26. Primele aşezări din Europa



Trecutul a fost foarte complex şi fascinant (nu mereu idilic). Prezentul material este unul de incursiune prin timp şi pe teren - având Banatul ca acelaşi punct de plecare şi sosire - urmărind aceeaşi temă: Gherga. Încălzirea care a fost la încheierea ultimei glaciaţiuni, în mileniile X-IX î.C., a determinat traiul oamenilor în zone noi; apoi Potopul Pontic - determinat de creşterea apelor datorită topirii gheţurilor - a fost aproape simultan cu ultima mutaţie genetică Gherga, care a dus la apariţia și așezarea tipului uman actual Gherga.
Traseele Epocii Pietrei
La început, doar în faţa naturii şi nu în sanctuare, temple, etc. - era trăită adevărata tulburare interioară ce aduna credinţă şi teamă, nevoia de apărare şi rugăciunile (sentiment căutat azi de mai mulţi în biserici şi de mai puţini în mănăstiri, etc). În mileniul XIX î.C., când probabil activitatea solară a avut o intensitate neobişnuită - atunci în S Asiei având loc mutaţia genetică 231 care a desprins grupul “N” al lui Gherga din grupa “NO” - în Bănie / Oltenia au apărut cele mai vechi bordeie din lume (o localitate semnificativă în Oltenia - inclusiv în mod onomastic Gherga - e fosta Circea, acum comuna Cârcea 44,16 lat. N, 23,53 long. E din judeţul Dolj, aşezare existentă din mileniul VII î.C., unde din secolul XIII funcţiona o mănăstire de maici / probabil pe acel loc în Epoca Pietrei fiind un altar unde era venerată Marea Mamă Circe / Kirke); Cârcea a fost desprinsă administrativ în 2004 de comuna Coșoveni, unde - în partea “de Sus” - Aromânul din Clisura Balcanică Iancu Gheorghiu a terminat în 1815 Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (începută de localnici din 1702). Pe teritoriul Românesc, cea mai veche reprezentare a Zeiţei Mame pare să fie cea descoperită la Circea / Cârcea, datând din neolitic. Reprezentarea descoperită la Cârcea / Circea conţine grafii ciudate - poate că doar copierea ”Scrierii de pe Cer”, cum o numeau vechii Chaldei - deci un fel de rune, prin care divinul își făcea cunoscute dorinţele, descifrate ca atare de populaţiile străvechi, care relaţionau cu semnele imensului pergament de deasupra Pământului, descoperind grafii cosmice chiar şi pentru fenomenele naturale (îngheţul, de pildă, simbolizat de Constelaţia Dragonului, cea care arată Nordul, desenată, de regulă, în chip de spirală). Dispunerea de spirale, de linii paralele, de semicercuri, de puncte şi de contururi pe reprezentarea descoperită la Cârcea / Circea, în Bănie, ascunde, fără îndoială, anumite mesaje, unele reluate poate că şi de simbolistica altor scrieri sau de transmiterile de mesaje, cel mai adesea mimetic, prin ornamente de amulete, de ceramică, de vestimentaţie, de locuinţe, de arme. Fără îndoială că este posibil ca elementele menţionate să fi făcut parte şi din ornamentaţia vestimentaţiei neolitice, ipoteza fiind susţinută şi de redescoperirea aceloraşi simboluri în tradiţiile artistice ale populaţiilor Europene, inclusiv în tradiţiile Româneşti ale împodobirii costumului popular, ale încondeierii de ouă, ale ornamentaţiei ceramicii şi a stâlpilor de lemn ori de piatră. Cel mai vechi vas din argilă / lut din România - în culorile Mărţişorului, de la începutul neoliticului, adică de la mijlocul mileniului VII î.C. - provine din Cârcea:
Este de ştiut că încă dinaintea Potopului Pontic - în aceeaşi idee ca şi cea despre izvoare că erau sacre deoarece aduceau apă de pe Cealaltă” Lume - grota / peştera era considerată drept pântec sfânt al Mamei Pământ, îndepărtarea pentru locuire permanentă sub cerul liber datorându-se apariţiei agriculturii, progresul din Banat fiind evident. În Carpaţii dintre Bănie şi Banat a fost cea mai veche activitate de minerit din lume, existând şi cel mai vechi târnăcop de minerit descoperit vreodată, cu cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (din mileniul VIII î.C.) şi au apărut primele furnale din Europa; de altfel, pe teritoriul României s-au descoperit şi cele mai vechi harpoane din lume, confecţionate din coarne de cerb (din neolitic, cu care nu se pescuiau peştii mari, ci la propriu se vânau, ca de exemplu şi morunii de peste o tonă de la Gherdap / Porţile de Fier, limita dintre Banat şi Bănie). O altă premieră mondială a fost că pentru întâia dată în lume, în Bazinul Istrului / Dunării inferioare s-a utilizat cercul la măsurarea timpului iar în acelaşi perimetru a apărut - cel mai timpuriu pe glob, în neolitic - scrierea, motivată religios. În 2005, cercetătorul Vasile Vasilescu a scris despre Epoca Pietrei în spaţiul Românesc: “Omul - între vieţuitoare - s-a dovedit a fi deosebit prin câteva aspecte fundamentale; între acestea s-a găsit şi sentimentul de nesiguranţă, de protecţie, stare generată de impulsuri venite din mediul exterior, deosebite fiind cele din gama cromatică roşie. A fost o credinţă unică, universală: a apărut şi o entitate atotputernică - cerul ocrotitor - acelei forţe fiindu-i cerut sprijin prin mijloace precum rugă şi mulţumiri, cinstiri prin ofrande, dialog prin adoraţii, scenarii specifice, ş.a. Lumea timpului vechi a avut divinitatea concretizată prin chipul soarelui şi reprezentată prin ideogramele solare. Oamenii erau religioşi; în ungherele locuinţelor rupestre păstrau materialele necesare practicilor cultice (marcate cu roşu, ideograme în dialog cu cerul, etc.) iar mormintele erau sub bătăturile locuinţelor. Practicile cultice au trecut pe plan superior ridicându-se construcţii pe sol şi chiar în platforme pe înălţimi - cât mai aproape de cer - în sanctuare. În asemenea locaşe de cult slujeau marile preotese - femei alese - aspectul cultic generalizat fiind de atunci marcat numai cu ajutorul ritualului creat anume de ele. La finalul Epocii Pietrei trebuie să se fi închegat nedeile solare şi pe platformele alpine, când au răsărit Munţi Sacri în Carpaţii Apuseni (Gugu, Găina), ş.a.” Nedeile - de sorginte precreştină - sunt şi acum praznice pentru morţi şi pentru vii (aşa după cum se celebrau şi în Caria / apusul Anatoliei, unde din mileniul I î.C. s-a realizat Sanctuarul Gherga din piatră ca mare aşezământ religios pentru asemenea ceremonii / praznice, în cinstea viilor şi morţilor: de acolo - din Ţinutul Gherghiţilor al SV Anatoliei, de unde a fost colonizată Dobrogea în acelaşi mileniu I î.C. - a provenit dinastia regală căreia i-a aparţinut inclusiv Decebal, ultimul rege al Daciei).


Mileniul VII î.C.

În 2010, Dr. Teodor Gheorghiu - de la Facultatea de Arhitectură din Timişoara - în “Aşezări umane, preistorie şi antichitate - Europa de sud-est” a consemnat despre cadrul general: “Geneza aşezărilor umane stabile a fost progresivă; ea a pornit din Orient în mileniul X î.C. şi a parcurs un traseu spre vest, prin Mediterana, atingând Atlanticul după circa 5 milenii. Momentul cel mai semnificativ al evoluţiei poate fi considerat sfârşitul mileniului IV î.C., când în Orient au apărut preocupări pentru un urbanism normat, situaţie în relaţie cu închegarea primelor imperii (modelul oraşului-stat - de esenţă autarhică - a dominat începutul fenomenului, depăşirea limitei de vest a Asiei fiind în mileniul I î.C.: cel mai important salt conceptual după mileniul IV î.C.)”. În spaţiul actual Românesc au fost primele aşezări din Europa (pe Valea Dunării, la ieşirea din Defileul Dunării, la Porţile de Fier, în mileniul VII î.C., de când şi de unde a rămas Mărţişorul / obicei de atunci păstrat azi numai de Români şi Bulgari), împreună cu prima scriere din lume, în Banat, pe Văile Dunării şi Mureşului, în mileniul VI î.C. / inscripţiile fiind despre venerata Mamă Ghirghe / Ghi-ri-ghe; e de ştiut că marele Râu Mureş / “Mu-reş” - menţionat ca Maris în secolul V î.C. de Carianul Herodot - cu cei 761 km, este cea mai lungă apă curgătoare din România (după Fluviul Dunărea, care între Baziaş / Banat şi Sulina / Dobrogea are 1075 km). Oamenii între secolele LVII î.C. şi XLIII î.C. - la amplitudinea de dezvoltare cea mai ridicată a acelei culturi cu centrul în Banat - erau grupaţi în oraşe cu până la 2 mii de clădiri (cele mai largi aglomerări urbane din lumea acelui timp, cu sisteme de fortificaţii şi organizarea locuinţelor pe străzi), casele fiind adunate înăuntrul gardurilor, unele cu etaj, având 6-8 încăperi, câteodată cu uşi culisante, conţinând cuptoare, mobilate cu războaie de ţesut, încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea din pământ întărit: o cultură robustă, având arhitectură impunătoare, cu palate, locaşe de cult şi construcţii civice mari (e de ştiut că aşezările necesitau multe lemne - pentru construcţii şi focuri în vetre - de aceea fiind preferenţial amplasate în apropierea codrilor deşi); de exemplu în 2010, arheologul Ventsislav Gergov din Bulgaria - când a dezvelit case datând de 7 milenii în zona Plevnei - a afirmat că “predecesorii noştri au construit clădiri surprinzător de robuste, mai rezistente decât multe dintre apartamentele contemporane” (e de remarcat despre destul de răspânditul nume de familie Gergov în Bulgaria că are şi variantele Latine Guergov, Gergow, ş.a. / fiind forme ale mai vechiului Gherga). Primii orăşeni ai Europei au fost cei din spaţiul Românesc - care au întemeiat aşezări permanente “var” / mai târziu respectuos numite “de-va” / “deva” - iar aşa ceva a fost reţinut din neolitic: stră-Românii = Valahii au populat cel dintâi mediu urban de pe continent. În 2015, arheologul Ardelean Adrian Luca - directorul Muzeului Brukenthal” din Sibiu / cel mai vechi muzeu din România - a declarat: “Datorită autostrăzii Sibiu-Deva am avut şansa ca la Turdaş / judeţul Hunedoara pe 1290 metri de duct şi pe braţe să dezvelim un sistem de fortificaţie, de împrejmuire, de palisade, de şanţuri succesive şi de ziduri; am descoperit 2 porţi ale sistemului şi turnuri, totul din lemn. Un astfel de sistem din acea vreme, pe o aşa mare suprafaţă, nu s-a mai putut cerceta în Europa; am avut această şansă datorită autostrăzii: acum putem argumenta - calitativ şi cantitativ - existenţa unei aşezări proto-urbane aidoma marilor aşezări din Orient. Sistemul de fortificaţii ocrotea un nucleu ce avea circa 100 de hectare. Casele erau imense, şi ca înălţime şi ca anvergură, cu podina suspendată; altfel spus, din cauza deselor inundaţii care afectau perimetrul, oamenii şi-au construit case suspendate, pe stâlpi imenşi de 6-8 metri. Inundaţiile afectau însă pivniţele şi vetrele care se găseau la nivelul solului, aşa că aşezarea era refăcută după calamităţi ale naturii. S-au descoperit astfel 6 orizonturi de arhitectură suprapuse. De ce spun că e primul oraş din Transilvania, ca să nu spun cel puţin din sud-estul Europei: pentru că am descoperit un sistem de fortificaţie, de împrejmuire, compus din 11 palisade şi şanţuri succesive, pe o profuzime de 200 de metri. Acest sistem, de o aşa mare dimensiune, nu s-a putut cerceta în Europa fiindcă costa foarte mult. Faptul s-a consacrat după toate regulile: vedem că, la distanţe de aproximativ 200 de metri, în interiorul primei fortificaţii a fost pus câte un sacrificat. Am găsit 5 schelete; ceea ce e curios este că nici unul nu e în aceeaşi poziţie, deci e clar că a fost sacrificiu, nu înmormântare: i-au sacrificat în diverse ritualuri (au fost puşi fie pe burtă cu mâinile şi picioarele legate, fie pe spate cu mâinile şi picioarele legate, fie cu capul tăiat şi pus pe piept). Aşezarea a fost un centru regional de producţie şi distribuţie a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare şi obiecte din ceramică, de la vase - în stilul Turdaşului, unic în Europa’ - până la statuete antropomorfe, zoomorfe şi statuete pe tron’ (care exemplificau regalitatea: acea cultură avea desigur regi, datorită statuilor pe tron). Totodatăe singura aşezare - din toate cele cercetate până acum în Europa neolitică - care avea un număr aşa mare de cuptoare; avem deja mii de piese întregi restaurate, extrem de reprezentative, unicat, de la piatră la os, de la ceramică la metal”. Cercetările au arătat că atunci cetăţenii acelor localităţi din spaţiul stră-Român erau primii chiar din lume în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă, cultura încheindu-se cu cel mai mare megalit de pe glob, prin trasarea Brazdei lui Iorgu / Novac (adică a celui “nou” / popular numit Ostrea de către Români) la momentul începerii Civilizaţiei Egiptene, sub conducerea Gherganului Osiris, ştiut ca “stăpânul celor 2 tărâmuri”: stăpânul cerului şi al gliei / pământului (Brazdei lui Iorgu - o axă la poalele Sudice ale Carpaţilor - i se spunea “Asa” / “A-sa”, de care e legat numele Osiris). La stră-Români, Varii erau Uarii din oraș, adică Uriași; preotesele lor - servind Marea Mamă - erau știute ca Oreene, credincioșii fiind Uriani (cunoscuți de pildă în Iran - dar și mai departe - ca Ariani). La început, oamenii adunați în Munții mai călduți erau Uri / Ari (de la ei rămânând practicile urărilor) iar apoi, de când clima s-a normalizat, s-au pogorât de pe înălțimile “din Cer” în Văile devine ospitaliere - unde vânturile reci Nordice nu mai băteau - în condițiile de trai îmbunătățite înmulțindu-se foarte mult, practicând Cultul Fecundității și Fertilității: Varahii / Valahii au venerat valurile apelor - pe malurile cărora sălășuiau - și au fost recunoscuți ca urmașii foștilor “jidovi” = Uriașii care deopotrivă au ridicat cândva valuri de pământ, cât și jiduri / ziduri Ciclopice; primele urbe din spațiul Românesc au fost denumite “vare”, devenite apoi orașe.
Cercetătorul Român Alexandru Pele 1934-1995 în “Elemente lexicale străromânești” a scris: “Termenul românesc ‘oraș’ se prezintă ca un compus din 2 elemente: ‘ora’ + sufixul ‘-aș’. Termenul românesc oraş apare astfel ca un diminutiv al lui ‘ora’, cuvânt moştenit poate din substratul traco-dacic. Termenul antic ‘oră’ avea înţelesul de capăt, margine, limită, regiune, din care s-a putut dezvolta în vechea română sensul actual de oraş, din semantismul: ‘marginea cetăţii’, ‘întinderea de lângă cetate’, ‘căpătul cetăţii’, ‘teritoriul din vecinătatea unei cetăţi care aparţinea acesteia’, ‘regiunea de lângă cetate’, care după ce a început să fie cultivată şi locuită a primit numele diminutivul de oraş (din ‘ora’ + sufixul ‘-aş’), nume care s-a extins apoi şi asupra grupului de case construite iniţial pe ‘ora cetăţii’ sau pe ‘oraşul cetăţii’, ca în cele din urmă termenul să definească numai aşezarea de lângă cetate, respectiv oraşul de astăzi. Acest aspect a fost păstrat până în zilele noastre mai ales în oraşele care au avut cetăţi în antichitate sau în evul mediu, în care a rămas până astăzi acel ‘oraş’ cu sensul de ‘partea centrală a urbei’, respectiv centru. Locuitorii din cartiere zic că se duc în oraş (în loc de centru), cu toate că există cartiere mai frumoase decât centrul aşezării urbane în discuţie. Pentru a ilustra şi mai bine acest aspect vom aminti că latina ‘ora’ avea şi sensul de ‘regiune de lângă o fortăreaţă de coastă, şi chiar de ţărm, coastă’. Rezultă că, în antichitate, la străromâni, în jurul unor cetăţi, pe terenurile adiacente, s-au ridicat grupuri de case, posibil şi ale personalului militar, care apoi s-au extins, şi printre care se intra în cetate (fortăreaţă); acele grupuri de case au fost numite oraş după numele iniţial al teritoriului sau regiunii pe care au fost construite şi care aparţinea cetăţii respective. În greacă există, de asemenea, substantivul hora cu sensurile de ‘sat, porţiune, regiune, ţară’, alături de substantivul ‘horiates’ sătean, ‘horitikos’ sătesc, ‘horikos’ sătesc / ţărănesc, etc. Termenul ‘hora’ apare şi în limba feniciană: feniciana ‘hora’ = porţiunea de teritoriu agricol al Cartaginei’. Am subliniat acest lucru pentru a se vedea marea vechime a termenului în limbile antice. Din punctul nostru de vedere ar fi posibil ca şi limba dacică să fi păstrat în lexicul ei nu numai sufixul ‘-aş’, ci şi primul element de compunere ‘ora’, fapt ce ar conduce la originea autohtonă a acestui cuvânt românesc. La această ipoteză s-a ajuns prin simpla observare a unor forme feniciene foarte apropiate de cele româneşti, între care amintim doar câteva:
·         feniciana ‘äräş’ pentru ţară dar la început însemna doar regiune (corespunzătoare ‘äräş Kénaan’ = ţara purpurei)
·         fenicianul ‘arşay’ pentru pământ (românescul ‘arşeu’ = unealtă veche de lucrat pământul, hârleţ, casma)
·         feniciana ‘byrsa’ pentru piele de bou şi Byrsa pentru cartierul portului din Cartagina, apoi centrul religios şi politic al oraşului (româneasca ‘bârsă’ = traistă de piele (de bou) dar şi lemnul care lega jugul de plugul de lemn)”
În română mai apar şi alte forme de la tema ‘bârsă’: bârsană (‘oiţă bârsană’), bârsan ‘moţ de păr, în frunte, la fete, scos pentru a părea mai frumoase’, Bârsa este prezentă şi în toponimia nord-dunăreană, etc. Feniciene sunt de origine şi cuvintele greceşti: ‘kasas’, ‘sakkos’, ‘myrra’, ‘kados’, care par foarte apropiate de formele românești casa, sac, mir, cadă şi care în greacă au sensurile ‘pânză groasă (de casă)’, ‘sac, pânză de sac’, ‘mir’ şi ‘urcior de păstrat vin’ (pentru cadă). În regiunile antice situate în teritoriile feniciene sau în apropierea acelora apar numeroase toponime identice cu cele daco-române. Ca de pildă Dorbeta (cu metateză faţă de dacicul Drobeta), Rhadu, Latha, Albana, Amara, Draga, Saraca, Deva, Petra, Suratha, Aurana, Sora, Nasaudum, Dacisis, Arina, Aripa, Baba, Badea, Banasa, Cerbica, Floria, Magura, Colonia, Orbita, Sudava, Themisua, Vacca, Albus, Buzara, Mandrus, Alba, Ardallo, Nigris, Vior, Gaia, etc. toate cu corespondenţi româneşti identici ca formă. La acestea, Nicolae Densuşianu a mai adăugat şi faptul că în Libia s-au găsit urmele unei limbi rustice de origine latină: annu, berbece, camara, casae, cerbus, serbus, socra, vetranus, mama, tata, baba, mandrus, vacca, vior, etc. dar autorul a precizat şi faptul că ‘elementele latine din Africa ar fi fost anterioare dominaţiei romane şi că au un caracter traco-danubian’. Pentru economia lucrării nu vom insista asupra termenilor care apropie limbile română şi feniciană, ele neintrând în profilul acestui studiu, dar ca o notă de curiozitate menţionăm apropierea dintre numele regelui erou Decebal şi unele nume feniciene, ca de pildă: Merbal, Ozibal, Abibaal, ș.a., ca şi Hanibal, de altfel. Pentru studiul nostru nu prezintă nici o importanţă faptul dacă latina ora’ provine din greaca hora’ sau viceversa, ori dacă amândouă au aceeaşi origine comună, tracică; important ni se pare un singur lucru şi anume că româna a moştenit elementul lexical oraş fie din substratul autohton dacic, fie din latina ora’, care prin derivare cu sufixul -aş’, pe teren românesc a condus la forma în discuţie. Din punct de vedere semantic rezultă cu şi mai multă claritate evoluţia specific românească de la zonă în jurul unei cetăţi’, la aceea de aşezare construită pe zona respectivă sau de grup de case construite pe acea zonă, iniţial putând fi şi numai ale militarilor care păzeau cetatea’, apoi prin extensiune sensul a ajuns la înţelesul actual. Prin urmare, românescul oraş, se poate aprecia cu justeţe, a apărut şi s-a dezvoltat odată cu însăşi limba română şi cu evoluţia vieţii sociale în Daco-România, element lexical poate unic în acest fel, între limbile din această parte a continentului. Tema latinei ora’ nu a fost moştenită de dialectul aromân, care a împrumutat direct din greacă hora’ sau a moştenit din substrat termenul hoară’ pentru sat. Fie şi numai acest amănunt e suficient relevat, pentru a se vedea că acest element lexical daco-român oraş’ şi aromân hoară’ nu a apărut izolat, ci în acelaşi context balcanic, unul prin derivare cu ajutorul sufixului -aş’ iar celălalt prin diftongare, dar ambii termeni definind o aşezare omenească străveche. Mărturie a vechimii cuvântului daco-român oraş’ stă şi forma veche uraş’ dar care nu a avut şansa să se generalizeze în limbă, în care tema apare identică cu sumerianul uru’ pentru oraş şi Ur, nume de loc. O particularitate a unor graiuri sau subdialecte româneşti constă în diftongarea lui o (iniţial) de la începutul unor vechi cuvinte. Astfel, avem daco-românele orb pronunţat uărb, ori pronunţat uări, ochi pronunţat uăchi, oaie pronunţată uaie, oraş pronunţat uăraş, etc. Aceste fenomene nu sunt proprii numai graiurilor din vestul Transilvaniei, ci şi altor graiuri, subdialecte şi dialecte, ele manifestându-se chiar şi la românii din Ungaria. Fenomenul este bine cunoscut şi în dialectele româneşti transdanubiene. Astfel, exemplificăm macedo-românele uaie pentru oaie, uoclu pentru ochi, uamiń pentru oameni, etc. sau istro-românele uom pentru om, uos pentru os, etc. Datorită particularităţii istorice specifice românilor ca urmare a retragerii aureliene din anul 271, trebuie să considerăm că acest fenomen exista deja în secolul III în limba latină, altfel, ar fi greu de susţinut prezenţa lui în daco-română. Rezultă, aşadar, că românescul oraş (fonetic uăraş) este un termen străvechi românesc. Astfel, românescul oraş ne arată şi din punctul de vedere al compunerii sale, cât şi din cel al foneticii istorice, că este anterior venirii slavilor în Peninsula Balcanică şi că era cel mai târziu din secolul III. El reprezintă un element al continuităţii limbii române şi implicit a poporului român în nordul fluviului, unde este şi astăzi foarte frecvent în vorbire şi alături de municipiu desemnează aşezările de tip urban. Forma românescului oraş (fonetic uăraş), existentă în graiuri, în subdialecte, constatăm că e întocmai variantei maghiare ‘váras. Singura deosebire între românul ‘uăraş şi maghiarul ‘váras este înlocuirea lui ‘u- din română cu ‘v- în maghiară. Se poate pune întrebarea dacă această evoluţie românului ‘u (semivocalic) > maghiarul ‘v este reală sau nu. Faptele de limbă şi constatările noastre din realităţile cotidiene şi relaţiile cu vorbitorii unguri ne arată că această transformare a lui u > v este reală şi de mare vechime în maghiară şi chiar şi în limbile slave. În acest sens, exemplificăm: româneasca urdă > ucraineana vurda, românescul balaur > sârbo-croatul blavur, româneasca leucă > bulgara levka; românul laur > rusul lavr, românca Aurora > rusoaica Avrora, etc. La termenul românescului oraş, fonetic uăraş > váras, paralelismul se păstrează perfect, iar dacă am admite şi ipoteza academicianului Alexandru Graur, potrivit căreia, cităm: ‘Eu însumi am explicat pe sau oa în nume de felul Oradea, Feldioara (faţă de maghiarul Várod, Földvár) prin aceea că în maghiară s-ar fi pronunţat mai demult cu ua, nu cu va’, am vedea că această ipoteză nu face altceva decât să apropie şi mai mult derivarea din română, din moment ce şi ungurii ar fi pronunţat iniţial ca şi românii ‘uaraş’ iar ulterior ar fi avut loc trecerea de la românul u > maghiarul v. Aşadar, fenomenul analizat (românul u > maghiarul v) constituie cheia de boltă a multor împrumuturi şi încadrări ungureşti din limba română. Eludarea sau neluarea în seamă a acestei forme populare de pronunţare a condus la susţinerea pseudo-ştiinţifică, total eronată, a aşa-zisei ‘încadrări’ în română a substantivelor de origine maghiară, din ‘forme maghiare mai vechi, neatestate, dar posibile’, care - desigur - nu puteau dăinui, neavând nici un fel de bază materială. Pentru a susţine această ipoteză a împrumutului românului oraş (fonetic uăraş) în maghiară (váras) vom aminti faptul că acest element românesc oraş (pronunţie populară uăraş) nu a pătruns numai în maghiară. Sârbo-croata cunoaşte şi ea acest termen, diferit de cel pătruns ulterior în limbă din maghiară sau care s-a modelat după maghiarul város. Astfel, avem sârbo-croatul varaš, ca fonetism şi semantism paralel cu românul uăraş, în care fenomenul fonetic u > v este prezent şi în sârbo-croată. Termenul maghiar város nu este un compus unguresc, ci un cuvânt împrumutat sub forma váras, apoi transformat în város. Forma maghiarului város, datorită aspectului formal, sufixat, a făcut posibilă interpretarea ca provenind din maghiarul ‘vár’ pentru cetate (acesta ar putea fi şi motivul renunţării la forma iniţială ‘váras’), îmbrăcând de astă dată un aspect exterior mai apropiat de formele ungureşti arătate mai sus, dar care toate sunt adjective. Mergând mai departe pe firul problemei constatăm că maghiarul ‘vár’ = cetate, care ar fi tema lui ‘város’, nu este un element lexical de origine maghiară veche, moştenit din limbile ugro-finice sau din turco-tătare. Semantismul unguresc ‘vár’ pentru ‘cetate’ s-a format prin contactul viu cu realitatea, întrucât, aşa cum am arătat şi mai înainte, oraşele (fonetic uăraşele) erau construite în perimetrul extravilan al cetăţilor, de unde nu a fost greu să se dezvolte legătura logică de ‘vár’ = cetate iar ‘város’ având sensul de ‘de cetate’, care cu trecerea timpului s-a impus ca termen pentru ‘oraş’. De aici rezultă cu multă claritate că aşezările româneşti de tip urban existau la venirea ungurilor în Pannonia, deoarece substantivul care le denumeşte a pătruns încă din primele secole în limba maghiară”.

Primele aşezări din Europa

Defileul Dunării = Gherdap (dintre regiunile majoritar Românești Banat de pe stânga Fluviului și Timoc de pe dreapta Fluviului) e graniță acum între România și Serbia. În mileniul I î.C. - la începutul secolului V î.C., când s-a încheiat Epoca Fierului - poetul Pindar menţiona Porţile de Fier 44,40 lat. N, 22,31 long. E ca Gherdap (nume ce rezona cu înţelesul de înălţimi cereşti, prin alăturarea Ker şi Dagh), denumirea de Gerdap fiind utilizată şi în prezent de către Sârbi, care au amenajat pe Valea Dunării cel mai mare Parc Naţional al Țării lor, pentru prezervarea biodiversităţii zonei; Românii dar şi Turcii, ş.a., folosesc “gherdap” pentru a desemna locul îngust şi stâncos de pe cursul unei ape (trebuie ştiut că tipic Timocenilor - adică locuitorilor Români de pe partea dreaptă a Dunării, majoritarii regiunii Sârbe de la Porţile de Fier - este că pronunţă “d” ca “gh”). În continuare, se poate vedea Dunărea la “Cazane”:

Gherdap

Atenţia asupra Banatului se justifică şi prin faptul că acum prezenţa Gherga în regiune este cea mai mare din lume. În urmă cu 8 milenii, când a fost apogeul acelei culturi (de prime aşezări Europene stabile în afara peşterilor, care a introdus în lume scrierea sub forma pictografică dar şi tradiţii specifice, între care Mărţişorul, ouăle roşii, portul, etc.), în centrul ei era Banatul - pe atunci cu climă aproape Mediterană / şi acum e cea mai caldă regiune a României - având floră cu orhidee de pildă şi faună cu vieţuitoare originale, unele dispărute între timp, ca bourul (taur / bou sălbatic, provenit din NV Indiei, strămoşul vacilor domesticite, ultimul exemplar fiind în 1460), zimbrul / bizonul European (ultimul exemplar fiind în 1790), brebul / castorul (ultimul exemplar fiind în 1823), cerbul lopătar, leul de cavernă, măgarul sălbatic, etc. altele încă existând, ca râsul, scorpionul, vulturul Egiptean, vipera cu corn, etc., fiind de remarcat că şi în prezent Carpaţii au cei mai mulţi lupi, lincşi şi urşi din Europa.


Muzeul Finlandei” (Helsinki)

Pe actualul teritoriu Român, prezenţa mamiferelor carnivore mari, de tipul urşilor, felinelor şi lupilor în numere aşa mari - din vechime până acum - a fost valorificată cultural în timp, în moduri corespunzătoare (primele pisici au fost domesticite în Chipros / Cipru, în mileniul VIII î.C). Ursa Mare / Marea Ursoaică este o constelaţie vizibilă din emisfera Nordică, la latitudinea României fiind o constelaţie circum-polară, având forma unui patruped, ce înglobează şi Carul Mare - mai recent unii făcând confuzia lor - având în prelungire Coroana Boreală (stele dispuse într-un arc de cerc, purtând numele popular Hora); Ursa Mică / Mica Ursoaică - sau Carul Mic - cuprinde în “coadă” Steaua Polară, un punct spre care se îndreaptă axa Pământului (Steaua Polară este uşor vizibilă cu ochiul liber, fiind utilizată pentru orientare, indicând cu mare precizie Nordul / având avantajul că nu coboară sub orizont: nu apune). Puternic, imprevizibil, violent şi uneori chiar crud, ursul a fost un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetătorii confirmând existenţa cultului aceluia din paleolitic / Epoca Pietrei (ursul polar este cel mai mare animal de pradă de pe uscat). Antropologii care au studiat Siberia şi Scandinavia au concluzionat că ursul reprezenta un animal sacru, populaţiile Altaico-Uralice ale EurAsiei considerându-l spirit al pădurii, stăpân suprem al energiilor cosmice şi simbol al fecundităţii (era considerat călăuza şamanilor, strămoş totemic: intermediar şi cu lumea adâncurilor); de exemplu, în Bazinul Yenisei lângă locul 54,54 lat. N, 91,48 long. E din zona Krasnoiarsk unde a căzut un meteorit de 700 kg din olivină, pe o stâncă se află harta cerului cu Steaua Polară şi Ursa Mare, având vechimea de 5 milenii. Cel mai vechi observator astronomic din lume se află în acea parte din Sudul Siberiei - unde în paleoliticul superior au existat şi hominizii de tip Denisova / rude cu Neandertalii - la Sunduki 54,41 lat. N, 89,42 long. E (datat de Alexander Zaika / şeful Muzeului din Krasnoyarsk” / Rusia ca de la începutul mileniului XIV î.C.; pe atunci în areal existau aceiaşi Gherghi - dinaintea ultimei mutaţii genetice Gherga - care ulterior s-au regăsit de la început în Imperiul Atlant).
Sunduki
Profesorul Vitaly Larichev de la Institutul Siberian de Arheologie” al Academiei Ruse a afirmat în 2013 că observatorul astronomic Sunduki avea 16 milenii vechime, acolo fiind importante pe atunci mişcările lunare - de răsărit şi apus ale Selenei - în zonă, Altaico-Siberiană numită Hakasia / Khakassia, din Tuva, mai existând apoi şi alte locuri de observare cerească, inclusiv solare (în areal - în mileniul I - a fost inima Kyrgîză); mulţi au sugerat că Sunduki a făcut parte din HyperBorea, fabulosul tărâm Nordic (în acea regiune, cristalele au fost foarte preţuite, dezvoltându-se în jurul lor un respectuos cult).
Datorită hibernării, ursul era perceput ca fiind cel care regla anotimpurile, potrivit propriului său ritm (inclusiv constelar, poziţia pe firmament fiind legată de succesiunea anotimpurilor, relaţia dintre urs şi constelaţii, evocând transformarea după moarte - în astre - ducând la numeroase produse mitice, reflectate şi de mitologia Greacă: iarna, preotesele Artemidei / Gherghiţiei - divinitate a vegetaţiei - slujeau îmbrăcate în blănuri de ursoaice; în vechea Greacă pentru urs se utiliza “arktos” / din Ghargos, actual devenit “arctic” pentru desemnarea Nordului). Cercetătorii au observat despre Cultul Renului practicat de Saami că reproducea şi Cultul Ursului practicat de Neandertali. Academicianul Român Romulus Vulcănescu a notat că “zeul cerului şi al soarelui - în ipostaza lui umană - purta piele de urs, cu mască alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în ceremoniile ce ţineau de cultul străvechi al ursului carpatic. Cercetările paleozoologilor români urcă prezenţa urşilor în Carpaţi până în vremuri imemoriale. Tipul de urs carpatic a fost bine determinat sub raport montan (Ursus monti’) şi silvic montan (‘Ursus silvi’). La rândul lor, arheologii au descoperit pentru perioada neolitică printre obiectele caracteristice diferitelor ‘culturi primare’ şi figurine de urs, vase ce înfăţişează corpuri de urşi şi siluete de urşi incizate pe vase de ceramică. Istoriografii antici au schiţat indirect un aspect al prezenţei ursului la geto-daci. E vorba de ‘nebrida’ din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr. Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului şi soarelui în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs, nu atât în sensul de nebridă, cât de mască-galee alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în riturile şi ceremoniile ce ţineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatic. Măştile-costume de urs folosite de colindătorii de Anul Nou se aseamănă cu ‘galeele arktomorfe’, ceea ce ar putea însemna că Zalmoxis a fost un mare pontif a unei congregaţii religioase de tipul ‘confreriei ursinilor’ în cadrul căreia a întreprins reforma mitologică pe care o cunoaştem şi după roadele căreia a fost proclamat zeu. Acestea fiind antecedentele cultului ursului la daci, presupunem că unele elemente, aspecte sau relicte şi reminiscenţe ale ‘arkantropiei’ nu au dispărut în perioada antică, că s-au menţinut în mediul rural şi - ceva mai mult - chiar şi în mediul urban. Din substratul de superstiţii, credinţe, datini şi tradiţii despre urs s-au transmis suficiente elemente pentru a stabili continuitatea acestui cult adaptată şi trans-simbolizată la condiţii de viaţă istorică din ce în ce mai evoluată. Românii consideră ursul un animal sfânt, pentru câteva motive ce ţin de străvechea tradiţie arktolatrică. Întâi, el nu mănâncă spurcăciuni; se hrăneşte cu fructe de pădure şi rar atacă unele animale, cărora le suge sângele, stârvurile lăsându-le lupilor şi altor animale de pradă (pe om nu-l atacă decât provocat). În iconografia bisericilor cu frescă în pridvor, referitoare la ‘judecata din urmă’, ursul şi cerbul sunt reprezentaţi ca animale feroce participând la îngurgitarea unor părţi din corpurile celor pedepsiţi pentru greşelile lor din viaţă, temă iconografică contrarie tradiţiei mitice despre urs, considerat de români un animal sacru. Deshibernarea lui marchează începutul primăverii. Când e prins un urs şi dus în sat la casa vânătorului, nu intră în casă dacă e necurată; dacă e curată, intră, bea şi mănâncă tot ce-i dau cei din casă. Părul de urs era folosit pentru afumat în medicina magică. Dinţii de urs erau prelucraţi în talismane de noroc (brelocuri). Călcatul de urs pe şale a fost folosit de ursari pentru vindecarea durerilor de şale. Cine visa urs îi mergea bine: fata aştepta peţitori iar flăcăul rang în societate. Legendele mitice despre urs scot în evidenţă rolul lui cosmogonic. Una se referă la rolul jucat de urs după ce Pământul a fost urzit de Fârtat şi Nefârtat cu ajutorul ariciului: ursul l-a blagoslovit pe arici pentru fapta lui miraculoasă; alta se referă la un morar ursuz instigat de Nefârtat împotriva Fârtatului, care a fost pedepsit de acela prin transformarea în urs. Zicătorile despre urs l-au înfăţişat ca un animal naiv, credul, curat şi sincer. Pentru acele calităţi ale lui a fost inclus pe cer în constelaţia Ursa mare şi Ursa mică, denumite apoi Carul mare şi Carul mic. Gândul ne duce mai departe la ‘ursomancie’, interpretarea unor semne lăsate de urs în urma sa (păr în mărăcini, urme de labe, etc.), ca şi de părţi din trupul său sacrificat - interpretate magic de magicieni - şi la legătura cu ‘astromancia’ stelelor din constelaţiile urselor în raport cu stelele căzătoare, după direcţia, mărimea şi luminozitatea lor. Caracterul sacru al ursului reiese şi din colindele de Anul Nou cu ursul, când colindători mascaţi în urşi şi ursari urează un an nou fericit gazdelor, care-i primesc cu voie-bună. Colindul nu este numai augural, ci şi propiatoriu. În colindul cu ursul, animalul moare şi învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii naturii, marcat de ieşire a ursului din hibernare. Între colindul cu urşi şi ursari mascaţi şi jocul ursului dresat şi jucat de un ursar profesionist există o deosebire netă: primul e un colind, deci un act ritual arktantropic, celălalt un joc profesional rentabil la bâlci sau târg”. Tracii au numit pielea de urs “zalmos” / “zal-mos”, ca personificarea totemică a Sfântului Moş / vechiul Zeu Zalmoxe (despre care, la începutul secolului II î.C., Mnaseas - elev al geografului Eratostene - a notat că “Geţii îl cinstesc ca Timp” = Cronos / Gargaros la Grecii vechi, tatăl lui Zeus); în secolul II - contemporan cu Geţii, Traci a căror divinitate supremă a fost acela - creştinul Evreu Herodion a precizat (“Despre ortografie” 2:154) că “Zamolxis: i se spune şi Zalmoxis ori Salmoxis” (forma reală şi cea mai veche era Zalmoxe / Σάλμοξιν - după cum au scris Herodot, Platon, Diodor Sicul şi mulţi alţii din marele trecut - spre deosebire de forma “Zamolxis” a mai recentelor şi totodată mai puţinelor referiri, Salmoxis / Sal-moxis” fiind forma vechiului Sar-mis pentru bătrânul Soare ori “Soarele-moş”). Martin - luna martie fiind socotită o derivată a sa - a fost ca Moş atribuit ursului (prin tradiţie, până în timpul Romanilor s-a sărbătorit Ziua Ursului: a lui Moş Martin, nume primit datorită ieşirii din hibernare în martie). Dr. Mihai Coman, în “Bestiarul mitologic românesc” din 1996 scria: “Jocul cu măşti de urs simboliza moartea şi reînvierea naturii; în colindul cu ursul, animalul murea şi învia, într-o dramatizare simbolică a renaşterii naturii / cosmosului. Animalul respectiv era capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara: era obicei de An Nou” (azi în România încă există ursari - care poartă măşti din capete de urs ori chiar conduc urşi legaţi de capetele ciomegelor - colindând aşezările rurale în ritmul tobelor pentru alungarea demonilor şi urând An Nou fericit). În Dicţionarul de simboluri” stă scris despre tobă: “Instrument african prin excelenţă - spun specialiştii continentului negru - toba este (în deplinul sens al cuvântului) logosul culturii noastre, identificându-se cu condiţia umană a cărei expresie e ea; glasul ei multiplu poartă vocea omului, cu ritmul vital al sufletului său şi cu toate vâltorile destinului său. Toba recapitulează totodată dimensiunea feminină a bărbatului. Identificându-se cu condiţia femeii, ea secondează mersul destinului ei. Nu e deci de mirare să vedem cum, în cadrul anumitor funcţii speciale, toba se naşte şi piere odată cu omul. Se poate aşadar spune că, în toate culturile, toba e o cratofanie cerească / masculină sau pământească / feminină, fiind - în acest ultim caz - asociată cu simbolsimul peşterii, al grotei, al uterului: se spune despre sunetul tobei că-l simţi în burtă. Toba africană cheamă - evident - pogorârea bunăvoinţei cerului. Zgomotul tobei e asociat cu producerea sunetului primordial, origine a manifestării, şi - într-un mod mai general - cu ritmul universului. Acesta e rolul său de pildă ca atribut al dakinilor. Întrebuinţarea tobei la război se leagă fireşte de tunet şi trăsnet, sub aspectul lor distrugător. În India, ea a fost în consecinţă asociată lui Indra. Toba e simbolul armei psihologice, ce zădărniceşte dinăuntru orice rezistenţă a inamicului; ea e socotită sacră sau ca sediu al unei forţe sacre, ea bubuie ca tunetul, e unsă, e invocată, primeşte ofrande: Mergi la vrăjmaşii noştri şi du-le slăbirea vitejiei şi deznădejdea, tobă! Răscoală, tulburare, spaimă, asta le trimitem noi lor: doboară-i, tobă! Tu, care eşti făcută din copac şi piele de vacă roşie, tu - bun al tuturor clanurilor - mergi şi seamănă spaimă printre duşmanii noştri... Fie ca tobele să umple lumea cu ropotul lor, când fug, învinse, oştile vrăjmaşe, ce înaintau rânduri-rânduri!’ (Atharva Veda’ 5:20). Toba nu e numai instrumentul ce dă alarma sau anunţă ofensiva, ci şi glasul însuşi al puterilor ocrotitoare de la care vin toate bogăţiile pământului: ‘Tu, făcută din copac şi piele de vacă roşie’. Şamanii din regiunile altaice foloseau tobe magice în cadrul ceremoniilor religioase; acelea repetau sunetul primordial al creaţiei şi induceau starea de extaz. Ele păreau să reprezinte 2 lumi, despărţite de o linie: toba servea probabil la iniţieri şi scanda riturile de trecere care-l făceau pe om să se simtă în siguranţă, mai puternic şi mai fericit, mai aproape de puterea cerească. Toba era ca o luntre spirituală cu care se trecea de la lumea vizibilă la cea nevăzută; ea se lega de simbolurile medierii între cer şi pământ. La vechii samoezi, toba se numea arc: arc muzical, arc al armoniei, simbol al legământului dintre cele 2 lumi, dar şi arc de vânătoare, care îl azvârlea pe şaman spre cer ca o săgeată. La laponi, toba slujea şi ea la divinaţie”. Dr. Ion Ghinoiu în “Atlasul etnografic român” din 2004 a consemnat: “Panteonul carpato-dunărean avea elemente comune cu cel greco-roman dar şi cu cel mesopotamian, sumerian, egiptean, indian; legătura tainică a spiritualităţii carpato-danubiene cu vechea Indie a fascinat marile spirite româneşti: adesea, pe pământ carpatic, unii zei indieni şi-au îndeplinit atribuţiile din vechea Indie. Prin cultura preistorică datată în mileniile VII-VI î.C., spaţiul carpato-dunărean s-a alăturat arealului de zămislire a vechilor civilizaţii de pe Terra. Ursul era investit cu multiple virtuţi meteorologice (ca de pildă la sfârşitul iernii îşi verifica umbra pe nea / zăpadă, să ştie dacă mai rămânea în bârlog sau nu) şi protectoare, fiind considerat mai degrabă folositor decât dăunător: el influenţa în bine ursitoarele la naşterea copilului, pruncii unşi cu untura lui crescând voinici şi sănătoşi. Ursitul era tânărul predestinat să devină bărbatul unei femei, ca viitor logodnic (ursitoarele - prezicătoarele / ghicitoarele - erau femeile care conduceau jocurile din ajun). După apariţia viţei-de-vie, în cursul lunii februarie (când se suprapuneau 2 bioritmuri naturale, în butuci - ca şi în pomii fructiferi - începând să se pună în mişcare seva iar în păduri fătau ursoaicele) a apărut o legătură, exprimată de zicala ce compară vinul bun cu puterea ursului’.” Este de observat şi că în Gherdap - Defileul Dunării - actualul oraş Bănăţean Orşova (cu existenţă din Epoca Pietrei) în mare vechime se chema Ursa; la sfârșitul secolului IX, Glad Vodă denumea cetatea sa ca Urscia (stăpânirea lui Glad Vodă - din V Carpaților Meridionali - cuprindea pe atunci Banatul și Ținutul Hațegului). În “Cultura românească în Banat”, Dr. Viorel Boldureanu din Timişoara a agreat studiile din secolul XIX ale academicianului Bănăţean Simeon Mangiuca: “După credinţa poporului nostru, Mărtinul doarme în grotă somnul iernii şi deşteptându-se din când în când, spre a se nutri, suge grăsime din labele sale. Este foarte posibil ca de aici să derive credinţa devenită ‘obicei vânătoresc’ de a se consuma carnea din labele ursului (credinţa că acest ‘aliment’ ar avea virtuţi magice). Credinţa populară românească - inclusiv în forma aceasta, devenită ‘obicei vânătoresc’ - este vie şi se află în continuitatea substratului arhaic iar nu relicvă şi ca atare are de asemenea o dublă întemeiere: una mitologică şi prin aceasta, mai departe, mai profund, una mistic-arhaică. Credinţa nu este fragmentară, întrucât ea păstrează întregul complex arhaic autentic. După credinţa poporului român, ursul e un oracol, un prevestitor de timp. Din mitologiile şi credinţele popoarelor vechi ştim că ursul - asemeni şi lupul - este simbolul zeilor de soare şi de lumină, ba este şi atributul lor. Astfel sunt Dionis, Zeus, care petrece iarna în grotă legat de demonii iernii până ce Hermes - purtător de berbece şi întorcător sau făcător de timp - primăvara îl mântuieşte de legăturile sale. O mare parte a zeilor de soare, pre timpul iernii când pierd dominaţia şi sunt urgisiţi a petrece în iad sau în grote întunecoase, ni se prezintă în piele de urs sau strămutaţi în urşi. Dar cum ziua ursului - sau sărbătoarea ursului - este un cult al zeilor de soare, se adevereşte şi din acea credinţă a poporului român: fiindcă ursul când iese din grota sa, atunci gioacă giur-împrejur ca într-o arie (împrejmuire însorită în gospodăriile bănăţene, situate între bătătură şi grădină, unde se usucă grâul şi alte cereale) dinaintea grotei sale. Aceasta nu e nimic alta decât percurgerea giur-împrejur a soarelui personificat ca zeu, nu este nimic alta decât o ‘colindare’. Chiar numirea de Mărtini e în legătură cu latinescul Mars-Martis”.
Femeie cu mască de ursoaică
Ilustrând analiza lor cu imaginea feminină purtând masca / mas-ca” ursoaicei - din mileniul V î.C. de pe Valea Moravei, găsită în localitatea Vlahilor Podu Nou / Ciupria 43,56 lat. N, 21,22 long. E din Serbia de la care Râul e navigabil, până la Dunăre - Americanca Joan Marler / directoarea Institutului Mondial de ArheoMitologie” şi Dr. Harald Haarmann / savant German (care lucrează în Suomi / Finlanda) au afirmat în 2007: “Oamenii Moderni au ajuns în Finlanda la sfârşitul mileniului IX î.C.; în EurAsia, anumite teme din mitologia Uralică indică un sistem arhaic de credinţe din Era post-glaciară: codrii şi apele (izvoarele, râurile, lacurile, etc.) erau locurile unde existau spiritele feminine, gardienele naturii. Triburile Uralilor - de vânători - se concentrau pe spiritele feminine ale naturii; când s-au sedentarizat - sub influenţa culegătorilor din Sud - au grupat venerarea pe Zeiţa agrară centrală, Mama Pământului (iconografia ei a ţinut acolo până în Epoca Fierului). Divinităţile feminine funcţionau ca agentele sistemului religios şi în N Mării Negre. Tracii o aveau pe Toti ca Zeiţa Mamă - Ciotis la Români, Kotys în vechea Greacă - la fel cum Sciţii o aveau pe Api (de exemplu, ea fiind divinitatea centrală până în Antichitate în preajma Strâmtorii Kerch dintre Marea Azov şi Marea Neagră). În EurAsia, zona răsăriteană / Siberiană a prezervat şamanismul din paleolitic, în timp ce zona apuseană / Europeană are tradiţii mitice mai recente. Mama Soarelui era creatoarea, forţa care a generat toate fiinţele; în zonele subarctice şi arctice, ea furniza condiţiile pentru persistenţa vieţii. Populaţia Saami a personificat Soarele ca feminin; când şamanul Saami se înălţa, avea grijă să nu se ardă de sânii solari fierbinţi. În petroglifele Siberiene, ea des era asociată cu animale; şerpii ondulându-se ca flăcările solare simbolizau potenţialul regenator al divinităţii solare, în marele lucru de întreţinere a vieţii. În şamanismul Altaic se ştia că Zeiţa Focului - numită Ene - era originea vieţii; în comunităţile Tunguse existau şamanele Ugadan, ale căror ritual era bazat pe foc. Temele majore ale Zeiţei Focului erau sarcina şi naşterea, exprimate şi pictorial în străvechile reprezentări ale Zeiţei primordiale cu Arborele Vieţii. Este important de accentuat despre cea mai timpurie reprezentare Nord Asiatică a Arborelui Vieţii - din V Siberiei - că avea în jur doar gravide. Diversitatea spiritelor feminine în relaţie cu o singură divinitate feminină îi personificau multiplele funcţii. Creatoarea s-a transferat în fiicele ei, în gardiene, întruchipând-o şi protejând-o. Figura mitică a mamei ancestrale era expresia principiului sacru de clan. Referinţele vizuale la sacrele spirite feminine şi la mamele ancestrale printre Siberieni sunt foarte vechi, datând din primul orizont cultural EurAsiatic. În inventarul artei mobile din Mal’ta (la V de Irkutsk), acest aspect central al credinţei EurAsiatice s-a materializat prin zeci de statuete feminine; în centrul Siberiei, până de curând bătrânele respectau nu o singură Zeiţă, ci 3 Mame ale naturii: Muma Pământului, Mama Soarelui, Mama Vieţii. În Siberia paleolitică - în jurul focurilor - era stabilită o strânsă legătură între amanta aşezării şi strămoaşa gospodăriei iar în răsăritul Siberiei, strămoaşele care au stabilit descendenţele matriliniare ale clanurilor s-au păstrat în memoria culturală populară (sculpturi feminine din lemn - ca nişte păpuşi - s-au păstrat în corturi ca gardienele protectoare ale gospodăriilor). Puterea mitică atribuită din timpurile preistorice până în prezent se datora abilităţilor spirituale feminine de a menţine regulile vieţii comunitare; violarea regulilor însemna o mare catastrofă şi femeile erau responsabile pentru menţinerea ordinii existente, în conformitate cu stereotipurile mitologice, fiind înzestrate cu mari puteri. Vânătoarea în condiţiile arctice nu s-a schimbat considerabil faţă de paleolitic; un exemplu de stabilitate este continuitatea credinţelor mitice cristalizate în jurul urşilor. Cultul Ursului exista dintr-un timp îndepărtat iar în V Siberiei ritualurile de vânătoare ale urşilor încă se păstrează. Relaţia divinităţii feminine cu ursul s-a manifestat în EurAsia din Siberia / Asia până la Saami / Europa. În moştenirea vizuală a Siberiei s-au păstrat nenumărate reprezentări de animale: mamuţi, bizoni, feline, lupi, păsări, şerpi, peşti, etc. (primele au dispărut); animalul cu cea mai persistentă prezenţă este ursul: nici un alt animal n-a fost de-a lungul timpului venerat aşa constant şi cu atât respect ca ursul (cea mai veche statuetă are 34 de milenii, găsită lângă Lacul Baikal). Ursul a fost reprezentat pe tobele şamanilor, inscripţionat în petroglife, pictat ca simbol sacru. Ugrii au creat cel mai bogat Cult al Ursului din lume. În memoria culturală a Ugrilor şi Tunguşilor s-au păstrat multe povestiri despre rolul ursului în geneza umană; de exemplu, ursul coborât din cer s-a însoţit cu gardiana codrului şi progeniturile lor au fost strămoşii Siberienilor. Totemismul ursar a fost puternic în Bazinul Volgăi; în moştenirea culturală de acolo, relaţiile dintre urşi şi oameni abundă, regăsindu-se şi în prezent, până la Kareli şi Saami. Ursul nu era văzut ca un animal ameninţător, ci era respectat şi venerat, în Bazinul Volgăi ajungând protectorul fermelor şi naşul’ cununiilor: în ritualurile cununiilor, rolul ursului era jucat de o femeie îmbrăcată în blana sa, care ieşea în întâmpinarea mirilor - simbolizând sănătatea şi prosperitatea viitoare - intrarea miresei la mire făcându-se păşind pe blana ursului, care apoi era luată de cuplu pentru a le fi patul nupţial. În Nordul EurAsiei, ritualul era dominat de ursoaică, patroana festivalului primăverii. În simbolismul EurAsiei, ursoaica, femeia şi pasărea constituiau sacra trinitate’. Femeia era sursa vieţii, protectoarea fiinţelor, mereu reprezentată în postură marţială, impunând respect şi obedienţă; deseori a fost înfăţişată cu pene pe braţe - ca aripile de vultur - şi picioare groase, de ursoaică. În Bazinul Dunării, mitul ursar paleolitic s-a păstrat în Vechea Civilizaţie Europeană, în asociere cu imaginea feminină: ursoaica proteja viaţa. În perioada arhaică Greacă, Artemis în rolul de patroana sălbăticiunilor era asociată cu ursoaica; ulterior, Bulgarii şi BeloRuşii au sărbătorit bunica ursoaică’. Exemplele de vitalitate ale mitului ursar sunt multe; rădăcina Europeană pentru urs’ a fost ‘bher’, aceeaşi ca şi pentru ‘naştere’. În şamanismul EurAsiatic şi în imaginarul Epocii Pietrei, nu era nici o contradicţie între tărâmul uman şi cel animal, nici interzicerea sacrului în formă feminină; ursoaica era ca şi mama umană, protectoare. Puterea femeii se baza pe misterul a tot ce exista şi Marea Mamă personifica natura, ea proliferând apoi prin spiritele gardiene ale naturii; în Epoca Pietrei, picioarele de ursoaică sau braţele înaripate ale Marii Mame reflectau - sugerând o adâncă rezonanţă - participarea mutuală şi înrudirea dintre lumea umană şi lumea animală. Inclusiv în Anatolia Epocii Pietrei erau reprezentări ursare, ca parte a memoriei culturale’ (de exemplu, Zeiţa-ursoaică de la Catalhoyuk / Turcia, aşezare din Epoca Pietrei - veche de circa 9 milenii - aflată în patrimoniul mondial UNESCO); în societăţile tradiţionale - fără sisteme de scriere - transmiterea memoriei culturale depindea de utilizarea imaginilor simbolice, ceea ce ajuta transferul cunoaşterii. Aceleaşi credinţe ale populaţiei Saami din Karelia / Finlanda se regăsesc în jurul Marii Mame din Anatolia: ambele zone - Nordul EurAsiei şi Anatolia - erau din preistorie legate mitic, făcând parte dintr-o zonă de convergenţă cuprinzând bazinul circum-Pontic, până în secolul LXVIII î.C. (când puntea’ legând Asia şi Europa s-a rupt, datorită naşterii Mării Negre), aşa începând ‘schimburile’ culturale între ele; similarităţile reţelelor lor se regăsesc de-a lungul neoliticului în toată regiunea circum-Pontică. Continuitatea formei feminine de-a lungul timpului şi în atât de multe locuri a perpetuat o imagine uşor de recunoscut, indiferent de numele locale; canonul a funcţionat ca o ‘lingua franca’ între diverse graiuri şi i-a promovat recunoaşterea de către grupuri chiar divergente în alte aspecte”. (Multe elemente şamanice Siberiene s-au regăsit în America după migrarea din paleolitic - de la sfârşitul glaciaţiunii - peste Strâmtoarea Bering: a fost înaintea ultimei mutaţii genetice Gherga / căci în America nu s-au găsit printre nativi bărbaţi din grupul genetic apărut în centrul Asiatic acum 10 milenii). Răcirea climei - devenită şi umedă, însă rămânând totuşi mai caldă decât în prezent - în mileniul V î.C. a mai determinat mişcări ale populaţiei.

Bazinul Dunării mijlocii în mileniul V î.C.

În 2007, Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti şi-a publicat studiul despre “Civilizaţia vechilor urbieni”, în Română: “Investigarea problemelor legate de moştenirile proto şi pre indo-europene în acele teritorii ulterior indo-europenizate se poate baza acum pe 2 ipoteze principale. Una aparţine Marijei Gimbutas care, în numeroase ocazii, şi-a expus teoria ce porneşte, în principal, de la date arheologice, ţinând însă seama şi de rezultatele cercetărilor lingvistice şi mitologice care permit reconstruirea a 2 focare culturale ale Europei preistorice: Vechea Europă sau Vechea Civilizaţie Europeană ce a avut o dezvoltare continuă începând cu circa 6500 î.C. până pe la 3500 î.C. şi, pe de altă parte, arealul proto indo-european aflat în stepele nord-pontice. Aceste 2 blocuri culturale prezintă trăsături distincte: Vechea Europă era reprezentată de o societate matrifocală şi egalitară care a dezvoltat un sistem propriu de scriere sacră nu mai târziu de sfârşitul mileniului VI î.C., precum şi aptitudini metalurgice pentru prelucrarea aurului şi cuprului. ‘Vechii europeni’ au produs o ceramică rafinată iar, la un anumit stadiu, locuiau în aşezări mari ce pot fi numite proto-urbane. Sunt bine atestate şi structuri ori ritualuri religioase. Opusă acestui grup cultural, tradiţia proto indo-europeană a fost numită a kurganelor (gorganelor) plecându-se de la ideea că înmormântările reprezintă un element conservator al unei tradiţii culturale. Indo-europenii (adică populaţia de tradiţie kurgan) erau păstori, au domesticit calul - ceea ce le-a permis să acopere arii vaste în timp scurt - şi venerau zeul cerului senin. Ideologia lor era patrifocală, iar societatea stratificată, denotând un popor războinic. Expansiunea indo-europeană în Europa a fost în valuri, având ca rezultat kurganizarea (indo-europenizarea) populaţiilor autohtone. Substratul pre indo-european a influenţat şi afectat grupurile culturale cunoscute în zorii istoriei. O altă ipoteză, folosind aproape exclusiv datele lingvistice (aşadar nepermiţând o distribuţie geografică adecvată a culturilor preistorice şi nici perspectiva cronologică, bazată acum pe datări cu radiocarbon) a fost că patria primitivă proto indo-europeană se afla situată undeva între Caucaz şi Balcani. Trebuie precizat că termenul ‘proto indo-european’ este suficient de vag în ciuda unei aparente clarităţi. El se poate folosi cu succes pentru orice zonă unde s-a vorbit o limbă ne indo-europeană înaintea kurganizării. Ca atare, au existat limbi pre indo-europene vorbite pe un areal vast cuprins între Marea Mediterană, Atlantic, Ural, Marea Caspică şi Oceanul Indian. Dacă ne referim numai la sud-estul Europei (aşadar la arealul definit ca Vechea Europă), problema devine oarecum mai simplă. Caracteristicile convergente ale Vechii Europe duc la concluzia (sau - cel puţin - la observaţia) că, în preistorie, limbi / idiomuri înrudite se vorbeau în bazinele carpatic şi balcanic. Un asemenea punct de vedere a fost adoptat de lingvişti nu mult timp în urmă. Necesitatea de a include teritoriul României în analiza substratului pre indo-european este subliniată, între altele, şi de existenţa a sute de forme (în lexic şi toponimie) neexplicate şi inexplicabile prin perspectiva indo-europeană şi cu atât mai puţin interpretabile ca influenţe de adstrat. Aşadar: (1) ‘Vechea Europă’ este un termen arheologic care defineşte trăsăturile specifice (din viaţa socială şi religioasă, arta ceramică, etc.) ale grupurilor culturale neolitice ne indo-europene care formează o unitate în intervalul cuprins între circa 6500 î.C. şi 3500 î.C. (2) ‘Proto indo-european’ este un termen folosit arheologic sau lingvistic pentru a defini trăsăturile de bază ale tradiţiei kurgan (indo-europeană) a cărei vatră sau zonă de dezvoltare a fost în stepele nord-pontice. Termenul proto indo-european nu trebuie extins sau folosit abuziv pentru a se referi la orice trăsătură atestată în istorie, deoarece numeroase aspecte indică o influenţă de substrat (‘vechi european’), cum ar fi termenii tehnici, numele de plante, toponimele, etc.: ‘luminos, a străluci’ este evident o rădăcină proto indo-europeană (strâns legată de ideologia proto-kurgan), dar nu ‘cânepa’, care poate fi considerat cu certitudine un termen ‘intrus’ în lexic (cuvântul românesc pare a fi autohton pre-trac şi nu latin). Tradiţia kurgan trebuie să fie folosită din punct de vedere arheologic sau cultural pentru a trasa contururile diacronice ale unei societăţi în permanentă evoluţie. (3) Termenul ‘pre indo-european’ trebuie folosit adecvat pentru a defini orice element ne indo-european care a existat într-o anumită zonă sau pentru acele limbi de dinaintea kurganizării (indo-europenizării). Rădăcinile pre indo-europene (numite şi ‘baze’) sunt reprezentate de 2 tipuri: consoană-vocală-consoană şi vocală-consoană, ultimul caz fiind probabil un rezultat al unei reduceri. Sunt utile aici 2 observaţii, datorate lui Gheorghe Muşu: (a) Rădăcinile pre indo-europene care se referă la proeminenţe sau amplasări pe înălţimi (‘deal’, ‘munte’ etc.) dau dovada unor forme înrudite referitoare la cavităţi (‘adânc’, ‘groapă’ etc.). Populaţiile ‘vechi europene’ asociau noţiunea ‘înalt, semeţ’ de ‘adâncime, cavitate’, cu ambele sensuri. (b) În cazul rădăcinilor denotând culori este util să reconstruim un înţeles cromatic. Se pare că vechii europeni legau numele de culori de intensitate, nu de frecvenţa de radiaţie, aşa cum a devenit uzual în timpurile moderne. O altă observaţie importantă este că rădăcinile pre indo-europene au fost reconstruite pornindu-se, mai ales, de la toponime spre un posibil înţeles prim. Acest fapt atrage anumite pericole şi solicită precauţie. Importanţa toponimelor în reconstruirea unor fapte străvechi nu poate fi subestimată, dar este esenţial să nu ne limităm la acest stadiu al investigării toponimelor, căci nu numai toponimele pot fi grupate sub o presupusă rădăcină pre indo-europeană. Erorile sunt totdeauna posibile, dar erorile nu pot fi înlăturate fără o analiză efectivă care poate duce, în ultimă instanţă, la înlăturarea datelor incorecte. Reconstruirea rădăcinilor pre indo-europene s-a bazat pe un anumit număr de date - semantice şi formale - care exclud, cu certitudine ori măcar cu un grad înalt de probabilitate, o origine indo-europeană. Principiile generate de reconstrucţie sunt acelea cunoscute din gramaticile comparate curente, aplicate într-un domeniu specific. În 2003, cu ocazia analizării a 7 termeni traci şi traco-daci legaţi de sfera semantică ‘aşezare urbană’ şi/sau ‘fortăreaţă’, am schiţat bazele unei alte interpretări privind termenii atestaţi istoric, atât din perspectiva moştenirii arhaice indo-europene cât şi pre indo-europene. Ipoteza a fost acceptată ca principiu, cu unele observaţii. Suntem acum în măsură să aducem completări datelor prezentate atunci. Trebuie precizat că ideea de a postula un termen pre indo-european pentru noţiunea de ‘aşezare urbană’ se bazează acum pe evidenţa arheologică. Apariţia unei scrieri sacre în neoliticul sud-est european trebuie legată de tendinţele incipiente către habitatul în aşezări concentrate care pot fi numite proto-urbane. Formele atestate istoric, cum sunt latinul ‘urbs’ = ‘oraş’ (înrudit cu ‘orbis’ = ‘formă circulară, cerc, sferă’), trac ‘ora’ / ‘oros’ (atestat în toponime), basc ‘uri’ / ‘iri’ pentru ‘oraş’, toponimul elveţian Uri (un canton), sumerian Ur, Uruk, cu sens ‘oraş’, de asemeni toponime, pun deodată problema originii lor. Ele nu pot fi de origine indo-europeană, în ultimă instanţă deoarece nu existau aşezări urbane în patria primitivă indo-europeană, ca atare nu se poate reconstrui nici un cuvânt cu asemenea înţeles. Dar este oare posibil să trasăm, şi deci să reconstruim, o rădăcină pre indo-europeană plauzibilă pentru a desemna aşezările proto-urbane din neolitic? Răspunsul la întrebare ni-l dau formele care duc la rădăcina pre indo-europeană ‘OR-’, ‘UR-’ pentru ‘mare, uriaş, înalt’. Termenul pre indo-european pentru ‘aşezare urbană’ a fost derivat de la acest înţeles de bază. Câteva observaţii sunt utile în acest punct: (a) Deoarece înţelesul primitiv al rădăcinii ‘OR-’ / ‘UR-’ a fost ‘mare’, uriaş’, putem infera cu suficientă precizie că cele mai timpurii aşezări urbane au fost legate de noţiunea ‘structuri uriaşe’. Acest detaliu conduce în mod irezistibil la ideea că oamenii care au edificat aşezările urbane neolitice din sud-estul european aveau o viziune asemănătoare constructorilor de megaliţi din Europa vestică. Înţelesul primitiv al formei greceşti ‘labyrinthos’ = ‘labirint’ a fost ‘structură de lespezi uriaşe’ iar rădăcina pre indo-europeană s-a aplicat iniţial unor peşteri. (b) Forma românească ‘oraş’ / dialectal şi ‘uraş’ este termenul pentru a desemna aşezarea urbană (în general, strâns înrudit cu ‘uriaş’ / dialectal şi ‘oriaş’) - termen uzual al basmelor - dar şi latinul ‘urbs’ (de aici neologismele urban, urbanism). Este vorba, cu siguranţă, de un termen autohton pre-trac, fapt ce are implicaţii extraordinare pentru înţelegerea originii vieţii urbane în Dacia. (c) Forma greacă ‘oros’ pentru ‘munte’ aparţine, fără îndoială, acestui grup etimologic, deşi greaca nu a păstrat sensul ‘aşezare urbană’ al rădăcinii ‘OR-’ / ‘UR-’. (d) Probleme speciale de interpretare pun formele basce ‘uri’ / ‘iri’ şi sumeriene Ur, Uruk, atât timp cât ele se referă la zone din afara sud-estului european. O primă posibilitate ar fi că limbile pre indo-europene vorbite în Iberia erau înrudite cu cele din Balcani şi chiar cu cele pre-semite din Sumer. Dar nu este deloc ușor să acceptăm ideea că în preistorie au existat limbi înrudite răspândite pe un areal colosal; cercetările viitoare vor putea clarifica problema. Cealaltă alternativă, pe care sunt înclinat să o adopt, este că vatra (zona de formare a) limbilor care au derivat înțelesul ‘așezare urbană’ dintr-un sens de bază ‘uriaș, mare’ a fost sud-estul european sau, în linii mari, Vechea Europă. Într-o asemenea perspectivă, limba bască arreflecta o formă imigrată ca rezultat al unei mișcări de populație ‘veche europeană’ spre vest, probabil ca rezultat al expansiunii indo-europene. Dacă se acceptă o asemenea ipoteză, etnogeneza bascilor apare carezultatul amalgamării a 2 componente: unul autohton (iberic propriu-zis) și altul ‘vechi european’. Un sprijin pentru această ipoteză îl oferă și alte similarități ‘enigmatice’ dintre cuvinte românești și basce, de exemplu: basc ‘mutur’ = ‘față’ / român ‘mutră’; basc ‘txuri’ / român ‘sur’, etc., în ambele limbi denotându-se culori alburii; basc ‘doinu’ = ‘cântec popular’ / român ‘doină’ (existând paralele și în letonă ori lituaniană). Toponimulelvețian Uri (format identic cuvântului basc) ar putea fi conexiunea central-europeană care leagă Iberia de Balcani. (e) Formele sumeriene pun probleme asemănătoare, reflectând - în principiu - o extindere a Vechii Europe spre est și o amalgamare cu elemente autohtone pre-semite. Trebuie semnalat că originea sumeriană a acestor forme nu poate fi luată în considerare, dat fiind că acestea sunt atestate din abundență în Europa, nu în Sumer. După părerea mea, acest lucru trebuie pus în legătură cu evidentele corespondențe dintre grafemele europene neolitice (în special din cultura Vincea-Turdaș, dar nu numai) și scrierea sumeriană. Dat fiind că grafemele ‘vechi europene’ sunt cu cel puțin 2 milenii mai vechi decât cele sumeriene, acest fapt ar putea fi crucial în înțelegerea unor fenomene preistorice. Aceste observații cer reconsiderarea întregii probleme legate de apariția rețelelor urbane din Europa. Trebuie adăugat că o așezare urbană nu este numai un sat mare (un principiu de bază ce poate fi aplicat, la diverse nivele, așezărilor urbane), ci și o amplasare sacră”.
“Așezările urbane ‘vechi europene’ nu erau numai de dimensiuni mai mari ci erau însoțite de o organizare socială și religioasă corespunzătoare. Plecând de la premisa că termenul denotând așezarea urbană este esențial pentru definirea unei tradiții culturale, propun să se folosească termenul ‘tradiție UR / urbiană’; oamenii care au creat prima civilizație europeană au fost URIENII sau URBIENII: limba lor (idiomuri sau dialecteînrudite) era limba URIANĂ sau URBIANĂ - urmele acesteia s-au păstrat pe un areal vast și au reprezentat substratul care a afectat limbile atestate istoric, în mod curent etichetate ‘indo-europene’, deși caracterul indo-european este doar un aspect al unui îndelungat și complex proces de hibridare etnică și lingvistică. Limba uriană / urbiană a constituit, cu siguranță, baza linearului A sau limbii etrusce chiar dacă sunt depistabile și unele influențe indo-europene. Acest termen este aplicabil unei realități complexe, fiind așadar eticheta unei tradiții culturale, tot așa cum este ‘kurgan’; dar ‘kurgan’ și ‘urbian’ reflectă 2 realități net diferite. Rezumând:(a) Vechea Europă a fost, evident, de caracter urian / urbian. (b) ‘Tradiția uriană / urbiană’ a grupurilor culturale proto-istorice și pre-istorice din Europa, precum și aspectele lingvistice legate de aceasta (termeni, cuvinte sau toponime moștenite din substrat) reprezintă componenta autohtonă pre indo-europeană a grupurilor atestate istoric, pe când tradiția kurgan a fost elementul intrusiv, mobil și războinic. Obiectele de bronz, calul, lancea, zeul cerului senin, înmormîntările în kurgane / gorgane, societatea stratificată, etc. reprezintă tradiția kurgan. Din punct de vedere lingvistic, aceasta este atestată printr-un număr de caracteristici specifice binecunoscute specialiștilor. Tradiția uriană / urbiană, bazată pe ideea unor construcții mari, uriașe, cel puțin din punct de vedere tipologic înrudite cu ideea structurilor megalitice din Europa occidentală (numesc aceasta ‘Tradiția Mega’), societatea matrifocală, zeitățile feminine cu diverse funcții și epitete, venerate în sanctuare elaborate, o ceramică rafinată, scrierea sacră precum și numeroși termeni corespunzători păstrați până în timpurile moderne - toate acestea reprezintă tradiția autohtonă uriană / urbiană. Amalgamarea elementelor uriene / urbiene și kurgan, în diverse proporții, a dus la apariția unor noi grupuri culturale. (c) Cuvintele, termenii sau numele care nu pot fi catalogate în mod plauzibil drept proto indo-europene (și nici nu pot fi puse în seama vreunei influențe, în mod curent considerată orientală) reprezintă supraviețuirea unor idiomuriuriene / urbiene. Mai mult chiar, formele convergente identificate ca uriene / urbiene ne permit să postulăm că aceste limbi au fost înrudite, ceea ce duce la concluzia că a existat un areal relativ restrâns de geneză. Sepoate postula, până când s-ar putea invoca eventuale contraargumente, că tradiția uriană / urbiană a apărut și s-a dezvoltat în regiunea culturii Lepenski Vir - Schela Cladovei (adică Gherdap), de-a lungul Dunării. Aici, evoluția la neolitic este bine atestată arheologic. (d) Vatra limbii proto-uriene / proto-urbiene nu poate fi nici Anatolia nici Sumerul, așa cum rezultă din evidența datelor lingvistice care iau în considerare distribuția formelor. Pentru a delimita mai bine aria de geneză a tradiției uriene / urbiene în cadrul culturii Gherdap, sugerez să se folosească termenul urbian-dunărean care este similar, după părerea mea, noțiunii de proto-urbian / proto-UR și esențial opus noțiunii de civilizație proto indo-europeană. (e) Legăturile dintre grupurile neolitice uriene / urbiene și ‘vechi europene’ definite prin ‘tradiția Mega’ (a constructorilor de megaliți din Europa) trebuie analizate cu atenție prin cercetări viitoare. Din punct de vedere tipologic, tradiția uriană / urbiană pare înrudită construcțiilor megalitice, dar acest fapt nu este suficient pentru a postula afinități mai strânse, etnicesau lingvistice. Cu toate acestea, nu este imposibil ca anumiți termeni urieni / urbieni să fi fost împrumutați de populația care a edificat megaliții. Cealaltă alternativă este că tradiția uriană / urbiană și tradiția Mega reprezintă 2 aspecte ale aceleiași culturi care poate fi etichetată Mega-urbiană. Un puternic sprijin pentru această ipoteză îl constituie observația că atât ideea de labirint cât și de lucruri sau de locuri labirintice s-au păstrat pe o arie vastă (cu discuții încă din 1989 ca ‘maze’ = ‘mațe’, etc). Numai investigațiile viitoare vor putea clarifica dacă tradiția Mega și tradiția uriană / urbiană - așa cum au fost definite aici - au fost sinonime sau au reflectat numai aspecte asemănătoare, tipologic înrudite, bazate pe trăsături și o dezvoltare culturală comune. (f) Legăturile dintre urieni / urbieni și anatolieni trebuie de asemenea analizate cu atenție, atât din punct de vedere lingvistic cât și arheologic. Atâta timp cât cunoștințele noastre actuale (bazate nu în ultimul rând pe datări cu carbon) nu mai permit postularea ideii că a existat un influx masiv de populații dinspre Anatolia în sud-estul european, este rezonabil să presupunem că neolitizarea s-a datorat nu imigrării ci, mai ales, unor contacte culturale (și, desigur, lingvistice). Problema se poate rezolva dacă presupunem o anume circulație de termeni dinspre Anatolia spre Balcani și invers, fapt ce ar fi dus la inevitabile tendințe convergente, inclusiv la limbi apropiate. Cu toate acestea, nu stă în puterea lingvistului să determine dacă proto-urbienii sau urienii / urbienii dunăreni au fost un grup imigrat, autohton sau o amalgamare a celor 2. Totuși, lingvistul poate observa că elementul autohton a fost, probabil, decisiv. Acesta pare - de altfel - și punctul de vedere adoptat deantropologi. Datele de care dispunem astăzi ne permit să trasăm contururi mai clare ale realităților etno-lingvistice din preistorie. Este evident că extraordinara expansiune a indo-europenilor a fost precedată de o nu mai puțin importantă difuziune a urienilor / urbienilor. Vom folosi așadar 2 termeni: ‘expansiune’ pentru a defini deplasarea rapidă și agresivă a populației kurganelor și ‘difuziune’ pentru a defini deplasarea lentă a urienilor / urbienilor. Distincția este importantă, atâta timp cât cele 2 tradiții erau radical diferite. Difuziunea uriană / urbiană a fost o deplasare treptată, neviolentă dinspre centru sau focar (presupus de noi în zona culturii Gherdap) pe arii tot mai mari. Corespondențele mega-urbiene se pot explica în acest fel. Expansiunea populației kurganelor a fost bruscă, violentă, călare și însoțită de structuri sociale și religioase net diferite. Nu poate fi îndoialăcă aceste grupuri culturale net diferite vorbeau limbi diferite. Eventuala asemănare dintre cuvinte uriene / urbiene și indo-europene se datorează întîmplării sau, la un stadiu ulterior, împrumuturilor din uriană / urbiană în proto indo-europeană. Analiza lingvistică este capabilă să infere că urienii / urbienii aveau un cuvânt pentru a desemna ‘roata’, derivat de la rădăcina ‘a se îndoi, curba; curb, rotund’ așa cum a fost păstrată în cuvântulromânesc ‘roaba’, neexplicat până acum. O atare reconstrucție implică faptul că urienii / urbienii au folosit probabil roabele în construcțiile lor. Îi putem credita cu o atare invenție simplă, atâta timp cât au fost capabili de invenții mult mai complexe, unele cerând specializarea (cum ar fi metalurgia). Această presupunere este sprijinită de prezența frecventă a cercurilor și liniilor curbe pe ceramica neolitică. Pentru a inventa roata, urienii / urbienii nu aveau decât să copieze forma lunii pline. Evidența oferită de cercetările arheologice și lingvistice ne permit să presupunem că în preistorie au fuzionat 2 blocuri culturale majore, ce au avut ca rezultat grupurile cunoscute în zorii istoriei. Amalgamarea elementelor pre indo-europene (autohtone) și kurgan (indo-europene), primele numite aici ‘uriene / urbiene’ (cu referire, mai ales, la sud-estul european) și ‘mega’ (cu referire la blocul cultural vest-european) a fost un proces îndelungat, reprezentat de schimbări complexe, sociale, culturale și etnice, toate grefate pe o matrice autohtonă. Dat fiind faptul că limbile atestate istoric nu sunt niciodată ‘pur indo-europene’, reflectând uneori un evident caracter ne indo-european, este mai corect să etichetăm acele limbi predominant indo-europene ca ‘uriene / urbiene - indo-europene’ dacă influența uriană / urbiană (autohtonă) a fost predominantă. Limbile hitită și greacă sunt ‘uriene / urbiene - indo-europene’, pe când limba latină a fost de tip ‘indo-european - urian / urbian’. Pe de altă parte, limba notată prin linearul A și etrusca reflectă un evident model ne indo-european, o supraviețuire uriană / urbiană până în timpurile istorice. În altă ordine de idei, armeana este (conform datelor de care dispunem) un idiom ‘indo-european - caucazian’. Tot cercetările viitoare vor trebui să clarifice dacă grupul lingvistic caucazian a fost înrudit (tipologic sau chiar genetic) cu grupul ‘urian / urbian - anatolian’ și dacă da, în ce grad. Este clar că proto indo-europeana s-a dezvoltat între 2 blocuri culturale majore: cel caucazian și cel urian / urbian. Dată fiind remarcabila unitate culturală a Vechii Europe, termen sub care sunt tentat să grupez urienii / urbienii, populația tradiției Mega, anatolienii și, eventual, caucazienii, nu poate fi straniu că aceste limbi arhaice, unele supraviețuind până în timpurile moderne, cum ar fi gruzina / georgiana și basca au trăsături și cuvinte comune. Această comunitate preistorică nu trebuie înțeleasă neapărat ca având aceeași origine; relativa sa unitate s-a putut datora circulației ideilor alături de circulația unor termeni ‘tehnici’. Nu putem postula cât de cât plauzibil remarcabila unitate culturală a unor culturi depărtate fără a presupune, fie și o relativă, unitate lingvistică. Observăm paralela grăitoare ‘oraş’ / ‘uraş’ - ‘oriaş’ / ‘uriaş’. Cuvântul ‘uriaş’ - termen esenţial în basmele româneşti - este un cuvânt străvechi ale cărui rădăcini coboară până spre zorii civilizaţiei vechilor urbieni. Un dicţionar etimologic unde apar mii de cuvinte neexplicate nu este un dicţionar etimologic. Iar un adevărat dicţionar etimologic al limbii române nu va putea apărea atâta timp cât nu se vor clarifica problemele legate, în principal (căci acolo este marea problemă!) de moştenirea autohtonă: moştenirea proto-boreală, moştenirea pre indo-europeană, toponimia arhaică, influenţa (profundă a) limbii române asupra limbilor vecine, mult mai mare decât se consideră uzual, etc”. În 2015, marea doinitoare Lituaniană Marcele Paulauskiene a afirmat: “În limba noastră, Dunăre se spune Dauno sau Daunoi. O Daină este despre un băiat şi o fată care s-au îndrăgostit unul de altul, dar îi separa Du­nărea cea mare; mai este o daină foarte cântată, des­pre nişte războinici care au încercat să treacă Dunărea şi nu au reuşit, din cauză că fluviul era prea adânc şi învolbu­rat. Nu ştiu de ce avem dai­nele astea despre Du­nă­re. Nu ştiu cum au ajuns aici, atât de de­parte, în nord. Aşa le-am moşte­nit de la părinţi şi de la bunici, aşa le cân­tăm şi noi mai de­parte. Ne înso­ţesc viaţa. Daina este cân­tecul nos­tru na­ţional. Însă cele mai fru­moase daine sunt cân­te­cele de leagăn şi cele de în­mormântare. E atâta căldură în ele! În niciun alt cântec nu e pusă atâta iubire pentru cei ce vin şi pentru cei ce se duc. Când o să plec spre Dum­nezeu, o să am şi dainele mele cu mine. O să cânt la porţile Raiului şi poate aşa o să fie mai uşor să pătrund în el”.Tot în 2015, Loreta Sungailiene - originară din SamoGetia, regiunea cu cea mai puternică tradiţie populară din Lituania - şefa departamentului de muzică de la Institutul Naţional de Folclor” din capitala Vilnius, a spus:Poate nu este întâmplător că şi România, şi Lituania, au doina şi daina înscrise în patrimoniul imaterial UNESCO. Într-adevăr, sunt uimitoare ase­mănările dintre cântecele şi ritualurile noastre şi ale românilor, există foarte multe puncte comune, dar îmi este greu să le explic. Dunărea e prezentă şi în mitologia lituania­nă, avem şi legende despre această apă”. Cercetătoarea Aida Rancane din Riga / capitala Letoniei - Țara vecină cu Lituania - a afirmat în 2015: Daina a ajuns din altă parte până aici. De altfel, aceasta este o denu­mire veche, folo­si­tă foarte rar, astăzi îi spunem diesme’. Noi cre­dem că numele origi­nar înseam­nă vindecare, durata vieţii, dăinuirea noastră pe acest pământ. Pe aceste cân­tece nu se dansa nicio­dată, erau mai degrabă nişte litanii sau - pur şi simplu - texte ce cuprin­deau o filo­zofie de viaţă pusă pe o melo­die. La noi a fost un timp când Zeul Lup reprezenta puterea supremă. Nici măcar nu aveai voie să îi pronunţi numele, trebuia să îi spui altfel. Şi orice tânăr devenea războinic numai după un ritual anume, în care, spiritual, se înfrăţea cu Lupul şi devenea ca el. Exact ca la daci! Ar fi inte­re­sant de văzut ce s-a păstrat în păgânismul nostru din vechile credinţe zalmoxiane”. La Baltici - adică la Letoni, la Lituani, ș.a. - doinele cântate la înmormântări însoţeau nişte rituri existente şi la Români, ca de pildă aşezarea de vase cu apă lângă decedat (ca să nu ducă lipsă), etc.; autorul Originii Gherga”, după stopul cardiac din 2014, a înțeles foarte bine setea imensă apărută la trecerea între lumi.
Val de pământ în Cornești / Banat
În Banat s-a ajuns la existenţa celei mai mari fortificaţii de pământ din Europa Epocii Bronzului, pe o întindere de 17,22 kmp, cu 4 inele - cel exterior fiind lung de 15735 metri, cu principala poartă spre răsărit, de unde se zăreau Carpaţii - având locuinţe circulare, semi-îngropate, cu structuri din lemn şi acoperite de paie, la “Iarc” sau “Iarcuri” - aşa după se ştie local - adică la Corneşti-Iazuri 45,56 lat. N, 21,14 long. E / comuna Orţişoara, judeţul Timiş, activă mai ales pentru 2 milenii, între Epoca Bronzului şi începuturile Medievale (vechea localitate a fost extinsă când a căzut Troia / adică la sfârşitul Epocii Bronzului); aşezarea, la 24 km N de centrul Timişoarei, era întărită cu valuri de pământ, palisade de lemn, şanţuri, etc., presupunându-se că la un moment dat a fost capitala Hunilor (istoricul Trak / Trac Priscus a descris în 448 foarte asemănător Curtea lui Attila, unde l-a primit Kerka, prima soţie a “Biciului lui Dumnezeu”) iar ulterior “A-Varii” / Avarii - sosiţi în 565 din Daghe-stan / cea mai Sudică parte a Rusiei - se pare că şi-au avut un timp capitala acolo, bizantinii observând că Avarii / “A-Varii” vorbeau aceeaşi limbă ca Hunii.
Bănățeana Cornești-Iazuri = cea mai mare fortificaţie Europeană de pământ din Epoca Bronzului
Dr. Alexandru Szentmiklosi de la Muzeul Banatului a afirmat: “Faptul că aici avem această aşezare sugerează că exista o elită şi o ierarhie. Fără un şef sau un factor de organizare nu se puteau construi 4 valuri de apărare şi mai ales să le întreţină. Aici s-a consumat o cantitate enormă de lemn, care a trebuit tăiat de undeva, așezarea a trebuit construită după planuri care erau aproape inginereşti şi pământul bătut în casetele de lemn formate. Şanţurile de lemn trebuiau întreţinute. Nu a fost însă o cetate strict defensivă, căci era aproape imposibil de apărat din cauza mărimii. Când cineva ar fi dorit să intre în cetate avea atâtea căi, atâtea văi, încât era greu de apărat. Toate văile erau și surse de apă. Sunt peste tot izvoare. Din punct de vedere al construcției s-au folosit aproape 1 milion de metri cubi de pământ, s-au defrișat peste 10 mii de hectare de pădure, care au fost folosite pentru structura de lemn a valurilor de apărare, șanțurile au avut adâncimi cuprinse între 3 metri și aproape 5 metri adâncime, cu o deschidere între 11 și 15 metri. Acest volum de muncă imens, cuantificat de către un coleg al nostru, arhitect, specializat în cercetări arheologice, în estimarea lui, volumul de muncă la construcții a fost undeva la 40% din piramida lui Keops. Însă, ce nu s-a putut calcula, dar care arată totuși un volum mare de muncă, dar și o organizare extrem de precisă, era curățarea periodică a șanțurilor de apărare, vorbind de șanțuri ce însumate sunt 32 de km lungime. Aceste șanțuri arată faptul că exista o elită războinică, cu un lider suficient de puternic, care avea și măsurile de coerciție, dar și cele de răsplată pentru serviciile respective. Categoric un segment al populației se ocupa de agricultură, un altul de tăiat lemne, altul de păstorit și alții care apărau cetatea. Cetatea în sine arată că această elită războinică avea un scop nu numai de a proteja accesul către materiile prime care se află în munții Banatului dar și în Transilvania, un fel de vămuire a traseelor comerciale. În jumătatea estică a incintei 2 se află o fortificație și mai veche, de 6 milenii vechime cu 3 șanțuri de apărare. Răspândit pe tot teritoriul acesta mare se află și alte locuiri din perioade mai mult sau mai puțin vechi, și neolitice și sarmatice și de ev mediu. Cercetarile din sat au arătat că vechiul sat Cornești - Sadain cum era el numit înainte - avem urme de case, avem urme de artefacte, care se datează începând din secolul XVI. Și materialele arheologice descoperite arată că de fapt satul se coboară până în secolul IX. Deci, locuirea în acest punct e mult mai veche”. După cum a observat în 1974 și arheologul Britanic Colin Renfrew în studiul Dincolo de economia de subzistență. Evoluția organizării sociale în Europa preistorică”, șefii ierarhici din vechea elită de fapt erau urmași Kurgani; apariția metropolei de la Cornești a fost în paralel cu apariția dinaștilor Hyksos în Egipt (acolo primul conducător Hyksos - din Canaan - fiind prințul Salitis, după cum a scris în Antichitate istoricul Evreu Iosif Flaviu). În 2013, același arheolog Bănățean Alexandru Szentmiklosi a zis: “Cornești a fost cea mai mare așezare din Europa Epocii Bronzului. O locuire dublă în suprafață - dar nu la fel de complexă - a fost la Bilsk, în Ucraina, având un singur șanț de apărare ce cuprindea 3 așezări. Cornești avea 4 șanțuri de apărare, cu tehnici de construcții diferite, ce se pot vedea cum au evoluat în timp. Cine dorește să cerceteze numai structură defensivă, poate veni aici. Cine dorește să cerceteze arheologie de peisaj, poate cerceta așezarea. Cine dorește să studieze din punct de vedere antropologic cultural, aici e spațiul cel mai potrivit. În Europa, unul dintre cele mai favorabile situri arheologice dintre Epoca Pietrei / neolitic și Epoca Modernă e Cornești. La sud de Cornești, în Cornet, au fost strămoșii din mijlocul Epocii Bronzului ai acestei culturi, care a apărut pe la 1550 î.C., ca urmare a unor evenimente ce au determinat ample mișcări de populații, cauzate de explozia Vulcanului Santorini din 1629 î.C. care a provocat scăderea temperaturii în întreaga emisferă Nordică; avem probe geologice ale răspândirii cenușii spre Nord, până în peșterile din Ungaria: a fost unul dintre factorii majori ce au contribuit la revoluția culturală, chiar materială, atunci dezvoltându-se o metalurgie a bronzului, stabilindu-se noi linii de comunicare, între diferitele regiuni de interes. Bronzul nu se poate face decât dintr-un aliaj al cuprului cu staniul (și acela era foarte rar, exploatat din filoane locale ori adus din Boemia sau din alte zone ale Europei Centrale): Dunărea a fost ‘bulevard’ principal; pe linia Elbei se aducea din nord chihlimbar, ce ajungea pe Morava și Vardar la Marea Mediterană, practic această cultură controlând Sava, Drava, Tisa, Mureșul, etc. Faptul că așezarea Cornești se află la 30 km de Mureș și la 30 km de Timiș arată că această fortificație controla comerțul cu Ardealul. Pe lângă materialele geostrategice ale vremii - staniu, cupru, aur - existau și alte materiale (ce nu se sesizează atât de repede), respectiv sarea, cel mai important lucru, pentru că omul are nevoie de aproximativ 8-9 kg de sare pe an: cu drobul de sare se conservau alimentele, animalele aveau nevoie de sare, etc. Panonia nu are sare (înspre apus era doar la Halstatt, în centrul Austriei), astfel că sursa era apropiatul Ardeal. Arheologii care studiază pre-istoria au descoperit că tehnica brichetajului, adică fabricarea ‘lingourilor’ de sare (calupurilor de sare, pe bază de saramură), exista în zona Carpatică încă din neoliticul timpuriu; cu alte cuvinte, exploatarea sării - a apelor sărate sau a sării direct din ocne - a fost o activitate curentă în Ardeal: nu degeaba existau acumulările de bogății. În vremea când s-au născut elitele războinice, când apăreau cântecele eroice despre faptele de vitejie care impuneau anumite persoane (de pildă Micene a câștigat o dominație regională în Mediterana pe la 1400-1300 î.C., pe la 1200 î.C. a fost Războiul Troian cântat de Homer la o perioadă mai târzie însă arătând tumultul erei, etc). Cultura din Banat se întindea până în Nord-Estul Croației; în secolul XII î.C., comunitățile acestei Culturi s-au răspândit, spre vest ajungând la baza Culturii VillaNova / în nordul Italiei, spre sud până în Kosovo, spre est s-au regăsit până în Basarabia iar în nord artefacte ale acestei Culturi Bănățene au fost găsite în ‘Polonia Mică’ (sud-vestul Poloniei). Așezarea Cornești a fost abandonată în Epoca Fierului, comunitatea distrugându-și cele 4 ziduri prin incendiere (deoarece cei plecați să nu aibă motivația întoarcerii). Există şi semnele unei aşezări mult mai târzii, probabil sarmatică (amestec de popoare scitice), pentru că s-au descoperit gropi cu ceramică sarmatică. Mai mult, în afara zidurilor fortificaţiei s-a descoperit şi un mormânt de tip sarmatic. Genetic nu ştim dacă au fost sarmaţi. Oamenii aveau un mod de viaţă şi de înmormântare care ţinea de sarmaţi. Era o lume sarmatică. Putem spune că această zonă a fost locuită masiv ultima dată undeva în antichitate”. (Cel mai târziu, așezarea se pare că a fost folosită de Huni și “A-Vari” / Avari, care și-au stabilit capitalele imperiale acolo).
De altfel, pe aproximativ aceeaşi direcţie dar în imediata apropiere a Timişoarei - azi ca suburbie - prima menţiune a aşezării Ghiroda a fost din 1332, în Latină, păstrată de Biblioteca Vaticanului 41,54 lat. N, 12,27 long. E (“Registrul dijmelor” din Ungaria pe atunci), cu numele Ghirda - o rezonanţă interesantă mai apropiată de Ghirga, respectiv Gherga, decât de Gheorghe; Medieval, în jurul Timişoarei / capitala Banatului - oraș ajuns și capitala regală a Ungariei - au fost 4 aşezări denumite în legătură cu Gyorgy: 2 ersau legate de Sfântul Gheorghe - una dispărând, cealaltă fiind actualul Giroc 45,41 lat. N, 21,14 long. E (atestat ca Gyrug în 1371) - iar cele 2 mai vechi erau legate direct de numele propriu / dintre care acum mai există “Marele Gheorghe” în NE Timişoarei: actuala Ghiroda 45,45 lat. N, 21,19 long. E.