Urmașii Atlanților - din rețeaua acvatică Okeanos - la care navigația conta ca sistem esențial de viață au păstrat culoarul Strâmtorilor Bosfor-Dardanele (dintre Pont și Egeea / unde intermediara Marmara = “Marea Albă” găzduia cândva cel mai mare port al Imperiului Atlant) sub controlul lor, timp îndelungat. Soarele - mult stimat în vremurile glaciațiunii și proclamat învingător / victorios după încetarea glaciațiunii, adică spre sfârșitul Epocii Pietrei - era considerat domnesc, având imediat după sfârșitul Epocii Pietrei titlul Troian de Ilu, izvorât din “I-Ru” = “Luminosul Ra” (termen apropiat și pentru însoriții codri existenți în areal, din copacii cărora erau realizate bune ambarcațiuni / istoricul Herodot Karka 4:19 a folosit vechiul termen ὑλάω “ylao” - însemnând literalmente “eu fac” dar și “scoarță”, “corabie cu catarge”, “arbore”, “golf”, etc. - articulat fiind ὑλαῖος “ylaios” = “aparținând codrului”); în luminișurile Troiei erau puternice g/herghelii, Pelasgii Troiani impunându-se ca excelenți navigatori marini cu vasele ce le aveau iar pe uscat cu caii crescuți, ca mari călăreți. Gherghiții - activi între Marea Neagră și Marea Egee / Mediterană - au fost știuți încă din perioada arhaică Greacă drept “corăbieri sacri” (după cum a publicat și Dr. Zoe Petre în studiul din 2005 “Histria. Spațiu public și organizare politică în secolele VII-V î.C.”): Gherghiții continuau Tradițiile de navigări ale piraților Cariei / Țării Gherghiților și ale “Oamenilor Mării” / Mediterane; acei corăbieri sacri Gherghiți din Vestul Anatoliei - care după Războiul Troian au fost atestați că au ajuns mai ales în Dobrogea - prin faptele lor transmiteau capacitățile celor anteriori Războiului Troian, aflați inclusiv în zona de influență Troiană. Regatul Troiei - de veghe la fosta Poartă Atlantă - fondat cu mult anterior față de mai Sudicele Civilizații Minoiană și Miceniană din Bazinul Egeeii, a fost o mare putere maritimă a Epocii Bronzului (a și îngrijit - în premieră mondială - primul Far din lume, pe malul Anatolian / Asiatic al Strâmtorii Garganele / Dardanele): așa după cum a rămas atestat în istorie, cârmuitorii Troiei au fost dinaști Gherghiți. În Troia, Gherga a fost prezent pentru o perioadă de peste 3 milenii - dinaintea întemeierii, ce a fost la începutul Epocii Bronzului, până după timpul lui Iisus - după cum au reţinut mărturiile despre Troia, după cum au probat dovezile arheologice sau după cum au fixat în scris vechile consemnări, ultima Antică fiind a Carianului Pausania, care în secolul II a mai întâlnit 60 de locuitori în Gherghis (ultimele fortificaţii ale Troiei au fost distruse de Goţi, în secolul III, stabilirea apoi a capitalei imperiale chiar în Tracia la Bizantion / Constantinopol - în relativă apropiere - determinând şi închiderea târgului său); înspre S, influenţa Troiană directă a fost după Insula Lesbos, pe coasta Anatoliană la Marea Egee mai încolo de portul Cume, până în ceea ce azi e portul Izmir - fost Smyrna - cândva aparţinând Regatului Troiei (fiind la hotarul său): apoi erau Carianii = Gherghiţii (a căror Țară a ajuns ulterior să se consolideze numai la S de Râul Meandru “Mare” - cu metropola Milet la gura sa - între cele 2 Regate, anume Troia din N şi Caria din S, pe coasta V Anatoliană dezvoltându-se marele oraş Efes, controlând Ionia, adică regiunea apărută între Troia şi Caria, inclusiv Smyrna / azi Izmir, cândva aparținând Troiei, ajungând în Ionia). În 1999, arheologul American Stephen Mitchell a indicat pe o hartă principalele vestigii istorice din V Anatolian:
În imaginea următoare este o vedere din secolul XIX dinspre ruinele Troiei - peste ruinele Gherghis I - cu perspectiva către Muntele Gargarus / Masivul Ida, publicată de Germanul Henry Schliemann (cel care în 1873 a descoperit cetatea Troiei; în 2008, aflat în Timişoara, arheologul Turc Halil Demirderel de la “Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene”, şi-a exprimat opinia despre cercetătorul German Henry Schliemann că în căutările sale a distrus multe din valoroasele vestigii Troiane):
Troia face parte acum din patrimoniul universal UNESCO; în 2009, Dr. Vangelis Pantazis a observat alăturarea dintre ceea ce Hitit a fost notat “Wilu-șa” = “Sf. Wilu” și “Karki-șa” = “Sf. Karki” dar n-a agreat apropierea dintre “Wilu-șa” și ceea ce Grec a fost “Ilion” pentru Troia, căci așa ceva tulburător integra tot Vestul Anatolic al Epocii Bronzului în aceeași structură organizatorică: Gherghiții din Karia / SV Anatoliei ar fi fost împreună cu Gherganii din Troia / NV Anatoliei (cercetătorul Elen a scris că “pentru Wilusa, singura locație posibilă - în deplin acord cu textele Hitite - ar fi în Bazinul Meandrului superior, unde nu-i întâmplător toponimul pre-Elen Ilouza, astfel că Wilusa s-ar identifica cu preistoricul oraș Beycesultan, unul dintre cele mai importante centre administrative ale Epocii Bronzului”). Este de remarcat că Beycesultan 38,15 lat. N, 29,42 long. E - aflat în Bazinul Meandrului superior, în amonte față de Sanctuarul Gherga - a avut în mileniul III î.C. notabile structuri religioase, fiind în strânse legături cu Marea Egee: activitatea sa - ajuns reședință regală la începutul mileniului II î.C. / acolo a fost atestată și cea mai veche scriere hieroglifică Luwiană / Lelegă, a strămoșilor Cariani - s-a estompat după erupția Vulcanului Santorini. Inclusiv istoricul actualului oraș Can 40,02 lat. N, 27,03 long. E din NV Anatolian - și al districtului cu același nume din Turcia - face referire la Gherghiți ca primii săi locuitori, în fostul Regat Troian (de exemplu, în 1984 istorici ca Jan Best și Manny De Vries au echivalat Luwianii Vest Anatoliani cu Lelegii). Din vremurile cele mai vechi, oamenii venerau mama naturii - divinitatea fertilităţii - numită diferit, funcţie de zonă / ea fiind însă aceeaşi pretutindeni. Mitologia Greacă, bazată şi pe memoria colectivă, făcea referire la generaţiile din trecut de aur, argint, bronz şi fier (în ordinea primelor 3 ajungând să fie cunoscute onorarea prin medaliile olimpice); ultimele 2 se suprapuneau cronologic Epocilor Bronzului şi Fierului iar logic cele anterioare - istoric ale Epocii Pietrei - erau demarcate de Potop, echivalând de argint posterior Potopului iar de aur anterior Potopului. Acele generaţii de sfârșit ale Epocii Pietrei - denumite strălucitor metalic, de aur și de argint - sunt ştiute pretutindeni în lume că au fost dominate de Uriaşi care în general preferau să locuiască pe înălţimi / din care au provenit şi Pelasgii (vechii Greci au dezvoltat cele mai consistente relatări literare despre Titani, Giganţi, eroi, toate culturile vechi menţionându-i - şi în India, Mesopotamia, etc. - cum de pildă cele 4 Ere numite Yuga de către Civilizaţia Ghaggar, asociate cu culorile roşu, alb, galben şi negru, au fost ulterior corelate de vechii Greci cu metale şi populate de Uriaşii din respectivele neamuri, concret primul timp = cel mai vechi fiind clar dominat de ei). În 2008, câţiva cercetători Olandezi au probat că în general bărbaţii scunzi sunt mai agresivi decât cei de statură înaltă - sindromul bărbatului scund datorându-se unui complex de inferioritate, compensat printr-un comportament posesiv - în vechime înălţimea oamenilor fiind şi unul dintre elementele frumuseţii / Gherga, inclusiv divinii gemeni Gherghiţi Artemis şi Apollo (Gergithia şi Gergithius) fiind constant prezentaţi astfel: înalţi, în comparaţie cu contemporanii lor. Potrivit neurologului Francez Andre Soulairac 1913-1994, agresivitatea e un mijloc extrem de adaptare şi stă la baza emoţiilor negative, fiind o pulsiune dorind să depăşească sentimentele de inferioritate rezultate din frustrări, manifestate prin tendinţe distructive; paşnicii Hiperborei Ghergani au fost nevoiţi în timp să-şi modeleze comportamentul prin antrenament - ca reacţie la realităţile cu care s-au confruntat - ajungând şi mari războinici (de altfel, se ştie că în istorie glorificarea eroilor n-a fost pentru neutralitate). La Hiperborei îşi avea leagănul şi doctrina nemuririi sufletului - Antic răspândită din India până la Gheţi / Ghetoi în Greacă - iar Gherga a fost Hiperboreu. Mai ales gemenii Gherghiţi Apollo şi Artemis erau veneraţi de Grecii vechi drept “Hyper-boreeni / Hiperborei”, adică printre cei de provenienţă extrem Nordică / inclusiv de sorginte Siberiană.
Egiptenii vechi şi vechii Greci ştiau că divinizatul Hermes, bunicul lui Gherga - numit Ham de Evreii vechi - a făcut primele măsurători ale Pământului, Apolloniu din Rodos, care a fost custodele Bibliotecii din Alexandria în secolul III î.C., menţionând că în Gorghis / Colchis Amazoanele (dintre Caucaz şi Crimeea - respectiv dintre Marea Gherganilor / Caspică şi Marea Karga / Azov - partenerele puternicilor Gherga dintre Caucaz şi Capadochia) aveau nişte Columne foarte vechi pe care erau indicate toate limitele extreme ale drumurilor pentru călătorii pe uscat ori pe Mare: probabil acelea făceau parte din multele învăţături oferite înainte de Potop femeilor de către rebelii îngeri necastraţi Grigori, descrişi de patriarhul Enoh / Eno; Gherganii au călătorit mult, prezenţa lor regăsindu-se la fondarea multor aşezăminte de referinţă în istoria lumii. “Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene” din Ankara / Turcia afirmă prin albumul său de prezentare că la încheierea Epocii Pietrei - adică sfârşitul mileniului IV î.C. - cea mai dezvoltată parte a Anatoliei era în NE: arealul confirmat al Amazoanelor şi Ghergarilor. După Potopul Pontic, începând cu mileniul VI î.C., apusul Anatoliei a fost arid pentru timp îndelungat, ceea ce n-a favorizat locuirea masivă, însă situaţia s-a ameliorat în mileniul IV î.C., prin condiţii ce au favorizat stabilirea de noi aşezări; aceasta s-a întâmplat şi datorită Oscilaţiei Piora, de reducere a energiei solare de la sfârşitul mileniului IV î.C. - fapt documentat printre alţii în 2004 de către glaciologul Lonnie Thompson de la Universitatea Ohio / SUA - perioadă când Garga l-a botezat în India pe Krişna, în Sumeria lui Ghilga-meş s-a dezvoltat regalitatea, în aşezarea Gherga din Egipt a apărut prima dinastie a faraonilor iar Gargarii din Caucaz au fost determinaţi să părăsească acei Munţi atunci, ajungând ca la poalele apusene ale Masivului Anatolian Ida / Gargaros să înfiinţeze Troia. Schimbările climatice mereu au declanşat migraţii ori să ducă la fapte ca începutul calendarului Mayaş atunci, crearea Stonehenge / Gargarus în Anglia - de Hiperborei cu pietre (având însuşirea că la răsăritul soarelui emit ultrasunete puternice) grele de tone, ce au fost transportate de la sute de km pe locul naşterii lui Leto, mama gemenilor Gherghiţi Apollo şi Artemis, conform celei mai vechi consemnări, a istoricului Ionian Hecateus / din Teos, contemporan cu împăratul Makedon Alexandru “cel Mare” - sau mai recent la denumirile Insulelor Gargare ale Islandei şi Groenlandei ajunse cu înţeles invers azi, respectiv Țară a gheţurilor şi Țară verde, în cazul lor un aport ulterior fiind adus şi de modificarea cursului spre ele a Curentului Golfului, datorită căruia în prezent de pildă nici fiordurile Norvegiene nu mai îngheaţă; curios este că observatorul iniţial numit Gorgar / de druizi Choir Gaur sau Gawr, acum de Englezi “Stonehenge” / “Stone-henge” - însemnând “Cercul de pietre” - se află situat pe glob exact în punctul unde azimuturile soarelui şi lunii la declinarea lor maximă fac unghi drept (în 2009, Britanicii Christopher Knight şi Alan Butler - prin lucrarea “Înaintea piramidelor” - au evidenţiat că în Arhipelagul lor localnicii utilizau la începuturile Civilizaţiei unităţile de măsură megalitice universale pentru spaţiu, timp, greutate şi temperatură, ce clar erau împrumutate / importate de la alţii, mai avansaţi decât ei). Analiza “Regelui Stonehenge” (mormântul din secolul XXIII î.C. al unui arcaş găsit în aşezarea Amesbury, cea mai apropiată de sanctuar), după cum a scris arheologul Britanic Brian Haughton în “Istoria secretă” din 2009, a relevat că avea circa 4 decenii, era din Alpii Austriei iar cuţitaşele sale de cupru au fost realizate în Franţa: aşadar - prin relicvele acelui personaj de rang înalt - s-a dovedit realitatea contactelor în Europa dintre culturile distanţate geografic ale Epocii Bronzului. Despre ulterioara Epocă a Fierului se ştie printre altele că - la fel ca brahmanii - avea prin druizi (adică preoţii Ghergoi / Celţi), numiţi şi Gutuatri / “Gutu-atri”, pe cei care practicau sacrificiile; ei erau dispensaţi de serviciul militar şi de obligaţia plătirii impozitelor. Despre obiceiul că religia le interzicea scrierea învăţăturilor - la fel procedând şi Geţii - la sfârşitul mileniului I î.C. generalul Roman Iuliu Cezar afirma “pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând” şi deoarece, dacă s-ar încredinţa scrisului, învăţăceii şi-ar fi neglijat memoria (reţinerea era pe de rost a unui mare număr de versuri, învăţătura fiind secretă, pentru că era ezoterică, adică inaccesibilă neiniţiaţilor). “Druid” însemna “stejar”; în istoria Romanului Pliniu “cel Bătrân”, druizii au fost numiţi Magicieni: autorul relata că ei venerau vâscul şi stejarul în care creştea acela, menţionând că druizii nu practicau nici un ritual dacă nu exista o creangă de stejar în preajmă. Până în Evul Mediu, cârmuitorii din V Europei și-au etalat cu mândrie proveniența Troiană.
 |
| Stonehenge |
Stabilirea capitalei Troiei Ghergarilor a fost la 2 secole după stabilirea primei capitale Egiptene Gherga (e de ştiut despre cetatea Troiei că în vechime denumirea consacrată a regiunii de la poalele apusene ale Idei era Troada şi cetatea ei era ştiută ca Ilion, aşadar Troianii fiind locuitorii întregii regiuni, nu numai ai cetăţii); în convertirea consonantică “G” ca “T”/“D”, Troada de fapt era replica pentru regiunea “Groaga” - moşia “Gâruga” / “Gârăga” - a lui Gârgan / Dardan, ginerele lui Gheugru / Teucru. Prin simpla transliteraţie “G” în “T” sau “D” se pot întrezări Gheugru - notat mult ulterior ca Teukru - socrul care i-a dat lui Gârgan / Dardan moşia Gâruga (a lui Gârga / Gherga): regiunea Târuga / Târuda - notată de vechii Greci ca Troada - larg cunoscută drept cea Troiană, populată de Ghergari / Ghergani. Patronul Ilionului - cetăţii Troiei, străjuită de Gherghi, la gura Meandrului Negru - era Hiperboreul Apollo iar Artemis, sora lui geamănă, era patroana Efesului, lângă gura Meandrului (la Râul Scamandru, atributul “Negru” la Meandru indica faptul că era Râu Nordic, la miazănoapte, în comparație cu mărețul Râu Meandru de la miazăzi - al cărui Bazin forma hotarul Nordic al Cariei / Țării Gherghiților - având denumirea consacrată simplu, de Meandru): între principalele ape curgătoare ale celor 2 Regate din apusul Anatoliei - de la Marea Egee - identitatea onomastică în Troia și Caria atât riverană / de Meandre, cât și Ghergană / ale riveranilor, nu era deloc o coincidență, ci confirma legendara rudenie relatată mitic dar evidențiată și arheologic, prin numeroasele dovezi (inclusiv arheologice / istorice) rămase. Acum în Anatolia / Turcia, 4% din populaţie aparţine grupului genetic “N” ca al Gherga (adică peste 2,5 milioane de oameni).
Așadar, în N Egeeii - la fostele Coloane ale lui Hercule / rămășițe ale Civilizației Atlante - înaintea Civilizațiilor din S Egeeii (Minoică și Micenică) s-a ivit Troia și Civilizația sa, cârmuită de Dardani / Ghergani (foarte răspândiți pe atunci, la începutul Epocii Bronzului - după Potopul biblic - pe Insulele din Nordul Egeeii și pe coasta Vest Anatoliană).
În Ilion / Troia, azi Hisarlîc / Hissarlîk, în Turcia, erau crescuţi mai ales berbeci şi cai; prezenţa cailor la Troiani - dar şi la Cariani ori alţi Anatolieni - se datora faptului că uneori şi călătoreau mult, în ambele direcţii (la Nordul şi Sudul Anatoliei erau Mările Neagră, respectiv Mediterană): în răsărit / în Asia şi în apus / în Europa; călătoriile erau motivate îndeosebi comercial, Troia - de veghe la vadul Dardanelelor - având și numeroase reprezentanțe negustorești ori diplomatice ale vremurilor (iar bogățiile Troianilor Epocii Bronzului au ajuns renumite în Vechea Lume). Gherghinul Anatolian Homer numea pe Troiani “îmblânzitori de cai” (iniţial caii serveau la tracţiunea carelor, călăritul lor fiind excepţional), obicei transmis de la ei în Balcani în principalele locaţii Pelasge de acolo, ca de pildă în Micene / Micena - “Cetatea Ciclopilor”, conform poetului Euripide din secolul V î.C., cu ziduri de peste 10 metri înălţime - şi Argos 37,37 lat. N, 22,43 long. E; profesorul Olandez Paul Beekes a scris că “Micene, Teba, Atena, Corint, etc. nu sunt denumiri Elene, ci au provenit din Vestul Anatoliei, ca de exemplu Teba de lângă Adramytion” / Golful Idei (de pildă, în Caria exista Argos / denumire însemnând “strălucire” iar în răsăritul Masivului Troian Ida era Argesis, care a ajuns şi la Râul Argeş, în Bazinul căruia odată a fost capitala Ţării Româneşti, Lacul Van - cel mai mare din Caucaz, cu oglinda aflată la 1640 metri altitudine - iniţial fiind numit Argeş). În imaginea următoare se poate vedea poziţia Lacului Van - fost Argeş - în răsăritul Anatoliei / Turciei (lângă graniţa cu Iranul):
 |
| În Turcia, grupul genetic ca al Gherga / “N” = 4% |
 |
| Începutul Troiei |
 |
| Fostul Lac Argeş (acum Van, lângă Iran) |
Gargarii erau anteriori celor care au fost cunoscuţi drept Troiani - iar Troianii şi Tracii apoi s-au determinat reciproc, Grecii vechi ştiind că primul cârmuitor al Tracilor a fost Nordicul Haem/us - Troia înfiinţându-se la începutul mileniului III î.C. / în secolul XXX î.C., reuşind să domine V Anatoliei şi o parte din Balcani pentru aproape 2 milenii (tot înaintea Războiului Troian, dintre Teucrianii / Troianii şi Misianii care au trecut Strâmtorile Dardanele-Bosfor şi au supus tot până la Marea Ionică, unii dintre ei nu s-au oprit la Mediterană, ci au trecut marea Mare, ajungând în N Africii, consemnaţi de istoricul Carian Herodot ca Maxyani / care afirmau că erau urmaşi Troiani şi ca Ghetuli, proveniţi dintre Gheţi / Traci); de pildă, în secolul V î.C. Euripide - născut în aceeaşi Insulă Salamis ca Solon înaintea sa ori ca Gheugher / Teucer - a explicat ce a scris Gherghinul Homer în “Iliada” despre Res/os “înveşmântat cu totul în aur”, sosit în Războiul Troian de partea asediaţilor, că prinţul Hector al Troiei l-a chemat deoarece erau “din acelaşi neam” (şi că acela a devenit regele Tracilor cu ajutor Troian). Înaintea Războiului Troian prezenţa Teucrianilor / Troianilor n-a fost doar spre apus în Europa şi Africa, ci şi spre răsărit - ştiuţi în Asia de la începutul mileniului II î.C. ca Tocariani - până în Bazinul Tarîm / Tarim din NV Chinei (unde şi azi există Oaza Cherchen / Qargan, în Valea Râului Qarga / Karga); vechii Egipteni îi numeau Tjeker / Tyekker, Asirienii ca Turukku (în legătură cu Terga / Terqa de pe Eufrat), vechii Indieni drept Tukhăra, etc. Egiptologul German Heinrich Brugsch 1827-1894 a indicat că în glorificarea faraonului Ramses II de către scribul Pentaur au fost indicaţi amănunţit Anatolienii: “Apar Dardanii, Meonii (vechii Lidiani / Lizii), Misianii, Liku / Licianii iar alături de ei Kerkeş sau Ghergheş: Gherghiţii Troiei. Aceste nume, transcrise cu cea mai mare fidelitate, redau legăturile strânse din relaţiile politico-geografice de atunci: ele înfăţişează puterile militare ale Asiei Vestice prin principalii săi reprezentanţi, aşa după cum Homer apoi i-a enumerat pe aceiaşi în lista taberei Troiane”.
Cetatea Troiei de la început a avut un caracter de reşedinţă regală; a fost întărită cu ziduri puternice. Iniţial terenul ocupat avea 90 metri lungime şi 75 metri lăţime - deci o întindere destul de modestă - fiind înconjurat de un zid cu porţi flancate de turnuri. Pereţii clădirilor interioare aveau un soclu de piatră şi suprastructura din cărămizi uscate la soare. Forma clădirilor interioare era dreptunghiulară lungă, intrarea făcându-se printr-un vestibul în încăperea unică printr-o uşă centrală. Se foloseau multe unelte şi arme de piatră şlefuită, se torcea lâna pentru îmbrăcăminte şi diverse alte ţesături iar ceramica era lucrată cu mâna (necunoscându-se încă roata olarului). Acolo a fost găsită o mobilă Egipteană purtând cartușul faraonului Sahure din Dinastia 5 (mijlocul mileniului III î.C.); ulterior, zona iniţială a tot fost mărită, prin extinderi succesive, Troia ajungând un oraş important - cu turnuri înalte de 30 de metri - şi chiar cu tunele. În 1380, “Carta Alsaciană a Troiei” a descris oraşul ca reper pentru arhitectura orăşenească Europeană, Troia fiind cel mai puternic, cel mai frumos şi cel mai nobil oraş: “Oraşul avea cea mai mare întindere dintre toate oraşele; el era împodobit cel mai frumos, avea cele mai de valoare construcţii, ocupa cel mai înalt rang, avea cele mai nobile familii, cele mai mari bogăţii, cei mai harnici locuitori; prin numărul locuitorilor săi era cel mai puternic oraş. El avea o abundenţă de nesfârşit de mâncăruri, el era din orice punct de vedere cel mai frumos şi cel mai bun oraş pe care cineva îl poate gândi şi dori; nici înainte şi nici după aceea nu a mai existat un oraş asemănător”.
 |
| Ziduri Troiane |
Arheologul Scoţian Mortimer Wheleer 1890-1976 a semnalat existenţa de obiecte provenind de la Civilizaţia Ghaggar / din Valea Indului în Troia mileniului III î.C., cetatea fiind într-un important vad comercial Antic, găsindu-se acolo de la jad Chinez până la chihlimbar Baltic; imaginea următoare este de pe “Georga” - Aleea Chihlimbarului - din Riga 56,56 lat. N, 24,06 long. E, capitala Letoniei (Țară Baltică, Letonii fiind în majoritate de obârşie Finico-Ugră / populaţie cu profil genetic consistent ca al Gherga):
 |
| Riga: capitala Letonă |
Este de ştiut că pe Pământ ultimul mare meteorit ce a căzut într-o zonă populată a fost Kaali, pe Insula Estonă Saaremaa 58,22 lat. N, 22,40 long. E, în Epoca Bronzului (Marea Baltică - ca o baltă - are puzderie de Insule). La începutul mileniului II î.C., Troia - profitând de poziţia la Strâmtoarea Dardanele - a ajuns foarte prosperă, vămuind vasele ce doreau să ajungă din Marea Mediterană în Marea Neagră / al cărei Gardian era; întreţinea relaţii comerciale şi cu Peninsula Balcanică, acolo multe aşezări având vase ceramice executate în stil Troian (în mare parte imitaţii din propriile producţii, în loc să importe vasele foarte scumpe din Troia - indicii cât se poate de clare pentru bunăstarea Troiană). Hitit, Taruișa era acolo unde a fost Troia (iar Uilușia / Wilusa era Ilios / Iliun). Datorită bogăţiilor sale, Troia în mileniul II î.C. a ajuns în conflict cu Aheii, situaţie ce s-a perpetuat până la Războiul Troian, când a fost distrusă de coaliţia acelora prin şiretlicul cu Calul Troian (confecţionat - chipurile ca slava Aheilor, care nu aveau cai, pentru calităţile ecvestre ale Troianilor - din lemn luat de pe Sacrul Masiv Ida al Gherghiţilor; Anatolianul Pausania 3:13 a scris: “Pe Masivul Ida din Troia se afla o dumbravă închinată lui Apollo, plină de scoruşi / copaci, din care Aheii au tăiat pentru a construi calul de lemn”). Regiunea Troiei avea pe Râul Aesepus, la graniţa cu Misia (regiunea vecină / din răsărit, populată de Misi, de la care apoi N Balcanilor a primit denumirea Moesia), vama Pegea - acum Biga 40,13 lat. N, 27,14 long. E - întemeiată de Gherghiţi la începutul mileniului II î.C. Toponimul “Gherg” era larg răspândit în V Anatoliei, încă de la sfârşitul Epocii Bronzului şi începutul Epocii Fierului, când unele familii Egiptene de rang înalt s-au înrudit prin cununie cu cele Troiane; Aheii = strămoşii Elenilor (care n-aveau cai, ci numai Troianii) în urma celebrului război cu ei de la mijlocul secolului XIII î.C., au distrus cetatea Troiei.
Un fiu al ultimului rege Troian Priam a fost explicit Gargar - făcut cu frumoasa Castianira din Esima / Oysime de la gura Strumei - menţionat în opera Antică “Iliada”: chipeşul prinţ Gorghition (ucis în Războiul Troian de o săgeată primită în piept / destinată fratelui său cel mai mare, Hector); poetul Homer - din cetatea Anatoliană Cume a Gherghinilor - prin versurile 273-301 din cântul 8 al “Iliadei” a descris acel episod, produs în urma incitării de către Agamemnon, din Micene, comandantul Aheilor / strămoşilor Elenilor la asediul Troiei (arcaşul Gheugru / Teukru era văr primar cu fraţii Hector şi Gorghition / Gorgythion, căci mama lui a fost sora tatălui lor, el născându-se în Salamis, unde Troiana sa mamă a fost răpită şi violată de Aheul Telamon):
“Merse la dânsul aproape şi astfel îi zise: ‘Iubite
Teucre Telamoniene, fruntaş de oştire, -nainte!
Bate tot astfel şi fii mântuirea Danailor, fala
Tatălui tău Telamon; că el avu grijă de tine
Şi te crescu de copil, deşi eşti născut fără lege.
Nalţă-i tu numele-n slavă, cu toate că stă el departe,
Iată, eu una ţi-oi spune şi-ntocmai aşa o să fie:
Dacă m-ajută părintele Zeus şi Palas Atena
Până la urmă să spulber oraşul temeinic în ziduri,
Tu vei primi mai întâi după mine răsplată de cinste,
Ori un triped ori vreo doi telegari împreună cu carul
Sau ca părtaşă la pat o femeie din cele robite’.
Neîntrecutul arcaş la îndemnul acesta răspunse:
‘Tu, preamărite Agamemnon, de ce mă împinteni pe mine?
Doar mă silesc şi eu însumi şi nu încetez a mă bate
După putinţă. De când i-am împins pe Troiani spre cetate,
Eu după dânşii m-aţin şi culc la pământ câte unul.
Opt ascuţite săgeţi cu arcul am tras înainte;
Toate pătrunseră-n carnea duşmanilor. Numai pe Hector,
Cânele acela turbat, eu nu-l pot ajunge cu arcul’.
Asta vorbi, şi din strună zvârli el o altă săgeată
Iarăşi pe Hector ochind, că tare-i ardea să-l doboare.
Nu-l nimeri, ci lovi pe alesul oştean Gorgition,
Vladnicul fiu al lui Priam şi al Castianirii, femeia
Cea din Esima, frumoasă ca zânele la-nfăţişare.
Teucru pe el cu săgeata-l împunse în piept şi-l ucise.
Cum în grădină o floare de mac se încovăie-n lături,
Când e ticsită de rod şi ploile o bat primăvara,
Astfel, sub coif apăsat, şi capul răpusului cade”.
Este de remarcat despre cucerirea Ahee că n-a fost în stare să creeze instituţii; Agamemnon a fost ultima căpetenie pan-Ahee / peste Ahei. În legătură cu prinţul Gorghition - bravul fiu al lui Priam / ultimul rege Troian - frate cu Hector şi Paris, văr primar cu Teucru / Teucer şi cumnat cu Enea, cronica Cretanului Dictys, care a fost în Războiul Troian (tradusă în Latină de Romanul Septimius în secolul IV) a notat - în a treia parte - că nu Teucru / Teucer ci Balcanicul Patrocle, iubitul lui Ahile, l-a omorât pe Gorghition: “Patrocle a văzut inamicul venind; protejat de armura sa şi ţinând o suliţă, a rezistat cu multă îndrăzneală: l-a ucis pe Gorghition şi l-a rănit la picior pe Deiphobus, fratele lui Gorghition” (e de observat că ambele versiuni au afirmat acelaşi fapt, că un fruntaş Aheu l-a omorât în luptă pe prinţul Troian Gorghition, totodată, conform ambelor versiuni despre Războiul Troian, Patrocle murind acolo şi Teucru / Teucer supravieţuind; ceea ce a urmat a fost concludent: dintre toţi învingătorii, tocmai prinţul Teucru / Teucer a mers cu nobilii Ghergani - rămaşi fără liderul Gorghition - din Troia în Cipru). În secolul XIX, cercetători Britanici ca Alois Buckley, Jane Harrison (specialistă în mitologia Greacă), ş.a. au observat că epitetele folosite la Gorghition erau cele folosite pentru eroii veneraţi prin altare, semi-canonizaţi, adică având un caracter mai mult Magic decât divin: poetul a reflectat un Cult printre descendenţii Gherga, Tradiţie ce în timpul lui Homer exista deja instaurată. Divina seminţie de oameni - eroi numiţi şi “semizei” - a impresionat când falnicul Uriaş Hector a ridicat o piatră gigantică şi a aruncat-o peste Câmpia Troiei / pe atunci Anatolia era puternic împădurită, nu defrişată majoritar cum e acum: Gherghinul Homer (poet ce nu era Elen dar care a preluat din istoria orală, a tradus şi a compus în Greacă - al cărui apelativ însemna “ostatic”, fiind descendent al prizonierilor din Războiul Troian - născut în Cume / Cyme, localitate consolidată în vecina regiune Aeolis / Eolis din S regiunii Troiei, conform învăţatului Athenaeus din Naucratis, de Gherghinii reîntorşi din deportarea în Cipru) în “Iliada” a consemnat “2 oameni, cât de voinici din popor, anevoie ar putea s-o ridice / astăzi asemenea piatră de jos ca să-ncarce-o căruţă”. Rapsodul Hesiod, aparţinând şi el Societăţii Homeride din cetatea Cume a Gherghinilor, ce a cooperat la timpul său mult cu Lidianii din E şi Ionianii din S, în poemul “Lucrări şi zile”, a scris despre cei care au luptat la Troia că “asta iată e seminţia de fier: ei nu vor conteni să-ndure trude şi necazuri nu numai ziua, ci şi noaptea” (tot el indicând în “Naşterea zeilor” că sora mai mare a lui Zeus era frumoasa Hestia / Istia, fiica Gherghiţiei - sărbătorită de Geţi / Daci la Istru şi de Romani prin virginele preotese “vestale”, care reînoiau focul sacru din vetrele Templelor la fiecare 1 Martie; Grecii vechi din mediul urban venerau Zeii cârmuiți de Zeus / Zeul Cerului iar cei din mediul rural - care constituiau majoritatea populaţiei, îndeletnicindu-se cu agricultura - au rămas să practice mai ales străvechiul Cult feminin al Zeiţei Fertilităţii). După cum a scris savantul Român Nicolae Densuşianu în “Dacia preistorică”: “În vechea teologie, Vesta era considerată una şi aceeaşi divinitate cu Gaea sau Rhea; ea reprezenta pământul ca tron al zeilor Olimpici, ca vatră comună şi stabilă a Universului” (lingvistic şi dogmatic, se pot observa similarităţile dintre Asiatica “A-Vesta” / Avesta - cartea Sfântă în mazdeism / religia zoroastră, scrisă în Gâthâ, limba imnurilor Gâthâ fiind foarte apropiată de cea a imnurilor Vedice în care divinitatea focului era Agni, putând fi înţelese reciproc de Iranieni şi Indieni - şi Europeana Vesta / protectoarea focurilor din cămine iar ca o rezonanță ancestrală, în Epoca Modernă termenul inițial în Jargon Nord American “Jazz” a ajuns atribuit în Delta celui mai mare Fluviu de acolo muzicii plină de energii). Realitatea a fost că acum 5 milenii - la sfârşitul Epocii Pietrei - Gherga a întemeiat Troia.
 |
Epoca Bronzului
|
În “Cronica ducilor Normanzi” din urmă cu un mileniu, realizată de preotul Guillaume din Jumieges 49,26 lat. N, 0,49 long. E / Franţa - zis “Calculus” - a rămas scris că Troianii descindeau din Geţi (acela socotindu-i pe anteriorii Geţi - în baza culturii şi învăţăturilor lor - la fel ca ulteriorii Greci); e foarte posibil că autorul făcea referire la aceiaşi Nordici strămoşi din EurAsia care au fost şi ai Guţilor din Iran, respectiv ai MasaGeţilor - adică ai Marilor Geţi - din Asia Centrală.
