Originea Gherga: 130. Bazinul Meandrului

Râul Meandru

La gurile celor 3 mândre Râuri Meandru de pe coasta V Anatoliană (la Egeea / “E-Geea”) au fost 3 metropole ale Vechii Lumi: Milet la gura Meandrului “Mare”, Efes la gura Meandrului “Mic” și Troia la gura Meandrului “Negru” / Scamandru; principalul Râu Meandru a fost cel “Mare” - din S - la gura căruia întâi a fost Golful Ikarian / Karian, urmat de Delta Meandrului (prin umplerea cu aluviuni): inițial, Milet a apărut pe Insulele din Arhipelagul aflat la vărsarea Râului Meandru “Mare” în Marea Egee, apoi orașul ajungând să fie pe o Peninsulă, cu 6 porturi (azi ruinele metropolei Milet a Carianilor / Gherghiților sunt la mare distanță atât de Râu, cât și de Mare). Este de remarcat că modelul tipic devenit tradiţional Grec cu denumirea de “meandros” e linia decorativă repetată, reproducând simbolic cursul meandrat Anatolian iar conform studiilor antropologului Kerenyi Carl 1897-1943 (născut în Timişoara) totodată reprezenta labirintul în formă liniară; se ştie că la sfârşitul Epocii Pietrei şi începutul Epocii Bronzului (sfârşitul mileniului IV î.C. / începutul mileniului III î.C.) Vestul Anatoliei, inclusiv Bazinul Meandrului / Maiandros, a fost masiv populat de Amazoane şi Ghergani veniţi din răsărit / care împreună au întemeiat aşezări puternice.

Râul Meandru “Mare”

Anticul Plutarh a scris că Râul Meandru se numea așa după mândrul fiu al cârmuitorului Kerka-phos, numele Grecesc “Maiandros” fiind agreat de cea care l-a născut pe mândrul purtător, anume nimfa Anaxibia; solarul tată Gherga (sufixul numelui Kerka “phos” φῶς = “lumină”) a cârmuit Insula Rodos: literalmente, părintele era “luminosul Kerka”. Valea Meandrului la sfârşitul Epocii Pietrei era principala cale de comunicare Vest Anatoliană, pe cursul mândrului Râu dinspre interiorul Peninsulei Anatoliei către Mare, pe atunci Marea Egee fiind mult în interiorul uscatului faţă de linia ţărmului din prezent (de exemplu, în N Văii Meandrului la începuturile sale Efes 37,56 lat. N, 27,20 long. E, întemeiat în mileniul VI î.C. pe locul profeţit de oracol ca al doborârii unui mistreţ / conform unei Tradiţii consemnate de către poetul Kreophylus din Insula Samos - contemporan cu poetul Gherghin Homer - era portul de la gura Râului Caistru / Kaystrios = Meandrul “Mic” inițial având printr-o Vale un acces chiar mai bun în Bazinul Meandrului “Mare” decât Miletul, însă azi până la ţărmul Egeeii sunt mulți km, Râul Meandru umplând în timp cu aluviuni Golful Carian pe mari distanţe); la începutul mileniului I, Anatolianul Strabon în “Geografia” XIV 1:21 a scris că “oraşul Efes era locuit înainte de Cariani şi Lelegi” (Efes - începând cu Sanctuarul Artemidei - a fost întemeiat de regina Amazoanelor Otrere, care îl avea ca partener pe Zeul Războiului Heros = Ares / Marte: pe de altă parte, Thrax - etnonimul Tracilor - a fost fiul Zeului Marte / Ares, ascendenţa indicând şi mitologic că filiaţia parentală regală Tracă era Vest Anatoliană).

Gura Meandrului

Britanicul Edwin Guest, care a studiat “Originile Celţilor”, în 1883 a afirmat despre Milet 37,31 lat. N, 27,16 long. E, față de Priene (cârmuit de “prytane”) fiind celălalt mare oraş de la gura Meandrului / Maiandros, de pe celălalt mal - având numele Milawanda / Milada în versiune Hitită, Mîlet în dialectul local, Româneștile cuvinte “mâl” ori “nămol” / “nă-mol” dar și “mal” fiind în evidente legături - că a fost întemeiat de Gherghitai împreună cu Licianul Sarpedon, fiu al lui Zeus. Izvorul acelui Râu e în ceea ce a fost Antica regiune Frigia (dintre Capadochia şi Caria) iar de-a lungul cursului său încă transportă însemnate cantităţi de mâl. Carianul Pausania 8:7 a scris că “un lucru care impresionează mult este apa fierbinte de pe Maiandros, ce ţâşneşte atât dintr-o stâncă înconjurată de cursul apei, cât şi din mâlul râului; în faţa Dicaiarchiei există de asemenea o apă fierbinte, chiar în mare: în apropiere s-a format o Insulă, astfel că acea apă nu este folositoare, ci oferă băi calde” (în Peninsula Apenină, oraşul Cume al Gherganilor V Anatolieni - prima colonie Greacă acolo - avea portul Di-Chearchia / Dicaiarchia).

Anatolianul Pausania 8:24 (care era localnic în Bazinul Meandrului, originar de lângă Sanctuarul Gherga) a mai scris: “Râul Maiandros, ce străbate de atâţia ani Frigia şi Caria - ţinuturi foarte bine cultivate - a astupat într-un timp scurt golful dintre Priene şi Milet”. (Este de ştiut că în N gurii Râului “Meandru Mare”, Priene = localitate Cariană conform istoricului Carian Herodot, îngrijea Sanctuarul închinat Zeului Poseidon numit “Panionion” / “Panionium” 37,42 lat. N, 27,19 long. E - ceremonia supremă fiind Festivalul “Paionia” - şi e de observat despre Milet = Mîlet că Românii pentru un înțeles apropiat acvatic şi azi folosesc “mâlos”, în Română sinuozităţile vreunei ape curgătoare fiind “meandre” / după numele Râului Carian Meandru, etc.; de altfel, Carianii Milesieni au colonizat malurile Mării Negre, de pildă principalele colonii Grecești din Dobrogea fiind întemeiate de ei, cârmuirea lor fiind asigurată de către nobilii Gherga - plecaţi de la Sanctuarul Gherga din Caria - în Dobrogea prin înrudirea cu localnicii Geţi formând dinastia regală care l-a dat şi pe Decebal / ultimul rege al Geto-Dacilor, mort în secolul II, în anul 106).

Gherga în Efes

În orașul Efes, bulevardul central - dintre “Poarta lui Hercule” şi “Biblioteca lui Celsus” - era al Kureţilor / Cureţilor (preoţii care întreţineau flacăra veşnică a Marii Mame în principala clădire administrativă a oraşului), al căror prim rege a fost “Gargo-ris” = Gargoris: când Leto i-a născut pe gemenii Artemis şi Apollo, semi-zeul Gargoris şi cei din anturaj - denumiţi Kureţi / Cureţi, dintre care cel mai mare era Zeus - au distras atenţia Herei, soţia lui Zeus; de atunci, ei au rămas cel mai privilegiat clan în Efes şi au slujit acolo Templul patroanei oraşului, Zeiţa Artemis, aşezământ religios devenit în Antichitate una dintre cele 7 minuni ale Lumii Vechi (acolo statuia Zeiţei era din meteorit, aşa după cum a consemnat inclusiv Biblia, în “Faptele Sfinţilor Apostoli” 19:35). Sufixul “ris” de la Gargoris / “Gargo-ris” provenea de la acei “rişi” Garga din N Indiei, Sanscritul “Garga-rişi” devenind Grecul “Gargoris” (înţelesul de “rege” s-a transmis apoi în Europa, prin termeni ca “rex”, “rik”, etc). În secolul II, Pausania - din zonă - a scris (8:37): “Arcadienii / Elenii spun că Artemis a fost fiica Demetrei şi nu a lui Leto. Aceasta este o tradiţie Egipteană pe care Eschil a răspândit-o prima oară printre ei. Cât despre Cureţi - care sunt fiinţe deosebite de Coribanţi - nu voi spune nimic, deşi cunosc aceste lucruri”. În secolul următor, au fost transcrise Latin de istoricul Roman Marc Iustin - în epitoma “Prologuri” 44:4 - cele consemnate de istoricul Gal Trog Pompei în secolul I î.C. despre Gargo-rix (regele Gargo), primul cârmuitor al Kureţilor / Cureţilor (pe Iberii Tartesi, Iustin i-a notat Cuneţi): “Gargoris, cel mai vechi rege al Cureţilor, a fost primul care ştia să colecteze miere. Acest rege, având un nepot născut ilegitim de fiica sa, a încercat - de ruşine - prin diverse maniere (inclusiv prin înfometare), să scape de el, însă acela, norocos, până la urmă a ajuns pe tron. Dintr-un sentiment de compasiune pentru pericolele suferite, el a unit Barbarii prin legi, fiind primul care a legat vitele la plug, obligându-şi supuşii să cultive cereale (pentru o dietă mai bună, aducându-şi aminte de neplăcerile din copilărie); a cerut oamenilor să nu mai fie servili şi i-a împărţit în 7 localităţi. După moartea sa, suveranitatea regiunii a fost exercitată pentru multe generaţii de succesorii săi”. (Legenda din V Anatolic era regăsită simetric în V Iberic încă din Antichitate, prin oglindirea existenţei în timpul lui Ulise a regelui Ghergor la Abydos / acum SantaRem, Portugalia şi respectiv peste populaţia de Garghesi - zonal ştiuţi ca Tartesi - a regelui Gargoris la Ghedeira / acum Cadiz, Spania: locul unde a murit Gheugher / Teuker, nepotul lui Priam - ultimul rege al Troadei / Troiei - cârmuitorul Gherghiţilor / Gherghinilor; de asemenea, poetul Sicilian Stesichorus - iar peste 6 secole geograful Strabon dar şi alţii - au plasat Grădina nimfelor Hesperide în Tartessos / Ținutul Vest Iber al Garghesilor). Este de remarcat că mierea e singurul aliment ce nu se alterează (la începutul mileniului III, arheologii au gustat miere din mormintele faraonilor şi au afirmat că încă e bună); mierea era hrana sfinţilor şi înţelepţilor, ofranda rituală destinată Zeilor şi strămoşilor (reprezentând legătura dintre cei vii şi cei morţi, datorită incoruptibilităţii sale fiind considerată simbolul vieţii veşnice). Albinele erau consacrate Zeiței Artemis, sora Zeului Apollo (de exemplu, în Efes simbolul Artemidei era o albină); Zeița Anatoliană Kybele / Cybela - Mama Zeilor - era înconjurată de roiurile albinelor, pe care le patrona. Răspândirea teonimului Artemis / “Ar-Temis” în Vechea Lume a fost foarte mare, ecouri onomastice regăsindu-se în denumirea Râului Timiș din Banat (în Bazinul căruia albinele au fost tare prețuite), în colonia Tomis din Dobrogea a Carianilor / Vest Anatolieni originari chiar de pe coasta Efesului, în numele Amazoanei regine MasaGete Tomi / Tomi-ris a Ghergarilor din Caucaz, ș.a.m.d. Anatolianul Strabon în “Geografia” X 3:19 a scris că Insula SamoTracia - colonizată de Carianii Sami din Insula Samos - de unde a debarcat Dardan pentru cununia cu fiica Ghergarului Teucru, fondând Regatul Troiei, într-un timp îndepărtat se mai numea şi Melite, de la ritualurile mistice ale Coribanţilor / Cabirilor (cu miere): primele îmbălsămări ale morţilor se făceau prin ungerea trupurilor decedaţilor cu miere; în mare vechime, cei cu stare - posedând multă miere - îşi pregăteau răposaţii pentru drumul spre Lumea “Cealaltă” ungându-i / îmbălsămându-i cu aşa ceva (marea masă a oamenilor nu-şi permitea un asemenea răsfăţ), ceea ce dădea miresme plăcute cadavrelor, percepute ca de “Sfinţi”. Se spunea că mierea atrăgea sufletele, aceeaşi proprietate fiind apoi - în operaţiunile Magice - transferate untului / untdelemnului ca substitut al mierii sau ale cerii (Romanul Pliniu a pomenit untul ca “hrană delicioasă, obişnuită la Barbari”). În India, “Rig Veda” 4:58 a evocat în imnuri untul ca având valoare sacră: “Iată numele tainic al Untului, limbă a zeilor, buric al nemuritorului. Să slăvim numele Untului, să-l sprijinim cu slăvirea noastră în această jertfă. Parcă dusă de apele iuţi ale fluviului zboară, nebuneşte, luându-se cu vântul la întrecere tinerele şuvoaie de Unt ce umflă apele, ca un fugar roib ce sfarâmă zăgazurile... Şuvoaiele de Unt mângâiau lemnele în flăcări, focul le primeşte, satisfăcut”. “Dicţionarul de simboluri” a consemnat: “În multe imnuri vedice, untul a fost un element esenţial al jertfirii, o substanţă privilegiată a jertfei; buric al nemuririi, reprezenta şuvoiul vieţii. Vărsat în foc, îl făcea să sfârâie: îl regenera pe Agni insuşi. Concentrat de forţe vitale, untul simboliza toate energiile, ale Cosmosului, ale sufletului, ale zeilor şi ale oamenilor pe care se credea că-i întrema, sfârâind în focul jertfelor; cu o putere sporită, toate binefacerile - spirituale şi materiale - se răspândeau asupra lumii ca untul lichid. În măsura în care untul era aruncat pe tăciuni cu un gest ritual, el putea de asemenea evoca rugăciunea, ceea ce se asemăna la rându-i - în mintea credincioşilor - cu un izvor de energie sacră, în stare să ridice universul. Folosirea rituală şi sacrificială a untdelemnului a fost caracteristică popoarelor orientale şi mediteraneene, mai precis pentru toate societăţile în care măslinul - oferind lumină şi hrană - ocupa locul privilegiat bine ştiut; plecând de la acea dublă utilizare, untdelemnul a fost simbol de lumină şi de puritate, dar şi de prosperitate. În toată tradiţia mediteraneană, femeile făceau libaţii de untdelemn pe altarele de piatră brută; bărbaţii ungeau plugul înainte de a-l înfige în pământ: în toate acele cazuri, era vorba despre un dar către Nevăzut. Simbol al puterii fertilizatoare, de culoare solară, untdelemnul astfel oferit chema, odată cu introducerea simbolului, fecunditatea asupra brazdei deschise. Metalul uns ce pătrundea în pământ însemna poate - de asemenea - blândeţea, dublată de o reverenţă cvasisacră, a contactului cu pământul, care prezida acel rit al fecundării şi simboliza unirea sexelor. Materializând ideea unei familii de culturi, acest untdelemn a devenit simbolul însuşi al binecuvântării divine, simbol de bucurie şi de fraternitate. Totuşi, în riturile de ungere, simbolismul a fost mai profund: untdelemnul cu care erau unşi regii le conferea autoritate, putere şi glorie, de aceea fiind privit ca simbol al duhului divin. Unsul Domnului era ca introdus în sfera divină şi oamenii nu trebuiau să ridice mâna asupra lui. Trebuie amintit că pentru ‘uns’ în ebraică s-a folosit Mesia; untdelemnul prezent la momentele ‘alfa’ şi ‘omega’ ale vieţii a ajuns să joace în lumea creştină un rol sacralizant excepţional, ceea ce a fost foarte bine rezumat de pseudo Dionisie Areopagitul: ‘după expunerea sfintelor daruri, pontiful răspândeşte untdelemn asupra defunctului. Or, în taina de regenerare, înainte de sfântul botez - când iniţiatul s-a despuiat de hainele sale vechi - prima sa participare la lucrurile sfinte era ungerea cu untdelemn sfinţit; iar la sfârşitul vieţii, tot untdelemn sfinţit e turnat peste defunct. Prin ungerea botezului era chemat iniţiatul în arena sfintelor lupte; untdelemnul turnat peste defunct înseamnă că şi-a sfârşit cariera, a pus capăt glorioaselor sale lupte’. Pe de altă parte - în mitologia extrem orientală - consistenţa fluidă a untdelemnului a determinat socotirea lui ca o imagine a nediferenţierii primordiale: apele originare au fost de untdelemn”. Este de ştiut că descoperirile arheologice în primele straturi ale Troiei au relevat ceramica identică acolo cu cea din Insulele Samos, Lesbos, Lemnos, etc. confirmându-se astfel legăturile dintre Cari / Cariani (Insula Samos - populată de Sami, aflată între Milet şi Efes - fiind lângă Priene / gura Meandrului, cea mai importantă apă curgătoare a Cariei), respectiv dintre SamoTraci - prin liderul Dardan - şi Troiani. Istoricul Antic Diodor din Sicilia 5:48 a scris că Misteriile Cabirilor - adică ale urmaşilor Karkinoi - au fost instituite acum 5 milenii de Dardan în Samotracia, ceea ce l-a apropiat pe ginerele primului stăpân al Troiei şi în linie cultuală de Gherga (pe lângă cea onomastică ori legendară). Este de ştiut că în Caucaziana Georgie - unde mierea prin Tradiţie era folosită în pregătirea pentru viaţa de apoi - arheologii au găsit cea mai veche miere din lume. În imaginea următoare se vede Lidia Gherga din Timişoara pe Bulevardul Kureţilor / Cureţilor din Efes (fostă metropolă pe coasta V Anatoliană / port la Marea Egee):

Bulevardul Kureților în portul Efes de la Marea Egee

Anatolianul Homer în “Iliada” 20:215 a scris că fiul lui Dardan avea o duzină de iepe din rasa nobilă “Boreas” - adică de miazănoapte - care săltau peste spicele semănăturilor fără să le atingă şi treceau în cursul lor cel repede peste valurile înfuriate ale Mării vaste. Gurba / Kyrbas a fost cârmuitorul celor plecaţi din Anatolia în Insula SamoTracia (după cum au consemnat mitologul Grec Pherekydes din Insula Cicladă Syra în secolul VI î.C., poetul Lycophron din Chalkis / Insula Evia în secolul III î.C., ş.a.), ajunşi până în Insula Creta - după cum au scris poeţii Greci Callimachus în secolul III î.C., Nonnus în secolul V, etc. - Strabon în “Geografia” egalându-i pe urmaşii Gurbanţi / Cyrbantes din acele Insule cu Kureţii / Cureţii şi Dactilii Anatoliei; iniţial, SamoTracia era Dardania. În secolul I î.C., Diodor Sicul 5:49 a scris că Iasion - fratele lui Dardan / ei fiind “Sciţi”, adică Nordici 4:43 - s-a însurat cu Cybele / Sibila, avându-l ca fiu pe Corybas / Gurba (Carianul Pausania 7:17 în secolul II a scris că mama Sibilei era divina Nana din Bazinul Râului Anatolian Krka = Sakarya): “Şi după ce Iasion s-a dus în cercul Zeilor, Dardan, Cybele şi Gurba s-au mutat în Frigia şi au transmis Asiei ritualurile sacre ale Mamei Zeilor. În acel context, Cybele s-a alăturat primului Olimp / Anatolian, ea şi Zeiţa având acelaşi nume. Corybas / Gurba a denumit Coribanţi pe toţi cei care celebrau ritualurile mamei sale, acţionând ca bărbaţi posedaţi”. (Este de observat că preoții Cybelei erau numiți și “Agurtai” / “A-Gurtai”, în secolul V î.C. dramaturgul Sofocle în tragedia tiranului Oedip 387 considerându-i Magi, în opinia Dr. Daniel Ogden de la Universitatea Uppsala 59,51 lat. N, 17,38 long. E / Suedia ei putând avea obiceiuri orientale - ca de pildă cerșitul itinerant de valori materiale pentru Marea Mamă - iar “purificatorii” profesioniști erau denumiți “kathartai”; Coribanţii / “Corăbierii” erau preoţi războinici). În imaginea următoare se poate vedea statuia Kuros / Kouros - de la sfârşitul secolului VII î.C. din Insula Tasos / dintre Insula SamoTracia şi Muntele Athos din Peninsula Gharghi-diki / Khalkidiki, pentru decorarea Templului lui Apollo din Pythion 41,22 lat. N, 26,36 long. E, aflat la poalele celui de-al doilea Olimp, cel Balcanic - având 3,70 metri înălţime (în acel timp, considerat modelul Grecului perfect):

Kouros în Egeea

Este de ştiut că partenerele Kouros erau fecioarele Kore (cu împletituri elaborate ale părului, ei având “nodul lui Hercule” iar ele având şuviţe cum erau de pildă cele ale Gorgonei din Insula Kerkyra / Corfu); cel mai mare Kouros - cu înălţimea de 10 metri - a fost în Insula Delos (denumirea însoritei Insule De-los relevând că era de la Zeul Ra = “De-Ros”: Delos e în centrul Arhipelagului Cicladelor, ai cărui cei mai timpurii locuitori - conform istoricului Antic Tucidide în “Războiul Peloponesiac” 1:8, “Enciclopediei Britanice”, etc. - au fost Carianii). În secolul V î.C., istoricul Carian Herodot a consemnat (2:51) că “să facă statuile lui Hermes cu mădularul bărbătesc ridicat, nu de la Egipteni au învăţat Elenii, ci de la Pelasgi, atenienii fiind cei dintâi Eleni care şi l-au însuşit iar după atenieni s-au luat şi ceilalţi Eleni: cine a pătruns în Misteriile Cabirilor pe care le săvârşesc SamoTracii - care la rândul lor le-au împrumutat de la Pelasgi - acela pricepe ce afirm, pentru că acei Pelasgi au locuit odinioară în SamoTracia şi de la ei au învăţat cei de acolo Misteriile” (primii Cabiri / Kabeiri au fost Karkinoii).

Hermes (Mercur la Romani)

Localnicul istoric Herodot Karka a mai scris în cartea 7: “94) Ionianii se numeau Pelasgii ‘Ai-Gialei’. 95) Insularii Cicladelor erau de asemenea de neam Pelasgic / numit mai târziu Ionic, din aceeaşi pricină ca şi Ionianii Dodecapolei; odinioară, numele Eolilor era tot acela de Pelasgi”. Este de știut - corespunzător plăcii de marmură din Insula Cicladică Paros / secolul III î.C. - că Ionianii au apărut la 8 decenii după “Întoarcerea Heraclizilor” (deci după Războiul Troian): pe coasta Est Egeeană, Ionianii au despărțit Carianii Sudici de Troianii Nordici. Geograful Anatolian Strabon, care a scris că primii Kureţi / Cureţi s-au desprins din Telchinii / Gherghinii Insulei Rodos din largul Mediteran al Cariei (erau copiii lui Tartarus / Gargarus), a mai scris şi că uneori Telchinii - adică Gherghinii, prin obişnuitele translaţii Mediterane “T”/“G”, “L”/“R”, “C”/“G” - erau confundaţi cu Ciclopii sau Dactilii, datorită priceperii lor minereşti şi metalurgice: conform lui Diodor Sicul 5:55, primii Gherghini / Telchini - cei din Insula Rodos - au fost aşa de pricepuţi încât l-au educat pe Zeul Poseidon, fratele mai mare al lui Zeus (Gherghinii l-au precedat pe Zeus, care - de altfel - a şi avut copii Ghergari, 2 fiice şi 6 fii). Coribanţii, Cabeirii / Cabirii din Insulele Egeeii şi Kureţii / Cureţii din Efes erau dansatorii sacri - crestaţi şi înarmaţi - ca şi Dactilii Idei, venerând-o pe Cybele, Mama Zeilor:

Dansatorii Egeeii

Arheologul Român Teohari Antonescu 1866-1910 a scris despre “Cultul Cabirilor în Dacia”: “Arheologul Francez Francois Lenormant 1837-1883 a avut dreptate când a susținut că ideea fundamentală a Cultului Cabirilor era adorațiunea focului sub cele 3 aspecte ale sale: ceresc, pământesc și marin. Pentru Arianul primitiv, soarele pierind după bolta cerului însemna grija, frica, doliul, întristarea și moartea, iar răsărirea lui în zarea opusă era izbucnirea unei bucurii nespuse. În simplitatea lui naivă, observând o corelațiune strânsă între disparițiunea soarelui și mișcările luceferilor din amurg și din revărsatul zorilor, în mintea sa el a asociat fără îndoială acest fortuit fenomen planetar, zicându-și că cele 2 streje de dimineață și de seară nu sunt și nu pot să fie altceva decât vrăjmașii natural invidioși ai soarelui, adică ucigașii furtivi ai lui. Prin antropomorfizarea acestor date, pasul spre dogma fundamentală a Cultului Cabiric l-am și făcut; asistăm așadar la a sa desăvârșire când voim să ne dăm seama de reprezentațiunile Cabirice. Numai când Cabirul împins pentru un moment în lumea subterestră sau submarină, revine pe cer a doua zi, numai atunci misterul mântuirii omenești s-a efectuat. Deci, după uciderea Cabirului, pământul care-l înghite și-l acoperă, sau marea care asemeni ca pe un pește îl face să dispară în sânul său, îndată ce a fost sacrificat pe tripod, aceste 2 elemente, zicem, conlucrează și ele spre a produce acel neîncetat fenomen, plin de taină, al disparițiunii și reaparițiunii continue a focului divin, a soarelui trecând pe rând prin cer, prin pământ și prin apă ca să-și exercite rotațiunea sa neîntreruptă și eternă. Iată explicarea ce noi socotim când vedem pe Cabirul ucis de frații săi, sub aceea de pește sacrificat pe tripod sau sub formă de ființă omenească călcată sub picioarele cailor; apoi simțim că el renaște dintr-un ospăț subteran și aduce cu sine toate binefacerile mântuitoare ale unei vieți noi. Precum vedem, sub alte forme, același fenomen al aparațiunii și disparițiunii solare a dat naștere unui bogat ciclu de mituri și legende, care toate se întorc împrejurul lui Apollo. La familia Frigiano-Tracică, mai puțin estetică în creațiunile închipuirii sale, mai puțin dominată de frumusețea formelor, el s-a întrupat într-un Cult mai neuman, de - s-ar putea zice - luând ca dogmă fundamentală a sa omorul, fratricidul. Această idee a morții premature a unui june, sacrificat cu invidie de ființe ce-i stăteau alături, care era plâns și cântat cu grijă de o ființă femeiască care-l iubea - sau ca mamă sau ca soție - și care dispărut pentru un timp, revenea pe lume ca o nouă splendoare cerească și mai mare, este, pare-ni-se, fundamentul religiunii naturaliste a Frigilor din Asia Mică. Pe lângă Zeița-Mumă Cybela, Cabirii jucau - negreșit - rolul unor fii neomenoși, către care ea își întindea brațele rugătoare, după ce dânșii au sacrificat pe cel mai tânăr frate al lor. Tot asemeni, în Cultul recunoscut al tuturor popoarelor Frigiene, vedem pe Cybela plângând și căutând nebună pe junele păstor pierdut de dânsa; aceeași legendă se reproduce pretutindeni în Asia Mică sub nume deosebite, așa cum s-a petrecut cu Endymion - în Caria - sau cu alții: dar legenda de timpuriu își făcu drum prin toți vecinii Asiei Minore (trecu la Ciprioți, Sirieni, Egipteni, ș.a). N-ar fi peste putință ca, în timpuri foarte vechi, legenda Frigiană să fi pătruns până în Egipt, unde ea va fi răsădit mitul uciderii și învierii lui Osiris, serbate în Misteriile Isiace. Pe de altă parte, tradițiunea s-a strecurat, fără îndoială, în Nordul Balcanic, unde o regăsim în istoria legendară a profetului Trac Orfeu. Arheologul Alexandru Odobescu zicea că ‘într-însul se caracteriză mai cu seamă moartea nevinovată în floarea juniei și originea lui se îmbină cu un Cult primitiv al naturii; printr-însul era simbolizată, sub forma unui june mort fără timp, întoarcerea grelei vremi a iernii’. Dar încă și mai categoric, mai conform cu datinele culese de noi asupra Cabirilor, erau exprimate acele idei în religiunea Tracilor, prin mitul lui Dionysos-Zagreu, ale cărui mistice naștere și ucidere de către frații săi erau cântate în Imnele Orfice. Este dar un lucru învederat că, prin căi diverse, toate aceste mituri, care se raportau la intermitențele zilnice sau climaterice ale luminii și căldurii solare, izvorau din ideea fundamentală a străvechii religiuni profesată de seminția Frigiană, și noi nu mai putem pune la îndoială identitatea lor de origine cu aceea a credinței în moartea și învierea periodică a unuia din Cabiri, operate cu concursul celorlalte două personaje bărbătești, precum și cu cel al femeii, ce-i sunt câteșitrei asociați, atât în datinele scrise ale Antichității, cât și pe Tăblițele noastre sculptate în Dacia”. La începutul Epocii Bronzului, odată cu întemeierea Pelasgei Troade, adică a Troiei (începutul mileniului III î.C.), Valea Meandrului - al celui mai mare Râu Anatolian ce se varsă în Marea Egee - era locuită în case de tip “megaron” (construcţii lungi, cu o singură sală, ulterior Grecii vechi păstrând modelul respectiv pentru Sala Tronului). Acel tip de locuinţă, cu fundaţie de piatră şi pereţii din cărămizi de argilă / lut, ce a înlocuit adăposturile rotunde post-diluviene ale Epocii Pietrei, a dăinuit pentru lung timp în Anatolia (trebuie ştiut că în vechime formatul rotund reprezenta legătura cu Cerul iar formatul pătrăţos - orientat spre cele 4 puncte cardinale - reprezenta legătura cu Pământul / combinaţia celor 2 regăsindu-se şi mult ulterior de pildă în construcţiile bazilicilor bizantine): legăturile mai puternice avute cu Pământul - așa cum au fost pătratele / cuburile asociate Marii Mame Cybela ori hermele pătrate / cubice asociate Zeului Hermes, bunic Ghergan - s-au impus, fiind de bază şi acum în arhitectura lumii.

Pe de altă parte, este de observat că printre prototipurile mitice ale activităţilor umane au fost arhetipurile celeste în organizarea teritoriilor. De exemplu, Munţii pentru Altaici aveau prototipul ideal în Cer, oraşele din India erau construite după modelul mitic al oraşului celest în care locuia suveranul universal în Era de Aur, toate aşezările Sumerienilor îşi aveau arhetipurile în constelaţii iar numele de locuri şi de persoane ale vechilor Egipteni erau date după cele din “câmpurile” celeste; Biblia în Revelaţie / Apocalipsă exemplifică modelarea noului Ierusalimului după un prototip ceresc iar simbolismul paradisiac ulterior al Bisericilor şi al grădinilor Mănăstirilor creştine favorizează ascensiunea mistică a maicilor / călugărilor spre Dumnezeul din Cer: în vechea concepţie, pe Pământ era reflecţia astrală, a Cerului (din marele trecut se credea în oglindirea Cerului pe Pământ, inclusiv prin faptul că o distrugere pe Pământ era considerată o creaţie în Cer / şi invers). Aşezările ce au inspirat stilul tradiţional Anatolian erau înconjurate de ziduri defensive iar fortificaţiile conţineau clădiri înghesuite una într-alta; adesea erau ridicate la gurile numeroaselor grote. Pe cursul inferior al Meandrului - devenit proverbial datorită şerpuirilor sale - culturile agricole erau mănoase şi au apărut aşezări de primă importanţă, zona fiind îndeosebi populată de către Ghergani / Gherghiţi, de care a fost legată vechea denumire a regiunii Caria din S Râului Meandru (la N de Râu a fost regiunea Ludică / Lydia); regiunea Caria avea sub control direct şi Insulele din faţa coastelor sale, printre care Arhipelagul Cicladelor / Kyklade - în pronunţie “Cu-clade”, în Română “cladă” fiind “grămadă” - unele ajungând prin contribuţiile lor de excepţie de asemenea în patrimoniul umanităţii. Universal au intrat în vocabular “meandrele” drept cotituri foarte strânse, în “U”, ale unui Râu, apărând de regulă, în serie; meandrele sunt formate, de cele mai multe ori, în straturi aluvionare (aduse de ape), aşa încât îşi pot schimba uşor forma şi se pot muta în josul Râului în funcţie de înclinarea Văii. O albie cu meandre este, de obicei, o dată şi jumătate mai lungă decât o albie aproximativ dreaptă şi include bălţi de apă la cotituri şi porţiuni cu apă repede, puţin adâncă, între acestea. Lungimea unui meandru este obişnuit de 7 până la 10 ori mai mare decât lăţimea albiei Râului. În lucrarea “Fluviile” 9:1 atribuită scriitorului Plutarh, cu numele de Maeander / Meandru era ştiut fiul nimfei Anaxibia - a Fluviului Gange din N Indiei - şi al lui Cercaphos / Kerkafos (Gherganul fiu al Soarelui / Helios şi al Rodei), cârmuitor al Rodosului în mileniul III î.C., considerat un Cimerian: Caucazian înrudit - conform Anatolienilor Herodot şi Strabon - cu Troianii; în Rodos - Insulă consacrată Soarelui - se ştia de Kerkafos că era Fiul Soarelui. Istoricul Zenon a scris de competiţia dintre Kerkafos şi Kekrops I despre cine jertfea mai bine, câştigată de Kerkafos, obiceiul său rămânând în Rodos ca ritual aparte: jertfa se aşeza pe altar înaintea aprinderii focului, nu după ce focul era aprins.

Templul Gherga din Bazinul Meandrului

Pelasgii - excelenţi comercianţi dar şi navigatori - au fost creatorii Greciei Antice. Cei dintâi cârmuitori Pelasgi au excelat cu deosebire prin virtuţile lor personale, prin meritele lor politice şi peste tot prin binefacerile lor faţă de genul uman. Ei au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin Munţi şi păduri, au întemeiat localităţi, au dat supuşilor lor legi şi au introdus în modul lor de viaţă moravuri mai blânde; peste tot au îndreptat întreaga activitate a lor spre o existenţă mai bună - fizică şi intelectuală - şi astfel au deschis o nouă cale pentru destinele populaţiei. Inclusiv medicina Pelasgă era superioară vremurilor, având în vedere întregul - adică şi partea psihologică - atunci când era tratat un bolnav. În semn de recunoştinţă pentru acele merite nepieritoare ale lor, acei cârmuitori Pelasgi au fost divinizaţi şi onoraţi cu cult religios. Vechea teologie a considerat pe acei Civilizatori ai Lumii Vechi ca asemenea Zeilor şi le-a ridicat altare şi Temple, le-a instituit sacrificii şi sărbători, le-a compus imnuri, legende şi rituri, le-a înfiinţat colegii de preoţi şi oracole (e de ştiut că pe atunci neseparat de religie era opiul produs din macul abundent în lanurile de grâu Anatoliene; e de remarcat că frazele oraculare erau comparabile cu mesajele şamanilor după călătoriile lor extatice în “Cealaltă Lume”). Cei vechi au transmis posterităţii 2 noţiuni diferite despre Zei: anume, că unii au fost şi sunt eterni - adică nesupuşi pieririi - iar alţii au fost oameni care, pentru binefacerile lor faţă de genul uman, au câştigat onoruri divine şi cult religios (ca de exemplu, a subscris acelui profil aşezarea megalitică Gherga - în jurul Templului Gherga - din partea Cariană a Bazinului Meandrului).

Hartă de Dr. Pierre Debord, 1999

În imaginea următoare este Masivul Latmos / “Lat-Mos” - al Moșului Lat sau Latin, zona fiind știută la începutul Antichității ca Herakleia - văzut de pe malul Lacului Bafa (în Antichitate a fost golf al Mării Egee, în apusul său dezvoltându-se orașul Milet / “Mi-Let”, importantul port al Gherghiţilor):