197. Ghega

Dicţionarul Armânesc-Românesc” de Dr. Tache Papahagi menţionează ca “Gheganu“ = “Albanez Nordic“ iar Albania ca Ghigârii. La începutul mileniului II, pe actualul teritoriu Albanez, în zona Montană Nordică din vecinătatea Muntelui Negru / Muntenegrului şi Coşavei / Kosovei - teritorii locuite de Gherga - se vorbea Ghega / limbaj cu influenţe Armâne, distincţia făcându-se sub formele: Grec în S şi Gheg în N (Balcanica Albanie are în E Macedonia și în V MunteNegru). O veche atestare istorică a limbajului Armânilor datează din secolul VI, când au însoţit armata bizantină într-un marş împotriva Avarilor, pe teritoriul Bulgariei de azi; în secolul XI, după căderea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, pe teritoriul azi Bulgar a existat ţarul Ghega, provenit din Bazinul Vardar al Macedoniei, populat de Vlahi / Armâni. De altfel, fosta capitală a MunteNegrului, Cetine 42,22 lat. N, 18,55 long. E, are drept cea mai veche clădire - de la sfârșitul secolului XIV - Biserica Vlahilor / Românească, al cărei ctitor a fost Ioan Boroi (el şi soţia fiind îngropaţi sub cele 2 uriaşe pietre de la intrare, acela de fapt fondând oraşul, împreună cu fraţii săi, pe când acolo domnea Vlahul Radu din Cotor / Cattaro 42,25 lat. N, 18,46 long. E - localitate aflată în golful din vecinătatea Sudică a Ragusei - în ulterioara mănăstire de lângă fiind păstrată palma dreaptă a lui Ioan Botezătorul”); Dr. Tache Papahagi în “Antologia Aromânească” din 1922 a consemnat mărturia lui Pop Pero Matanovici - comandantul călărimii MunteNegrene - că după bătălia pierdută de la Câmpia Mierlei / Coșava din 1389, o parte a militarilor s-a aciuat în Cetine, aducând de la Vlahi frumusețea chipului și agerimea lor sufletească”. În Sudica Albanie, vecină deopotrivă cu MunteNegru și cu Coșava / Kosovo, limba primilor localnici nu era influenţată de Albaneză, ce nu exista atunci (prima şcoală Albaneză a fost deschisă abia în 1638); de altfel, în secolul XX profesorul German Georg Stadtmuller - şeful “Departamentului de Istorie” al Universităţii din Munchen - a afirmat că de fapt “regiunea păduroasă din sudul Rusiei a fost cea mai veche şi sesizabilă patrie a pre-albanezilor”. Asemănări între Ghergarii Caucazieni şi Gherganii Balcanici n-au fost singurele de gen, ci au fost şi cele dintre Armenii Caucazieni şi Armânii Balcanici ori cele dintre Albania Caucaziană şi Albania Balcanică. Din dezvoltările fonetice ale Românei şi Albanezei, academicianul Alexandru Philippide în “Originea românilor” a concluzionat că acele dezvoltări au fost provocate de influenţa substratului.
Dr. Adrian Poruciuc - profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a scris despre “Fenomenul indo-european în viziunea lui Gheorghe Ivănescu” (filolog membru corespondent al Academiei Române din 1965): “El a insistat asupra corespondenţelor dintre, pe de o parte, limba bască, limbile caucaziene şi central-asiatice, iar, pe de altă parte, anumite limbi indo-europene, precum limbile indo-iraniene, hitita, albaneza şi limbile românice. Printre exemplele ilustrative, a inclus şi unele cuvinte româneşti considerate de sorginte autohtonă: de exemplu, românescul ‘bâr’ - ca interjecţie pentru mânat oile - este explicat în legătură cu un radical ‘berr’ care apare în albaneză şi în unele dialecte românice cu sensurile de ‘berbec’ / ‘miel’ (conform albanezului ‘berr’ pentru ‘miel’); menţionat de Gheorghe Ivănescu a fost şi românescul dialectal ‘daşu’ pentru ‘miel’, albanez ‘daş’, cecen ‘dac’ şi etrusc ‘dasi’ = ‘berbec’. Următoarele trăsături le-a prezentat ca relicve pre-indoeuropene: prefixul de plural ‘le’ - vizibil în vechiul etnonim care îi desemna pe ‘lelegi’ - la care aş adăuga că ‘le-’ a funcţionat ca marcă de plural şi în hatică, adică în limba care a reprezentat un substrat autohton al hititei (de exemplu, termenul hatic ‘binu’ pentru ‘copil’ la plural era ‘lebinu’ = ‘copii’) sau 2 aspecte fonologice, lipsa unei opoziţii fonemice între consoanele explozive şi sonore / de observat în idiomurile caucaziene, hitită şi etruscă, respectiv mutaţia consonantică vizibilă în limbile caucaziene / inclusiv în armeană ori în vechea macedoneană. Într-un studiu din 1968, Gheorghe Ivănescu a abordat ‘facerea poporului ilir’ şi implicit facerea albanezilor; pe lângă argumentul terminologiei pastorale şi metalurgice de probabilă provenienţă non-indoeuropeană, demonstraţia din acea lucrare a făcut apel la etnonime şi toponime, precum ‘Albani’ şi ‘Albania’ (ambele reprezentate atât în Caucaz, cât şi în zona Adriatică). Denumirea etnică ‘şqiptar’ - a albanezilor de azi - ar fi legată de termenul albanez ‘şqiponje’ pentru ‘vultur’ (în chestiunea respectivă, ar putea exista o legătură etimologică între etnonimul ‘şqiptar’ şi verbul albanez ‘şqiptoj’ = ‘a rosti’ / ‘a pronunţa’); autorul a afirmat că nu se poate face indo-europenistică fără abordare interdisciplinară, el găsind sprijin nu doar în lingvistica istorică, ci şi în arheologie ori etnologie: printre altele, Gheorghe Ivănescu a insistat pe existenţa unui cult al păsărilor, cu antecedente preistorice în Balcani şi cu o posibilă prelungire în chiar identificarea albanezilor cu vulturii (nu este de neglijat faptul că şi pe steagul Albaniei de azi apare pajura bicefală / ca la hitiţi). Studiul din 1968 s-a încheiat cu o importantă precizare: prin evidenţierea unor rădăcini ‘pelasge şi caucaziene’ ale albanezilor, autorul a avut în vedere doar populaţia, nu şi limba albaneză, aceasta din urmă fiind indo-europeană şi conţinând doar un anumit număr de cuvinte ‘de origine caucaziană’.” Geografia Albaniei este împărţită în Toscaria şi Ghegaria de Râul Şcumbi iar locuitorii acelora sunt Tosci şi Gheghi - care nu se plac reciproc dintotdeauna, una dintre cauze fiind originile lor diferite (Râul Şcumbi, cu izvorul în masivul din SV Lacului Ohrida, în istorie a fost considerat limita Nordică a Epirului); cercetătoarea Emilia Eftimiu în “Revista istorică” din 1932 a scris că “hrisovul lui Milutin din 1299 vorbeşte de participanţii târgului de la Mănăstirea Gorga din Ţinutul Şcumbi, care erau în special Albanezi şi Vlahi, cu turmele lor” (în 1272, Carol d’Anjou din Regatul Napoli a cucerit Despotatul Epirului şi a întemeiat Regatul Alban, cu capitala la Durazzo / Durres - în N Şcumbi - urmaşul său Carol Robert d’Anjou ajungând să conducă Ungaria din Timişoara). Autorul Anastase Hâciu a scris în cartea Aromânii” din 1936: “Albanezii numesc ‘Gog’ pe Aromânii de la Nord de Râul Scumbi iar pe cei de la Sudul acelei ape - indiferent dacă fac negoț sau creștere de vite - ‘Cioban’; cei dintâi Gog sunt toți meșteșugari, negustori și profesioniști, pe când la cei din Sud nu există familie care să nu aibă un număr oarecare de oi”.
Dr. Mihai Vinereanu a consemnat în 2009: “Geograful antic Strabon a scris că epiroţii erau la sud de râul Şcumbi iar ilirii erau la nord de râul Şcumbi. Romanii făceau distincţie clară între epiroţi şi iliri: în accepţiunea romanilor, epiroţii nu făceau parte din grupul ilirilor propriu-zişi. Ilirii propriu-zişi erau cei din Dalmaţia şi din cele 2 Panonii. La Ptolemeu (în secolul II), Albanii apăreau în Macedonia vestică. Prima menţiune istorică a albanezilor, cu acest nume, a fost făcută de Mihail Ataleiates, la anul 1042. Filologul german Johann Georg von Hahn în 1854 a susţinut că vorbitorii dialectului tosc erau urmaşii epiroţilor, pe când vorbitorii dialectului gheg erau urmaşii ilirilor; el a remarcat pe bună dreptate că nici alte popoare nu s-au mutat de pe locurile lor de baştină din antichitate până azi”. În Balcanii apuseni, musulmanii rezultaţi printre actualii Albanezi, Kosovari, Bosnieci, ş.a., i-au avut printre predecesori pe Vlahii amici cu otomanii pe timp îndelungat; ciobanii Ghega trăiau într-o societate organizată pe ginte / şatre, adesea independenţi faţă de otomani. Ei şi-au câştigat de-a lungul timpului reputaţia de duri şi agresivi, fiind până în vremurile recente consideraţi drept bravi şi destoinici războinici. Codul de comportament, consolidat în Evul Mediu, bazat pe frăţie, legea sângelui - istoricul Herodot Karka nota că frăţia de sânge era practicată în Anatolia Antică - pe onoare, respect pentru cuvântul dat şi loialitate faţă de neam, este valabil până în prezent (preceptele judecăţii Ghega au devenit de bază în Epoca Modernă pentru Curtea Supremă de Justiţie Americană, de exemplu). Academicianul Vasile Alecsandri (1821-1890) a scris: “când 2 bărbaţi decideau a se înfrăţi, trebuiau să-şi facă pe braţul drept câte o tăietură în formă de cruce şi să unească sângele lor”. Academicianul Petriceicu Haşdeu a completat sub forma “Crucea juca un rol secundar, fondul constând în amestecul sângelui, prin care 2 indivizi - străini unul altuia din fire - deveneau artificial ‘de acelaşi sânge’: în acel amestec al sângelui se cuprindea simbolismul operaţiunii. Din toate popoarele Europene, îl au numai Românii şi Albanezii. În Albaneză, un asemenea frate prin amestec de sânge se cheamă ‘vălam’ de la ‘văla’ = frate. ‘Vălamania’ se opera în cele mai multe cazuri prin deşertarea de către cei înfrăţiţi a unei cupe în care ambii lăsau să cadă câteva picături de sânge de la degetul mic al mâinii drepte. O consideraţiune foarte importantă: în Evul Mediu, frăţia prin amestec de sânge era păgână. Ungurii, la intrarea lor în Panonia în secolul IX - când încă erau păgâni în toată puterea cuvântului - îşi întăreau jurămintele de fidelitate prin băutura sângelui amestecat şi cronicarul anonim Ungur s-a grăbit a adăuga că aceea se făcea anume păgâneşte. Evreul Petakhia, care a călătorit prin ţara Cumanilor la 1173, a zis că ‘în Cumania, când iei o călăuză pentru siguranţa drumului, ea îţi jură mai întâi credinţă, împungându-şi degetul şi dându-ţi să-i sugi sângele’. Restul creştinilor ştiu doar frăţia de cruce - prin care schimbă cruci la biserică - şi nu mai cunosc frăţia de sânge, obicei păgân”. Legea talionului - exprimată din mileniul II î.C. în Mesopotamia de Hamu-rabi - sub forma de “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (înţeleaptă şi blândă de la început acolo unde nu exista judecător, soarta fiind autoreglată prin compensări corecte, echilibrate), aplicată în zonă, a fost explicată de profesorul German Gerhard Robbers, specialist în filozofia dreptului: “în societăţile arhaice, în care nu exista stat, nici justiţie, sentimentul răzbunării avea funcţia de a instaura dreptatea; este o sancţiune şi un mecanism menit a obliga oamenii să se comporte corect în structurile sociale în care se încadrează”, fiind larg agreată de ciobanii Ghega. Răzbunarea sângelui a fost un factor de progres mai bun decât arbitrarul şi haosul, un precursor al justiţiei şi al articolelor de drept, prin probleme de onoare şi ospitalitate; pecetluirea sfârşitului vrajbei între familii ori comunităţi sunt prin adunări în sărbători ale împăcării, vărsându-se împreună câteva picături de sânge din înţeparea degetului mic de la mână într-un pahar cu apă şi bându-l apoi (astfel duşmani de moarte putând deveni şi înfrăţiţi). Asemenea ritualuri au supravieţuit nu numai în Balcani la Ghega ci şi în Anatolia, în Egipt şi în S Italiei / adică exact în spaţiile cu atestată prezenţă Gherga. În 1912, revista “Luceafărul” din Sibiu scria: “Gheghii sunt îndeobşte priviţi ca cei mai sălbateci locuitori ai Albaniei. Cu o statură de atleţi, cu ochi negri de vultur, cu nasul lor regulat, cu dinţi albi şi scurţi, cu o barbă deasă şi părul lăsat lung peste cap, cu un lux de vigoare şi de sănătate, ei par nişte Herculi născuţi pentru a se lupta cu fiarele sălbatice. Înegriţi de soare din cauza vieţii lor păstorale sau răsboinice, siliţi să trăiască în plin aer, ei au tenul pârlit de soare al Grecilor de cari diferă prin forţa lor musculară şi prin desvoltarea oaselor, care îi apropie de tipul circasianilor”. Este de ştiut că în N Caucazului, Circasianii - numiţi Kerkeţi de către Pliniu cel Bătrân” - au fost printre cele dintâi populaţii, Amazoanele şi Gargarii fiind printre ei; în Evul Mediu, zona lor se numea Zichia iar în Epoca Modernă, în secolul XIX, Imperiul Țarist condus de Romanovi s-a luptat cu Circasii / Cerchezii și pe foarte mulți i-a omorât - în ceea ce azi e încadrat ca genocid - ori i-a expulzat în Imperiul Otoman (fiind afectați milioane de oameni, anume: majoritatea Kerkeților / Circasilor din N Caucazian).
Migrarea Circasă / Cercheză (secolul XIX)
În V Balcanic, cununia Ghega era luată foarte în serios, nunţile fiind petreceri fastuoase. Adesea cununiile erau aranjate încă de pe când mirii erau copii (pentru prevenirea incestului, nunţile între verişori erau interzise iar fetele nu se puteau cununa în afara comunităţilor, doar băieţilor fiindu-le permis - care uneori îşi aduceau neveste de la mari distanţe). Ţinând bebeluşii mult pe spate, capul moale al acelora ajungea să se aplatizeze, aspectul respectiv fiind şi un semn de recunoaştere între neamuri (din cele mai vechi timpuri, Pelasgii apreciau pe cei cu faţa lată - având capul turtit - în Europa cel mai frecvent, conform antropologului Suedez Bertil Lundman în 1943, fiind aşa Laponii). Harta următoare indică măsurătorile craniene ale Europenilor, realizată de Americanul William Ripley în 1899, părţile întunecate fiind ale capetelor de acel gen / de unde vorba în zemflemea de “cap pătrat” (Gherghinul Homer a indicat în “Iliada” că Pelasgii îi apreciau pe cei cu “faţa lată”, Zeus fiind aşa):

Asemănările cefalice
Moştenirile erau împărţite numai de către băieţi. Ghega erau înalţi şi muşchiuloşi / numele Gigant vine şi de la ei. Dr. Carleton Coon (antropolog American la Universitatea Harvard) în studiul rasial din 1939 a identificat pe acei Uriaşi Balcanici cu pielea mai deschisă la culoare decât a băştinaşilor ca fiind cea mai recentă populaţie, netipică Europenilor / care a ajuns în Kosova (Ţinutul Mierlelor) şi Albania (Ţinutul Vulturilor) în urmă cu peste o sută de generaţii, conform tradiţiei populare, căutând refugiu, la început fiind fraţii Ghega - care au înfiinţat ginţile / la fel de înalţi ca ei în Europa fiind doar Doriana înrudită gintă Cretană a Sfakianilor, ultimii apărători ai Constantinopolului în faţa otomanilor; de altfel, din aceeaşi perioadă Antică din urmă cu circa 100 de generaţii când au ajuns strămoşii Ghega în Munţii din N actualei Albanii au existat în Banatul Montan Alanii sosiţi din Albania Caucaziană aşezaţi în jurul Sacrului Munte Gugu, anume cei care au fost strămoşii Gugulanilor. Polonezul Jan Czekanowski pe harta antropologică a Europei din 1928 (ca şi opinia din 2000 a profesorului George Iancovici de la Universitatea Belgrad / Serbia, care lega Ghergarii / Gargarii din Caucaz de Kosova) a arătat cu aceeaşi haşură formaţiunea Caucazo-Balcanică a Albanezilor:

Albania Caucazo-Balcanică
În 1984, Dr. John Pilkey în lucrarea sa despre originea naţiunilor a indicat (ceea ce au subliniat şi alţii) că populaţia Ghega e a descendenţilor Gherghe-seilor din Galileea, în 2008 acelaşi legând-o şi de Sumerianul Ghilga-meş; ulterior, în Balcanii mileniului I s-au alăturat Gherghiţi din Anatolia şi Ghergania / S Caspic. De altfel, cercetătorul Raamah Kush în studiul său despre “Fețele Hamite” din 2010 (publicat în SUA) a scris: “Descendenții Ghirgașiți au fost în jurul Palestinei. Numele Ghirgaș a fost descoperit în inscripțiile Ugarite ca ‘Grgs’ și ‘Bn-Grgs’; numele Ghirgaș și Ben-Ghirgaș, găsite în literatura Ugarită, erau o confirmare a existenței Ghirga-șiților ca pruncii lui Ghirgaș. Egiptenii îi numeau ‘Kirkaș’ iar Hitiții se refereau la ei drept ‘Karkm’; ei trăiau pe Valea Iordanului, între Galileea și Marea Moartă iar Hitiții i-au menționat ca așezați și în Asia Mică. Alt nume al lor a fost Qarqișa; e posibil că au migrat în stepele de lângă Marea Caspică, care a fost știută în Vechea Lume ca ‘Marea Ghirga-șiților’ și în Sud-Estul European, dând naștere Albanezilor Ghegi”.
Distribuirea inteligenței
După cum a redat și cercetătorul Ceh Jakub Marian în 2014, în Europa Modernă răspândirea nearmonioasă a coeficientului de inteligență - cu valoarea cea mai scăzută în Albania și cu valoarea cea mai ridicată în Finlanda - reflectă migrări anterioare, ca de pildă retragerea celor deștepți de la miazăzi la miazănoapte; mișcarea spre N a viețuitoarelor s-a intensificat de la sfârșitul paleoliticului, când topirea calotei a determinat deplasarea oamenilor în consecință - având pe cei isteți în frunte - cauzând astfel un dezechilibru evident mai ales în raport cu locul de plecare, accentuat de-a lungul timpurilor (de altfel, inclusiv religios s-au alăturat conceptele de cald / fierbinte la Iad și respectiv opus la Rai, de pildă biblic rămânând consemnat că în Eden cei mai vechi oameni au descoperit hainele și s-au îmbrăcat, motivația invocată fiind cea pudică - deoarece sexualitatea domina copios perioada păgână - însă concret, frigul cauzat de climatul rece a fost factorul esențial, fapt transmis civilizațional apoi și la E de Eden împreună cu ei, ceea ce era în Europa străveche ajungând până în India străveche, unde cei goi de acolo i-au apreciat pe înveșmântații Euro-Indieni ca deosebiți). Ciobanii Gheg din Munţii Balcanici şi Gugulanii (Românii din Banatul Montan), care în Armână ar însemna “chipeşi / frumoşi”, au evidente asemănări; mai multe surse, cum ar fi a biblicului Ezechiel ori în secolul IV a istoricului Roman Ammianus Marcelinus sau ulterior Armene, au remarcat aceeaşi populaţie Anatoliană între Traci, inclusiv descendenţii Gugulani de la poalele Masivului Gugu, cu legături din Caucaz până în Canaan (o prezenţă Antică evidentă fiind în secolul VII î.C. regele Lidian Gog / Gyges, menţionat şi de Biblie, ce a trimis în Egipt mercenari Cariani - între care Gherga - ceea ce denotă ampla putere de mişcare a Anticilor Anatolieni). Aromânul Dimitrie Bolintineanu – după ce a vizitat Caria împreună cu Ion Ghica, beiul Insulei Samos pentru otomani / ajuns președintele Academiei Române și înmormântat la Ghergani - a scris despre originea Cariană a vestitului Gyges (cel care a încheiat domnia Dinastiei Heraclizilor acolo și a fondat-o pe a lui, bătând pentru mercenarii săi primele monede din lume): “Carianii se făcură puternici la Curtea Lydiei; Carianul Gyges comanda armata Lidiană. Carianii erau în fruntea armatei. Gyges era Carian. Ei tindeau a cotropi pe Lidiani și – oricare ar fi fost cauza morții ultimului rege Heraclid – un complot întins a trebuit să fi existat între toți Carianii contra regelui. Cu Gyges, puterea Lidianilor crescu și întinse până la coasta mării. Lidianii s-au decis a supune Ionia. Cariani, Lidiani și Misiani se aliară contra Ionianilor. Rezbelul a început. Gyges atacă întâi Smirna și a fost respins. Atacă Colofon și cetatea căzu în puterea lui. Ardys – următorul lui Gyges - luă Priena, dupe o rezistență eroică. Ionia era să cază cu totul sub Lidiani, dacă Cimerianii, niomazi de la Marea Caspiană, nu ar fi apărut pe malurile Mării Negre, supuse Lidianilor. Cimerianii luară Sarda; dară, neputând lua și cetatea, lăsară orașul câștigat și plecară. Poetul Callinus, ce trăia în Efes, compuse imni minunați să deștepte curagiul Ionianilor contra Barbarilor Sciți. Orientalii numeau ‘Sakai’ seminția Scită din Munții (Koh) din Crimeea, ale cărei hoarde erau cunoscute sub numele de ‘Koh-Sakai’ = Sciții din Munte, din care mai târziu Moscoviții au făcut ‘Cosacii’. Acele năvăliri făcură să înceteze rezbelul Lidianilor. După gonirea Cimerianilor de către Lidiani, reîncepu rezbelul cu Ionianii: Lidianii luară Smirna și Miletul. Aparițiunea Mezilor dincolo de Râul Halis făcu să înceteze rezbelul Lidianilor cu Ionianii”.
Ghidându-se după geograful Antic Strabon care l-a notat “Kogaionon” / “Capul Gaiei” conform Dr. Ion Pachia, Muntele Sacru al Geţilor a fost indicat în SV României - respectiv în Banat - de istorici ca Nicolae Densuşianu, Hadrian Daicoviciu, Iosif Drăgan, Constantin Giurăscu, ş.a., Masivul Godeanu rimând cu Sumerianele Kurga-Ien-Anu însemnând “locul preoţilor lui Anu”, respectiv Guda-Anu adică “muntele unde preoţii îl ung pe Anu” (Anu fiind bărbatul Marii Zeiţe, revelată în Epoca Pietrei a actualului spaţiu Român mai ales din Banat până în Buzău, inclusiv megalitic prin Sfântul / Sfinxul păzind Babele - adică “doamnele din piatră” - în Bucegi). Cel mai înalt vârf din Masivul Godeanu este Muntele Gugu 45,16 lat. N, 22,33 long. E, însemnând în Sumeriană “al taurului” - închipuind conform filologului Gligor Haşa un cap de bour - la intersecţia a 3 regiuni Române, respectiv a Banatului cu Ardealul şi Oltenia: în trecut era ştiut ca Muntele Uriaşilor Guguionon / uriaşul cucuion” Montan a fost numit Gugu (la poalele sale, în Valea Timişului, e fosta aşezare Antică Gaganae / acum Armeniş, judeţul Caraş-Severin, localitate importantă la poalele Masivului Ţarcu, în Ţinutul Gugulanilor; la Ţarcu se poate observa strania rezonanţă Pelasgă - căci “r” central a rămas - cu Gargu, o utilizare asemănătoare fiind practicată de bizantini pentru Ghirghizi / Kîrkîzi, ca “ţarkasi”, după cum a scris de exemplu Laonic Chalcocondil în “Expuneri istorice”). Academicianul Alexandru Borza 1887-1971 (întemeietorul geobotanicii în România, la iniţiativa sa înfiinţându-se primul Parc Naţional Român, cel din Retezat) în “Sanctuarul Dacilor” a scris: “Dacă este adevărat că a existat un munte sacru la Daci, munte foarte înalt cu peşteră în vârf, în care locuia ca un sihastru marele preot al lui Zalmoxes şi citea semnele cerului, aducând şi jertfă zeului, acel munte a fost, cu cea mai mare probabilitate, Muntele Gugu, cu peştera sa” (pe Vârful Gugu din Masivul Godeanu este o grotă, ce - şi în opinia academicianului Ardelean - putea fi sihăstria Kogaionon / Gogaio). Faptul că Gugu era Munte Sacru e întărit nu doar de tradiţia locală, ci şi de existenţa grotei de 10 metri adâncime aproape de vârful său, loc de retragere sihastră şi de observare astronomică chiar ziua, datorită fenomenului de reflexie a razelor solare (ce permite vizualizarea diurnă a astrelor, la fel cum se întâmplă şi din fundul unei fântâni); în areal se petrece des un complex meteorologic de iluzie optică - tip “Fata Morgana” - ce real camuflează Vârful Gugu, “volatilizându-l” din când în când, lăsând să se vadă linia orizontului: explicaţia ştiinţifică e dată prin densitatea diferită a stratelor de aer - combinată cu drenarea nebulozităţii sub formă de condens - ce produce spectacolul respectiv. Basarabeanul Victor Kernbach în “Enigmele miturilor astrale” din 1970 afirma: “În România, în preajma Muntelui Gugu, trăiesc aşa-numiţii Gugani, păstori voinici şi foarte înalţi, cu viaţă retrasă şi particularităţi lingvistice destul de stranii, care se pretind a fi oamenii cei mai vechi din lume (aşa se considerau şi multe ginţi din Caucaz)”. Conexiunile dintre Canaan, Caucaz, Carpaţi - ca GogGygesGhegaGugu - au fost confirmate atât prin mişcări ale populaţiilor, cât şi cronologic / istoric, Gherga fiind atestat în toate.
Muntele Gugu şi Grota de lângă vârful său
Dialectul Ghega - vorbit, ca şi Armâna, în prezent de câteva milioane de Balcanici - e sincer, fără expresii ambigue şi rele intenţii, predispus povestirilor. Cel mai mare poet Român, Mihai Eminescu - ales post-mortem membru al Academiei Române - scria în 1880 despre republicile de plai Albaneze că “se află în dialectul Ghegic cuvântul arberi pentru popor, Arberia pentru Albania. Deşi ramurile naţionalităţii sunt numeroase, totuşi principale sunt Gheghii şi Toscii, ca purtători ai celor 2 dialecte principale. Toscaria cuprinde Sudul Albaniei, Ghegaria sau Ghegania - Nordul Albaniei” (e de observat că Arberia rimează cu Iberia / fost Regat Caucazian iar academicianul N. Iorga în “Oamenii Pământului” a notat: “Însemn ca o curiozitate că numele de Tosk a fost apropiat de Tuscus al Etruscilor şi că Tirana s-a văzut ceva Tirenian”; de altfel, de mioritica torişte” - adică zăcătoarea” la stână, locul de odihnă al ovinelor şi cornutelor, unde iarna animalele mănâncă - poate fi apropiată atât denumirea Truscă pentru E/Trusci, cât şi termenul de turism, pentru turiştii care se odihnesc / zac, sunt hrăniţi, etc., cuvântul Latin “tornare” / Grec “tornos” având sensul de mişcarea în cerc, în jurul unei axe, de străveche sorginte Ghergană). În lucrarea “Macedo-Românii”, lingvistul Theodor Căpidan 1879-1953 a indicat că Armânii erau cadorisiţi cu epitete după locul unde făceau comerţ, ca Gheorghi Magiari pentru cei din Ungaria sau după locul de unde erau, ca Gheorghi Aveliotu (adică din Avdela Pindului / Grecia) şi a scris: “Macedoromânii au şi câteva porecle. Albanezii din Nordul Albaniei le zic Gogă. Aici vreau să adaog numai faptul că Aromânii numiţi de Albanezi Gogi treceau odată printre cei mai buni zidari în toată Peninsula Balcanică” (e de remarcat că fosta Albanie Caucaziană - unde prezenţa Gherga a fost abundent atestată - era Gogarena şi că în Armână, Gogă are sensul de Domnul); el a mai consemnat în “Aromânii” din 1932 că “numele pieţii din mijlocul comunei Mulovişte (lângă Bitolia) - ce nu este decât ‘Moş Gagă’ - m-a făcut să mă gândesc la originea Meglenită; într-adevăr, aceste 2 cuvinte se găsesc numai la Megleniţi iar tipul locuitorilor se identifică cu cel al Grămuştenilor: oameni bine făcuţi, cei mai mulţi din ei frumoşi şi cu trăsăturile feţei regulate”.
Anticii Gherghei din Golan / Nordul Galileii ajunşi în N Balcanilor au devenit Ghegî, în N Toscilor (migraţia lor acolo - din Canaan - fiind via Albania Caucaziană / primul loc unde au ajuns Gherghe-seii din N Canaanului: între rudele lor Ghergare Caspico-Caucaziene). Armânul Branislav Stefanoski a susţinut în 2013: “Pliniu cel Bătrân 6:19 a afirmat că sciţii erau vechii aramei’ (Scytharum populi...antiqui Aramaeos’) iar sciţii se întindeau între Ural şi Tracia. Se pare că aramii au obţinut numele de sciţi ca rezultat al modului lor de trai. Sciţii - astfel cum a notat Herodot - aveau locuinţele montate pe căruţe, aşa că îşi puteau schimba foarte repede locul unde trăiau. Acel mod de trai a fost legat de principala lor activitate de supravieţuire, creşterea animalelor. Sciţii - la fel şi armânii - nu se ocupau, în general, cu agricultura, pe primul loc fiind animalele. Păşunarea marilor cirezi şi căutarea de noi păşuni impuneau deseori şi continua schimbare a locului de trai. Din această cauză, coloniştii greci i-au denumit pe arami ‘sciţi’ (‘skitaci’ = ‘rătăcitori’), ceea ce însemna ‘nomazi’, termenul makedono-armân asociat lor - de ‘vlahurie’ pentru ‘spaţietate’ - indicând că erau ‘nomazi’: oameni care nu aveau un loc stabil de trai, care nu duceau o viaţă sedentară, care trăiau în afara spaţiilor urbane. Albanii au venit în Balcani în prima jumătate a secolului XI şi s-au aşezat în părţile muntoase din nord-estul Albaniei de azi. Albanii din Caucaz au apărut pe teritoriul de azi al Albaniei în jurul anului 1043”. Mai vechi decât Armenii din Caucaz sau decât Armânii din Balcani au fost Arameii: aceia erau Sciţi la N de Caucaz şi Arami la S de Caucaz (zona din N Canaanului unde până în Antichitate au trăit Gherghe-sei s-a numit Aram, atestată documentar în mileniul III î.C. - adică în Epoca Bronzului - de exemplu în “Tăbliţele din Ebla” / Siria). Dacă Medieval Albanii Caucazieni au putut ajunge Albanezi Balcanici, atunci - tot în Evul Mediu - şi Armenii au putut ajunge Armâni: mutarea unora - din V Caspic în V Egeic - s-a datorat bizantinilor, al căror Imperiu s-a întins din Caucaz în Balcani; Albanii s-au amestecat cu Ilirii şi au rezultat Albanezii iar Armenii s-au amestecat cu Vlahii şi au rezultat Armânii (ambele neamuri Caucaziene - de Albani şi de Armeni - s-au integrat excelent în Balcani, ca populaţii semnificative, mai ales ca Albanezi Ghegî şi Makedo-Armâni). În Balcani, deosebirile radicale dintre Albani şi Albanezi ori dintre Armeni şi Armâni le-au egalat pe cele forţate dintre Geţi şi Goţi ori dintre Români şi Vlahi: au fost doar denumiri diferite pentru aceiaşi oameni şi pentru urmaşii lor, apărute în vremuri diferite sau în locaţii diverse (denumirile fiind influenţate îndeosebi de cei care au interferat cu ei). La graniţa Nordică a Albaniei, lângă Muntenegru localitatea Gerka 42,19 lat. N, 20,13 long. E este la mică distanţă de localitatea Gjergjan / Gjegjani 42,09 lat. N, 20,29 long. E de lângă Kosova, alăturându-se unei bogate toponimii Gherga în regiunea Ghegă, ca de exemplu: Gjergasi 41,36 lat. N, 19,53 long. E, Gergjai / Gjergjovina 40,55 lat. N, 20,09 long. E dar şi Gjergas 40,24 lat. N, 20,08 long. E, Gercka 40,07 lat. N, 20,35 long. E în S Albanez, etc.

Lingviştii au convenit că Albaneza - prin ambele dialecte - este foarte aproape atât de Iliră, cât şi de Tracă şi pot descifra cu ajutorul ei inscripţiile rămase de pe urma Civilizaţiei Etruscilor, putând traduce convingător, prin forme lingvistice extrem de asemănătoare, cuvintele numite Pelasge ce se găsesc şi în operele homerice şi n-au legătură cu corespondentele lor în Greaca nouă. Cercetătorul Albanez Jovan Prespa a descris simbioza Albanezo-Română existentă în Kosova până în secolul XIX. Poetul Aromân Nicolae Caratană 1914-1992 afirma că Albanezii şi Armânii au fost în cea mai strânsă legătură în Kosova iar profesorul universitar Aromân Teodor Capidan era de părere că poporul Albanez s-a format pe teritoriul din N Albaniei, într-un ţinut în care venea în atingere cu populaţiile Armâne Medievale; academicianul Alexandru Rosetti 1895-1990 în “Istoria limbii române” a susţinut autohtonismul Albanezilor din Nordul teritoriului actual, în vecinătate cu populaţia Armână, acela fiind exemplificat prin numeroasele analogii în materie de limbă, ce nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact intim al celor 2 popoare iar profesorul Nicolae Constantinescu susţinea că masa Românească Timoceană în secolul X făcea legătura cu masa etnică Albaneză, o legătură ruptă ulterior, rămânând doar legături culturale şi de limbă între poporul Albanez şi cel Român”. Dialectul Gheg e vorbit azi în N Albaniei, de Albanezii din Serbia (inclusiv cei din Kosova) şi de cei din Macedonia; Ghega este mai nazală decât Tosca. (Muzicalitatea aparte şi bogăţia lexicală n-au ajutat însă Dialectul Gheg să devină limba oficială a Țării Albanezilor, în secolul XX comuniştii impunând Tosca din S Albaniei, cu toate că principalele opere ale Țării au fost realizate în Ghegă; populaţia Ghega - prin natura ei - a fost anticomunistă). Spre exemplu, cea mai veche carte Albaneză este din 1210 (păstrată de Vatican) şi e scrisă în Ghegă.
Biblioteca Vaticanului

Marele erou al Albanezilor, Gherghe “Castriotul” / zis “Scanderbeg” 1403-1468, campionul absolut al înfruntării de forţă datorită braţelor sale puternice, era Gheg; în reprezentările Medievale, purta costum Armân / Vlah (nu şalvari ca Albanezii) şi paloşul / sabia dreaptă Romană la ceremonii - nu de tip iatagan / încovoiată ca Albanezii - sorgintea sa fiind dovedită inclusiv teritorial din mijlocul ginţilor Armânilor, dintr-o familie de castelani. Bunicul său a murit în Coşava / Kosova la bătălia din 1389 (când a început exodul organizat al Gherganilor din Balcani în N Dunării) iar tatăl lui l-a dat otomanilor în armată, unde a ajuns general; întâlnindu-l în 28 XI 1443 la Niş / Serbia pe Ioan Huniade = “Iancu de Hunedoara” - care a plecat din Timişoara (reşedinţa lui / porecla sa Modernă mai potrivită putând fi - după locul exercitării puterii - “Iancu de Timişoara”) la luptă împotriva otomanilor - Gherghe “Castriotul” s-a aliat cu el şi apoi cu bogatul despot Balcanic Gherghe Arianitul, rudă a împăraţilor bizantini Comnen (cu a cărui fată Andronica s-a şi însurat) iar după lupte de gherilă în Albania, i-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman. Urmaşii Găliganului / Uriaşului Gherghe “Castriotul” - poreclit Turceşte “Iskander-beg” / “Skanderbeg”, adică domnul Alexandru”, în amintirea lui Alexandru Macedon - au emigrat în Regatul Napoli (devenind Cavaleri Maltezi) şi trăiesc în S Italiei.
“Skanderbeg”