 |
| Expediţia Perşilor din secolul VI î.C. |
În mileniul I î.C., la sfârşitul Epocii Fierului - în secolul VI î.C. - Ținuturile din V Mării Negre erau stăpânite de Gheţi iar Ținuturile din N Mării Negre erau stăpânite de Gheri (cârmuiți de Dinastia Gherga - Gurag / Gherei - din care de exemplu în mileniul I s-a distins împăratul Attila Gherei al Hunilor, în mileniul II s-a distins Dinastia Gherei a Tătarilor, ş.a.); Perşii în drumul lor spre înfruntarea cu Sciţii au străbătut ambele zone din V Pontic şi din N Pontic (după traversarea Dunării pe la Genucla - aşa cum a scris Carianul Herodot în “Istorii” 4:99, când trecerea Fluviului a fost asigurată pentru împăratul Darius de către Carianul Histiaios din Milet - Perşii au trecut prin Carcinitis / Kerkinitis). La fel ca predecesorul Cyrus, care a dorit-o ca soție pe regina MasaGetă Tomi-ris şi împăratul Darius a dorit cununia cu o nobilă Getă, cerând-o de soţie pe fiica regelui Igan-Târs / Idantârs al Sciţilor, notat după peste un mileniu de Iordanes în “Getica” 63 ca An-tyrus, însă prinţesa - a cărei familie regală Aga-Târsă stăpânea peste Geţii de la gurile Dunării până la Nipru iar de la răsărit de acel Fluviu peste Gheri / Ghel-Oni şi Sciţi - l-a refuzat, ceea ce a fost o mare ofensă a timpului (respingerea pe atunci avea consecințe sângeroase, predecesorul Cyrus / Kyrus - primul împărat al Perşilor - fiind chiar decapitat de cea pe care a pretins-o, văduva regină Tomiris a MasaGeţilor, care se pare că apoi s-a stins acolo unde și-a conceput fiul, în portul Pontic ce i-a preluat numele); în plus, atunci când împăratul “Da-rius” / Darius a dorit o confruntare - începând din Bugeac / S Basarabean - n-a avut cu cine, populaţiile retrăgându-se sistematic din calea armatei Perşilor, aplicând gherila, interceptându-i convoaiele de aprovizionare, distrugând prin foc păşunile, hărţuind sistematic detaşamentele laterale, etc., ceea ce l-a determinat ca să se retragă din Marea Stepă, manevră considerată ruşinoasă / umilitoare în acele vremuri (ca o înfrângere, de altfel Iordanes notând apoi - în “Getica” 64 - că “după moartea lui Darius, fiul Xerxe, voind să răzbune insulta tatălui său, porni cu o armată uriaşă la război împotriva Geţilor, însă nici n-a apucat să-şi încerce bine forţele în luptă, că a şi fost învins de curajul şi dârzenia adversarilor, astfel că s-a retras precum venise, fără să dea vreo luptă”).
Invazia Perşilor conduşi de împăratul Darius / “Da-rius” a fost în 513 î.C. până la uriaşul târg de la Ghelon / Gelonus - lângă actualul Vilsk / Bilsk 50,09 lat. N, 34,63 long. E, unde arheologul Ucrainean Boris Shramko a măsurat 17 km locuiţi de-a lungul Râului Vorskla, exact la limita imensului codru din apropiere cu Stepa - aşezarea enormă din lemn întemeiată de Ghelon, fiul Ghergarului Hercule, cea mai mare piaţă Europeană de atunci, adăpostind vechi Gorgane şi sanctuare Greceşti, cu cea mai înaltă palisadă de lemn din lume, de 16 metri, numită “gard”, arsă odată cu Stepa dinaintea Perşilor şi abandonată de locuitori, care i-au transmis împăratului Darius, aflat acolo împreună cu cumnatul Govria / Gobryas, mesajul în Greaca ce-o vorbeau că-s “liberi ca vântul şi tot ce-ar prinde în zona lor nu-i decât suflarea vântului” (e de remarcat referinţa despre mişcarea lor cu corelaţia din vechime, când simbolul asociat deplasării energiei era vântul); direcţia lor de dispariţie a fost spre N - atunci generalul Gobryas sfătuindu-l pe împăratul Darius să retragă Perşii - locaţia şi timpul corespunzând de exemplu studiului din 2008 al arheologului Finlandez Kaalevi Wiik: în prezent (inclusiv prin Tradiţie), Laponii cu acelaşi profil genetic Gherga, adică Saami, sunt ştiuţi ca “Oamenii Soarelui şi Vântului”. De altfel, studiile genetice - ca de exemplu ale lui Cavalli Sforza din 2000 - arată acea mişcare Antică (înainte şi după):
 |
| Târgul Ghelon (schiță de Renate Rolle, 1980) |
La începuturi, când oamenii întemeiau aşezările, ridicarea palisadei din lemn ca protejare însemna înconjurarea locului cu trunchiuri aliniate vertical, înfipte în pământ, eventual cioplite în partea superioară cu ţepi, consolidate dinspre interior cu construcţii; înălţimea palisadei putea fi până la mai mulţi metri (opţiunea era ieftină deoarece realizarea uşoară se baza pe materiale aflate la îndemână şi excelentă pentru forturile ridicate în grabă, însă greu de păstrat pe lungă durată datorită posibilelor incendii ori armelor de asediu, fiind de obicei temporară, până la combinarea cu un val de pământ sau construcţia unui zid permanent de piatră).
 |
| Hartă din secolul XVII |
Deja din secolul VI î.C. denumirea gardurilor era de fapt după a Gargarilor / Ghergarilor ajunşi dinspre S acolo - care au constituit în Bazinul Niprului, cu capitala Ghelon, Regatul Gheros / Gheri - cuvântul provenit de la ei perpetuându-se astfel dar fiind şi inspiraţia altora aflate în legătură, ca grădină şi aşezare: “gord” era grupul de case din lemn înconjurate de un şanţ cu apă sau locul împrejmuit cu gard - evoluat în “gorod” pentru aşezare şi “grad” la fortificaţie, etc. - Dialectul Finico-Ugric din Udmurtia prezervându-l drept “gurt” pentru aşezare (o rezonanţă cu iurta Siberiană şi respectiv cort) iar în Pomerania Graiul Casubian / Kaşubian încă utilizează “gard” pentru localitate, în Engleză existând “garden” pentru grădină, etc. De pildă, pentru inima statului Ghet din timpul războiului cu Romanii - unde localnicii se păstrau foarte curaţi, având numeroase băi, bogaţii încălzindu-se prin pardoseli, betonul special fiind nedistrus până azi - în răsăritul densului populat Ţinut al Haţegului (aflat sub patronajul lui Hermes, numit Sarmis de Gheţi, ştiut de vechii Evrei ca Ham / bunicul Gherghe-seilor, numele capitalei de aceea fiind Sarmise-Getusa), Grădişcea / Grădiştea 45,43 lat. N, 23,10 long. E, azi în judeţul Hunedoara, era denumirea Getă a întregului complex fortificat de acolo, nu doar a capitalei ce găzduia sanctuarul rotund din andezit, de tip Ghirgar / Gilgal:
 |
Zona sacră
Getă
|
Generalul Român Vasile Dragomir, vechi cercetător al zonei, a scris în 2001: “Toţi munţii din jurul Sarmisegetuzei sunt terasaţi iar versanţii sunt zidiţi. Pietrele fasonate de pe versanţi aveau o greutate şi de 3 tone. Cetăţile erau apărate de ziduri circulare. Dacă în cazul piramidelor egiptene pietrele erau transportate cu ajutorul unor sisteme cu bile şi ridicate cu scripeţi, pentru geţi aceasta nu era valabil. Rămâne un mister transportarea blocurilor imense de piatră până în vârful munţilor, cantitatea de materiale fiind superioară celei folosite la piramidele egiptene”. (O explorare din satelit a relevat de exemplu scurgeri artificiale existente sub ruine, datând cu milenii înaintea Antichității, timp ce ar explica asemenea acumulare de pietre, căci doar între împăratul Burebista și regele Decebal perioada ar fi fost cam scurtă dacă realizările nu s-ar fi suprapus unor structuri anterioare).
 |
| Palisade |
Istoricul Herodot Karka - care relativ la puțin timp după incursiunea Perşilor în Regatul Gerrhi / Gerrhos a fost în N Mării Negre, inclusiv pe Ră / Volga - a scris despre dulgheria făcută de Gheloni ca având casele, statuile şi altarele complet din lemn, celebrându-l pe Dionisie prin festivaluri ale vinului în Regatul lor numit Gheri / Gerrhi, ce cuprindea Bazinul Niprului, cu ritual funerar atunci tipic Caucazian, profesorul Danez George Hinge observându-l ca similar celui practicat în Oseţia. Nordicii Gheroși / Geroși - populând Regatul Gerilor / Gherilor - erau mari comercianţi şi obişnuiau să-şi tatueze inclusiv picioarele; conform lui Pliniu, erau înrudiţi cu Gheţii. În “Mirabilibus Auscultationibus” 30 (atribuită filozofului Aristotel) e scris că Gelonii / Ghelonii au văzut în zonă un cervid miraculos şi mare ca dimensiuni: un ren rar - ce pentru camuflare îşi putea schimba culoarea părului, conform ambientului - pe care l-au numit “tarandos” (probabil renul Finic de pădure - tipul cel mai mare dintre reni - rar şi în prezent). În secolul I î.C., poetul Roman Horaţiu i-a localizat pe Gheloni “la extremitatea Europei”; au existat până în secolul V (consemnaţi de exemplu în armata bizantină a Galului Flavius Rufinus 335-395 de către poetul Claudius Claudianus ca “bucuroşi când îşi tatuau mădularele cu sabia”, alături de Sarmaţi, Daci, MasaGeţi “care răpuneau animalele pentru a-şi face cupe de băut” şi Alani / “A-Lani”, adică din Stepă, “lan” fiind “Stepă”, “care beau apă din mlaştini” - având nenorocul să se afle în calea hoardelor Hune flămânde - sau de către episcopul Sidonius Apollinaris în bătălia din 451 de lângă aşezarea Troyes a Galilor, de partea Hunilor). În Antichitate, de Gheri a fost legată în vecinătatea apuseană geneza la Marea Neagră a Geţilor / Gheților iar la Marea Baltică a Gher-manilor / Germanilor, Goţilor şi Ghepizilor / Gepizilor (inclusiv a celor Antic ştiuţi ca Heri / Heruli - “G” fiind aspirat dialectal - Hiperborei care au populat Scandinavia dinspre Sud, după cum a scris în secolul VI istoricul bizantin Procopiu din Cezareea Palestinei).
 |
Rutele Herule
|
Cei din Regatul Gheri / Gerrhos s-au ridicat dintre Gherghiţii din Anatolia, o parte însemnată provenind, după cum a consemnat şi istoricul Herodot, din Milasa (prima capitală Cariană, în limba Cariană Ghelas - regăsit în numele noii capitale, a Gherilor - căpătând înţelesul de “regal”), fiind meşteri în fabricat atât săgeţi, cât şi tolbe pentru ele, “mulgători de iepe”, cultivând pământul şi făcând pâine, îngrijind grădini bogate, ceea ce i-a diferenţiat de Sciţii aflaţi în trecere prin N Mării Negre - care locuiau în căruţe - mai ales că vorbeau şi o altă limbă decât a acelora; o caracteristică a Sciţilor era că purtau cu mândrie la frâiele cailor scalpurile duşmanilor iar la cingătoare câte o cupă - câteodată făcută din craniul vreunui duşman - pentru băut (de la ei rămânând în Slavonă “skita” însemnând “nomad”, de fapt Sciţi). Părintele istoriei - Herodot Karka - a scris că “Sciţii rătăcitori care locuiau în Asia, fiind bătuţi în război de MasaGeţi, au plecat de acolo, traversând Fluviul Arax din Caucaz, în Ţara Cimerianilor” / Cimerilor; autorul traducerii, Gheorghe Popa Lisseanu / membru corespondent al Academiei Române, a precizat: “MasaGeţii din Asia, TisaGeţii şi TiraGeţii din Europa au fost desigur unul şi acelaşi popor al Geţilor, numit deosebit după regiunile în care trăiau”.
TisaGeţii aveau ca vecini pe vânătorii “Iurcae” - după cum i-a notat Herodot Karka în “Istorii” 4:22 - care observau renii / cerbii din foişoare pe care şi le făceau în copaci, pentru prinderea lor utilizând apoi câinii şi caii (vânătorii Iurcae au fost poziţionaţi de cei mai mulţi specialişti între Munţii Ural şi Marea Karga / Azov, ei având în apropiere şi Isedonii / Is-Idonii, adică “Vechii Edoni”, urmaşii locuitorilor Edenului); Carianul Herodot, care în “Istorii” a scris că Ghelon era frate cu Agatârs (strămoş al actualilor Ardeleni), frate cu Scit (strămoşul Sciţilor) şi frate cu Hyllos (eponimul Hilarimei de lângă Sanctuarul Gherga din Caria), toţi ca fii ai lui Hercule, a notat că lângă Nipru trăiau Sciţi ce se ocupau cu agricultura - dar nu arau - pe care i-a denumit Gheorgoi iar Pliniu a consemnat că vechiul nume al Sciţilor a fost “Arameos”, adică Aramei (erau din aceeaşi grupare Ariană ca şi cei din N Indiei, fără trăsături orientale). În 1837, filologul German Georg Grotefend a sugerat că Iurcae / Jurcae din secolul V î.C. - menţionaţi de Anatolianul Herodot Karka - au fost de fapt etnonimi Turki (Turcae / Tyrcae în N Crimeeii, despre care au scris apoi Romanii Pomponius Mela şi Pliniu “cel Bătrân”); în 1854, “Dicţionarul geografiei Greco-Romane” de Britanicul William Smith a notat: “Iurcae / Ἴυρκαι din vecinătatea TisaGeţilor şi Sarmaţilor au trăit în ţinuturi bine împădurite, probabil fiind Ugri, aşa cum mai sunt azi urmaşi de gen în Ural”. Despre menţionarea istoricului Herodot Karka 4:23 privind “Argi-pii” / Argipii (Ἀργιππαῖοι / Ὀργιεμπαῖοι), acelaşi autor Britanic a scris: “Argipii trăiau la limita de miazănoapte a Vechii Lumi, în N Asiei, dincolo de care oamenii dormeau câte jumătate de an; ei erau consideraţi sfinţi, de nemolestat (nici nu purtau arme), la ei oricare fugar putându-şi găsi adăpost. Mela 1:19 a consemnat că la E de Fluviul Tanais / Don, dincolo de TisaGeţi şi Turcae, era întinsa regiune populată de Arymphai = Argipi, printre care erau mulţi preoţi (oameni sfinţi, ca Hiperboreii): ei trăiau la poalele munţilor de netrecut, identificaţi ca Altai” (se poate remarca - după cum a notat în 2004 şi cercetătorul Murad Adji de la “Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe” din Rusia - că “în Asia Centrală, centrul spiritual oriental era considerat Altai în N şi Himalaia în S, Şambkala Turkilor fiind Şambala Tibetanilor; în vechea Turkă, Goth / Kut însemna Spiritual / Viguros”). Arymphaeii - sau Arimaspii, aşa cum erau numiţi când mergeau călare - au fost urmaşii străvechilor Ciclopi (având câte un ochi pe frunte), foști Uriași Pelasgi. În “Istorii” 4:5, Herodot Karka a scris despre strămoşul tuturor - Sciţi şi vecini - că a fost divinul Targita / Targitaus, fiu al lui Zeus (se poate lesne observa similitudinea - inclusiv onomastică - dintre Targita sau Argi-pi şi Garga ori Gherghii din răsărit), mai mult, în înţeles Turk, “Targi” = “agricultor” iar “tai” = “clan”, deci “Targi-tai” / Targitai (un nume popular şi printre Avarii care s-au aşezat în actuala Românie), însemna “strămoşul agricultor”. Cercetătorul Ion Drăgușanul din Bucovina în “Datina, Biblia Românilor” din 2005 a scris: “Strabon X 3:7 nota că ‘după cum mărturisesc sciţii, neamul lor s-a format astfel: la început s-ar fi născut pe acest pământ, care era pustiu, un bărbat cu numele de Tarkitan; și zic ei că fiica lui era Boristena’. Nu ştiu dacă o combinaţie de genul ‘Tarkit Anu’, în care ‘Tarkit’ să însemne o însuşire a lui Anu ar fi rezonabilă, din moment ce grecii, inclusiv Herodot, obişnuiau să grecizeze nume şi mituri. Termenul îl întâlnim - totuşi - şi la etnologul Anders Hammarlund, care vorbeşte despre ‘Școala Tarkit’, cu referire la şcolile de muzică religioasă asiriene şi la ‘liturghiile siriene’ prin care acest gen de muzică supravieţuieşte şi astăzi, în practicile guru, în toponimie indică şi kurdă sau în patronime musulmane. Ceea ce înseamnă că o speculaţie ‘Tarkit Anu’ e plauzibilă, iniţial ‘Tarkit’ însemnând - probabil - ‘cel demn de slăvit în cântec’ iar în acest caz sciţii ar fi vorbit despre ‘Anu, cel demn de slăvit în cântece’ sau ‘cel celest’. Dar Tarkitan, adică Targitaos (cum l-au preluat slavii), pe care grecii l-au asociat cu Heracles, a fost - după sumeorologul Serghei Rjabchikov - ‘Tar gita’, adică ‘Zeul dăruit’ / ‘Zeul dedicat’, ai cărui fii, toţi ‘de aur’, ar fi fost Plug-de-Aur (sau pământ arat, dar şi plugar, fermier, ţăran), Jug-de-Aur (sau boi înjugaţi, dar şi crescător de vite) şi Proţap-de-Aur (dar şi ‘cel care fură vite’). Caz în care, miturile scito-dacice n-ar vorbi, în fond decât despre Saturn (sau despre Osiris), învăţându-i pe oameni tainele cultivării pământului”. Sakii / Sciţii “regali” într-o vreme au fost îngropaţi prin vaste ceremonii funerare în Regatul Gherilor, cortegiile lor parcurgând mari distanţe pentru acestea, până la N de Râul Gheros / Gerrhus - azi Ugra, în Bazinul Ră / Volgăi - având respect primordial pentru Gheri, din care afirmau că se trag (de la Sciţi derivă şi cuvântul “schi” pentru ceea ce au inventat Nordicii Saami); cercetătorul Ardelean Alex Imreh a scris: “Geneticienii leagă răspândirea indo-europenilor de migraţia regalilor saci în mileniul II î.C. Cine erau sacii, purtătorii căciulii ţuguiate, buni arcaşi şi mânuitori de topoare? Herodot 1:125 i-a numit ‘dahi regali’. Mulţi istorici ‘clasici’ români refuză înrudirea dintre daci şi dahi fără argumente. Lăsând la o parte că aveau acelaşi port, că vorbeau aceeaşi limbă protolatină, din care au rămas suficiente cuvinte pe care le regăsim în limba română de azi, că aveau acelaşi steag de luptă - lupul cu trup şerpuitor - studiul genetic nu mai lasă umbră de îndoială: au acelaşi marcaj genetic. Dahii, daii au făcut istorie ca triburi conducătoare şi întemeietoare de dinastii regale, din care parţii sunt cei mai cunoscuţi în istorie, cucerind şi imperiul persan”. În 2013, colectivul internaţional de geneticieni coordonat de Dr. Sardana Feodorova de la Academia Medicală a Rusiei a studiat colonizarea Siberiei de către populaţia Yakută / YaKută - genetic predominant “N”, ca Gherga - afirmând că făcea parte din populaţia “Sakha”, adică Scită, care a conectat Sudul Siberian cu Nordul Siberian, având urme genetice evidente ale amestecului istoric din V EurAsiei, pe care le-a transmis în E EurAsiei (Romanii - aşa cum au denumit Anatolia ca Asia “Minor” / “Mică” - au numit Dobrogea drept Sciţia “Minor” / “Mică”).
Mlaştinile uriaşe din Antichitate de la izvorul Niprului erau ştiute ca Gherho / Gerrhon, Regatul Gerrhos / Gerrhi al Ghergarilor / Gargarilor fiind până la latitudinea Moscovei 55,45 lat. N, 37,37 long. E, caracterizând Cultura Dyakovo, populată de Finico-Ugri, conform şi cartografului American Livio Stecchini 1913-1979 (Carianul Herodot a numit ca Hiperborei pe cei din miazănoapte având mult aur, păziţi de Gardieni utilizând simbolul Grifonilor - ce uneau natura divină cu natura umană - mai ales de cealaltă parte a Uralilor, după Fluviul Enisei din centrul Siberiei ce curge între Lacul Baikal şi Oceanul Arctic, adică exact zonele probate la începutul mileniului III ca dominate de grupul genetic “N” ca al Gherga, documentat ştiinţific ca existând acolo începând cu mileniul VI î.C., pentru Grecii vechi cei mai faimoşi Hiperborei fiind gemenii Gherghiţi Artemis Gergithia şi Apollo Gergithios); e de ştiut că denumirea de Moscova n-a provenit de la Ruşi, ci a fost de la vechiul termen Finic “moskva” pentru “albie navigabilă”. În istorie aşadar între Caria / Karia şi Karja / Karelia au fost transferuri pe ambele direcţii: întâi Hiperboreii - “extremii Nordici” - au ajuns în Karia / Anatolia iar apoi Carianii au ajuns în ceea ce a rămas ştiut drept Karja, azi Karelia. Trecerea Uralilor, în prezent puternic marcată genetic “LLY22G”, adică având tiparul Gherga, era pe o veche rută, în principal utilizată şi acum de traseul Trans-Siberian: canalul de comunicaţie în EurAsia unea Mările Neagră și Caspică (de la Don cu bărci transferate datorită relativ micii distanţe până la Ră / Volga) iar apoi pe Râul Kama ce-şi are izvorul în regiunea Udmurtia; de la Trecătoarea Sverdlovsk, unde azi se află Ekaterinburg 56,50 lat. N, 60,35 long. E, principalul oraş din Munţii Ural (“Poarta Siberiei”), erau prinşi afluenţii Fluviului Obi - ce curge din Altai şi se varsă în Marea Kara prin cel mai lung estuar din lume - dar şi Fluviul Enisei, la răsărit de care era zona propriu-zisă a Hiperboreilor în timpul lui Herodot / care în explorarea sa din secolul V î.C. se pare că a fost până la trecătoarea din Ural unde începea Siberia, oferind descrieri precise de pe teren, ca martor ocular, menţionând inclusiv iarna dură de acolo, lungă de până la două treimi din an. Calcule făcute în Epoca Modernă - ca de exemplu, de către cercetătorul Andres Paabo în 2018 - au relevat că încă din Epoca Pietrei legăturile dintre Fluviile Europei și cele Siberiene se făceau practic în doar câteva săptămâni: o asemenea dinamică străveche a facilitat nu doar schimburile de mărfuri, ci însuși fluxurile de populații; în N EurAsiei, oamenii călătoreau la fel de intens ca și în S EurAsiei, chiar cu distincția că Nordicii - folosind apele - aveau avantajul deplasărilor mai rapide și mai îndepărtate decât Sudicii.
Molcomii / blajinii Hiperborei erau ştiuţi de la început de către Grecii vechi ca fiind de la originea vântului Nordic, unde soarele lumina mereu (deci după Cercul Arctic / Polar); trebuie ştiut că în Tradiţia Română au fost cunoscuţi ca “Rohmani” sau “Oameni Roşii” - celebraţi la o săptămână după Paşti - iar ulterior Slavii au numit blajinii ca “fericiţi” (în Română şi acum se zice “rumeni” celor roşii în obraji / frigul Nordic desigur provocând tuturor așa ceva). În 1937 Vasile Lovinescu prin lucrarea “Dacia hiperboreană” observa că migrarea Hiperboree - a norodului din Nord - n-a avut nimic dintr-o emigraţie ci a fost sacră, răspândirea Hiperboreilor fiind riguroasă din N Siberian până în N Dunării, după o geografie precisă vizând Dunărea inferioară, de la Fluviul Don (ce era Hiperboreu, conform şi filozofului Ambrosius Macrobius), pe ruta marcată de Brazda lui Iorgovan / Novac, în onomastică dar şi istorică legătură cu Gherga. Elita spirituală a începutului civilizator peste Dunărea inferioară, a Anatolienilor şi a vechilor Greci, a fost Hiperboree, dominată de Ghergani (conform ansamblului indicilor temporali, spaţiali, onomastici, genetici şi logici); mărturiile Antice despre seminţie erau că a fost Sfântă, scutită de oboseală, boli şi bătrâneţe - care ar fi avut după Pindar, Cicero, etc. elixirul tinereţii veşnice - şi fericită, iniţiată Asiatic / conform istoricului religiilor Mircea Eliade (de pildă, poziţia lor mortuară era pe spate, ei schimbând obiceiul înhumării ghemuite din N Dunării inferioare şi a îngropării în afara locuinţelor, nu sub podea cum se practica până atunci). Hiperboreii - consideraţi şi mentorii Atlanţilor - au fost virtuoşi, înţelepţi, paşnici, drepţi, prietenoşi, pioşi, bogaţi, vegetarieni, foarte înalţi, energetici, dotaţi cu puteri miraculoase; au mai fost menţionaţi de Homer, Hesiod, Alceu / Alkaios din Lesbos, Hecateus din Teos 38,10 lat. N, 26,47 long. E / Ionia în secolul IV î.C., Diodor din Sicilia, Apolloniu din Rodos, Pausania, ş.a. (Pherenicos din Heraclea Pontului 41,17 lat. N, 31,24 long. E descria Hiperboreii că “sunt cu totul nedeprinşi la război şi se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul Uriaşilor celor vechi” / dar cu timpul au trebuit să înveţe ori să inoveze tehnici de luptă, devenind şi aprigi războinici). Bătrânii Hiperborei se sinucideau ca să nu fie povară celorlalţi (obicei original, regăsit de pildă Antic la Spartani şi Medieval la Armâni). Pindar în “Olimpicele” 8:47 a scris că Hiperboreii îşi aveau patria la Istru, Clement din Alexandria în “Stromata” 4:23 l-a notat pe Zalmoxe cu epitetul de “Hiperboreu”, geograful Ptolemeu 3:10 a notat că pe Siriat / Siret era o cetate Hiperboree, Macrobiu în “Somnul lui Scipio” 2:7 a scris că regiunile udate de Dunăre erau Hiperboree, ş.a.m.d., ca de exemplu alţi autori Antici: Pliniu “cel Bătrân” scria că Hiperboreii erau din zona cea mai NE Europeană - “unde soarele răsare vara şi lumina zilei este timp de 6 luni” - Ovidiu în “Metamorfoze” a plasat Hiperboreii lângă Caucaz, el trăind sub Axul Boreal din Ţara Geţilor (după cum a notat în “Ponticele” 2:19), Vergiliu a scris despre Orfeu că era “singuratic, cutreiera gheţurile Hiperboree, Donul acoperit de gheţuri şi câmpiile niciodată fără zăpadă” iar Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 6:2 a consemnat: “Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că Hiperboreii locuiau deasupra Mării Negre şi a Istrului” (Apolloniu din Rodos a afirmat despre Hiperborei că erau Pelasgii din Nordul Tracilor).
 |
| Întâlnirea Medievală timpurie dintre Finici și Baltici (Dr. Carlos Quiles, 2019) |
 |
| Lumea lui Herodot |
 |
| Phaeton |
Este interesant că, aflat pentru un deceniu în Tomis / la malul Hiperboreu al Mării Negre, poetul Roman Ovidiu la începutul secolului I a scris despre cazul inedit al lui Phaeton, băiatul frumoasei Oceanide Clymene / prinţesa apelor dulci (adică fiica Titanilor fraţi Oceanus şi Tethys), care l-a avut pe fecior fie cu Titanul Helios / fiul Cerului şi al Gaiei, fie cu Apollo Gherghitios, tatăl adevărat acceptând ca Phaeton să fie crescut de cârmuitorul Etiopiei; povestea lui Phaeton - nume ce literalmente însemna Fătul lui An, rezonând însă și cu Zeul Ptah, ocrotitorul Egiptului - era Hiperboree. Când Phaeton a aflat că era fiul unui Ghergan, a cutezat să se ridice la cer cu “carul purtător de văpăi” îngrijit de tatăl său adevărat (preluat de la Hefaistos / Vulcanus, pe care însă nimeni nu ştia să-l mâne); poetul Roman Ovidiu a cules datele pe când era deportat în regiunea populată mai ales de Geţi şi le-a notat cu puţin timp înaintea morţii sale, în “Metamorfoze” 2: “Phaeton ceru carul şi dreptul să mâne o singură zi caii cu picioarele repezi ai părintelui său. Tatăl se căi că jurase; zise, scuturându-şi de 4 ori strălucitorul cap: ‘Din voia ta, spusele mele au ajuns primejdioase; aş putea să nu împlinesc cele făgăduite! Mărturisesc, ar fi singurul lucru pe care ţi l-aş refuza fiule, ţie. Se cuvine să-ţi schimbi hotărârea. Voia ta nu e fără primejdie. Prea mare povară îţi ceri Phaeton, la care nu se încumetă nici bărbaţii în vârstă, necum nişte copii. Soarta îţi este de muritor şi nu e pentru muritori ceea ce râvneşti. Lucrul la care nu se încumetă să ajungă nici chiar Cei de sus, tu neştiutor, cutezi a-l dori. Oricui dintre ei ar putea să le vină dorinţa; dar afară de mine nu are dreptul nimeni să se aşeze în carul purtător de văpăi. Până şi cârmuitorul Olimpului, din mâna dreaptă a căruia ţâşnesc - nimicitoare - cumplitele fulgere, nu ştie să mâne acest car. Şi pe cine avem mai mare decât pe El? La început, calea urcă pieptiş iar dimineaţa - învioraţi de odihnă - caii mei o poate sui; la mijlocul cerului, drumul e de înălţime uriaşă: adesea şi mie - văzându-le de acolo - marea şi pământul îmi stârnesc frica şi de tulburătoare spaimă îmi tremură pieptul. Iar ultima cale e prăvălatică şi ea cere conducător încercat. Afându-te în car, ce ai face? Ai putea tu să lupţi împotriva rotirii cerului, fără să te laşi azvârlit de iuţeala polilor axei? Ca să nu fiu autorul unui dar funest pentru tine, fereşte-te fiule şi - cât mai e timp - schimbă-ţi dorinţa. Dovezi temeinice îmi ceri? Netăgăduită dovadă îţi dau tremurând, ca să fii încredinţat că ai purces din sângele meu: că sunt tatăl tău, ai dovadă grija mea părintească. Caii mei, cu coapsele încărcate de focul pe care îl suflă gurile şi nările lor, nu vor fi ascultători în mâna ta; abia o suferă pe a mea, când trecând prin lumea cerului, pământului, mării, piepturile li se aprind încălzite şi capetele lor năzuie să se smulgă din frâu. Neînduplecat sunt în faţa unui singur hatâr, căci cu adevărat pedeapsă ar fi aceasta, nu cinste: este o pedeapsă Phaeton ceea ce îmi ceri. Mai bine să fii înţelept’. Sfatul lui luă sfârşit; totuşi, Phaeton nu ia în seamă cele rostite şi lacom de dorinţa să se urce în car, stăruie în dorinţa sa. Deci părintele său s-a ţinut tare cât a putut iar în cele din urmă şi-a dus fiul lângă măreţul car pe care i-l dăruise Vulcanus. Osia şi oiştea erau aurite, roţile erau încheiate în obezi de aur şi întărite cu spiţe de argint; răspândite cu măiestrie pe jug, pietrele de crisolit şi alte nestemate de topaz revărsau sclipitoarele raze ţâşnite din Apollo. Ambiţiosul Phaeton privi încântat frumuseţea şi meşteşugul lucrării. Între timp, în răsăritul de azur, grijulia Aurora deschidea porţile purpurii ale palatului ei, împresurat de trandafiri; stelele - grija rostului cărora o are Lucifer - aleargă spre el, care se făcea nevăzut cel din urmă din lăcaşu-i ceresc. Apollo vede cum roşesc pământul şi cerul şi cum se topesc în capete coarnele lunii şi sprintenelor Horae le porunceşte să-i înhame caii cei repezi. Supusele zeiţe împlinesc îndată poruncile şi luând de la iesle pe iuţii patrupezi suflând văpăi şi sătui de ambrozie, le petrec strâns hăţurile. Atunci tatăl stropeşte uşor cu un elixir sacru fruntea fiului său - ca acesta să poată îndura biciuirea iute a focului - şi îi încununează capul cu o diademă de raze şi printre cernite presimţiri şi suspine adânci de nelinişte scăpându-i din piept, el spuse: ‘Fie măcar acum să asculţi poveţele unui tată: foloseşte-te cât mai rar de bici, copile; mâna ta mai ales să stăpânească hăţurile vânjos. Din voia lor, aceşti cai îşi zoresc alergarea; truda este să le domoleşti avântul. Ca să aduci deopotrivă căldura în cer şi pe pământ, fereşte-te să-ţi cobori carul prea jos ori să-l urci prea sus în eter: prea sus, vei arde în flăcări lăcaşurile cereşti, prea jos, vei pârjoli pământul; cea mai temeinică este calea de mijloc. Ai grijă să nu se abată carul prea către dreapta, în nodul Dragonului, nici prea mult spre stânga, în ţinutul înclinat al Altarului. Ţine-te la mijloc, departe de ele. Restul cere-l Fortunei: prielnică fie-ţi dânsa şi să te vegheze mai bine decât ai putea tu însuţi’. Şi - în picioare - cu trupul său tânăr el umple carul şi stă neclintit, se bucură de atingerea hăţurilor lăsate în mâinile sale şi în mulţumeşte părintelui care încuviinţează cu părere de rău. Între timp, năvalnicii cai varsă văpăi şi fac să răsune văzduhul de nechezat iar picioarele lor izbesc opritorile. Dar povara era uşoară, caii nu mai pot recunoaşte carul, nici jugul nu-i mai apasă din greu. Lipsit aşadar de obişnuita-i povară, carul ţâşni în înaltul văzduhului, parcă era un car gol. Caii băgară de seamă şi îşi zoriră alergarea părăsind cărarea bătută şi luând-o razna la fugă. El se înfioră: nu mai ştia în ce latură să smucească hăţurile, nici drumul nu-l mai recunoştea, şi chiar de l-ar fi ştiut, nu mai avea cum să-şi domolească telegarii. Din înaltul eterului, nefericitul Phaeton descoperi departe pământul întinzându-se fără zări şi păli, genunchii îi tremurară şi deodată îl cuprinse groaza. Ce să facă? În spatele lui era mult spaţiu ceresc străbătut iar dinaintea ochilor era şi mai mult! Cu sufletul le măsoară pe amândouă şi ba acest asfinţit pe care soarta nu-i îngăduie să-l atingă îi ţintuieşte privirea, ba şi-o strămută spre răsărit. Neştiind încotro să apuce, rămâne nemişcat sub povara spaimei iar hăţurile nu le lasă din mâini, însă nici nu le mai poate strânge şi nu mai ţine minte nici numele cailor. Atunci Phaeton vede cele 4 părţi ale lumii stăpânite de incendiu şi nu mai poate să îndure biciuirile cumplite ale flăcărilor; respiră un aer încins care parcă iese dintr-un cuptor adânc iar carul şi-l vede albind în văpaie. Astfel Phaeton se rostogoleşte într-un puhoi de flăcări, de-a curmezişul câmpiilor cereşti o lungă brazdă de lumină arătându-i căderea. La fel uneori - dintr-un cer fără nor - cade sau pare să cadă o stea. Departe de patria lui, în cealaltă emisferă a lumii, largul Eridanus îl primeşte şi îi spală în ape faţa fumegândă”.
 |
| Hermes şi Kharon |
Autorul Apolloniu din Insula Rodos în “Argonautica” 4:597 a scris că argonauţii când s-au întors din Kolkha / Georgia au trecut pe la gura Eri-danus, ceea ce făcea referire la Râul Rheii / Dunărea ca “largul Eridanus”: Fluviu Hiperboreu - pe malurile căruia se ştia că au fost primele Grădini ale Hesperidelor - acolo prăbuşindu-se temerarul Phaeton, străvechea poveste rămânând bine cunoscută de localnicii Antici (eponima Eris / “E-ris” - geamăna Zeului Ares / “A-res” al Războiului Marte - a fost născută de Zeiţa Hera după ce a atins un gherghin / păducel); fiul (Fătul Frumos) “Phaet-On” / Phaeton = “Fătul lui An” a căzut în Dunăre. Așa după cum din vechime s-au reținut căderile celor din Cer, acea întâmplare n-a fost singulară, de pildă - pe lângă căderile îngerilor Gregori notate de cei din Orientul Apropiat - înaintea poetului Roman Ovidiu inclusiv senatorul Roman Figulus a consemnat o faptă similară, anume că în Insula SamoTracia cândva au căzut din Cer “Cei Măreți”, care și-au făcut casă acolo (erau mai mulți decât o persoană și au supraviețuit prăbușirii). Simbolic, ruta Gherganului Phaeton din Africa în Europa reda traseul omenirii prin mişcarea sa din Etiopia în România, jalonarea temporală fiind pe de o parte cea a “Facerii” - geneza omului pornind din Etiopia, de acolo şi de atunci putând data “carul” ce nu se mai ştia conduce - şi pe de altă parte cea Atlantă (locaţia tragediei, unde a căzut tânărul Phaeton şi unde trăia mama sa Clymene / Clito). În “Biblioteca istorică” 1:12, Anticul Diodor din Sicilia a scris: “Egiptenii susțin că apelor strămoșii lor din vremile străvechi le ziceau Oceane, ceea ce în traducere ar fi Doici; își închipuie Egiptenii că Oceanos era Fluviul Nil, unde - după socotința lor - s-au născut Zeii”. Geograful Ptolemeu din Egipt în anul 150, pe harta realizată de el între Australia şi Islanda, a plasat Hiperboreii cum erau ştiuţi atunci - la timpul său - în regiunea Arctică (de la Gheri provine cuvântul ger pentru frigul vremii foarte reci):
 |
| Hiperboreii în extremitatea Nordică |
Deoarece baza pozitivă era Hiperboree, vechea societate Greacă mereu a tins spre acea perfecţiune: însemnările “Iatromantis” - ca de pildă în secolul VII î.C. ale fostului preot al lui Apollo, nobilul Aristeu de pe Insula Proconessos / acum Paşa-limanî 40,29 lat. N, 27,36 long. E din Marea Marmara - au descris pelerinajele Hiperboree din Anatolia nu fizice spre Nord ci prin experienţe mistice datorate unor puternice meditaţii cu posesiuni şamanice, ierarhia stărilor fiind asemănate cu ascensiunea unui Munte de lumină paradisiacă, pentru ajungerea într-un sanctuar al păcii izolat (ca o Insulă), căutarea îndeplinind dorinţa de atingere a existenţei primordiale, relevantă scopului nemuririi; ca și credința în nemurire din Antichitate a Geto-Dacilor, în Evul Mediu aceeași credință în nemurire s-a întâlnit la Nordicii nomazi ai apelor, Varegii / Vikingii crezând că mergeau în Valhala dacă mureau glorios (la fel cum făceau predecesorii lor Geto-Daci, care au uimit lumea prin lipsa fricii de moarte). Britanica Pam Millington și Americanul John Yonge au afirmat în 2006: “Mitologia Scandinavă anunţă că fraţii Gor şi Nor au fost primii cârmuitori Nordici - Gor peste Insule iar Nor peste Peninsulă - Nor având un fiu numit Garð, un vechi termen evocându-l pe cel Kurd, acelaşi ca şi pentru anteriorii Guţi din Iran; din Guţi / Garð se poate uşor deduce că au devenit Geţi - mai ales ca Edoni pe Râul Vardar - respectiv Uriaşi Goţi (numiţi Eoteni / Jotuni): tatăl lor Thorri / Thor a fost cârmuitorul Gotlandiei, ceea ce înseamnă că înaintea sosirii lui Odin cei dintâi în Scandinavia au fost Geţii Edoni (care la începutul secolului V î.C. aveau monede inscripţionate ‘Getas - regele Edonilor’, găsite până în Mesopotamia). Odin a fost însoţit de Budini - roşcovani cu ochi albaştri - despre care Carianul Herodot în a patra carte de ‘Istorii’ a scris că locuiau în preajma Gherilor / Ghelonilor şi a uriaşului târg Ghelon, însă ‘nu vorbeau aceeaşi limbă şi nici nu aveau acelaşi stil de trai’; Enciclopedia ‘Britannica’ din 1911 i-a presupus ca Finico-Ugri iar istoricul Eston Edgar Saks 1910-1984 ca populaţia Vod / a Voticilor care au întemeiat Marele Novgorod - ce Medieval a devenit prima capitală Rusă - aşezaţi până în S Kareliei, unde în Epoca Modernă a fost stabilită capitala Rusă, la St. Petersburg / ‘Veneţia Nordului’: Budinii erau o ramură a Geţilor Mezi, care au fost Guţi Ariani, din Iran (astfel, puternicul termen ‘Eden’ - al Raiului - a fost conectat de Guţi). Proto-Macedonia (unde trăiau Edonii) a fost cucerită de lăncierii Heraclizi / Doriani - cu al căror nume rezonează cel al lui Thorri / Dhorri - ceea ce a determinat migrarea acelor Traci Geţi de acolo în Scandinavia. (Este de reţinut că toate numele reproduceau grupuri reale de oameni). Germanicii - conform istoricului Roman Tacit - descindeau din Hermin, fiul lui Mannus (iar Irmin era porecla lui Odin); Mennae însemna Armenia iar Hermes aşa pare Armean (e de observat că Hermes era şi ‘Thot’ iar tatăl lui Mannus a fost ‘Tuisto’): unul dintre triburile Germanice a fost cel format din Sitoni iar Thot / Hermes a condus şi Sidon, pe coasta Feniciană, unde se află Dor (iată-i aşadar conectaţi pe cei din 3 continente - Africa, Asia şi Europa - prin Africanul Thot / Hermes stăpân pe Asiaticul Sidon, plus Edonii Balcanici şi Sitonii Scandinavi). În Dor - o colonie a Sidonului - după Războiul Troian s-au stabilit ‘Oamenii Mărilor’, acolo ajungând Doriani din proto-Macedonia (unde au existat acei Edoni, care se pot vedea şi onomastic în denumirea de Makedoni / Mak-Edoni, ‘Mega’ în Greacă însemnând ‘Mari’: MakEdonii erau ‘Marii Edoni’ / Traci Geţi). În Meghido - locul Armaghedonului, din Galileea - era practicat Cultul Edenului iar locuitorii săi erau implicaţi în conducerea Sidonului; Strabon i-a egalat pe Mygdonii Balcanici cu Tracii Edoni iar Diodor a scris că ‘unii istorici - şi Ephoros e unul dintre ei - au consemnat că Dactylii Idei, născuţi pe Frigianul Masiv Ida, au trecut împreună cu Mygdon în Europa’: Dorianii erau Heraclizi iar Hercule a fost Gorgon. Dor şi Thor erau ca Tyr ori Taurus iar Gorgonii trăiau pe coasta Est Mediterană înaintea sosirii Evreilor în zonă. Fiica lui Gor - din mitul Scandinav - se numea Goi (iar Evreii se refereau la cei diferiţi de ei ca Goimi): mai mult, înaintea tatălui Thor, stăpânul Gotlandiei şi Finlandei (inclusiv al Kareliei) a fost Kari - Zeul Vântului - evocând Carianii din Anatolia. Este foarte posibil ca Gor să fi reprodus pe Carianul Car din mitul Grec; Anatolianul Homer a anunţat despre casa Dorianilor Asiatici că era Caria. Primul fiu al lui Odin a fost Thor, născut de Jord, un nume evocând ramura Kurdă a Hurianilor (întinsă până în Georgia); apoi, Odin s-a însurat cu Frigg, un nume Frigian. Thor (Thunar / Donar) l-a avut ca frate pe Tyr - un nume reproducându-l pe cel al cetăţii Tyr de lângă Dor - acela fiind Zeul cu apucături războinice ca şi Vedicul Dyeus / Dyaus, respectiv Zeus, asimilat cu Thot sau Germanic cu Tuisto. Corespunzător studiilor, Ruşii, Varangii Ruşi / Vikingii şi Suevii / Suedezii (nerespingând nici ipoteza că Suevii erau Slavi) provin din Verkhana / regiunea Gorgonă a lupilor: Verkhana era Hyrcania / Ghergania (de-a lungul timpului, au fost modificări literare, începând de la Ghergania); Suedezii se trag din acei Gorgoni de la Marea Caspică. Aceiaşi Gorgoni au fost strămoşii Dorianilor - legaţi de simbolistica taurului - iar nu întâmplător Arborele Vieţii, vulturul şi toporul erau asociate cu Thor. Proto-Ruşii au provenit din zona aflată între Ghergania şi Lacul Van din mijlocul Armenilor”.
Este de remarcat că înţelepciunea Zeului Hermes / Odin (mereu purtând mantia albastră) era simbolizată de Karga = corb iar soţia lui Thor a fost Sif: Sibja în Gotă, reproducând-o pe Sibila; despre Thor se poate observa că era legat de Tyra-Geţii de pe Nistru, cu baza în cetatea Tyras. Un alt exemplu: la Mănăstirea Doberan 54,06 lat. N, 11,54 long. E de pe malul Baltic German, “Cântecul lui Anthyr” - scris în 1521 - l-a consemnat pe regele Anthyr / “An-Thyr” al Herulilor de la Marea Karga / Azov, fiul Amazoanei Marpeis, aliat împăratului Macedon Alexandru “cel Mare”, ca progenitorul cârmuitorilor acelei regiuni Nord Europene, el fiind un descendent Agatârs / “Aga-Târs” (tatăl său era Radegeis / posibil “Radu Getul”). Azi de pildă încă se practică şamanismul înspre răsăritul fostului Regat al Gherilor, ca de pildă în localitatea Garga / Гарга 56,04 lat. N, 52,39 long. E din Udmurtia, Ural (Munţii Ural separă Asia - respectiv Siberia - de Europa). La apus de Siberia - deci şi de Ural - toponimia Ghergană e bogată doar în anumite zone Nordice şi doar cu prefixul “K” în loc de “G”, cum ar fi Karga 55,25 lat. N, 45,26 long. E, Kergany 56,56 lat. N, 46,34 long. E, Kerga 62,39 lat. N, 46,03 long. E şi 62,40 lat. N, 41,05 long. E, Kerko 60,27 lat. N, 25,38 long. E (în Finlanda), Lacul Kerg 60,07 lat. N, 36,35 long. E, Kerke / Vaska Kerka 64,08 lat. N, 57,35 long. E, aşezările Kerka 67,21 lat. N, 61,48 long. E şi 59,57 lat. N, 48,54 long. E, sălaşurile Kerka din Bazinul superior al Fluviului Peciora (ce se varsă în Oceanul Arctic): Ivan 62,26 lat. N, 57,44 long. E, Semen 63,07 lat. N, 57,24 long. E, Oleg 63,45 lat. N, 57,25 long. E, Yerman 63,36 lat. N, 57,18 long. E, Vanka 62,14 lat. N, 56,42 long. E, Vasile 63,01 lat. N, 53,45 long. E, Fed 63,52 lat. N, 53,45 long. E, Luka 63,37 lat. N, 52,08 long. E, etc.
 |
| Armenii în mileniul I (cu verde) |
 |
Han Tătar
|
Autorul Englez Richard Haklyut a egalat în 1589 EurAsiaticii Kherghi cu “Asa”. În secolul următor, cârmuitorul Khorasm Abu al-Ghasi, născut în Gorganch / Uzbeki-stan (a cărui stăpânire s-a întins până pe țărmul răsăritean Caspic) a scris în “Istoria genealogică a Turcilor, Mogulilor și Tătarilor, vulgar denumiți Tătari”: “La început, tribul Kherghilor nu era numeros; însă - deoarece poseda un teritoriu plin de râuri și de câmpii fertile - mulți Moguli și alți oameni s-au alăturat acestui trib, ceea ce a mărit considerabil numărul familiilor sale. Ca atare, împăratul Ghenghis Han a trimis 2 ambasadori prințului Kherghilor, cerându-i alianța iar acela a consimțit (împotrivirea de fapt fiind și inutilă)”. Academicianul Român Victor Spinei a scris în “Marile migrații din estul Europei în secolele IX-XIII”: “În afara formațiunilor de luptă obișnuite, Ghenghis-han a creat o gardă din elemente de încredere, bine instruite; forțele arcașilor Korchi au crescut întâi la 400 de oșteni iar ulterior la 1000 (garda personală a împăratului deținea un statut privilegiat, fiind o pepinieră peste pătura suprapusă din imperiul nou creat). Inclusiv în Evul Mediu gărzile speciale se constituiau din oșteni recrutați din rândul altor popoare; folosirea mercenarilor în corpurile de gardă personală avea avantajul că prezentau mai multă încredere decât acelea compuse din localnici, prin faptul că se comutau cu dificultate la disputele interne ce degenerau adesea în comploturi. Astfel de gărzi și-au organizat șahii iranieni cu armeni și georgieni având constituție fizică impozantă, după cum au beneficiat rușii de varegi, egiptenii de mameluci, papii de elvețieni, etc”. În 1786, naturalistul Johann Forster din Pomerania a consemnat în cartea sa de călătorii: “Fluviul Volga după ce vine dinspre Nord - din Bulgaria Mare - curge într-o mare = Caspica, a cărei înconjurare durează 4 luni; la Sud sunt înalții Munți Caucaz, locuiți de Cherghi / Kerghi - aceiași cu Circasii - și Alani, care sunt creștini, aflați în conflicte cu Tătarii (până la Poarta Derbent)”. În 1800, istoricul Englez James Rennell a scris: “O mare porțiune din Stepa EurAsiei e acum în posesia Kirghilor; aceștia posibil că sunt urmașii MasaGeților din Bazinul Jaxartes / Sîrdaria (ce izvorăște din Kîrgîzia) și foarte probabil că în Antichitate acei MasaGeți au fost aceiași cu cei din Bazinul Pontic. Targitau a fost strămoșul tuturor Turcilor = Sciților: egalitatea dintre MasaGeți și Sciți a apărut revelată dintr-o serie de elemente, ca având aceleași haine și hrană, ambele națiuni trăind în căruțe, mari luptători călare (sacrificau cai zeităților, MasaGeții către Soare / singura lor divinitate), etc. Preponderent, MasaGeții au fost în marea câmpie ocupată de către Hoarda Mijlocie a Kirghilor”. În Evul Mediu, Tătarii Kerghi / Kirghi populau ceea ce azi e Kazah-stan / Casah-stan (după cum se poate vedea pe harta următoare, realizată în 1806 de gravorul Britanic John Cary, unde au fost notați drept “Kirgees”); în 1836, geograful Scoțian James Bell a egalat Tătarii Kirghi cu populația Kalmucă din NV Caspic: acum Kalmucii / Calmucii sunt singurii budiști din Europa, originea lor fiind Kîrgîză și din Altai, ca urmași Torguzi / “Tor-Guzi” (adică “Gardienii mătăsii”, anume descendenți Kherei / Ghereizi - sub semnul corbului - dintre Mongoli ai roșcovanului împărat Ghenghis-Han, între clanurile lor fiind cele formate din Khirkhi, Jirkini, ș.a). Khereii au rămas printre localnicii Khalka din Mongolia iar unii dintre ei s-au regăsit ca Juzi mijlocii printre Kazahi până în Epoca Modernă; Kalmâkia (numele republicii din Rusia Europeană cu populația majoritar format din Kalmuci / Kirghi) e între Daghe-stan, Astrahan și Volgograd, în NV Mării Caspice.
 |
Tătarii Kerghi independenți
|
La 11 generații după Ghenghis Han, Tătarul Hagi Gherei 1397-1466 din Lida 53,53 lat. N, 25,18 long. E / Belarus a fondat în 1427 Dinastia Gherei (care a cârmuit Tătarii din Crimeea până în Epoca Modernă, cunoscută ca având cununii cu urmașii împăratului Mongolilor); el a luat puterea în Hanatul Tătarilor din Crimeea contra Hoardei de Aur cu sprijinul Marelui Ducat al Lituaniei cârmuit de Dinastia Ghediminidă (din același grup genetic masculin ca Gherga). În versiune Latină, denumirea Țării Tătarilor era “Terram Tartarorum” (după cum au scris de exemplu regii Ungurilor, ca Laslău / Ladislau Cumanul în 1288, Carol Robert d’Anjou în 1324, ș.a.; e de știut că frumoasa Arpadiană Maria Cumana / sora lui Laslău Cumanul - regele Ungariei - era măritată în Napoli cu regele Angevin de acolo și astfel a fost bunica primului rege Angevin al Ungariei: Carol Robert). Lingvistul Lazăr Șăineanu a enunțat despre “Tătari”: “Grupul Turco-Tătar, cel mai vast dintre toate, se întinde de la Marea Mediterană până la fluviul Lena în Siberia şi se împarte în 3 ramuri foarte îndeaproape înrudite, cu toată depărtarea lor în timp şi în spaţiu: Nordic, Oriental şi Occidental. Ramura Nordică cuprinde Iakuta, grăită pe lângă fluviul Lena, cea mai depărtată şi cea mai bine conservată dintre idiomele acestui grup. Ramura Orientală, al cărui tip Antic fu Uigura, care poseda cele mai vechi texte lingvistic şi reprezentantele ei moderne: Giagatai, Türkmen, Kirghiz sau Kazac, idiome înrudite cu Nogaï, Dialectul Tătarilor din Crimeea şi de la Nordul Mării Negre; în fine, Ciuvaşii şi Başkirii de lângă Volga. Prin Tătar, numele primitiv al unui neam Mongol şi transportat apoi asupra popoarelor supuse de Ghenghis-khan, se înţelege astăzi populaţia Turcă răspândită în Rusia, în Caucaz şi în Siberia. Dintre aceste diferite categorii de Tătari ne interesează în special Tătarii din Crimeea, ce se ocupau cu păstoritul, care odinioară constituiră un stat independent sub Ghirai Han şi apoi de la 1478, când Mengli Ghirai primi investitura de la Poartă, rămaseră până la 1783 sub suzeranitatea Turciei. În acel interval ei avură frecvente raporturi şi ciocniri cu popoarele învecinate: Ruşi, Poloni, Unguri, Ardeleni, Moldoveni şi Munteni. În cronicele şi în cântecele noastre bătrâneşti răsună adesea ecoul dureros al deselor şi subitelor lor incursiuni, în Moldova. Sub Bogdan-Vodă nu trecea an să nu bântuie această ţară cu raziile lor. Spaima ce Tătarii lăsau în urma lor, se oglindeşte până astăzi în sensul peiorativ ce dobândi numele lor etnic, devenind sinonim cu drac sau naibă, ca şi numele căpeteniei lor, Han-Tătar (e curios că Necuratul poartă şi numele de Coman; dacă acest termen se raportează la Cumani, am avea şi aici o interesantă transformare etnologică). Pe de altă parte, în Muntenia şi în Ardeal, unde prezenţa Tătarilor fu mai rară şi mai puţin persistentă, Tătarii fură identificaţi cu Uriaşii şi cu Jidovii legendari, cărora li s-au atribuit originea monumentelor unei arhitecturi primitive şi devenind astfel punctul de plecare al unei cronologii îndepărtate. Căpetenia acelor Tătari se numea Han (numele dinastic Gherei şi locţiitorul Calga) şi se bucura la început de aceleaşi prerogative ca şi Domnii Moldovei, cu care împărtăşea şi modul de investitură (calpac, cabaniţă şi sabie). Cea mai de frunte familie nobilă la Tătari era Krimli / Crâmleni, care se împărţea în 2 ramuri: Șerim şi Mârza; cei dintâi aveau dreptul de a-l alege pe Han şi de a guverna ţara iar cei din urmă primeau o hoardă anumită prin drept de moştenire. Tătarii purtau un cojoc de vulpe şi un calpac din blana aceluiaşi animal: cei de rând se îmbrăcau cu cojoace de oaie cu partea zbârlită întoarsă afară, ca Mocanii noştri, ceea ce le da călare o înfăţişare înspăimântătoare. Armele lor erau: un arc cu săgeţi, o sabie şi suliţe din crăci de arbori cu ascuţişul de fier, apoi arcanul cu care apucau pe cei prinşi în război. Foarte sprinteni, nimeni nu-i putea ajunge la goană. Mâncarea lor de predilecţie era carnea de cal frăgezită sub şea până la sângerare şi băutura lor favorită laptele fermentat de iapă. Îndeaproape înrudiţi cu Tătarii din Crimeea erau Nogaii, aşezaţi în Bugeac sub Iliaș-Vodă. Nogai, după numele unui strănepot al lui Ghenghis-khan, e astăzi în special numele nomazilor din stepele între Marea Neagră şi Marea Caspică (pe lângă Kuban, Kama şi Volga) şi la Nordul Crimeeii, unde s-au coborât în secolul XV. De acolo, o parte dintr-înşii emigrară în secolul XVII în Basarabia meridională, unde Moldova deveni ţinta jafurilor şi Barbariei lor, căci ‘ei de felul lor - zicea cronicarul contemporan Amiras - sunt răi şi ei de-a pururea pohtesc nepace, că pacea îndelungată lor le e sărăcie; aşa au fost deprinşi asupra Moldovei, ca nişte lupi asupra unei turme de oi’. Nogaii aveau un sultan şi fiecare hoardă câte un mârzac - Persanul mârza corespundea Turcului bey - cu titlul ereditar: sub comanda lui porneau la bătaie în cete, numite cazan. Incursiunile le făceau obişnuit iarna, când apele erau îngheţate: oraşe şi sate ardeau, jaful era cumplit şi locuitorii se târau în robie şi se vindeau apoi fără cruţare, despărţind pe mamă de fiică, pe tată de fiu. Elementul Tătăresc în stocul Turcismelor Române se referă la traiul însuşi al Tătarilor Crâmleni şi Nogai, care în timp de aproape 2 secole au venit în continuă atingere cu Moldovenii. De aceea vorbele Tătare figurează parte ca termeni tehnici în letopiseţe, parte ele au persistat până astăzi în graiul Moldovenesc, lipsind în cel Muntean şi în idiomele Balcanice (afară de cazul când acelea au adoptat forma paralelă osmanlie)”.
Este de remarcat că la edificarea Civilizaţională Europeană au contribuit mai mulţi, nu doar cuceritorii Nordici cu părul blond observaţi de cei dintâi Hitiţi, Greci vechi şi Romani, în plus forţa numelui liderilor pământului transferându-se până în Evul Mediu la Dinastia Ghereilor a Tătarilor care au cârmuit Crimeea (primul han - junele Hagi - după cum a scris Dr. Gheorghe Asachi 1788-1869 “datorând mântuirea şi păstrarea sa îngrijirii păstorului Gherai, după ce fu ales de popor, spre recunoştinţă către binefăcătorul său adoptă numele lui de Gherai şi se făcu şeful strălucitei Dinastii Tătare ce a domnit de la 1440 până la 1780 în Crimeea”); vechii Basarabeni - Românii vechi, aflaţi în prima linie a contactului cu Tătarii - îi ştiau pe acei orientali (dintre care doar o mică parte aveau aspect Mongoloid) şi ca “Perşi”.
