (în trecut, literalmente “Y” era deopotrivă “U” sau “I”, ceea ce se poate remarca şi în apropierea “Uran” de “Yran” / “Iran”). Astfel a fost cunoscut în Anatolia şi Europa înaltul Muntean, ca Zeul Cerului (care a făcut parte din şirul sacrilor “An”): primordial răsăritean, sosit dinspre E, la fel ca Soarele Ra (Uran a sosit din Iran); e de ştiut că denumirea de Anatolia - însemnând “locul răsăritean” - a fost cea veche Greacă, echivalarea ca “Asia Mică” provenind tot din Greacă, anume de la “Mikra Asia”: e logic ca desemnarea răsăriteană a Peninsulei Anatoliei să fi fost făcută din Peninsula Balcanică, vecina apuseană (în Bazinul Dunării inferioare, din N Balcanic, a fost centrată - în neolitic - Vechea Civilizaţie Europeană, succesoarea imediată a Imperiului Atlant, paleoliticul Zeu Atlas / fiul Zeului An fiind eponimul deopotrivă al Atlantidei şi al Anatoliei). Despre direcţia cardinală Est din care răsăre Soarele, e de remarcat că limba Română explicit redă ceea ce se petrece (dimineaţa, în zori): “Ră sare”. Se poate observa că în apusul Arianei - având Platoul / Podişul Iranului - au fost 2 centre urbane importante ale Muntenilor Gherghi / Ghergoi coborâţi din Pamir, anume Gurganj / capitala Chorasmiei (în S Lacului Aral) şi Gorgan / capitala Gherganiei (în S Mării Caspice).
Ariana = azi Afgani-stan
Pelasgii au plecat masiv din Munţii Gherghi ai Vestului Pamirului (zonă care s-a cam aridizat odată cu topirea ultimei glaciaţiuni / situaţie ce s-a degradat apoi şi mai mult, agravarea perpetuându-se până în prezent), o mică parte cârmind-o spre Altai / prin Bazinul Tarîm şi spre Aral / prin Valea Fergana, majoritatea luând-o spre Caucaz şi spre Carpaţi: Pelasgii Ghergoi / Gherghi din Pamir au coborât pe Valea “Ok-su” / Oksos - Fluviu izvorând din Lacul Ghalcha / Zorkul al Pamirului “Mare” / numit “Past Pamir”, de la 4130 metri altitudine, pe atunci curgând și în Caspica - stabilindu-se în Caucaz / Munţii din V Caspic până la Pont şi în Carpaţi / Munţii din V Pontic până în Panonia (privind Fluviul Oksu / Oksos, în Turcă “aksi” = rebel iar “su” = apă); cei mai mulţi Ghergoi / Gherghi din lume se găsesc azi în V Carpatic, aproape de fosta Vale Okeanos / acum a Fluviului Dunărea (cu bazinul inferior populat şi în prezent de Români, reţeaua acvatică Okeanos dezvoltându-se bogat pe Dunăre, din Bălţile Dunării până în Delta Dunării - ce după glaciaţiune a fost extinsă în NV Mării Negre mult mai mult decât acum - pe platforma din N Lacului Pontic împletindu-se cu canalele paleo-apelor curgând dinspre miazănoapte în acelaşi mare Lac dulce, cu oglinda mult sub nivelul planetar, ce post-diluvian a devenit actuala Mare Neagră).
Asia Centrală
Aşadar, parcursul Pelasgilor Ghergoi / Gherghi a fost din Bazinul Oksos în Bazinul Okeanos (pe reţeaua din jumătatea inferioară a sa Românii fiind atestaţi - prin strămoşii pe care i-au avut - în continuitate multimilenară); când Românii / Ro-mânii (literalmente însemnând “Oamenii Raiului”) au atât de numeroase şi atât de minunate dovezi ale măreţului trecut, extrem de valoroase, aparţinând nu doar Românilor, ci omenirii, atunci e păcat ca unele dintre ele să nu fie măcar amintite (iar Gherga s-a aflat printre aspectele străvechi). După cum au scris în 2013 şi geneticienii Sena Karachanak, Viola Grugni, Draga Toncheva, Ornella Semino, ş.a., pe urmele strămoşilor Românilor au mers apoi - la mai multe milenii distanţă - strămoşii Bulgarilor / Sciților (ambele popoare regăsindu-se ca vecine pe Dunărea inferioară): “Patria iniţială a proto-Bulgarilor era numită Balhara de către vechii Indieni sau Bactria de către vechii Greci; se afla la poalele Pamirului şi a Munţilor Hindu Kuş. În Antichitate, proto-Bulgarii au întemeiat ‘Bulgaria Mare’ între Caspica, Caucaz şi Nipru. În Bulgaria Dunăreană, haplogrupul patern ‘N’ - distinctiv pentru Asia Centrală şi Altai - apare în frecvenţa de numai 1,5%: ascendenţa proto-Bulgarilor în Altai şi Asia Centrală n-a fost semnificativă; principalul grup genetic masculin din Bulgaria este I” (la fel fiind şi în România).
Familiile biblice: Iafiți, Semiți, Hamiți
În Asia Centrală, Bactria / Daxia a fost denumită - după cum a studiat cercetătorul Italian Franco Boschetto - și ca “Battreana” (ce rezonează evident cu Româneasca “Bătrâna”). Pe de altă parte, provenienţa Sârbilor a fost legată de către cercetători de Paştunii “Sarbani” din V Afgan iar extremiştii naţionalişti Maghiari și Ucraineni ar putea simplu afla că popoarele lor în esenţă sunt genetic la fel cu al Românilor, deosebirile fiind numai la nivelul cultural, nu biologic.
Gherga de la E la V
În Europa, primele aşezări permanente ale oamenilor au apărut acum circa 8 milenii şi jumătate, la Gherdap = Defileul Dunării (acum împărţit de România şi de Serbia); până atunci, Europa a aparţinut nomazilor, adică migratorilor vânători-culegători. Legăturile EurAsiatice - mai ales între Asia Centrală şi Europa Răsăriteană - au durat timp de milenii, de pildă din Epoca Bronzului până în Antichitate fiind faimoşi în Asia Centrală Marii Geţi din Bazinul “Perlei” Syr Darya şi Dahii din Bazinul “Bovinei” Amu Darya, respectiv din Epoca Fierului până în Antichitate în Europa Geto-Dacii din Bazinul Dunării (etimologic, ca şi “Da-rya”, “Dună-rea” are denumirea de sorginte Iraniană, fiind apa divinei Rhea / a “Marii Mame”): Europenii Geţi şi Daci au fost oficial atestaţi ca strămoşii Românilor (iar “Geția”, respectiv “Dacia Magna” = “Dacia Mare” - Țara lor Europeană - a existat în urmă cu nici 2 milenii; însă atenţie la entuziasmul neprobat cu dovezi, căci nu e corectă plasarea Geto-Dacilor în spaţiul actualei Românii nici în Epoca Pietrei, nici în Epoca Bronzului, deoarece ei au apărut în spaţiul Român abia în Epoca Fierului, conduşi politic şi religios de către nobili Gherga, reţinuţi AgaTârs - adică Iranian - ca S/Parga, Geto-Dac ca Zuraz sau Got ca Bănăţenii Kerk, de exemplu prinţesa Gepidă Kerka fiind mama fiilor împăratului Attila al Hunilor / Unilor, strămoşii primilor lideri ai Sciților / Bulgarilor, Ruşilor şi Ungurilor, care şi-au constituit statele lor Medievale în Europa mileniului I). Dr. Willem Vogelsang a scris despre Dahi / “Dahae” în 1993: “Dăha (la feminin Dăhî) era denumirea credincioşilor zoroaştri, cunoscuţi de către Perşi; vechii Indieni îi ştiau ca Dăsa - aşa cum a consemnat ‘Rig Veda’ - neprieteni cu Arianii. Rădăcinile Sanscrită ‘Dasyu’ şi cea Avestană ‘Daxiu’ însemnau la fel: ‘populaţie’. Dahii iniţial - împreună cu MasaGeţii - au luptat contra împăratului Alexandru Macedon, care apoi i-a încorporat în armata sa: ei locuiau în răsăritul Deşertului Karakum, lângă străvechea Margiana; în secolul următor au migrat spre V, în N Hyrkaniei - pe coasta SE Caspică - zonă ştiută ca Dahistan / azi populată de Turkmeni (şi au controlat traficul dintre Nordica Choresmie şi Sudica Hyrkanie, dintre ei ridicându-se elita Medievală a Platoului Iranian)”. Vecinii Nordici ai imperialilor Makedoni (adică “Mak-Edoni” = “Mari Edoni”) au fost imperialii MasaGeți (adică “Masa-Geți” = “Mari Geți”): Makedonii / Marii Edoni și MasaGeții / Marii Geți erau puternicii Vechii Lumi și s-au respectat reciproc ca vecini în EurAsia (granița dintre ei a fost evidentă de exemplu atât în Iran / Asia, cât și în Balcani / Europa). În 1950, cercetătorul Francez Victor Magnien a observat că încă de la ceremoniile religioase instituite de Magul Gargo-șt = Zartoșt / Zoroastru, lumea era reprezentată printr-o văgăună: “Zoroastru a fost cel dintâi care i-a închinat lui Mithra o văgăună naturală, udată de izvoare şi acoperită de flori şi de frunzişuri; acea văgăună închipuia forma lumii zămislite de Mithra”. În versiune Iraniană, Mehr numit Mithra / Mitra a fost “Moşul Raiului” iar profetul care i-a instaurat cultul a fost Magul Zoroastru, ambii veneraţi ca divini, consideraţi de unii ca fraţi - similar cum la vechii Români au fost Moș Crăciun și Moș Ajun - vechii Greci reţinând asemănător despre gemenii divini Prometeu / “Pro-Me-Teu” Gadeiros şi Atlas (Gadeiros avea înțelesul de “Primul zeu”, căci sensul apelării sale de “Prome-teu” acela era); aşadar, primele ceremonii zoroastre au fost legate de peşteri, căci au fost conectate cu străvechile timpuri când oamenii le foloseau religios, adepții Moșului Mehr când se cununau religios făcând-o ca “miri”, respectiv ca “mire” și ca “mirea-să”.
Magul Gargo = Zoroastru
“Dicţionarul de simboluri” a precizat: “Ceremoniile legate de cultul zeului solar Mithra se desfăşurau adesea sub pământ. Pe de altă parte, Dactilii din Grecia antică erau deopotrivă metalurgi şi preoţi ai Cibelei, zeitate a peşterilor” (Cibela / Sibila era “Doamna-zeu” în general numită în Vechea Europă drept Circe / Kirke = Ghirghe - Marea Muică / Marea Zeiţă Mamă a Pământului - și a fost divinizată în Vechea Lume din paleolitic, dinaintea existenţei zoroaştrilor; sceptrul Magilor - adică al preoților zoroaștri, utilizat în marile ceremonii, știut ca al “Moșului Raiului” / Mithra - se numea “Gurz” și era de sorginte anterioară Magului Gargo-șt / Zoroastru, după cum a studiat în 1975 și profesorul John Hinnells de la Universitatea Britanică Manchester; despre Zeul Luminii Mehr / Mitra e de știut că i-a avut în perechea părintească pe primordialii An al timpului și imaculata Anat / Anahit a apelor, Magul Zoroastru fiind pruncul bunului Zeu Ahura Mazdă, respectiv nepotul Zeului Timpului Zurvan / Crăciun: mai vârstnicul Zeu Mitra și mai tânărul Mag Zoroastru se înrudeau, în Tradiția Vedică - a Veghetorilor”, respectiv a celor care vedeau” - de altfel știindu-se că Mitra provenea din gemeni). Anticul Carian Athenaues din Egipt în “Cina înțelepților” 12:40 a remarcat că Magii își atingeau divinitățile cu acel “Gurz” (ceea ce a atras atenția pentru a rămâne consemnat, fiindcă era deosebit): Magii păstrau sacrul foc prin ațâțarea cu Gurz - bagheta pentru întreținerea vâlvătăii scurmând jarul cu ea - aceea fiind albă de cenușă în capătul respectiv, din cauza atingerii (cenușa era considerată baza vieții, pe mijlocul frunții oamenii așa însemnându-și “tika” = “al treilea ochi”, cu cenușă, răspândirea fiind semnificativă în Bazinul Ghaggar / N Indiei, locul unde s-a dezvoltat prima Civilizație post-diluviană independentă din lume). Principalele repere pe trup pentru spirit și suflet au fost al treilea ochi” = “tika” pe mijlocul frunții - în Sanscrită “toka” = “urmaș” - și “buricul” / “bu-ricul” (adică - literalmente - “regele / stăpânul sufletului”) pe mijlocul burții; organele din apropiere - cele ale capului pentru văz / ochii, auz / urechile, miros / nări, vorbit / gura și respectiv cele genitale, pentru plăcere dar și pentru reproducere - și-au avut rolurile lor prin exprimarea spirituală de exemplu în cuvinte ori sexuală cultică prin slăvirea, cu mult suflet, a fecundității și fertilității. După cum a rămas notat în “Corpus Hermeticum”, în Vechea Lume “Her-mes” / Hermes - care, printre altele, a fost și Zeul protector al regilor Traci - a grăit despre situația când flacăra divină se stinge cu totul iar sufletul rămâne întunecat și lipsit de Zeu, deci nu mai este suflet omenesc (fiind fără lumina harului / duhului): “Un asemenea suflet nu are Minte, de aceea nici nu trebuie ca unul ca acela să fie numit Om”. În EurAsia, Zeul Soarelui Mer / Mitra a fost adorat până în timpul Imperiului Roman.
Karakoram, Hindu Kuş şi Pamir (la SV de Tarîm şi de Altai)
În Asia Centrală, Munţii Karakoram - având înţelesul Turk de “Pietrele Negre” - populaţi de cei azi ştiuţi ca Darzi / Dard, se întind între Tibet, Bazinul Tarîm, Gilgit şi Caşmir, în China, India şi Paki-stan (cel mai înalt vârf e “K2” - 35,53 lat. N, 76,31 long. E, la graniţa dintre China şi Paki-stan - de 8611 metri altitudine, cel mai înalt Munte ca înălţime din lume după Masivul Everest); notaţi de “Mahă-Bhărata” (12:35) ca războinici degradaţi “Darada” şi clasificaţi ca Mleccha, numiţi “Derdae” de geograful Anatolian Strabon XV 1:44, “Dardae” de istoricul Roman Pliniu 6:19, ş.a., Darzii / Dardii - Muntenii “Micului Tibet” - vorbind un Grai Indo-European = adică Grai fost Kurgan / Gorgan, sunt de tip uman Caucazian, fiind şi azi poliandri (respectiv oficial o femeie se însoţeşte cu mai mulţi bărbaţi), având Kargil 34,33 lat. N, 76,08 long. E şi Garkhun 34,38 lat. N, 76,25 long. E ca principalele lor aşezări în Caşmirul Indian: în Antichitate, influenţa Dardă - Derdă / Ghergă - se întindea între N Afgan şi Tibetul Central (areal numit mai târziu drept “Dardi-stan”). Pe de altă parte, Kharkhorum / Karakorum 47,12 lat. N, 102,50 long. E - însemnând în Graiul Khalkha al Mongolilor “Pădurea Neagră” - de pe Valea Orkhon, a fost capitala hanului Ogodei 1186-1241, fiul împăratului Gingis = “Ghinghis Han” (roşcovan descendent Hun, cu tipologie Caucaziană - ca a celor care au fost “Huni Albi” = Chuni / strămoşii Cumanilor - nu cu tipologie Mongoloidă / ca a celor care au fost “Hunii Negri”, adică Nordici). În centrul Asiei, a treia formaţiune onomastică asemănătoare “Kara” = Neagră, adică Nordică (ce nu trebuie confundate între ele) e Deşertul Karakum - însemnând “Nisipul Negru” - aflat în o bună parte din Turkmeni-stan, între Fluviul Oxos / Amu Darya la E, Lacul Aral la N şi Marea Caspică la V. Privind cealaltă grupare onomastică - anume Dahă / Dacă - pentru corecta orientare, trebuie indicată poziţionarea: Daxia în N Afgan, Dahistan / “Dahi-stan” în E Caspic, Daghestan / “Daghe-stan” în V Caspic, Dakia / Dacia fiind în V Pontic - adică în apusul Mării Negre - pe locul unde azi e România; din cele 4 formaţiuni teritoriale, se poate observa plasarea a 2 structuri în Asia Centrală (Daxia şi Dahi-stan), respectiv 2 în Europa (Daghe-stan şi Dacia). De altfel, în secolul XVII Letopisețul Cantacuzinesc” - prima cronică mare a Țării Românești - a consemnat oficial ceea ce s-a știut până atunci (la sfârșitul Medieval), că Dacii au sosit la Dunăre din Daghe-stan, după zoroaștrii Iranieni Gabrisţi / Gavrisţi; de pildă, cel mai luminos exponent al acelor înaintași a fost nemuritorul înger Gabriel / Gavriil - șeful heruvimilor iYi” / Grigori - rămas în amintiri drept cel mai important mesager divin, aducând mesaje esențiale din Cer = văzduh / “văz-duh” încă dinaintea Potopului: vechile mărturii nu-s de neglijat, ci-s de considerat (în Epoca Modernă, puțini savanți - ca de exemplu dintre Români academicianul Petriceicu Hașdeu în secolul XIX, membrul corespondent al Academiei Nicolae Densușianu în secolul XX, ș.a. - au admis că Pelasgii au ajuns în Europa din Asia ori că Geto-Dacii apoi au sosit în Europa din Asia, majoritatea cercetătorilor preferând să ignore, să ocolească ori să păstreze tăcerea privind unele dovezi esențiale ale trecutului). O abordare “patriotică” Românească s-a evidențiat prin exagerarea vitalității autohtone în dauna celei alogene, când de fapt adevărul a constat - în cele mai multe cazuri - în amestecul lor, ceea ce categoric a fost benefic afirmării genetice sănătoase Românești (concret, “puritatea” rasială s-a dovedit degenerativă). Sanscritul “Dasyu” la vechii Iranieni era “Dahyu” însemnând “trib” iar “Dahyu-pati” era “şeful tribului”, ceea ce a dus prin vechii Greci la “des-potes”, adică “despot” (literalmente corespunzător termenului); nobilii Dasyu erau “Devas” = bărbaţii şi “Devis” = femeile, ceea ce era legat de cuvântul şi de înţelesul “divin”. “Danu” la vechii Iranieni însemna “Râu” (iar “Daryă” / “Da-ryă” = “apă”) astfel apărând şi denumirea Dunării. În Antichitate, Fluviul Dunărea a fost granița “Lumii Romane” - adică a Imperiului Roman - cu “Lumea Barbară” (dominată de Geți în partea “de Jos” și de Germani în partea “de Sus”): în prezent, în partea de Jos a Dunării nu mai există Dacia, fiind doar în partea de Sus “Deutsch-land” = “Țara Deutsch”, a poporului Deutsch / “Doici” = German (în Antichitate cel mai numeros popor European a fost cel Trac - strămoș al poporului Român de la Dunărea de Jos - iar acum în Europa Centrală cel mai numeros popor e cel German iar în Estul Europei cel mai numeros popor e cel Rus); a fost firesc ca un vechi și numeros popor - ca acela format în Antichitate din Traci - să aibă în Era istorică următoare, adică în Evul Mediu, tot în Europa cei mai numeroși urmași, ca Rumânii / Românii (foștii Geto-Daci), Germanii = Deutsch, Rușii, ș.a. iar nu să se închipuie deopotrivă dispariția în neant a Tracilor, urmată de imediatele apariții din neant ale Rumânilor, Germanilor sau Rușilor / după cum au apărut unele păreri în Epoca Modernă. Principala apă curgătoare ce se varsă în Marea Neagră este Fluviul Dunărea / fost Okeanos, cu debit mai mare în trecut decât acum; până în urmă cu aproape 9 milenii, Lacul Pontic / Euxin cu apă dulce (aflat pe fundul a ceea ce acum e Marea Neagră) a fost alimentat în principal de Dunăre - cea mai mare apă curgătoare ce se vărsa în cuva sa - pe lângă mai fiind în special apele Nordice ce curgeau cu debite mărite atunci, datorită topirii calotei polare.
Ultima glaciaţiune
Sistemul acvatic de apă dulce alcătuit de ele - mai ales din Dunăre şi din marele Lac format în cuva Pontică dintre Caucaz / E, Anatolia / S şi Carpaţi / V, larg deschis spre Nordul unde era calota în curs de topire - a fost “Okean”, patronat de Okeanos, frate atât cu Pontus Gargarus / şeful Lacului Pontic, cât şi cu divina Rhea / şefa principalei ape alimentatoare, Dună-Rea: acolo - prin reţeaua acvatică Okean / “O-Ke-An” formată din marile ape dulci - se împreunau părinţii lor, Pământul Ghe / Ke şi Cerul An (atunci orizontul arealului reflectând aşa ceva, Cerul fiind peste apa ce acoperea Pământul, un spectacol paleolitic apreciat de riverani prin purtarea ritualică a culorii turcoaz / albastră, ca emblematică Raiului în care trăiau mai fericiţi ca oriunde în lume, azuriul lazuritului - provenit din tărâmul Roh / Afgan - putând fi cel caracteristic al Atlanților în capitala lor Atlantida din spațiul Pontic stră-Român); Armânii au “gherdu” - cu variaţii de “gherdi” şi “gherdă” - pentru “verde-albastru”, adică nuanţa cea mai populară de turcoaz. În atmosfera senină, cu aerul nepoluat din urmă cu 10 milenii - la încheierea glaciaţiunii - mai era clar observabil, la răsăritul Soarelui ori la apusul Soarelui, scurtul fenomen al luminii verzi ca “miraj” solar: atmosfera acţionează ca o prismă iar pe măsură ce Soarele coboară sub linia orizontului, culorile spectrului vizibil dispar pe rând, începând cu cele având lungimea de undă mai mare şi sfârşind cu cele având lungimea de undă mică / în zori procesul fiind invers, culorile apărând pe rând de sub orizont; de obicei, raza verde atrage atenţia (în contrast cu roşul, galbenul, etc. ce însoţesc răsăritul şi apusul). Migratorii Pelasgi Gherga au trecut de la oceanul verde al Stepei EurAsiei din răsărit la oceanul turcoaz / verde-albastru al apelor Imperiului Atlant din apus; în peisajul cotidian oferit atât de zori, cât şi de asfinţit - în E şi în V - Gherdu exista la orizont, exact acolo unde se întâlneau Cerul şi Glia:
Gherdu la întâlnirea Cerului cu Glia
De la “Oke” - rădăcina pentru “Oke-An” / “O-kean” - a provenit Latina “A-Qua” / “Aqua”, în Română “A-Pa” / “Apa” (în paleolitic, anterior Potopului Pontic, pe reţeaua acvatică “Okeanos” a Imperiului Atlant / Borean - ce forma Nordul Vechii Lumi - primele navigări s-au făcut pe buşteni şi pe plute, mai mult decât cu bărci sau cu corăbii / acelea ajungând să fie folosite îndeosebi în navigaţia marină, mai ales ulterior între Delta Dunării şi Delta Nilului); despre şi mai ulterioara limbă Latină - o lingvistică rudă Românică a stră-Românei, Antic folosită îndeosebi de către Romani - e de reţinut că şi-a avut rădăcinile în V Anatoliana Lydia (dezvoltându-se în Peninsula Italiei / Apenină începând cu migrarea acolo a celor din regiunea Lydia / Peninsula Anatoliei, care începând din regiunea Lazio au vorbit Latina): despre limba Română - foarte veche în centrul Europei / în forma stră-Română - e de remarcat că a provenit din vorbirea Pelasgă. În 1786, cercetătorul Englez William Jones a scris: “Limba Sanscrită - oricare îi va fiind vechimea - are o structură minunată. Ea este mai bine închegată decât Greaca, mai bogată decât Latina şi cu totul mai rafinată decât fiecare dintre acelea, totuşi arătând faţă de amândouă - atât în rădăcinile verbelor, cât şi în formele gramaticii - o afinitate mai puternică decât una posibil produsă prin vreun accident. Atât de puternică, într-adevăr, încât nici un filolog nu le-ar putea examina pe toate 3 fără a le crede ivite dintr-un izvor comun. Există un motiv similar, nu chiar atât de puternic, de a presupune că şi Celtica ori Gotica au avut aceeaşi origine ca Sanscrita; iar vechea Persană ar putea fi adăugată aceleiaşi familii”.
Sistemul acvatic dintre Munții Pamir și Bazinul Pontic (dintre Fluviile Oksos și Okeanos)
În 2002, Dr. Adrian Poruciuc - lingvist Român - a afirmat: “Conform celor mai credibile date antropologice din Europa, nordicii - departe de a se prezenta ca o rasă pură - apar mai degrabă ca o sub-ramură a europizilor mediterani care, începând din neolitic, au introdus agricultura în Europa centrală, din sud-est spre nord-vest, pe axa dunăreană. De aici - trebuie spus - nu ar reieşi cumva că acei strămoşi dunăreni ai nordicilor au vorbit proto indo-europeana de la începuturile lor? Dunărenii agricoli au devenit (glotic) indo-europeni doar după ce au renunţat la limba lor originară (de un tip foarte probabil înrudit cu egipteana veche) în favoarea limbii proto indo-europene vorbită de intruşii stepici ai mileniilor V-III î.C. Nu este de neglijat că - foarte probabil - limbile europene de azi păstrează destul material din substratul glotic al Vechii Europe”. (Se poate remarca despre agricultură că a simbolizat uniunea celor 4 elemente principale - pământul şi cerul, apa şi focul - a căror fuziune condiţiona fertilitatea). Corespunzător străvechilor relatări, în uriaşa familie divină Zeii erau înrudiţi îndeaproape, de pildă Krios, Koios / Coeus sau Polus în Latină, Okeanos / Ocean, Pontos Gargaros, Kronos / Crăciun, ş.a., au fost fraţi; Moşul Crăciun / Cronos l-a avut ca fiu mai mare pe Poseidon - având în posesie Edenul / Raiul - şi ca fiu mai mic pe Zeus, care a ajuns “Zeul Zeilor”. Zeul Poseidon (fiul lui Cronos / Crăciun, respectiv nepot = “Neptun” al celorlalţi importanţi Zei / străvechi seniori, din timpuri foarte îndepărtate) i-a avut ca întâi născuţi pe gemenii Atlas - primul rege Atlant - şi Gadeiros zis “Primul zeu” = “Prome-teu” / Prometeu; Imperiul Atlant, cu capitala Atlantida, îl avea pe conducătorul Atlas ca eponim (adică acela de la care şi-a primit numele): Atlas a fost geamănul lui Gadeir - poreclit “Prometeu”, la Grecii vechi însemnând “Chibzuit” - având în total 9 fraţi (în familia sa mare, Atlas a avut 7 fiice - nimfe grădinare - generic denumite “Hesperide”, adică “Apusene”, înţelesul pentru ele astfel, de “Vestice”, survenind firesc din perspectiva celor de la răsărit / adică Estici, cea mai mare şi mai frumoasă, denumită Maia, avându-l pe Gherganul Hermes / “Her-mes” = “Her moş” fie ca soţ, fie ca fiu).
Nimfă
În vechea Greacă, “Hesper” însemna “Seară”, ceea ce reda apropierea populației primordiale de ceremoniile religioase nocturne ale timpurilor străvechi: Hesperidele erau “Domnițele Serii” / “Idele Serii” (Ida era diminutivul Marii Zeițe Mamă, ele - Idele - fiind fetele / urmașele ei); Idele existau în Eden - adică în Rai - și erau partenerele luminoșilor “iYi”, începând să poarte “ii” pentru ca să-și arate noblețea (astfel dublându-se semnele lor, ale tatuajelor prin cele vopsite sau cusute pe cămăși). Tipologic, cele 3 generaţii divine - avându-i în frunte pe Zeii Uran, Cron şi Poseidon - au redat paralela cu cele 3 tipuri umane succesive de la sfârşitul Epocii Pietrei - anume, Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens - prin reprezentanţii lor putându-se recunoaşte Neandertal în Cerescul / Munteanul Uranos, apoi Cro Magnon în fiul Crăciun / Cronos şi Homo Sapiens în nepotul Poseidon (posesorul Edenului): în final, omul a ajuns să stăpânească tărâmul divin. Este evident un adevăr primordial: Cronos / Timpul a apărut odată cu Creaţia. Crăciun / Cronos era Gherga / Gher-Ga deoarece de exemplu la stră-Români el a fost fiul Cerului / Gher şi Pământului / Ga, adică Ghergan = Gher-Ga (la vechii Greci era similar, Cronos - Crăciun la stră-Români - fiind ştiut ca pruncul Tatălui Uranos / Zeul Cerului şi al Mamei Gaia / Zeiţa Pământului); fiindcă Tatăl şi Fiul erau Unul, atunci Cer şi Crăciun erau Creaţia: Creatorul a fost Unu = Anu, respectiv Crăci-Un = Gherg-An, adică exista deopotrivă echivalenţa Crăciun = Ghergan (având-o ca parteneră pe Circe = Ghirghe, Marea Zeiţă Mamă). Prin efectele create, perfecţiunile tainice ale punctului primordial au fost fundamental simbolizate prin cerc: lumea se deosebea de originea sa (mişcarea circulară fiind fără început şi fără sfârşit - fără variaţii - a dus la echivalarea timpului cu cercul; timpul s-a definit ca o succesiune continuă şi invariabilă de momente). Cercul folosit pentru a indica totalitatea / perfecţiunea îngloba şi timpul ciclic - nesfârşit, universal - transmis de vechii Greci prin imaginea şarpelui muşcându-şi coada; cercul mai simboliza şi cerul, cu mişcarea sa circulară şi neschimbătoare: Cronos a fost fiul Cerului. De fapt, forma primordială n-a fost atât cercul, cât sfera, care figura Oul Lumii (cercul fiind o secţiune - sau o proiecţie - a sferei). Cuvântul Grec σφαῖρα sphaîra” a provenit de la Sacrul Soare Ra” (în formă de glob): literalmente S-Phaî-Ra” a fost venerat încă din timpurile glaciațiunii.Cercetătorul Lucian Costi a scris în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 despre sferă: “Rostirea românească este o rugăciune continuă adusă soarelui, un imn solar, prin întrebuințarea repetată a silabei ce-l amintește pe astrul zilei. Nici o limbă din grupa ariană nu are această trăsătură. Orice ‘re’ al repetării, orice ‘re’ final al infinitivului lung este parte a acestei ru-găciuni neîntrerupte. În denumirea ‘Țara Românească’ repetăm de 2 ori numele soarelui, în ‘ra’ din ‘Ța-ra’ și în ‘ro’ din ‘Românească’. În cadrul ‘familiei soarelui’ se disting mai multe grupe semantice, între care cea cuprinzând forme aidoma (‘ro-ata’, ‘ho-ra’, ‘ro-tund’, ‘sfe-ra’). ‘Sfe-ra’ e ‘Sfântul Ra’, care spune că e vorba de o sferă, nu de un disc, cum au crezut astronomii antici; sacerdoții noștri știau că soarele e un glob, o sferă, adevăr pe care nu-l aflaseră alții. Limba română a avut o fază extrem de veche, înaintea civilizației egiptene, când ‘ra’ / ‘re’ erau silabe sacre folosite curent în viața de zi cu zi, fiind indispensabile în comunicare pentru că ele confirmau ordinea socială și respectul datinii, al legii. Ele se păstrează nealterate de milenii în cele mai frecvente cuvinte familiare. Noi am avut o religie care adora soarele și avea slujbe închinate soarelui; parțial retrasăm urme ale ei în religia egipteană și mai mult în cea persană închinate soarelui, în cadrul doctrinei dualiste. E posibil ca dualismul să fi existat și la noi, poate reprezentat de antinomia între RA și RĂU, acum cel puțin 5 milenii, când caracterul pozitiv era solar, după care s-a făcut traversarea spre monoteism, când soarele nu mai făcea direct obiectul ritualului adorării. Toate limbile grupului romanic apusean, inclusiv latina, au tema ‘sol’ în cuvântul pentru ‘soare’ (latin ‘solis’, italian ‘sole’, francez ‘soleil’, spaniol și portughez ‘sol’). De ce totuși spunem acum ‘soare’? Știm precis că pronunțarea era ‘soare’ în limbă încă înainte de plecarea grupurilor ariane spre răsărit, fiindcă există ‘surya’ în sanscrită iar divergența față de întreg grupul romanic - care păstrează simpla referire la morfemul ‘sol’ - este deconcertantă. Orientarea spre răsărit a altarelor bisericilor - astfel ca axa bisericii să fie îndreptată spre punctul cardinal răsărit - este o probă că religia noastră moștenește o regulă ancestrală din perioada în care RA din răsărit era astrul divinizat, pentru că era manifestarea vizibilă a forței pozitive, divine. Termenul ‘religie’ (latin ‘re-ligare’) e o relicvă a vechii religii solare, pentru că asta spune el prin despărțirea sa în particule, adică ‘legarea de re’, ‘legarea de soare’! Să remarcăm folosirea morfemului ‘lig’ în latină pentru ‘leg’ din română, care e totuși același cu ‘lig’ din ‘câr-lig’, etc., dovadă că a existat o variabilitate vocalică în vremurile vechi, dinainte de despărțirea latinei de străromână. Definiția religiei’ obținută prin studiul morfemelor e simplă și la obiect, pentru că religia’ înseamnă o legare cu divinul Re’, în vreme ce interpretarea filologiei bazată pe etinoame este o relegare’, adică o revenire după ce s-a pierdut legătura; când știi că re’ e particula pentru soare, atunci dezlegarea sensului e limpede, re-ligie’ înseamnă instituția omenească prin care se face conexiunea cu soarele”. Moşului Pământului i se spunea şi “Cos-mos”, fiind ştiut ca partenerul ceresc al Marii Zeiţe Ga: din Epoca Pietrei, muierea era situată jos iar masculinul sus, poziţiile statuate astfel transmiţându-se de-a lungul timpurilor. Creaţia aparţinea atât moşului Cos = “Cos-mos” care stăpânea Cerul şi i se spunea Crăciun / “Crăci-Un”, cât şi babei Ga / “Gaia” care patrona Pământul ca Marea Mamă şi i se spunea Circe: ei au format perechea Gher-Ga a părinţilor având prunci Gherga ca roadele dragostei lor, cuplul lor fiind Crăciun-Circe. De la început, între Cer, Cosmos, Creaţie şi Crăciun / Cronos (adică Timp), au fost conexiuni solide. Din perspectivă acvatică / diluviană, aceeaşi generaţie divină - Ghergană / Montană - a lui Crăciun din Carpaţi îl avea ca principal exponent pe albul “Pontic” / Caucazian numit Pontus Gargarus; la timpul Potopului Pontic - pe când glaciaţiunea s-a încheiat - albii populau Nordul Vechii Lumi, direcţie cardinală figurativ neagră, de la noaptea ce era de bază în trecut (cu cât mai spre N, cu atât mai polară, adică mai lungă şi mai rece). Punţile de brazi caracteristice Moşului Crăciun pentru trecerea peste ape erau aceleaşi cu punţile din stejari caracteristice Gherganului numit ca “Pontus” Gargarus pentru trecerile peste apele reţelei Okeanos (de altfel, acelea au constituit alt element al echivalării Ghergane, pe lângă cel onomastic ori mitologic de gen Crăciun-Gargar); având lemn bun de plutit, atât stejarul, cât şi bradul se foloseau şi la confecţionarea ambarcaţiunilor (pentru “bac” / “pod plutitor”, în vocabularul Românesc s-a instaurat “brod” - termen derivat din “brad” - ulterioarele vocabulare Slave ale vecinilor preluând înțelesul de “vad” ca Ucraineanul “brod” și Bulgarul “brid”, Sârbul “brod” însemnând “vas”): Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”, citându-i pe academicienii Franc Miklosici, Petriceicu Hașdeu, Alexandru Phillipide, ș.a., a consemnat “originea dacică” a cuvântului “brad”. De exemplu, pe lângă Ponticii din Peninsula Anatoliană Pont, Tracii - întinși de la HellesPont până la Pontus Euxinus - erau și ei Pontici, străjuind partea Europeană a vadurilor / trecerilor de la Dardanele, Bosfor, etc. Este interesant că unii lingviști au conectat numele Râului Prut de “Brod”; în legătură cu “Prut”, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Există sanscritul ‘ă-pura’ pentru ‘pârâu / torent’, albanezul ‘perrua’ = ‘pârâu’, polonezul ‘parow’ la ‘mlaștină’, etc. Hidronimul Prut pare să provină din pre indo-europeanul ‘portu’ pentru ‘trecere / vad’; acest lucru se poate spune despre râul Prut (care este o apă liniștită, nu prea adâncă, ușor de trecut): originea sa a fost geto-dacă, în legătură cu termenul ‘brod’ însemnând ‘vad / pod umblător’ (radicalul este foarte răspândit în limbile indo-europene din pre indo-europeanul ‘per’ = ‘a trece peste’, cu forma nominală ‘por-tu’ = ‘trecere / vad’)”.
Principalele ape curgătoare din Europa: 1 = Volga, 2 = Dunărea
Despre primele colonizări cu urmări civilizaționale ale plaiurilor actualei Românii de către oamenii din răsărit au scris explicit savanți ca masonul Petriceicu Hașdeu în secolul XIX (că Geto-Dacii, aflaţi printre strămoșii Românilor actuali, au sosit din Asia), naţionalistul Nicolae Densușianu în secolul XX (că predecesorii Pelasgi ai Geto-Dacilor au sosit din Asia Centrală), ș.a., până în secolul XXI la arheologii de sub egida Academiei Române (că spațiul actualei Românii a fost influențat cultural hotărâtor de la sfârșitul paleoliticului de către cei sosiți din Anatolia / Asia Mică); plaiurile spațiului actualei Românii au fost și sunt încă foarte atractive pentru răsăritenii Asiatici iar Gherga s-a înscris pe asemenea orbită, din urmă cu multe milenii (dinaintea Geto-Dacilor, care acum circa 3 milenii s-au instalat - în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - în fruntea stră-Românilor). Este de reţinut că în general colonizările nu au fost generate din porniri generoase de culturalizări / civilizări, ci au fost cauzate de sărăcia deopotrivă materială şi morală, de disperarea indusă prin asprele condiţii de viaţă, pentru dezvoltarea radical diferită pe noi tărâmuri. Fapte întâmplate după stabilirea străvechilor răsăriteni Asiatici în spațiul actual Român, ca difuziunile culturale de exemplu în Europa, etc. au fost aspecte de asemenea cercetate și înfățișate în prezenta lucrare - dacă au fost tangente cu Gherga - căci au făcut parte din marea mișcare migrațională umană de la E spre V (așa cum e traiectoria pe Cer a Soarelui). Spre deosebire de cercetările Româneşti care fie s-au concentrat pe expansiunea peste hotare a celor din spaţiul Român (cumva similar cu studierea în prezent a impactului milioanelor de Români emigraţi în mediile străine unde s-au stabilit), fie s-au concentrat numai pe spaţiul Român, această lucrare încearcă un echilibru între “sosiri” şi “plecări”, explorând deopotrivă intrările din spaţiul extern, cât şi ieşirile în spaţiul extern: pentru armonia globală, nu se cuvine evitarea vreuneia dintre dimensiuni. Este de ştiut despre denumirea iniţială a Mării Caspice, acum de 371 mii kmp, că era Marea Ghergană - de la riveranii săi Ghergani care o dominau integral - cu baza Sudică în ceea ce a fost Ghergania / “Hyrkania” în colțul SE, respectiv “Ţara Magilor” / “Țara Midilor” (sau Media) în colțul SV; de exemplu, lucrarea geografică din anul 982 “Limitele lumii” realizată în Provincia Jozjăn din N Afgan a notat explicit că Marea Caspică era Marea Gurgan şi e de observat - conform Enciclopediei Iranice” de pildă - că pentru Magi termenul local era “Gabrî”: pe de altă parte, cea mai veche denumire a Mării Negre, acum de 423 mii kmp, era de Pont, de la Pont Gargar - Zeul Apelor - care o patrona integral (Marea Neagră având strâmtorile Gherg / “Kerch” la Marea Karga / “Azov” şi Gherghel / “Cherchel” - acum “Bos-for” / Bosfor - la ProPontis, adică la Marea Albă / “Marmara”, numită ProPontis fiindcă era dinainte de Pont / Marea Neagră). Spre comparaţie, pre-diluviana apă Ghergană / Caspică a fost mai întinsă decât cea Pontică, post-diluvian situaţia inversându-se, starea lor păstrându-se aşa până în prezent. În Marea Neagră ajung și apele Râului Kuban lung de 870 km (“Pșîz” în Adâgă / Cercheză, limba riveranilor săi, cu denumirea Hypanis de către vechii Greci, la fel ca a Râului Bug), ce izvorăște din Elbrus / “Elb-Rus”, cel mai înalt Munte al Europei și curge în Karga / Azov, împreună cu Fluvii Europene având în total debit spre Pont însumat serios - începând de la Don până la Dunăre - dar și împreună cu Râuri Anatoliene; în mod similar și în Marea Caspică ajung ape curgătoare atât din Europa, cât și din Asia: legat de termenul “A-Dâg” / Adâg “Pșîz” pentru cea mai importantă apă curgătoare din teritoriul Adâg / “A-Dâg”, aflat în Estul Pontic, se poate observa că în teritoriul Dac - din actuala Românie, aflată în Vestul Pontic - termenul de “pișătoare” s-a folosit îndeosebi pentru cascadele apelor curgătoare (corespunzător “Dicționarului de arhaisme și regionalisme” din 2002).
Mag (secolul V)
Între cele 2 mari Mări interne continentale ale EurAsiei - Caspică şi Neagră - sunt Munţii Caucaz, cu întindere de la fostul Regat al Albaniei Caucaziene din apusul Caspic / Ghergan, până în Gorghis / “Kolkis”, acum Gheorghia / Georgia din răsăritul Pontic (Albania Caucaziană, având în N Munţii Cerauni, în E Marea Caspică, în S Fluviul Arax şi în V Munţii Caucaz, era numită Arran de către Perşi - adică vecinii Sudici, trăind în ceea ce azi e Iran - de acolo provenind Anticii Alani; între cele 2 Regate - anume între Albania Caucaziană şi Iran - era Media / Ţara Magilor, legăturile dintre locuitorii săi şi “medici” nefiind întâmplătoare, Magii ajungând superiori Magicienilor, similar cum au devenit medicii faţă de vraci). Despre Fluviul Arax / Aras (Armean Yeraskh, Georgian Rakhsi) e de observat - așa cum a scris în secolul V î.C. și Carianul Herodot, în prima sa carte de “Istorii” - că permitea vechilor Greci din Anatolia să ajungă facil la Marea Caspică: culoarul Aras / Arax - dintre Caspica și Anatolia - avea la izvor (în actuala provincie Kurdă Erzurum - cu numele Armean Karin, Grec Theodosiopolis - din E Turciei) populație majoritar formată din Diauehi / Diaokhi la sfârșitul mileniului II î.C. și începutul mileniului I î.C., care după Războiul Troian ce a dus și la destrămarea Imperiului Kheti / Hitit și-au avut un Regat, între secolele XII î.C. și VIII î.C., împreună cu Nordicii Kolchi / Georgieni; despre numele de Georgia pentru acea Țară Caucaziană - cu litoral Pontic / la Marea Neagră - și numele de Georgian pentru poporul său, e de știut că provenea de la numele Kurc / Gurc dat acelora de către Iranieni. Poziţia Regatului Median - adică a Ţării Magilor - era în SV Caspic, între Ghergania = Hyrkania din S Caspic şi Ţara Ghergarilor = Albania Caucaziană din V Caspic; pe Albanii Caucazieni, Georgienii îi numeau Rani: sursa pentru Lani, adică Alani. În trecut, denumirea lanţului Muntos Caucazic (știut drept “Kulika” / “Caulica”) locuit şi de albii Ghergari / Gargari - care aveau ca partenere Amazoanele curtezane - din apusul Ghergan, a fost folosită inclusiv pentru lanţul Muntos Carpatic, din apusul Pontic: Caspica fiind sărată la circa o treime din nivelul planetar iar Lacul Pontic deloc, malurile dulcelui Pont au ajuns puternic po-pulate de Gherga, deoarece pre-diluvian a fost un uriaş Lac cu apă dulce (acum e Marea Neagră, cu salinitatea ajunsă la jumătate faţă de cea a Oceanului Planetar); între foștii Caucazieni numiți Kurc de către Iranieni și denumirea Munților Caucazului drept Kulika se poate observa apariția translației “R”/“L” (frecventă în trecut), rădăcina Iraniană Gurc - regăsită la Kurc - mai mult sau mai puțin rezonând acolo de fapt în legătură cu cei consacrați ca Gherga, din Asia Centrală până în Europa Centrală. În mod concret, toate acele denumiri au redat o importantă, numeroasă şi străveche po-pulaţie Gherga, atât pe malurile celor 2 Mări (Ghergană / Caspică şi Pontică / Neagră), cât şi pe înălţimile celor 2 lanţuri Montane - Caucazian şi Carpatic - din apusul fiecăreia dintre ele (Munţii Caucaz la V de Marea Caspică şi Munţii Carpaţi la V de Marea Neagră), locuiţi în proporţii semnificative / serioase de Gherga: albi Pontici / Caucazieni (care au marcat puternic omenirea, încă din zorii săi, amploarea lor neputând să nu lase numeroase dovezi, dintre care unele - mai evidente - sunt înfăţişate în prezenta lucrare “Originea Gherga”; în vremea Potopului, albii dintre Caucaz şi Carpaţi formau populaţia “Pontică” - adică echivalenta celei general ştiută drept “Caucaziană”, iniţial şi Carpaţii numindu-se Caucaz - după cum a afirmat inclusiv cercetătorul American născut în Banatul Românesc Ion Jugănaru, sub pseudonimul “Raven Alb”, în lucrarea din 2012 “De ce şi cum s-a sfârşit glaciaţiunea - Adevărata istorie a rasei Pontice / albă” iar în lucrarea “Renaşterea” din 2013 acelaşi autor reflectând la denumirea celei care le-a dat naştere, anume la denumirea de Amazoană, ca literalmente reproducând “a mea zână” = “3 cuvinte româneşti ce dovedesc cum nu se poate mai bine cine au fost Amazoanele”). De altfel, în actuala Bulgară - vorbită în vecinătatea Sudică Românească - “zhena” = “femeie” iar în Nordul Românesc (corespunzător dicționarelor) “zâna” = “personaj feminin din mitologie, întruchipând mai ales bunătatea și frumusețea”. În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Filiaţia zânelor dovedeşte că ele au fost la origine expresia Pământului-Mamă; dar curentul istoriei le-a făcut să urce încetul cu încetul din adâncul pământului spre suprafaţă, unde - la lumina lunii - au devenit spirite ale apelor şi ale vegetaţiei. Locurile epifaniei lor le dovedesc în mod clar originea: ele apar cel mai adesea pe munţi, în apropiere de crevase şi torenţi sau în adâncul pădurilor, la marginea unei peşteri, a unei prăpastii sau a unei ‘vetre a zânelor’, lângă un râu ce vuieşte, un izvor ori o fântână. Zâna participa la supranatural pentru că viaţa ei era continuă iar nu discontinuă ca a noastră şi a tot ceea ce e viu în lumea asta”.
Sistemul Kura-Arax (principalele ape curgătoare din S Caucazian)
Într-o formă simplificată, s-ar putea considera ca omul vechi = Neandertal şi ca omul nou = Homo Sapiens, între ei fiind hibridul (rezultat din încrucişarea lor) numit Cro Magnon; înaintea Antichităţii, timpii au fost împărţiţi în 4 ere, 2 ale pietrelor (cioplită / mai veche = paleolitic, şlefuită / mai nouă = neolitic) şi 2 ale metalelor (Epocile Bronzului şi Fierului), după Antichitate fiind alţi 2 timpi / respectiv ere: Evul Mediu şi Epoca Modernă. Cele 3 tipuri umane - Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens - au co-existat spre sfârşitul paleoliticului (timp numit metalic “Era de Aur”): întâi au fost Titanii Neandertal, apoi au fost Giganţii Cro Magnon; în neolitic / timp al Epocii Pietrei numit metalic “Era de Argint”, acei Uriaşi - popular denumiţi de către Români ca “Tartori” / “Gealaţi” - n-au mai existat, între Potopul Pontic de la sfârşitul glaciaţiunii şi Potopul biblic rămânând doar Homo Sapiens, omul care a dezvoltat istoria ştiută clasic de atunci, până în prezent (se poate observa aceeaşi simetrie onomastică “T”/”G” la Uriaşii “Tartori” / “Gealaţi” ca la succesiunea de Uriaşi “Titani” / “Giganţi”). Privind credinţele, se poate remarca repetarea în timp, ciclul nocturn / lunar din vremea Neandertalilor, urmat de ciclul diurn / solar după dispariţia lor - din vremea Erei de Aur - revenind (când numai oamenii Homo Sapiens au rămas) ca nocturn / lunar în Era de Argint, respectiv ca solar apoi, după ieşirea din Epoca Pietrei; în ambele perechi ale succesiunilor lunare-solare (întâiul binom fiind pre-diluvian, celălalt binom fiind post-diluvian), Gherga a avut atestări puternice, pe măsura contribuţiei la dezvoltarea civilizaţională: stră-Româna a şi redat relaţia oamenilor Homo Sapiens dintre “ziuă” şi “zeu”, de celebrare diurnă (nopţile fiind dedicate Zeiţei, zilele au fost consacrate ceremoniilor Zeului, alternanţa divină corespunzând nu numai regimului nocturn-diurn, ci şi genurilor feminin-masculin). “Originea Gherga” nu este un subiect îngâmfat de nişă (unele aspecte pot fi neplăcute necunoscătorilor ori celor cu încrederi oarbe în enunţuri dovedite însă - spre dezamăgirea lor - ca false de către cercetătorii serioşi), timp de milenii Gherga fiind printre creatorii de Civilizaţii (= “stăpânii lumii” / însuşi numele Gherga - consonantic GRG - indicând stăpânirea divină / regală a Pământului, la Românii arhaici “stăpân” fiind gazda care “stupea” contra deochiului, îndeobşte ca proprietar de “stup” ajungând cu înţelesul de conducător / în acelaşi strat Trac cu “stăpân” fiind şi “jupan”, “cioban”, “ban”, etc.; e de ştiut că vechii Traci au existat până în mileniul I). Dr. Mihai Vinereanu a scris în “Dicţionarul etimologic al limbii Române”: “Cioban = persoana care păzeşte oile; e de origine traco-dacă. Amintim că sufixul ‘-an’ este de origine indo-europeană; termenul ‘cioban’ provine de la proto indo-europeanul ‘keu’ pentru ‘a păzi’ / ‘a observa’.” Corespunzător străvechilor relatări despre timpurile pre-diluviene, paznicii / observatorii Gregori au fost Veghetorii / străjerii Raiului, ceea ce a legat peste Potop numele Gherga de funcţia gardianului îngeresc; corespunzător Dr. Gabriela Macovei, “chiu” - echivalat cu “gurgui” - e termenul stră-Român cel mai îndepărtat pe care l-a putut identifica (iar înțelesul aceluia - după cum rezultă așadar din cercetările specialiștilor - lega Gherga de paznicii ciobani post-diluvieni). De altfel, privind spre era pre-diluviană, termenul de “creaţie” avea rădăcina Indo-Europeană “ker”, aceeaşi regăsită şi în prima silabă Gher-Ga (Pontica / Indo-Europeana - vorbită de Ghergani = “Kurgani”, din care s-a desprins Traca - se baza pe substratul neolitic: specialiştii lingvişti au demonstrat că ea n-a apărut din neant, ci continua moştenirile convenţional numite “pre” şi “proto”, din Epoca Pietrei). Lucrarea aceasta în mod explicit - “cu subiecte şi predicate”, respectiv cu date şi afirmaţii concrete - se referă la mai mult decât Gherga: la personaje, întâmplări, locuri, etc., care au interferat cu Gherga (deoarece în general alţii fiind cei care iniţial au relatat despre Gherga iar în această lucrare îşi au locurile cuvenite).
Oare Gherga a apărut de nicăieri, spre a ajunge niciunde? “Hodoronc-tronc” / “hocus-pocus” (în Peninsula Apenină / Italică, Etruscii - care se autonumeau Rasena, Egiptenii vechi notându-i ca Turşa iar vechii Greci ca Tyrsenoi - invocau puterile Magice cu “Bescu” / “Berebescu” iar nu în Italia, ci la multe familii din România până azi a rămas caracteristic sufixul “-escu” al numelui): Gherga oare a apărut în urmă cu câțiva ani? Răspunsul e categoric: Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu câteva decenii? Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu câteva secole? Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu câteva milenii? Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu câteva zeci de milenii? Răspunsul e categoric: Da. Este de ştiut că specialiştii lingvişti au atestat de pildă despre Traci (care existau deja cu mult dinaintea Etruscilor / E-Truscilor) că la numele autentice Trace foloseau şi sufixul “a” - aşa după cum “a” este terminaţia Gherga - ca o prezervare a arhaicei bi-funcţionalităţi feminino-masculină; elocvente sunt şi substantivele comune păstrate din timpul Trac, ca de pildă “popa” - în păgânism fiind atât preotese, cât şi preoţi - ori “tata” (care evident nu e muieresc - ci masculin - însă păstrează sufixul “a”), etc. Gherga e un nume mai vechi decât vremea Tracă, fiind atestat de pildă în Troia, unde fortul Gherghi / “Gergis” păzea principala poartă a cetăţii Troianilor (iar aceia au fost printre strămoşii Tracilor şi Truscilor): capitala Troia a fost Anatoliana vamă de veghe a capătului Strâmtorii Garganele / Dardanele la Marea Eghee / Egee (ţărmul Sudic), pe ţărmul celălalt fiind Peninsula Gallipoli a Traciei; anterior Regatului Troiei - fondat acum 5 milenii în V Asiei Mici - numele Gherga era important în Asia Centrală, de pildă Sanscrit ca rezonanţe cu aceeaşi terminaţie “a” fiind Garga, Indra, Şiva, Brahma, Mitra, ş.a.m.d. (Dr. Michele Faraguna în studiul despre Gherghiți din 1995 a scris că “numele Gherga e sigur de origine ne-Greacă”, observând că au fost mulți conducători Gherga de-a lungul vremurilor în leagănul Grec din Anatolia, ca Troia, Caria, Licia, în 2009 Dr. Trevor Bryce a afirmat privind “Gergis din Troia, micuța așezare din vecinătatea Ilionului, unde era inclusiv un Templu al lui Apollo, se pare că și-a avut numele derivat de la populația Troiană de Gherghiți a regiunii - pre-Greci - dintre care unii au fost conectați cu Miletul” iar în 2013 Dr. Alexander Herda a susținut în “Enciclopedia istoriei vechi” că “în Troia, rudele Gherghite ale Troianilor / Teukroilor - numiți și Gherghinoi - au fondat Gergis care a fuzionat cu Ilionul prin sinoceism” / termen însemnând confederare). În imaginea următoare - desen realizat în 1877 - se poate vedea intrarea printre zidurile Ciclopice ale fortului Gherghis din Troada / Troia:
Poarta Troiei era păzită de fortul Gherghis
În 1864, arheologul Maltez Frank Calvert a scris: “La Troia, zona fortului Gherghis a fost foarte puternică, unde cantitatea de piatră căzută - existentă ‘in situ’ - arată că zidurile Gherghis erau de dimensiuni considerabile. Gherghis a fost vestitul loc al nașterii Sibilei (de altfel, mult ulterioarele monede emise de Gherghis reproduceau Sibila pe o parte și Sfinxul pe o parte). Cât de mult se întindea teritoriul Gherghis în Dardania e dificil de estimat: teritoriul Gherghis cuprindea câmpia superioară a Troiei și probabil Neandreia era la hotarul său Sudic”. În continuarea Civilizaţiei Atlante = Vechea Civilizaţie Europeană cu puternicul Imperiu Dunărean, înspre Sud s-au dezvoltat Regatul Egiptean în Valea Nilului inferior şi Regatul Troian pe partea Anatoliană a Strâmtorii Dardanele, ca succesoare ale neoliticei Civilizaţii Danubiene (de pe Valea Dunării inferioare, cuprinzând ultimele culturi ale Epocii Pietrei); în Epoca Bronzului, Troianii - de pe partea Anatoliană / Estică a Strâmtorii Dardanele - au fost mai vechi decât Tracii (care s-au dezvoltat apoi pe partea Balcanică / Vestică a Strâmtorii Dardanele, la început ca vasalii Troiei, apoi ca aliaţii Troiei: Tracii furnizau aur metropolei Troiei începând cu exploatarea Perperikon din Tracia, aramă - ce era necesară respectivei Epoci a Bronzului în care ei au apărut - etc). Așa cum a scris și istoricul Herodot Karka în secolul V î.C., sosiţi din partea Vestică a Anatoliei în Europa, E-Truscii şi Aga-Târşii au provenit dintre viticultorii Podgoriilor Troiei: “E-Truscii” au ajuns în Italia (denumirea de Italia era conectată atât de “vitalis” însemnând “viaţă”, cât şi de “vitula” - adică “viţei” / “vite” - Peninsula găzduind aşa ceva) iar “Aga-Târşii” au ajuns în România (aşa cum e numită azi Țara din N Dunării inferioare, ei fiind cunoscuţi drept conducătorii cu “thyrs”, anume având cârje “corcodite” - adică împodobite - cu ramuri din viţă-de-vie). În 2007, profesoara Maria Ciornei a scris: “Despre etrusci s-a scris mult, fiind considerați și azi o populație misterioasă, care-și semnalează prezența în Toscana, în centrul Italiei la sfârșitul secolului VIII î.C, dezvoltând o civilizație urbană strălucită, alcătuită din 12 orașe-state, formând o confederație ce a influențat, în mod hotărâtor, evoluția extraordinară a romanilor de mai târziu, care însă i-au nimicit treptat, prin războaie, în final asimilându-i. Herodot, Pliniu cel Bătrân, Vergilius, Ovidius și Horațius îi considerau urmași ai lidienilor. Dionisos din Halicarnas 1:30 credea că erau neam foarte vechi și nu erau asemenea nici alt neam, nici ca limbă. Helanikos din Mitilene credea că erau din pelasgi / părinți ai tracilor. Credem că etruscii au fost pelasgi trăitori în Munții Apuseni, veniți de pe malurile Tisei învecinate. Numele străvechi al Tisei, menționată în secolul XI și în documente, era Thyscia, pronunțat Tuscia. În Apuseni, în antichitate, trăia o populație pelasgă numită Agatârșă, care erau Tuscii stabiliți în munți, lexemul aga fiind un prefixoid cu sensul, în pelasgă, de mărime și prin extensie înălțime / munte, în etruscă însemnând conducător. Etimonul târși dă, după legile foneticii, formele turși / tuși, în pronunție locală tusci. Același etimon în forma originară, târșinus prin căderea firească a terminațiilor, ca lege comună în trecerea la noi forme, și prin graiul local duce la lexemele târșeni / turseni; afereza și metateza și alunecarea vocalelor evidențiază lexemul, care și pe noi ne surprinde, ruseni / raseni, sau rasna, cuvântul cu care ei înșiși se denumeau. Grecii le spuneau etruscilor tyrenieni; încercăm puterea de flexibilitate a aceluiași etimon târseni-tyrsenus / tyrsen(i)-tyrasen(i), confuzia în vorbire firească între fonemele s și n, apropiate ca bază de rostire, construind forma tyraneni-tyren(i)eni. Și cognomenul etrusci are ca etimon tot lexemul târși, cu forma amintită turseni, alunecarea vocalică și metateza dând lexemul troseni-troieni, în grai local. De la troien(us) ’, prin metateză și rotacism, se ajunge la formele etrun(i) etruri = locuitorii Etruriei. (Rotacismul e curent la moți, la istrieni, la liguri și în dialectul tosc al albanezilor). Avem cunoștință și de toponimul Etruscia și de corespondentul cognomen Etrusci, ambele atât de aproape de Tuscii = strămoșii moților din Apuseni. Faptul că același etimon târși-tusci stă la baza tuturor termenilor ce definesc o populație din Munții Apuseni, cunoscută romanilor ca tusci, grecilor ca tyrenieni sau troieni, tuturor din lumea antică ca etrusci, și chiar a termenului cu care ei înșiși se definesc rasena / rasna, arată, fără echivoc, care este originea și locul de pornire al etruscilor ce, iată, încep să nu mai fie atât de misterioși. Etimologia ne lămurește și asupra locurilor prin care au migrat, ca și modul în care au făcut-o, pe uscat sau pe mare, pentru că prin aceste nume, aparent diferite, ca și prin coroborarea celor afirmate de antici sau de contemporani, privind originea etruscilor, putem cunoaște regiunile în care au fost, având în vedere și vecinătăților populațiilor cu care au conviețuit un timp. Etruscii au migrat în timpuri diferite și în valuri succesive. O parte din etrusci au plecat pe Marea Egee, trecând mai departe, întemeind orașe-state înfloritoare, cu o civilizație urbană, în Peninsula Italică. Pe traseul spre vest al etruscilor și în Evul Mediu era calea străbătută după străvechi îndemnuri, căci o contribuție a mișcării păstorești se arată la fiecare pas pe toată linia Munților Carpați, a Balcanilor, până în Alpi și Pirinei (conform lui Ovid Densușianu, Păstoritul la Români, 1913)”. Este de știut că termenul Grec tyri” = brânză” (portul Qart – cel mai faimos al Fenicienilor de pe coasta Libanului - a fost denumit Tyre, Fluviul Nistru era denumit Tyras, în centrul Mediteranei a ajuns să fie Marea Tyreniană, etc. iar populații semnificative au fost Tyra-Geții, Tyrsenii = Etruscii, Tyr-Kirii ca succesorii Troianilor / Tyrcae fiind Turcii, ș.a).
Troia a fost străjuită de gardienii Gherghi
“Originea Gherga” a fost afişată prima oară pe Internet în 2011 - şi actualizată anual, prin prezenta ediţie la nivelul anului 2019 - fără temeri de vremurile foarte vechi, faţă de care din partea unora sunt fantastic de multe reţineri sau “ocoliri”, cauzate de o “prudenţă” nejustificată cu seriozitate / căci evitările nu-i fac pe respectivii mai mari specialişti (printre cauzele prelungirilor anuale ale lucrării “Originea Gherga” fiind inclusiv faptul că realizarea nu e colectivă - având un singur autor - şi faptul că deseori a fost absent timpul concret pentru lucru, căci activitatea e fascinantă dar cronofagă); autorul n-are vreo frică de pierderea vreunui titlu - toate sunt date oamenilor de oameni - iar identitatea de Român şi de Bănăţean a autorului (născut în Banat, crescut în Banat, trăind în Banat) n-o poate nimeni lua: Banatul este regiunea de baştină a Bănăţenilor, parte a poporului Românilor şi a teritoriilor Românilor (mai demult a existat chiar un imperialism Românesc, estompat însă cu mult prin trecerea timpului, acum Românii ajungând - prin a afirma că mereu şi-au apărat glia - până la a-şi declama unilateral doar invadările de către alţii, ceea ce-i nefiresc, căci inclusiv în prezent milioane de Români colonizează unele locuri din lume, mișcările majoritare fiind îndeosebi spre apus în zonele Românice și Germanice, mult mai numeroase decât cele spre răsăritenele zone Slave ori orientale / musulmane, ș.a.m.d). Pământul Bănăţean este de baştină pentru un număr curent dublu de Bănăţeni: cei care azi îl locuiesc şi cei care cândva l-au locuit dar s-au mutat în alte părţi (trăind altundeva); aşa s-a petrecut mereu iar asupra fenomenului nu-i de păstrat tăcere (tăinuirea n-aduce nici un folos). În secolul V î.C. generalul Elen Pericle - cel care a construit Acropola Atenei datorită tezaurului pe care l-a furat din Insula Delos, fosta bază a piraţilor Cariani / Gherghiţi - avea spusa “Un cetăţean tăcut nu e un bun cetăţean” (el a fost discipolul înţeleptei Cariane Aspasia din Milet / “milo” însemnând “măr” dar şi “miere” - din provincia Aydîn / actuala Turcie, zona unde pe atunci funcţiona din plin Sanctuarul Gherga - ea predând retorica şi filozofului Socrate, care a fost executat de atenieni după moartea ei); se poate observa că Pericle, contemporan cu Socrate și alți conducători ai Atenei vechi la apogeul Culturii Elenilor au fost - după cum au rămas datele istorice - discipoli de fapt ai mult mai învățaților Cariani (ai celor de pe coasta Vest Anatoliană): mentorii / dascălii din Kerka / Caria - adică din Țara Ghergoilor / Gherghiților - au fost înțelepții imitați / copiați, mulți și azi însă fiind extaziați mai mult de vechii studenți, decât de profesorii lor (dar aşa cum a dovedit-o istoria, discipolii Eleni în general nu şi-au depăşit dascălii / maeştrii Greci iar pe atunci - când Elenii din Balcani învățau - cetățile Grecești din Vestul Anatoliei nu erau coloniile Atenei, ci ele colonizau Vechea Lume, atenienii în acele timpuri primordial fiind preocupați de orice altceva decât de binefaceri altora). De-a lungul timpurilor, au fost multe victime ale manipulărilor propagandiștilor Eleni, Evrei, ș.a. (cu tehnici diversioniste similare); o atitudine asemănătoare ar fi de exemplu la o știre în Epoca Modernă, când atenția s-ar muta de la un eveniment sau de la personajele implicate în eveniment pe jurnalistul care ar relata știrea, în sensul de a aprecia prioritar jurnalistul - cu elemente de tipul când s-a născut jurnalistul, unde s-a născut jurnalistul, ce familie are jurnalistul, unde, ce și cât a studiat jurnalistul, ce carieră are jurnalistul, etc. - în detrimentul detaliilor despre eveniment ori despre persoanele aceluia: dintotdeauna au existat interese, în care s-au investit chiar mari valori / eforturi, pentru ca politicieni, istorici, ș.a. să distorsioneze ori să comute atenția publică de pe unele evenimente sensibile pe domenii colaterale, de importanțe reduse / neprioritare.
În 2010, cercetătorul Cristea Sandu Timoc - din Serbia, mutat în România / la Timișoara - a sintetizat cum a fost odată: “Cândva, tot Balcanul era Românesc”. Ideea lucrării “Originea Gherga” a apărut pentru un plus de vizibilitate şi ca necesară umplerii unor goluri ale cunoașterii - cauza lipsei informaționale respective derivând de la cercetătorii Români ori străini activând în proiecte limitate de propriile culturi, punând “distanţe” artificiale chiar cu vecinii iar în cazul depăşirii abordării monoculturale accentuând mai ales interesul multicultural şi din păcate prea rar operând intercultural - deosebirea, pe lângă aspectul cantitativ despre aşa subiect, fiind şi calitativă, prin utilizarea pentru această lucrare a mijloacelor Moderne într-o proporţie însemnată (o observaţie faţă de nivelul cunoaşterii este că foarte mulţi oameni n-au ştiinţă despre predecesorii lor, chiar dacă există posibilitatea tehnică a “descoperirii” lor): e înfăţişată îndelungata călătorie Gherga printr-o bună parte a lumii (aşteptările despre lucrare pot lejer converge spre povestea distinctă a unui neam distinct, Gherga), cu accentul nu pe zecile de milenii ale mutaţiilor genetice anterioare, ci pe cele mai recente zece milenii / după ultima mutaţie genetică Gherga. “Atenţia” mai redusă uneori din partea unor specialişti s-a datorat de-a lungul vremurilor şi unei veşnice slăbiciuni omeneşti - deci la nivel personal, nu neapărat la nivel profesional - anume uitarea, hrănită şi de gratuita invidie, faţă de trecutul măreţ Gherga, cercetători care n-au mai realizat (nu şi-au mai dat seama de) unele legături câteodată cu Gherga: toate faptele au existat, cu timpul pierderea atenţiei devenind progresivă, canalizările ajungând și spre alţii, ceea ce însă acum “ajută” în mod evident impactul lucrării, generată în mod intenționat inclusiv pentru umplerea lipsurilor (un scop al realizării lucrării “Originea Gherga” e și de “plus-valoare”, în sensul “urnirii” paradigmelor existente spre alte vremuri - cu mai mult timp, chiar milenar, înaintea producerii consecințelor lor - şi respectiv direcții decât cele în care sunt cantonate pe moment, aproape ca “prizoniere” lor înșile). Trista stare a cercetării trecutului, nu numai la Români, ci şi la mulţi alţii, se datorează dominării de către haos, regula fiind a confuziilor - uneori grosiere - iar excepţia fiind normalitatea (oferită de datele corecte); majoritatea lucrărilor despre trecut aproape că nu transmit ceva, fiind în vecinătatea mesajelor despre nimic (“surprizele” științifice rămânând foarte rare): mulți utilizatori consideră “Originea Gherga” ca firească - prezentând lucruri firești, desigur - dar nu observă ori nu le pasă că de-a lungul lucrării sunt exprimări chiar în premieră absolută ale multor aspecte (care nu au mai fost prezentate ori corelate vreodată așa cum le înfățișează autorul). Din perspectiva momentului apariţiei, lucrarea “Originea Gherga” poate fi nepotrivită: fie a apărut prea târziu, fie e înaintea timpurilor. Din perspectiva nihilistă, ar fi fost ceva dacă n-ar fi apărut deloc / nicicând, însă spusa împăratului Corsican / Francez Napoleon Bonaparte - când îşi invita strategii la sfat - redă esenţa: “mai bine un plan rău, decât nici un plan”; anterior aceluia, filozoful Francez Blaise Pascal - numele său fiind folosit la cel al unităţii de măsurare a presiunii - a enunţat: “Toate nenorocirile unui om vin din aceea că nu e capabil să stea singur, liniştit într-o cameră. Oamenii sunt de obicei mult mai convinşi de motivele descoperite de ei înşişi, decât de cele arătate de alţii. Vrei ca oamenii să gândească bine despre tine? Nu vorbi de bine despre tine. Am făcut această scrisoare mai lungă decât de obicei, doar pentru că nu am avut timp să o fac mai scurtă”. Într-o paralelă cu imaginea unui glob murdar, în loc de contemplarea straturilor depuse pe el de-a lungul timpurilor - şi eventualelor zgârieturi prin ele - autorul a preferat să pătrundă direct la strălucirea de odinioară, cea acoperită acum de multă mizerie (atât la propriu, cât şi la figurat): de pildă, un glob vechi, în prezent prăfuit, curăţat însă bine, poate reda aproape splendoarea ce o avea când a fost realizat / dar neprocedând aşa - şi păstrând doar globul prăfuit ori chiar distrugându-l, considerându-l deja “în plus” sau neştiind la ce o mai folosi - e superficialitate (dacă nu şi mai rău).
De altfel, despre “strălucire” e de ştiut că îşi avea rădăcina pre Indo-Europeană - conform şi “Dicţionarului etimologic Indo-European” din 1959 al celebrului lingvist Julius Pokorny - sub forma a ceea ce scris azi e “Ghera” / “Greg” (din care au derivat și “zori”, “zări”, etc., în legătură cu Zeul Ra / Dr. Sorin Olteanu - de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti / capitala României - afirmând chiar că “radicalul indo-european ‘Gwhairdo’ - însemnând ‘strălucitor’ - era foarte potrivit pentru un nume de persoană”, aşa cum au fost de pildă regele Trac Gaidreas, ucis la un banchet cu toporul de către un comesean beat sau Tracul Fedru Gaidreas, cel mai important fabulist Latin, ş.a.); din termenul proto Indo-European ǵʰelh pentru “a străluci” a apărut “galben”. Continuând exemplificarea: Originea Gherga nu studiază praful de pe glob, ci îi depăşeşte crusta de praf (mâzga “mulţumind” pentru mult timp pe prea mulţi, unii chiar crezând ce văd, închipuindu-şi că aşa era dintotdeauna) şi se ocupă de glob; desigur că oamenii sunt liberi să creadă ce vor, însă “cascada” informaţională a Originii Gherga în mod sigur rămâne măcar unul dintre meritele lucrării, conducând la curmarea scuzelor de genul subtil al susţinerii că “n-am ştiut” (mai ales că despre Gherga până acum nu s-a scris la scară aşa de dezvoltată, motivul principal nefiind că elementele nu existau, ci lipsa de interes). Foarte mulţi cercetători ai timpurilor şi-au dobândit titluri ştiinţifice prin a fi “corifei” de suprafaţă, fără nici o profunzime istorică (categoric ieşind din discuţie dimensiunea preistorică), din teama să nu se facă de “ruşine” în tagma colegilor / aproximativ la fel de superficiali; aşa ceva este jenant pentru “originalitatea” lor şi dăunează pe ansamblu studierii trecutului în mod profesional / profesionist: faptul că specialiştii / elitele formează minorităţi e valabil şi la medici, ingineri, ş.a. - toate breslele fiind marcate astfel - aşa că numai puţini calificaţi (fie lingvişti, fie istorici, etc.) îşi pot “strălucit” / competent demonstra la superlativ “chemarea” / vocaţia în profesie, în cazurile cele mai sănătoase sincerul dar dificilul “dat din umeri” a neştiinţă fiind oricând mai valoros şi mai cinstit / onest decât înlocuirea sa cu vreo mistificare.
Curgerea unui Râu poate ilustra paralele culturale pe tronsoanele “mono”-“multi”-“inter” (în dimensiunile de monoculturalitate-multiculturalitate-interculturalitate), cu aspecte repetitive apoi ca forme “multi-”, “inter-”, etc., similar apărând inclusiv la confluenţele Râului cu alte ape curgătoare sau la vărsarea finală în apa stătătoare; la nivel personal, o dinamică reţea ca şi cea acvatică ar fi chiar mai sugestivă decât un static arbore genealogic: ca valurile unui Râu curgând la vale, care se despart întâlnind obstacole - de exemplu când dau de o cataractă sau un bolovan ori o creangă plutind - pentru ca apoi să se reamestece, imaginând fiecare val ca un nume, se poate “vedea” parcursul omenirii în timp. Pe un Râu, vărsarea în amonte a unei vopsele provoacă şuviţe colorate în avale, distincte și faţă de cursul principal al apei; la fel, pe Râul genetic uman, o mutaţie conduce la aspecte distincte faţă de ceea ce era anterior. Un exerciţiu de imaginaţie (sora geamănă a raţiunii e imaginaţia, care inspiră): închipuind cataractele / pragurile de pe cursul unei ape ca mutaţiile genetice din cursul istoric al unui neam, prezenta lucrare se referă la ultima porţiune, cea de la pragul / cataracta aflat/ă cel mai aproape (comparativ cu întregul parcurs în timp, poate părea modest, însă mai bine aşa decât deloc). Sub atmosfera poluată a globului, încă “susură” ceva / cineva (de multe milenii): Gherga; privind datările / vechimile abordate, de exemplu Atlantida (despre care - ca şi despre Troia - întâi se ştie că exista, urmând să fie şi fizic găsită) era aşa de veche, încât a fost întemeiată de cei anteriori ultimei mutaţii genetice Gherga. În Vechea Lume deoarece Atlanţii au migrat iar după ce au ajuns la coasta oceanică acel ocean le-a preluat numele i-a făcut pe cei din Lumea Antică - până la cea actuală - să considere Oceanul Atlantic ca gazda Atlantidei: aşa ceva e o iluzie izvorâtă dintr-o eroare de percepţie, căci Atlantida (respectiv Imperiul Atlant / Civilizaţia Atlantă) a fost la răsărit de Atlantic, în Europa paleolitică. Corespunzător “Dicţionarului etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” publicat în 2009 de către Dr. Mihai Vinereanu, “prag” - adică partea de jos / orizontală a unei porţi - e un termen provenind probabil din fondul Trac (în Sanscrită “poartă” = “pariga”); forma lingvistică provine din pre Indo-Europeanul / pre Kurganul “perg” / “portu” pentru “vad” / “trecere”. Chiar dacă multe date dintre cele prezentate aici nu sunt predate în manuale şi pe de o parte unele sunt enunţate public pentru întâia oară în lume iar pe cealaltă parte altele sunt formulate în premieră în Română, lucrarea aducând oarecum “un suflu nou” literaturii asemănătoare în profil, ea pe ansamblu - fiind foarte informativă - nu prezintă însă o istorie “nouă” (nici una statică, ci una “mobilă”, într-o abordare deosebită - “altfel” / originală - urmărind mişcările Gherga în timp şi spaţiu, “curgând” meandrat pe “Râul genetic”, dinspre trecut spre viitor): utilizând grila specifică, “Originea Gherga” reconstituie şi restituie sub forma actuală (la începutul mileniului III) întinsul traseu Gherga prin omenirea ultimelor 10 milenii - de la cea mai recentă mutaţie genetică până în prezent - respectiv din Epoca Pietrei până acum. Lucrarea este îndeosebi despre aspecte demult dispărute (oameni, aşezări, culturi, Civilizaţii - chiar teritorii - etc.), rămase în memoria publică: pe de o parte, există poveşti despre locuri ce au fost găsite fizic doar mult ulterior circulaţiei cunoştinţelor despre ele - ca de pildă Troia, descoperită din pământul multimilenar în secolul XIX - iar pe de altă parte, există multe locuri ale căror poveşti de-a lungul timpului s-au rătăcit ori s-au pierdut, prezenta lucrare înfăţişând elemente aflate între ambele ipostaze, desigur în legătură cu subiectul Gherga (despre Graiul Troian, e de știut că deriva din neolitica Kurgană / larg cunoscută ca “Indo-Europeana”, în grupul de limbi a căreia e și Româna; Kurganii / Gherganii - care au răspândit în lume limbile ajunse clasificate științific / lingvistic ca “Indo-Europene”, cu rădăcinile pre și proto Indo-Europene în timpurile diluviene - proveneau dintre Atlanții care și-au avut Imperiul centrat pe actuala Mare Neagră, erau Nordici în Vechea Lume / ca atare fiind numiți “Hiperborei” și au fost nomazi / apelativul consolidat ca atare, încă dinaintea Potopului pentru așa ceva, în timpurile migratorilor vânători-culegători, fiind de “Pelasgi”, Gherganii / Ghergoii și urmașii dovedindu-se încă din preistorie că au fost deopotrivă Pelasgi, Hiperborei, Atlanți). Conceptul în sine aduce și unele veşti “proaste” adepţilor fervenţi de pretutindeni ai continuităţilor, deoarece prezintă unele aspecte mobile şi interculturale din istorie (fie că e agreat ori nu, fenomenul migraţional s-a manifestat dintotdeauna în lume, exemple fiind inclusiv din actualitate, când de pildă în Europa milioane de Români sunt implicaţi în aşa ceva, mutați pe continent - pe urmele înaintașilor lor - ca o consecință a unui război civil nedeclarat cu ei înșiși).
În 2014, Alina Pavelescu - directoarea adjunctă a Arhivelor Naţionale din România - a declarat că “o civilizaţie nu se poate dispensa de memoria sa decât dacă a decis să se sinucidă”. Acest produs - fără limitare convenţională, întâmpinând deficitul de judecăţi ori păcătoasele prejudecăţi - prin caracterul său totodată constituie un pionierat în documentarea istorică a evidenţei genetice şi este o premieră mondială, fiind (până acum) cea mai profundă lucrare de filogenie umană din lume / în mai multe elemente: amploarea temporală, amplitudinea interpretărilor, abordarea organizaţională (ştiinţifică dar şi artistică), etc.; prin comparaţie cu genealogia, în filogenie sunt unele elemente diferite. Conţinutul - realizat specific cu cheia” Gherga şi creat după planul simplu al îmbinării geneticii şi istoriei / însă apelând instrumentar şi alte discipline - poate fi utilizat liber, în scopuri necomerciale; până în prezent, nici un nume din lume nu are o poveste aşa dezvoltată / extinsă ca Gherga (e de ştiut că numele vechi - indiferent de culturi - aveau semnificaţii, inclusiv Gherga confirmând aşa ceva): interpretările însă - deoarece perspectivele observatorilor” nu-s niciodată identice - pot fi catalogate fie artistice, fie științifice (ceea ce le deosebesc net, căci același aspect, considerat “bun” / “pozitiv” de către cineva, poate fi considerat “rău” / “negativ” de către altcineva). Din cel puțin o perspectivă, toate datele esenţiale - mitice, istorice, genetice, etc. - converg în povestea Gherga (de exemplu, miturile nu-s “plăsmuiri” ori o înşiruire de prostii, scrise de proşti, ci codează experienţe reale şi nu fabulaţii, cum ar fi imaginaţiile unora / intrările în “legende” pretutindeni bazându-se pe adevăruri - majoritatea dovedite - nu pe falsuri)lucrarea aceasta are o singură miză: cunoaşterea (datorită alegoriei Gher-Ga a Cerului cu Glia, fiind evidenţiate - şi nu disimulate - vechile mărturii despre contactele dintre Cer şi Glie, apelând inclusiv resurse po-pulare, ca povestirile ajunse până în folclor, devenite totuşi mai amplu cunoscute de către mai mulţi şi mai larg răspândite decât opiniile izolate sau de circulaţie restrânsă ale unor specialişti). Despre marele trecut al lumii, unele surse Româneşti sunt chiar mai puternice decât altele de peste zări, Mări şi Țări (între care şi dovedirea existenţei celui mai vechi Homo Sapiens din Europa, în Banat); datorită extraordinarelor valori aflate la îndemână, cercetarea Românească a trecutului poate fi fruntaşă pe glob, însă o meteahnă încă există, după cum a notat Dr. Mircea Eliade în “Oceanografia” din 1934: “Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări. Potențialul Românesc e imens iar Românii și România deocamdată mai au de prezentat multe elemente “grele” în tabloul mondial (atât pentru preistorie, cât și pentru istorie). Oricine poate observa că - de departe - de pildă moştenirea folclorică din Carpați / Românească e cea mai bogată din Europa, apoi fiind cea Caucaziană (Culturile însă nu se compară - ca de pildă care-i mai “bună” ori “ne-bună” / cu toate că “normalitatea” e negociabilă - nici Civilizaţiile nu se compară, ca de exemplu care-i inferioară ori superioară, ci se acceptă la toate doar diferenţele, cauzate de diversitatea lor); în România încă trăiesc ultimii martori direcţi ai autenticei Civilizaţii Româneşti, cu pitoreştile obiceiuri şi porturi populare - în prezent, ajunşi oameni în vârstă - iar în Caucaz, densitatea mai redusă a populației a rarefiat foarte mult manifestările publice. Dr. Mircea Eliade, în lucrarea “De la Zalmoxis la Genghis-han” a afirmat că “miturile, simbolurile şi ritualurile ce ne oferă folclorul religios al românilor îşi înfig rădăcinile într-o lume spirituală care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului apropiat şi mediteranean”. Pe de altă parte, în multe privințe, vocabularul Român e chiar mai valoros decât cel Sanscrit, vechi Grec, Latin, etc. (în 2009, Dr. Mihai Vinereanu - autorul Dicţionarului etimologic al limbii Române / pe baza cercetărilor de Indo-Europenistică” - a enunţat că majoritatea elementelor lexicale Române au o vechime considerabilă, cei mai mulţi termeni din vocabularul Român făcând parte din fondul autohton pre-Latin, dânsul de altfel reliefând glotocronologic că “faliscii - strămoşi ai romanilor - au emigrat de pe cursul mijlociu al Dunării, regiune locuită de geto-daci şi pannoni care vorbeau, de fapt, aceeaşi limbă”); în mileniul II î.C. - înaintea Războiului Troian - migrarea făloşilor / falicilor Falisci de la Dunărea mijlocie în Peninsula Apeninică / Italică a fost deodată cu migrarea Ghetulilor / Gheţilor de la Dunărea inferioară în Libia / N Africii (datorită suprapopulării, după cum a consemnat Gotul Isidor din Peninsula Iberică): din cauza erupţiei Vulcanului Thera - din Insula Egeeană Santorini - la sfârşitul secolului XVII î.C. s-au înregistrat mari grupări de oameni în Delta Dunării din N / adică în Regatul Heraclid şi în Delta Nilului din S / adică în Regatul Hyksos (spre V au plecat Ghetulii şi Faliscii iar în E s-au dezvoltat Regatele Hurit şi Hitit / Indo-European vorbind un Grai pre-Latin).
Insula Cicladică Thera / Santorini
După un secol de la erupţia Thera din San-Torini / Ciclade, Ghergheii fostului Regat Hyksos din N Egiptului s-au retras în Orientul Apropiat - înapoi în locurile lor din Canaan până în Caucaz, la răsărit coagulând Regatul Hurian, unde Anu era considerat fiul Zeului Alu / Alalu - iar Aheii din N Egiptean au trecut Mediterana în Peloponez / S Balcanic, unde Gherghiţii V Anatolieni deja aveau întemeiate cetăţile Sparta şi Atena (poate azi - din cauza propagandei politice, nu istorice - pare ciudat, însă în realitate Sparta şi Atena n-au fost întemeiate de Eleni, nici de strămoșii lor Ahei); apoi, vechii Evrei / urmașii patriarhului Avram - care au însoțit prinții Hyksoși din Canaan în Delta Nilului când aceia au luat puterea acolo, rămași sclavi în Egipt după revenirea faraonilor - auzind de căderile Regatului Troiei şi Imperiului Hitit, au ieşit de asemenea din Egipt, fugind în Canaan, pretinzând Ţara Sacră a Ghergheilor ca a lor, proclamându-i teritoriul ca “Pământul Făgăduinţei”, prezentându-se ca “aleşii” sănătoşi / neleproşi pentru a stăpâni aşa ceva (ceea ce însemna mai mult decât doar a locui acolo): e de ştiut că grupul genetic major masculin la Evrei e “J”, care iniţial a făcut parte din haplogrupul “IJ” împreună cu bărbaţii genetic “I”, majoritari printre Români, o altă apropiere (la nivel onomastic), apărând în nomenclatura de “jidovi” / “ji-dovi” pentru stră-Românii din Carpaţi, realizatorii unor impresionante valuri de pământ şi ziduri Ciclopice, respectiv de “jidani” / “ji-dani” pentru cei din Canaan, unde neoliticii autohtoni - anteriori vechilor Evrei apăruţi în Epoca Bronzului - au fost realizatorii unor impresionante capcane zidite Ciclopic ale animalelor, prefixul “ji” la ambele populaţii fiind de la “Gi” / “Ga”, adică “Pământ”, pământenii stră-Români / respectiv cei de pe Râuri locuind în “dave” / “deve”, de aceea numindu-se “dovi” iar cei numindu-se “dani” provenind de pe Râuri, căci Iranianul “dănu” = “Râu”. Indigenii / autohtonii “Dună-Rii” / Dunării inferioare erau faimoși realizatori ai valurilor de pământ - “jiduri” / ziduri - având ca principală unealtă de săpat cazmaua numită în vechime chircă / ghircă (după cum a documentat în 1939 și Dr. August Scriban ori “Micul dicționar academic” editat în 2010 de Academia Română), ei lucrând mult cu cârca, protejându-și capetele cu cârpe de soarele puternic ori de ploile puternice și construindu-și inclusiv locuințe din chirpici: iar Munții Carpați - pe Văile căruia trăiau - au preluat onomastica lor. Vechiul Testament, scris de vechii Evrei, a consemnat că după Potopul biblic - ce a încheiat Epoca Pietrei - fiii patriarhului Noe au fost strămoșii Iafiților = “Însemnaților”, Semiților = “Corciților” și mezinilor Hamiți (printre care au fost Sfinții Gherghi): din perspectivă genetică masculină Homo Sapiens, așa ceva corespundea cronologic haplogrupului “IJ”, din care au provenit mai vechii stră-Români / cu majoritatea masculină “I” și Semiții / cu majoritatea masculină “J”, mai tinerii Hamiți din Canaan chipurile fiind blestemați să-i slujească, de la începutul Epocii Bronzului, dinaintea existenței Evreilor (la sfârșitul capitolului 9 din “Facerea” vechii Evrei au scris numai de Canaan, nu și despre succesori); Sfinții Gherghi - adică biblicii Gherghe-sei, urmași în Canaan ai lui Ham / Hermes - au făcut parte din mai recentul grup genetic masculin “N” și peste ei în Canaanul Epocii Fierului au năvălit Evreii Semiți, ajungând cei mai numeroși cu numele Gherga doar printre Români. Binomul jidovi-jidani corespunde haplogrupului masculin pre-diluvian “IJ”, din care s-au despărțit genetic stră-Românii cu bărbații “I” și Evreii cu bărbații “J” (dar Românii nu-s Semiți, spre deosebire de urmașii patriarhului Avram - Arabi și Evrei - care sunt Semiți, fiindcă au fost născuți de Hamite: la început, Semiții - însemnând “Corciții” - în general au fost “semi”, adică pe jumătate, având părinți deosebiți; apoi - cu trecerea timpului - Semiții au preferat endogamia, în general încrucișându-se între ei). Biblia încă din prima carte (“Facerea” / “Geneza”) a indicat existența separată - după Potopul biblic de la sfârșitul mileniului IV î.C. - a Iafiților, Semiților și Hamiților, ceea ce înseamnă (și prin această sursă, pe lângă fiind sursa științei) că trunchiul comun genetic masculin “IJ” era pre-diluvian; în ultimele 4 milenii au fost mai multe mișcări semnificative deopotrivă privind Țara Sfântă din N / Europa și privind Țara Sfântă din S / Asia. Din punct de vedere genetic masculin - observând grupul uman “IJ” - se poate remarca “frăția” dintre bărbații Români care sunt în majoritate relativă “I” și bărbații Evrei care sunt în majoritate relativă “J” (corespunzător nomenclaturii științifice dar și faptelor din trecutul îndepărtat, Evreii fiind frații mai mici ai Românilor). Așadar, mai multe elemente importante conectează bărbații din apusul Pontic de cei din răsăritul Mediteran:
·         genetica masculină Homo Sapiens, care a indicat majoritatea relativă a Românilor drept a fraților mai mari ai majorității relativă a Evreilor
·         concepția celor 2 Țări Sfinte în cele 2 zone populate de Români și de Evrei (Raiul fiind mai vechi decât Canaanul)
·         nomenclatura apropiată de “jidovi” la Români și de “jidani” la Evrei
·         răposații erau “re-pauzați” în râpele / Văile României și “Rephaimi” = “Refaimi” / “Refaiți” în Valea Râului Iordan
·         onomastica Ghergană / “Gherga-Ană”, prin Gherga la Români și prin îngerii Gregori - respectiv biblicii Gherghe-sei - în Valea Râului “Iorda-An” / Iordan
·         etc. 
Atlanții la Istru au fost genetic I” în Nord și J” în Sud
Față de cei din grupul masculin uman “IJ”, mai puțin numeroșii bărbați Gherghi - din grupul genetic “N”/“X” - au ajuns să conducă ramurile “I” și “J” (relativ majoritare la stră-Români și la Semiții Evrei), în ambele Țări Sfinte din inimile celor 2 Civilizații. Așa cum a indicat și patriarhul pre-diluvian Enoh din SE / aflat în Orientul Apropiat, în NV / adică în Europa era deopotrivă destinația îngerească și omenească: acolo pe atunci erau râpele răposaților (Munții Ripae fiind Carpații celor stinși demult, adică ai Uriașilor Moși, pe Valea Iordanului de asemenea rămânând în memoria colectivă legendarii Refaiți / Refaimi = “Răposații”); ca Munți Ripae / Riphean au fost asimilați și cei din lungul lanț Montan Ural - de exemplu, de către Romanul Pliniu “cel Bătrân” - în NV căruia erau Solarii Finici / Suomi = “Ri-Phaen” (e de observat că termenul Latin “ripa” = “mal”). Azi mai sunt specialiști hidrologi care folosesc pentru “luncă” formula: “zona ripeană” (în general, dicționarele prezintă râpele ca maluri / coaste abrupte, ceea ce deseori sunt la înălțimi - nu la șesuri - astfel încât Munții cu râpe = Munții “Ripaei” sunt cei cu pante abrupte). Pre-diluvian, între cele 2 Țări Sfinte ale celor 2 Civilizații vecine - din spațiul Canaanit al Cornului Abundenței și din spațiul Românesc al Imperiului Atlant - erau comunicări bilaterale (în ambele sensuri) deoarece oamenii pe atunci aveau ca principala caracteristică faptul că migrau: paleoliticul a fost al nomazilor. Munții strămoșești ai Rumânilor din Rai au fost Ripae / “Ri-pae”, adică ai sacrului - notat “pae” - Soare “Ra”: pe malurile Râurilor lor au trăit Moșii iar în râpele / “râ-pele” acelora au rămas să repauzeze, adică să se odihnească pe veci, răposații / “ră-posații” Moși; subteranul lor - accesibil prin numeroasele peșteri - era Tartar / Gargar = “Gar-Gar”, reproducând onomatopeic luminatul Cer / “Gher” de către Soarele “Ra”, organizarea pământeană fiindu-i opusă / simetrică, doar oglindindu-l. A repauza / “re-pauza” - ca verb folosit în trecut pentru a răposa / “ră-posa” - indica literalmente “ușa Sf. Ra”: răposatul / “ră-posatul” ieșea din Lumea “Asta”, trecând direct sub lumina Sf. Ra în “Altă” Lume, nevăzută / întunecată pentru cei vii dar luminată pentru cei duși, ieșiți de aici, trecuți prin ușa Sf. Ra în lumea aceluia, adică Sf. Rai avea ca reflexie pe Pământ fostul Rai (cel pre-diluvian populat de Atlanți, succesorii Uriașilor); partea cea mai profundă a Infernului - adică Lumea “de Dincolo” - nu era deloc luminată, fiind veșnic întunecată. Spre deosebire de Sfânta Țară Nordică - populată de stră-Români - Sfânta Țară Sudică (= Canaanul) nu a avut un parcurs sinuos. Pentru Evrei, prima intrare în Canaan a fost la începutul mileniului II î.C., când părintele lor Avram de pe Fluviul Eufrat a plecat acolo. A doua intrare în Canaan a Evreilor a fost la sfârșitul mileniului II î.C., când profetul lor Moise de pe Fluviul Nil a plecat acolo (conducând exodul biblic). După aceea au mai fost intrări în Canaan ale Evreilor, ca atunci când acolo au preluat puterea Perșii în mileniul I î.C., Arabii în mileniul I, ș.a., ultima oară fiind la sfârșitul mileniului II - după ultimul război mondial - când în noul Israel au emigrat și majoritatea Evreilor din România. La Români s-au înregistrat de asemenea exogamii / prin “roiri” și endogamii / prin “continuități” (mai ales în satele “tradiționale”). Însă mai important şi mai recent pentru geneza Românească Gherga a fost în Epoca Bronzului Regatul Heraclid din N Dunării - cu capitala la Gherghina / azi Galaţi - vechi oraș / “var” fruntaş populat pe atunci îndeosebi de către V Anatolieni (Troiani şi Cariani); aceia au declanşat imediat după Războiul Troian, la începutul Epocii Fierului, “Întoarcerea Heraclizilor”, adică migrarea Doriană / respectivul a celor de la Dunăre, în vechime folosindu-se și termenul “Darya” din Asia Centrală pentru “Fluviu”, înspre Peninsulele Sudice învecinate, Balcanică şi Anatolică, pe urmele ultimului val Kurgan, cuprinzând în mişcările lor inclusiv Insulele Egeii şi ajungând până pe coasta Canaanului, în Nordul căruia - anume în Galileea şi Înălţimile Golan - îşi aveau baza de putere Ghergheseii, adică urmaşii îngerilor Gregori, care au “căzut” din Rai (despre care interpretările izvoarelor diferă, anume existând versiunile - complementare, de fapt - că fie au decis să plece din Rai sau fie că au fost alungaţi din Rai): la Marea Caspică, în fosta Media - dintre Ghergania / Gorgan de la E şi Albania Caucaziană / Ţara Ghergarilor de la V - există şi azi Provincia Iraniană Ghilan / Gîlan (cu care au fost dovedite legăturile Înălţimilor Golan din S, până în Delta Iordanului de la Lacul Galileii). Istoricul Italian Guido Mansuelli a scris despre Heraclizi / Doriani - adică despre cei de la “Darya” / Fluviu - în “Civilizațiile Europei Vechi” (ca și cum ar fi fost urmașii Kurgani din Banat, regiune bogată în fier, având la S Gherdap = “Porțile de Fier”): “Dorianii erau o populație Indo-Europeană, originară poate din Valea Dunării, unde ar fi învățat să producă și să folosească fierul. Mergând pe Valea Moravei și apoi pe Valea Vardarului / Var-Darului, ei s-au ciocnit de Traci, care le-au deviat drumul spre Tesalia; de acolo - în cele mai multe cazuri - au emigrat în Elada, în Insulele Egeii și pe coasta Asiatică: unele grupuri Doriane s-au așezat în Creta, în Rodos și pe coastele cele mai sudice ale Asiei Mici / Halicarnas. Se poate considera că în secolul IX î.C. acele invazii și așezări s-au stabilizat. Dialectul Dorian era vorbit la Megara, precum și la Halicarnas. Dorianii și-au dat numele stilului Doric”. “Dorianii” - ținând cont de străvechiul termen EurAsiatic “Darya” / “Da-rya” însemnând “Divinul Râu” - literalmente erau “Riveranii” adică aceia din Valea Dunării, anume: din spațiul Românesc; echivalarea Dorianilor cu Heraclizii releva cine juca rolul conducător, ei avându-i în frunte pe puternicii “Oameni ai lui Hercule” / Gherguli (cu ascendență îndepărtată, chiar pre-diluviană). Heraclizii / Dorianii au fost știuți ca bravi lăncieri / sulițași, Româna veche - vorbită de strămoșii Geți - având termeni ca “giudea” / “gedea” pentru “suliță” / “lance”, “giudeț” pentru “cârmuitor”, etc.
Până în prezent, legătura dintre legendă și istorie oficial nu e făcută: acolo unde segmentul legendar există, segmentul istoric lipsește. Realitatea documentară actuală e tristă, deoarece versiunea etnogenezei Românilor - propagată acum formal - pare a fi în mare proporţie mincinoasă sau ocolind unele adevăruri (de pildă, în prezent nu se face nici o referire oficială la Români = “Ro-mâni” ca la foştii oameni ai Raiului); aşadar, Românii - formând poporul de la gurile Dunării şi trăind “pe-o gură de Rai” / corespunzător inclusiv creaţiei specifice Române “Mioriţa” - formal n-ar fi avut de-a face cu Raiul (poate alţi oameni din lume au avut de-a face cu Raiul - poate şi din altă rasă umană, Românii fiind “inventaţi” - sau poate nimeni nicicând n-a avut de-a face cu nici un Rai, totul fiind o iluzie fantastic de puternică, timp de milenii la miliarde de oameni: un truc universal, depăşind orice Magie). Academicianul Brătescu Voineşti 1868-1946 în “Originea neamului Românesc şi a limbei noastre” a susţinut că Romanii descindeau din Traco-Geţi (iar istoria a reţinut despre cea mai mare victorie vreodată a imperialilor Romani că a fost învingerea la începutul secolului II a Geto-Dacilor din spaţiul actualei Românii / descendenţii direcţi ai strămoşilor lor: în secolul IV, împăratul bizantin Iulian “Apostatul” - nepotul păgân al împăratului bizantin Constantin cel Mare” / ajuns sfânt creştin - în paragraful 22 al lucrării “Despre Cezari” a scris despre Geto-Daci că au fost “cei mai viteji dintre toţi oamenii care au trăit pe Pământ”; se poate observa despre capitala bizantină că nu era altundeva decât în Balcani, pe locul fostei cetăţi Byzantium a Tracilor Besi iar conform istoricului Carian / Anatolian Herodot, în Antichitate Tracii erau cei mai numeroşi dintre Europeni, în prezent pe acel loc fiind Istanbul, cea mai mare metropolă din Europa). Academicianul Român menţionat a scris în 1942: “N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau Latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întâi limba Romanilor care era o formă literară a limbii Daciei iar mai târziu limba Italiană. Aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor iar cu timpul limba Franceză. În Spania, ea a devenit întâi limba Iberilor iar cu timpul limba Spaniolă. Aici, ea a devenit cu vremea limba noastră Românească”.
“Faliscii” - numiți falic pentru ceea ce respectau mai mult - de pe cursul mijlociu al Dunării au fost urmaţi în Peninsula Apenină / Italică de “Umbrii” (care conform Carianului Dionysos / Dionisie din Halicarnas 2:49 au fost strămoşii Sabinilor) de pe cursul superior al Dunării şi de alţii, acele deplasări de populaţii producându-se din cauza presiunii celor urcaţi intempestiv pe Valea Dunării în mileniul II î.C.: atunci a fost furată Cerga / Lâna de Aur de către jefuitorii Ahei iar apoi a fost celebrul Război Troian, care a încheiat Epoca Bronzului şi a declanşat Epoca Fierului (în acel timp, cea mai mare fortăreaţă de pământ din Europa era la Iarcuri / Corneşti-Iazuri, în Banat - adică în Panonia = Bazinul Dunării mijlocii - ceea ce implica existenţa unei puternice formaţiuni statale, în centrul căreia era respectiva capitală Iarcuri / considerată a fi funcţionat şi în secolul V, ca reşedinţa împăratului Attila al Hunilor, însurat cu prinţesa locală Kerka, descendentă la fel ca și el din dinastia g/herțegului” = regelui Decebal al Geto-Dacilor, mort cu 3 secole anterior nașterii lor, anume în secolul II); în Banat, metropola Cornești a Europei - de la sfârșitul Epocii Bronzului și începutul Epocii Fierului - a ajuns astfel de mare desigur și prin aportul Heraclizilor / Dorianilor care după Războiul Troian nu s-au dus toți în Balcani peste Ahei, ci au decis altceva atunci.
Bănățeana Cornești: cea mai mare fortificație de pământ din Europa Epocii Bronzului
Umbrii au colonizat - conform geografului Antic Strabon - Ariminum / azi Rimini 44,03 lat. N, 12,34 long. E, pe coasta Adriatică, la gura Râului Ariminus / Marecchia. Istoricul Roman Pliniu cel Bătrân” a scris: “Umbrii se cred cei mai vechi oameni din Peninsula Italică; ei cred că au fost numiţi ‘oameni din furtună’ de către Greci, deoarece au supravieţuit Potopului”. Arheologul Italian Guido Mansuelli 1916-2001 a afirmat în cartea sa “Civilizațiile Europei Vechi” că populații din “Aria Dunăreană” au mai pătruns în Peninsula Italică pe la mijlocul mileniului II î.C. după cei migraţi din Valea Dunării în Peninsula Italică iar acolo - în aceeaşi Peninsulă Italică / Apenină - apoi s-au instalat E-Truscii (din Troia, via Tracia); abia aşa a apărut cetatea Romei. În 1964, Dr. Nikolay Jirov a scris: “Pe baza metodei comparative nu s-a ajuns la o determinare sigură a înrudirilor limbii etrusce cu alte limbi. S-au găsit afinități cu limbile pre-elenice din Egeea și din Asia Minoră, cu cele caucaziene, cu cea bască, dar și câteva - destul de ciudate - cu grupul ugro-finic. În această privință nu știm mai mult decât Dionysos din Halicarnas, care în pragul erei noastre, când etrusca încă mai era vorbită, spunea despre acea limbă că ‘nu prezintă asemănare cu nici o alta’. Totuși, cu 4 secole mai înainte, compatriotul său din Halicarnas, Herodot, susținea că etruscii erau de origine lidiană și că au emigrat în Italia pe calea mării. Sunt puternice indicii de ordin istoric, lingvistic și arheologic care arată că și în această dificilă problemă ‘părintele istoriei’ trebuie să fi avut dreptate. Numai că despre lidiană - o limbă pre-elenică din Asia Mică / Anatolia - nu știm mai multe decât despre etruscă”. “Codex Sangallensis” 732 - manuscris Gotic păstrat la Mănăstirea Sf. Gallus din oraşul St. Gallen 47,25 lat. N, 9,22 long. E / Elveţia - a consemnat cum a fost: “Primus rex Romanorum Alanus fuit” (adică “Primul rege al Romanilor fu Alan”) iar despre Alani se ştie că erau “MasaGeţi”, respectiv Geţi Masivi / Mari. De exemplu, chiar în Antichitate, nimeni altcineva decât nobilul Ammianus Marcellinus - istoric Roman - a afirmat că Alanii erau continuatorii Masa-Geţilor / Iranienilor (dintre Lacul Aral şi Marea Caspică), capitala Geţilor Europeni fiind în ceea ce e azi România: în timpul împăratului Burebista la Argedava, în timpul regelui Decebal la Sarmisegetusa (limita Vestică a Regatului condus de regele Decebal a fost întâi la Dunărea mijlocie, apoi la Tisa, Romanii neocupând însă bune părți ale sale, ca de pildă regiunile Crișana și Maramureș - din stânga Tisei - nu au făcut parte niciodată din Imperiul Roman). Savantul A/Român Gheorghe Muşu în studiul din 1981 “Lumini din depărtări” a observat: “desigur numirea oraşului Roma şi a întemeietorilor săi era de origine etruscă”. Numele vechi / iniţial al Râului Tibru - pe care se află Roma - a fost şi Albula, respectiv Rumon; despre fondarea Romei, Carianul Dionysos din Halicarnas - azi Bodrum, în Anatolia fiind important oraş al Heraclizilor / Dorianilor sosiţi de la Dunărea inferioară după Războiul Troian - l-a citat pe Troianul Cephalon din cetatea Gergis, care a afirmat că Roma a fost întemeiată de a doua generaţie după Războiul Troian (adică în secolul XII î.C., ulterior - adică în secolul X î.C. - aşezarea fiind declarată oraş iar apoi a devenit capitala regilor din Dinastia Etruscă / începând cu Romulus, adică în secolul VIII î.C.): pentru a aprecia inclusiv dimensiunile mişcărilor unor populaţii de la sfârşitul Epocii Bronzului - şi respectiv începutul Epocii Fierului - e de cunoscut opinia unor cercetători, care au considerat căderea Troiei ca un dezastru la timpul său mai mare decât a fost apoi colapsul Imperiului Roman (ce a încheiat Antichitatea). În legătură cu Faliscii mileniului II î.C. emigraţi în Peninsula Italică / Apenină din Panonia (în răsăritul Panonic fiind Banatul, Crişana, etc. - vorbind acelaşi Grai Trac - Panonii / “Pa-nonii” însemnând “Sfinţii Prunci”, căci “Pa” era particula de sfinţenie iar “noni” = prunci, evidenţiindu-se rezonanţa dintre Panonia locuită de Panoni şi Apenini): Românescul “falus” (sau Latinul “phallus” ori Grecul “phallos”) pentru “penis” e în Româna populară “pula”, cuvânt despre care în 2009 şi Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic român” a afirmat că era vehiculat ca atare - adică popular “pula” - de către Traci (anteriori cu un mileniu existenţei Grecilor, atât în S Dunării, cât şi în N Dunării, aşadar termenul nu era împrumutat de la vechii Greci); ținând cont că făloșii Pelasgi / “Pelas-Gos” - puternic răspândiţi pe principala cale de comunicare Europeană timp de milenii, adică pe Valea Dunării, inclusiv în Panonia - existenţi din Epoca Pietrei ca nomazi vânători-culegători şi pescari au dispărut în Epoca Fierului dar moştenirile de la ei n-au pierit, sorgintea termenului popular “pula” poate fi conectată de onomastica lor Pelasgă = “Pela-s-Gă”, ca a celor care iubind Pământul o adorau pe Marea Mamă Ga și desigur că implicit pe reprezentantele ei, respectarea manifestându-se prin Cultul Falic (forma “Pela-S-Gă” reprezentând literalmente “Pula Sacrei Ga”, fiind ceea ce Zeiţa Pământului adora suprem), aşa ceva împreună cu Cultul Vulvei făcând parte din ceea ce “la pachet” s-a practicat îndelung în cadrul Cultului Fecundității și Fertilităţii, ştiinţific numit astfel, cumulând riturile falic şi al vulvei.
Babilonenii / Vavilonenii numeau vulva ca gala” - sinonimă cu strălucitoarea” - iar în Greacă s-a păstrat termenul πέλας / “pelas” pentru “client”, astfel încât direct se poate interpreta denumirea Pelasgă / “Pelas-Gă” sub forma de “clientul Gaii” sau Româneşte “Pula Sacrei Gheia” = “Pela-S-Ga”, oriental cu figurări simbolice prin falicele obeliscuri (piloni avându-și denumirea de la ceea ce reprezentau - anume penisul Zeului Fecundității și Fertilității Bel / Baal - ținând cont și că “P” a fost înlocuit de “B”, astfel cum e în pronunție Arabă și azi, putându-se vedea numele divin ca Paal / Pel, “pașa” fiind “bașa” / “ba-șa”, etc. ori în umorul popular Românesc eroul principal fiind Bulă, personaj masculin la care “B” intenționat l-a substituit pe “P”). Considerând echivalarea Pela” = Bel” / Bal” și observând că termenul Turc Bal” = miere”, forma “Pela-S-Gă” putea foarte bine fi înțeleasă ca “Mierea Sacrei Gă”: semnificația Română a lingerii - relevată concret de cuvântul Sanscrit lingam” pentru “pulă” / “penis” în Română - are și astfel relevanță practică; mai mult, în Peninsula Anatolică - ca de exemplu în metropola Efes - se știa că primul rege din Vechea Lume a fost semi-zeul apicultor Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris, șeful Uriașilor Cureți (ajuns cunoscut până în Peninsula Iberică, după cum a scris și istoricul Roman Marc Justin în secolul II). Sanscrit, membrul viril” = linga” mai era literar considerat trăznet” = “vajra” (termen echivalat și cu “goliciune”): în străvechile aglomerări urbane denumite “var”, orășenii des erau goi, printre manifestările publice frecvente regăsindu-se atât goliciunea, cât și orgia.Etimologia cuvântului Englez Ball” însemnând “obiect rotund” - ca de exemplu “mingea” - are la baza sa atestată Medievală înțelesul de “testicul” (termenul fiind conectat - conform “Dicționarului etimologic” editat în 2001 de lingvistul Douglas Harper - și de “umflare” ori de Grecul “phallos” = “penis umflat”); apropierea și astfel de falicul Zeu Paal / Baal ori de înțelesul ca “rotund” / “cerc” - având onomastica etimologic legată de Gherga - încadrează străvechiul echivalent Pelasg dintre Gherga și Paal (Baal / Vaal).
Sorgintea Pelasgă masculină pentru “pula” / “pu-la” era din “Pu-Ra” a venerării “Sacrului Soare”, pentru slăvirea căruia se înfigeau pari falici în țărână iar Pelasgă feminină - dovedită ca pre Indo-Europeană - pentru “Pizda” / “Pi-Z-Da” însemna venerarea a ceea ce era “Sfânta Zeiţei Ga” (pe de o parte, “Pu” = “Sfânt” iar “Ra” = “Soare” şi pe de altă parte “Pi” = “Sfânta”, “Z” = “Zeiţă”, “Da” = divina Ga); cu înţelesul de “fiu”, în Sanscrită s-a păstrat “pur”, Dacii având “per” (un exemplu din urmă cu aproape 2 milenii fiind inscripţia în alfabet Latin dinaintea războaielor Romanilor cu ei “Decebalus per Scorilo” adică literalmente cu înțelesul “Zece-valuri, fiul Scurgătorului” / de sânge pe altar, la păgâni acea postură fiind onorantă): ținând cont că întotdeauna în Vechea Lume numele însemna ceva, la înaintașul Burebista - împăratul Geților în secolul I î.C. - se pot observa înțelesuri, prin frecventele echivalențe consonantice ale Asiaticului “B”, în “P” ca “Pur-Epista” = “Fiul Epistolarului” (în secolul I succesorul Decebal fiind “Fiul Scurgătorului” = “Per Scorilo”), respectiv în “V” ca “Vure-Vista” = “Vestitorul urbei” / așezările orășenești fiind știute, spre deosebire de cetățile “dave”, ca “vare”, astfel că onomastica Burebista, de factură Asiatică în Europa, indica prin ambele versiuni sorgintea sa nu militară nobilă, ci administrativă nobilă, probabil ca fiul unui aristocrat din Curtea Getă, înrudit cu conducătorul Regatului Get, căci fiul numit Burebista a ajuns ca adult tânăr în fruntea statului. Se poate observa că mândrii / semeții Bănățeni folosesc și în prezent cuvântul de “paori” / “pauri” pentru țăranii puternici: termenul nu e deloc întâmplător și nu este un neologism, ci e străvechi. Calchierea lingvistică “L” peste “R” a apărut ca în Grecul “-poulos” pentru “fiu” dar şi “pui” - în Greacă “polla” = “mulţime” - în Latină “pullus” însemnând păsărică / pasăre mică: apropierea păsărească a fost deopotrivă a organelor genitale masculin şi feminin, în jargon Român prin “păsărică” înţelegându-se oricare din ele (echivalând “puţa” sau “pizduţa”, etc). Bărbații Pelasgi / Pelasgoi iubeau “pământencele” Zeiţei Gaiei / Gheii (știute și ca Amazoane / “Ama-zoane”, ele venerând tandemul Pământ / “Ga” - Lună / “Ma”), sfințenia legăturii Pu-Ra cu Ga / Ma fiind reprodusă de împreunarea lor - a bărbaților “solari” / “cerești” și a femeilor “pământene” / “selenare”, aceeași ca și cea regăsită în Gherg-Ga / Gherga - iar femeile Pelasge / Gher-Ga erau cele știute ca Gorgone, atestările lor fiind anterioare Indo-Europenilor Kurgani / Gurgani care au răspândit în lume graiurile / limbile Indo-Europene și au realizat gorgane neolitice, ca neam foarte puternic, căci nu doar spiritual ci şi fizic au fost părinții Indo-Europenilor. Exemplul Pelasg al celor plecaţi din Panonia - de pe cursul mijlociu al Dunării - în Peninsula Apenină, Faliscii vorbind acelaşi Grai Pelasg ca şi strămoşii Românilor (adică stră-Româna), care au ajuns importanţi strămoşi ai Romanilor acolo, e relevant: cine din cine a apărut - Romanii din Români în mileniul I î.C. sau Românii din Romani în mileniul următor, adică în mileniul I - nu-i chiar aşa de simplu cum pare (dacă e văzută doar partea cea mai recentă a istoriei).
Polimorfismul somatidelor în Europa (de același gen în spațiul Românic, Nordul Italic, Sudul Iberic)
Dovezi ale vechii limbi Românice există şi în formă fizică, de exemplu în 1972 arheologul Ion Nania în Mozăceni 44,34 lat. N, 25,10 long. E - cea mai mare comună din judeţul Argeş / România - a găsit un topor de la sfârşitul Epocii Bronzului, inscripţionat stră-Român “SVI MI PIE” (însemnând “şi mie pios”), cu scrierea de la stânga la dreapta, aşa după cum s-a impus stilul de scriere apoi ca model în toată Europa: datarea artefactului - în secolul XV î.C. - era anterioară Fenicienilor (din alfabetul cărora a derivat cel al Grecilor iar apoi cel Latin al Romanilor). De altfel, se poate constata facil că “Românu-i născut poet” - folosind şi acum “Lerui, ler” - nu este o expresie “gratuită” (la Romani, Larii / “Lares” erau “eroii-strămoşi” - ca geniile ancestrale / duhurile gospodăriei - aceia fiind gardianii / protectorii), incantația respectivă ducând la religioasa “aleluia”: în Bazinul Mării Negre încă din paleolitic exista scriere (așa după cum a notat filozoful Platon drept premieră mondială a oamenilor, că pe pilonul / columna centrală din sanctuarul capitalei Imperiului Atlant / Borean, aşezare aflată pe o paleo-insulă ajunsă apoi pe fundul Mării Negre, erau gravate legile - ceea ce însemna că atunci a fost cineva care le-a inscripționat pentru ca altcineva să le citească - pe lângă faptul că acelea au necesitat conceperea de către legiuitori, care aveau şi organizare statală în Epoca Pietrei), de la inscripțiile din Gherdap, din neoliticul Ardealului - incluzând “Tăblițele din Tărtia / Tărtăria”, din vremea contemporană cu Sanctuarul de la Parţa din Banat, cel mai vechi din Europa - fiind descoperită prima scriere din lume = “Scriptul Dunărean”, etc. Mai mulţi autori Antici au consemnat despre scrierea Pelasgă că era cea mai veche din lume (iar vadul preferat Pelasg a fost cel Pontic, încă dinainte de Potop): de exemplu “Cartea jubileelor” - canonică în Biserica Ortodoxă Etiopiană - a notat că înainte de Potop îngerii scriau pe “Tăbliţe Cereşti” (iar tot pre-diluvian, patriarhul An, respectiv Eno = Enoh, înaintaşul lui Noe din Sudicul Corn al Abundenţei a scris - după întâlnirile sale cu îngerii din Cer - prima carte din lume, ceea ce conectează și Nordicii Atlanţi de ştiinţa lui, el fiind “moşul Cher / Her”, adică “Her-mes”, după cum a fost echivalat în EurAsia; puterea nemuritorului An Ceresc se reînnoia anual în spațiul Atlant / Pontic, aflat în N Cornului Abundenței, Tradiția Românească - din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, adică din acel areal - conservând de pildă, ca urmașă directă, dovedită în continuitate milenară, Magia Anului Nou peste cel Vechi / împreună cu legendarul ansamblu aferent de mituri și rituri). Biblia menționează cu mai multe prilejuri numele celor înscriși în ceruri; se poate remarca despre Gherga că și-a avut de la început numele scris în Cer (începând cu Veghetorii îngeri Gregori). Este de observat că filozoful Elen Platon din Atena n-a fost primul din istorie care a scris despre Atlantida (înaintea lui au fost alţii; de la Platon însă - fiind mai recent în timp decât ceilalţi - s-au păstrat cele mai multe notiţe despre Atlantida): spațiul Atlant - al Atlantidei / respectiv al Imperiului Atlant - a fost consolidat la N de Anatolia, acela fiind spațiul Pontic, colectorul apelor dulci din spațiul Dunărean. În Epoca Bronzului - inclusiv în spațiul Carpatic / traversat de cursul Dunărean - genealogiile dar și legile, religioase ori ale societății, rămase de la Pelasgi, erau memorate “în versuri” pentru a fi mai ușor transmise, de pildă, în afara creațiilor proprii, inclusiv producțiile epopeice V Anatoliene din Epoca Fierului, ca ale poeților Gherghiţi / Gherghini Homer, Hesiod, ș.a., fiind apreciate de Geto-Dacii din actualul spațiu Român, Antic aceia vorbind un Grai apropiat Latinei vechi / spre dezamăgirea cercetătorilor dorind să reveleze o limbă Dacă distinctă (ce n-a fost găsită, în ciuda eforturilor îndelungate), etc.; e de reţinut că omenirea întâi a trecut prin Civilizaţia memoriei iar apoi a trecut prin Civilizaţia scrierii (străvechii înţelepţi având abilităţi mentale uriaşe de stocare a datelor, abia mult ulterior - pentru a face faţă societăţilor inclusive - Homo Sapiens ajungând copleșit la utilizarea scrierii, la început din motiv religios iar după aceea din raţiuni comerciale, intelectuale, etc). Geograful Anatolian Strabon X 3:17 a scris că nu numai poezia, ci şi muzica (cu ritmurile şi melodiile sale) aveau origini Trace, istoricul Got Iordanes în “Getica” 71 a afirmat că preoţii Geţi îşi însoţeau rugile cu muzică, cronicarul Ştefan din Bizanţ = “Vizandia” a reţinut că Geţii cântau la ghitări când trebuiau să transmită mesaje, etc.: aşa era mecanismul străvechi al mesagerilor (iar Geţii aveau o cultură orală serioasă, în general scrierea nefiindu-le necesară, ca de altfel nici reprezentarea Zeilor, religia fiindu-le fără icoane - fără idoli ori statui, aşa cum era caracteristic şamanilor Nordici EurAsiatici - spre deosebire de alte populaţii; Geții au fost “fundamentaliștii” religioși ai Tracilor, în secolul IV î.C. oratorul Elen Androtion notând că Tracii nu cunoşteau literele şi că - în general - spre deosebire de Varvarii / Barbarii din Asia, Varvarii / Barbarii din Europa, care populau aglomerările umane “var” = “bar”, considerau scrierea ca ruşinoasă, la ei înţelegerile fiind numai verbale iar cuvântul “dat” având valoarea “jurării”).
Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 a scris despre “ler, cuvânt care serveşte ca refren la colinde: românescul ‘ler’ înseamnă ‘vreme’, ‘timp’ (referindu-se la cineva în floarea vârstei); întâlnit în expresia ‘a-i trece (cuiva) lerul’ are sensul de ‘a fi îmbătrânit’ dar cu farmec, însemnând ‘cândva în vremurile de început, vremurile fericite de demult’ / un timp mitic, fericit. În plus, românescul ‘ler’ / ‘lerui’ poate fi asociat cu albanezul ‘lere’ pentru ‘naştere / răsărit’, sensuri cvasi-identice; astfel, pare să fie vorba de un radical vechi traco-iliric ‘ler-’ cu sensul de ‘început / răsărit’, cu referire la naşterea unei divinităţi pre-creştine”. În spaţiul Român, străvechea urbanizare din oraşele neolitice / unde se practica şi prima scriere din lume - tipică societăţii organizată matriliniar - a dispărut în Epoca Bronzului, după valurile Kurgane, datorită acelora trecându-se la vigurosul rural dominat patriliniar (evidenţiat de Geto-Daci în Epoca Fierului şi Antichitate); pentru cetate / oraş în Tracă se folosea “para” - în Sanscrită era “pura” - astfel derivând în vechea Greacă “polis” iar în Română fixându-se termeni ca “a apăra”, “perete”, etc. (sensul iniţial al toponimelor Orşova, Orăştie, Oradea, etc. a fost de a indica oraşul din afara cetăţii “dava”). În 1941, Gheorghe Lisseanu - membru corespondent al Academiei Române - a scris: “Numirea de Orăştie păstrează, în sine, însuşi cuvântul vár = cetate / castru. Acest var’ este un termen împrumutat de Unguri. Faptul că Ungurii, împrumutând cuvântul var’, au păstrat pe ‘v’ iniţial ar fi o dovadă că împrumutul s-a făcut relativ târziu, căci popoarele Mongole nu pot pronunţa pe ‘v’ de la începutul vorbelor. Vlach ne dă Ungureşte oláh’; popular varos’ se va fi spus aroş’ / ‘oraş’.” (Din acelaşi motiv lingvistic Mongol al evitării “V” la începutul cuvintelor / numelor, primii Unguri au preferat să folosească Balaton pentru Valaton: marele Lac Panonic - pe malurile căruia cândva au trăit Valahii - a fost înglobat în Regatul Medieval al celor care pe Dunărea mijlocie au ajuns să fie vecinii apuseni ai Românilor; transferul din “R” în “L” s-ar fi manifestat şi la orăşeni, locuitorii “Var” - Varahi / “Va-Rahi” - ajungând Valahi, mediul urban caracterizând stră-Românii neolitici, care obişnuiau să trăiască în asemenea aglomerări umane de la vaduri, locuri unde venerau Soarele Ra, ca “Ra-mani” / Ramani; în N Indiei / Bazinul Ghaggar, indigenii Barahi / Brah-mani erau oamenii sufletului Ba al Soarelui Ra, ceea ce asamblat era “Ba-Ra” = rădăcina pentru numele Țării Bhărat și denumirea preoților brahmini, egalarea “B”/“V” fiind atestată de specialiști ca validă și acolo, India efectiv fiind Vharat / “Vha-rat” = “regatul orășenilor”). De altfel, pentru “varos” / “oraş” - “polis” în Greacă ori “târg” în Română sau “grad” ori “burg” la alţii - s-au putut distinge deopotrivă conexiunile dintre Sf. Ra, popular uzitat ca “pura” / “pula” cu “polis” ori a lui Gherga cu celelalte denumiri (târg, gorod / grad, burg, etc.): în aglutinantul oraş / mediu urban - care a generat termenul de “politică” dar şi pe cel de “politeţe”, etc. - s-a definit de la început manifestarea Gherga, îndeosebi sexuală, cu valenţe mistice, activităţile de gen fiind nu numai la sat / în mediul rural, ci şi acolo, la oraş / în mediul urban (pe scară chiar mai mare, profitând de aglomeraţia / aglutinarea corespunzătoare), astfel rezultând onomastica semnificativă a aşezărilor po-pulaţiei grupată aşa; orăşeanul era politicos considerat “domn”, ca având autoritatea de “stăpân” (în mediul Român fiind inventariate numeroase formule de politeţe, împreună cu variantele lor). Conform Dr. Adrian Poruciuc, “rădăcina Indo-Europeană ‘per’ însemnând ‘a procrea’ (la vechii Egipteni ‘per’ având înţelesul de ‘a apărea’ / ‘a se naşte’) nu provenea din vreo coincidenţă, ci a fost la baza Tracului ‘poris’, cu originea pre Indo-Europeană în idiomurile neolitice paleo-Balcanice”. (Încă din Epoca Pietrei, în general vulva era imaginea arhetipală a mamei iar falusul era imaginea arhetipală a tatălui, ambele emblematice pentru Cultul Fecundității și Fertilităţii, atât în mediul rural / sat, cât şi în mediul urban / oraş). Rădăcina “DN” - folosită de pildă la Iranianul “dănu” pentru “Râu” - s-a regăsit din vechime în titulatura de “domn” pentru omul = “man” de pe Râu (în Latină folosindu-se “dominus” pentru “lord” - adică “posesor” / “dominator” - “domus” pentru “casă”), etc., din trecutul îndepărtat “Ro-mânii” fiind ştiuţi ca stăpânii / domnii apelor, respectiv “Valahi” şi respectaţi ca atare: Eden / “Ed-En” era literalmente locul “ud al lui An” (în Română existând atât “ud”, cât și “An”, în legături cu străvechiul înțeles de Rai ce era odată în spațiul stră-Român; în “Epopeea lui Ghilga-meș” a marelui rege Sumerian post-diluvian, referințele explicite la Eden ca loc foarte umed au fost studiate de exemplu și de către arheologul American James Pritchard 1909-1997). Utilizarea termenului de Valahi - pentru oamenii consideraţi ca “ai valurilor” - pe uscat corespundea denumirii atât a celor traversând platourile îngheţate, cu aspectul ca Mări vălurite de nea, cât şi a realizatorilor valurilor de pământ (forme megalitice ştiute şi ca “brazde”, create de Uriaşii “ji-dovi” până la cele mari ca nişte “jiduri” = ziduri pentru aşezările lor botezate ca “var”, locuite de “varahi” / “valahi” și păzite de citadelele numite “dave”, locurile cu domnii din domuri / case, respectarea unor bărbaţi din mediul urban ajungând până la formularea “domnii de la oraş”; de exemplu, “Limes TransAlutanus sau Valachicus”, aşa după cum apare în Istoria românilor” de Academia Românilor, a fost în Muntenia valul de pământ lung de 235 km - paralel cu Râul Olt, între Fluviul Dunărea / Poiana 43,44 lat. N, 24,57 long. E, judeţul Teleorman şi Munţii Carpaţi / Râşnov 45,35 lat. N, 25,27 long. E, judeţul Braşov - lat de circa 11 metri şi înalt de circa 3 metri, ce în prima jumătate a secolului III a constituit graniţa de răsărit a Daciei Romane). Dr. Tatiana Slama 1920-2011, care a cercetat “Conceptul de ‘bunăcuviinţă’ şi formulele care îl exprimă în limba română”, a enunţat că “rădăcinile conceptului de politeţe se află, în mare măsură, în tradiţia rurală, populară”. Aşadar, nomazii Pelasgi care s-au încumetat să traverseze pustiuri vălurite de zăpadă au fost Valahi, la fel ca “Oamenii valurilor” păzind vadurile - de treceri ale apelor - aglomeraţi (din raţiuni de rentabilitate) pe maluri în aşezările urbane / numite “Var”, întărite cu valuri de pământ.
Dr. Adrian Poruciuc în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013 a scris ce a fost la sfârşitul Antic în spaţiul Rumân / Român: “Retragerea Romei a marcat începutul unei perioade în care aspectele de viaţă urbană din Dacia s-au deteriorat destul de rapid, dispărând toate oraşele romane până în secolul V. Pe parcursul unei perioade de aproximativ un secol şi jumătate, locuitorii Daciei (incluzându-i atât pe urmaşii direcţi atât ai latinofonilor colonizaţi, cât şi pe ai localnicilor romanizaţi) au rămas doar cu viaţă rurală şi cu obiceiuri de sorginte mai ales preromană, dintre care unele aveau adânci rădăcini în preistoria sud-est europeană. Practic, în cele mai multe teritorii ale părţii nordice a Peninsulei Balcanice, stilul de viaţă rural-analfabet a rămas apoi dominant pe parcursul Evului Mediu şi în prima parte a Epocii Moderne. Dar lipsa ştiinţei de carte nu a însemnat şi imposibilitate de continuitate culturală. Dimpotrivă, transmiterea tradiţiilor ‘prin viu grai’ de la o generaţie la alta - fără reale prohibiţii sau prescripţii (cu excepţia celor destul de blânde venite din partea bisericii creştine de rit răsăritean) - poate explica, de fapt, spectaculoasa păstrare a unor elemente precreştine, preromane, şi chiar preindoeuropene în folclorul românesc, ca remarcabilă parte din cultura tradiţională sud-est europeană”. Geţii / Dacii vorbeau vechea Română înaintea sosirii doar peste unii din ei - şi doar pentru relativ scurt timp - a unor Romani folosind Latina (limba administraţiei Imperiului Romei - limbă ce a dispărut - Româna însă rămânând, fiind mai populară); după ce majoritatea istoricilor au demonstrat continuitatea trimilenară de netăgăduit în spaţiul actualei Românii, e ciudat că unii dintre ei au susţinut existenţa limbii numai ca bimilenară, pentru primul mileniu (când se vorbea stră-Româna) declarându-se incompetenţi a recunoaşte pur şi simplu că era vechea Română / preferând clasificarea ei sub forma de “limbă necunoscută”: o chestiune care academic nu poate rămâne aşa, din moment ce deja se cunosc binişor în lume limbi şi mai vechi de 3 milenii (unele dispărute au putut fi descifrate după mult timp iar de pildă în Balcani prin Greacă se perpetuează o limbă trimilenară şi la fel Româna - chiar dacă în forma Modernă - e în uz şi azi, ceea ce clar înseamnă plus-valoare, în beneficiul patrimoniului universal, căci Româna s-a impus ca limbă primordială). Un parcurs asemănător celui atribuit Românei ca hiatus a fost trasat de către cercetători Latinilor - apăruţi în Peninsula Italică la sfârşitul mileniului II î.C. - şi limbii Latine vorbită acolo de urmaşi, atestată numai de la mijlocul mileniului I î.C., deci cu diferenţă de multe secole între formarea etnică şi formarea lingvistică; totuşi, faţă de majoritatea naţiunilor din lume la care din strămoşi s-a vorbit proto-limba proprie / “maternă”, la Români ar fi fost o severă anomalie, strămoşii Românilor chipurile vorbind altceva decât stră-Româna (ideea unei aşa colosale excepţii coborând din constatarea absenţei în general a scrisului / ceea ce însă nu însemna că Graiul era altul decât cel stră-Român). La Geto-Daci, renumiți drept conservatori ai străvechilor tradiții, lipsa scrierii la nivelul majorității impunea “înşurubarea” limbii în mod foarte profund în matricea existenţială - căci era parte din fiinţa lor - mai profund decât de exemplu “înşurubarea” ideii din Epoca Modernă la Români că limba Română ar fi existând numai din Evul Mediu (chiar ca existând doar din a doua jumătate a perioadei de 3 milenii - adică de un mileniu jumătate sau chiar de numai un mileniu - după cum susţin cei mai radicali activişti a aşa ceva); susţinătorii aberaţiei filologice / lingvistice nu sunt capabili să producă nici o dovadă solidă despre limba “diferită” vorbită în prima jumătate a perioadei în cauză - adică în primul mileniu şi jumătate, când în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic se utiliza vechea Română, succesoarea stră-Românei din erele precedente - iar perpetuarea unei asemenea propagande e de fapt continuarea atacului atât la limba Română, cât şi la fiinţa Românilor (pe principiul minciunii repetate până devine adevăr): fără să probeze discontinuitatea limbii atunci când a fost probată continuitatea populaţiei, ipoteza că limba Română şi Românii ar fi apărut pe la sfârşitul Antichităţii sau începutul Medieval n-are bază ştiinţifică decât între susţinătorii atacării neamului Românesc (chiar şi un exerciţiu logic simplu ar evidenţia anomalia chipurile reuşită de atacatorii Romani, ca în timp de doar câteva generaţii, după ce au omorât floarea bărbaţilor Geto-Daci, să reuşească “ştergerea” matricii existenţiale a puţinelor Geto-Dace cucerite - care nici nu foloseau scrierea, deci vorba le era impregnată inclusiv în felul de a gândi, etc. - iar apoi urmaşele, foarte interesate să-şi abandoneze limba maternă, “eliberate” prin “mărinimia” Romană, să fi continuat prin copii şi nepoţi timp de secole multiplicarea entuziastă / difuzarea eficientă a Latinităţii printre mult mai numeroşii compatrioţi neafectaţi până atunci de Romani şi de Latinizare, tocmai într-un timp când Latina dispărea din lume, începând chiar cu Roma, vatra ei). Ţinând cont că în Europa ultimului mileniu nu s-a mai format nici un popor nou, imaginaţia atacatorilor fiinţei naţionale Române a ajuns de felul că poporul Român a fost ultimul format pe continent (adică exact contrar / simetric opus adevărului); o remarcă ar putea fi despre atacarea identității Române, că nu e exercitată de pildă asupra vecinilor - Bulgari, Sârbi, Maghiari, Ucraineni - ceea ce de fapt denotă importanța Românilor, ai căror strămoși au format cel mai vechi popor European, anume cel Pelasg. În 2008, Dr. Aurora Peţan de la Institutul de Lingvistică” al Academiei Române a afirmat: “Există un război împotriva limbii române, căci există un război împotriva identităţii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot tăia rădăcinile este îndepărtarea de limba noastră. Constantin Noica spunea că vorbirea omului este fiinţa lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie să îi distrugi limba: atât istoria limbii, cât şi spiritul ei. Căile pe care se desfăşoară lupta împotriva limbii române şi, implicit, a identităţii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savanţii, fie ignoranţi, biete marionete oportuniste, fie vânduţi cu totul şi potrivnici intereselor neamului, depun eforturi în a ne falsifica rădăcinile. De aici aversiunea făţişă, devenită un adevărat război, faţă de civilizaţia dacilor şi faţă de tot ce înseamnă componenta străveche a limbii române: cetăţi dacice lăsate pe mâna jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziază în faţa ideii cuceririi Daciei şi a masacrării dacilor care şi-au apărat pământul, dicţionare şi tratate ridicole, care caută să demonstreze că dacii au renunţat brusc, definitiv şi în masă la limba lor, iar limba română este continuarea limbii latine, devenită imediat un primitor universal’, o limbă ospitalieră’ care a renunţat de bună voie la tot ce a avut specific şi a luat de la alţii tot ce are acum. Mass-media este un alt canal prin care se duce acest război. Presa şi internetul promovează cu mare insistenţă sărăcirea limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este adevărat că limba oglindeşte realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevărat că şi noi suntem modelaţi, foarte subtil şi eficient, de limba pe care o vorbim. Dacă folosim zi de zi un vocabular sărac, vom deveni repede la fel de săraci în spirit”. 

(datorită lungimii, continuarea e în Obârșia Gherga II”)