185. Regatul Garðar

Bazinul Niprului - Antic organizat în Regatul Gherilor - la începutul Medieval era numit Garðar, ca formaţiunea teritorială specifică a forturilor întărite din lemn, constituind din secolul IX primul stat Rus, cu denumirea de Regatul Garðar = Gargar / Gardar; în prezent, Rusia este Țara cu cea mai mare suprafaţă din lume (a ajuns pe 3 continente - Europa, Asia şi America - însă Alaska a fost vândută Americanilor în 1867, printr-o afacere intermediată de consulul George Pomuţ 1818-1882, Român din Gyula 46,39 lat. N, 21,17 long. E / Ungaria, localitate cu nume Cuman, conform Institutului de Cercetări a Românilor din Ungaria” cunoscut cu capelanul Leontie Gherga din Vărşand 46,37 lat. N, 21,20 long. E / judeţul Arad, absolvent al Institutului de Teologie” din Arad în 1833). Păstrarea în Bazinul Niprului atât a organizării cât şi a denumirii izvorâte de la Ghergari a fost constantă pentru o perioadă de peste un mileniu şi jumătate. Cu toate că prin Bazinul Ră / Volgăi era o veche rută comercială între Mările Caspică şi Baltică, în timp termenul Garðar (care era şi nume personal Viking) a ajuns să se refere oficial la Scandinavul utilizat între secolele IX şi XIII pentru tărâmul localităţilor întărite dintre Caspica şi Carelia, de-a lungul traseului comercial legând Imperiul Bizantin cu Lacul Ladoga - vecin cu Lacul Onega - prin Bazinul Niprului, deci între Mările Neagră şi Baltică; la populaţia Scandinavă Saami consoana “ð” cumula pronunţia “th”, similar cu fricativa “Ǥ”, Garðar încă putând fi în acele timpuri uşor de văzut ca Gargar, respectiv Gardar (în alfabetul Latin “ð” fiind asimilat cu “d”). În imaginea următoare se poate vedea locul din Ţinutul Kur / Kurzeme - al Fino-Ugrilor autonumiţi Grus, adică berze - regiunea de pe coasta Baltică Estică cea mai apropiată de Gotlandia, cea mai mare Insulă din Marea Baltică, aflată în fața gurii Vistulei, baza Vikingilor / după ce anterior a fost baza Goţilor (ruta principală a Vikingilor spre Nipru şi Volga / Ră către bizantini - Vikingii = Varegii în 23 VI 860 au atacat Constantinopolul - era pe Fluviul Daugava, lung de 1020 km, limita răsăriteană a regiunii, aproape de gura căruia acum e Riga, capitala Letoniei):
Portul Leton Windau / Ventspils
Va-regii / Vikingii au consemnat în povestirile denumite “saga” că părintele lor Odin / Gott era din Asia, o temă de pildă explorată de către etnograful Norvegian Thor Heyerdahl 1914-2002 la limita dintre Asia şi Europa, în Caucaz (unde încă există populaţia Udi / Udin, urmaşa Gargarilor / Ghergarilor din Albania Caucaziană; e de ştiut că Odin, stăpânul Magiei şi strămoş al şamanismului Nordic European, care mai era denumit şi Geigaðra fost urmaşul regelui Ghilfi şi a femeii aceluia Ghefiun, el avându-i cu femeia sa Frigiană printre fii pe Gaut, etnonimul Goţilor şi pe Thor, de inspiraţie Turanică - de la Tyrkia / Troia - care a fost Zeul Fulgerelor, bărbos roşcovat înarmat cu un ciocan zis “măcinător”: Thor / Donar era ca şi Indra ori Jupiter, un zeu al furtunii şi combativităţii). Dr. Mircea Eliade a scris că “Odin a fost dificil, refuzându-se unei definiţii simpliste: a evoluat pe căi multiple, însuşindu-şi atributele divinităţilor agricole şi ale fecundităţii, devenind căpetenia sufletelor eroilor morţi. Odin - Zeu al Războiului - a fost conducătorul Asenilor (clan devenit principal în panteonul nord european, probabil şi în legătură cu populaţia Az din Tuva / Asia). Cultul lui Odin - comportând sacrificii umane prin spânzurare în arbori - era celebrat mai cu seamă de familiile regale, ale căpeteniilor militare şi anturajului lor”. Arma lui Odin - ce întotdeauna îşi lovea ţinta mortal - era Magica lance / suliţa Gungnir. Morţii Vikingi / Varegi se duceau pe celălalt tărâm, Valhala; ultimul drum era al morţilor puşi în nava lor numită “drekar” - bună de circulat pe Fluvii şi Mări - trimisă în larg şi arsă, pentru ca valurile să înghită tot: astfel - prin valuri - ei ajungeau în Valhala / “Bal-hala”, al cărei tărâm suprem era Asgard / “As-Gard”, sub patronajul Zeului Odin. Valahii / Ru-mânii - respectiv Oamenii de pe Râuri - de asemenea respectau valurile, îndeosebi ale celei mai mari ape din zona lor, în Valea căreia trăiau, adică sacra Dunăre; lumea Germanică - din centrul European - folosea atât denumirea pentru Nordica Valhala, cât şi denumirea Valahă pentru străini (cum erau de pildă cei din fostul Imperiu Roman de la Sud). Se poate observa că Valah / Balah e în legătură cu “bălan”, adică “blond”. Inițial, Varegii / Vikingii s-au așezat ca agricultori în regiunile de coastă ale Mării Baltice și Peninsulei Scandinave / Mării Nordului; mai târziu, folosind superioritatea lor în construirea corăbiilor și arta navigației, au început să practice pirateria de-a lungul coastelor, urcând și pe cursurile unor ape, manifestându-se organizat imperial oficial istoric în perioada 793-1066. Printre Varegi / Vikingi - însemnând “jefuitori”, iniţial fiind denumiţi Rusi de Finici - erau mulţi roşcovani, unii ajungând numiţi datorită culorii respective ca Ruşi (nu neapărat având părul roşu, ci şi având port cu culoarea roşie, case vopsite în roşu, etc.); denumirea a fost regăsită în Ucraina pentru Rusini / Ruteni, vecini cu Rumânii, unii cercetători - ca Austriacul Friedrich Knauer în 1901 - corelând denumirea Sanscrită Rasah a Fluviului Volga / Ră ca fiind cea de la care a pornit onomastica. Autorul Nicolas Chaninov în “Istoria Rusiei” din 1929 a scris că “drumul Varegilor spre Greci” fu presărat cu numeroase centre orășenești - de la Novgorod la Kiev - iar Țara însăși se numi “Gardariki, adică regatul orașelor”.
Inscripţii runice din Suedia secolului XI - ca de exemplu cele de la Rytterne 59,30 lat. N, 16,21 long. E - au menţionat prezenţa Varegilor / Vikingilor până în Garðar şi Gorgan / Gurganj în S Caspic (fosta capitală denumită Gergania / Ghergania, pe Fluviul Ox / Oxos, a Imperiului Khorasm / Jurasan, cu apogeul la începutul mileniului II / azi Urganj în Turkmeni-stan).
Arheologul Rus Nikolai Rerikh 1874-1947 a redat și prin pictură traversările Ruse / Vikinge în Gardariki; în perioada 864-1041, au fost numeroase raiduri Varege / Vikinge la Caspica, zona de interes fiind în special cea Caspico-Caucaziană a urmaşilor bogaţilor Gherga, după cum e încercuit pe harta următoare:
Vikingii la vechii Ghergari
În 864, Vikingii au apărut într-un raid în portul Abaskun 37,01 lat. N, 54 long. E de la gura Râului Gorgan - ce întreţinea peste Marea Caspică fructoase relaţii comerciale cu portul Derbent / Gelda din fosta Ţară Ghergară = Albania Caucaziană - dar n-au avut succes în jaf (nici la expediţiile ce au urmat tot acolo, de exemplu în anul 909 cu 16 nave sau apoi în 912, etc.); în anul 913, Vikingii au atacat cu circa 500 de nave oraşul Hyrkana / Gorgan (din SE Caspic), ce pe atunci a fost cel mai mare oraş al Gherganiei şi au jefuit tot S Caspic / adică N Iranului - căruia i-au zis Tapuria - luând sclavi şi bunuri. În 943 s-au instalat masiv în Barda / capitala Albaniei Caucaziene - fosta Ţară Ghergară - iar în 965, conduşi din Kiev / de pe Nipru, au distrus Khazaria (ce le incomoda principala lor rută, pe Volga). Varegii / Vikingii au fost şi angajaţi mercenari în areal, ca de pildă în solda emirului Derbentului în 987-992; ultima mare expediţie Vikingă la Marea Caspică a fost condusă de prinţul Ingvar din Uppsala / Suedia în 1041 (după aceea, un detaşament format dintr-o mie de Vikingi / Varegi a fost dat de el în sprijin regelui Georgiei pentru ca acela să-şi păstreze tronul). Interesul constant Viking de aproape 2 secole pentru Caspica şi Caucaz n-a fost întâmplător şi n-a fost gratuit; legăturile - cuprinzând şi Pontul / adică Marea Neagră - cu Marea Baltică au constituit o realitate Medievală de mare impact. Este de ştiut şi că din neamurile Maruneac-Orobeţ de Rusini = Ruteni din Bucovina, Lidia măritată în Timişoara - cel mai mare oraș al Banatului - cu autorul lucrării “Originea Gherga” a sprijinit pe deplin această întreagă cercetare Gherga (în Carpaţii Nordici, Rusinii = Rutenii - dintre Rumâni și Ruși - s-au înrudit cu Herulii / foşti Gheri, Huţulii / Guţulii, Vlahii Moravi şi Goralii: Vlahii / Românii din S Polon); majoritatea Rutenilor / Rusinilor - apăruți în Evul Mediu între Români / Rumâni și Ruși - au fost înregistrați în ceea ce acum e Ucraina.
Moravia Medievală
Vlahii Moravi au fost menţionaţi în V Carpaţilor - în Munţii Vizovice ce se întind în Cehia şi în Slovacia - de pildă la Vsetin 49,21 lat. N, 18 long. E / Cehia în 1297, pe Valea Becva (proprietate a Cavalerilor Templieri pe atunci), în regiunea Zlin, etc.; de exemplu, în prezent analizele genetice au confirmat existența tiparului genetic masculin “N” ca al lui Gherga în Cehia la Bordovice 49,32 lat. N, 18,08 long. E. Cehul Jan Komensky 1592-1670 (ştiut drept Comenius = “părintele educaţiei”) a scris: “Oamenii din Mun­ţii Moraviei se numesc Vlahi şi nu se tem de războaie. Au refuzat să accepte jugul Habsburg şi, timp de 3 ani, şi-au apărat libertatea cu sabia. Locuito­rii Principatului Vsetin şi ai Munţilor din jur (cei care se numesc Vlahi) continuă să lupte mai departe şi nu pot fi înfrânţi”; de altfel, în extremitatea Vestică a Carpaților, la Roznov pod Radhoştem 49,27 lat. N, 18,08 long. E / Cehia există în prezent Muzeul Vlah” iar la V e orașul Mezerișul Român / Valașske Mezirici 49,28 lat. N, 17,58 long. E din Cehia și mai la V fiind izvorul Odrei, apă denumită așa de la vidrele - mamifere semiacvatice din familia jderilor - ce o populau cândva semnificativ, Râu lung de 854 km, navigabil pe o bună parte a sa, curgând în Marea Baltică în Pomerania, în laguna de la gură având Insula Wolin 53,55 lat. N, 14,30 long. E (a cărei populație era asociată cu cea Veletă, în Evul Mediu ajungând cea mai puternică din Pomerania, mulți Varegi / Vikingi trăind acolo: de altfel, Vikingii urcau și pe Oder, în paralel cu urcările lor pe Vistula, în Sud Vikingii ajungând pe Vistula până la Cracovia / ce pe atunci făcea parte din Moravia).

Gherga în rune

Pe baza forturilor Gardare s-a format statul Rus, ce iniţial s-a numit Garðaríki / Garga-rike (sufixul “rike” pentru Regat - înrădăcinat în străvechile Ra şi Ki, însemnând “forţa universală” - ulterior a devenit în Germană “reich”); arealul era ştiut drept Gardarik = “Regatul oraşelor” datorită mulţimii localităţilor (similar cum Arabii denumeau în mileniul I Marea Stepă din EurAsia, plină de aşezări, de pildă similar pe atunci la E de fosta Galie, având în centru Lacul Geneva / Elveţia, fiind Burgundia = “Tărâmul orăşenilor”: Burgunzii au plecat în secolul III de pe Vistula mijlocie și s-au stabilit între Geneva și Grenoble, având capitala Lyon pe Ron, unde era slăvită de către Gali Marea Mamă Frigiană Cibela / ei în secolul VI au fost cuceriți de către Franci). În secolul IX, primul conducător Rus, care a purtat numele Rurik / “Ru-rik” - însemnând “Rege Rus” - a chemat Varegii / Vikingii din Scandinavia pentru a-l ajuta să stăpânească Garðar (atât femeile, cât şi bărbaţii, aveau ochii înconjuraţi cu rimel - ca vechii Egipteni - ceea ce impresiona pe unii din cei cu care intrau în contacte); el a fost întemeietorul dinastiei care a condus Ruşii timp de aproape 7 secole (iar dinastia i-a preluat numele) şi nu a fost Slav. Pe atunci, desprinsă din Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân întemeiat în 681, la Dunărea inferioară exista prima Ţară Română independentă, oficial înfiinţată din 836 pe ambele părţi ale Fluviului, cuprinzând Dobrogea, Bărăganul şi S Moldovei (inclusiv Bugeacul), fiind până la Nistru.


Rurik

Regele Rus Rurik a murit în 879 - după ce a condus timp de 17 ani - Gorganul său fiind în capitala numită Garða / Garda (la începutul Slav în pronunţie Gorodişcea, azi Novgorod 58,31 lat. N, 31,17 long. E, între Sankt Peterburg și Moscova); profilul său genetic patern era “N” (conform proiectului coordonat de către profesorul Polonez Andrzej Bajor şi cercetătorul Rus Stepan Kravchenko), ca al Gherga şi al înruditei Dinastii Ghedimină, care ulterior a realizat formaţiunea Balto-Polonă ştiută ca Marele Ducat al Lituaniei Medievale: cel mai mare stat European la vremea sa, cu capitala la Kernave 54,53 lat. N, 24,51 long. E - în patrimoniul UNESCO - la 35 km de Vilnius (actuala capitală). Proprietățile din Marea Lituanie erau așa de întinse încât în 1528 s-a făcut “Reforma Valaku”, de introducere generalizată a măsurii “Valakas” în Lituaniană, “Wloka” în Poloneză, “Voloka” în Rusă (dimensiunea Lituaniană fiind de 21,368 hectare - cu diviziunea în 30 de unități numite “Margai” / 1 “Marga” având 1,75 acri - standardul ieșind din uz în 1921, când a fost introdus sistemul metric).
Lituania în timp
Calculele genetice au relevat că dinaștii Rurik și Ghedimini au avut exact același strămoș în secolul II î.C. De altfel, acei cercetători au indicat în 2007 legătura genetică cu Gherga şi a familiei regale Gagara / Gagarin din Dinastia Rurik (al cărei înaintaş Vladimir 958-1015, având-o ca soţie pe prinţesa bizantină Ana, a creştinat Ruşii); este de ştiut că în 963, când fraţii Armâno-Armeni Kometopuloi / Comitopoli, adică “Fiii Comitelui” - Aron, David, Moise şi Samuel - au format o puternică oştire în Macedonia şi împreună cu Sciții / Bulgarii au pornit spre Constantinopol, bizantinii - înspăimântaţi - au cerut ajutor Rus (apoi în Crimeea, Vladimir Rurik intenționat a ocupat Khersones = Peninsula 44,36 lat. N, 33,29 long. E în 988 pentru ca s-o obțină de soție pe Ana / sora împăratului bizantin Vasile II din Dinastia Makedonă, cununia lor acolo fiind în anul următor, astfel Rușii nu doar creștinându-se, ci având și ambiția imperială a intitulării capitalei lor ca “A Treia Romă”, considerându-se succesorii îndreptățiți ai Romanilor / cu prima Romă și a bizantinilor / cu a doua Romă). Istoricul Ardelean Gheorghe Șincai 1754-1816 (familia lui se trăgea din Șinca Veche / Ținutul Făgărașului) a scris: “În 1019 domnul cetăților dinlăuntru era Bogdan, toparh peste Constanția și celelalte cetăți ce sunt de-a stânga Dunării, care părerea mea are fundament a mă face a crede că a fost Român, ca și Craca și toți ce sunt din sămânța Comitopulilor”. (După cum a observat în 1943 și istoricul Gheorghe Lisseanu - membru corespondent al Academiei Române - în lucrarea “Dacia în autorii clasici”, strămoșul comite a avut “o mare influență la Bulgari”, adică la Sciții Balcanici). Un urmaș al împăratului Samuel / Samuilă (dintre Comitopoli) a fost împăratul Ioan Caloian 1197-1207 (dintre Aseni), care a scris papei că era din acea seminție; fiul lui Samuilă a fost Radu Gavrilă zis Romanos, însurat cu prințesa Margareta, sora regelui Ștefan al Ungurilor, care l-au avut ca băiat pe Petre Deleanu, răsculat în fosta provincie Dacia Mediterană centrată în Nisa / Niș - din S regiunii Timoc - acum în Serbia (în secolul XII, cronicarul bizantin Ioan “Kinnamos” - adică Ioan zis “Scorțișoară” - a scris în “Istoria” 2:13 despre Niș / Naisus că “a fost metropola cetăților Dace”).
În 2015, Dr. Aleksiejus Luchtanas - directorul “Muzeului Kernave” / Lituania - a afirmat: “Multe argumente despre originile dace ale lituanienilor, letonilor şi estonilor au ieşit la iveală odată cu săpăturile executate la tumuli; există multe surse documentare, din toate perioadele, care vorbesc despre originile comune ale dacilor cu balticii şi ele nu pot fi ignorate. Legăturile noastre sunt mai vechi decât perioada dacică! În mitologia lituaniană întâlnim foarte des Dună­rea. Pare bi­zar ca o apă care udă teritoriul României să facă parte din folclorul şi legendele de aici. Aceasta este do­vada că pentru strămoşii lituanienilor, zona Du­nării nu era necu­nos­cută. Acele contacte au început încă din neolitic. Un timp îndelungat, populaţia de aici a fost silvestră, trăia în păduri sau în apropierea pă­durilor, agricultura nu era atât de dezvoltată. Ea a venit dinspre Du­năre, cultura neolitică a ajuns aici şi s-a dezvoltat. Vorbim, în principal, de cultura Cu­cuteni, venită la noi cu toate beneficiile cu­nos­cute ale acelei civi­li­zaţii, în special cera­mi­ca. Acela a fost primul val venit dinspre terito­riul actualei Românii către noi. Aşa au ajuns la noi, atât dezvoltarea agri­­culturii, cât şi sculp­tura de dimen­siuni re­duse, figurinele mode­late din lut, cu formele lor specifice. Este vorba despre acele figurine mici, înfăţişând femei sau zeiţe, simboluri ale fecundităţii. În această zonă nordică, populaţia a început să le facă şi din chihlimbar, el găsin­du-se din belşug aici, şi fiind cel mai preţuit ma­terial, cu puteri magice. Acela a fost primul con­tact dintre sud şi nord, dintre popu­laţiile ce aveau să fie mai târ­ziu numite dacică şi baltică. A doua etapă a fost în epoca bron­zului, la fel de importantă. Acea fază a ajuns la noi tot din Carpaţi! Tot ce este fabricat din bronz pe teri­toriul Lituaniei de azi poartă amprenta ‘dacică’. Deoa­rece în această zonă nu aveam metale, ele au venit din Carpaţi, cu tot cu cei care ştiau să le folo­sească şi să le lucreze. Acolo era o puternică cultură a meta­lului, şi întreaga Europă centrală a fost influ­enţată de ea, inclusiv populaţia baltică. Dacă tehnica de lucru poate să fie câteodată diferită, venind probabil cu un ocol şi de prin alte părţi ale Europei centrale, metalul folosit este absolut sigur din regiunea Carpaţilor, probabil a Apusenilor. Dar în această etapă, schim­burile se fă­ceau pe rute deja cunoscute, pe legături deja stabi­lite. Erau schimburi între populaţii cu un trecut şi cu o cultură deja comune. Cu siguranţă că înainte cu un secol de Christos putem vorbi de legături cu populaţia dacă şi geto-dacă, statul geto-dac fiind deja în formare. La un secol după Christos, un nou val puter­nic de populaţie a venit dinspre Dacia aici. Au fost astfel re­luate vechile legături şi relaţii, era o relansare a lor. Dacia a devenit provincie romană şi ro­manii erau interesaţi de această regiune baltică, unde dacii aveau legături pu­ter­nice. Contacte cu Imperiul Roman, prin diferite provincii ale sale, mai exista­seră, însă de data aceasta, romanii încercau să pătrun­dă spre nord mai uşor, prin intermediul dacilor, care cunoşteau mai bine căile de acces şi aveau relaţii mai strânse cu nordicii. Ca obiecte descoperite, avem brăţări şi inele, cu terminaţii de cap de şarpe, ca cele dacice, şi ştim că unele dintre ele veneau din zona Vistulei, aşa cum certifică şi desco­peririle arheologice polo­neze. Aseme­nea podoabe sunt întâlnite în tot centrul Eu­ropei. Creştinismul a fost acceptat for­mal abia în Evul Mediu. Cu sigu­ranţă că dacă au existat legături între zona Dunării şi Marea Baltică, ele s-au manifestat şi în zona religioasă. Dacii şi li­tuanienii aveau în comun animismul, dar şi anumite tradiţii, anumite mitologii sau ritualuri. Avem in­formaţii despre înmormântare, de exemplu. În epoca bronzului, avem în paralel cu tradiţia înmor­mântării în tumuli, şi un anumit ritual al arderilor. Acela a venit dinspre Dacia, la mijlocul mileniului I î.C. Informaţiile sunt puţine din acea perioadă, este posibil să existe şi alte simili­tudini, cum este, de pildă, existenţa conco­mi­tentă, în Ro­mâ­nia şi Lituania, a Doinei, în care era vorba adesea de... Du­năre”. (În toată istoria lor, Leahii / Lituanienii n-au ajuns niciodată la Dunăre, nici Latinii nu au ajuns în Lituania sau în Letonia, însă cei care au ajuns de la Dunăre printre Leahi / Lituani și Letoni au fost “Neliniştiţii” / “Neaşezaţii” - corespunzător cronicilor Nordicilor - ale căror urme au fost “Dace”, conform specialiştilor Baltici; de exemplu, leii sunt emblematici pe g/herburile Marii Britanii, Normandiei, Belgiei, Olandei, Danemarcei, Țărilor Scandinave - inclusiv Finlanda - Estoniei, Letoniei, Cehiei, unor zone din Slovacia și din Germania, așa ceva nefiind din cauză că leii erau tipici Nordului Europei, ci din cauză că erau tipici purtătorilor simbolisticii lor, reflectând realitatea din trecut: Sudicii au avansat înspre Nord). Tradiţia Kareliană a reţinut că în 992 Karelianul Gherman / Herman împreună cu călugărul Sergiu din Chalki-dikos - de pe Muntele Athos - au întemeiat, pe cea mai mare Insulă a celui mai mare Lac din Europa, anume Ladoga, Mănăstirea Varlaam / Valaam 61,22 lat. N, 30,57 long. E (centrul creştinătăţii Kareliei). Realităţile sunt că primul rege Rurik a avut profilul genetic Gherga iar capitala Ruşilor - cu mult înaintea Moscovei - a fost Garða (azi Novgorod), unde Adunarea sa legislativă se chema “Veche”, cu aceleaşi puteri ca şi ceea ce din mare vechime era “Adunarea Gherga” / iar încă şi azi e Adunarea Jirga în Asia Interioară / Centrală, mai ales în Afgani-stan: o formă a democraţiei directe, cu rădăcinile mult mai vechi decât “inventarea” democraţiei de către vechii Eleni, la Atena / în marginea Sudică a Europei; mai e de ştiut de pildă că în Jaakkima / Rusia - localitate din acea parte a Europei cândva condusă de Garða / Novgorod - şi azi există familiile Gerga şi Jerkku (sinonimul Karelian Gherga, conform cercetării Finlandezei Eeva Lehtinen în 2011), cu acelaşi profil genetic “N”. Garða / Novgorod, iniţial târg al Goţilor - urmaşii Geţilor - a ajuns în secolul IX prima capitală a Ruşilor, apoi capitala fiind la Kiev / fost târg pe Nipru al Valahilor (urmaşii Goţilor / Geţilor), Regatul Garða numindu-se și Rutenia, după cum a scris în Istoria Ucrainei” din 2010 academicianul Paul Magocsi: ambele localităţi de început ale Ruşilor au fost importante târguri ale stră-Românilor, de aceea şi dinaştii Ruşilor având profilul genetic Gherga din Dinastia Gherei / Gurag a Goţilor / Geţilor.

Izvorul Dervent / România

Rurik - genetic Gherga pe linia paternă - a întemeiat nu numai statul Rus, ci şi o dinastie puternică, care generic i-a perpetuat titulatura, semnul aceleia găsindu-se şi în Dobrogea la sihăstria Basarabi-Murfatlar, ce era în legătură cu Mănăstirea Dervent înfiinţată în secolul IX, după cum a studiat şi arheologul Rus Alexander Fetisov. Liderul Helgi 879-912, succesorul primului rege Rus, a mutat capitala statului de la Novgorod pe Nipru - lung de 2290 km, al treilea Fluviu al Europei, după Ră / Volga şi Râul Rheii / Dunăre, atunci principala rută de negoţ cu blănuri şi ceară - la Kiev 50,27 lat. N, 30,31 long. E (în prezent capitala Ucrainei); el a fost atât de puternic încât în 907 a ajuns să atace cetatea Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. Onomastica Ghergană rezonează şi acum la răsărit, în provincia Ucraineană Kharkiv, unde se găseşte Kharkov / Harkov 49,55 lat. N, 36,19 long. E, cel mai mare oraş după capitală iar în Dobrogea denumirea Dervent reproducea (prin frecventa translaţie “B”/“V”) Poarta EurAsiatică Derbent - ştiută ca Herga / Gelda - din Daghe-stan.
Stabiliţi în Panonia la sfârşitul aceluiaşi secol IX, Ungurii aveau conducători tot dintre nobilii cu acelaşi profil genetic Gherga (aşa cum au avut liderii stră-Românilor dar şi ai Hunilor, Bulgarilor ori Ruşilor); Ungurii când au năvălit în Panonia l-au ucis pe Gelu, stăpân în Ardeal (una din fortăreţele sale era Dăbâca): numele consemnat - după 3 secole, în “Gesta Hungarorum” - era ca rezonanţa Gheru (cel care l-a învins pe Valahul Gelu a fost Tuhutum / Teteny = “Tătunul”, unul dintre liderii Ungurilor). Istoricul Român Tudor Sălăgean a observat în 2005: “dintre toţi conducătorii de ‘ducate’, Gelu a fost singurul care a ieşit personal în întâmpinarea invadatorilor, imediat după încălcarea hotarelor stăpânirii sale, indiciu al faptului că ‘ţara ultrasilvană’ avea - din punct de vedere militar - un nivel de organizare aproape rudimentar. ‘Terra ultrasilvana’ a fost prima ‘ţară’ cucerită de unguri în întregul ei, într-o perioadă când aceia nu se simţeau încă suficient de puternici pentru a angaja confruntări decisive împotriva unor formaţiuni statale cu o structură ceva mai complexă”. În perioada 1136-1478, separat de Rusia Kievului, a existat un puternic stat de la Marea Baltică şi Marea Albă, până în Munţii Ural (cu verde pe harta următoare), avându-şi capitala în fosta Garða / adică la Novgorod, ce la sfârşitul existenţei sale a fuzionat cu Marele Ducat al Lituaniei, apoi ajungând inclus în Rusia; avanpostul cel mai important acolo - o zonă populată de Fino-Ugri - era Kargopol (“Kargo-pol” = “câmpia Karga”) 61,30 lat. N, 38,56 long. E / capitala Kargopoliei, un centru comercial foarte prosper al Rușilor în Evul Mediu, de unde a fost colonizat Nordul EurAsiei, inclusiv NV Americii (primul guvernator al Alaskăi a fost din Kargopol): centrului așezării - unde și acum a rămas o mare rampă de pământ datând de la întemeiere - rezidenții îi spun “Val” / “Valușki”.
Kargopol în Bazinul Onega (Râu cu gura în Marea Albă)
Este de ştiut că Peninsula Kola - dintre Marea Albă şi Oceanul Arctic, a cărei parte Nordică era locuită încă din mileniul VII î.C. - populată majoritar de Saami (genetic patern ca Gherga), sosiţi din Sudica Karelie, a fost disputată de Imperiul Novgorodului cu Norvegienii până în 1326, când a trecut în stăpânirea completă a Novgorodului / Garða: numele Peninsulei Kola e etimologic legat de popularul şi străvechiul dans în cerc, Balcanic numit “kolo”.

Istoricul Grec Nicetas “Choniates” (denumit astfel deoarece era din Anatoliana Colossae 37,45 lat. N, 29,15 long. E aflată în Bazinul Meandrului, de pe marele drum dintre Fluviul Eufrat şi portul Efes) numea pe Ruşi ca Hiperborei. Filozoful Mihai Cazacu în “Bizanţul” a scris: “Un loc aparte în configuraţia geografică şi spirituală a Europei răsăritene îl ocupă poporul rus. În climatul Imperiului Ţarist, bizantinismul a găsit mediu prielnic dezvoltării şi creaţiei, îmbrăcând forme consonante conjuncturii noi. Mulţi din Constantinopole, emigraţi după căderea din 1453 a imperiului sub otomani, au găsit adăpost în Rusia. Căsătorit în 1472 cu Sofia ‘ultima dintre Paleologi’, Ivan III 1462-1503 s-a proclamat făţiş moştenitorul împăraţilor bizantini şi a arătat intenţia ca Bizanţului să-i succeadă capitala sa, aşa cum acela a succedat Romei (din zorii istoriei ruseşti, idealul Rusiei, măreţia şi gloria sa au fost Constantinopolul); nu a întârziat - de altfel - să fie enunţată teza: ‘Moscova e cea de-a treia Romă’ (sintagma dă imaginea clară a stării de spirit de la curtea moscovită şi - în genere - în rândul clasei conducătoare, căci ideea răspundea râvnei de expansiune şi unificarea ţării sub autoritatea centrului moscovit). ‘Cartea de ranguri a genealogiei ţarilor’ - terminată în 1563 - a completat teza: ea promova ideologia autocraţiei, susţinând originea divină a puterii ţariste şi legătura ereditară dintre clasa domnitoare rusă şi marile monarhii din antichitate, pe linia începând de la August până la Rurik (conţinând legenda dobândirii însemnelor de ţar). Statul ţarist se întemeia pe ideea că era continuatorul imperial, concept de formaţie complexă, incluzând lumea terestră completată cu cea transcendentă. Încă de la început, stăpânirea ţaristă s-a arătat impresionată de măreţia, strălucirea şi puterea Bizanţului, toate acele însuşiri fiind apreciate drept simbol al valorilor intrinseci, de substanţă divină; conducerea ţaristă fu vrăjită de latura aulică a civilizaţiei bizantine, de forţa iradiatoare a curţii imperiale, de fastul cultului religios, cât şi a tuturor ceremoniilor care înălţau gradul ierarhic al împăraţilor deasupra lumii contingente, fereastră deschisă spre formele de viaţă ceresc-îngerească”. (De altfel, lângă Moscova a fost întemeiată Mănăstirea Vlahernoskoe Selo). Studiile genetice le-au confirmat pe cele istorice, despre ascendenţa Dinastiei Rurik - din grupul genetic “N” ca Gherga - nu doar în Imperiul Bizantin, ci şi anterior, în Imperiul Roman. Feodor, născut în 31 V 1557, fiul lui Ivan IV / primul ţar, care a domnit în 1533-1584, om de stat vizionar, atunci Cazacii începând să cucerească Siberia pentru Imperiu (ţar cult, activând şi ca teolog şi publicist, care a consolidat citadela Moscovei = “Kremlin”, supranumit “Groaznic” datorită vânării boierilor care i-au otrăvit soţia Anastasia Romanov, cel căruia ultimul Muşatin, fostul Vodă Bogdan Lăpuşneanu 1533-1572 - deoarece avea mama din Dinastia Rurik - i-a lăsat prin testament ca moştenire Moldova) şi a inaugurat catedrala ce a dat denumirea Pieţii Roşii, a fost ultimul conducător al Ruşilor din Dinastia Rurik: în timpul domniei lui - în 1589 - a apărut Patriarhia Rusă la Moscova, el decedând în 17 I 1598, apoi puterea în Imperiu, după 15 ani de “Timpuri tulburi”, fiind preluată de vărul său primar, respectiv de Dinastia Romanov (ai cărei membri erau doar boierii Dinastiei Rurik când aceea s-a stins); e de remarcat că Moscovia / Moscova a devenit capitala statului în 1918 - după execuţia familiei ţariste Romanov - prin decizia primului conducător comunist, Evreul Vladimir Lenin (1870-1924), până la el capitala fiind Petrograd / oraşul Sfântului Petru: Petrograd Sankt Petersburg, în S Kareliei. Actualul preşedinte al Rusiei - Vladimir Putin, născut la St. Peterburg - s-ar putea trage din nobila familie Rurikidă Putyatin (în Rusia au mai existat familii cu acelaşi nume, care însă nu erau ramuri Rurik): analizele genetice pot dezvălui multe, la mulţi.

G/herbul Moscovei
Extinderea Rusă în Siberia s-a datorat îndeosebi Cazacilor - un amestec etnic - care s-au ridicat în secolul XIII din Bazinul Niprului, după năvala Mongolă (drumul spre răsăritul Europei al Mongolilor - în timpul când erau conduşi de roșcovanul Gingis Han - a fost uşurat de victoria acelora din 31 V 1223 prin bătălia de la Kalka, în N Kerci, în Bazinul Doneţ / Ucraina). În 2012, cercetătorul Român Cristian Negrea a scris: “Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka despre asocierea românilor la acel eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându-i timp de peste 3 secole ca tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care au început să-şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi. Întrebarea care rămâne este cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de 3 sute de ani în urma acelei bătălii? Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important în acea bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei. Românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s-a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii 3 sute de ani. S-a putut stabili de către istorici că acei brodnici erau de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor. Cuvântul brodnic era o deformare a lui ‘bronnici’, adică purtători de zale. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că au fost urmaşi şi ai valahilor. Nu se ştie exact când Ploscânea, voivodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că generalul Subotai avea doar 20 de mii de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu strica deloc. Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 3 decenii mai devreme putea trimite un corp de 14 mii de oameni, nu cred că la acea dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni. Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă 2 comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să-i lase aripa stângă numai lui Ploscânea. Mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor fiind cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să-i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20 mii şi 40 mii de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10 mii de oameni. Ulterior bătăliei de la Kalka, rușii după 3 zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, au acceptat inevitabilul: capitularea. Mongolii l-au trimis pe Ploscânea ca parlamentar, care le-a promis viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi l-au pus pe acela să sărute crucea, după care au capitulat; dar mongolii nu s-au ţinut de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi fiind masacraţi imediat ce au ieșit din tabără. După părerea mea este improbabil ca Ploscânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da? Pentru Rusia a urmat o perioadă de 3 secole de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s-a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acela s-a împărţit. Fără acea suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s-au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acelei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare. Nu se ştie ce s-a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor, ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După acea dată s-au făcut referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan. Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de 4 decenii întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră. Istoricul basarabean Alexandru Boldur 1886-1982 a studiat valul de pământ numit de popor ‘Troianov’, întins de la târgul Magherov din Galiția prin județul Kameniței până la Nistru, cu înălțimea de până la 5,5 metri. Acel val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acelei ţări coincideau cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincideau, valul arăta, probabil, hotarele iniţiale ale acelei ţări. Era firesc ca brodnicii să numească acel val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii”. (S-ar părea că în legătură cu Brodnic / Vrodnic e termenul “vrednic” pentru omul iute, capabil / competent, demn; Brodnicii au fost oamenii vrednici care s-au ocupat de vaduri, atât prin străjuirea trecerilor la valul de pământ, cât și la traversările văilor / apelor curgătoare: de-a lungul vremurilor, Valahii mereu au fost știuți ca paznicii trecătorilor / strâmtorilor, ca vestiți gardieni ai traversărilor - între Balcani și Baltica - iar nu întâmplător, Dr. Mihai Vinereanu a cuprins cuvântul vrednic” în “Dicţionarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică”).
Planșă de istoricul Alexandru Boldur
În lucrarea despre Brodnici” din 1938, istoricul Gheorghe Lisseanu / membru corespondent al Academiei Române, care a studiat atestările lor documentare din 1147-1359, a scris despre o danie din Ardealul anului 1223 - din timpul când Brodnicii conduși de Românul Ploscânea luptau pe Râul Kalka - sub forma că “regele Andrei II luase de la Biserica din Sibiu moșia Cisnădioara în schimbul moșiei Brodnic (în lectură Ungurească Borothnik) și a dat-o preotului Gocelinus, care la rândul său a dăruit-o Mănăstirii din Cârța; regele a smuls de la Români (‘exemptam de Blaccis) proprietatea ce au avut-o la Cârța până sus la munte: Românii fiind ortodocși - și deci schismatici - probabil că chiar acel fapt va fi fost motivul pentru care li s-a luat de rege moșia lor de la Cârța. După unii Slaviști, vorba Brodnic ar veni din radicalul ‘brod’ = ‘vad’ și sufixul ‘nic’, însemnând ‘locuitorii de la vaduri’ / ‘locuitorii de la poduri’. Brod înseamnă și în limba noastră ‘pod plutitor’; ‘brodar’ - cu aceeași însemnare ca ‘podar’ - ne arată pe cel care mână brodul / podul. Tot din brod pare a veni și cuvântul nostru popular a brodi sau a se brodi, adică a ajunge la o apă tocmai în momentul potrivit, când te poți urca pe brod ca să te treacă pe celălalt mal. Iar tot din brod derivă și brodite, pe brodite, adică pe nimerite. Fără îndoială, din verbul ‘broditi’ - care în limba Slavă înseamnă ‘a merge încoace și încolo’ - s-a ajuns la concepțiunea de ‘nomazi’ dată Brodnicilor în limba Germană. Academicianul Nicolae Iorga a zis: ‘Oameni de vad, în părțile Dunărene, Brodnicii nu pot fi căutați decât la vadurile Dobrogene și Basarabene ale Dunării și marilor ei afluenți, acolo unde e vadul de la Isaccea, marele vad, vadul de la Măcin, Vadul-lui-Isac pe Prut, Vadul-lui-Vodă pe Nistru’; și fiindcă numele lor de ‘cancelarie’ trimitea la o organizație, domnia sa crede că ar putea fi vorba de formațiunile Dârstoriene și Dobrogene care ar fi format un fel de ‘Vlașcă’. Brodnicii se găseau peste tot - și în Muntenia și în Moldova și în Ardeal - unde domnia sa îi constatase altă dată (iar nu numai la vadurile Dobrogene și Basarabene). Istoricul Constantin C. Giurescu constată existența neîndoielnică a Brodnicilor în țara noastră, că acei Brodnici erau o populațiune care locuia lângă vaduri - și anume lângă vadurile din răsăritul Munteniei și din Sudul Moldovei - că Țara Brodnic pare a fi avut o întindere apreciabilă, de vreme ce a fost amintită alături de Cumania’, socotește că (ținând seama de împrejurarea că la data când au apărut Brodnicii, asimilarea Slavilor era un fapt împlinit) nu este lipsită de temei ipoteza care îi considera drept Români; domnia sa nu separă pe Brodnicii voivodului Ploscânea care la 1223 luptaseră la Calca, de Brodnicii din țara noastră. Istoricul Alexandru Boldur a stabilit identitatea dintre Brodnicii analelor Rusești și Brodnicii din regiunile noastre și supunând unei amănunțite cercetări atât cronicele Rusești, cât și toponimia provinciilor Volîniei, Podoliei, Kievului și Galiției, a ajuns să constate un surprinzător de mare număr de localități de origine Românească; și dânsul consideră că - într-o vreme - raporturile dintre Români și Ruși erau de o strânsă legătură. Din regiunea Brodnicilor, ca și din cea a Bolohovenilor - la Sudul celei dintâi - istoricul citează o sumedenie de localități care dovedesc așezările Românești ale Brodnicilor; astfel, pe lângă numeroasele localități care păstrează în radicalul lor numele de Volohi, Bolohi, Vlahi, Vlasi, etc. - numiri întrebuințate de Slavi spre a desemna pe Români - citează 3 comune numite Plosca (după care desigur s-a numit voivodul Brodnicilor, Ploscânea). O schimbare radicală în configurațiunea Românească s-a produs numai prin marea invazie Tătărească din 1241. Cu acea împrejurare Românii și-au părăsit lăcașurile lor din Țările Brodnicilor și Bolohovenilor - unde se stabiliseră demult și unde poate erau autohtoni - și au emigrat, unii spre Sud în Moldova, unii spre Vest în Polonia și alții în Văile Ucrainei / inclusiv pe Valea Niprului; cei care au rămas pe loc s-a deznaționalizat complet și n-au lăsat după ei decât o amintire în toponimia regiunilor Ruse. Numele de Brodnic este după noi - și faptul îl prezentăm ca o simplă ipoteză - traducerea în limba Slavă a numelui de Prutean, locuitor al regiunii de la Prut. Se știe că Românii, în afară de numele lor de origine, au purtat și un al doilea nume distinctiv, luat după cursul apelor în jurul cărora s-au așezat: Olteni cei din Valea Oltului, Crișeni cei din Valea Crișului, Timoceni cei din Valea Timocului, Bănățeni cei din Valea Timișului, Moldoveni cei din Valea Moldovei, ș.a.m.d.; tot astfel s-au numit Pruteni cei din Valea Prutului. Numirea de Pruteni - întâlnită în cronici și în documente - găsindu-se în luptă de întrecere cu numirea de Moldoveni (sub care nume odinioară erau cunoscuți numai locuitorii de lângă râul Moldova), a fost biruită și ea a cedat locul; astfel s-au numit - cu trecerea vremii - Moldoveni nu numai locuitorii din Valea Moldovei, ci și cei din Valea Siretului, din Valea Prutului și din alte văi: și s-ar putea ca înlăturarea cuvântului Prutean să se fi datorat tocmai faptului că s-a generalizat întrebuințarea cuvântului tradus în limba Slavă. Între râurile ce se vărsau din teritoriul Scitic în fluviul Istru, Herodot - cu câteva secole înainte de Christos - a citat și râul Porata, numit de Greci Pyretos (însemnând în limba Tracilor o apă peste care se putea trece cu plutele sau cu podul de lemn, Istrul - ori Dunărea - neputând fi trecut decât cu bărcile sau corăbiile). Slavii dând în drumul lor spre miazăzi de Românii Pruteni - adică peste Românii de la vadurile sau de la podurile Prutului - le-au tradus numele în limba lor, numindu-i Brodnici. Asupra originii numelui de Prut s-au dat felurite etimologii; pare că vorba e de obârșie Iraniană, modificată de fonetica Tracă și având însemnarea de trecere, vad sau pod. Românii Pruteni - în traducere Slavă, Brodnici - se întâlnesc pe întregul teritoriu locuit de poporul nostru, și în special în Moldova, regiunea lor de origine (deci îi găsim - în același timp, după cum o constată documentele - și în Muntenia și în Ardeal). Rezultă că Românii s-au dezvoltat și menținut pe un teritoriu foarte extins și cum ei, în timpul migrațiunilor popoarelor, n-au putut rămânea cu totul neatinși de acele migrațiuni, nu e de mirare că îi întâlnim în regiuni atât de îndepărtate de vatra lor din Carpați. Deși dislocarea Românilor s-a făcut în mare parte odată cu venirea Ungurilor, când pământul autohtonilor a trecut în proprietatea regelui dar lăsându-li-se dreptul de migrațiune, este sigur că o așa de mare masă de Români nu putea să imigreze în regiunile din Galiția și din Polonia răsăriteană și să-și mențină - în același timp - și instituțiunile și drepturile lor (se citează în Galiția peste 5 sute de comune cu ‘Jus Valachicum’) dacă n-ar fi fost demult imigrați acolo și considerați oarecum ca autohtoni în acele părți. Prutenii - și câteodată numele Pruteni se confunda cu al Prusienilor, după cum numele Dacilor se confunda cu cel al Datilor din Danemarca - s-au întâlnit în lupte uneori alături de Tătari. Nu trebuie să ne mirăm de faptul că Românii, fie că se numesc Pruteni sau Brodnici, fie că se numesc Vlahi sau Volohi, se întâlnesc în regiuni atât de îndepărtate de vatra lor”. (Se mai poate observa că înspre N bradul e un copac / conifer tot mai răspândit iar Brod-nicii / Brodnicii - la fel făcând și alții - foloseau masiv lemnul de brad la realizarea plutei / podului plutitor).
Volînia în secolele XIII-XIV (cu blazonul în stânga și cu emblema capitalei în dreapta)
Nordul Românesc în Evul Mediu a fost în amestec mare Rutean iar P-Rutean” / Prutean ca etnonim e serios de considerat (de pildă, izvorul Prutului - Râu lung de 953 km - se află în Carpații Păduroși = leagănul Rutean): încă o dată dimensiunea acvatică Română / Valahă se evidențiază pregnant; în prezent, pe Râul Prut e granița dintre republica România și republica Moldova (2 state având limba Română ca oficială, ambele republici Românești învecinându-se cu Ucraina, republica găzduind cel mai mare număr de Ruteni / Rusini).
Răspândirea Rutenilor / Rusinilor Carpatici
Din Galiția-Galiciu, se poate observa onomastica Haliciului 49,08 lat. N, 24,43 long. E, fosta capitală a Valhuniei / Val-Huniei” = Volânia / Volînia (Galațiul era știut ca Haliciul Mic); Episcopia Haliciului - creată în secolul XIV de Dragoș Vodă - avea jurisdicția în Rusia Roșie” / Volînia (se poate remarca despre termenul de Rusini că e cel folosit de Slavi pentru Ruteni / care e termenul folosit de ne-Slavi: începuturile Rusinilor au fost legate de Valahi iar începuturile Rușilor au fost legate de Varegi).
Volânia între Moldova și Lituania
Apariţia în Bazinul Niprului a Cazacilor s-a datorat amalgamului dintre Valahi şi Varegi de acolo, în urma marilor lovituri Mongolo-Tătare (din areal, unele comunităţi Khazare - de religie mozaică - au migrat în Polonia, pe loc rămânând creştinii, străbunii Ucrainenilor şi Ruşilor). Istoricul Britanic Arnold Toynbee a scris: “A apărut un nou stil de viaţă şi o nouă organizare socială, evoluţie care a îngăduit unei societăţi sedentare nu numai să-şi apere ţara împotriva nomazilor eurasiatici, nu numai să-i înspăimânte prin expediţii de pedeapsă din timp în timp, dar chiar să realizeze cucerirea durabilă a solului nomad şi să schimbe faţa peisajului prin prefacerea păşunilor pentru cirezile de vite ale nomazilor în ogoare şi înlocuirea taberelor lor cu sate temeinice. Cazacii, care au realizat acea ispravă fără precedent, erau oamenii de graniţă ai creştinilor ortodocşi care fuseseră făuriţi şi căliţi pe nicovala războaielor de graniţă împotriva nomazilor eurasiatici. Cazacii îşi datorau numele - pe care l-au făcut legendar - duşmanilor lor; nu era altceva decât termenul turcesc ce însemna ‘nelegiuit’ pentru cine nu recunoştea stăpânirea celui care voia să se impună ca ‘legiuitul’ stăpân (în sens literal, ‘cazac’ însemna ‘săpător’, adică truditor tributar pe hotarul stepei, lucrător al pământului, în mod firesc potrivnic stăpânirii nomazilor). Comunităţile de cazaci s-au răspândit pe o arie mare, de-a lungul Asiei, toate izvorâte dintr-o singură comunitate de baştină: cazacii de pe Nipru. Acei cazaci de baştină constituiau o confraternitate militară semi-monastică, prezentând puncte de asemănare cu confraternitatea spartană sau cu ordinele de cavaleri ale cruciaţilor. Prin metodele lor de a duce războiul fără încetare împotriva nomazilor, ei îşi dăduseră seama că, dacă o civilizaţie voia să poarte război cu succes împotriva nomazilor, ea trebuie să se lupte împotriva lor cu alte arme şi cu alte mijloace decât ale lor. Cazacii i-au făcut pe nomazi să fie neputincioşi pe câmpurile de bătaie după propriul lor mod de luptă, luând în stăpânire fluviile, ce erau singurul element natural al stepei care nu încăpuse sub controlul nomazilor şi care acţiona mai degrabă împotriva lor decât în sprijinul lor. Pentru călăreţii nomazi, cursurile de apă erau copleşitoare ca obstacole şi fără folos pentru transport, în vreme ce ţăranii şi pădurarii erau meşteri în navigaţia pe râuri. Cu luntrea - şi nu călare - au izbutit cazacii să ajungă la stăpânirea EurAsiei: au trecut de la Nipru pe Don, de pe Don pe Volga, pe urmă au străbătut ţinutul pe unde trecea cumpăna apelor dintre Volga şi Obi (în 1586) iar apoi exploatarea căilor de apă ale Siberiei i-a dus la ţărmurile Pacificului”. (Vestitele lor mantale lungi se numeau “chercheze” / cuvânt preluat din Caucaz, baladele eroice ale Cazacilor Kirghizi fiind printre cele mai grozave în descrierile vitejiilor lor; la otomani, Hîrca şi Kurk erau veşmintele lungi şi groase de iarnă, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei). Este de ştiut despre Fluviul Volga - cea mai mare apă curgătoare a Europei, iniţial numită Ră şi ştiută ca “albă” - că în timp a primit multe denumiri, ca “Valki” în proto-Urală, “Vlăha” în Slava apuseană, “Idel” în vechea Turcă, “Indil” în Chercheză, “Borga” în vechea Arabă, etc. În 2013, Viorel Dolha din Arad (președintele Asociației Învățătorilor din România) a scris: “Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre. Prin români transnistreni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru, cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia. Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpâneau Olbia şi românii ale căror urme se găsesc la tot pasul. Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică, continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor 2 rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior, care au fost şi cei care i-au precedat pe cazaci. Istoricul ucrainean Volodimir Antonovici scria în 1885 că nici dreapta, nici stânga Nistrului nu a aparţinut nici principilor halicieni, nici altor principi ruşi’. Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu a împiedicat realizarea statului moldovean în secolul XIV, principatul de la Baia alăturându-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia. Între voivozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia. Încă la debutul mileniului II, acea românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ‘blakumenilor’ dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţiona pe aceiaşi ‘volohove’ în zonă. În Crimeea ne întâmpină în secolul XIII un Crăciun, în secolul XV Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie, etc., elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă. La 25 mai 1455, orăşenii din Cetatea Albă, nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului, au pus stăpânire pe acea fortificaţie şi i-a trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii. Podolia perioadei lui Ştefan cel Mare a fost socotită de istoricul român Nicolae Iorga ca aparţinând de fapt nimănui’, deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă ‘nouă’ dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici a fost ocupată de Moldova în anii 1455-1475. Ştefan Bathory într-o scrisoare către Înalta Poartă arăta că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din români, poloni litvani și moscali. Cazacii erau strânşi dintre români și moscali. Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii au năvălit în Moldova de mai multe ori aducând cu ei Domnişori’ - fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei. Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El a reuşit să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc l-au încercat şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu, ș.a”.
Expansiunea Rusească în secolele XIV-XX
Dr. Mircea Dogaru a scris în 2014: “Cazac în tătară însemna ‘pribeag’ și în turcă lotru / haiduc. Căzăcirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV spațiului românesc, adică haiducirii din mlaștinile Tisei: fuga țăranilor români de pe moșii în zonele de margine (în rândul comunităților românești vechi dar rare). Militar, erau organizați pe ‘centurii’, adică ‘sute’, de unde în pronunție slavă ‘sotni’; erau conduși de căpitani, numiți după românescul ‘hatman’ (legat de germanul ‘hauptman’ / ‘ataman’). Fenomenul a luat amploare în secolul XVI. În 1574, Cancelaria polonă îl informa pe Maximilan II Habsburg despre cazaci că erau ‘nu numai din ținuturile noastre, ci și din cele ale Moscovei, Valahiei și din țările Luminăției voastre’, adică erau români fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania. Același fenomen se întâmpla între Nipru și Don, căzăcimea de pe Don fiind formată din ruși și români colonizați din rațiuni militare. A fost motivul pentru care - în același an 1574 - marele vizir Mehmed Sokoll informa cancelariile europene că ‘sărăciți, s-au unit munteni, moldoveni și moscoviți și au făcut multe pagube musulmanilor noștri’. Un an mai târziu, Ștefan Bathory - principele Transilvaniei și regele Poloniei - îi informa pe Habsburgi că, în ansamblu, cazacii de pe Nipru erau ‘oameni proveniți din diferite popoare, ruși, români și chiar supuși de-ai noștri’, adică polonezi și lituanieni. Cei de la pragurile Niprului însă - declara Cancelaria polonă în 1578 - erau ‘cei mai răi dintre moldoveni’. Prima încercare de unificare a tuturor obștilor volohe căzăcești sub un singur hătman a fost făcută de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei în 1563: Dimitrie, nepotul de fiică al lui Ștefan cel Mare. A fost însă învins de Despot Vodă ‘la Vercicani, pre Siret’, predat otomanilor și executat la Galata / Istanbul. Românii cazaci l-au adus apoi, sub conducerea atamanilor Lobodă și Nadabaicu pe unul de-al lor și l-au pus Domn: Ion Vodă ‘cel Cumplit’ 1572-1574. Abia fratele aceluia după mama Armeană însă, Nicoară Potcoavă (Armean botezat Garabet) adus de atamanii Ceapă și Șah, a impus titlul - pentru un veac și jumătate - de ‘Domn al Țării Moldovei și căpitan al Marginii’ / adică al Ucrainei. A fost urmat de domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoavă, Constantin Lăcustă, Petru Șchiopul, Ioan Lungu din Lăpușna, Ioan Cazacul, Ștefan Răzvan, ș.a., până la Gheorghe Duca”.
Cazac
În 2008, Elena Bogdanova, ministrul adjunct pentru politicile naţionale şi relaţiile cu asociaţiile religioase din Karelia Rusă, a afirmat: “În Karelia la 4 XI e ‘ziua unităţii naţionale’, denumită - din vechime - Kergi, sărbătorită la încheierea anului agricol, acum sub patronajul Maicii Domnului, obiceiurile celebrării Kergi fiind de stocare a recoltelor, de vizitări şi planuri de nunţi cu pregătirile zestrelor, etc. (festivalurile ţinute atunci cuprinzând cântece populare şi dansuri Antice), totul în scopul întăririi familiilor”. Rusia, cea mai întinsă Țară de pe glob - cuprinzând pe trei sferturi din arie Siberia / în partea sa Asiatică - găzduieşte cel mai mare număr de oameni cu profilul genetic Gherga. În 2013, cercetătorul Rus Vadim Rostov a afirmat: “Rezultatele cercetărilor oamenilor de ştiinţă Ruşi despre genofondul naţiunii Ruse resping cu vehemenţă conceptul ‘Slavilor’; populaţia Rusă este Fino-Tătară, mai apropiată genetic de Finici decât de Slavi (chiar şi majoritatea lexicului Rus nu e Slav). Distanţa genetică a Ruşilor faţă de Tătari şi Finici este aceeaşi, Ruşii fiind cei mai apropiaţi genetic de Ugro-Fini. În urma cercetărilor, poporul Rus a fost numit Finic, la fel ca Ucrainenii din Estul Ucrainei. În schimb, populaţia din Vestul Ucrainei provine de la Sarmaţi. Adică nici poporul Ucrainean nu s-a dovedit a fi de etnie Slavă. Descoperirea cercetătorilor nu este pur şi simplu senzaţională, ci o adevărată bombă, care poate submina toate cunoştinţele existente despre conceperea popoarelor de până acum”.
Ucraina: între Rusia, România şi Ungaria
Principalii strămoși ai Rușilor - al căror prim lider a fost Rurik, însemnând Regele Roșu”, care genetic era Gherga - au fost Anticii Roxolani, adică Alanii Roșii” (echivalați ca Geții Roșii” ori Hunii Roșii” - respectiv “întunecați” / spre “Negri” - Hunii Albi acționând numai în Asia), cu răspândire mai ales între Peninsula Crimeea și Valea Dunării inferioare; în secolul VI, călugărul bizantin Teofan a scris (în fragmentul 4) că la Marea Azov / Karga erau Kermi-Chioni”, în secolul IX istoricul bizantin Teofan “Mărturisitorul” menționând Erme-Chionii” ca Avari, ei fiind considerați de savantul Harold Bailey de la Universitatea Cambridge ca Huni Roșii”. Istoricul George Vernadsky 1887-1973 în Originile Rusiei” din 1959 a scris: “În perioada Sarmată, ‘Rus’ a fost asociat Alan; termenul Alanic ‘Rux’ însemna ‘Radiant’, astfel că etnonimul ‘Rus’ putea fi înțeles ca ‘Alan strălucit’. Dublul nume Rux-Alan pentru Roxolan era de la împreunarea a 2 clanuri, fiind o combinație a lor, fapt dedus din cauză că de mai multe ori numele de Rus a fost folosit separat de Alan”. (Prima oară, Roxolanii au fost în Crimeea la sfârșitul secolului II î.C., în Kerkinitis 45,11 lat. N, 33,22 long. E). Poveștile Românești cu “Roșu împărat” - ca de pildă a eroului Greuceanu - ori de exemplu toponimiile roșii din spațiul Român (având și în vecini așa ceva), capătă cu această cheie așadar și alte sensuri, confirmate deopotrivă logic, istoric, genetic, etc., de numeroase dovezi.
Anterior cu 2 ani afirmațiilor cercetătorului Vadim Rostov despre aspectele genetice ale Rușilor din Rusia și ale Rutenilor / Rusinilor din Ucraina, în 2011, Dr. Andrei Groza - conferențiar universitar în Chișinău / capitala republicii Moldova - a scris Despre Rusia getică (ne-slavă)”: “Aceia care s-au numit ruși în secolele IX-XIII n-au fost slavi, ci erau urmași ai geților. Până în prezent, ruşii nu dau o explicaţie clară: de unde îşi trag numele pe care îl poartă? Istoricii au înaintat mai multe ipoteze referitoare la etimologia cuvintelor russkii’ (rus) şi ‘Rossia’ (Rusia), dar ele au rămas la nivel de ipoteze.Prima şi cea mai răspândită e formulată în renumita lucrare ‘Povesti vremennîh let’ (‘Povestea timpurilor demult trecute’), care susține că numele de ‘rus’ şi Russia’ provin de la nişte oameni numiţi ‘ruşi’ care în anul 862, la invitaţia sclavinilor (conform tuturor izvoarelor scrise latine şi greceşti, acela era numele adevărat, pentru că cei mai mulţi sclavi folosiţi în Imperiul Roman se trăgeau din acest neam), din oraşul Novgorod şi unele comunităţi nesclavine din acea regiune, toţi au venit acolo de după mare, împreună cu conducătorii lor, pentru a-i conduce pe localnici. Încercările cercetătorilor contemporani de a-i găsi pe ruşii de atunci între strămoşii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s-au încununat de succes. Nici unul dintre popoarele baltice n-a cunoscut şi nu ştie despre prezenţa vreunui trib sau a vreunei comunităţi cu numele de ‘rus’ printre strămoşii lor. A doua ipoteză arată că ruşii şi-ar trage numele de la râul Rosi, ce curge la sud de oraşul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru. Autorii altor ipoteze au încercat să găsească rădăcinile cuvântului ‘russkii’ în legendele şi cântecele populare, toponimele şi hidronimele din Rusia, Belarus, Ucraina, etc. dar o explicaţie argumentată nu a fost formulată. Prima menţiune, în izvoarele scrise latine, despre existenţa unui popor ‘rus’, se conţine în ‘Analele Bertine’, scrise în secolul IX la Mănăstirea Sf. Bertin din Franţa şi se referă la anul 839. Acolo se arată că regele lor purta numele de ‘hacan’. Ştiind că pe atunci ‘hacani’ erau numiţi conducătorii comunităţilor din regiunea Dunării de Jos, munţilor Carpaţi, nordului Mării Negre, munţilor Caucaz şi fluviului Volga, am încercat să-i căutăm pe ruşi pe teritoriul dintre Dunărea de Jos şi Volga, adică în nordul Mării Negre. Şi nu fără succes. Despre faptul că patria ruşilor a fost acea parte a lumii ne vorbesc destul de clar istoricii, geografii, călătorii arabi, perşi şi turci din acele timpuri, printre care Gardizi, Ibn-Ruste, Marvazi, Hudud Al-Alam, Mutahhara Ibn-Tahira Al-Makdisi, Mubarak-şah, Aufi, Al-Dimaşki, ş.a. Aceia, în lucrările lor, arată expres că ruşii din secolele IX-XI locuiau pe o insulă care avea lungimea şi lăţimea egală cu distanţa parcursă de un om în 3 zile. ‘Ruşii - afirma Ibn-Ruste - trăiesc pe o insulă cu suprafaţa de 3 zile de mers’. ‘Rus - confirma Gardizi - este o insulă care se găseşte în mare. Pe insulă trăiesc în jurul la o sută mii de oameni’. Acelaşi lucru l-au menționat şi ceilalţi autori. Studiind cele scrise, înţelegi foarte uşor că este vorba de Crimeea. Gardizi a notat despre locul aflării insulei iar geograful Al-Dimaşki în lucrarea sa ‘Cosmografia’ a scris: ‘Ei (ruşii) au în Marea Maiotis (Azov) insule pe care le locuiesc şi corăbii de luptă’. Din cele scrise de Gardizi, Marvazi, Şukrula, Muhamadd Katib, Ibn-Iiasa, ş.a., se înţelege clar că sclavinii şi ruşii erau vecini, că ţara sclavinilor se găsea în imediata apropiere de ţara ruşilor. Ei au descris modurile de viaţă a ruşilor şi a sclavinilor, religiile acelora, incursiunile reciproce cu scop de pradă, capturile de robi, ş.a. Ştiind că teritoriul din nordul Mării Negre, dintre Dunărea de Mijloc şi munţii Caucaz, inclusiv Crimeea, au fost populate din cele mai vechi timpuri de ramura nord-estică a traco-geţilor şi că, în pofida ciocnirilor interne sau invaziei khazarilor, nu a fost abandonat de geţi până în secolul XIII, până la venirea tătaro-mongolilor, avem tot dreptul să afirmăm despre comunitatea ruşilor constituită în secolul IX că era o comunitate de-a urmaşilor geţilor. Leon Diaconul’, istoric din secolul X, descriind cum ruşii îşi îngropau morţii în anul 972, după o bătălie cu bizantinii, a arătat că aceia aduceau jertfe conform obiceiurilor deprinse de ei de la înţelepţii lor Zalmoxis şi Anachorsis. Este ştiut că acelor zei se închinau geţii, dar nu sclavinii. Istoricul arab Gardizi a arătat expres că toţi acei care trăiau în a doua jumătate a secolului IX în partea dreaptă a râului Rus (Severskii Doneţ de azi) până la Dunăre ‘făceau parte din neamul rumilor (rumânilor)’ iar împreună cu ceilalţi istorici perşi, arabi şi turci susținea că statul acelora se numea Rum (Rumânia), ceea ce înseamnă că ruşii de atunci făceau parte (erau o parte) din neamul rumilor / rumânilor, aşa cum azi moldovenii, oltenii, ardelenii, ş.a. fac parte din neamul românesc. Acest lucru a fost confirmat expres de Mukaddasi, care a arătat că ‘neamul care se numeşte Rus este din Rum’. Despre existenţa unei formaţiuni statale a rumânilor în secolul IX, mai exact în anul 839, care cuprindea o mare parte din teritoriul Ucrainei de astăzi, pomenește una din cele mai vechi cronici turceşti, intitulată ‘Oguzname’, scrisă în secolul XI. Autorii acestei cronici numeau acel stat ‘Ţară a rumânilor’. Despre acelaşi lucru a scris şi Ghiliom de Rubruc, care în 1253-1255 a întreprins o călătorie din Constantinopol, prin Crimeea, nordul Mării Azov, spre reşedinţa conducătorilor tătaro-mongoli. Acela a consemnat că a fost trecut peste râul Don de ruşii care trăiau în ‘casele’ de pe mal, ori nu se poate pune la îndoială despre cuvântul ‘casele’ că e românesc şi nu sclavin. Lista argumentelor de acest fel poate continua… Aşadar, ruşii din secolele IX-XIII se trăgeau din marele neam al geţilor şi limba vorbită de ei era ca şi a celorlalţi urmaşi ai geţilor, numită și astăzi română. Pentru a-i deosebi pe ruşii de atunci, care nu erau sclavini şi care făceau parte din neamul rumilor (rumânilor), de ruşii de azi, îi putem numi pe primii geto-ruşi. Aceia, în anii ’30 ai secolului X au preluat controlul asupra sclavinilor răsăriteni, care până atunci, timp de peste un sfert de mileniu, au fost supuşii altor ramuri ale geţilor. Astfel, denumirea de Rusia a început a se răsfrânge şi asupra sclavinilor. Ca avanpost al ruşilor-geţi, la mijlocul secolului X, în partea de nord a teritoriilor getice, conform aceluiaşi Constantin Porfirogenetul, era cetatea Kiev, numită şi Samvatas. Acolo erau dislocate unităţile militare ale geto-ruşilor, se desfăşurau importante târguri la care sclavinii îşi aduceau produsele şi le vindeau. Geto-ruşii administrau regiunile sclavine prin intermediul cnejilor ce erau numiţi de marele cneaz şi care aveau în subordine detaşamente înarmate de geto-ruşi. După moartea lui Iurii Sclavinul, adică Iurii stăpânitorul sclavinilor (numit mai târziu de slavi Iarii Slavul, de unde l-au făcut şi Iaroslav), cnejii geto-ruşi, care au fost în fruntea regiunilor sclavine, au început a nu se supune Kievului şi au încercat să se comporte ca independenţi. Pentru aceasta, ei au recurs la sprijinul sclavinilor, incluzându-i în drujinele lor iar cu timpul, chiar în sfatul / duma boierilor. Toate acestea, şi aflarea permanentă în masa mare de sclavini a grupurilor răzleţe de ruso-geţi conducători, i-au slavizat. În anul 1223, geto-ruşii dintre Donul de Jos, Marea Azov, râul Kuban şi cei din nordul Mării Negre şi Crimeea, au fost cuceriţi de tătaro-mongoli, iar cei rămaşi în viaţă au fugit spre nord ori au fost duşi în robie, lăsând teritoriile care le-au aparţinut milenar. În anul 1237, tătaro-mongolii au năvălit asupra Rusiei cuprinsă între Nipru (regiunea oraşului Kiev) şi Carpaţi (regiunea cursului superior al Nistrului). Oraşul Kiev a fost distrus complet. În urma acelor invazii, geto-ruşii, ca şi comunitate, au dispărut: cea mai mare parte a fost nimicită, o parte a fugit în alte regiuni, o parte a fost dusă în robie şi doar o mică parte a mai rămas pe loc, inclusiv în regiunea dintre Nistrul de Mijloc şi Bugul Superior, de asemenea în Crimeea şi Caucazul de Nord. Regiunile sclavine au suferit mai puţin. Cea mai mare parte dintre acelea nu au fost atinse de hoardele tătaro-mongole. Mai târziu, în secolele XV-XVI, cnezatele sclavine s-au unit sub conducerea cnezatului Moscovei, cnejii căruia mai aveau rădăcini getice. Acea nouă formaţiune statală, de rând cu denumirea de Moscovia, a continuat să se mai numească Rusia. Cu timpul, noţiunea etnică de sclavin a început a fi identică cu cea de rus (numele de slav l-a înlocuit pe cel de sclavin prin secolele XIV-XV). În secolele XVIII-XIX, când ruşii slavi şi-au scris istoria, ei au notat istoria Rusiei getice ca pe o istorie a Rusiei slave, lipsindu-ne de o parte însemnată a istoriei noastre. Denumirea de Rossia a început a fi utilizată de cnejii moscoviţi de la sfârşitul secolului XV. Rossia de la râul Rosi. De ce? Probabil, pentru a şterge din istorie faptul că slavii au fost supuşii ruşilor-geţi, ceea ce le-a reuşit. În prezent, însă, când există alte posibilităţi, noi suntem obligaţi să ne revedem istoria, să ne-o recuperăm, în amintirea strămoşilor şi a viitorului copiilor noştri. Asta nu trebuie să supere pe nimeni”. Rurik, întemeietorul Rusiei - cel mai întins stat pe glob - şi al Dinastiei Rurikide care a condus-o de la început pentru peste 7 secole a fost genetic Gherga; de fapt, în Evul Mediu, ceea ce e actuala Ucraină era o parte constituantă majoră a Rusiei (acum Rusia fiind în NE aceleia, în SV aceleia fiind România și Ungaria): toate aceste state - vecine reciproc între ele - Medieval au avut întemeietorii probaţi genetic ca Gherga (spre deosebire de Rusia, Ucraina şi Ungaria - unde grupul genetic ca al lui Gherga a fost confirmat de savanţi de la început - în România analizarea genetică a voivozilor a fost interzisă de Ministerul Culturii, căci posibila sorginte “Cumană” a primilor voivozi Munteni emoţionează profund, ceea ce însă n-ar trebui, deoarece strămoşii Chuni, atât ai Cumanilor, cât și ai Hunilor, ș.a., au fost de fapt Mari Geţi iar Geții sunt asumați cu mândrie ca strămoși de Români).