 |
Masivul Gargaros / Ida
|
Conceptul Muntelui Sacru a însoțit tărâmurile sfinte (Țările Sfinte - fie acelea Raiul European / spațiul stră-Român, Paradisul Sumerian, Bazinul Ghaggar, Țara Canaan, etc. - fiind cele dintâi care s-au dezvoltat sub tutela Uriașilor Montani); de exemplu, Tradiția Chineză - după cum a studiat și Britanicul James Churchward 1851-1936 - numea Muntele Sacru ca “YO”, Biblia a indicat în “Facerea” / “Geneza” că primii oameni au fost la răsărit de Eden iar Grecii vechi prin Uranos l-au denumit pe timpuriul Zeu Muntean / al cărui nume rezona cu ceea ce era, anume Uriaș = cuvânt stră-Român iar cercetătorul Armân Branislav Stefanoski a observat că în legătură cu “Ata” (termen Armân pentru Mama) s-au ivit onomastici ca Atena / Zeiță, respectiv oraș ori ca Athos / Munte Sacru. Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a arătat: “Muntele e mai aproape de cer; de aceea e investit cu o dublă sacralitate: pe de o parte, participă la simbolismul spaţial al transcendenţei (‘înalt’, ‘vertical’, ‘suprem’, etc.) iar pe de altă parte e locul prin excelenţă al hierofaniilor uraganice şi - ca atare - locuinţa zeilor. Toate mitologiile îşi au un munte sacru, toţi zeii celeşti îşi au locurile de cult pe înălţimi. Muntele era considerat punctul de întâlnire dintre Pământ şi Cer: deci un ‘centru’, punctul străbătut de Axa Lumii - regiune saturată de sacralitate - locul în care se puteau realiza ‘trecerile de nivel’. Astfel, Muntele Meru al mitologiei indiene se înălţa în mijlocul lumii - deasupra lui strălucind steaua polară - în credinţele mesopotamiene ‘Muntele Ţărilor’ unea Pământul cu Cerul, popoarele altaico-urale cunoşteau muntele central Sumeru (în vârful căruia atârna steaua polară), etc. Muntele fiind locul de întâlnire între Pământ şi Cer, se afla în ‘centrul lumii’ şi era - fără îndoială - punctul cel mai înalt; de aceea regiunile consacrate - ţinuturile sacre, aşezările, templele, palatele sacre - deveneau ele însele ‘centre’, adică erau integrate în chip magic vârfului muntelui. Tot ceea ce era aproape de Cer participa - cu o variabilă intensitate - la transcendenţă; ‘înaltul’, ‘superiorul’ era omologat supra-umanului: orice ‘ascensiune’ era o rupere de nivel, o trecere dincolo, o depăşire a spaţiului profan / a condiţiei umane. Muntele, aşezările, templele, etc. erau consacrate prin investirea cu prestigiul ‘centrului’ adică prin asimilarea cu punctul de întâlnire dintre Pământ şi Cer. Transcendenţa condiţiei umane - prin inserţiunea într-o zonă sacră ca temple sau altar ori prin consacrarea ritului - exprima concret o ‘trecere’, o ‘urcare’, o ‘ascensiune’.” În “Voci din depărtări”, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris: “Sub numirea ‘Ide’ - în dialectul dorian ‘Ida’ - s-a înfăţişat muntele acoperit de păduri în Asia Mică, în vestul Mysiei, evocat în ‘Iliada’, în celebrul episod al însoţirei dintre Zeus şi Hera pe culmea sa, în împrejurările binecunoscute: obţinând de la Afrodita colanul cu farmecele iubirii iar de la Hypnos (în urma iar bine cunoscutului târg) promisiunea că-l va face să adoarmă pe Zeus, Hera împreună cu acela au mers (14:283): ‘Până sosesc la Ida, bogată-n izvoare, maică de fiare’. Dar, despărţindu-se de Hypnos: ‘Grabnica Hera se urcă apoi pe Gargaros, vârful / Idei înalte. O vede adunătorul de nouri / Zeus şi mare iubire-i-nvăluie mintea-nţeleaptă’. Astfel, stăpânul Olimpului începe prin a o întreba încotro se ducea cu atâta grabă iar Hera i-a răspuns: ‘Merg ca să-i văd la capul pământului, plinul de roade / Pe Okeanos - părintele zeilor - şi mama Tethys / Caii adastă la poalele muntelui cu multe izvoare / Ida, ca să mă poarte de-aici pe uscat şi pe mare’. Or, epitetul ‘cu multe izvoare’ - repetat aici, după cum vedem, la o distanţă atât de mică - nu pare deloc să fie o formulă generică; iar în drum spre explicarea noilor relaţii pe care le înfăţişăm, propunem - între acest epitet şi însuşi înţelesul numirii Ida - să amintim rezultatul încercărilor de până acum de a-l explica: ‘cuvânt pre-elenic fără etimologie’ (după cum au propus Vladimir Georgiev şi Albert van Windekens, din fondul indo-european, numit de aceştia ‘pelasgic’) şi într-adevăr e cuvânt pre-elenic, la a cărui posibilă etimologie trecem. Precizând că ‘ida’ / ‘ide’ înseamnă în primul rând ‘pădure’, apoi ‘lemne’, afirmăm că la baza cuvântului avem acelaşi proces pe care-l exprimă românul ‘pădure’ (latinul ‘paludem’ fiind ‘mlaştină’ / ‘baltă’), când pre-elenul ‘ida’ ar fi înrudit cu alte cuvinte având sensul de bază ‘apă’, în feluritele variante ‘izvor’, ‘lac’, etc.; şi nu e deloc lipsit de temei să considerăm că - de pildă - în toponimul ‘Idarne’ din Caria am putea avea un cuvânt cu valoarea unei inscripţii bilingve: ‘arne’ = ‘izvor’ ar relua / exprima în limba năvălitorilor indo-europeni înţelesul conţinut în prima parte a cuvântului, ‘id/a’. Astfel, avem în textele din limba hitită toponimul ‘Arinna’ scris cu ideograma ‘Tul’ = ‘izvor’ / ‘fântână’, numire ce se alătură substantivului comun ‘aruna’ = ‘mare’, ca să nu mai amintim alte corespondenţe (toate dintr-o familie de cuvinte indo-europene, din care la extremitatea de apus, râul ‘Arno’ din Italia); iar ‘Idarne’ poate fi comparat mai departe cu toponimul ‘Halisarna’, oraş în Troada / Mysia - de asemenea, un ‘petec de pământ’ în insula Cos - cu acelaşi al doilea element, când întâiul e atât de apropiat de hidronimul ‘Halys’ (când - oricum - ‘Halisarna’ exprima şi ea în primul component acelaşi sens: curs de apă). În legătură cu respectivul ‘halis/ys’, amintim toponimul ‘Alinda’, oraş în Caria, unde e şi Idarne, în faţa căruia punem ‘halinda’, numirea unei plante acvatice. În asemenea mod s-ar prezenta - după noi - toată această nomenclatură bogată, cu marile deschideri care urmează, în perspectiva cuvintelor cu înţeles asemănător în limba egipteană, redate în nevocalizare: ‘idt’ = ‘rouă’, ‘un soi de ogor’, ‘loc de păşune’, ‘idhw’ = ‘ţinut mlăştinos’, ‘wdnw’ = puhoi’, ‘val’, ‘talaz’, ‘wd’ = denumirea pentru o apă, etc. (toate cu forme de bază corespunzătoare celei din spaţiul egeean ‘id’ - cu înţeles cuprinzător - în faţa căruia situându-se, pe de altă parte, cuvântul sumerian ‘id’ pentru ‘râu’ / ‘fluviu’)”. Araba şi acum foloseşte termenul “ued” pentru a desemna albia vreunei ape curgătoare temporare, Româna are “ud” în vocabular dintotdeauna (Engleza utilizează “wood” pentru “pădure”, etc.); cea mai lungă apă curgătoare din Anatolia - de 1355 km - se numea Halys (Hitit având denumirea de Maraş-şantiya, azi e Kîzîlîrmak, însemnând “Râul roșu”): în secolul VI î.C. a fost graniţa Vestică a Imperiului Mezilor / Magilor (precursorul Imperiului Perşilor), un reper semnificativ pe malul său - lângă Ankara / actuala capitală a Turcilor - fiind acum ruinata “culă Kîrîk” = “Kîrîk-kale” / Kîrîkkale 39,50 lat. N, 33,30 long. E. Arheologii Turci Vecihi Ozkaya şi Oya San au afirmat despre Alinda, citadela Montană Cariană ce păzea cu fortăreaţa sa fertilele ogoare ale Ţării Gherghiţilor: “Ruinele Alindei dau noi perspective Misteriilor regiunii Caria, prin zona sacră dintre cele 2 acropole ale sale - de sus şi de jos - ce era aranjată ca arie cultuală, inclusiv cu templu robust dar neornamentat (unde soliditatea a fost preferată în locul esteticii) la fel ca în Sanctuarul Gherga; resturile de piatră prelucrată amintesc sculpturile colosale cu aceeaşi funcţionalitate”. (Se poate remarca despre Sanctuarul Carian Gherga că avea nominal Templul Gherga iar nu “Templul Ionescu” sau “Templul Popescu”: când cineva de oriunde din lume ar avea - fie și în colțul vreunei Peninsule, ca SV Anatolian - un Templu cu propriul nume poate că ar acorda atenție mărită conjuncturii respective).
 |
Bazinul Krka / Sakarya
|
Odată cu stabilirea la începutul mileniului III î.C. a Gargarilor Caucazieni pe Masivul V Anatolian Ida - la apus de Bazinul Krka / Sakarya, al treilea Râu Anatolian ca mărime, de 824 km lungime, având în răsăritul său Bazinul Halys - a apărut conceptul Muntelui Sacru în acea parte a lumii / azi Turcia (similar cu înzăpezitul Munte Sacru Meru din Himalaia la poalele căruia s-a dezvoltat Ghaggar, prima Civilizaţie post-diluviană independentă din lume, a cărui imagine s-a reflectat în “muntele” de piatră al celei mai mari piramide de pe glob - singura dintre cele 7 minuni ale lumii ce mai există - ideea fiind perpetuată de pildă în mileniile următoare prin Muntele Olimp, Muntele Sacru Kogaionon însemnând iniţial “Nana / Baba Sacră” iar apoi “Pruncul Sacru” / al succesorului Zalmoxe = Zeul-moş sau triada muntoasă creştină Sinai-Tabor-Athos, etc). Pe Masivul Ida - de pe care au coborât Gargarii / Ghergarii când au înfiinţat Troia - din cele mai vechi timpuri era venerată Mama Epocii Pietrei, vârfului zicându-i-se “Baba”; în vechime, localnicii spuneau că vârful său vedea soarele înaintea răsăritului (la început, Munţii erau socotiţi drept părţile cele mai serioase ale Pământului, ca un fel de schelet al său - în concepţia, inclusiv Ghergară / Ghergană, că vârfurile unui lanţ Muntos, ca de pildă Cârpaţii - erau ca vertebrele şirei de pe cârca / spinarea Pământului, ulterior apărând şi ca “şira spinării cerului”).
 |
| Teukru |
Regina Amazoanelor Myrine, ca semn de reconciliere cu Gargarii (căci la un moment dat a intrat în conflict cu Gorgonele din N Africii, de aceea şi făcând cu ele - reprezentate de Narmer - Tratatul prin care s-a născut Egiptul, în aşezarea Gherga din Valea Nilului), s-a măritat în NV Anatoliei cu Gargarul Teukri, având ca fete pe Neso şi Bateia. Lângă Dardanele (Strâmtoarea dintre Anatolia şi Balcani, numită aşa după ginerele ei Darda / Dardan din Insula Samotracia, împroprietărit de către socrul său Gheugri / Teucri cu Masivul Ida / acum Kaz-dagî), una dintre cele mai importante aşezări Troiane a fost Gargara. De la socrul Teucri / Teukru al lui Darda, Regatul era ştiut ca Teucrian - cu numele Teucria - şi supuşii ca Teucriani (mult timp, acea onomastică a fost utilizată pentru teritoriul Troiei şi pentru populaţia sa); liantul dintre denumirile Țărilor Turcă şi Greacă - şi eponimul lor - a fost Gherga. În vechea accepţiune lingvistică - “D” sau “T” fiind utilizat peste “G” - Teucri e lesne de citit Gheugri; de exemplu, “Enciclopedia Britanică” în volumul 23 (publicat în 1876) a scris explicit: “Troia - pământul lui Geogra”. Cercetătorul Heinz Klingenberg de la Universitatea din Berlin / Germania a fost printre cei care au studiat tranziţia onomastică de la Troia la Turcia: “descendenţii lui Teucru s-au numit Tyrkir, Teucria a fost Troia / Tyrkia, azi Turcia” (Tyrkirii / Tirkirii rimează foarte bine cu Ghirghirii, îndeosebi că lingvistic a fost demonstrată echivalenţa “G”=“T” la populația Etruscă - provenită din zonă - care după Războiul Troian a colonizat Peninsula Apenină, cârmuind acolo prin Dinastia Tarquină; pe şablonul “G”/“T” regiunea lor Troiană / Tyrkia - cu denumirea rezultată datorită obişnuitei permutări Elene a consoanei “R”, după cum a arătat şi Anatolianul Pausania - a fost inclusiv rădăcina pentru Gârkia / Gyrkia, ulterior Grecia: acum Țări vecine, aflate fiecare într-una dintre cele 2 Peninsule vecine, republica Elenă zisă Grecia în Peninsula Balcanică iar Turcia în Peninsula Anatolică - Țară desigur caracterizată de turcoaz / minunata culoare a cerului, mai ales reflectată în apă, favorita Gherga - în acelaşi registru lingvistic strămoşul Teucru / Teucri sau Teukros fiind iniţial ca Gherkos). Cercetătorul Canadian Polat Kaya consemna în studiul “Adevărata identitate a Dardanilor şi Troianilor” din 2009 - în legătură cu Tyrkia / Turkia, respectiv parcursul lingvistic din Troia în Tracia şi Turcia - că “Cei care au scris mitologie n-au făcut altceva decât să repete ceea ce s-a povestit înaintea lor; scriitorii nu ştiau că Grecii foloseau vechile nume Turanice pentru personalităţi, ajungând astfel să ‘Grecizeze’ nume. Textul unei povestiri întâi era împărţit în componentele sale alfabetice, rezultatul fiind rearanjat într-un format diferit, cu vocale ori consoane adăugate sau tăiate; acea operaţiune - caracteristică limbilor Indo-Europene - era ‘Greacă’ (ea însăşi o formă alterată din Ghirik / Girik). Troia - un aranjament Tar-oi - era tărâmul Turilor (denumire identică în Greacă cu ulterioara capitală Feniciană Tyre / Tur din actualul Liban, în Sudul Turciei) sau al Oguzilor / căci Hititul W’Ilusa pentru Troia însemna ‘Ţara Oguzilor’; Tur s-a regăsit Turanic în Turc”. După cununia prinţesei Neso (fiica regelui Teucru) cu Dar-da - care evident a sosit însoţit de un numeros anturaj - regiunea Teucria, a Regatului Teucrian, a început să fie denumită şi Dardania iar supuşii şi ca Dardani / Dordoni; moartea acelei prinţese atunci când a născut-o pe Sibila l-a determinat pe Darda s-o ia în căsătorie pe sora ei, prinţesa Bateia, cu care a avut moştenitorul Țării. Darda / Garga era dintr-o familie mai veche şi mai puternică decât cea a lui Teucru - după cum a atestat şi “Eneida” - de aceea el ca ginere preluând puterea în zonă (profitând şi de lipsa unor fii ai lui Gheugru / Teucru, a cărui nevastă Amazoană nu agrea decât fete); mai mult, despre el se ştia că era divin, fiul lui Zeus. Myrina a fost îngropată - atunci instaurându-se titlul Murina dedicat şefelor Amazoanelor - de văduvul ei soţ Gheugri / Teukri şi de fiica rămasă, într-un Gorgan pe malul Mării (ce a devenit astfel Colina Batieia), la intrarea Egeeană în Strâmtoarea dintre Asia / Anatolia şi Europa / Balcani. Dardan - care era Ghergan / deci rudă îndepărtată a socrului Gheugri / Teucri - şi-a stabilit reşedinţa pe ţărm, în Dardanus (de fapt, Insula Samotracia era doar locaţia de unde s-a prezentat la invitaţia pentru nuntă, provenienţa sa din labirintul timpului fiind presupusă: cea divină că era fiul Electrei şi a lui Zeus, cea etnică rămânând un mister). Ghergan / Dardan putea fi din ceea ce ulterior a devenit spaţiu Grec - ca de exemplu Karka / Caria, deci din Peninsula Anatolică - ori de altundeva, conform diverselor versiuni mitice; despre neamul aceluia, Carianul Dionisie din Halicarnas 1:61 a afirmat că provenea din Peninsula Balcanică iar Romanul Vergiliu din Galia CisAlpină în “Eneida” 3:163 a afirmat că provenea din Peninsula Apeninică. Grecul Anatolian Homer în cântul 20 al “Iliadei” a scris despre viaţa familiei divinului Dardan: “Care oraşul Dardania întemeie, pe când Troia / Nu se zidise pe câmp şi nu-i era vatra-aşezată / Ei locuiau pân-atunci la poalele Masivului Ida”. Zeus întâi a fost cunoscut pe Masivul Gargaros - ca acela care întrunea Zeii în Consiliu / Sfat - şi apoi pe Muntele Olimp; de pildă, Grecul Anatolian Hesiod în “Teogonia” 62 a folosit acelaşi termen pentru creasta sacră, notând Vârful Olimpului la fel ca Vârful Idei (pentru timpul începutului, când Zeus prefera ambele înălţimi: Muntele Sacru întâi a fost cel din Peninsula Anatoliană / Gargaron, apoi cel din Peninsula Balcanică, de-a lungul timpului traseul lui Zeus fiind cu principalii Munţi Sacri pe ruta Ida Troiei - Olimp - Ida Cretei), fapt regăsit şi în reflectarea învăţatului Thomas Paine 1737-1809 că “e imposibil să ştim când a început mitologia dar este evident că nu se termină în acelaşi stat în care a început”. De pildă ca Sacru Munte Olimp (adică al lămpii = torței) a fost Nif 38,25 lat. N, 27,24 long. E de 1510 metri altitudine, la răsărit de Smyrna / “Iz-mir” și de Efes: numele Muntelui Sacru Olimp / Nif deriva de la Νύμφαιον / Nymphaion, dominând Râul Gediz / Hermos, zonă marcată de altarele Marii Mame din Epoca Pietrei. Traseele după traversarea din Troia a Dardanelelor erau din Tracia fie spre miazănoapte la Hiperborei / stră-Români, fie spre apus în Tesalia, la poalele Muntelui Sacru Olimp, foarte înalt vârf din Balcani / Valcani = leagăn al Valahilor / Aromânilor (autohtonii Muntelui Olimp din Balcani sunt Armâni / Vlahi, nu Eleni).
 |
| La Balcanicul Munte Olimp |
Darda / Garga până la bătrâneţe a reuşit să consolideze venerarea Cybelei şi a lui Zeus peste tot în zona Troiei, începând din Vârful Masivului Idei din V Anatoliei primit ca zestre, denumit Gargaron / Garganus, unde a inaugurat - cu ajutorul copiilor şi nepoţilor săi - aşezarea religioasă Gargara: acel clan Garga / Gherga pe cele 2 piscuri ale Masivului a întărit Cultul Kybelei / mama Zeilor şi Cultul lui Zeus / şeful Zeilor, în consecinţă şaua culmii Masivului încadrată de acele 2 înălţimi fiind de atunci denumită Gargaron / Garganus, respectiv Ida (un epitet acolo al Marii Mame din Epoca Pietrei pentru divina Ki-Bela / Cybela, denumită Sibila mult ulterior). În 1976, Bănăţeanul Iosif Constantin Drăgan în “Noi, Tracii” a scris: “Sărbătoarea Cibelei - la echinocţiul de primăvară - avea un sens profund, organizată ca o ceremonie în 2 acte, unul funebru şi altul de jubilare; prima parte - funebră - reprezenta înmormântarea iernii, simbol al ‘morţii’ naturii iar partea a doua era consacrată ‘învierii’ naturii, speranţei şi încrederii în viaţă: ‘învierea’ exprima reluarea ciclului naturii, al revenirii la viaţă, al renaşterii plantelor, al înfloririi, pentru pregătirea roadelor mult aşteptate. Dar orice bucurie trebuia plătită cu un sacrificiu şi acel cult orgiasic era însoţit de suferinţe, de dureri: credincioşii se mutilau ei înşişi şi rănile se făceau în sunete de corn, flaute şi alte instrumente vechi; apoi era mâncare de miel - acela fiind considerat primul ‘fruct’ al primăverii - cu colaci din grâul ce simboliza ‘trupul pământului’ şi cu abundente libaţiuni, vinul căpătând cu acea ocazie semnificaţia de ‘sânge divin’. Cultul Zeiţei Cibele a fost asimilat cu acela al mamei lui Zeus, care şi-a crescut fiul pe Masivul Ida, sacru pentru Frigieni”. Dardan era dintre Gherganii autohtoni în N Mării Egee (atunci deja vechi de peste 3 milenii, de la prima potopire a Mării Negre) iar Gheugru / Teucru era dintre Ghergarii Caucazieni stabiliţi în V Anatolian, după numele lor transferându-se posterităţii Gargaros pentru Masivul Ida şi Darda-nele pentru Strâmtoarea dintre Egee şi Marmara (Marea apuseană - ştiută ca Albă - de la poalele Idei). Fiul lui Darda a întemeiat aşezarea întărită Gherghi / Gergis 39,57 lat. N, 26,14 long. E (aproape de ţărmul Darda-nelelor şi de aşezarea părintească Dardanus). Nepotul lui Darda a fost Troas / Tros - de la care Regatul s-a numit Troian - iar Ilos / Ilus, fiul aceluia, a stabilit la moartea părintelui său capitala Regatului în Ilion, localitatea protejată de Gherghi / Gergis (conform Tradiţiei consemnate de Apollodor în al treilea volum al “Bibliotecii”, o vacă i-a indicat aceluia locaţia pentru aşezare); astfel, Regatul Troiei / Dardaniei de atunci a avut Ilionul ca principală aşezare - denumită Troia după întemeietorul Troas / părintele lui Ilus, a celui care a decis-o drept capitală - cu locuitorii atât ai oraşului cât şi ai regiunii ştiuţi şi ca Troiani (în paralel cu denumirile precedente de Ghergani, Gheugriani / Teucriani sau Dardani consacrate în cele 2 secole anterioare înfiinţării cetăţii Troiei). Similar cu onomastica din Sumeria - unde pentru Zeitate se folosea “Ilum” - termenul a fost utilizat atât de Troiani, cât şi mult mai târziu de vechii Evrei ca “Elohim” (inclusiv Sf. Ilie din Ţinutul Galilean al Gherghe-seilor, considerat divin din timpul vieţii sale, îşi avea astfel apelativul) ori folosit de Arabi pentru Dumnezeu ca Al-Ilah a ajuns să fie Allah; pe mormântul lui Ilus au fost goruni sădiţi după ce a fost înhumat acela, care în secolul IV î.C. au fost amintiţi de naturalistul Teofrast 4:14 ca intraţi în mit (la Poarta Troiei se afla - după cum a consemnat Anatolianul Homer în “Iliada” 7:60 - marele gorun al lui Zeus). Grecii vechi au simplificat filiaţia Troiană - ce a început odată cu Epoca Bronzului şi a mai durat 17 secole, până la Războiul Troian - păstrând esenţa Gargarilor / Gherghiţilor, ca următoarele: Teucros / Teucri - rege după care Aheii şi apoi Elenii vechi numeau Troianii (extinşi şi în ceea ce a devenit Frigia) ca Gheugriani / Teucriani - a fost fiul nimfei Ida, venerată din vechime, adică baba / bătrâna de pe Muntele Sacru; fiica lui s-a măritat cu Dardan (de la care e numită Strâmtoarea Dardanele ce leagă Marea Egee de Marmara / Marea Albă). De la Tros, nepotul lui Dardan, s-a numit în apusul Anatoliei zona Troiei; Ilus, fiul aceluia, a locuit în cetatea Troiei (ştiută după numele Grec ca Ilion, respectiv Latin Ilium, însemnând “Soare”, el având un mormânt grandios de tip Gorgan, pe tumulul căruia era ridicată o columnă de piatră). Anatolianul Homer în “Iliada” a indicat că înaintea cetăţii Troia pe acel loc era o măgură înaltă izolată, cu Gorganul adăpostind mormântul eroinei Amazoane Murina / eroii erau persoane doar supraomeneşti, însă nu supranaturale ca Zeii (în genealogiile eroinelor şi eroilor, Zeii au fost persoane care au trăit şi s-au retras în moarte, pe tărâmul Lumii “Celeilalte”, eroinele şi eroii transmiţându-le Tradiţiile; etnograful Francez Arnold Gennep 1873-1957 a afirmat: “legendele despre eroii-zei civilizatori aparţin unor societăţi magico-religioase sau frăţii”). În simplificarea veche Elenă, nepotul lui Ilus a fost Priam, însemnând “Primul” conform “Enciclopediei Germane Pauly Wissowa” din 1954 - născut Podargos / “Pod-argos” - cârmuitorul cetăţii în timpul Războiului Troian (pe atunci, Hitiţii vecini - din răsărit, al căror Imperiu era guvernat cu ajutorul “Consiliului Bătrânilor” / ce putea cenzura chiar ordinele regale şi utilizau ca unitate fixă mică de etalonare a bunurilor “şekelul” din Mesopotamia mileniului III î.C., echivalând 180 de boabe de orez, unitatea de greutate mare fiind “mina” din Garga-miş - numeau Ilionul ca Ilusa / W’ilusa, respectiv Taruisa; “Catalogul lumii Hitite” coordonat în 2001 de către arheologul Turc Munevver Eminoglu consemna că limba Hitită era înrudită cu una Caucaziană iar în Anatolia scrierea s-a răspândit dinspre E către V iar după căderea Troiei alfabetizarea a fost inversă, de la V către E - pe măsura deplasării Dorianilor / Heraclizilor - de pildă Herodot notând în “Istorii” 7:73 că unii Armeni au descins din Frighi / Frigieni, geograful Antic Strabon supralicitând, afirmând chiar din Tesalieni / Machedoni): de altfel, e de remarcat că aşa după cum de la Gherga a rămas “cargo” pentru încărcăturile mari din căruţe, European de la Garbi (Goticul “Garwi”, Italicul “Garbo” pentru statură, dimensiune, formă frumoasă, etc.) a derivat “gabarit” pentru ceea ce depăşea normalul. “Părintele istoriei” Herodot 7:75 a scris că Teucrii / Troianii au dus indigeni din Bazinul Strumei / Strymon - al Râului cu izvorul în fosta Dacie Mediterană și cu gura în Macedonia, lângă Muntele Mumei / Athos - în Anatoliana Bitinie; după Războiul Troian, mai importanți decât Grecii - apăruți atunci în V Asiei “Mici” / Anatoliei - au ajuns Trachii / Tracii, care au format cel mai mare popor în Europa.
 |
| Dispersia după Războiul Troian |
Iniţial, locuitorii Gargarei erau stabiliţi la înălţime, însă clima aspră dar şi condiţiile de comerţ i-au determinat să coboare de pe Muntele Gargaron / Garganus (cel mai înalt din Masivul Ida, de 1774 metri, ştiut şi drept Karkaura / azi Dikeli-Dagh, în vârful căruia Homer - primul scriitor Grec - a indicat că Ghergarii / Gherghiţii aveau un important altar, fiind loc sacru) şi să trăiască în ceea ce a rămas cunoscut de vechii Greci drept locul “Palaia Gargara” / azi Odjak Kaya iar apoi în localitatea de mai jos, având acelaşi nume ca şi al clanului emigrat din Caucaz în Anatolia; cu panorame la Mările Albă / Marmara şi Egee, Vârful Gargan / Gargaron era golaş, bun pentru turmele de oi şi trimitea ploile, fulgerele şi tunetele în regiune. Grecii vechi ştiau că în Peninsula Anatoliană, la poalele Muntelui Gargarus, erau Giganţii iar în Peninsula Balcanică, la poalele Muntelui Olimp - cel mai înalt din Grecia - în Tartar, conform istoricilor Romani Trog Pompei şi Marc Justin în zona cârmuită de Gargoris / regele Cureţilor, Titanii au ajuns să se lupte cu Zeii lui Zeus; denumirea onomatopeică - similară altora vechi ca Gar-gar, Gal-gal, Bar-bar, Ber-ber, etc. - de Tar-tar pentru ultimii Munţi străbătuţi de Istru a dus de pildă la numirea Carpaţilor Vestici ca Tatra / în apusul Muntelui Gorgan Горган 48,44 lat. N, 23,52 long. E de 1551 metri altitudine sau Muntelui Gorga Горга de 1505 metri altitudine din Carpaţii Păduroşi / Ucraina: şi în Greaca de azi “tartar” înseamnă tartru = calcar, prin Tartar înţelegându-se că erau calcaroşi. (Cronicile Ungurilor din secolul XII au notat vechea formă a Munţilor Tatra ca Tarczal, Tortol, Turtur, etc). Se poate observa - prin translaţia practicată frecvent de la “G” la “T” - citirea Tartar ca Gargar; în concepţia iniţială Greacă, Gargaros / Tartaros era cea mai joasă zonă a lumii (având aproape lumea abisală a Zeului Hău = “Ha-des” / Hades, fiind - după Gherghinul Homer în “Iliada” - “atât de adâncă sub pământ pe cât este pământul sub cer”): alături de haos, dorinţă / dragoste şi Ghe / Gaia, Gargaros / Tartaros era dintre primele entităţi din Univers (ca lume subterană, mai târziu a devenit loc de pedeapsă pentru păcătoşi, după cum a scris Platon în “Gorgias”). Așa cum apelativul Pluton a ajuns să însemne “Bogat”, echivalentul său Hades a ajuns să însemne “Invizibil” fiindcă purta Magica bonetă Frigiană / căciula Geto-Dacă oferită de Ciclopi ce-l proteja, ascunzându-l inclusiv privirilor Zeilor: știut ca Horkos, Zeul Hades patrona Hăul / Iadul iar Zeița Ida patrona Pământul, Masivul ei având semnificativul pisc Gargarus, din care izvora Râul Scamandru - adică Meandrul Negru - la gura căruia a fost Troia (pe Gargarus - Muntele preferat de Zeus să vadă Troia - i se afla altarul, aflat la înălțime, căci Zeul Zeus patrona Cerul); Troia era protejată de Gherghi, care la rândul lor erau protejați de tripartiția divină Ghergară învecinată (zona Montană de unde venea Râul Scamandru), acolo Marea Mamă Ida fiind Kirke / Ghirghe = Circe. În 1992, cercetătorii Americani Paul Harrison şi Robert Picirilli au afirmat că “atunci când apostolul Petru aproba ‘Cartea lui Enoh’, Tartaros era locul pentru îngerii căzuţi iar Ghena era locul pentru oamenii slabi”. În “Geografia” XIV 2:28, Strabon din Anatolia a scris: “Apollodoros din Atena susţine că Elenii şi mai cu seamă Ionianii au folosit într-o accepţiune specială şi în batjocură un nume comun împotriva Carianilor, din ură faţă de aceştia, datorat vrajbei şi hărţuielilor neîncetate dintre ei. Din această pricină trebuie să-i fi numit Barbari. Noi însă căutăm să aflăm pentru ce Homer pomeneşte de ‘oameni cu limbă Barbară’ dar nici măcar odată de ‘Barbari’. Apollodoros lămureşte: ‘Homer n-a folosit cuvântul Barbari pentru că acest cuvânt nu se potriveşte în versul epic; dar dacă forma de acuzativ nu intră în hexametru, cazul nominativ nu se deosebeşte de Dardani’ (‘Iliada’ 11:286). Nu e adevărată nici cauza invocată că limba Carianilor este foarte aspră, pentru că de fapt nu este; ea are foarte multe cuvinte Elene amestecate (în vocabularul ei), după cum informează Philippos din Theangela, autorul lucrării ‘Realităţi Cariane’. După părerea mea, cuvântul ‘Barbar’ s-a rostit la început ca onomatopee pe socoteala acelora care se exprimau greoi, dur şi aspru, cum sunt şi cuvintele ‘a se bâlbâi’, ‘a gângăvi’ şi ‘a fi peltic’. Cum cei cu organele bucale grosolane sunt numiţi Barbari, adică ‘bâlbâiţi’, s-a creat părerea că aşa este gura străinilor, vorbesc de cei care nu sunt Eleni. Pe aceia în mod deosebit (Elenii) i-au numit Barbari, la început cu înţeles peiorativ, ca şi cum le-ar zice ‘cu limbă groasă’ sau ‘cu limbă aspră’, apoi au folosit cuvântul de Barbari ca termen etnic comun, creat prin opoziţie, pentru a-i deosebi pe alţii de Eleni. Dar, în practica noastră obişnuită şi în numeroasele relaţii cu Barbarii, nu ni s-a părut că s-ar adeveri aceste dificultăţi de exprimare din pricina limbii îngroşate şi a unor infirmităţi ale organelor vorbirii, ci datorită particularităţilor fiecărei limbi. Altul este defectul de vorbire în limba noastră şi altceva pronunţia străină, când cineva, vorbind Greceşte, nu poate atinge o pronunţare corectă, ci aşa rosteşte cuvintele ca străinii care au început să vorbească Elena şi nu pot reda cu precizie cuvintele, aşa cum, de altfel, nici noi nu ne putem exprima corect în limba lor. Acest lucru s-a petrecut mai ales cu Carianii. Căci în vreme ce alte neamuri n-au avut deloc legături cu Elenii, nici nu s-au apucat să înveţe limba noastră, afară doar de câţiva care arareori şi numai din întâmplare s-au amestecat cu puţini dintre Eleni, Carianii, dimpotrivă, au rătăcit prin toată Elada angajându-se ca mercenari. În felul acesta, graiul străin s-a auzit adesea pronunţat de ei, de la venirea oştirii lor în Elada. Şi după aceea, folosirea lui s-a înteţit mai mult, de când Carianii au început să populeze Insulele împreună cu Elenii iar când fură izgoniţi de aici, în Asia, nici acolo n-au putut locui fără Eleni, deoarece au trecut în Asia şi Ionianii şi Dorianii. Din acelaşi motiv se spune că vorbesc o limbă Barbară şi acest termen obişnuim să-l folosim pentru cei care pronunţă prost Elena, nu la adresa celor care vorbesc Cariana. În acest fel, aşadar, trebuie să luăm şi cuvintele ‘a vorbi o limbă Barbară’ şi ‘cei de limbă Barbară’, în accepţiunea de ‘cei care vorbesc rău Elena’. De la ‘a vorbi ca şi Carianii’ s-a scos termenul ‘a vorbi Barbar’ în disciplinele limbii Elene”.
În 1828, Englezul Algernon Herbert - decan la Universitatea Britanică Oxford - a scris: “Muntele Sacru Nordic în mare vechime era Hiperborean, încoronat cu măslini, aşa cum a scris Pindar despre Ida lui Hercule. Ida - izvorul multor râuri - avea supranumele Gargar, Macrobiu şi Aristomenes explicând ca denotând o mulţime / congregaţie (Varro a menţionat că animalele gregare erau numite de unii Greci ca ‘gherghere’). Muntele Meru al hinduşilor era ştiut ca al congregaţiei, unde Brahma îşi avea curtea, pe pământul sacru şi pur al lui Ila. Congregaţia / Gargara se referea la zgomotul ocazionat de diversele graiuri vorbite, aşa că Gargaron - sunând gutural - era Muntele Marii Disonanţe; şi ‘Suida’ s-a referit la aceeaşi rădăcină Gargara în ideea că numărul şi zgomotul ‘merg’ împreună. Cuvintele Barbar şi Berber într-un anume fel sunt aliate lui Gargar şi Ghergher; ele au de a face cu articularea şi cu limba. Cei mai timpurii Romani îl venerau pe Zeul Războiului ca Berber, ceea ce însemna păstor la Etiopieni. Rama - al şaptelea avatar al lui Vişnu - l-a izgonit pe demonul Sani / Saturn, care şi-a găsit refugiu în ‘Barbara’; pe harta brahmanică a Egiptului, ‘Barbara’ era Etiopia (ai cărei locuitori venerau crocodilul), Perşii afirmau despre ei înşişi că erau Barbari iar Carianii - aliaţii Troianilor - au fost numiţi Barbari de către Eleni”. Ghergarii s-au întins întâi la poalele Masivului Idei / Gargarus, în cele ce au fost aşezările Gargara I şi II, până la Marea Egee, dezvoltând inclusiv Gargaris / Podgoria Gherga. La începutul mileniului I, în “Geografia” XIII 1:51, Anatolianul Strabon a scris: “Gargara se înalţă pe promontoriul care crează cu osebire Golful Idei / Idaios. Întregul ţărm de la Lecton la Canai este desemnat cu acest nume, în care este cuprins şi Golful Elaitic (pe litoralul căruia sunt gurile râului Caicos). În particular, acest golf se cheamă Adramyttenos. El este închis de promontoriul pe care este situată Gargara şi de promontoriul pe care se ridică Templul Afroditei. Lăţimea de la un promontoriu la altul măsoară 120 de stadii (peste 22 de km). În interiorul golfului este clădit Antandros, în vecinătatea Masivului Garganus / Kaz ce îl domină, unde zeiţele - se spune - s-au supus judecăţii lui Alexandru Paris” (la primul concurs de frumuseţe din istorie). Este de ştiut că la poalele Idei Anatoliene, armata Persanului Xeres în 480 î.C., aflată în marş contra Elenilor, a suferit pierderi umane semnificative datorită unei furtuni grozave care s-a abătut asupra sa, imediat după ce a trecut de localitatea Pelasgă Antandros de la poalele masivului - în înţelesul iniţial, conform geografului Antic Pomponius Mela în secolul I, însemnând “în faţa omului” / “înaintea omului” - ceea ce încă o dată subliniază sălbăticia locurilor pe atunci (înaintea lui, poetul Alceu din Insula Lesbos 620-580 î.C. a afirmat că Antandros era aşezare Lelegă). Strabon a mai notat, în “Geografia” XIII 1:5: “Şi astăzi Gargaron este un loc anumit în părţile de sus ale Idei, de la care îşi trage numele actualul oraş Gargara. Locurile regiunii Troiei ţin de la Gargaron până în părţile Strâmtorii (Dardanele) de lângă Abydos”.
Aşadar, la începutul mileniului III î.C., Gargarii fiind pe Ida, având şi fortăreaţa Gherghis în Vestul Masivului / spre intrarea din Marea Egee în strâmtoarea dintre Asia şi Europa, au înfiinţat Troia, în timpul domniei lui Troas - aşezare decisă drept capitală a Regatului de către urmaşul Ilus - şi dezvoltată puternic în mileniul următor datorită locuitorilor dar şi poziţiei sale, devenită faimoasă în lume cu eroica rezistenţă ce a avut-o prin ceea ce a rămas în istorie ca Războiul Troian (dintre indigenii Gherghiţi împreună cu aliaţii lor contra invaziei Aheilor şi aliaţii lor); la începutul Epocii Bronzului, coborârea Gherganilor de pe Masivul Ida a fost îndeosebi în Bazinul Scamandru / Karamenders, adică “Meandrul Negru” = “Meandrul Nordic”, al principalului Râu ce traversa regiunea Troiei (Xanthos însemnând “blond” - după cum mai era ştiut Râul Scamandru - avea în Masivul Ida un izvor cald şi un izvor rece, însă datorită unei agitaţii tectonice izvorul cald a încetat, în prezent fiind doar cel de apă rece). Încă din mileniul III î.C. a intrat în legendă ce s-a întâmplat pe Masivul Garganus cu prinţul Ganimede, feciorul regelui Troas: acela ca băieţel - era de o frumuseţe fermecătoare - a fost răpit de un vultur pe când se afla la stână acolo, dispariţia sa fiind transformată popular în credinţa că a fost dus printre Zei, să le fie paharnic. Prinţul Ilus, fratele lui Ganimede, ca adult - când a moştenit tronul - a stabilit capitala Regatului în localitatea străjuită de Gherghis: Troia, cetatea Ilionului (o denumire legată de Il-ul Marii Mame Ila / Ida). O sculptură din secolul IV (acum la “Muzeul din Napoli” / Italia) i-a redat pe Ganimede şi pe vultur:
 |
| Apa Troiei = Râul Scamandru (Meandrul Negru) izvorăște din N Muntelui Ida / Gargarus |
 |
| Troada, regiunea Troiei |
Ghergarii au coborât de pe Masivul Ida / Gargaron nu numai în Gargara şi pe Valea Meandrului Negru / Scamandru la Gherghis, ci şi spre N, având pe Valea Aisepos vechea aşezare Skepsis 39,49 lat. N, 26,37 long. E (de la care se trage semnificaţia binecunoscutului cuvânt de pricepere / perspicacitate), în ceea ce a devenit satul Turc denumit Eski Skisepje - localitate explorată în secolul XIX de Dr. Andreas Mordtmann - şi apoi oraşul Skepsis / azi Kurşuntepe, pe malul drept al Scamandrului. Anatolianul Strabon a notat în “Geografia” XIII 1:52: “Locul cel mai înalt al Idei - deschis vederii de jur împrejur - a fost Palai Skepsis. După Războiul Troian, fiii lui Hector şi Enea l-au strămutat la poale; familiile lor au domnit acolo multă vreme”. Gherghinul Homer în cântul 2 al “Iliadei” (811-819) a scris că Enea / ginerele regelui Priam = “Primul” al Troadei, în Războiul Troian cârmuia Dardanii:
“Iar pe Dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anhise fecior şi al dalbei zeiţe Afrodita,
Zâna unindu-se-n văile Idei cu el, muritorul.
Nu era singur Eneas, ci cu Arheloh şi Acamas,
Antenorizii, voinicii destoinici în orişice luptă.
Cei din Zeleia, oraş de la poalele Capului Idei,
Oameni cuprinşi care beau din apa cernită Esepos
Fură conduşi ca Troieni de Pandaros, al lui Licaon
Fiu arătos, dăruit cu arcul de însuşi Apolon”.
La poalele Masivului Gargarus / Ida, legendarul rege Karkabos - Carian, conform istoricului Francez Alfred Laumonier - a întemeiat şi Zeleia / azi Gonen 40,06 lat. N, 27,39 long. E (acela, corespunzător arheoloagei Turce Azra Erhat 1915-1982, a fost strămoşul nobilului Iapyx - nepotul regelui Priam / “Primul” - emigrat după Războiul Troian împreună cu unchiul său Enea, al cărui medic era, în Peninsula Apenină / devenind etnonimul Iapygilor din Apulia); Enea - însemnând “Slăvitul” - rezona cu “Al Nouălea” / “Noul”, numele său post-diluvian Aeneas = Eneas / “E-Nea” fiind și un ecou al pre-diluvianului An ori al diluvianului Noe (după Războiul Troian, vechii Greci au avut “Aeon” pentru “Eră” / “Timp”). Poetul Homer prin versurile 43-77 din cântul 8 al “Iliadei” a descris cum Zeus a pus în echilibru / în balanţă pe Masivul Ida soarta Troianilor şi Aheilor / Danailor, care se înfruntau în Războiul Troian:
“Haină de aur îmbracă pe trup şi ia biciul de aur,
Care-i frumos răsucit, şi în chelnă suindu-se Zeus
Şfichiuie zmeii pe drum. Voios ei zburând, apucară
Calea-ntre cer şi pământ, şi-ndată sosi pe Gargaros,
Creştetul Muntelui Ida cel plin de izvoare, adăpostul
Fiarelor, unde-i e templul şi-i fumegă altarul. Acolo
Caii din zbor şi-i opri al lumii şi al zeilor tată
Şi de la car slobozindu-i, ticsi nişte nori peste dânşii,
Şi bucuros de mărire şezând după asta pe-o culme,
Ochii-ncepu să şi-i plimbe spre tabără şi spre corăbii.
Iată, prin corturi atunci pletoşii ahei din merinde
Se ospătară în pripă şi-ncinseră arme viteze.
Se înarmară-n cetate odată cu ei şi Troianii,
Care erau mai puţini, dar totuşi stau gat-a se bate
Pentru copii şi femei, nevoia-i silea deopotrivă.
Vraişte poarta-au deschis, şi oastea roia, pedestrime
Şi călăreţi, şi grozav era durătul lor pe câmpie.
Când dup-aceea s-apropie oştile cele-nvrăjbite,
Prind să se-ncaiere paveze, lănci şi puteri de războinici,
Toţi ferecaţi în aramă. S-ajung buricatele scuturi
Şi se izbesc laolaltă şi-i vuiet şi larmă cumplită.
Groaznic amestec de vaier şi chiot s-aude din gura
Celor ce cad ori înving şi leoarcă de sânge-i pământul.
Cât mai era dimineaţă şi-n creştere ziua cea sfântă,
Ploaie de-o parte şi alta curgeau zburători şi într-una
Oameni din cete picau. Dar când era soarele-n cruce,
Tatăl olimpic atunci destinse cântaru-i de aur,
Puse la talgere două din sorţile morţii amare,
Un-a Troianilor, alt-a Danailor; prinse de mijloc
Cumpăna şi o ţinu în văzduh. A Danailor soartă
Se-ncovoie spre pământ şi dete de rodnica glie,
Iar a Troianilor merse în sus până-n bolta din slavă.
Zeus atunci de pe Ida vârtos începu să detune
Şi fulgera între Ahei. Iar dânşii, când asta văzură,
Fură uimiţi şi cuprinşi de galbenă spaimă cu toţii”.
În 1816, Englezul George Stanley prin “Originea idolatriei păgâne” a explicat contextul Idei astfel: “Troianul Ilus era acelaşi cu hindusul Ila iar femininul Ida al teritoriului era legat de acel patriarh: obicei păstrat după Potop. Vârful paradisiacului Meru era denumit Ila-Vratta sau Ida-Vratta şi din masculinul Ila, respectiv femininul Ida şi-au primit denumirile atât oraşul Ilium, cât şi Masivul Ida. Ida a fost Meru pentru Troia; totodată, Ida era alintul Marii Mame. Locurile sacre circulare din piatră - ca Stonehenge - reprezentau noţiunea orientală Ida-Vratta, însemnând ‘lumea’ atât la hinduşi, cât şi la druizi. În mitologia hindusă, Ila apare atât la masculin, cât şi la feminin, pentru primii părinţi: Marele Tată (pe scurt, Tatăl) şi Marea Mamă (pe scurt, Mama); ea era soţia lui Ila sau Menu / Manu, numele ei denotând lumea, ca personificarea pământului. Cercul de pe Vârful Meru a fost multiplicat până la druizi, reprezentând Cosmosul vechii mitologii, denumit Ida-Vratta sau Ila-Vratta, însemnând ‘cercul lui Ila’. Pentru hinduşi Meru / Ilapu a fost ceea ce a devenit Olimpul pentru cei din Ilium. Întemeietorul Ilus a concretizat mitologia introdusă de Dardan; transmiterea pe Masivul Ida a hindusului concept Ida-Vratta de pe Meru a fost similară cu cea de pe Ararat. Diodor a informat că Zeus a fost soţul Idei şi tatăl Dactylilor Idei / Karkinoi, ulterior denumirea ajungând să fie oferită şi celei mai mari înălţimi din Creta - Insula lui favorită - în peştera de acolo Zeus şi dispărând pentru totdeauna. Ida Cretei a fost Ida Frigiei / Troiei; ambele îşi au sorgintea în hindusa Ida-Vratta. Ida - însemnând pământul / lumea - a fost Mama Zeilor şi e cunoscută prin extracţia sa orientală: s-a transmis post-diluvian prin eroi - începând cu Menu-Satyavrata, patronul funeraliilor - de la supremul cerc sacru hindus Ida-Vratta; apelativul Muntelui Ida a ajuns printre Troiani, Cretani, Goţi şi alţii prin diferitele ramuri ale aceluiaşi neam potent plecat din Ida-Vratta - prin Bactria - de pe Muntele Meru, regiunea înaltă din N Indiei. Romanii şi Europenii Medievali încă îşi venerau înaintaşii Troiani, ceea ce nu era lipsit de temei: aveau aceeaşi origine Kuşană. Mai târziu, Ida a intrat în istoria lui Memnon din Etiopia, aşa cum a intrat şi în viaţa lui Buda iar Caucazul are numeroase indicii ale aceluiaşi neam întreprinzător; fabuloasa istorie Troiană e legată de India. Sanctuarul de pe Masivul Ida era o reproducere clară a sacrei Ida-Vratta şi a fost dedicat Marii Mame Cybele a Idei, la fel cum cercul din Vârful Meru era cercul Mamei hinduse Ida. Presupun că vechea superstiţie a simulat pe piscul Idei un cerc de tip Ida-Vratta mai larg - aşa cum aveau hinduşii pe Meru - iar templul existent a fost conceput pentru reprezentare, fiind plasat în centru. Numele special al piscului Idei a fost Gargar sau Gargarus; cu acest nume seamănă apelarea Gor-Du pentru cerc folosit în Armenia. Ida Frigiană / Troiană era un Ararat local. Cercul Gargar ca o coroană de pe pisc era similar adorat în sanctuarul rotund de la Stonehenge. Vârful Ida - la fel ca Meru şi apoi Olimp - era sediul divin al nemuritorilor. Plutarh a menţionat că întâi Sanctuarul de pe Ida se numea Gargarus. Pe Ida au fost transferate nu doar copia Ida-Vratta Indiană, ci şi Misteriile Cybelei. Ambele nume, Gargarus (în Sanscrită Cor-Ghari / Gorgar) şi Ida au fost aduse din regiunea Muntelui Meru de Ilionii / Troianii veniţi din India. Vârful Masivului Ida era denumit Gargar sau ‘muntele cercului’. Conul muntelui - format de pietrele aranjate în jurul vârfului - expunea Ida-Vratta: Cercul Idei; fiindu-i respectată forma, reproducerea în lume s-a petrecut şi prin tumulii artificiali rotunzi (respectiv modelul Gorgan). La rândul său, Muntele Meru a fost strict reprezentat prin piramide şi zigurate”.
 |
| Piramidă văzută de sus |
Istoricul Britanic Godfrey Higgins 1772-1833 a făcut o paralelă între acel cerc de tip druid de pe Vârful Gargarus al Masivului Ida şi cel de pe Muntele Ebal - lângă Muntele Gherizim - denumit Ghilgal (în logica lingvistică din Galileea a inversiunii “L”-“R” fiind Ghirgar), menţionat de Biblie în “Deutoronom” 11 “Când te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul acela în care mergi ca să-l moşteneşti, atunci să rosteşti binecuvântarea pe Muntele Garizim şi blestemul pe Muntele Ebal / Iată, aceştia sunt peste Iordan, în drumul spre asfinţitul soarelui, în pământul Canaaneilor, care locuiesc pe şesul Arabah din faţa Ghilgalei, aproape de stejarul More” şi Iosua 8:31 “Cum poruncise Moise, sluga Domnului, fiilor lui Israel, şi de care este scris în legea lui Moise; jertfelnicul era din pietre întregi, asupra cărora nimeni n-a ridicat unealtă de fier şi au adus pe el ardere de tot Domnului şi au făcut jertfe de împăcare”. Acelaşi autor a continuat: “Cybele / Sibila a fost numită Mama Idei; acela era un titlu al Mamei Meru, denumită Ida-vratta (sau Cercul Idei). În partea cea mai înaltă a Idei era cercul de piatră ştiut din Sanscrită drept Cor-Ghari (în pronunţie Gorgar). Cercul druid găsit de Americanul David Clarke pe Piscul Gargarus reaminteşte cercul găsit de Epifanie din Salamina / Cipru (în secolul IV) pe Gherazim. Suspectez Ida, Olimp, Gherazim, Athos şi alţi munţi asemenea ca locuri tip Meru: sacre pentru religia primară, cu urme distincte, ca ziduri Ciclopice, cercuri de piatră, Gorgane, etc., din India până la Stonehenge. Pe Masivul Ida sau Gargarus - cu cercul său de piatră Ghilgal / Ghirgar - Zeii se întâlneau dedicându-se Nordului: Homer a scris că Adunările Consiliului conducătorilor erau în cerc, fiecare şezând lângă pilonul său. Cercul Gargarus era exact ceea ce a descris Homer. Numele Gargarus - aşa cum afirma şi profesorul Britanic Greaves Haughton - era o derivaţie din Sanscrită, folosit pentru Stonehenge. Atrag atenţia că Stonehenge şi Gargarus înseamnă în Sanscrită acelaşi lucru - Choir-Ghaur / Chor-Ghari - la fel fiind la Etrusci şi în vechea Engleză; acest nume Gargarus pentru Stonehenge e similar cuvântului Sanscrit şi celui folosit de Celţi. Gargar în Anatolia dar şi în India, inclusiv Kardu sau Ararat, ca şi Cardo din Italia sunt la fel, însemnând inima ori acropola de sub soare, schimbarea “G”-“C”-“K” fiind în vechile limbi, înaintea inventării gramaticii, în uz constant, observată de către oricine. Cultul Sibilei era în Frigia ori Troia la fel ca pe Muntele Ararat; în Anatolia sunt locuri denumite similar cu cele din India”. De altfel, “Cronica Anglo-Saxonă” din secolul IX a scris că “primii Britoni au sosit din Armenia” (într-adevăr, în apusul aşezării Goris / Armenia - la Kara-hunge / Carahunge - e un megalit Gargar ce a funcţionat orientat spre Constelaţia Lebedei cu aproape 3 milenii mai înainte decât Stone-henge / Anglia, fiind cel mai vechi observator astronomic din lume ale cărui ruine încă există, inclusiv cuvântul “hunge” din Armenia - utilizat şi în vecina Albanie Caucaziană - fiind preluat ca “henge” în Albion / “Albi-On”, cel mai vechi nume al Angliei, pentru “lebede” în vechea Irlandeză existând termenul “gelges”, conform studiului din 1840 despre “Originile și înțelesurile numelor Irlandeze” de John O’Donovan). Pe atunci, adică la mijlocul mileniului VI î.C. de când în Caucaz era Observatorul Gargar, în Banat se practica prima scriere din lume - în scop religios, pentru slăvirea Mamei Ghirghe / Kirke - iar în Caucaz a început mariajul colectiv al observatorilor Gregori / Ghergari cu Amazoanele; erau manifestări de o parte şi de alta - la răsăritul şi la apusul - al tocmai formatei Mări Sarmate / Negre prin mărirea Lacului Pontic (fost Sarmat, corespunzător numelui lui Sarmis / Hermes, strămoş Gherga). Conform scriitorului Antic Lactanţiu (în “Instituţii divine” 1:6), Romanii au adoptat-o pe Sibila - faimoasa profetă Gherghită - ca “Albunea”, slăvind-o astfel îndeosebi pe malurile Râului Anio din Laţiu / afluent Tibrului. În preajma Masivului Anatolian Gargaros al Idei, denumirea de “Idioţi” celor care doreau să cunoască ideile apropiaţilor de Muntele Sacru Ida ulterior (în Epoca Fierului) s-a transferat ca stil de utilizare “Olimpioţilor”, celor apropiaţi de Muntele Sacru Olimp; ca idioţi au rămas de apelat în Balcani cei neonorabili, cu proaste judecăţi ale afacerilor publice, în prezent medical fiind universal astfel încadraţi cei cu inteligenţă redusă.
 |
Statuie Anatoliană
|
Colecţionarul American David Kenney a descris în 2008 un artefact al unui preot Anatolian Gal care o slujea pe Sibila (Ghirdar / colier de argint, ce avea inscripţionat “C” sau “G”, de el fiind prins organul sexual masculin): “Litera e în legătură cu profeta Cybela şi cu pintenul Masivului Ida ştiut ca Gargarus; de asemenea, are de a face cu Războiul Troian, fiind indicii că totodată e în legătură cu Zeiţa Cybela şi cu premiul Roman ştiut drept coroana murală” (“Corona Muralis” era acordată celui care escalada primul zidul vreunei cetăţi asediate - ca una dintre cele mai înalte distincţii militare - acea coroană fiind a Cybelei / Sibilei, cu care întotdeauna era ea reprezentată). Este de remarcat că în vechea Română - dar şi în Persană, Turcă, etc. - colierului i se spunea “gherdan” / “ghirdar” iar adesea strămoşii Românilor îşi păstrau comorile în “gherghiri” (adică în ascunzători subterane).
 |
| Colier Ghergar |
Se poate observa şi că în judeţul Buzău, din Pietroasele - la apus de cetatea Gherghinei - a fost dezgropat cel mai mare tezaur din România, “Cloşca cu puii de aur” / realizat din aur nu Carpatic, ci corespunzător analizelor metalurgice, din aur Anatolian, ce are şi un colan simplu (cea mai studiată piesă, inscripţionată cu rune Gote de ultimul său proprietar, având mari asemănări cu prototipul Ghergar de pe Masivul Ida). În Masivul Ida din Anatolia - acum Parcul Naţional Kaz Dagh din Turcia - la începutul Epocii Fierului lucrau Karkinoi (numele metalurgiştilor Karkina, a căror confrerie misterioasă avea legături şamanice, lucrătorii - deoarece operau cu materia teriană / a pământului - fiind astfel înzestraţi), ce utilizau cleşti ca de crab în prelucrarea metalului pe care l-au descoperit; în secolul IV î.C., istoricul Ephorus / Efor din Anatoliana Cume (localitate înfiinţată de Gherghiţi) a scris că “Dactilii Idei au trecut în Europa împreună cu cârmuitorul Minos, fiind autorii unei binefaceri foarte mari pentru oameni, datorită prelucrării fierului, primind onoruri nemuritoare” iar “Lexiconul” lui Hesychius din Alexandria în secolul V a explicat că erau aceiaşi cu cei denumiţi ca Dactylii Idei în secolul I î.C. de către istoricul Grec Diodor Sicul / identificaţi din mileniul II î.C. până în Masivul Ida din Creta 35,13 lat. N, 24,46 long. E: e de ştiut că în Creta simbolurile principale ale Culturii Minoice / Minoană au fost securea dublă şi coarnele de taur pentru consacrare - ambele Anatoliene - migraţia în Creta dinspre Anatolia intensificându-se după Războiul Troian / ce a încheiat Epoca Bronzului şi a deschis-o pe cea a Fierului.
De altfel, ginerele regelui Cretan Minos a fost divinul Dionisie, însurat cu prinţesa Ariadne; ea a avut-o ca doică pe Korkyne (după cum a afirmat istoricul Plutarh, care a văzut mormântul doicii în Insula Naxos 37,05 lat. N, 25,28 long. E / cea mai mare din Arhipelagul Cicladelor: după cum a scris Diodor din Insula Sicilia 5:50, Insula Naxos la început a fost locuită de oameni ajunşi acolo “din Imperiul Borean” / adică Imperiul Atlant). Pe de altă parte, poetul Nonnus de lângă orașul Ghirga din Egipt în “Dionysiaca” a scris că doica Zeului a fost nimfa Kalyke de pe Muntele Sacru Nysa, soră cu Pleiadele şi Hesperidele (toate fiind fiicele lui Atlas); aşadar, cuplul Ariadnae-Dionys a fost crescut de doicile Korkyne şi Kalyke: acelea erau Atlante Ghergane anterioare celor 2 miri din Creta.
Cultura Minoică / Minoană s-a încheiat în secolul XVII î.C. din cauza erupţiei Vulcanului Thera / Santorini, de atunci Insula Creta intrând sub influenţa prinţilor Canaanului - care au ocupat şi N Egiptului - introducând scrierea lineară ştiinţific ştiută ca “A” (nedescifrată încă, aflată între semnele Troiane și hieroglifele Africane / Egiptene):
Peste un secol, când efectele dezastrului natural s-au calmat, V Anatolienii - vorbind Luviana - au consolidat Cultura Miceniană în Argos / Peloponez (a cărei capitală a fost fortificată de Ciclopi), cu scrierea lineară ştiinţific ştiută ca “B” iar concomitent Egiptenii din S şi-au recuperat N Țării, Aheii din Delta Nilului mutându-se, via Creta, în S Balcanic, adică în Peloponez. Urmându-şi drumul către N, Aheii - după ce prin expediţia argonauţilor au jefuit Lâna de Aur / Cerga din codrul lui Marte de pe malul Pontic - la mijlocul secolului XIII î.C. au atacat în NV Anatoliei Troia, atunci încheindu-se şi Cultura Miceniană, reacţia după acea agresiune fiind “Întoarcerea Heraclizilor”, începând cu Dorianii din N Balcanic (care au invadat Peninsula Balcanică până în S), pe Mare apărând piraţii / “Oamenii Mării”: a luat sfârşit Epoca Bronzului şi a început Epoca Fierului (căci elementele necesare erau deja întrunite pentru aşa dezvoltare, prin eforturile metalurgilor fierari Ghergari din Anatolia). Anticul Strabon - din Anatolia - a notat în “Geografia” XIII 1:56 că între Gargaris (Palaia Gargara / vechea Gargara) şi Skepsis era localitatea minerească Andeira, ce exploata “o piatră ce arsă se preschimbă în fier, apoi coaptă în cuptor cu un anumit soi de pământ se schimbă în argint fals; din acesta, dacă i se adaugă aramă, iese un anumit amestec pe care unii îl numesc aramă de munte”. Dr. Mircea Eliade în “Istoria credinţelor şi ideilor religioase” a scris: “Popoarele paleo-orientale împărtăşeau idei asemănătoare: cuvântul sumerian ‘an-bar’, cea mai veche vocabulă pentru a desemna fierul, cuprindea semnele ‘cer’ şi ‘foc’, fiind tradus prin ‘metal celest’. Timp îndelungat, egiptenii n-au cunoscut decât fierul meteoritic; aceeaşi situaţie la hitiţi: un text din secolul XIV î.C. preciza că regii hitiţi utilizau ‘fierul negru din cer’. La început, metalul era rar şi folosirea sa a fost mai degrabă ritualică. Tratarea minereului terestru se deosebea de cea a fierului meteoritic; după punerea la punct a tehnicii ‘întăririi’ metalului adus la incandescenţă, fierul şi-a câştigat poziţia sa dominantă: acel lucru a avut consecinţe religioase importante. Alături de sacralitatea celestă - imanentă meteoriţilor - era sacralitatea telurică, la care participau minereurile: metalele ‘creşteau’ în sânul pământului. Minereurile extrase din mine erau într-o anume măsură ‘embrioni’; ele creşteau lent, supuse altui ritm temporal decât al vieţii plantelor şi animalelor, se ‘coceau’ în întunecimile telurice. Extragerea lor din sânul Mamei-Pământ era deci o operaţie făcută înainte de termen; dacă li s-ar fi lăsat timp să se dezvolte (adică în ritmul geologic), minereurile ar fi devenit metale mature, ‘perfecte’. Minerii practicau rituri comportând o stare de puritate, meditaţie şi rugăciuni; riturile erau cerute de natura operaţiei avută în vedere, căci avea loc o intrare într-o zonă sacră, ştiută ca inviolabilă: exista sentimental aventurării într-un domeniu ce nu mai aparţinea de drept omului: lumea subterană cu misterele sale şi cu lenta gestaţie mineralogică din măruntaiele Mamei-Pământ. Încărcate de acea sacralitate întunecoasă, minereurile erau îndreptate apoi către cuptoare; atunci începea operaţia cea mai grea şi cea mai aventuroasă: meşterul se substituia Mamei-Pământ pentru a accelera şi a desăvârşi ‘creşterea’. Cuptoarele erau într-o anumită măsură noua matrice - artificială - în care minereul îşi desăvârşea gestaţia; de acolo numărul infinit de precauţii şi ritualuri ce însoţeau topirea. Metalurgul, ca şi mai înainte olarul, era ‘stăpânul focului’: el opera prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei. Metalurgul accelera ‘creşterea’ minereurilor, le ‘cocea’ într-un interval miraculos de scurt; în plus, făcea altceva decât ceea ce era deja în natură: acela era motivul pentru care topitorii erau renumiţi ca ‘stăpânii focului’, alături de şamani, vindecători şi magicieni. Fierarii divini făureau armele zeilor, asigurându-le victoria, aşa cum în Egipt zeul-olar Ptah a făurit armele cu care Horus l-a învins pe Set”. Până în Antichitate, cei care controlau agorele / pieţele de metale în ambele Peninsule mari ale Egeeii - Anatoliană şi Balcanică - au fost ştiuţi drept Kerkopi / Cercopi; datorită fierului ce necesită temperatură mare în cuptor, cărbunele de lemn care era folosit - adus metalurgilor de clienţii dornici a nenumărate produse feroase - a determinat în Epoca Fierului defrişarea codrilor la dimensiuni aşa de mari încât zonele respective nu şi-au revenit nici azi (nimeni nu s-a ocupat de reîmpăduriri).
 |
| Creta |
 |
| Palatul regal Minoic / Minoan |
 |
| Discul din Phaistos / Creta |
 |
| Despădurirea dă aridizare și deșertificare |
În apusul Anatoliei aşadar, Ghergarii urcaţi dinspre E (ajunşi din Caucaz via Capadochia şi Caria) în urmă cu 5 milenii pe masivul denumit după ei Gargarus s-au răspândit - geografic şi cronologic - la poalele sale în direcţia celorlalte puncte cardinale, mai ales în Gargara (S), Gherghis (V) şi Skepsis (N).
