 |
| La Vatican |
“Cartea cărţilor” - Biblia, cea mai răspândită operă scrisă pe glob - prin Vechiul Testament, în “Facerea” / “Geneza” (prima carte a profetului Moise), aminteşte în capitolul 6 Uriaşii pre-diluvieni localizaţi de patriarhul Enoh pe Platoul / Podişul Înălţimilor Golan iar în capitolul 10, dedicat seminţiei şi urmaşilor lui Noe, menţionează post-diluvienii Uriaşi Ghergani în acea zonă a Kanaanului / Canaanului drept Ghirga-siţi / Gherghe-sai גהרגה, în funcţie de variatele traduceri (Ґерге în Bulgară, Girga în Maghiară, Gerge în Sârbă, Ґірґа în Ucraineană, etc.) ca fiind descendenţa lui Ham, fiul lui Noe:
“1. Iată spiţa neamului fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet, cărora li s-au născut fii după potop.
6. Iar fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan.
15. Din Canaan s-au născut: Sidon, întâiul-născut al său, apoi Het,
16. Iebuseu, Amoreu, Ghergheseu,
18. Arvadeu, Ţemareu şi Hamateu. Mai pe urmă neamurile canaaneiene s-au răspândit.
19. Şi ţinuturile lor se întindeau de la Sidon, spre Gherara până la Gaza, iar de aici spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim până spre Lasa.
20. Aceştia sunt fiii lui Ham, după familii, limbă, ţări şi după naţii”.
 |
| Ghirgasiţii |
Din cei 11 fii ai lui Canaan, 6 s-au stabilit în jurul Palestinei / Israelului iar 5 în ceea ce azi sunt Palestina şi Israel (între care al 5-lea fiu a fost Gherga - cu înţelesul de “dur” - ce era şaten cu ochi verzi, având prin soţiile sale Ka-Mar / Qamar însemnând “lumina lunii” şi apoi Betha însemnând “gospodara” ca urmaşi pe Gherghe-sei / Ghirga-siţi); Gherga şi fraţii săi cârmeau direct Canaanul: Ținut însemnând al Sfinţilor prinţi (în 1868, John Farrar în “Dicţionarul numelor Scripturii” notând că “prin Ghirgaşiţi se înţelegeau cei întorşi din pelerinaj” / aşa după cum mult ulterior prin “Hagi” au fost ştiuţi cei care au mers în “hagialâc”, adică la locurile sfinte, fie creştini la Ierusalim, fie musulmani la Mecca iar preotul ortodox Bănăţean Sorin Usca în 2010 i-a interpretat pe Ghirga-siţi ca însemnând locuitori ai unui Ținut mlăştinos / desigur acela fiind Delta Iordanului, de la Lacul Galileeii). Atunci era sfârşitul Epocii Pietrei - când în zonă se făcea comerţ cu obsidian Anatolian - acolo fiind premiera mondială a apariţiei agriculturii (populaţia umană a lumii în acel timp era de circa 6 milioane).
 |
| Începuturile agriculturii |
În “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “Dăruirea de grâne oamenilor era pusă în relaţie cu hierogamia dintre Zeul Cerului şi Mama Pământ sau cu o dramă mitică implicând împreunarea sexuală, moartea şi învierea. Deoarece femeile au avut un rol principal în cultivarea plantelor, ele au devenit stăpânele câmpurilor cultivate, ceea ce le-a ridicat poziţia socială şi a creat instituţii caracteristice, ca de pildă matrilocaţia, prin care soţul era obligat să locuiască în casa soţiei sale. Fertilitatea pământului era solidară cu fecunditatea feminină; prin urmare, femeile au devenit responsabile de belşugul recoltelor, căci ele cunoşteau ‘misterul’ creaţiei: un mister religios, ce guverna originea vieţii, hrana şi moartea. Glia era asimilată femeii. Mai târziu, după descoperirea plugului, munca agrară a fost asimilată actului sexual; dar vreme de milenii, Mama-Pământ a zămislit şi a născut singură. Sacralitatea feminină şi maternă nu era ignorată în Epoca Pietrei, însă descoperirea agriculturii i-a mărit sensibil puterea. Un simbolism complex asocia femeia şi sexualitatea cu ritmurile lunare, cu ‘misterul vegetaţiei’, ce reclama ‘moartea’ seminţei spre a-i asigura o nouă naştere, cu atât mai miraculoasă cu cât se manifesta printr-o uimitoare multiplicare. Creativitatea religioasă a fost suscitată nu de fenomenul empiric al agriculturii, ci de misterul naşterii, morţii şi renaşterii identificat în ritmul vegetaţiei. Crizele ce puneau în pericol recolta (inundaţiile, secetele, etc.) au fost traduse - pentru a fi înţelese, acceptate şi stăpânite - în drame mitologice; acele mitologii şi scenarii rituale ce depindeau de ele au dominat timp de milenii civilizaţiile orientale. Tema mitică a zeilor care mureau şi înviau s-a numărat printre cele mai importante. Activitatea religioasă era concentrată împrejurul misterului central: înnoirea periodică a Lumii. La fel ca şi existenţa umană, ritmurile cosmice erau exprimate în termeni împrumutaţi din viaţa vegetală. Universul era conceput ca un organism care trebuia reînnoit periodic, în fiecare an. ‘Realitatea absolută’, întinerirea, imortalitatea erau accesibile unor privilegiaţi sub forma unui fruct sau a unui izvor lângă un arbore. Copacul Cosmic era socotit a fi în Centrul Lumii şi unea cele 3 regiuni cosmice, căci el îşi afunda rădăcinile în Infern şi vârful său atingea Cerul. Întrucât lumea trebuia reînnoită periodic, cosmogonia era reiterată prin ritualuri cu ocazia fiecărui An Nou; acel scenariu mitico-ritualic a fost atestat în Orientul Apropiat şi la indo-iranieni dar a fost găsit, de asemenea, în societăţile cultivatorilor primitivi, care prelungeau întrucâtva concepţiile religioase ale Epocii Pietrei (ideea fundamentală - înnoirea Lumii prin repetarea cosmogoniei - era mai veche, pre-agricolă). Experienţa timpului cosmic, mai ales în cadrul muncilor agricole, a sfârşit prin a impune ideea ‘timpului circular’; deoarece lumea şi existenţa umană erau valorizate în termenii vieţii vegetale, ciclul cosmic era o repetare a aceluiaşi ritm: naştere, moarte, renaştere. La fel de importante au fost valorizările religioase ale spaţiului de trai, ce constituia ‘adevărata lume’ pentru fiecare: locul consacrat prin ritualuri şi rugăciuni, prin care se petrecea comunicarea cu fiinţele supraumane. Se cunoaşte foarte bine simbolismul cosmologic pe care îl întruchipa iurta, mai ales a siberienilor: Cerul era conceput ca un imens cort susţinut de un stâlp central; ţăruşul era ‘Stâlpul Lumii’ iar deschizătura superioară pentru evacuarea fumului era asmiliată ‘Găurii Cerului’ - Steaua Polară (acea deschizătură era numită, de asemenea, ‘Fereastra Cerului’ / la tibetani ‘Poarta Cerului’)”. Istoricul Britanic Neil Morris în “Mesopotamia şi tărâmurile biblice” din 2007 a scris: “Primii agricultori au apărut în mileniul VIII î.C. în Mesopotamia - când grupuri de culegători au început să colecteze seminţe de la cerealele sălbatice, pe care le-au plantat lângă albiile apelor şi s-au îngrijit de buna irigare a lor, formând treptat aşezări lângă acele câmpuri cultivate - primele sate stabilindu-se în Nordul Mesopotamiei la sfârşitul mileniului VIII î.C. Fluviile Eufrat şi Tigru inundau câmpiile Mesopotamiene primăvara, revărsările fiind atât de severe încât localnicii au fost nevoiţi să construiască diguri pentru a-şi proteja recoltele. Primii agricultori au învăţat să folosească apa cu înţelepciune: la începutul mileniului VII î.C., mai ales în răsăritul Eufratului, au început să sape canale de irigaţii - şanţuri şi bazine de acumulare - pentru a folosi apa pe tot parcursul anului (în regiune s-a format o câmpie fertilă, deşi verile erau foarte fierbinţi şi aride); foloseau cele 2 fluvii şi pentru transport. Hrana şi materialele de construcţie le transportau cu bărcile mai ales în aval (deplasarea în sens opus fiind mai dificilă). Ambarcaţiunile lor primitive erau construite din mănunchiuri de trestie legate; alte bărci erau făcute din scânduri de lemn, în timp ce plutele erau ţinute la suprafaţă cu ajutorul pieilor de animale (au utilizat vele / pânze pentru navigare pe fluviile Mesopotamiei pentru prima oară la mijlocul mileniului V î.C.). Construiau case din trestie (încă şi azi se fac similar în mlaştinile din Sud). Primele pluguri se confecţionau doar din lemn. În Mesopotamia / Sumer (din mileniul VI î.C. oficial purtând numele Ghiengar / Kiengar) odată cu dezvoltarea populaţiei agrare au apărut oraşe, înconjurate de mici aşezări şi culturi agricole. Datorită recoltelor bogate şi a vaselor de depozitare a hranei, oamenii aveau timp şi pentru alte ocupaţii: au început să practice negoţul şi meşteşugurile, au ridicat temple; comerţul lor s-a întins de la început în munţii Anatolieni din Nord (de unde obţineau îndeosebi obsidian / sticlă vulcanică pentru confecţionarea lamelor), apoi în Africa de Nord şi în Nordul Indiei”.
Este de observat că Sanctuarul Gherga din S Anatolian (monument existent dinainte de Iisus - contemporan cu realizarea Bibliei, inclusiv scrierii Vechiului Testament - vizitabil în prezent), are Templul inscripţionat pe fronton “GERGAS”, cu vechi litere Greceşti, o clară scriere a ceea ce Biblia a consemnat că era al Ghergheseilor / Sfinţii Gherga:
 |
| GERGAS |