 |
| Centrul Europei înaintea ultimului război mondial |
 |
Vamă
România-Polonia din perioada interbelică
|
Corespunzător cercetărilor lui Miles Lambert despre numele de familii din răsăritul Slovac, începând cu anul 1601 în Stropkov 49,12 lat. N, 21,39 long. E și Trebișov 48,37 lat. N, 21,43 long. E au fost înregistrate nume de familii variat notate, ca Gergely sau Gergel. În Slovacia și Cehia - având Moravia (numită Valașka în Cehă și notată până în secolul XIX Wallachia pe hărțile Austriece), acolo fiind, conform antropologilor, Vlahi Slavizaţi - arhivele de pildă au reliefat la Diakovce 48,08 lat. N, 17,50 long. E pe Petru Gherga care și-a botezat fiica Elisabeta în 18 IX 1703, la Spișske Bystre 48,59 lat. N, 20,14 long. E pe Marina Gherga în 15 VIII 1706, la Brezno Valaska 48,48 lat. N, 19,38 long. E pe Gheorghe Gherga, fiul lui Ioan Gerga / Gherga, botezat în 12 X 1723, la Dolna Suca 48,57 lat. N, 18,02 long. E pe Ana Gherga, fiica lui Andrei Gherga, botezată în 1770, la Giraltovce 49,06 lat. N, 21,31 long. E pe Ioan Gherga, fiul lui Gheorghe Gherga, botezat în 1750, la Kobyly 49,13 lat. N, 21,18 long. E pe Ioan Gherga, fiul lui Andrei Gherga, botezat în 1763, la Cassa / Cașovia = Kosice 48,43 lat. N, 21,15 long. E pe Nicolae Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 24 XI 1748, pe Ioan Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 29 IV 1752, pe Ana Gherga, fiica lui Ioan Gherga, botezată în 6 X 1754, la Martin 49,03 lat. N, 18,55 long. E pe Catharina Gherga, fiica lui Georgius Gherga, botezată în 21 IV 1720, pe Dorothea Gherga, fiica lui Georgius Gherga, botezată în 3 XII 1724, la Miercurea Dunării / Dunajska Streda 48 lat. N, 17,37 long. E pe Marina Gherga, fiica lui Ioan Gherga, botezată în 1725, la Moravsky Svaty Jan 48,35 lat. N, 17,01 long. E pe Ana Gherga, fiica lui George Gherga, botezată în 1717, la Pernek 48,22 lat. N, 17,09 long. E pe Mihai Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 1754, la Pecovska Sabinov 49,06 lat. N, 21,05 long. E pe Toma Gherga, fiul lui Pavel Gherga, botezat în 19 XII 1706, pe Ioan Gherga, fiul lui Georgio Gherga, botezat în 25 VIII 1747, pe George Gherga, fiul lui Iacob Gherga, botezat în 5 IV 1778, la Vranov nad Toplou 48,53 lat. N, 21,41 long. E pe Martin Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 1714, și mulți alții.
 |
| Steagul Moraviei / Wallachei |
De altfel, în Slovacia - Țară având proporţia grupului genetic patern Gherga de circa 3% - sunt localităţi cu nume semnificative, ca de pildă Gerge-lak 49,04 lat. N, 21,12 long. E, Gergely-falva 48,27 lat. N, 20,11 long. E, etc. (reflectând posibile întemeieri ori aglomerări Gherga). De exemplu, în primul război mondial, printre ostașii căzuți în lupte au fost și cei înhumați în cimitirul municipal din Cassa / Cașovia = Kosice / Slovacia, ca Frantofi Gerga în 17 III 1915 și Laszlo Gerga în 26 VI 1918; în prezent, au fost semnalați bărbați genetic “N” ca Gherga în Slovacia la Dravce 49,01 lat. N, 20,29 long. E, Matejovce 48,55 lat. N, 20,40 long. E, la Sihla 48,40 lat. N, 19,41 long. E, la Șarișske 49,14 lat. N, 20,54 long. E, la Vyșna Jablonka 49,09 lat. N, 22,05 long. E, la Zakarovce 48,52 lat. N, 20,55 long. E, ș.a. Până la începutul ultimului război mondial, graniţa dintre România și Slovacia a avut 199 km. În paralel cu Valahii Gherga din Munții Tatra - Carpaţii apuseni, în Slovacia - arhivele din Ungaria eliberată de otomani începând cu secolul XVIII au înregistrat mulți Gherga pe Valea Dunării, în Gyor, în Pesta, etc. (consemnați inclusiv de registrele Bisericilor Maghiare Catolică și Reformată); de exemplu, Mihai Gherga și-a botezat fiul Ioan în 10 IX 1723 la GyorZamoly 47,44 lat. N, 17,34 long. E, Paul Gherga și-a botezat fiica Elena în 17 III 1726 la Sukosd 46,17 lat. N, 18,59 long. E, Mihai Gherga și-a botezat fiica Eva în 7 IV 1747 la Szepetnek 46,25 lat. N, 16,53 long. E, Martin Gherga și-a botezat fiica Elisabeta în 13 IX 1756 la Kalocsa 46,31 lat. N, 18,59 long. E, Andrei Gherga și-a botezat în 10 X 1773 fiica la Rakamaz 48,08 lat. N, 21,28 long. E, Mihai Gherga și-a botezat fiica Eva în 23 VII 1779 la Veszprem 47,05 lat. N, 17,54 long. E, Ioan Gherga și-a botezat fata Catharina în 8 VIII 1780 la Konyi 46,25 lat. N, 18,47 long. E, Ștefan Gherga și-a botezat fiul Mihai în 30 VIII 1782 la Besenyo 47,42 lat. N, 20,25 long. E, Ioan Gherga și-a botezat fiica Elisabeta în 2 XI 1782 la Szigetvar 46,02 lat. N, 17,48 long. E, Vasile Gherga și-a botezat fiul în 13 IV 1788 la NagyKallo 47,53 lat. N, 21,51 long. E, Matia Gherga și-a botezat fiica Barbara în 21 XI 1792 la Babocsa 46,02 lat. N, 17,20 long. E, în Kerka Szent Miklos 46,30 lat. N, 16,33 long. E / Ungaria, Ana Gherga şi-a botezat catolic în 19 VIII 1735 fiul Franciscus şi în 14 XI 1749 fiul Ioan, în 18 VIII 1805 Iosif Gherga şi-a botezat catolic fiul Franciscus Gherga, Paul Gherga şi-a botezat catolic în 31 X 1840 fiica Rosa Gherga, în 21 I 1843 fiica Agnes Gherga şi în 2 XI 1847 fiica Ana Gherga, în 15 X 1845 Gal Gherga şi-a botezat catolic fiica Ana Gherga, Rosa Gherga şi-a botezat catolic în 25 VII 1867 fiica Tereza, în 19 I 1874 fiica Agnes şi în 3 V 1879 fiul Andras, Agnes Gherga şi-a botezat în 1 IX 1867 fiul Gabriel, în 5 IX 1874 fiul Iosif şi în 11 IX 1885 fiica Agnes, ş.a.m.d. (mulţi Gherga fiind şi în satele din jurul Kerka Szent Miklos, în S Panonic: literalmente, Panonia / “Pan-Ionia” poate fi înțeleasă drept “Cealaltă Ionie”, prefixul “Pan” aparținând aceleiași categorii ca “Trans”, “Cis”, etc., vecina “Trans-Silvanie” / Transilvanie exemplificând așa ceva). De altfel, în actuala Ungarie sunt Dealurile Gergely-hegy 48,25 lat. N, 21,19 long. E, Gergely-halom 47,22 lat. N, 20,46 long. E, etc. sau aşezări ca Gergely-telep 47,38 lat. N, 20,18 long. E, Gergely-resz 47,21 lat. N, 20,49 long. E, Gergely-malom 46,53 lat. N, 17,14 long. E, Gergelyi 48,07 lat. N, 22,20 long. E, etc. (toate cu potenţial Gherga); în orășelul Sf. Andrei / Szentendre 47,40 lat. N, 19,04 long. E - care a găzduit Episcopia Ortodoxă de Buda după emigrarea Sârbilor acolo conduși în 1690 de patriarhul lor / cu permisiunea împăratului Habsburg - au fost înregistrate familii Armâne ca Gergi, Gjorgijevici, Grk (Grecu), Grcici, ș.a. Se poate observa că până la regularizarea apelor din Epoca Modernă, Panonia era inundabilă așa cum se poate vedea:
 |
| Panonia a fost un mediu foarte umed până recent |
 |
| Cei mai numeroși Grga și Grgic: în zona Ragusei |
 |
| Cele 3 mari familii lingvistice Europene și situația actuală |
În 1920, Șerban Drutzu și Andrei Popovici au scris în “Românii din America”, afirmând despre cei mai mulți dintre ei că au început să se deplaseze organizat din Banat și Ardeal după înfrângerea Revoluției Pașoptiste: “primul grup de emigranți Români Ardeleni s-a stabilit în California, în anul 1849. Celelalte grupuri s-au stabilit în Statele Unite ale Americei și în Canada. Valul cel mai puternic a fost în anii 1880-1892, urmat de un al doilea val în anii 1900-1914. În Statele Unite ale Americei, Românii s-au stabilit mai întâi în statele din partea Atlanticului și mai târziu în statele centrale. După statistica Americană, până la 1910 au fost 50 de mii de indivizi cari au declarat că limba lor maternă e cea Românească. În Canada, primii coloniști s-au stabilit în răsărit (provinciile Quebec și Ontario) și pe coasta Pacificului (Columbia Britanică) iar ceilalți, veniți mai târziu, s-au stabilit în provinciile din centru”. (Este de știut că în SUA, la recensământul din anul când scriau autorii respectivi, au fost numărați 132170 Români, dintre care 29347 s-au născut pe tărâm American; ulterior, cercetătoarea Avghi Galitzi estima - într-o lucrarea publicată în 1929 - că dintre Americanii Români cei mai mulți erau din Banat și Ardeal). Din Belinţ (un “rezervor” Gherga din Banatul Românesc) la începutul secolului XX au migrat mulţi Gherga în SUA, printre care Dumitru născut în 16 VIII 1879 (intrat în New York la 22 IV 1909), Ioan născut în 27 I 1866 (intrat în Philadelphia 39,57 lat. N, 75,10 long. V la 2 IX 1913), Ion născut în 1891 (intrat în New York la 22 IV 1909), Nicolae născut în 4 IX 1879 (intrat în New York la 11 IV 1914), Traian născut în 1 III 1870 (intrat în New York la 23 V 1907), ş.a.
De altfel, listele coloniştilor în N American - încă de pe când statele de acolo erau în formare - de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, reflectă răspândirea Europeană Gherga, ca de exemplu, din:
· Ardeal - Ioan născut în 1875, din Bruiu 45,52 lat. N, 24,42 long. E / judeţul Sibiu (intrat în Baltimore 39,17 lat. N, 76,37 long. V / SUA în 1900)
· Austria / Imperiul Habsburg - Adam născut în 1857 (intrat în New York / SUA la 28 III 1884), Anton Gherga și soția Maria, născuți în 1883, imigrați din 1906 la Pittsburgh 40,27 lat. N, 80 long. V / Pennsylvania
· Banatul Românesc - Eva născută în 1882, din Hitiaş / judeţul Timiş (intrată în New York / SUA la 10 I 1914), Paraschiva născută în 1886, din Hitiaş (intrată în New York / SUA la 5 XI 1913), Paul născut în 1882, din Racoviţa 45,42 lat. N, 21,38 long. E / judeţul Timiş (intrat în New York / SUA în 1913), Vicenţiu născut în 1881, din Hitiaş (intrat în New York / SUA la 22 XII 1912)
· Banatul Sârbesc - Arcadie şi Duşan (intraţi în Baltimore / SUA în 1907), Duşan născut în 1871, din Coştei (intrat în New York / SUA la 25 XI 1912), Gester născut în 1874 (intrat în Tacoma 47,14 lat. N, 122,27 long. V / SUA la 4 IV 1912), Ianoş născut în 1863 (intrat în Portland 45,31 lat. N, 122,40 long. V / SUA la 18 III 1912), Ioţa născut în 1866 (intrat în Quebec 53,45 lat. N, 71,59 long. V / Canada la 3 V 1914), Ioan şi Toma din Iabuca 44,56 lat. N, 20,35 long. E (intraţi în Montreal 45,30 lat. N, 73,33 long. V / Canada la 3 V 1926)
· CehoSlovacia - Ian născut în 1887 (intrat în New York la 20 XI 1922), Jan din Lendak 49,14 lat. N, 20,21 long. E / Slovacia stabilit în 1883 în Saint Paul 44,56 lat. N, 93,05 long. V / capitala statului Minnesota, Ferencz născut în 1892 (intrat în New York / SUA la 6 X 1913), Suzana născută în 1897 (intrată în Saint John 45,16 lat. N, 66,03 long. V / Canada la 24 III 1920)
· Croaţia - Miller născut în 1885, din Daruvar 45,35 lat. N, 17,13 long. E (intrat în Detroit 42,19 lat. N, 83,02 long. V / SUA în 1905), Toma născut în 1861 (intrat în New York / SUA la 25 VIII 1909)
· Germania - Munia născută în 1863 (imigrată în New York / SUA), Adolf născut în 1881 (intrat în New York / SUA la 29 X 1931), Chas născut în 1852 (intrat în New York / SUA la 29 VI 1883), Ion născut în 1874 (intrat în New York / SUA la 16 X 1882)
· Grecia - Danaiotis Gherghis născut în 1876 (intrat în New York / SUA la 14 V 1904 pentru a merge la vărul Andrea Gherga din Indianopolis 39,47 lat. N, 86,08 long. V / Indiana), Georgios din Epidaurus, născut în 1867 (intrat în New York / SUA la 25 IX 1907), Klerkos născut în 1898 (intrat în Detroit / SUA la 30 XII 1916), Zellos (intrat în New York / SUA la 17 VII 1953)
· Italia - Ersico din Napoli, născut în 1904 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1906), Giuseppe din Napoli, născut în 1902 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1906), Giuseppe şi Maria (intraţi în New York / SUA la 21 VIII 1909)
· Macedonia - George născut în 1858 (intrat în New York / SUA la 13 XI 1908), Pandelis născut în 1885 (intrat în Detroit / SUA la 17 VIII 1908)
· Polonia - Constantin, Mihai şi Victoria (intraţi în Quebec / Canada la 23 VI 1896), Vladislav născut în 1903 (intrat în Quebec / Canada la 24 VII 1905)
· Portugalia - Anton născut în 1898 (intrat în New York / SUA la 26 III 1923)
· Rusia / Imperiul Ţarist - David născut în 1859 (intrat în Galveston 29,16 lat. N, 94,49 long. V / SUA la 22 I 1907), Groch născut în 1881 (intrat în Galveston / SUA la 14 V 1906)
· Spania - Jose născut în 1896, din Coruna / Galicia (intrat în New York / SUA la 31 X 1930)
· Suedia - Ebba născută în 1856 (intrată în New York la 20 VI 1884), Erik născut în 1892 (intrat în New York / SUA la 7 X 1922)
· Turcia / Imperiul Otoman - Lazăr născut în 1888, din Târnoviţa / Trnovica (intrat în New York / SUA la 8 VI 1910)
· Ucraina / Imperiul Ţarist - Chiril născut în 1892, din Kiev (intrat în New York / SUA la 8 IV 1912)
· Ungaria - Ana născută în 1880 (intrată la New York în 12 VII 1906), Andrei născut în 1883 (intrat în New York / SUA la 4 XII 1900), Erzsebet născută în 1888 (intrată în New York / SUA la 22 VI 1911), Iacob născut în 1868 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1911), Ianoş născut în 1864 (intrat în New York / SUA la 29 V 1901), Ianoş născut în 1879 (intrat în New York / SUA la 7 XI 1906), Ioan născut în 1884 (intrat în New York / SUA la 16 VIII 1910), Ion născut în 1882 (intrat în Winnipeg 49,53 lat. N, 97,08 long. V / Canada în 1905), Iosif născut în 1888 (intrat în New York / SUA la 24 VII 1906), Maria născută în 1887 (intrată în New York / SUA la 26 IV 1906), Saveta născută în 1880 (intrată în New York / SUA la 9 X 1913), Zaiva născut în 1868 (intrat în New York / SUA la 1 V 1901)
· etc.
 |
| G/herburile = stemele Țărilor din Nordul Europei continentale |
 |
| Vechimile genelor bărbaților (calculate față de prezent) |
 |
| Capitala Finlandei și limbile Finice azi |
 |
| În mileniul II, Dalmațienii și Bănățenii au fost în același Imperiu |
A vedea trecutul poate fi la fel de incitant ca a vedea viitorul (istoria este făcută mai ales de către “învingători”). România există ca stat cu acest nume din anul 1859 (când s-a format sub cârmuirea domnitorului Ioan Cuza prin unirea Moldovei cu Valahia / Ţara Românească, capitala - chiar dacă atunci mai mare era Iaşi - fiind stabilită la Bucureşti, deoarece era mai departe de Imperiul Ţarist), independenţa dobândind-o în 1877 iar în forma actuală Țara fiind din 1945; când Ioan Cuza a abdicat, s-a dus - via Timișoara / oraș dominat de Șvabi - printre Șvabi în Heildelberg 49,24 lat. N, 8,42 long. E, ca să-și dea fiii la școală acolo: din acea zonă în locul său la cârmuirea României a ajuns Șvabul Carol din Casa Hohenzollern înrudită cu Napoleon III / cârmuitorul Francezilor, în alianță cu Prusacii contra Casei Habsburg a Austriecilor (după Războiul din 1866 al Prusacilor contra Austriecilor, pierdut de Viena), Imperiul Habsburgic trecând la dualitatea Austro-Ungară / de atunci - din 1867 - ivindu-se așa-zisa Ungarie “Mare”, în interiorul acelui cadru imperial, deosebirea aceleia față de România “Mare”, având cam aceleași dimensiuni în termeni de populații și suprafețe, fiind că Ungaria “Mare” făcând parte din Austro-Ungaria nu a fost Țară de sine stătătoare / independentă așa ca România “Mare”. Corespondentul “The Times” din Viena scria în 30 XI 1867: “Românii au mai mult respect pentru idealurile lor mărețe decât alte popoare. Unirea celor 2 Principate din 1859 e considerată de Români un pas spre refacerea imperială Dacă. Ei cred că Rușii îi vor sprijini să dobândească Transilvania și Banatul iar apoi altcineva îi va ajuta să ia Basarabia de la Ruși; steaua Imperiului Țarist e ascendentă în toată partea otomană Europeană (însă toate acele populații sunt manevrate de marele păpușar Rus, care trage tot mai multe sfori). Ca la orice națiuni mărunte, pretențiile mărite externe compensează incompetența gospodăririi interne: vor să formeze imperii dar sunt incapabile de autoguvernare”. În Viena, publicaţia Românească “Albina” din 7 V 1867 făcea reclamă cojocarului Dimitriu Gherga din Mehadia / judeţul Caraş-Severin, care vindea vin din 1866 “calitate primă, din dealurile pietroase de aici”. “Monitorul Oficial” al României din 19 III 1892 a consemnat moştenitorii Marin Gherga şi Ilie Gherga din comuna Salcia 43,56 lat. N, 24,55 long. E / judeţul Teleorman (de acolo a fost scriitorul comunist Zaharia Stancu 1902-1974, autorul romanelor “Desculţ”, “Şatra”, etc., care a scris şi despre Gherga); de altfel, despre Gherga a scris și prozatorul Bănățean Virgil Birou 1903-1968 în romanul “Lume fără cer”, scriitorul Român Nicolae Breban l-a avut ca personaj pe Gherga în unele dintre romanele sale, ca “Animale bolnave” din 1968 ori - după ce a devenit academician - “Singura cale” din 2011, ș.a. În Epoca Modernă, cele mai dezvoltate părţi - atât din Serbia, cât şi din România - sunt cele din Banat / regiunea Gherganilor. “Revista economică” a consemnat în 10 IX 1900 înfiinţarea în Buziaş a unei bănci Româneşti, prin hotărârea unor fruntaşi regionali - între care preotul Ioan Gherga / străbunicul autorului - şi că la Bucovăţ 45,45 lat. N, 21,22 long. E, judeţul Timiş, secretarul “Institutului de credit şi de economii Bănăţana” era Corneliu Gherga (care era și fondatorul afacerii). În revista “Ţara noastră” din 9 V 1909, Alex. Ţinţariu constata că în localitatea Bănăţeană Borcea 44,52 lat. N, 20,28 long. E / acum suburbia Nordică a Belgradului, pe malul stâng al Dunării (pe atunci Banatul aparţinea Austro-Ungariei), printre familiile care şi-au păstrat numele Român - însă nu mai ştiau Română - era şi Gherga: “În partea Sud-Vestică a Banatului, numărul Românilor Sârbizaţi e foarte mare. În puţine locuri s-au făcut încercări pentru a pune stavilă Sârbizării. Astfel, multe comune Româneşti s-au Sârbizat cu totul iar altele numai în parte. E semnificativ faptul că deşi locuitorii acestor comune - şi mai cu seamă generaţiile tinere - nu ştiu vorbi Româneşte şi acum îşi păstrează numele de familie a moşi-strămoşilor lor (printre numele nesârbizate de familii fiind şi Gerga)”. La conferinţa de pace din Paris - ţinută la sfârşitul primului război mondial - memoriul prezentat de delegaţia Şvabilor (Germanilor Bănăţeni) cuprindea: “A împărţi Banatul ar însemna ruina economică, industrială şi comercială a acestei provincii şi a locuitorilor săi. Noi nu cunoaştem decât în mod vag motivele strategice şi etnice care au putut da naştere acestei idei de a împărţi Banatul şi noi credem că nimeni niciodată nu va putea afirma că împărţirea s-ar putea face fără a expune provincia la un total dezastru economic. Unitatea geografică şi economică a fost în cursul timpului un fapt necontestat, (astfel) încât niciodată în cursul istoriei această provincie n-a aparţinut în acelaşi timp decât unui singur stat. Această provincie formează un dreptunghi regulat, ale cărui frontiere sunt constituite de trei mari fluvii, Mureşul, Tisa şi Dunărea, precum şi de Munţii Carpaţi. În interiorul acestui dreptunghi se găseşte un întreg sistem de canale navigabile, de căi ferate, de şosele, care leagă toată provincia cu Tisa şi Dunărea”.
Anterior “Marelui Război” (primului război mondial), academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu a afirmat: “După bătălia de la Mohaci din 1526, principii Ungariei învinşi de otomani au silit în Ardeal pe mulţi din nobilii Români - prin legea nouă - să treacă în naţiunea generică Maghiară, rămânând poporul Românesc numai plebe, fără nici o influenţă la legile ţărei şi fără drept de a dispune de soarta sa. În 1785, împăratul Iosif II al Imperiului Habsburgic (de la care a rămas denumirea cartierului Iosefin al Timişoarei) a zis: ‘Naţiunea Românească se tratează tot într-un mod sclavnic şi de aici urmările sunt - în parte - puţina ei statornicie; e adevăr că pentru a face loc coloniştilor, Românilor li s-au luat pământurile cele mai bune, satele lor s-au strămutat şi astfel li s-au făcut mai multe apăsări, când ei sunt totuşi cei mai vechi locuitori ai ţărei’. În Banat, cauza imigrării Sârbilor a fost că datorită ajutorului dat de patriarhul Sârb (din Ipek) împăratului Leopold în războiul împotriva otomanilor din 1689, în urma înfrângerii armatei creştine, împăratul îi chemă ca să colonizeze pământul împărăţiei; ca urmare a diplomelor date de Leopold Sârbilor, lipsindu-i pe Români de drepturi în propria lor biserică, au căzut în robia religioasă peste o mie de parohii Româneşti din diecezele Vârşeţ, Timişoara şi Arad. Istoricul Nicolae Velia a scris: ‘Ierarhii Sârbi au practicat o politică de deznaţionalizare, protopopii şi directorii şcolari scoţând în acel mod pe nesimţite din toate bisericile limba Românească şi cărţile Româneşti aduse cu mari spese din Ţara Românească şi Ardeal, întrebuinţând tot felul de mijloace ca Românii să se lapede de numele de familie sau de cognumele Româneşti şi să ia altele Sârbeşti sau ale lor proprii să le Sârbească. Şi de atunci avem atâtea cognume Sârbeşti în sânul naţiunii şi mai ales între preoţi şi învăţători, ca cei mai subordinaţi şi mai dependenţi de ierarhii Sârbi’.”
În Banatul Sârbesc / Voivodina în prezent de exemplu există Centrul “Dr. Gerga”, patronat de stomatologul Kristian Gherga la Banatsko Novo Selo (însemnând “Noul Sat Bănăţean”, așezare întemeiată lângă ceea ce Maghiarii anterior au notat ca Gergely Puszta) 44,59 lat. N, 20,47 long. E:
 |
| Timișorenii și împăratul Habsburg Iosif II (după înăbușirea Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan) |
Este de ştiut - după cum a studiat istoricul Şerban Voicu din Caransebeş - că pe când, din cauza celui de-al doilea război mondial, în România se afla “Armata Roşie”, s-a mai petrecut o revendicare oficială din ciclul politic de disoluţie a Banatului (manifestarea fiind tot a vecinilor Sud-Vestici ai Românilor, ca şi la sfârşitul primului război mondial, când a fost împărţit Banatul): mareşalul Croat Josip Broz Tito 1892-1980 (conducătorul Iugoslaviei) a pretins în 1945 includerea în federaţia sa - a Slavilor Sudici - a oraşelor industriale Timişoara şi Reşiţa / reşedinţele celor 2 judeţe foarte dezvoltate, integral aflate în Banatul Românesc dar dictatorul sovietic Iosif Stalin a respins cererea, catalogând-o ca “absurdă”, considerând că aşa ceva ar fi produs o situaţie “la cuţite cu România”, plus “de luptat cu lumea întreagă”; de atunci însă - sub conducerea aceluiaşi dictator Iosif Stalin - răsăritul României a fost cuprins în Uniunea Sovietică (iar acele părţi Româneşti - aflate în republica Ucraina şi în republica Moldova - nici azi nu-s în republica România, chiar dacă Uniunea Sovietică s-a dizolvat în 1991). Este de știut că pe când președintele Iugoslaviei era Josip Broz Tito din Croația, în 1970-1972 vicepreședintele Iugoslaviei a fost Josip Gjergja 1911-1990 (fost ambasador în India, Egipt, etc., care și-a început cariera politică în perioada interbelică ca ilegalist comunist, în portul Dalmat Zadar / Croația - orașul natal - fiind considerat Albanez); analizele genetice au indicat și în prezent tipul bărbătesc genetic “N” ca Gherga pe litoralul Zadar, la Petrcane 44,11 lat. N, 15,09 long. E, ca de altfel și la Mihovljan 46,08 lat. N, 15,58 long. E, etc. Răspândirea actuală a familiilor Gherga în Croația e redată de “Acta Croatica” - “Enciclopedia familiilor Croației” din 2007 - cu principalele aglomerări în capitala Zagreb și pe Muntele Velebit, în Gospic / comuna natală a savantului Nicolae Tesla (care - însurat cu munca lui - nu a avut urmași):
 |
| Gherga acum în Croația |
În timpul celui de-al doilea război mondial, de exemplu în Lugoj președintele “Reuniunii Meseriașilor Români” era Vasile Gherga iar în Timișoara s-a continuat ridicarea Catedralei Mitropolitane, cu sprijinul - inclusiv financiar - al neamului preoților Gherga din Banat. În planul livresc Românesc al secolului XX, sunt de evidenţiat despre Gherga de pildă bogata bibliotecă a dirijorului şi dascălului Ştefan Gherga din Topolovăţu Mare 45,46 lat. N, 21,37 long. E / judeţul Timiş, născut la Belinț în 1873, absolvent în 1894 al Preparandiei din Arad, fiind fratele vitreg mai mare al preotului Constantin Gherga din Rădmănești, comuna Bara - din 1892 până când a ajuns la Lugoj, în 1910, cu 1565 de titluri, multe primite de la cumnatul preot și bibliofil Emilian Micu 1865-1909 din Spata 45,55 lat. N, 21,52 long. E, comuna Bara / era însurat din 21 II 1897 cu Elena, sora aceluia, care era în legături strânse cu familia Densușianu - Constantin Gherga 1885-1963 din Belinț (care a luat examenul de preot la Arad în 29 II 1904) a fost proclamat în 1909 la Reuniunea din Lipova “bărbatul de încredere” în “Biroul Învăţătorilor Bănăţeni”, revista trilingvă “Banatul” din Timişoara (în Română, Germană și Maghiară) ce în primii 3 ani de la apariţia din 1926 l-a avut ca secretar de redacţie pe Emil Gherga (care apoi a emigrat la Paris), darea de seamă din 1928 a “Muzeului Bănăţean” care a consemnat că “la Lugoj am vizitat biblioteca domnului Ioan Gherga conţinând cărţi de însemnată valoare ce azi nu se mai găsesc, biblioteca domnului Gherga vărsându-se în cea publică din Timişoara, fiind cumpărată de Municipiu”, conducerea în timpul celui de-al doilea război mondial pentru “Astra Română” a despărțământului de plasă Margina (cuprinzând Margina, Coșava, Curtea, Sintești și Coșteiul de Sus) de către preotul ortodox Tiberiu Gherga, văr primar - tații lor fiind frați vitregi - cu preotul ortodox Aureliu Gherga / bunicul autorului, punctele de vedere ale profesorului Petru Gherga despre “Ţiganiada”, studiul antropologic din 1962 al Adinei Gherga despre Sărata-Monteoru 45,08 lat. N, 26,39 long. E / judeţul Buzău, publicaţiile cadrelor universitare Gherga de la Universitatea de Vest din Timişoara, cărţi scrise, printre care “Medierea conflictelor” din 1999 / lucrare publicată în anul următor de către “Institutul pentru o societate deschisă” din Budapesta / capitala Ungariei în Română, în Engleză și în Romă, în 2004 primul manual de incluziune socială a tinerilor dezavantajaţi editat în Engleză la Bruxelles / Belgia de Comisia Europeană, etc. iar din Strasbourg / Franța, Consiliul Europei în 2002 a mulţumit oficial contribuţiilor Gherga în “Repere” = primul manual internațional de educaţie pentru drepturile omului cu tineri, în 2005 scriitorul Sebastien Fraleux din Bretania / Franţa în “Istoriile vieţilor amicilor de departe” a descris acţiunile revoluţionare Gherga din Banat / România, ș.a.m.d.; alte posturi importante în Banatul Românesc au fost ca acela al bancherului Emil Gherga / şeful secţiei din Timişoara a Băncii Naţionale a României în perioada interbelică dar şi în timpul celui de-al doilea război mondial (în ultimul an al regalităţii în Țară, la secţia din Sibiu a Băncii Naţionale lucra contabilul Liviu Gherga, născut în 15 V 1906, nepotul preotului ortodox Vespasian Gherga), ș.a. În 4 XII 1914, “Gazeta de Transilvania” din Brașov a anunțat că în spital la Budapesta se afla rănit infanteristul Ioan Gherga din Vârciorova: începuse “Marele Război” = primul război mondial (iar acela era militar în armata imperială a Austro-Ungariei); deși legată de Austro-Ungaria din 1883 printr-un Tratat secret de alianță, România a fost neutră până în 1916 (când s-a ridicat împotriva Austro-Ungariei). În 10 XII 1914, “Gazeta de Transilvania” a anunțat că sergentul Samuil Gherga a fost decorat cu medalia de argint clasa II pentru vitejie; ș.a.m.d. “Foaia Diecezană” - organul Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului - a publicat poezia preotului Coșavei din 1923-1946 Tiberiu Gherga în 16 VI 1935, “Eroilor”:
“Azi e ziua de ’nălţare a ’mpăratului Iubirii.
Astăzi, Cel ce se jertfise pentru binele-omenirii,
Dumnezeu-Omul, Hristosul, pe-al măririi tron s-aşează!
Pace sfântă ne trimite pe-a luceafărului rază.
Vibrător se ’nalţă ’n slavă dangătul duios de clopot,
Din albastre zări senine, lin străbate-un tainic şopot...
‘Pace’ murmură isvorul, ‘Pace’ vântul adiază,
Pace dulce, mângâioasă, sufletul ne ’nviorează...
Unde sunteţi voi - vitejii - luptători cu ochi de vulturi
Zid nebiruit în faţa veneticelor tumulturi,
Ce ca roiuri de lăcuste, raiul nostru năpădiră?
Dar la focul urei voastre, ca ceara se risipiră!
Arhangheli cu lănci de flăcări, zei nebiruiţi în lupte,
Demonii răzbunării noastre: goi, flămânzi, cu feţe supte
Înfrunta ştiut-aţi moartea cu frenetică credinţă,
Cu frunţile ridicate! Totul - pentru biruinţă!
Cu durere năbuşită, dar cu mută admirare
Evocăm a voastre fapte titanice, legendare,
Ce trăi-vor pe vecie, scrise ’n inimele noastre.
Strănepoţii-or să se ’nchine, în faţa moaştelor voastre!
Cu al vostru sânge nobil ce a curs cu ’mbelşugare
Pus-aţi temelie Păcii. Lanţurile milenare
Le-aţi sfărâmat cu pumnul tare; curăţind de spini ogorul
Aţi făcut ca ’ntreaga lume să admire Treicolorul!
Astăzi, Pacea ’mpărăţeşte cu dulceaţa ei divină,
Fluturând cu gingăşie sceptru-i verde de măslină.
Universul Ţi se-nchină, Te slăveşte! Te adoră!
Ziuă-a zilelor senine, feciorelnică-Auroră!
În aceste sacre clipe de obştească recreare,
V-aducem prinosul nostru, mici martiri cu suflet mare.
Voi ne-aţi arătat cum trebue-apărată sfânta glie!
Vă urmăm! Jertfi-vom totul pentru scumpa Românie!”
 |
| Ortodoxia în lumea actuală |
În Banat, preotul ortodox Tiberiu Gherga - care a avut-o ca soră pe Smarandița Gherga / tatăl lor fiind preotul Nicolae Gherga - a mai fost publicat de “Foaia Diecezană”, de exemplu în 13 III 1938 despre “Duhovnic” (după 12 ani de profesie): “Pregătirea sufletească ce i se cere duhovnicului este înainte de toate un suflet larg, o bunătate înţelegătoare, pe care pacientul o va simţi imediat şi această simţire va creia apoi acea intimitate între duhovnic şi penitent, care va deschide sufletul acestuia din urmă, cu toată încrederea în faţa duhovnicului. Să nu uităm că atunci când ne aşezăm în scaunul mărturisirii suntem mai întâi doctori şi numai în al doilea rând judecători. Să nu uităm că rolul nostru principal este să mângăiem şi să vindecăm iar nu să pedepsim!” Iar în 27 III 1938 privind “Penitentul” a scris: “Pregătirea sufletească a acestuia o vom face în cea mai mare parte noi, prin seria de predici ce vom ţinea în preajma mărturisirii. În acestea vom demonstra păcătoşenia firii omeneşti; necesitatea curăţirii de păcate. Importanţa Tainei Pocăinţii şi Sf. Cuminicături şi în special umilinţa de care trebuie să fie pătruns ori cine voeşte să-şi mărturisească păcatele şi să se apropie de Sf. Potir. Dacă vom isbuti să fim destul de convingători, ni-am ajuns scopul adecă: am provocat acea stare sufletească despre care am vorbit. În parohia mea candidaţii la spovedanie obicinuesc să participe la cetirea ‘Ceasurilor’ împreunate cu mătănii, ceea ce încă constituie o pregătire pentru mărturisire, în săptămâna întâia și cea din urmă a Marelui Post. Iată foarte sumar ceea ce trebuie neapărat să ştim şi să facem pentru buna reuşită a noastră în această cea mai grea lăture a pastoraţiei. Nu pot însă să nu insist, şi să repet îndestul: să fim atenţi, să ne dăm seama de faptul că fiecare ins, fiecare pacient duhovnicesc al nostru, este un ‘ce’ distinct ‘o individualitate’ aparte pe care trebuie să o pătrundem, să o înţelegem şi să o tratăm în consecinţă, ca astfel munca noastră atât de grea şi plină de răspundere, de pe acest teren, să aducă roadele pe care le aşteptăm, adecă: mângâierea şi vindecarea sufletească a pacienţilor noştri duhovniceşti şi împăcarea propriei noastre conştiinţe, ca astfel ‘la plinirea vremii’ să putem esclama şi noi cu cuvintele Maestrului şi învăţătorului nostru: ‘Părinte, eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit’ (Ioan 17:4)”. Organul oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeșului “Foaia diecezeană” din 21 XII 1941 a publicat acțiunea avându-l în frunte pe părintele Tiberiu Gherga din Coșava “Haine calde pentru iarnă pe seama ostașilor de pe front”: din vara acelui an, România s-a implicat ca beligerantă în al doilea război mondial, contra Uniunii Sovietice (adică împotriva imperiului comunist). În vremea războiului, preotul ortodox Tiberiu Gherga din Coșava - în calitatea de președintele Despărțământului Margina al Astrei Române - a conferențiat la Pietroasa în 23 V 1943 despre “Contribuția Astrei la rezistența Neamului contra împilărilor din trecut și nădejdea în biruința din actualul războiu” iar în 19 I 1945 (după intrarea sovieticilor în România) a ajuns epurat din Baroul Severin, unde reprezenta ca avocat pe unii Bănățeni. În 2014, istoricul Român Dinu Barbu din Timişoara, care a făcut reclamă blogului “Originea Gherga” în cartea “Armâni şi Megleniţi din Banatul Timişan” - în capitolul “Gherganii” - a scris că “Un alt Gherga a fost în perioada interbelică directorul băncii ‘Timişiana’ din oraşul Deta: Cornel Gherga, primul preşedinte al ‘Atletic Club Deta’ la 1921” (acel Club Bănățean s-a înființat în 15 V); e de ştiut despre Cornel Gherga că de exemplu la 1913 era dirigintele filialei Vinga a Băncii Timişiana și că - după un sfert de secol - în 8 VI 1938 a susținut la Ianova 45,50 lat. N, 21,25 long. E / comuna Remetea Mare, județul Timiș ca paroh conferința “Regalitate și ființa neamului”, etc. (Corneliu Gherga 28 X 1875 - 3 X 1943 din Belinţ, talentat tenor, a fost preot ortodox în Bucovăţ / din plasa Recaș a judeţului Timiş-Torontal, din care făcea parte și Belinț - unde s-a însurat cu Columbina Buibaș, fiica notarului de acolo - după absolvirea studiilor teologice de la Arad, din 1899; se poate observa că toponimul Bucovăț - al “satului alcătuit, de când se știe, numai din familii de români”, după cum a scris în 2018 profesorul Ion Căliman din Făget - se datora predominanților fagi existenți în Banat / vegetație similară forestieră fiind și în Bucovina).
După cum a consemnat la 11 I 1921 publicația “Românul” din Arad despre “Sărbătoarea Crăciunului în penitenciarul Arad”, șef acolo - cel care a procurat finanțarea pentru cozonaci deținuților - era “domnul Iuliu Gherga, inspectorul penitenciarului” (născut în 1879 la Belinț / județul Timiș - fiind fratele mai mic al preotului ortodox Român Corneliu Gherga - a fost înhumat în Cimitirul din Calea Buziașului / Timișoara). Este interesantă relatarea sublocotenentului Petre Ugliș 1885-1978, ajuns în perioada interbelică senator țărănist (fost învățător în comuna Bănățeană Bara, un loc de unde “împăratul necurat de la Viena” își avea în mod preferențial voinici pentru garda imperială) despre cum a reușit să recruteze în primul război mondial câțiva voluntari împotriva Austro-Ungariei dintre prizonierii Români aflați în lagărul de la Avezzano 42,02 lat. N, 13,26 long. E / Italia, în 16 XI 1918: “Dimineața la ora 10 am ajuns în lagăr. L-am rugat pe comandant să pună la dispoziție soldații Români prizonieri pentru a sta de vorbă cu ei. Comandantul a dat ordin ca acești bieți soldați să fie scoși din barăci și adunați în formă de careu. În mijlocul careului s-a amenajat o tribună improvizată din niște lăzi goale. M-am urcat la tribună și am început a vorbi acestor necăjiți, spunându-le că am venit să le ușurăm suferințele, să-i înrolăm în rândul armatei noastre a României, să-i echipăm în uniforme noi, bocanci noi și să le dăm hrană bună și să-i scăpăm cât mai repede de păduchi. Nu știu dacă bieții soldați s-au ales cu ceva, dar eu m-am ales cu o răgușeală strașnică. Dinspre vârful Muntelui ‘Gran Sasso d’Italia’, acoperit de zăpadă, bătea un vânt care pătrundea la os. Rezultatul ostenelii mele a fost cât se poate de modest. Din cei peste 3 mii, s-au dovedit numai 76 de adevărați Români. A fost o rușine și pentru mine ca orator, dar cea mai mare a fost a lor. A nu fi orator nu e o rușine, dar a nu fi bun Român este cea mai mare rușine, mai ales în aceste clipe de mare răspundere prin care trece generația noastră de sacrificiu. În zile grele, trebuiesc și oameni grei! Printre numele acestor bravi Români a fost Gherga Dumitru din Chizătău / comuna Belinț, județul Timiș”. Între faptele remarcabile din Epoca Modernă ale Gherganilor Bănăţeni, pe lângă că au fost mari sportivi (ca de exemplu prezenţa în componenţa de la înfiinţarea din 1921 a primei echipe de fotbal Poli Timişoara, în 1961 campionul la triplu-salt al Iugoslaviei - federaţie statală de dimensiunile României, formată atunci din Bosnia și Herțegovina, Croaţia, Macedonia, Slovenia şi Serbia cu cele 2 Provincii Autonome, Kosova şi Voivodina - în 2013 vicecampionul European la navomodelism / Bănățean oficial declarat maestru emerit al sportului în România, etc.), pot fi menţionate jertfele în războaiele mondiale, ca: în primul război mondial Trifu Gherga din Forotic, voluntar în armata Română (pe atunci Banatul era în Austro-Ungaria), Sofron Gherga din Maidan / judeţul Caraş-Severin mort în luptele din Serbia, Ioan Gherga din Rusca / judeţul Caraş-Severin, Trandafir Gherga şi Nicolae Gherga din Şoşdea / judeţul Caraş-Severin, ş.a. iar în al doilea război mondial, 7 Gherga - Gheorghe, Ioan, Metodie, Nicolae, Petru, Simion şi Solomon - au fost decoraţi cu medalia “Bărbăţie şi credinţă”, cu spade şi că Gherganii nu au suportat extremiştii secolului XX, ținând cont de spusa că “în capitalism oamenii îi exploatează pe oameni iar în comunism e invers”, ca de pildă în 1924, cu 3 ani înaintea înfiinţării “Mişcării Legionare”, Nicolae Gherga, pretor al plasei Recaş / judeţul Timiş-Torontal, atrăgea atenţia autorităţilor asupra pericolelor pentru ordinea publică ale nou-apărutelor posturi fasciste în zonă; ironic, vecinul Mircea Gherga al casei strămoşeşti din Belinţ / plasa Recaş, judeţul Timiş-Torontal, născut în 1921, a fost deţinut politic de comunişti din 1952 pentru 5 ani, ca “şef de plasă al mişcării legionare” (spre deosebire de cei anunțând că nu-i interesează politica - neimplicându-se în viața cetății, lăsând pe alții s-o facă, ei preferând să se supună - în general Gherga n-a avut teamă de viața publică). Ca fapt divers: actorul de comedie Horia Căciulescu s-a născut la Belinț / județul Timiș în 1922, a fost condamnat de comuniști la Canalul Dunăre - Marea Neagră și a murit în Revoluția Română din 1989 (împușcat în cap de niște soldați la 24 XII 1989, în București). Este de ştiut că Horia Sima 1906-1993, profesor de Română în Banat la Liceul din Caransebeş 1932-1936 şi apoi la Lugoj 1936-1938 (devenit în Țară comandantul “Mişcării Legionare” după moartea “Căpitanului” Zelea Codreanu din 1938), arestat în 18 V 1940 la Clopodia 45,16 lat. N, 21,28 long. E / judeţul Timiş, a scris că după ce directorul general al Siguranţei i-a arătat “harta întocmită în conformitate cu cercetările făcute de toate poliţiile şi jandarmeriile din ţară” - adică din România “Mare” - “examinând harta, văd că Banatul figura împânzit în întregime de echipe teroriste; în Oltenia, nimic: regiunea Banat a fost clasificată întâia pe țară - în alegerile din 1937 - iar plasa Teregova şi plasa Mehadia erau fiefurile noastre legionare (fusesem şeful regiunii şi nevoile organizării mă purtaseră în lungul şi latul celor 3 judeţe - Severin, Caraş şi Timiş - putând spune că n-a fost sat, de la Dunăre la Mureş, pe care să nu-l fi călcat). În toate comunele aveam garnizoane puternice, o ţărănime mândră şi înstărită, oameni liberi care nu se temeau de stăpânire; în alte părţi, ţăranii erau săraci şi asupriţi”. “Mișcarea Legionară” - respectiv “Legiunea arhanghelului Mihail”, mișcare fundamentalist-naționalistă lansată spiritual din Moldova - și-a avut cea mai importantă susținere în Banatul dominat de “pauri” / “paori”: cei mai puternici țărani din România “Mare”, deopotrivă ținând cont și de însemnătatea înțelesului țărănesc de Rumâni drept “cetățeni”.
În Epoca Modernă, până la “Marele Război” = primul război mondial - care a pus capăt la câte 3 ani distanță Imperiilor Țarist / Rus (1917), Habsburg / Austro-Ungar (1920) și Otoman / Turc (1923), cele 3 Imperii întâlnindu-și inițial influențele în spațiul Român prin cele 3 formațiuni statale Moldova, Transilvania și Valahia - în paralel cu mișcările Aromânilor dinspre Sudicul Imperiu Otoman au fost mișcările Evreilor dinspre Vesticul Imperiu Habsburg și respectiv Nordicul Imperiu Țarist / Rus (în Est fiind Marea Neagră): competițiile îndeosebi dintre competențele lor comerciale au condus în spațiul public Românesc inclusiv la sprijinirile extreme în general de către Aromâni ale dreptei politice iar de către Evrei ale stângii politice (față de Români, comparând Aromânii și Evreii se poate remarca la primii că aveau avantajul apropierilor lingvistică și religioasă, la ceilalți existând avantajul unei diaspore mai extinsă).
În chiar epilogul lucrării “Rănile memoriei” din 2003 - carte dedicată Rezistenței din Munți a Românilor - Dr. Aurora Liiceanu a scris (astfel dorind ca profunda sa documentare să se încheie): “Ianăş Gherga din Rusca declara seren, acum câţiva ani, că un vecin îi mărturisise că fusese plătit să-l spioneze, iar altul că l-a urmărit 10 ani. Admite că el, ca şi ceilalţi care au intrat în rezistenţă, au fost biruiţi, că s-au sacrificat. El mulţumea celui care-i înregistra amintirile cu vorbele: ‘Noi vă mulţumim că vă aduceţi aminte de noi’. Ce-l putea mulţumi mai mult decât răspunsul primit de la un tânăr: ‘Suntem obligaţi, că prea mult aţi suferit!’?” În România, după ultimul război mondial (cel mai groaznic din istoria lumii, început de Germania - care l-a purtat cu ajutorul petrolului din România, Țara Românilor furnizându-i combustibilii pentru maşinile de luptă pe toată durata conflagraţiei mondiale căci Germania e lipsită de hidrocarburi naturale - şi încheiat de Americani prin bombardarea atomică a Japoniei), au dispărut majoritatea Tradiţiilor milenare: o uriaşă tragedie pentru Români dar și pentru umanitate; sufletul şi spiritul Românesc au fost grav afectate de către comunişti (extremişti care încă mai trăiesc şi acţionează agresiv printre Români), instalați în România după al doilea război mondial / foarte activi și acum. (Țara Românească a extras organizat petrol în premieră mondială - pentru prima oară pe glob - în 1857 / capitala București fiind primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant; după 2 decenii, Țara - formată pe atunci din Moldova și Valahia - și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman).
În 2013, premiul pentru cel mai bun documentar de televiziune din România a fost acordat filmului “Sfinţii necunoscuţi ai Banatului” - realizat de Constantin Mărăscu, fost director al TVR Timişoara - despre partizanul anticomunist Gugulan Petru Gherga / zis “Cârciob”, al cărui nume este inscripţionat pe monumentul cu lozica “Voi nepoţi şi strănepoţi să fiţi ca bunicii voştri, să credeţi în Dumnezeu şi în Neamul Românesc” de lângă Biserica Ortodoxă din aşezarea Bănăţeană Rusca: “este un octogenar gospodar, simpatic, glumeţ şi înţelept; e unul dintre fruntaşii satului Rusca-Teregova, judeţul Caraş-Severin (condamnat 25 de ani de detenţie pentru ‘crimă de uneltire’, a executat 14 ani, fiind prin 13 închisori - a muncit inclusiv la minele de plumb şi la stuf în Balta Brăilei ori la Canal - deoarece aproviziona partizanii din Banatul Montan cu alimente şi arme iar tatăl său a murit împuşcat în luptele cu securitatea)”. În 1998, parlamentarul ţărănist Ion Diaconescu - preşedintele Camerei Deputaţilor din România - în “Temniţa, destinul generaţiei noastre” a scris că “până în prezent, mi-aduc cu drag aminte de foarte mulţi din acei ţărani în compania cărora te simţeai reconfortat sufleteşte, cum să-l pot uita pe Petrică Gherga din Rusca Banat” (tot în 2013, Radu Găină de la TVR a realizat cu Petru Gherga ca protagonist și alt film documentar: “Luptătorii anticomuniști din munții Banatului”); în 2018, fostul deținut politic Petru Gherga a fost decorat de președintele României cu Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (a răposat în 23 IX 2018, la vârsta de 90 ani, când episcopul Caransebeșului sfințea Biserica de zid din localitatea sa - la care a contribuit substanțial - presa Română titrând că “a murit ultimul luptător din Munții Banatului împotriva regimului bolșevic”).
Gherganii au suferit datorită comuniştilor, ca de exemplu pentru sprijinul în Banatul Montan / acum judeţul Caraş-Severin al partizanilor care au rezistat armat dictaturii comuniste (arestaţi fiind Gugulanii din Rusca-Teregova 45,09 lat. N, 22,17 long. E Ianăş Gherga cu care scriitoarea Ana Blandiana = Otilia Coman născută în Timișoara a publicat în 2008 o discuție amplă şi Petru Gherga - despre care Academia Română în “Anuarul Institutului de Istorie Xenopol” din 2006 a scris că “ajunsese negru din cauza bătăilor” - împreună cu Crişan Gherga, Ioan Gherga din Petroşniţa 45,19 lat. N, 22,15 long. E / comuna Bucoşniţa, Pavel Gherga din Slatina-Timiş 45,15 lat. N, 22,17 long. E, Viorica Gherga din Rusca Montană 45,34 lat. N, 22,27 long. E, ş.a.), Dorina Gherga din Ferendia / judeţul Timiş a fost deportată din 1951 în Bărăgan, Constantin Gherga din Jdioara 45,37 lat. N, 22,06 long. E, comuna Criciova / judeţul Timiş în 22 VIII 1988 a încercat evadarea din lagărul comunist cu un avion artizanal, fabricat în secret acasă cu ajutorul fiului său Cornel Gherga - trebuie ştiut că invenţia Bănăţeanului Traian Vuia, realizatorul primului avion din lume, fost bursier Gojdu, membru de onoare al Academiei Române, a fost finanţată şi de Gherganii care frecventau “Clubul Poganilor”, adică al “vânjoşilor” din Lugoj - fiul preotului ortodox Aureliu Lazăr Gherga (zis “Ticu”, care postbelic, ca văduv din 23 III 1938 după frumoasa Minorena Gherga, născută Domnica în Bucovăţ / judeţul Timiş, fiica localnicei Marta Ignea 25 III 1882 - 28 II 1962 / fata primarului Ioan Ignea zis “Ciuloni” și a lui Iosif Jugariu zis “Căluță” din Bazoş 45,44 lat. N, 21,29 long. E / judeţul Timiş - delegat în Alba-Iulia la Marea Unire din 1918, anticomunist care în 10 III 1953 a murit în Penitenciarul Timişoara / un motiv al închiderii mândrului “paore”, adică gospodar Bănățean, fiind ambiția sa de a-și păstra 25 de hectare din avere pentru familie - n-a acceptat să fie episcop ortodox în Banat datorită orânduirii instaurate), Vasilie Gherga, născut de Anul Nou 1932, a fost pedepsit de regimul comunist pentru “origine nesănătoasă” la muncă forţată în Mina Anina / după acea persecuţie având o pensie reparatorie de la Ministerul Apărării României, etc.
 |
Strămoașă Gherga, corcodită cu gherdan de bani:
Marta Jugariu, născută Ignea (Bucovăț / județul Timiș)
|
 |
Tatăl autorului: Vasilie Gherga 1 I 1932 - 28 V 2020 |
În societatea necalibrată pentru oameni de talie foarte înaltă, traiul trebuind adaptat, genul Uriașilor e de fapt ca al handicapaților fizic; avantajele și dezavantajele sunt mereu discutabile - îndeosebi în funcție de timpuri și locații - căci societățile umane niciunde și nicicând nu au fost suficient de inclusive (neprietenoase - chiar închise - față de unele tipuri de oameni). Iată un extras - intitulat “Iarna” - din încercările poetice ale lui Vasilie Gherga / tatăl autorului Eugen Gherga al lucrării “Originea Gherga” (bărbat înalt, cu tatăl Aureliu Gherga și cu fiul Eugen Gherga având fiecare 2 metri înălțime / bunicul lui Ioan Gherga și nepotul lui Cristian Gherga având - ca și el - cu câțiva cm mai puțin, fiind respectată o simetrie fizică genetic programată, alternativă pe fiecare generație):
“În Banat, la noi în ţară,
Brazii îs albi ca şi o floare,
De zăpadă s-au umplut,
Dimineaţa nu-i mai soare.
Ninge-ncet şi totu-i mut,
De prin văi, din depărtare,
Vântul bate în fereştri,
Neaua creşte tot mai mare,
Flori pe geamuri înfloresc.
O copilă îngândurată,
În căsuţa tristă, rece,
Se gândeşte ce să facă,
Frig prin trup îi trece.
A visat un vis în noapte,
Că de iarnă o să scape,
Frumuseţea florilor pe geamuri
Toate, ea o să le coase.
O să-i ducă zânei Dochii,
Pentru voalul de mireasă,
Ca să-şi facă iia cunună,
Din împletitură aleasă.
De durere începe a plânge,
Frigul îi pătrunde-n oase,
Viscoleşte într-una afară,
Iarna-i grea şi e geroasă.
Lupii umblă pe câmpie,
După pradă, după hrană,
Vai de stânele de oi
Şi de care înnoptează
Afară, norii zboară
Şi ceru-i încărcat,
Se duc în depărtare,
Spre locul adorat.
Acolo ea trăieşte,
Cuprinsă de fiori,
Cu dor la iubire se gândeşte,
Spre tainice comori.
O, tu din depărtare,
De-ai ştii ce azi gândesc,
Chiar ca un soare,
Grăi-mi-ai de iubesc:
‘Dar tu eşti o copilă,
Nevinovată floare,
Cu gândul la iubire,
La tine mă gândesc,
Deşi eşti în depărtare,
Te iubesc’.
Pe cer apare un cerc de foc,
Lumina se măreşte,
Cărarea se lungeşte,
Rotund e cercul de foc,
Dă lumină, strălucire,
Cercul de foc
Străluceşte încontinuu,
Luminează la mijloc,
Toate au viaţă
De la lumina cercului de foc,
Soarele”.
În România anului 1967 - înainte cu 2 ani de prima aselenizare a oamenilor - Bănăţeanul Mircea Bandu a publicat în colecţia “Povestiri ştiinţifico-fantastice” nr. 301 o ficţiune ştiinţifică (având titlul “De la Cousteaunia la Euxinia”), cu Gherga printre protagonişti: “Apa sărată şi uşor încălzită de soarele marin urcând spre înălţimi ni se prelinge pe trupurile înviorate. Ne înfundăm picioarele în nisipul moale de pe plajă şi ne îndreptăm alergând spre vestiare. Ne bucură pe toţi gândul că nu întrerupem hârjoneala în apele Mării Negre decât numai pentru a ne aşeza comod în fotoliile din jurul mesei cu băuturi răcoritoare, în aşteptarea lui Euseb Şomu şi a soţiei sale, de la care am aflat şi vom mai auzi multe. De câteva zile nu mai facem altceva. Şansa pe care o avem se datorează lui Dal, care ne-a făcut cunoştinţă cu părinţii săi. Lipsa lor ar fi imprimat şederii noastre aci o înfăţişare cu totul diferită, redusă cu alte cuvinte la contururile unui program stereotip; înot, canotaj şi zburdălnicii sub mângâierea vântului din larg, şuvoind spre litoralul policrom. Noi însă am adăugat la toate aceste petreceri tinereşti mirajul din povestirile părinţilor lui Dal. Ne aşezăm sub imensa ciupercă din pânză multicoloră, înzestrată cu dispozitive pentru ventilaţie, în jurul măsuţei rotunde la care rezervăm totdeauna 2 fotolii pentru pionierii de acum 25 de ani ai Euxiniei. Îi ascultăm povestind şi ne entuziasmăm, visând fiecare dintre noi măcar atât cât au făcut ei. Îl invidiem pe Dal, care a văzut totul, cu prilejul unei călătorii cu părinţii lui în Lună, şi mai ales pentru faptul că îl aşteaptă o minunată muncă după absolvirea facultăţii, în aceeaşi Euxinie spre care ne îndreaptă amintirile soţilor Şomu. Mur Gherga, al treilea dintre noi, este pur şi simplu înflăcărat de descrierile pe care le ascultăm despre portul de la Marea Liniştii şi arde de nerăbdare să-i studieze înfăţişarea de metropolă selenară.
- Euxinia se prezintă astăzi ca o splendidă aşezare în care stilul tehnicii şi al arhitectonicii îşi găsesc cea mai fericită exprimare şi îmbinare, ne spunea Euseb Şomu într-una din zilele acestea. Mai ales pe tine, Mur, desigur că te preocupă acest lucru.
- Eu am văzut-o, a intervenit Dal.
- Şi o vei vedea iarăşi curând, observă Euseb, zâmbind şi privindu-şi în treacăt fiul, nu fără o sclipire de maliţie binevoitoare în ochii săi albaştri. Te va însoţi şi Mur. E tot ce poate fi mai ciudat dacă vreţi, dar nu în ceea ce este Euxinia astăzi. În locul crăpăturilor monstruoase care brăzdau în lung şi în lat suprafaţa lunară au apărut canale pline cu apă, pe care ambarcaţii de felurite dimensiuni plutesc în toate direcţiile, ca într-un labirint acvatic pe care nimeni nu şi l-a imaginat cândva. Un mare număr dintre aceste canale, aşa cum le-aţi văzut şi voi trasate pe hărţi, sunt convergente faţă de coordonatele Euxiniei, aşezată în golful din partea de vest a Mării Liniştii. Ploile de meteoriţi care altădată loveau nemilos suprafaţa lunară, modelând-o brutal şi dându-i pe alocuri aspecte de coşmar, nu mai sunt posibile astăzi. Pătura densă de atmosferă care câştigă în grosime pe zi ce trece, datorită imenselor instalaţii de regenerare oxigenică, a alungat cu desăvârşire şi pentru totdeauna pe aceşti duşmani perfizi care atacau solul selenar, lipsit de apărare. Vânturile liniştite născute din întreaga ambianţă creată acolo au făcut din golful de care vă vorbesc un minunat colţ de lume, odihnitor şi foarte potrivit aşezărilor omeneşti. În locul unde cândva funcţiona agregatul suplimentar de captare numit de noi Euxinia s-a născut şi a crescut oraşul-port cu acelaşi nume, o aglomerare de edificii cu o multitudine de forme arhitecturale, în care sfera, paralelipipedul şi poliedrul şi-au găsit îngemânarea într-o armonie surprinzătoare, cu ogive rotunde, flancate de coloane brâncuşiene, alături de capiteluri şi modilioane înflorate. O vegetaţie stăpânită de priceperea astrobotaniştilor şi astrohorticultorilor trimişi acolo din toată lumea a cucerit spaţiile dintre grupurile de clădiri, cu largi fâşii multicolore, întretăiate de cenuşiul deschis al frunzelor. În centrele de producţie ale oraşului, reactoarele funcţionează sincron, asigurând gravitaţia, pacea şi molcolmul din atmosferă. Nu departe de port, de pe cele 4 cosmodroame, mulţimea de rachete, astronave şi rachetoplane îşi iau zborul sau aselenizează neîncetat, iar staţiile de captare învecinate primesc şi difuzează semnalele ce sosesc din alte părţi ale Cosmosului. În jurul şi în centrul acestui peisaj, oamenii selenari îşi duc viaţa fără să tânjească după locurile de pe Pământ. Dar, dragii mei, n-a fost totdeauna aşa. Într-un trecut îndepărtat, triestele celor 2 Piccard constituiau o cucerire a ştiinţei, un mijloc îndrăzneţ de cercetări. Astăzi sunt pur şi simplu exponate de muzeu sau sursă de inspiraţie pentru monumentele din pieţele şi bulevardele marilor aşezări ale omenirii. Ele însă au fost un obiect de admiraţie pentru mine şi pentru comandorul Gherga, tatăl tău, Mur, un ilustru acvanaut despre a cărui activitate vorbesc izvoare cunoscute şi de voi cei tineri. Pe vremea aceea eram şi noi cuprinşi de entuziasmul caracteristic epocii, de înflăcărarea care, cu o repeziciune fără seamăn, a împins generaţia noastră la acţiuni dintre cele mai îndrăzneţe. Mă veţi întreba de ce trebuie să vorbesc astăzi despre triestele piccadiene şi despre vechiul meu prieten, acvanautul Gherga în legătură cu istorisirea al cărei început îl cunoaşteţi. Trebuie să mă explic, deoarece şi astăzi stăruie o strânsă corelaţie între Euxinia şi întâmplările prin care am trecut Ena şi cu mine, iar locurile unde am lucrat împreună cu Gherga nu sunt străine de ele. Euseb se opri o clipă, părând că-şi adună amintirile. Ena îl învăluia cu o privire caldă, surâsul ei ni se părea un semn încurajator pentru povestitorul aplecat spre aducerile-aminte ce-l năpădeau, venind furtunatic de undeva din largul mării.
- În adâncurile Pacificului, acolo de unde astăzi cromul, titanul şi alte metale pleacă în transporturi neîntrerupte în toate ţările şi chiar în Euxinia lunară, a luat naştere una dintre cele mai puternice surse de extracţie destinate folosului întregii omeniri. Adoptând denumirea centrului de cercetări ştiinţifice care-i fusese vecin, se numea Cousteaunia. Spre această Cousteaunie ne-am îndreptat acvanautul Gherga şi cu mine. Eram foarte tineri şi n-aveam altă experienţă decât aceea pe care ne-o însuşisem în antrenamentele făcute în Marea Roşie, unde fusesem trimişi de Centrul pentru exploatarea abisului submarin. Încă de pe atunci ne interesau pe amândoi lucrările pe care oamenii îndrăzneţi le efectuau departe de amplasamentele Cousteauniei, în Antarctida. În mintea noastră, cele mai temerare visuri luau contururi de faptă. Gherga îmi spusese odată că dacă imensa calotă de gheaţă a Antarctidei ar putea fi mutată sau îndepărtată într-un fel sau altul, omenirea n-ar avea decât de câştigat, întrezărind o viaţă nouă pentru bătrânul nostru Pământ.
- Planeta noastră se va numi şi mai propriu Terra, pentru că un timp nemăsurat de lung nu şi-a meritat numirea; are doar atât de puţin pământ, şi poate atunci şi Cousteaunia nu va mai fi submarină, ci o oarecare întreprindere de cercetare şi exploatare a subsolului.
Mi-a spus aceasta, acolo în adâncuri, când, cu ochii aţintiţi pe tablourile de comandă sau pe ecranele multiplelor dispozitive de coordonare, urmăream operaţiile de cercetare.
- Sunt încă greutăţi enorme. S-ar putea ca omul să fie învins de acest efort, mi-am manifestat eu îndoiala.
- Nimeni nu învinge întotdeauna, mai este şi învins, mi-a răspuns râzând Gherga. Îţi aminteşti dictonul latin? În cele din urmă însă oamenii vor izbuti.
Nu bănuiam cât de aproape eram de împlinirea acestui vis şi nici nu puteam ghici că eu însumi aveam să trăiesc această clipă. Euseb a continuat să ne istorisească marea întâmplare şi în zilele următoare. Ne aflam din nou în jurul mesei rotunde, sub ciuperca furnizoare de aer răcoros. Simţeam cu toţii că dorea să-şi reia firul povestirii ce ducea la Euxinia, păstrând sub tăcere cu o discretă reţinere, în faţa surâsului tovarăşei sale de viaţă şi a fiului său, minunata lor întâlnire peste spaţii. Ştia şi Ena Şomu să povestească, uneori când Euseb rămânea pe gânduri, îl completa, privindu-ne cu zâmbet chipurile avântate spre cunoaştere, spre nou. Dar în ziua aceea caierul amintirilor îl toarse tot Euseb.
- Ţi-aduci aminte, Ena? Mai rămăsese doar problema slabei forţe de gravitaţie a Lunii!
- Da, da, răspunse ea. Se ştia de când lumea că atmosfera şi apa s-ar pulveriza de pe Lună în neant.
- Până în cele din urmă însă, aşa cum ştiţi, totul s-a putut înlocui cu viaţă...
- Nu prea uşor, zâmbi Ena unei amintiri îndepărtate.
- E drept, confirmă Euseb, dar a fost totuşi posibil după ce operaţia principală se terminase.
- Numai după ce toate statele de pe planeta noastră au pus, aşa zicând, umăr la umăr, antrenând un potenţial uriaş în oameni şi valori, întregi soţia lui.
- Cu trudă şi îmbinare de forţe într-adevăr, continuă Euseb. Apoi a venit rândul culturilor forţate de plante şi alge marine. Toate atrăgeau atmosfera, o reţineau...
- Dar cum a fost posibil? întrebă unul dintre noi. S-a scris atât de mult în legătură cu procedeele urmate, dar fiecare expunere diferă una de cealaltă.
- Simplu în ansamblu, dar complex în mulţimea operaţiilor. Cu un cuvânt, prin ceea ce s-a petrecut din clipa în care creierul electronic al agregatelor instalate pe calota Antarctidei a declanşat topirea gheţii prin raze infraroşii, în cercuri concentrice din ce în ce mai mari, iar cel de pe Lună a captat apa rezultată. Între cele 2 momente însă au avut loc o serie de faze, începând de la descompunerea apei în elementele ei, transformarea acestora în energie luminoasă, dirijarea razelor laser optice spre satelit şi în cele din urmă captarea acestei energii prin forţa reactorului selenar, capabil să transforme prin sintetizare oxigenul şi hidrogenul în apă.
Ena a schiţat un început de râs:
- Cine te-ar asculta mai cu calm ar crede că ai intenţia să faci o lecţie de cosmodeversare a tuturor apelor de pe Terra. Norocul e că toţi sunt veseli şi entuziaşti şi că acordându-ţi simpatia lor fără condiţii se prefac a nu ştii cum s-a întâmplat totul, spuse ea.
Intuiam însă împreună cu ceilalţi că Enea vorbeşte aşa pentru a pregăti răspunsul la întrebarea mută ce pornea din ochii noştri.
- Noi însă, Ena, tot nu ne-am întâlnit decât în clipa când şuvoaiele de apă năvăliseră în Marea Liniştii, transformând-o cu adevărat într-o mare cu ape, înconjurând poalele munţilor inelari.
- Şi aceasta, zise ea, a coincis cu momentul când pe cerul satelitului au apărut norii şi când...
- Minele suboceanice din apropierea coastei chiliene au devenit mine de subsol, continentul s-a lărgit, apropiindu-se de Antarctida, iar prietenul meu Gherga s-a transformat dintr-un redutabil acvanaut în şeful celei mai mari întreprinderi de exploatare terestră de cobalt şi titan.
- Aşa a fost, într-adevăr, ţinu să adauge Ena. Era ca şi cum cerul ar fi sorbit toate oceanele Pământului.
- Da, spectacolul era de neasemuit. Bolta cerească pe o anumită porţiune, în unghi aproape drept faţă de orizont, căpătase o strălucire insuportabilă. Razele solare trecând prin enorma cantitate de apă, îi amplifica iradierea diamantină, înecând totul într-o baie de lumină care făcea să ne doară ochii. Am stat faţă atuncea la năvala apelor în bazinul mort al Mării Liniştii iar mai pe urmă la înstăpânirea pâclelor de nori cenuşii revărsaţi spre est, în direcţia Mării Fecundităţii şi spre nordul Lunii, acolo unde Marea Seninătăţii îşi desenează perimetrul rotund. La început totul era aidoma unei ploi pământene. Mi-era teamă şi mie şi celorlalţi câţi eram în Euxinia că totul se va pulveriza în cele din urmă în neantul deschis. Dar nu, nu s-a întâmplat aşa; preţiosul lichid a inundat însetata întindere de rocă uscată şi a rămas acolo pentru totdeauna. Apoi au venit şi celelalte; fireşte, nu de la sine, ci cu trudă...
Povestea s-a terminat aici. Este ultima noastră zi de vacanţă. Marea Neagră îşi trimite spre ţărm geamătul ei uşor în bătaia unui vânt care ne-a devenit familiar. Pescăruşii urmăresc în zborul lor calm linia sinuoasă a ţărmului. La orizont, silueta graţioasă a unui vas de agrement se conturează pe azuriul depărtărilor. De undeva răzbat frânturi de melodii până la masa în jurul căreia am auzit această istorisire despre întâmplările prin care au trecut părinţii prietenului nostru şi caut să-mi imaginez peisajul Euxiniei. Euseb Şomu a încetat o vreme să mai vorbească. Părea că ascultă muzica amplificată prin difuzoarele de pe ţărm, care ne spune ceva despre dragostea unui om al mării. A zâmbit unui gând pe care părea că nu vrea să-l rostească şi, îndreptându-şi privirea spre Ena, i-a spus, ca şi cum noi cei 3 tineri nu eram acolo:
- De toate acestea ne-am legat şi noi amintirile.
Ena Şomu şi-a întâlnit soţul în înflăcărarea vie a privirilor şi a rostit cu fermitate, dar cu vădită intenţie de a fi auzită şi de noi:
- Nici nu se putea altfel. În abisurile sufletului, ca şi în muzică, vremurile noi preschimbă formele aceleiaşi substanţe...
M-am gândit atunci că mintea şi îndrăzneala umană au izbutit să aducă apa, atmosfera în deşerturile selenare, substituind moartea cu viaţa, dar că iubirea nu se poate substitui decât sieşi...”
Caracterizarea făcută în 1980 de ofiţerii ministerului comunist al apărării din România a soldatului grănicer Eugen Gherga - fiul lui Vasilie Gherga - a fost că nu era de încredere pentru regim şi de aceea în timpul serviciului militar obligatoriu n-a efectuat paza frontierei Româno-Iugoslave pentru care era de fapt în armată, ci consemnat pe întregul stagiu la cazarma din Timişoara (cu mai multe pedepse consecutive, în unitatea militară - care avea peste o mie de soldaţi - fiind “campionul” arestului); confirmând încă o dată latura Ghergană de facere a istoriei, inclusiv că selecţia oamenilor se face în circumstanţe extreme / în condiţii-limită, pe celebra formă de “omul potrivit, în locul potrivit, la timpul potrivit”, în 16 XII 1989, în prima localitate Română ce s-a ridicat pentru libertate, în prima zi a Revoluţiei Române, după implicarea în prima baricadă a Revoluţiei Române, acelaşi Eugen Gherga a fost primul din România care în public - în centrul Timişoarei - a dat foc panourilor stradale de propagandă ce afişau lozinci comuniste (ceea ce i-a înverşunat atât pe demonstranţi, cât şi pe reprezentanţii regimului opresor), certificat prin Legea Recunoştinţei de către Guvernul şi Parlamentul României ca luptător pentru victoria Revoluţiei Române “cu rol determinant”, distins şi de forurile locale “pentru promovarea idealurilor, în amintirea solidarităţii şi spiritului de sacrificiu”:
Regimul comunist - ca şi regimul fascist - a fost regim criminal; regimul comunist a durat mult mai mult decât regimul fascist şi regimul comunist a produs mult mai multe victime decât regimul fascist. Rădăcina răului a fost în Revoluţia Paşoptistă - din 1848 - când Evreul Karl Marx 1818-1883 şi Germanul Friedrich Engels 1820-1895 au publicat împreună, ca tineri masoni, “Manifestul Comunist” (ei au format un cuplu celebru de homosexuali, acei deviaţi social propunând în societate o deviaţie extremă, anume cea social-politică a comunismului): înaintea lansării, Evreul Karl Marx - “părintele” comuniştilor / individ care n-a avut vreodată vreun serviciu, nici măcar politic - a scris în ziarul Noului Regat / “Die Neue Reichische Zeitung” că “nu există nici un fel de justificare de a se permite unor naţii primitive de a continua să existe; Valahii / Românii nu vor fi niciodată capabili să iasă din Epoca Pietrei” iar celălalt “părinte” comunist - Germanul Friedrich Engels - a scris, în același an, în ziarul Noii Renanii / “Neue Rheinische Zeitung” că “Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale; ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa Pământului ar fi un pas înainte”. Ceea ce ar fi de observat la cei 2 filozofi - care scriau astfel despre cine nu se încadra în schema lor de translație a societăților spre comunism - ar fi atestarea, desigur neintenționată de către ei, a Românilor ca națiune (fiind înaintea constituirii României Moderne prin unirea Moldovei cu Valahia); de altfel, pe când ei scriau așa ceva, nu exista nici Germania unită.
 |
| Valah pictat în 1838 de Englezul George Hering |
 |
| Columbia Mare în secolul XIX |
 |
| Înrudirile Europene |
În dictatură, interesul partidului unic era prioritar față de interesul național (de aceea fosta nomenclatură - împreună cu acoliții - regretă și acum pozițiile pierdute, interesul de coterie fiind deranjat de interesul național). În fostul regim - dinaintea Revoluției - Românii au avut 2 steaguri: cel național, adică tricolorul (roșu-galben-albastru) și cel politic, roșu / comunist; în actualul regim - după Revoluție - Românii au numai un steag, anume cel național (steagul politic - cel internațional comunist, complet roșu - a fost distrus în Revoluție). La vremea Revoluției anticomuniste - Decembrie 1989 - în România existau 4 milioane de comuniști (înregistrați oficial la partid, cu carnete de membri), ce împreună cu familiile lor au însumat o consistentă parte a poporului; partidul acela - dispărut datorită Revoluției Române - nu a fost creat de ultimul șef Nicolae Ceaușescu, care cândva s-a înscris în el ca simplu membru. Simbolul Revoluţiei Române - gaura din tricolor - a apărut la Timişoara pe când preşedintele comunist Nicolae Ceauşescu era încă în funcţie (simbolul devenind faimos nu doar naţional, ci şi internaţional); gaura steagului a redat ceea ce era mai important ca mesaj popular: fără comunism, căci stema ce murdărea tricolorul - ruptă de pe steagul național la fel ca în Revoluția anticomunistă din 1956 - era a comuniştilor, nu era doar stema lui Ceauşescu (care a preluat flamura pângărită aşa de la predecesorii “staliniști”, el fiind la fel de extremist ca şi ei).
Ultimul război mondial (ce a durat 6 ani) a izbucnit la 1 IX 1939, atunci când Polonia - vecina Nordică a României - a fost sincron invadată de Uniunea Sovietică și de Germania nazistă: imediat, cei din conducerea Poloniei împreună cu tezaurul național s-au refugiat în România = Țara vecină din Sud; ocuparea Poloniei de către comuniștii Estici și de către naziștii / fasciștii Vestici a fost în baza pactului de neagresiune știut ca “Tratatul Ribbentrop-Molotov” - denumit după miniștrii de externe ai celor 2 dictaturi - încheiat la Moscova cu o săptămână înainte (a fost respectat întocmai aproape 2 ani, până în 22 VI 1941, când Germania fascistă = nazistă / de extremă dreaptă, a atacat Uniunea Sovietică / de extremă stângă). Alianța extremiștilor - comuniști și naziști - a cauzat cea mai teribilă conflagrație pe glob, o urmare gravă fiind comunizarea României, căci armata sovietică a intrat peste tot în România din 1944 și curând a impus în Țară regimul criminal comunist. De la declanșarea Revoluției Române, politicul steag roșu comunist - cu secera și ciocanul reprezentate - de atunci a dispărut și nu a reapărut în Țară; de la început, Revoluţia Română a fost anticomunistă - nu numai “anticeauşistă” / steagul roșu fiind al comuniștilor, nu doar al lui Ceaușescu - mulţi însă fiind năuci şi în prezent din cauza schimbării regimului (în orizontul lor limitat mulţumindu-se doar cu schimbarea liderului, nu şi a sistemului, agitându-se că “era mai bine înainte”, nostalgici după obișnuita dictatură, fiindu-le neobișnuită democrația iar atunci - după Revoluția Română - adaptând-o ca “originală”, într-un amalgam de tip struțo-cămilă, toxic pentru toți, cu ecouri foarte periculoase până în prezent): după Decembrie 1989, foștii comuniști - inadaptați social, chiar dacă partidul li s-a dizolvat - mereu s-au agitat contra democraților, sistematic încercând restaurarea unor apucături ale vechii lor orânduiri (bazată pe minciună, mizerabilă deopotrivă moral și material, aflată pe partea eronată a istoriei). De pildă, după încheierea oficială în Epoca Modernă a Războiului Rece, o bună parte a globului e capitalistă, câteva cotloane au rămas comuniste - cum ar fi Coreea de Nord - China îmbinând organizările sub forma “1 Țară, 2 sisteme” dar România a propus ceva diferit, anume “democrația originală” (sistem nici capitalist, nici comunist, nici combinat ca în China / care a ajuns cea mai mare putere economică mondială), ceea ce a cauzat migrarea a milioane de Români din România: încă o dată, spațiul Românesc produce istorie semnificativă în plan universal; prostia în România e că - în general, pe lângă sistemul defect al orânduirii - încă nostalgia comunistă depășește lăcomia capitalistă. În continuare se poate vedea ilustrat (ca lecție gratuită, îndeosebi pentru victimele comunismului, inclusiv pentru cei vocali - și azi - că în 1989 nu ar fi fost Revoluție contra comunismului, împotriva realității evidente că în Revoluție a dispărut partidul comuniștilor, ce nu a mai reapărut de atunci, doar numeroșii comuniști tot ivindu-se de atunci):
· ceea ce era înaintea Revoluției (adică 2 steaguri = național / tricolor cu stema comunistă și internațional comunist / roșu)
· ceea ce a fost în Revoluție (adică distrugerea steagului comunist și ruperea stemei comuniste de pe steagul național)
· ceea ce este după Revoluție (adică 1 steag = național / tricolor, fără stema comunistă)
Încadrat de politică la extrema stângă, regimul comunist a distrus milioane de Români, unul din scopurile sale, ca sistem totalitar, fiind să formeze “oameni noi”, reuşind să producă o mulţime de handicapaţi existenţial - prezenţi în societate şi acum, când prea mulți sunt nesănătoși și needucați - oameni care în propria Țară nu se simt proprietari, ci au mentalitate frenetică de gata învinși, anume fără vreo luptă, adică având mentalitate doar de hoți (furându-și fanatic averea) sau având mentalitate doar de slujitori (servindu-și fanatic stăpânii); de pildă, doar schimbarea forţată a conducerii sistemului - ce ar fi mulţumit pe mulţi - însemna lovitură de stat, pe când schimbarea nu doar a conducerii sistemului, ci chiar a sistemului (din dictatură în democraţie), însemna Revoluţie iar aceea a şi fost, spre necazul publicului comunizat, care apoi a văzut în diversitatea revoluţionarilor o lipsă de unire, însă acela a şi fost concret scopul revoluţionarilor: de deplasare din totalitarismul unipartidic la pluripartidism - adică la mai multe voci decât una - chestiune greu de înţeles de către victimele propagandei comuniste, persoane mereu derutate de diversitatea revoluţionarilor care au reuşit cu multe jertfe să schimbe jalnicul sistem (de exemplu, participarea cât mai largă la vot e spaima extremiștilor). Imediat după Revoluția Română, din solidaritate națională și internațională au fost donați în total un miliard de dolari Americani în Fondul “Libertatea” din România cu destinația strictă pentru revoluționari, bani însă deturnați de contra-revoluționarii care au confiscat puterea statului, pentru nevoi economice urgente dar cu promisiunea că în rate - sub forma unor indemnizații - vor fi în timp returnați revoluționarilor (dobânda pe așa sumă cel puțin a dublat-o de atunci, la ea adăugându-se valoarea poate încă pe atât a convoaielor cu diverse ajutoare materiale de care au beneficiat timp de niște ani multe comunități din România ai căror oameni nu au fost revoluționari); iar - între timp - se poate observa reducerea numărului revoluționarilor, prima cauză fiind cea biologică. În formă “contractuală”, revoluționarii și-au făcut complet datoria față de Țară - dovada fiind succesul acțiunii, prin trecerea de la dictatură la democrație, ceea ce foștii deținuți politici sau deportații în Bărăgan ori alte categorii oropsite de vechiul regim cu toate încercările brave nu au reușit și au suferit groaznic - acum foarte concret bugetul Țării fiind dator revoluționarilor (inclusiv datorită Fondului “Libertatea”, al revoluționarilor Români: “furtul” Revoluției a fost atât furt politic, cât și furt fizic / material astfel, prin însușirea banilor revoluționarilor). În România - spre deosebire de alte state - societatea a fost creditată nu doar cu sănătatea revoluționarilor care și-au riscat viețile, ci și financiar de revoluționari, așa că în prezent statul e debitor = dator efectiv revoluționarilor (iar acei bani - din “Fondul Libertatea” - nu erau din bugetul public, al statului, ci donați din surse private mixte, externe și interne); un exemplu ar fi în cazul vreunui cutremur la curbura Carpaților când după cheta privată mixtă națională și internațională de solidaritate cu cei afectați de cataclism banii strânși ar fi deturnați de către cei din capitală - doar zgâlțâiți / puțin zdruncinați - care ar și zice (din perspectiva lor la modul firesc, însă de fapt cinic) despre sinistrați să fie mulțumiți că au supraviețuit iar nu să beneficieze de ceva, căci nevoile mai mari le au alții, anume cetățenii capitalei, fiindcă ar fi mai “speciali”, cu alte nevoi, care ar conta. Încă există diversiunea privind revoluționarii României că atenție ar fi (cel mult) de acordat urmașilor decedaților în Revoluție, răniților în Revoluție ori arestaților în Revoluție, nu însă tocmai luptătorilor Revoluției, anume adevăraților învingători: cei care au făcut posibilă victoria Revoluției, căci doar cu cei din spitale sau cu cei închiși - fără luptătorii de pe teren care i-au eliberat - Revoluția nu ar fi izbândit. Este de reflectat și asupra fățărniciei (clamată de unii) că Revoluția - pe lângă lupta pentru libertăți - nu a fost și pentru bani, respectiv pentru o viață mai bună: un aspect valabil până la vremea Revoluției era că Românii ar fi fost în stare să dea fiecare câte 1 Leu cui l-ar fi lichidat pe dictatorul Ceaușescu, putându-se găsi cine s-o facă (pentru a ajunge multi-milionar chiar stimat), lipsind însă cine să fi organizat cheta publică pentru așa ceva. În România actuală, “Legea Recunoștinței” - pentru revoluționari - face parte din Cultul Eroilor: toate popoarele lumii - inclusiv cel Român - își respectă ceremonios persoanele glorioase, ca mulțumire pentru valorile promovate sau apărate; popoarele care nu-și cinstesc eroii ajung populații și dispar relativ repede (cei care urăsc revoluționarii sunt efectiv egali cu dușmanii poporului, de altfel și Parlamentul României - autoritatea legiuitoare a Țării - în oficiala “Declarație” votată în ședința solemnă la 3 decenii de la Revoluția Română statuând, printre altele, că explicit “condamnă hotărât manifestarea sub orice formă a ideilor totalitariste, comuniste”, așa că opinii despre fostul regim de soiul că “înainte era mai bine” sunt ilegale / aceasta pe lângă legea din 2015 ce interzice cultul vinovaților de genocid, cum a fost Ceaușescu, condamnat și executat pentru așa ceva). De pildă, Nemții în Germania nu afirmă că pe timpul dictaturii fasciste / naziste a lui Hitler era mai bine; dictatura comunistă a transformat România într-o mare închisoare, însă mereu au existat unii - mizerabili, bandiți, masochiști, etc. - pentru care pușcăria reprezintă efectiv luxul vieții lor, fiind primii care chiar vor așa ceva: regimul comunist își recruta nomenclatura îndeosebi dintre acei prăpădiți, considerați “cu originea sănătoasă”.
În 2019, autorii Titus Suciu și Vasile Bogdan din Timișoara ai cărții “Candelă împotriva timpului: După 30 de ani” au intitulat un capitol cu numele revoluționarului Eugen Gherga, de asemenea și Marius Mioc, autorul cărții “Revoluția de la Timișoara prin mărturii”. Tot în 2019, seria documentară “Decembrie roșu” a Televiziunii Române l-a cuprins în mai multe episoade pe revoluționarul anticomunist Eugen Gherga:
În eforturile de istorie orală contemporane Române a intrat și documentarul “Copiii Revoluției” din 2020, realizat de “Pink Cat Studios” - adică “Studiourile Pisica roz” - cu finanțare de la “Administrația Fondului Cultural Național”, interviurile implicând exponenți a 2 generații (fiul și tatăl având prezentate vârstele din 1989):
 |
| În cărțile din 2019 există capitole intitulate cu numele Eugen Gherga |
 |
| Captură din filmul “Decembrie roșu” (produs și difuzat de Televiziunea Română în 2019) |
 |
| Capturi de pe domeniul Internet “Copiii Revoluției” (2020) |
 |
| Produs comunist din vremea dictatorului Ceaușescu (născut în județul Olt) |
 |
| Gherga și cuplul regal (în Versoix / Elveția, 22 IX 1994) |
În imaginile anterioare - din istoria contemporană - apare autorul, Eugen Gherga din Timișoara, conform protocolului Casei Regale de România în dreapta Majestăţii Sale Mihai 1921-2017, ultimul rege al Românilor (când se afla în exil pe malul Lacului Geneva, la Versoix 46,17 lat. N, 6,10 long. E / Elveţia); în 2001, cel care a obţinut pentru Casa Regală a României retrocedarea pe Valea Mureşului a castelului de la Săvârşin 46 lat. N, 22,14 long. E / judeţul Arad - reşedinţa regală rurală, preluată de regele Mihai în ultimul război mondial, în 1943, de la ultimul Mocioni - a fost avocatul Alin Gherga din oraşul Arad. În 2005, Gherga Monica Adriana din Lugoj a fondat în București “Alianța Româno-Americană”, din 2008 decoratul Bănățean veteran de război Ioan Gherga este Cetăţean de Onoare al oraşului Sânnicolau Mare din judeţul Timiş / cel mai Vestic oraş al României, unul dintre “fiii Gorjului” în Timișoara este economistul Cuzman Gherga / expert evaluator, din 2014 Gugulanul Gheorghe Gherga de la Vârciorova 45,19 lat. N, 22,21 long. E / județul Caraș-Severin îmbuteliază suc de mere pentru marele consum, produs în livezile sale de la poalele Muntelui Mic / Masivului Țarcu, în Caransebeş funcţionează Şcoala de Şoferi “Gherga”, domnişoara Oana Gherga (Gugulană din Caransebeş, profesoară în Timişoara) este o solicitată interpretă de muzică populară Bănăţeană, Toma Gherga e directorul Centrului de Zi “ABC” din Reșița / reședința județului Caraș-Severin, la Petriș 46,02 lat. N, 22,23 long. E / județul Arad Luminița Gherga se ocupă de croitorie, în Păuliș 45,56 lat. N, 22,52 long. E / județul Hunedoara dar și în orașul Hunedoara trăiesc Gherga, din 2017 la Oradea - reședința județului Bihor - funcționează “Distileria Gherga”, Vladimir Gherga din Vârșeț / Banatul Sârbesc e instructor de Yoga, ş.a.m.d.: Gherganii de pretutindeni își văd de treburi (printre actualii Români, Gherganii nu mai poartă titluri nobiliare, căci aristocrația a dispărut odată cu monarhia).
Un alt exemplu de acţiune civică este faptul că în prezent oricine poate vedea în staţiile Timişoarei harta transportului public a oraşului, realizată în 2011 - şi actualizată periodic - de arhitectul Cristian Şerban Gherga din Timişoara (acţiunile Gherga inclusiv în zone îndepărtate din lume continuă, de pildă în 2013 Cristian Şerban Gherga activând şi în Noua Zeelandă - Țara aflată la cea mai mare distanţă de România - contractat de către o firmă de arhitectură de acolo, câteva luni):
Gherganii n-au apărut acum - ci îşi au esenţa înaintea existenţei tipului uman Gherga din prezent, în sacra mamă respectată ancestral din care se trag - şi existenţa Gherganilor n-a fost deşartă (cercetătorii de la “Institutul Britanic Tavistock” - ce studiază ştiinţa comportamentului uman pentru scopuri politice şi militare - au demonstrat că o persoană care îşi pierde rădăcinile este mai uşor de gestionat iar ca atare, pentru a putea fi manipulată, trebuie să i se distrugă nucleul familial şi principiile / de genul “minţile măreţe au scopuri, celelalte au dorinţe; o minte vioaie este întotdeauna greu de controlat”: omul “nou” visat de orice regim extremist, respectiv dictatorial - comunist ori fascist - e cel fără trecut, ca bun de exploatat, acela fiind şi scopul creaţiei omului, pentru lucru / anunţat de Sumerieni, de Biblie, etc). Ținerea intenționată a oamenilor în “beznă”, în ignoranță sau “spălările creierelor” au fost dintotdeauna printre tehnicile conducătorilor (ca practici îndeosebi politice), de aceea adevărurile istorice fiind deseori încurajate pentru interpretări publice mai mult artistice decât științifice: mereu diversiunile reușite au fost cele care au ajutat liderii în controlul “prostimii”. În prezent, încă sunt în circulație o mulțime de distorsiuni întreținute prin diverse stiluri, de exemplu - privind cele mai recente milenii - ca: Geto-Dacii ar fi fost stră-Români autohtoni iar nu veniți din Asia, Troianii s-ar fi războit cu Grecii iar nu cu Danaii / Aheii, împăratul Alexandru Makedon / zis Alexandru “cel Mare” ar fi fost Elen, Dacii și-ar fi uitat rapid și complet limba maternă pentru a-și însuși limba paternă de la Romani, vechii Bulgari ar fi reușit singuri să se organizeze imperial, Săcuii / Secuii ar fi Unguri, Evreul Cristofor Columb ar fi “descoperit” America (el a crezut toată viața că era în India) când înaintea lui, cu mult chiar, alții au fost documentați că au ajuns acolo, Gherga - de origine Hamită însă cu ramuri dovedite de sorginte Arabă, Evreiască, Romă / Țigănească, ș.a. - ar avea atitudini anti-Iafite ori anti-Semite, rasiste, ș.a.m.d.
Starea anterioară - inițială, din mileniul I, dovedită istoric / științific ca a organizării stră-Românești, parte din “Barbaricum” = structura Nordică imperială din vecinătatea de la miazănoapte a Imperiului Roman - a prevalat față de organizările Românești din mileniul II (când Românii s-au re-organizat atât pe ambele părți ale Dunării, cât și pe ambele părți ale Carpaților), astfel încât în mileniul III rediscutarea situației Românești ca fiind altfel decât își are baza, e caducă: ceea ce a fost Antic - și în vremurile dinainte - s-a transmis Medieval și în Epoca Modernă, așa că este desuetă analizarea vreunei alte “realități” (toate popoarele din Țările vecine României sunt mai recente ca poporul Român, astfel că orice argumentare contra statutului Românilor ori a propriei Țări România nu se justifică decât ca evidentă agresiune); autorul Gherga - al prezentei lucrări - a afirmat și susține aserțiunea că “oamenii sunt mai importanți decât teritoriile” (sintagma - lansată în context internațional - se bucură de succes, căci bunătatea este chiar valoare supremă, reperele umane contând mai mult decât reperele materiale). O schiță a visărilor teritoriale din zona Balcanică în Epoca Modernă ar fi astfel:
Starea “efervescentă” a spațiului cuprinzând Românii nu e recentă, ci străveche: de exemplu, organizările Daciei “Traiane” la N Dunării în perioada 106-271 și a Daciei “Aureliane” la S Dunării în 271-602, deci manifestări Daco-Romane pentru aproape jumătate de mileniu, au fost doar expresii ale unor realități înrădăcinate cu mult anterior (înrădăcinate deopotrivă în areal, pe vremurile preistorice ale stră-Românilor ori ale imemorialilor predecesori, în oamenii și în Imperiile care au precedat situația actuală, îndepărtate cu mult anterior, dinaintea Dacilor și Geților); acum Românii - care cândva dominau, inclusiv prin strămoși, atât Bazinul Dunării mijlocii, cât și Bazinul Dunării inferioare - mai sunt majoritari pe ambele părți ale Fluviului doar în regiunile de la Bălțile Dunării, anume în Bărăgan și în Dobrogea (ambele zone aparținând României, arealul reflectând cumva și azi străvechiul leagăn - primordial - Valah / Românesc). Sf. Bernard din Burgundia a enunţat că de fapt în istorie nu există trecut, prezent şi viitor, ci doar memorie, acţiune şi proiecţie (de genul “prezentul este un trecut continuu”) iar scriitorul Slovac Vojtech Zamarovsky 1919-2006 afirma: “Din memoria omenirii nu dispar niciodată oamenii care i-au ridicat gradul de cunoaştere”. La rândul său, istoricul Ceh Milan Hubl 1927-1989 a enunţat: “Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, istoria, cultura şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost iar cei din jur îl vor uita şi mai repede, limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală”.
 |
| “Butoiul de pulbere” al Europei |
Gherga a făcut istorie; ba mai mult, Gherga a făcut protoistorie / preistorie (iar printre altele, protocronia poate nu-i chiar “o demență”, ci un instrument ajutător pentru relevări netradiționale / neconsacrate în mod obișnuit, completările studiilor genetice și de alte genuri din Epoca Modernă bulversând cele probabil crezute de unii ca “așezate” definitiv), protocroniști existând peste tot, nu doar printre Români. Unii oameni, de-a lungul vremurilor, din motive diverse (religioase, politice, etnice, sociale / chiar infracţionale) şi-au ascuns identităţile; în prezenta lucrare, autorul a procedat opus: a revelat / a dezvăluit unele aspecte identitare Gherga (de la unele îndepărtate - și adevărate - până la altele recente, evidente). Este de reţinut ceea ce a enunţat scriitorul Francez Paul Valery 1871-1945: “Cei care nu pot să atace gândul, îl atacă pe gânditor”. Se cuvine păstrarea proporţiei dintre uriaşul arbore genetic al omenirii şi ramura Gherga / lăstar genetic relativ nou (comparaţia fiind de la tipul genetic “A” al lui Adam până la tipul genetic “X” al lui Gherga, străbătând aproape întregul “alfabet” genetic); în general, Gherganii au fost consemnaţi istoric de oamenii care genetic erau mai vechi decât ei (aşa cum inclusiv în prezent ultimul model - la orice - se raportează, pentru prezentare şi apreciere): cei din grupul patern Gherga au fost genetic mai recenţi decât vechii oameni - care constant au format dintotdeauna majoritatea omenirii - iar aşa ceva mereu s-a regăsit reliefat. De exemplu, în ultimele 2 secole, privind soțiile înaintașilor, ramura autorului Gherga a înregistrat în secolul XIX numele mamelor Balint, Petrovici și Barzu - care i-au născut pe cei ajunși preoți ortodocși în Timiș / Banat - și în secolul XX numele mamelor Jugariu, Guțu și Maruneac-Orobeț, care i-au născut pe acei Gherga din familia autorului care au apucat începutul secolului XXI, în Timiș / Banat; diversitatea înrudirilor Gherga - cu diferitele neamuri ale mamelor - a fost constant exogenă (cel puțin în Epoca Modernă). Prin bogăţia datelor înfăţişate, lucrarea “Originea Gherga” poate “sperie” unii utilizatori ori - prin unele secvenţe filogene - poate a reuşit să redea amestecul unora, arătând metaforic cât de “varză” (ca verdeţurile tocate) ar fi unele geneze umane: în realitate există corcirea, nu puritatea. Nimeni nu-şi poate alege înaintaşii, nici părinţii; fie că place sau nu (toţi ar putea să-şi accepte moştenirea, cu bune şi rele, căci în final toţi oamenii sunt înrudiţi), e totuși de observat că doar unii au fost documentaţi ereditar, mitic, biblic, istoric, etc. pe o scară de aşa amploare ca Gherga, atât ca desfăşurare temporală, cât şi teritorială, concret pe aproape zece milenii şi pe aproape o zecime de glob, într-un “tablou” aşezat de către prestigiosul “Institut Smithsonian” - ce are cel mai mare complex muzeal din lume - la temelia culturilor / în imaginea din capitala Americană, de pe Capitoliul American, sediul aceluia e în castelul brun de lângă Obelisc:
 |
| Washington, capitala SUA |
Acum nepăsarea copleșește: când cei mai mulți oameni nu au cunoștințe despre propriile familii mai vechi de un secol sau mai vechi de două secole, atunci profunzimea documentată Gherga e deosebită (dar pare nefirească).
 |
| Răspândirea Gherga în Banatul Românesc, 2012 |
Statistica Românilor arată mii de Gherga existenţi în prezent (înregistraţi în viaţă de către evidenţa populaţiei din România, fără variaţiuni ale numelui / în captura anterioară, mărimea indică densitatea Gherga la nivelul anului 2012, în Banat); este evident - atât din calcul matematic cât şi din perspectivele mărturiilor - că în total în trecut au fost mult mai mulţi Gherga decât cei de acum.
 |
| Distribuția Gherga pe glob în 2014 |
 |
| Bărbați Gherga din 3 generații, la începutul mileniului III |
Această lucrare - în forma sa specifică - cuprinde mişcările Gherga de-a lungul timpului şi pe hartă, în mai multe valuri Ghergane: în general, bazele lucrării “Originea Gherga” sunt formate din ceea ce au relatat despre Gherga alţii, impresionaţi (din zorii omenirii, până în prezent); din “râul” genetic (masculin ştiinţific notat “N” iar mai recent “X”), spiralat curgând dinspre trecut spre viitor - cu meandre în bune părţi ale lumii - de-a lungul mileniilor Gherga a tot apărut, remarcat de oamenii cu care a făcut istorie, prezentarea fiind făcută aşa cum din cele existente pe glob autorul Gherga a înţeles în anul anterior celui al publicării ediţiei.
În prezent, pe glob se poate vedea răspândirea bărbaților genetic Gherga astfel:
 |
| Distribuția grupului patern de care aparține Gherga (conform geneticienilor Bulgari, 2015) |
Aşa cum e vizibil la amprentele degetelor - diferite la fiecare om - amprentele genetice sunt diferite la fiecare om, însă pe filiaţia personală fiecare aparţine clar neamului propriu (astfel de pildă demonstrând şi testele de paternitate, etc.): la oricare om există atât caracteristici comune, cât şi caracteristici unice.
Încă și acum “plutește” ideea că investigarea trecutului ar fi periculoasă, în sensul că “răscolirea” după cei duşi pe “Lumea Cealaltă” ar cauza mari probleme, între care şi cea supremă că gândul la morţi atrage moartea (datorită tulburării ordinii aşezate, provocând manifestarea unor forţe oculte). Din cauza stopului cardiac prin fibrilaţie ventriculară (afecţiune letală - ştiută cu denumirea de “aritmie” / cea mai severă tulburare de ritm a inimii - statistic cu frecvenţa cea mai mare în Țările Nordice, cu etiologia încă necunoscută deplin), suferit în România / Timişoara la 15 X 2014 - accident cardiac depăşit prin resuscitare cu şocuri electrice - autorul Eugen Gherga nu mai garantează actualizarea anuală a Originii Gherga, nici dacă va mai fi sau nu cândva vreo ediţie, căci corespunzător scrisorii medicale de la ieşirea din spital a rămas “risc cardiovascular foarte înalt”, cu diagnostic complex, cuprinzând “extrasistole”, “angină instabilă”, “hipercolesterolemie” / ereditară, montări de stenturi, etc.: nu se ştie când moştenirea genetică - evidentă Hiperboree, adică extremă Nordică / polară - va acţiona funebru din nou şi pulsul se va opri; spre exemplu - pe lângă cazurile concrete de boli cardiace din familia Gherga pe linia paternă / documentate în Banat pe mai multe generaţii - pe lângă Gherga din Timiș și la Gherga din Caraș este aceeași problemă cardiacă ori în 2015 Finica Eeva Lehtinen (cu identitatea paternă similară clanului Laapotti având strămoşii Jerkku în Karelia Rusă, fiind genetic după tată din acelaşi grup ca Gherga) a anunţat că în familia sa majoritatea membrilor au fibrilaţie atrială.
Dintre semnele întâlnite de autor la contactul cu Lumea “Cealaltă” - în acel brusc şi extrem de grav incident al atacului de cord - revederea fulgerătoare a vieţii, puntea / podul sau “tunelul” luminos, apariţiile altor personaje ori viziunea de deasupra trupului n-au fost, însă au existat alte 4 semne, anume neliniştea morţii iminente, viziunea unor “ferestre” foarte strălucitoare iar după defibrilare, la revenire, plutea un sentiment imens de fericire, în plus fiind o uriaşă sete ce a fost greu potolită abia după câteva săptămâni, cu multă apă băută (din timpuri îndepărtate se ştie despre setea sufletului legat de inimă); de altfel, în 2010 cercetătorul Ranko Vukovic din Serbia a scris despre Tradiția Rumână din zona Gherdap: “În cântecele funebre, numite de vlahi petrecături, cel care pleacă din lumea aceasta nu trebuie să urmeze cursul apei, pentru că apa nu se mai întoarce, ci pe cel al soarelui, pentru că el renaște în fiecare zi. Raiul e foarte luminos, pentru că sunt aprinse multe lumânări, date de cei vii împreună cu pomana. În mijlocul câmpului e un copac imens, de sub care izvorăște un izvor cu apă rece. Aici își potolesc setea cei adormiți pentru că, pe lumea cealaltă, setea e foarte puternică. Odată cu pomana albă, dintr-un lemn uscat se face o mică plută pe care se lipește o lumânare tăiată în formă de cruce. Cei care au murit nu pot bea câtă apă vor din izvorul de dincolo, ci doar atâta cât a plutit pomana (pluta cu lumânare în formă de cruce). Geografia lumii de apoi, așa cum și-o imaginează vlahii, prezintă uimitoare asemănări cu cea mesopotamiană, unde paradisul, grădina cu un copac sacru și un izvor, este păzit de Regele-Grădinar, nimeni altul decât Dumnezeu. Alături de reprezentarea lumii de dincolo, setea cumplită pe care trebuie să o îndure cei morți este un alt element pe care îl regăsim, atât la vlahi, cât și la mesopotamieni, semn că cele 2 culturi se înrudesc”.
 |
| Mortalitatea din cauze cardiace (conform cercetătorului Ceh Jakub Marian) |
 |
Înregistrarea morții: fibrilația din 2014 suferită de Eugen Gherga
|
Acidul dezoxiribonucleic = “ADN” e o matriță grozavă a naturii, ce la fiecare generație sistematic reproduce - cu foarte rare erori - mesajul conținut, transmis de generația precedentă (așa ceva e valabil inclusiv la om), informația genetică parcurgând mileniile netulburată fundamental; în România, actualii bărbați genetic Gherga sunt urmașii vestiților Hiperborei ai Vechii Lumi.
Ţinând cont că la 7 generaţii, adică în circa 2 secole, intervine asemănarea fizică subprocentuală, respectiv mai mică de 1% - copilul fiind 50% dintr-un părinte, 25% dintr-un bunic, 12,5% dintr-un străbunic, ş.a.m.d. - pe linia paternă Gherga a autorului vieţile trăite în Banat au apărut, cu vârstele avute și datele deceselor, astfel (pe exponenții din cele 8 generații ale ultimilor răposați Gherga): Iancu la 47 de ani în 30 III 1788, Petru la 50 de ani în 27 V 1812, Rusalin la 44 de ani în 4 V 1830, Achim la 76 de ani în 21 II 1895, Damaschin la 59 de ani în 27 II 1902, Ioan la 71 de ani în 16 IX 1941, Aureliu la aproape 60 de ani în 9 I 1958 (răposat de apoplexie = accident vascular cerebral) și Vasilie la peste 88 de ani în 28 V 2020 (a murit din cauza unui șoc cardiogen, în simbolica dimineață a Înălțării Domnului / de Ziua Eroilor, acum fiind mutat, pentru eternitate, în “locuința morților” - după cum obișnuia să zică - în cimitir lângă Maria, care i-a fost soție peste 54 de ani); Gherga din cele mai recente 2 generaţii - Eugen născut în 9 VII 1962 şi Cristian-Şerban născut în 3 X 1984 - în prezent trăiesc în Timişoara. Pe linia masculină Gherga se poate observa - în total, pe ultimele 10 generaţii - simetria duratelor vieţilor, scurtă şi lungă, în mod succesiv alternativ: Iancu mai puţin, Petru mai mult, Rusalin mai puţin, Achim mai mult, Damaschin mai puţin, Ioan mai mult, Aureliu mai puţin, Vasilie mai mult; fiul autorului / Cristian-Şerban e pe “valul” / generația cu trai mai mult, însă Eugen / autorul lucrării “Originea Gherga” e pe “valul” / generația cu trai mai puţin (aşadar, moştenirea genetică a bărbaţilor Gherga - împletind cu fiecare generaţie traiul mai lung şi traiul mai scurt - se manifestă consecvent ca ursită).
 |
| Bărbații genetic Gherga sunt cu purpuriu |
 |
Bunicul Vasilie Gherga - la vârsta de 52 ani - dând de băut la botezul nepotului Cristian-Șerban Gherga (Timișoara, 1984) |
 |
| Bărbații genetic “N” ca Gherga (studiu de Hunter Provyn / SUA, 2019) |
 |
Genetica Gherga în Epoca Modernă (corespunzător laboratorului European “Living DNA”, 2020) |
 |
| Bărbații Est Europeni trăiesc mai puțin |
Dr. Dumitru Dulcan - profesor universitar de neurologie şi general în rezervă din România - în “Inteligenţa materiei” a scris: “Fiecare dintre noi vine pe lume dotat cu o vocaţie, cu o disponibilitate pentru ceva. Părinţii şi educatorii sunt primii chemaţi să descopere aceste disponibilităţi şi în consecinţă să ne orienteze drumul în viaţă. Numai alegându-ne un drum adecvat posibilităţilor noastre ne vom putea îndeplini sensul existenţei. Chemarea, voinţa, pasiunea, priceperea, sentimentul de utilitate, randamentul nu pot veni dacă rătăcim pe drumuri străine de noi. Fiecare dintre noi este chemat să lase o urmă prin lumea în care trece. Murim prin fizic. Trăim prin ceea ce rămâne. De aceea trebuie să ne condensăm în fiecare clipă întregul sens al vieţii noastre, ca şi cum aceasta ar fi ultima. Vom avea astfel în permanenţă în spirit acel ‘memento mori’, care - departe de a ne impune sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor - ne va trezi conştiinţa ‘urmei’ ce o lăsăm în toate actele în care ne implicăm. Dacă modelele lumii vii sunt încontinuu reconstituite prin cuante de energie venite din profunzimile materiei, din acel hiperspaţiu cum este numit, de ce n-ar putea fi viaţa eternă, dacă energia din care suntem formaţi este eternă? Întrebarea nu este chiar lipsită de sens de vreme ce durata vieţii este foarte diferită de la o specie la alta. Înseamnă că o viaţă îndelungată este posibilă, dar durata este stabilită după criterii care ne scapă şi nu pot fi nicicum înţelese. Înţeleg că nimic nu este veşnic în Univers, nici chiar el însuşi, dar filozofic vorbind, era posibil să fie. Este aici un mare mister: de ce în veşnicie nu poate fi veşnicie, de ce într-o lume eternă nimic nu este etern? De ce moartea într-un Univers cuantic? Cercetări foarte recente în aria neuroştiinţelor sugerează ideea că, în funcţionalitatea sa, creierul poate să respecte un cod etic, similar cu cel al marilor religii sau, pur şi simplu, impus de bunul simţ. Studiile de imagistică au relevat că la nivelul creierului are loc o selectare a reţelelor neuronale în funcţie de conţinutul cognitiv şi afectiv al gândurilor şi sentimentelor care sunt prelucrate la acest nivel. În 2004, specialiştii de la Universitatea Wisconsin au constatat că sentimentele de compasiune şi de iubire nutrite pentru omenire activau arii din lobul frontal stâng, în timp ce sentimentele de indiferenţă, de răceală faţă de semeni activau arii din lobul frontal drept. Pe de altă parte, gândurile şi sentimentele cu semnificaţie negativă determină o serie de modificări biochimice specifice stresului, antrenând după sine întreaga patologie binecunoscută în prezent. Constatăm, prin urmare, că fiziologia creierului nostru este în acest sens în acord nu numai cu concluziile ştiinţei, ci şi cu cele ale religiei. Şi dacă admitem şi sugestiile oferite de experienţele morţii clinice şi cele ale psihologiei transpersonale, în virtutea cărora conştiinţa noastră pare să fie doar un fragment din conştiinţa cosmică, putem spune că Universul îşi exprimă intenţiile prin modul de funcţionare a creierului nostru. Marile lecţii de spiritualitate ne sunt oferite, iată, de propria neurofiziologie. A trăi este, aşadar, o ştiinţă, chiar dacă puţini oameni sunt dispuşi s-o înveţe. Această ştiinţă se bazează pe adevărul despre noi şi Univers, pe relaţia dintre om şi Univers. Suntem vital dependenţi de tot ceea ce ne înconjoară, atât ca fenomen, cât şi ca esenţă, vizibil şi invizibil. Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanenţă îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acţiune şi de la inteligenţă la înţelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni pacea. Atâta vreme cât un singur om va provoca altui om suferinţă, lumea nu va avea linişte. Pentru că oricât de mult s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariţia noastră prin hazard, viaţa are un sens. Suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna unui arhitect inteligent şi nevăzut ne-a desprins din lut şi ne-a construit după un plan din care transpare unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul creierului capabil să se gândească pe sine. Tot ceea ce s-a întâmplat, pentru noi s-a întâmplat. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi triste care ne-au precedat şi cauza celor ce ne vor urma. Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile spiritului şi ruinele nimicniciei, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat să se implice în demersul naturii prin extensia inteligenţei lui. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea doar o existenţă pasivă. Cu, sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului. Prin gânduri, prin acţiuni, prin faptele sale bune, prin faptele sale rele. Când adevărul acesta ne va pătrunde, abia atunci, în clipa astrală a devenirii noastre, se va aprinde în noi lumina inteligenţei ce s-a regăsit pe sine după o lungă rătăcire pe cărări de Univers”.
Acelaşi savant Român a scris despre “Conştiinţa de dincolo de moarte” (“În căutarea sensului pierdut”, 2008): “Nimeni nu s-a întors de pe Lumea Cealaltă ca să ne spună ce este acolo. Acest argument începe să fie clătinat acum. Regresia hipnotică, regresia transpersonală indusă, respiraţia holotropică sau alte tehnici, studiile prin mijloace ştiinţifice ale morţii clinice, care sunt efectuate în prezent, par să ne aducă informaţii chiar de pe Lumea Cealaltă. Concluziile acestor studii pledează pentru ideea existenţei a 2 registre de manifestare a conştiinţei: o conştiinţă fizică, exprimată în condiţiile de funcţionalitate normală a corpului nostru şi o conştiinţă holotropică sau infinită, manifestată extracorporal, independentă de corpul fizic, într-o altă dimensiune a existenţei (în termeni comuni, în cea de ‘dincolo’). Am putea spune că în experienţa din apropierea morţii facem cunoştinţă cu o altă faţetă a conştiinţei, capabilă de performanţe informaţionale pe care creierul nu le poate realiza. Experienţa din apropierea morţii pare - aşadar - o aventură a conştiinţei în teritorii celeste. Numai că această aventură (dacă se poate irevocabil confirma), reprezintă fundamentul întregii existenţe în Univers. Dacă ştiinţific nu se poate demonstra că experienţa din apropierea morţii este explicabilă prin resorturi ce ţin de fiziologia cunoscută a organismului uman, atunci prezenţa sa este o pledoarie pentru existenţa a 2 realităţi paralele şi interconectate. Una este a lumii fizice, concretă, efemeră, aflată în continuă transformare. Cealaltă este o realitate invizibilă, primordială şi eternă, accesibilă senzorialităţii noastre numai în condiţiile unei conştiinţe modificate. În moartea clinică, deşi creierul nu mai funcţionează, conştiinţa este încă prezentă (manifestată de exemplu prin extracorporalitate). Prin ce miracol dacă - aşa cum ne învaţă ştiinţa medicală - conştiinţa, gândirea reprezintă ‘secreţia’, produsul exclusiv al creierului? Conştiinţa are în primire un creier ca instrument de exprimare sau creierul este ‘stăpânul’ conştiinţei? Experienţa din apropierea morţii nu este singurul argument care pledează pentru supremaţia conştiinţei şi care pare să fie singura noastră instanţă funcţională în cele 2 dimensiuni ale realităţii: vizibilă şi invizibilă. ‘Spiritul’ călătoreşte liber oriunde vrea sau unde este atras. ‘Cartea tibetană a morţilor’ vorbeşte de ‘capacitatea de mişcare neîngrădită şi capacitatea de a trece prin obstacole solide’. Aceleaşi posibilităţi de deplasare sunt menţionate şi în alte stări modificate ale conştiinţei, cum ar fi cele induse prin droguri, crize declanşate spontan, etc. Toţi cei care au trăit experienţe în apropierea morţii au căpătat convingerea certă că viaţa are un rost, un sens, în ciuda filozofiei practice de viaţă cultivată în lumea modernă: simt o fericire care atinge intensitatea extazului trăit în experimentele mistice, o adevărată beatitudine (starea de beatitudine e dată de sentimentul de a trăi într-o indestructibilă unire cu omenirea întreagă şi cu Cosmosul). Studiul subiecţilor implicaţi în experienţe din apropierea morţii a constatat că trăirile lor nu aveau nici o relaţie cauzală cu ideile şi sentimentele lor religioase anterioare sau cu administrarea vreunei substanţe care ar fi putut influenţa sistemul nervos. Senzaţia de fericire şi de izbăvire de orice durere fizică avută anterior este atribuită, în încercarea de a găsi o explicaţie fiziopatologică anoxiei, lipsei de oxigen a creierului prin oprirea cordului şi a respiraţiei în timpul morţii clinice. Când scriu aceste rânduri îmi vine în minte o comparaţie: cei care au trăit experienţa în apropierea morţii ne arată un trandafir superb cu petale colorate şi parfumate, în timp ce omul de ştiinţă îi smulge toate petalele şi ne arată doar tija cu spini spunându-ne: ‘Acesta e adevărul, nu ceea ce vezi’. Explicarea majorităţii fenomenelor din experienţele în apropierea morţii s-a încercat să fie explicate prin eliberarea de endorfine, ipoteză - în opinia mea - complet nefondată. În timpul morţii clinice creierul este lipsit de activitate electrică şi metabolică. Traseul electroencefalografic în timpul morţii clinice este plat, o linie izoelectrică: expresia inactivităţii corticale; potenţialele evocate la nivelul trunchiului cerebral - în care sunt situaţi centrii de control ai circulaţiei şi respiraţiei - sunt de asemenea absente. Ele - traseul electroencefalografic şi potenţialele - fac parte dintre criteriile stricte (stabilite prin legi internaţionale) pentru declararea morţii unui organism uman în situaţiile de recoltare a organelor pentru transplant. În consecinţă, dacă testele efectuate evidenţiază absenţa activităţii creierului, cine mai secretă endorfine? Şi admiţând - prin absurd - că totuşi s-ar mai decela o prezenţă a lor, de când aceste substanţe morfinice produse de organism pentru a se apăra de durere au ca efect şi vederea de rememorare a vieţii, de tunele, de ‘lumini’ vorbitoare, etc.? De ce endorfinele nu generează aşa efecte decât în condiţiile morţii clinice? Trebuie neapărat să trecem printr-o moarte ca să ne gratifice cu efectele lor?! Fenomenele din experienţele în apropierea morţii sunt redate şi trăite mult prea nuanţat ca să fie rezultatul unei simple secreţii de endorfine. Mulţi subiecţi afirmă că lipsesc cuvintele pentru a exprima toată bogăţia de impresii pe care o trăiesc. Multe din mărturiile experienţelor în apropierea morţii se apropie de conceptele fizicii cuantice. Timpul şi spaţiul îşi pierd accepţiunea comună. Totul se întâmplă după principiul non-localizării din fizica cuantică. Suntem cu toţii prinşi în plasa Universului, liberi şi interdependenţi în acelaşi timp. Liberi să facem ceea ce vrem şi dependenţi de consecinţele a ceea ce facem. Nimeni şi nimic nu poate exista numai prin sine. Existăm ca determinare atât proprie, cât şi a celorlalţi. De aici decurge marea noastră responsabilitate faţă de semeni, faţă de mediul ambiant şi cosmic. Supravieţuitorii experienţelor din apropierea morţii se întorc cu o nouă înţelepciune, cu o nouă bucurie de a trăi. Un sentiment întâlnit atât în experienţele din apropierea morţii, cât şi în alte stări modificate ale conştiinţei, este cel de certitudine, de realitate a experienţei trăite. Este sentimentul dat de descoperirea, incredibilă pentru mintea noastră, că poate exista într-o altă dimensiune o lume de lumină, de frumuseţe, de pace, de fericire, cu netrăire niciodată la aceeaşi intensitate în corpul fizic, de descoperire a misterului lumii, văzută dincolo de învelişul efemer, de regăsirea sensului vieţii şi a comunicării sinelui său cu Lumina Supremă, cu Sursa. Din relatările experienţelor apărute în timpul morţii clinice (care la ora actuală au devenit obiect de studiu în clinici din ţări cu incontestabil prestigiu ştiinţific), se desprind o serie de date care - chiar dacă nu sunt suficiente pentru a conduce la concluzii definitive - oferă totuşi o bază largă de discuţii şi ipoteze de lucru. Este experienţa în apropierea morţii expresia funcţionalităţii creierului în condiţii limită de viaţă impuse de stopul cardiorespirator? Ipoteza eliberării de endorfine prin anoxie nu întruneşte condiţiile pentru a fi validată. S-a spus că experienţa în apropierea morţii ar putea apărea în faza de trecere spre pierderea cunoştinţei sau de revenire a cunoştinţei, deci atunci când ar persista încă fragmente de memorie ca suport biologic. S-a verificat prin teste clasice că experienţa în apropierea morţii apare când activitatea creierului a încetat, deci nici la începutul şi nici la sfârşitul momentului de pierdere a cunoştinţei. Imediat după oprirea completă a cordului se opreşte şi circulaţia sângelui cu instalarea unei ischemii globale a creierului. Ca urmare a acestor determinări studiate prin mijloace moderne se poate conchide că, în momentul implicării conştiinţei şi memoriei în experienţa din apropierea morţii, creierul nu mai este funcţional. Arată ca un computer scos din priză. Dacă creierul este mort, înseamnă că experienţa din timpul morţii clinice nu mai este a creierului, ci a conştiinţei. Cum poate cineva să fie conştient, când creierul este mort? Pentru a avea o explicaţie, trebuie să renunţăm la concepţia tradiţională a ştiinţei actuale conform căreia conştiinţa şi memoria îşi au sediul în creier. Este o concepţie dedusă prin argumente indirecte. Conştiinţa lucrează independent de corp şi este capabilă să realizeze performanţe de care creierul nu este apt. Şi este explicabil să fie aşa. Creierul este limitat în timp şi spaţiu în timp ce conştiinţa pare să fie extinsă la Univers, fără limite de timp şi spaţiu. Conştiinţa poate lucra în altă dimensiune, contrar concepţiilor noastre convenţionale. În acea dimensiune se poate conecta cu câmpul conştiinţei proprii ca şi al altor entităţi. Sunt interconexiunile universale ale conştiinţei. Activitatea reţelei neuronale în momentul gândirii - fenomen evidenţiat îndeosebi graţie rezonanţei magnetice - nu este o dovadă obligatorie că gândirea este şi produsă la acest nivel. Nu este o demonstraţie ştiinţifică făcută în acest sens. Pentru a fi mai clar, noi nu culegem prin electrozii din creier decât nişte potenţiale electrice, care circulă prin fibrele nervoase, ajung la creier şi sunt decodificate în senzaţii (de cald, rece, sunet, lumină, etc.); întreaga lume de stimuli se opreşte la porţile receptorilor situaţi la distanţă faţă de creier. Stimulii sunt codificaţi în curent electric modulat în frecvenţă, formă sub care, în sfârşit, ajung la creier, unde sunt decodificaţi în ceea ce au fost iniţial: cuvinte, sunete, imagini, etc. În linia frântă - care este expresia activităţii electrice a creierului - nu este nici o şansă de a sesiza un gând, un cuvânt, o impresie, dacă vrem să facem uz de mintea noastră. Şi totuşi, conştiinţa ‘ştie’ să traducă aceste semnale electrice în bogăţia de informaţii, sentimente, impresii, care definesc universul nostru psihic şi intelectual. Ştim şi cum se produc aceşti curenţi, care traversează încontinuu sistemul nostru nervos. Ştim multe despre suportul anatomic, despre geneza sa embrionară. Dar nu ştim la ce nivel se integrează conştiinţa: atomic, molecular, celular. Şi atomii şi moleculele şi celulele sunt în continuă schimbare. Într-un an avem deja în noi o garnitură complet nouă de atomi, molecule şi celule. Conştiinţa noastră pare să rămână însă aceeaşi. Cum se face transferul de informaţie de la un atom la altul, de la o moleculă la alta, de la o celulă veche la una nouă, dacă cea nouă nu s-a născut, când cea veche deja a murit? Şi-o lasă prin testament?! Întrebarea mea este valabilă şi pentru neuronii din hipocâmp, care sunt suportul memoriei. Nici cu chimia creierului nu stăm mai bine. Orice reacţie chimică este univectorială, are un sens unidirecţional, însă gândirea este plurivectorială şi chiar concomitentă adeseori. Graţie conştiinţei avem o imagine a lumii coerentă, liniară şi nu secvenţială, aşa cum este percepţia, nu sincopată, întortocheată şi întreruptă, aşa cum este suportul său anatomic. Avem o imagine colorată a lumii, deşi atomii n-au culoare, nu sunt nici calzi, nici reci, nu produc nici gânduri, nici sentimente, ci doar configuraţii anatomice. Explicaţia formării de sisteme, a căror funcţionalitate reprezintă mai mult decât însumarea părţilor componente, nu poate explica gândirea. Organismul nostru este un ansamblu de multe miliarde de celule cu şi mai multe miliarde de reacţii pe secundă. Conştiinţa este cea care conferă coerenţa funcţională a acestui imens angrenaj funcţional. Reacţiile chimice şi influxul nervos nu constituie decât ‘cărăuşii’ conştiinţei şi memoriei. Întreaga memorie a unei vieţi şi conştiinţa nu pot fi stocate numai în creier. Experienţele din timpul morţii clinice, spun toţi comentatorii, pun în mare dificultate ştiinţele actuale, dacă vor să explice conexiunile conştiinţei cu cea a unor persoane decedate, care pot transmite informaţii, al căror conţinut este confirmat de experienţele în apropierea morţii. Este dificil de a explica - în ultima instanţă - prezenţa oricărei informaţii receptată în conştiinţă, într-un moment în care creierul nu mai funcţionează. Ştiinţa trebuie - mai mult, are obligaţia - să explice cum se înregistrează aceste informaţii într-o memorie şi o conştiinţă fără creier şi de unde vin aceste informaţii. Cea mai simplă explicaţie constă în negarea fenomenelor în ciuda tuturor evidenţelor sau în eludarea lor. Am certitudinea că acumularea faptelor, a datelor de observaţie din acest spaţiu invizibil, va forţa în cele din urmă porţile cunoaşterii să se deschidă spre dimensiunea spirituală, necesară redescoperirii de către fiinţa umană a Sursei sale şi a sensului existenţei sale”.
Chris Carter în cartea “Ştiinţa şi experienţele în pragul morţii” din 2010 a scris: “Nu putem fi niciodată siguri într-adevăr dacă cineva e viu sau mort; putem spune că unele persoane s-au întors, de fapt, din morţi. Întrucât diferite părţi ale trupului îşi încetează activitatea în etape, ar trebui să fie evident că moartea biologică este un proces şi nu un singur eveniment definibil. Cu siguranţă, este evident faptul că nici unul dintre cei care au trăit experienţa în pragul morţii nu a traversat pragul ireversibil. Cea mai rezonabilă poziţie - având în vedere cunoştinţele actuale - ar fi că persoanele au experimentat primele etape ale morţii şi s-au întors să ne povestească despre experienţa lor. Este cu siguranţă adevărat că persoanele care au relatat despre moartea clinică nu erau ireversibil în moarte cerebrală”. În 2011, cercetătorul Român Octavian Creţ a cugetat “La hotarul dintre viaţă şi moarte, copiii povestesc despre Lumea Cealaltă: faptul că unii copii - chiar foarte mici - au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. Specialiştii și-au dat seama cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii, încurajându-i să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Dacă am primi încă de mici o educaţie în acest sens am înţelege ce e de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, cu siguranţa că în felul acesta o mare parte din răul care există în lume ar muri”. Nu sunt motive de îngrijorări: în “Lumea Cealaltă” / “Lumea de Dincolo” există locuri pentru toți oamenii.
 |
| Stema Timişului |
