212. Gherga în Epoca Modernă


Strămoșii Românilor - Geto-Dacii - au trăit între vechii Greci, Gali și vechii Germani; printre ei au fost mulți Gherga / Gherghi (despre care au rămas diverse atestări). Cea mai recentă eră din istorie e Epoca Modernă, existentă şi acum; după ultimul război mondial, România nu mai este vecină nici cu Polonia, nici cu Slovacia (așa cum până atunci România avea cu Țările respective granițe directe). Arhivele au înregistrat în Polonia / Pomerania la Prangenau 54,09 lat. N, 18,55 long. E pe Gheorghe Gherga, fiul lui Ioan Gherga, botezat în 9 I 1718, la Quashin 54,26 lat. N, 18,25 long. E pe Iacob Gherga, fiul lui Daniel Gherga, botezat în 26 XII 1756 iar la poalele Nordice ale Carpaţilor de exemplu pe Thomas Gierga, fiul lui Iosif Gierga în Walce 50,22 lat. N, 18 long. E, cununat cu Eva în 23 II 1774, ş.a.; analizele genetice actuale au identificat tiparul genetic masculin N” ca al lui Gherga în multe locuri din Polonia, ca de exemplu la Biskupice 49,57 lat. N, 20,07 long. E, Cracovia, Gorzanka 49,19 lat. N, 22,22 long. E, Ostrowsko 49,28 lat. N, 20,06 long. E, Stanislawice 49,58 lat. N, 20,20 long. E, Suwalki 54,05 lat. N, 22,55 long. E, Tarnow 50 lat. N, 20,59 long. E, ș.a. Până la începutul ultimului război mondial, graniţa dintre România şi Polonia a avut 349 km.
Vamă România-Polonia din perioada interbelică
Corespunzător cercetărilor lui Miles Lambert despre numele de familii din răsăritul Slovac, începând cu anul 1601 în Stropkov 49,12 lat. N, 21,39 long. E și Trebișov 48,37 lat. N, 21,43 long. E au fost înregistrate nume de familii variat notate, ca Gergely sau Gergel. În Slovacia - Moravia (numită Valașka în Cehă și notată până în secolul XIX Wallachia pe hărțile Austriece), acolo fiind, conform antropologilor, Vlahi Slavizaţi - arhivele de pildă au reliefat la Diakovce 48,08 lat. N, 17,50 long. E pe Petru Gherga care și-a botezat fiica Elisabeta în 18 IX 1703, la Spișske Bystre 48,59 lat. N, 20,14 long. E pe Marina Gherga în 15 VIII 1706, la Brezno Valaska 48,48 lat. N, 19,38 long. E pe Gheorghe Gherga, fiul lui Ioan Gerga / Gherga, botezat în 12 X 1723, la Dolna Suca 48,57 lat. N, 18,02 long. E pe Ana Gherga, fiica lui Andrei Gherga, botezată în 1770, la Giraltovce 49,06 lat. N, 21,31 long. E pe Ioan Gherga, fiul lui Gheorghe Gherga, botezat în 1750, la Kobyly 49,13 lat. N, 21,18 long. E pe Ioan Gherga, fiul lui Andrei Gherga, botezat în 1763, la Kosice 48,43 lat. N, 21,15 long. E pe Nicolae Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 24 XI 1748, pe Ioan Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 29 IV 1752, pe Ana Gherga, fiica lui Ioan Gherga, botezată în 6 X 1754, la Martin 49,03 lat. N, 18,55 long. E pe Catharina Gherga, fiica lui Georgius Gherga, botezată în 21 IV 1720, pe Dorothea Gherga, fiica lui Georgius Gherga, botezată în 3 XII 1724, la Miercurea Dunării / Dunajska Streda 48 lat. N, 17,37 long. E pe Marina Gherga, fiica lui Ioan Gherga, botezată în 1725, la Moravsky Svaty Jan 48,35 lat. N, 17,01 long. E pe Ana Gherga, fiica lui George Gherga, botezată în 1717, la Pernek 48,22 lat. N, 17,09 long. E pe Mihai Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 1754, la Pecovska Sabinov 49,06 lat. N, 21,05 long. E pe Toma Gherga, fiul lui Pavel Gherga, botezat în 19 XII 1706, pe Ioan Gherga, fiul lui Georgio Gherga, botezat în 25 VIII 1747, pe George Gherga, fiul lui Iacob Gherga, botezat în 5 IV 1778, la Vranov nad Toplou 48,53 lat. N, 21,41 long. E pe Martin Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 1714, și mulți alții; de altfel, în Slovacia - Țară având proporţia grupului genetic patern Gherga de circa 3% - sunt localităţi cu nume semnificative, ca de pildă Gerge-lak 49,04 lat. N, 21,12 long. E, Gergely-falva 48,27 lat. N, 20,11 long. E, etc. (reflectând posibile întemeieri ori aglomerări Gherga). De exemplu, în primul război mondial, printre ostașii căzuți în lupte au fost și cei înhumați în cimitirul municipal din Kosice / Slovacia, ca Frantofi Gerga în 17 III 1915 și Laszlo Gerga în 26 VI 1918; în prezent, au fost semnalați bărbați genetic N” ca Gherga în Slovacia la Dravce 49,01 lat. N, 20,29 long. E, Matejovce 48,55 lat. N, 20,40 long. E, Sihla 48,40 lat. N, 19,41 long. E, Șarișske 49,14 lat. N, 20,54 long. E, Vyșna Jablonka 49,09 lat. N, 22,05 long. E, Zakarovce 48,52 lat. N, 20,55 long. E, ș.a. Până la începutul ultimului război mondial, graniţa dintre România și Slovacia a avut 199 km.
Steagul Moraviei / Wallachei
În paralel cu Valahii Gherga din Munții Tatra - Carpaţii apuseni, în Slovacia - arhivele din Ungaria eliberată de otomani începând cu secolul XVIII au înregistrat mulți Gherga pe Valea Dunării, în Gyor, Pesta, etc. (consemnați inclusiv de registrele Bisericilor Maghiare Catolică și Reformată); de exemplu, Mihai Gherga și-a botezat fiul Ioan în 10 IX 1723 la GyorZamoly 47,44 lat. N, 17,34 long. E, Paul Gherga și-a botezat fiica Elena în 17 III 1726 la Sukosd 46,17 lat. N, 18,59 long. E, Mihai Gherga și-a botezat fiica Eva în 7 IV 1747 la Szepetnek 46,25 lat. N, 16,53 long. E, Martin Gherga și-a botezat fiica Elisabeta în 13 IX 1756 la Kalocsa 46,31 lat. N, 18,59 long. E, Andrei Gherga și-a botezat în 10 X 1773 fiica la Rakamaz 48,08 lat. N, 21,28 long. E, Mihai Gherga și-a botezat fiica Eva în 23 VII 1779 la Veszprem 47,05 lat. N, 17,54 long. E, Ioan Gherga și-a botezat fiica Catharina în 8 VIII 1780 la Konyi 46,25 lat. N, 18,47 long. E, Ștefan Gherga și-a botezat fiul Mihai în 30 VIII 1782 la Besenyo 47,42 lat. N, 20,25 long. E, Ioan Gherga și-a botezat fiica Elisabeta în 2 XI 1782 la Szigetvar 46,02 lat. N, 17,48 long. E, Vasile Gherga și-a botezat fiul în 13 IV 1788 la NagyKallo 47,53 lat. N, 21,51 long. E, Matia Gherga și-a botezat fiica Barbara în 21 XI 1792 la Babocsa 46,02 lat. N, 17,20 long. E, în Kerka Szent Miklos 46,30 lat. N, 16,33 long. E / Ungaria, Ana Gherga şi-a botezat catolic în 19 VIII 1735 fiul Franciscus şi în 14 XI 1749 fiul Ioan, în 18 VIII 1805 Iosif Gherga şi-a botezat catolic fiul Franciscus Gherga, Paul Gherga şi-a botezat catolic în 31 X 1840 fiica Rosa Gherga, în 21 I 1843 fiica Agnes Gherga şi în 2 XI 1847 fiica Ana Gherga, în 15 X 1845 Gal Gherga şi-a botezat catolic fiica Ana Gherga, Rosa Gherga şi-a botezat catolic în 25 VII 1867 fiica Tereza, în 19 I 1874 fiica Agnes şi în 3 V 1879 fiul Andras, Agnes Gherga şi-a botezat în 1 IX 1867 fiul Gabriel, în 5 IX 1874 fiul Iosif şi în 11 IX 1885 fiica Agnes, ş.a.m.d. (mulţi Gherga fiind şi în satele din jurul Kerka Szent Miklos, în S Panonic: literalmente, Panonia / Pan-Ionia” poate fi înțeleasă drept Cealaltă Ionie”, prefixul Pan” aparținând aceleiași categorii ca Trans”, Cis”, etc., vecina Trans-Silvanie” / Transilvanie exemplificând așa ceva). De altfel, în actuala Ungarie sunt Dealurile Gergely-hegy 48,25 lat. N, 21,19 long. E, Gergely-halom 47,22 lat. N, 20,46 long. E, etc. sau aşezări ca Gergely-telep 47,38 lat. N, 20,18 long. E, Gergely-resz 47,21 lat. N, 20,49 long. E, Gergely-malom 46,53 lat. N, 17,14 long. E, Gergelyi 48,07 lat. N, 22,20 long. E, etc. (toate cu potenţial Gherga).
Printre cele mai numeroase nume de familie Ghergane din Croaţia sunt Jurić de la George / Gheorghe - cu forme ca Đurić, Đura, Đuro / Djuro, Gjuro, Juraj, Jure, Juro, Jurčević, ş.a. sau Grgić (patronimul de la Grga / Grgur adică Grigore), cu variaţiuni regionale derivate în Grgec, Grego, Greogrec, Gregorić, Gregorović, Gregov, Gregović, Gregurec, Gregurić, Gregurović, Grgetić, Grgiček, Grgin, Grginić, Grgo, Gurgurević, Grgurić, Grgurina, Grgurović, Glišić, Gligorijević, ş.a.m.d.: nume similar folosite şi de ceilalţi Slavi Sudici, cu regăsire între Bosnieci, Bulgari, Macedoni, MunteNegreni, Sârbi, Sloveni, etc. Cercetătorul Croat Petar Şimunovici în 2006 dar şi Enciclopedia Croaţilor” din 2008 au afirmat că numele aparţinând familiei onomastice Grgur / Grgić provin atât din Bosnia şi Herţegovina, cât şi din Croaţia, din localităţi ca Adžamovci 45,15 lat. N, 17,27 long. E / Croaţia, Borovac 45,20 lat. N, 16,59 long. E / Croaţia, Cipčići 43,51 lat. N, 16,09 long. E / Croaţia, Donji Vakuf 44,09 lat. N, 17,24 long. E / Bosnia şi Herţegovina, Gornji Vakuf 43,56 lat. N, 17,35 long. E / Bosnia şi Herţegovina, Kotor Varoš 44,37 lat. N, 17,22 long. E / Bosnia şi Herţegovina, Petrovo Polje 43,50 lat. N, 16,14 long. E / Croaţia, Teslić 44,36 lat. N, 17,51 long. E / Bosnia şi Herţegovina, Vranjić 43,31 lat. N, 16,28 long. E / Croaţia, etc. Conform studiilor genealogilor Bosniaci şi Croaţi din 2014 (printre care Krešimir Đaković, Maria Grgić, ş.a.) despre acele numeroase familii Ghergane, “istoricul lor - cu notarea și Grga / Grgo - a fost legat mai ales de Ragusa / Dubrovnik din Croaţia, de Rama din Herţegovina şi de Kraina Bosniacă / partea apuseană a Bosniei. Nobilii Grga / Grgici din Mostar 43,20 lat. N, 17,48 long. E au rezistat în 1466 contra otomanilor care au ocupat Herţegovina, apoi s-au refugiat la izvorul Râului Neretva - ce curge prin Mostar spre Marea Adriatică, unde se varsă prin delta de lângă Ragusa / Croaţia - şi ulterior s-au deplasat spre apus, în Bosnia (unde au fost notaţi şi ca Jeličić). Ei s-au stabilit în aşezări ca de pildă Čapljine, Grabu, Kutjevo, Ljubuškoga, Odžaka, Trebižat, Vitaljini, Zvirićima / Zvirovićima, etc.; în 1742 a fost consemnat Grgo Grgić cu 6 membri ai familiei în Vitine, în 1768 a fost consemnat Ivan Grgić cu 5 membri ai familiei în Klobuka, ş.a”. În Croația, la Virovitica 45,50 lat. N, 17,24 long. E, în 3 VIII 1705 a fost înregistrat de biserica locală Sebastian Gherga, arhiva comunei Marija Bistrica 46,04 lat. N, 16,07 long. E a reținut botezarea Catharinei Gherga în 21 IX 1731, la Moravce 45,56 lat. N, 16,10 long. E în 26 IX 1742 a fost atestat localnicul Mihai Gherga, la Kuzminec 46,09 lat. N, 15,57 long. E în 1746 Andrei Gherga și-a botezat fiica Elena Gherga, la Luc 45,47 lat. N, 18,32 long. E în 18 VIII 1748 Iosif Gherga și-a botezat fiul Mihai Gherga, la Desinic 46,08 lat. N, 15,39 long. E în 20 I 1775 Ioan Gherga și-a botezat fiica Mariana Gherga, în apropiere de Siscia - fosta capitală Antică a Panoniei Inferioare - la Kostajnica 45,14 lat. N, 16,32 long. E (stație Antică a transporturilor de sare pe Râul Una ori pentru Cavalerii Templieri în 1240, etc.) a fost atestată de către biserica locală familia lui Gheorghe Gherga care și-a botezat fiul Martin Gherga în 2 II 1788, ș.a.m.d.
Cele 3 mari familii lingvistice Europene și situația actuală
Pe lângă prezenţa nobililor Europeni Gherga sosiţi în America - ca Matias de la Guerga ajuns în Guatemala în 1597, conform “Arhivei Generale a Indiilor” din Sevilla / Spania - sau cei plecaţi din Tenerife / Canare în Texas la San Antonio şi arhivele Americane au indicat prezenţa unor Gherga / ca unul dintre cele mai vechi nume de familie din Noua Lume: în statul Virginia în 1619 a celui notat Griffeth George ori în 1635 a celor scrişi Jane George şi Henry George (el având vârsta de 19 ani), la Laguna 35,02 lat. N, 107,24 long. V / New Mexico, Miguel Gerga și-a botezat în 13 XII 1748 fiica Magdalena Gerga și fiul Matia Gherga în 14 I 1750 iar în 1776 - anul independenţei Americanilor faţă de Britanici - în statul Pennsylvania, judeţul Montgomery, localitatea Lower Salford 40,16 lat. N, 75,22 long. V, a colectorului William Gergas, proprietar a 60 de hectare, 5 vaci şi 3 cai; acela era neînsurat atunci, ca şi feciorul său Abraham. Un exemplu Gergas - cu nașterea în secolul XIX - este în Cimitirul Național Lituanian din Justice 41,44 lat. N, 87,50 long. V / Illinois:
Este de știut că în 1 VII 1509 Englezul John Colet - patronul “Companiei Britanice de Mercerie” - l-a împroprietărit cu un conac în Hertfordshire / N Londrei pe William Gerge, ce să rămână şi moştenitorilor, contra unei sume de 8 lire sterline pe an, emigraţia peste Oceanul Atlantic putând fi a descendenţilor). Virginia a fost prima colonie Britanică în America - din 1607 - iar Pennsylvania era colonie Britanică din 1681. În 17 VIII 1733, în Philadelphia / Pennsylvania a sosit cu corabia plecată din Rotterdam 51,55 lat. N, 4,28 long. E / Olanda - via Londra / Anglia - Hans Jurg / Gerg (notat George în America) împreună cu soţia şi 4 copii. Cu strămoşul Catalan - notat American Frank Gorgas - născut în 1639 la Barcelona şi mutat în Olanda (emigrat peste Oceanul Atlantic în 1680, la întemeierea Germantown - Cartierul German” - din Philadelphia / Pennsylvania), Josiah Gorgas 1818-1883 a fost unul dintre generalii Confederaţiei Sudiştilor în Războiul Civil American din 1861-1865, după care s-a retras ca rectorul Universităţii Alabama iar primul său născut, generalul William Gorgas 1854-1920, a ajuns președintele Asociației Medicale Americane; așa cum a documentat și cercetătorul Canadian Hal MacGregor în 2009, generalul Ulysses Grant 1822-1885 care a comandat Nordicii câștigători în Războiul Civil American din 1861-1865, ajuns al 18-lea președinte American (în 1869-1877), al cărui portret e pe bancnota de 50 dolari Americani, avea strămoșul desprins în Evul Mediu din clanul Scoțian Gregor: marii războinici din Lumea Nouă se înfruntau ca Gherganii din Lumea Veche (în prezent, armata Americană e cea mai puternică din lume). În SUA sunt multe morminte Gherga:
Din Belinţ (un “rezervor” Gherga în Banatul Românesc) la începutul secolului XX au migrat mulţi Gherga în SUA, printre care Dumitru născut în 16 VIII 1879 (intrat în New York la 22 IV 1909), Ioan născut în 27 I 1866 (intrat în Philadelphia 39,57 lat. N, 75,10 long. V la 2 IX 1913), Ion născut în 1891 (intrat în New York la 22 IV 1909), Nicolae născut în 4 IX 1879 (intrat în New York la 11 IV 1914), Traian născut în 1 III 1870 (intrat în New York la 23 V 1907), ş.a.
De altfel, listele coloniştilor în N American - încă de pe când statele de acolo erau în formare - de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, reflectă răspândirea Europeană Gherga, ca de exemplu, din:
·         Ardeal - Ioan născut în 1875, din Bruiu 45,52 lat. N, 24,42 long. E / judeţul Sibiu (intrat în Baltimore 39,17 lat. N, 76,37 long. V / SUA în 1900)
·         Austria / Imperiul Habsburg - Adam născut în 1857 (intrat în New York / SUA la 28 III 1884), Anton Gherga și soția Maria, născuți în 1883, imigrați din 1906 la Pittsburgh 40,27 lat. N, 80 long. V / Pennsylvania
·         Banatul Românesc - Eva născută în 1882, din Hitiaş / judeţul Timiş (intrată în New York / SUA la 10 I 1914), Paraschiva născută în 1886, din Hitiaş (intrată în New York / SUA la 5 XI 1913), Paul născut în 1882, din Racoviţa 45,42 lat. N, 21,38 long. E / judeţul Timiş (intrat în New York / SUA în 1913), Vicenţiu născut în 1881, din Hitiaş (intrat în New York / SUA la 22 XII 1912)
·         Banatul Sârbesc - Arcadie şi Duşan (intraţi în Baltimore / SUA în 1907), Duşan născut în 1871, din Coştei (intrat în New York / SUA la 25 XI 1912), Gester născut în 1874 (intrat în Tacoma 47,14 lat. N, 122,27 long. V / SUA la 4 IV 1912), Ianoş născut în 1863 (intrat în Portland 45,31 lat. N, 122,40 long. V / SUA la 18 III 1912), Ioţa născut în 1866 (intrat în Quebec 53,45 lat. N, 71,59 long. V / Canada la 3 V 1914), Ioan şi Toma din Iabuca 44,56 lat. N, 20,35 long. E (intraţi în Montreal 45,30 lat. N, 73,33 long. V / Canada la 3 V 1926)
·         CehoSlovacia - Ian născut în 1887 (intrat în New York la 20 XI 1922), Jan din Lendak 49,14 lat. N, 20,21 long. E / Slovacia stabilit în 1883 în Saint Paul 44,56 lat. N, 93,05 long. V / capitala statului Minnesota, Ferencz născut în 1892 (intrat în New York / SUA la 6 X 1913), Suzana născută în 1897 (intrată în Saint John 45,16 lat. N, 66,03 long. V / Canada la 24 III 1920)
·         Croaţia - Miller născut în 1885, din Daruvar 45,35 lat. N, 17,13 long. E (intrat în Detroit 42,19 lat. N, 83,02 long. V / SUA în 1905), Toma născut în 1861 (intrat în New York / SUA la 25 VIII 1909)
·         Germania - Munia născută în 1863 (imigrată în New York / SUA), Adolf născut în 1881 (intrat în New York / SUA la 29 X 1931), Chas născut în 1852 (intrat în New York / SUA la 29 VI 1883), Ion născut în 1874 (intrat în New York / SUA la 16 X 1882)
·         Grecia - Georgios din Epidaurus, născut în 1867 (intrat în New York / SUA la 25 IX 1907), Klerkos născut în 1898 (intrat în Detroit / SUA la 30 XII 1916), Zellos (intrat în New York / SUA la 17 VII 1953)
·         Italia - Ersico din Napoli, născut în 1904 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1906), Giuseppe din Napoli, născut în 1902 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1906), Giuseppe şi Maria (intraţi în New York / SUA la 21 VIII 1909)
·         Macedonia - George născut în 1858 (intrat în New York / SUA la 13 XI 1908), Pandelis născut în 1885 (intrat în Detroit / SUA la 17 VIII 1908)
·         Polonia - Constantin, Mihai şi Victoria (intraţi în Quebec / Canada la 23 VI 1896), Vladislav născut în 1903 (intrat în Quebec / Canada la 24 VII 1905)
·         Portugalia - Anton născut în 1898 (intrat în New York / SUA la 26 III 1923)
·         Rusia / Imperiul Ţarist - David născut în 1859 (intrat în Galveston 29,16 lat. N, 94,49 long. V / SUA la 22 I 1907), Groch născut în 1881 (intrat în Galveston / SUA la 14 V 1906)
·         Spania - Jose născut în 1896, din Coruna / Galicia (intrat în New York / SUA la 31 X 1930)
·         Suedia - Ebba născută în 1856 (intrată în New York la 20 VI 1884), Erik născut în 1892 (intrat în New York / SUA la 7 X 1922)
·         Turcia / Imperiul Otoman - Lazăr născut în 1888, din Târnoviţa / Trnovica (intrat în New York / SUA la 8 VI 1910)
·         Ucraina / Imperiul Ţarist - Chiril născut în 1892, din Kiev (intrat în New York / SUA la 8 IV 1912)
·         Ungaria - Ana născută în 1880 (intrată la New York în 12 VII 1906), Andrei născut în 1883 (intrat în New York / SUA la 4 XII 1900), Erzsebet născută în 1888 (intrată în New York / SUA la 22 VI 1911), Iacob născut în 1868 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1911), Ianoş născut în 1864 (intrat în New York / SUA la 29 V 1901), Ianoş născut în 1879 (intrat în New York / SUA la 7 XI 1906), Ioan născut în 1884 (intrat în New York / SUA la 16 VIII 1910), Ion născut în 1882 (intrat în Winnipeg 49,53 lat. N, 97,08 long. V / Canada în 1905), Iosif născut în 1888 (intrat în New York / SUA la 24 VII 1906), Maria născută în 1887 (intrată în New York / SUA la 26 IV 1906), Saveta născută în 1880 (intrată în New York / SUA la 9 X 1913), Zaiva născut în 1868 (intrat în New York / SUA la 1 V 1901)
·         etc.
Paulina Gherga, născută în 1836 în SUA (pe atunci Vestul American nu aparţinea Țării), a fost indicată de genealogia Lamb; statisticile Americane mai arată că în 1840, un alb liber în Natchitoches 31,45 lat. N, 93,05 long. V / Lousiana era Louis Gherga iar în 1880 Maria Gherga, născută în 1862 în Prusia, lucra în Saint Louis 38,37 lat. N, 90,12 long. E / Missouri.
G/herburile = stemele Țărilor din Nordul Europei continentale
Recensământul American din 1880 a indicat că în Calumet 47,14 lat. N, 88,27 long. V / Michigan trăiau atunci Ion Gherga, născut în 1835 în Finlanda (pe atunci, Finlanda era stăpânită de Rusia), însurat cu Ana născută în 1855 în Norvegia - Țară unde în 1876 primul lor născut a fost August, după care s-au mutat în SUA - iar în Cleveland 41,28 lat. N, 81,40 long. V / Ohio trăia familia lui August Gherga, născut în 1850 în Germania; alţi Ghergani emigraţi în America au fost Albert Gherga născut în 1875 în Germania, Bertha Gherga născută în 1877 în Germania, Richard Gherga născut în 1879 în Germania (domiciliaţi din 1880 în Cleveland / Ohio), Ioan Gherga născut în 1885 în Finlanda (domiciliat din 1910 în Iron 45,49 lat. N, 88,03 long. V / Michigan), ş.a. Este interesantă observaţia Dr. Valery Kubarev din 2013, că în lume nivelul de corupţie - măsurat cu diverse instrumente - este cel mai redus în Nordul Europei, unde sunt cei mai deşi oameni genetic N” (similar Gherga): o evidentă atitudine structurală de corectitudine. Consiliul Educaţiei din Finlanda - Țara Europeană cu cea mai mare concentraţie genetică Gherga - a decis ca din 2016 elevii de acolo să nu mai înveţe decât optional să scrie de mână; Finlanda va fi prima Țară din lume fără caligrafie în programa şcolară, tastarea la computer fiind considerată suficientă: încă o premieră mondială îşi are sorgintea extrem Nordică.
Capitala Finlandei și limbile Finice azi
Recensământul Canadian din 1861 a indicat că în York 43,38 lat. N, 79,24 long. V / SUA trăiau soţii Gherga Benidetto şi Luiza (născuţi în 1838), cu copiii lor Iulia născută în 1857 şi Ion născut în 1859. La 14 IV 1912, Jego Grga Cacic de 18 ani din Kula 45,22 lat. N, 17,53 long. E / Croaţia a dispărut în naufragiul celui mai mare vas de până atunci - Titanic - ce s-a ciocnit cu un aisberg în Oceanul Atlantic; consemnările despre Ghergapeste Oceanul Atlantic în Epoca Modernă sunt foarte numeroase, acelea fiind disponibile în documentele de acolo (inclusiv din presă, ca de exemplu cotidianul American “Washington Post” a scris în 19 VII 1912 despre prăbuşirea unei clădiri din Gherga / Daghestan, ce a îngropat 30 de persoane, “Gettysburg Times” din 12 VII 1924 a scris că gangsterul George Gherga de 23 de ani a fost arestat pentru jaful casieriei companiei feroviare din Pennsylvania, etc). Arhivele Argentinei din 1910 au reţinut intrarea în portul Buenos Aires 34,36 lat. S, 58,22 long. V - capitala Țării - a 5 Ghergi (Cristina, Dumitru, Ioan şi 2 Parasecheve) din Bulgaria iar în 2 V 1912 a sosit din Imperiul Otoman Christos Gerga; în America de Sud au mai fost mulţi emigranţi Gherga cu diverse variaţii ale numelui, ca Natalio Ghergani de 23 ani, născut în Pola / Croaţia (plecat cu vaporul din Triest), sosit acolo în 19 XI 1928, ş.a. În 2012, Ervin Dubrovic, directorul Muzeului din Rijeka” 45,19 lat. N, 14,25 long. E / Croaţia a scris: “Printre ‘Italienii’ emigraţi din Krk în America în urmă cu peste un secol au fost cei notaţi Giuriceos, reprezentând enclava care nu era Croată de pe acea Insulă; în sursele istorice au apărut pentru multe secole acolo ca Grgicevic, Georgijevic, Georgiceo, Juriceo, Jurjevic, etc.: formau o faimoasă familie, care a furnizat multe somităţi, până la inclusiv episcopul Antonio Giuriceo, născut în Krk la 1780, decedat la Raguza / Dubrovnik în 1842, care din 1830 a fost consilierul împăratului. Cu toate că au dominat Insula atâta timp, azi în Krk nu mai sunt urmaşii lor”. (Strămoşul Atanasio Giuriceo 1590-1640 a compus în 1635 prima operă muzicală Iliră).
În mileniul II, Dalmațienii și Bănățenii au fost în același Imperiu
În secolele XIX-XX, mai ales din Bazinul Mediteran au intrat în porturile Americane mulţi Gherga - cu diverse variaţii ale numelui - inclusiv din Țările de pe coastele orientale (Turcia, Liban, Siria, etc). Diaspora Gherga - masiv manifestată de-a lungul vremurilor / atât de mult timp şi în atât de multe locuri - s-a menţinut, fiind un proces continuu; de exemplu, familia Gergas / după numele biblic Ghergaseu, care în timpul ultimului război mondial a fost deportată de sovietici din Polonia în Gulagul din Kazakh-stan, a intrat la 28 XI 1948 în Israel - stat oficial format în acel an - la bordul navei Transilvania (de altfel, în Israelul actual totuşi mulţi nu sunt Semiţi, ci descendenţi Khazari, ai acelor N Caucazieni care Medieval - prin convertirea la religia mozaică din motive politice - au constituit “Marele Israel” în N Mării Negre).

A vedea trecutul poate fi la fel de incitant ca a vedea viitorul (istoria este făcută mai ales de către “învingători”). România există ca stat cu acest nume din anul 1859 (când s-a format sub conducerea domnitorului Ioan Cuza prin unirea Moldovei cu Valahia / Ţara Românească, capitala - chiar dacă atunci mai mare era Iaşi - fiind stabilită la Bucureşti, deoarece era mai departe de Imperiul Ţarist), independenţa dobândind-o în 1877 iar în forma actuală Țara fiind din 1945. În Viena, publicaţia Românească “Albina” din 7 V 1867 făcea reclamă cojocarului Dimitriu Gherga din Mehadia / judeţul Caraş-Severin, care vindea vin din 1866 “calitate primă, din dealurile pietroase de aici”. “Monitorul Oficial” al României din 19 III 1892 a consemnat moştenitorii Marin Gherga şi Ilie Gherga din comuna Salcia 43,56 lat. N, 24,55 long. E / judeţul Teleorman (de acolo a fost scriitorul comunist Zaharia Stancu 1902-1974, autorul romanelor “Desculţ”, “Şatra”, etc., care a scris şi despre Gherga); despre Gherga a scris și prozatorul Bănățean Virgil Birou 1903-1968 în romanul “Lume fără cer”, ș.a. În Epoca Modernă, cele mai dezvoltate părţi - atât din Serbia, cât şi din România - sunt cele din Banat / regiunea Gherganilor. “Revista economică” a consemnat în 10 IX 1900 înfiinţarea în Buziaş a unei bănci româneşti, prin hotărârea unor fruntaşi regionali - între care preotul Ioan Gherga / străbunicul autorului - şi că la Bucovăţ 45,45 lat. N, 21,22 long. E, judeţul Timiş, notarul / secretarul Institutului de credit şi de economii Bănăţana”, ce şi-a ţinut Adunarea Generală în 19 II 1905, era Cornel Gherga. În revista “Ţara noastră” din 9 V 1909, Alex. Ţinţariu constata că în localitatea Bănăţeană Borcea 44,52 lat. N, 20,28 long. E / acum suburbia Nordică a Belgradului, pe malul stâng al Dunării (pe atunci Banatul aparţinea Austro-Ungariei), printre familiile care şi-au păstrat numele Român - însă nu mai ştiau Română - era şi Gherga: “În partea Sud-Vestică a Banatului, numărul Românilor Sârbizaţi e foarte mare. În puţine locuri s-au făcut încercări pentru a pune stavilă Sârbizării. Astfel, multe comune Româneşti s-au Sârbizat cu totul iar altele numai în parte. E semnificativ faptul că deşi locuitorii acestor comune - şi mai cu seamă generaţiile tinere - nu ştiu vorbi Româneşte şi acum îşi păstrează numele de familie a moşi-strămoşilor lor (printre numele nesârbizate de familii fiind şi Gerga)”. La conferinţa de pace din Paris - ţinută la sfârşitul primului război mondial - memoriul prezentat de delegaţia Şvabilor (Germanilor Bănăţeni) cuprindea: “A împărţi Banatul ar însemna ruina economică, industrială şi comercială a acestei provincii şi a locuitorilor săi. Noi nu cunoaştem decât în mod vag motivele strategice şi etnice care au putut da naştere acestei idei de a împărţi Banatul şi noi credem că nimeni niciodată nu va putea afirma că împărţirea s-ar putea face fără a expune provincia la un total dezastru economic. Unitatea geografică şi economică a fost în cursul timpului un fapt necontestat, (astfel) încât niciodată în cursul istoriei această provincie n-a aparţinut în acelaşi timp decât unui singur stat. Această provincie formează un dreptunghi regulat, ale cărui frontiere sunt constituite de trei mari fluvii, Mureşul, Tisa şi Dunărea, precum şi de Munţii Carpaţi. În interiorul acestui dreptunghi se găseşte un întreg sistem de canale navigabile, de căi ferate, de şosele, care leagă toată provincia cu Tisa şi Dunărea”.
Anterior “Marelui Război” (primului război mondial), academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu a afirmat: “După bătălia de la Mohaci din 1526, principii Ungariei învinşi de otomani au silit în Ardeal pe mulţi din nobilii Români - prin legea nouă - să treacă în naţiunea generică Maghiară, rămânând poporul Românesc numai plebe, fără nici o influenţă la legile ţărei şi fără drept de a dispune de soarta sa. În 1785, împăratul Iosif II al Imperiului Habsburgic (de la care a rămas denumirea cartierului Iosefin al Timişoarei) a zis: ‘Naţiunea Românească se tratează tot într-un mod sclavnic şi de aici urmările sunt - în parte - puţina ei statornicie; e adevăr că pentru a face loc coloniştilor, Românilor li s-au luat pământurile cele mai bune, satele lor s-au strămutat şi astfel li s-au făcut mai multe apăsări, când ei sunt totuşi cei mai vechi locuitori ai ţărei’. În Banat, cauza imigrării Sârbilor a fost că datorită ajutorului dat de patriarhul Sârb (din Ipek) împăratului Leopold în războiul împotriva otomanilor din 1689, în urma înfrângerii armatei creştine, împăratul îi chemă ca să colonizeze pământul împărăţiei; ca urmare a diplomelor date de Leopold Sârbilor, lipsindu-i pe Români de drepturi în propria lor biserică, au căzut în robia religioasă peste o mie de parohii Româneşti din diecezele Vârşeţ, Timişoara şi Arad. Istoricul Nicolae Velia a scris: ‘Ierarhii Sârbi au practicat o politică de deznaţionalizare, protopopii şi directorii şcolari scoţând în acel mod pe nesimţite din toate bisericile limba Românească şi cărţile Româneşti aduse cu mari spese din Ţara Românească şi Ardeal, întrebuinţând tot felul de mijloace ca Românii să se lapede de numele de familie sau de cognumele Româneşti şi să ia altele Sârbeşti sau ale lor proprii să le Sârbească. Şi de atunci avem atâtea cognume Sârbeşti în sânul naţiunii şi mai ales între preoţi şi învăţători, ca cei mai subordinaţi şi mai dependenţi de ierarhii Sârbi’.”
Timișorenii și împăratul Habsburg Iosif II
În Banatul Sârbesc / Voivodina în prezent de exemplu există Centrul “Dr. Gerga”, patronat de stomatologul Kristian Gherga la Banatsko Novo Selo (însemnând “Noul Sat Bănăţean”, așezare întemeiată lângă ceea ce Maghiarii anterior au notat ca Gergely Puszta) 44,59 lat. N, 20,47 long. E:
Este de ştiut - după cum a studiat istoricul Şerban Voicu din Caransebeş - că pe când, din cauza celui de-al doilea război mondial, în România se afla Armata Roşie, s-a mai petrecut o revendicare oficială din ciclul politic de disoluţie a Banatului (manifestarea fiind tot a vecinilor Sud-Vestici ai Românilor, ca şi la sfârşitul primului război mondial, când a fost împărţit Banatul): mareşalul Croat Josip Broz Tito 1892-1980 (conducătorul Iugoslaviei) a pretins în 1945 includerea în federaţia sa - a Slavilor Sudici - a oraşelor industriale Timişoara şi Reşiţa / reşedinţele celor 2 judeţe foarte dezvoltate, integral aflate în Banatul Românesc dar dictatorul sovietic Iosif Stalin a respins cererea, catalogând-o ca “absurdă”, considerând că aşa ceva va produce o situaţie “la cuţite cu România”, plus “de luptat cu lumea întreagă”; de atunci însă - sub conducerea aceluiaşi dictator Iosif Stalin - răsăritul României a fost cuprins în Uniunea Sovietică (iar acele părţi Româneşti - aflate în Republica Ucraina şi în Republica Moldova - nici azi nu-s în România, chiar dacă Uniunea Sovietică s-a dizolvat în 1991). Este de știut că pe când președintele Iugoslaviei era Josip Broz Tito din Croația, în 1970-1972 vicepreședintele Iugoslaviei a fost Josip Gjergja 1911-1990 (fost ambasador în India, Egipt, etc., care și-a început cariera politică în perioada interbelică ca ilegalist comunist, în portul Dalmat Zadar / Croația - orașul natal - fiind considerat Albanez); analizele genetice au indicat și în prezent tipul bărbătesc genetic “N” ca Gherga pe litoralul Zadar, la Petrcane 44,11 lat. N, 15,09 long. E (ca de altfel și la Mihovljan 46,08 lat. N, 15,58 long. E). Răspândirea actuală a familiilor Gherga în Croația e redată de “Acta Croatica” - “Enciclopedia familiilor Croației” din 2007 - astfel (cu principalele aglomerări în capitala Zagreb și pe Muntele Velebit, în Gospic / comuna natală a savantului Nicolae Tesla):
Gherga acum în Croația
În timpul celui de-al doilea război mondial, de exemplu în Lugoj președintele Reuniunii Meseriașilor Români” era Vasile Gherga iar în Timișoara a continuat ridicarea Catedralei Mitropolitane, cu sprijinul - inclusiv financiar - al neamului preoților Gherga din Banat. În planul livresc Românesc al secolului XX, sunt de evidenţiat despre Gherga de pildă bogata bibliotecă a dirijorului şi dascălului Ştefan Gherga din Topolovăţu Mare 45,46 lat. N, 21,37 long. E / judeţul Timiş - din 1892 până când a ajuns la Lugoj, în 1910, cu 1565 de titluri - Constantin Gherga proclamat în 1909 la Reuniunea din Lipova “bărbatul de încredere” în Biroul Învăţătorilor Bănăţeni”, revista “Banatul” din Timişoara ce în primii 3 ani de la apariţia din 1926 l-a avut ca secretar de redacţie pe Emil Gherga (care apoi a emigrat la Paris), darea de seamă din 1928 a Muzeului Bănăţean” care a consemnat că “la Lugoj am vizitat biblioteca domnului Ioan Gherga conţinând cărţi de însemnată valoare ce azi nu se mai găsesc, biblioteca domnului Gherga vărsându-se în cea publică din Timişoara, fiind cumpărată de Municipiu”, conducerea în timpul celui de-al doilea război mondial pentru Astra Română a despărțământului de plasă Margina (cuprinzând Margina, Coșava, Curtea, Sintești și Coșteiul de Sus) de către preotul ortodox Tiberiu Gherga, văr primar - tații lor fiind frați vitregi - cu preotul ortodox Aurel Gherga / bunicul autorului, punctele de vedere ale profesorului Petru Gherga despre “Ţiganiada”, studiul antropologic din 1962 al Adinei Gherga despre Sărata-Monteoru 45,08 lat. N, 26,39 long. E / judeţul Buzău, publicaţiile cadrelor universitare Gherga de la Universitatea de Vest din Timişoara, cărţi scrise, printre care “Medierea conflictelor” din 1999 / lucrare publicată de către Institutul pentru o societate deschisă” din Budapesta / capitala Ungariei în Română, în Engleză și în Romă, în 2004 primul manual de incluziune socială a tinerilor dezavantajaţi editat în Engleză la Bruxelles de Comisia Europeană, etc. iar din Strasbourg, Consiliul Europei în 2002 a mulţumit oficial contribuţiilor Gherga în “Repere” = primul manual internațional de educaţie pentru drepturile omului cu tineri, în 2005 scriitorul Sebastien Fraleux din Bretania / Franţa în “Istoriile vieţilor amicilor de departe” a descris acţiunile revoluţionare Gherga din Banat / România, ș.a.m.d.; alte posturi importante în Banatul Românesc au fost ca acela al bancherului Emil Gherga / şeful secţiei din Timişoara a Băncii Naţionale a României în perioada interbelică dar şi în timpul celui de-al doilea război mondial (în ultimul an al regalităţii în Țară, la secţia din Sibiu a Băncii Naţionale lucra contabilul Liviu Gherga, născut în 15 V 1906, nepotul preotului ortodox Vespasian Gherga), etc. De exemplu, Foaia Diecezană” - organul Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului - din 16 VI 1935 a publicat poezia preotului Tiberiu Gherga, “Eroilor”:

“Azi e ziua de nălţare a ’mpăratului Iubirii.
Astăzi, Cel ce se jertfise pentru binele-omenirii,
Dumnezeu-Omul, Hristosul, pe-al măririi tron s-aşează!
Pace sfântă ne trimite pe-a luceafărului rază.

Vibrător se ’nalţă n slavă dangătul duios de clopot,
Din albastre zări senine, lin străbate-un tainic şopot...
Pace’ murmură isvorul, Pace’ vântul adiază,
Pace dulce, mângâioasă, sufletul ne nviorează...

Unde sunteţi voi - vitejii - luptători cu ochi de vulturi
Zid nebiruit în faţa veneticelor tumulturi,
Ce ca roiuri de lăcuste, raiul nostru năpădiră?
Dar la focul urei voastre, ca ceara se risipiră!

Arhangheli cu lănci de flăcări, zei nebiruiţi în lupte,
Demonii răzbunării noastre: goi, flămânzi, cu feţe supte
Înfrunta ştiut-aţi moartea cu frenetică credinţă,
Cu frunţile ridicate! Totul - pentru biruinţă!

Cu durere năbuşită, dar cu mută admirare
Evocăm a voastre fapte titanice, legendare,
Ce trăi-vor pe vecie, scrise n inimele noastre.
Strănepoţii-or să se nchine, în faţa moaştelor voastre!

Cu al vostru sânge nobil ce a curs cu mbelşugare
Pus-aţi temelie Păcii. Lanţurile milenare
Le-aţi sfărâmat cu pumnul tare; curăţind de spini ogorul
Aţi făcut ca ntreaga lume să admire Treicolorul!

Astăzi, Pacea mpărăţeşte cu dulceaţa ei divină,
Fluturând cu gingăşie sceptru-i verde de măslină.
Universul Ţi se-nchină, Te slăveşte! Te adoră!
Ziuă-a zilelor senine, feciorelnică-Auroră!

În aceste sacre clipe de obştească recreare,
V-aducem prinosul nostru, mici martiri cu suflet mare.
Voi ne-aţi arătat cum trebue-apărată sfânta glie!
Vă urmăm! Jertfi-vom totul pentru scumpa Românie!”
Ortodoxia în lumea actuală
În 2014, istoricul Român Dinu Barbu din Timişoara, care a făcut reclamă blogului “Originea Gherga” în cartea “Armâni şi Megleniţi din Banatul Timişan” - în capitolul “Gherganii” - a scris că “Un alt Gherga a fost în perioada interbelică directorul băncii ‘Timişiana’ din oraşul Deta: Cornel Gherga, primul preşedinte al ‘Atletic Club Deta’ la 1921” (acel Club Bănățean s-a înființat în 15 V); e de ştiut despre Cornel Gherga că de exemplu la 1913 era dirigintele filialei Vinga a Băncii Timişiana, că în 8 VI 1938 a susținut la Ianova 45,50 lat. N, 21,25 long. E / comuna Remetea Mare, județul Timiș conferința “Regalitate și ființa neamului”, etc. (Corneliu Gherga 28 X 1875 - 3 X 1943 din Belinţ, talentat tenor, a fost preot ortodox în Bucovăţ / judeţul Timiş, imediat după absolvirea studiilor teologice de la Arad, din 1899).
Între faptele remarcabile din Epoca Modernă ale Gherganilor Bănăţeni, pe lângă că au fost mari sportivi (ca de exemplu prezenţa în componenţa de la înfiinţarea din 1921 a primei echipe de fotbal Poli Timişoara, în 1961 campionul la triplu-salt al Iugoslaviei - federaţie statală de dimensiunile României, formată atunci din Bosnia, Croaţia, Macedonia, Slovenia şi Serbia cu cele 2 Provincii Autonome, Kosova şi Voivodina - în 2013 vicecampionul European la navomodelism / oficial declarat maestru emerit al sportului în România, etc.), pot fi menţionate jertfele în războaiele mondiale, ca: în primul război mondial Trifu Gherga din Forotic, voluntar în armata Română (pe atunci Banatul era în Austro-Ungaria), Sofron Gherga din Maidan / judeţul Caraş-Severin mort în luptele din Serbia, Ioan Gherga din Rusca / judeţul Caraş-Severin, Trandafir Gherga şi Nicolae Gherga din Şoşdea / judeţul Caraş-Severin, ş.a. iar în al doilea război mondial, 7 Gherga - Gheorghe, Ioan, Metodie, Nicolae, Petru, Simion şi Solomon - au fost decoraţi cu medalia “Bărbăţie şi credinţă”, cu spade şi că Gherganii nu au suportat extremiştii secolului XX, ținând cont de spusa că “în capitalism oamenii îi exploatează pe oameni iar în comunism e invers”, ca de pildă în 1924, cu 3 ani înaintea înfiinţării “Mişcării Legionare”, preotul ortodox Nicolae Gherga, pretor al plasei Recaş / judeţul Timiş, atrăgea atenţia autorităţilor asupra pericolelor pentru ordinea publică ale nou-apărutelor posturi fasciste în zonă; ironic, vecinul MirceaGherga al casei strămoşeşti din Belinţ, născut în 1921, a fost deţinut politic de comunişti din 1952 pentru 5 ani, ca “şef de plasă al mişcării legionare”. Este de ştiut că Horia Sima 1906-1993, profesor de Română în Banat la liceul din Caransebeş 1932-1936 şi apoi la Lugoj 1936-1938 (devenit comandantul “Mişcării Legionare” după moartea “Căpitanului” Zelea Codreanu din 1938), arestat în 18 V 1940 la Clopodia 45,16 lat. N, 21,28 long. E / judeţul Timiş, a scris că după ce directorul general al Siguranţei i-a arătat “harta întocmită în conformitate cu cercetările făcute de toate poliţiile şi jandarmeriile din ţară” - adică din România Mare” - “examinând harta, văd că Banatul figura împânzit în întregime de echipe teroriste; în Oltenia, nimic: regiunea Banat a fost clasificată întâia pe țară - în alegerile din 1937 - iar plasa Teregova şi plasa Mehadia erau fiefurile noastre legionare (fusesem şeful regiunii şi nevoile organizării mă purtaseră în lungul şi latul celor 3 judeţe - Severin, Caraş şi Timiş - putând spune că n-a fost sat, de la Dunăre la Mureş, pe care să nu-l fi călcat). În toate comunele aveam garnizoane puternice, o ţărănime mândră şi înstărită, oameni liberi care nu se temeau de stăpânire; în alte părţi, ţăranii erau săraci şi asupriţi”. “Mișcarea Legionară” - respectiv “Legiunea arhanghelului Mihail”, mișcare fundamentalist-naționalistă lansată spiritual din Moldova - și-a avut cea mai importantă susținere în Banatul dominat de “pauri” / “paori”: cei mai puternici țărani din România “Mare”, deopotrivă ținând cont și de însemnătatea înțelesului țărănesc de Rumâni drept “cetățeni”.
Românii între cele 3 Imperii de la începutul Epocii Moderne
În Epoca Modernă, până la primul război mondial - care a pus capăt la câte 3 ani distanță Imperiilor Țarist / Rus (1917), Habsburg / Austro-Ungar (1920) și Otoman / Turc (1923), cele 3 Imperii întâlnindu-și inițial influențele în spațiul Român prin cele 3 formațiuni statale Valahia, Transilvania și Moldova - în paralel cu mișcările Aromânilor dinspre Sudicul Imperiu Otoman au fost mișcările Evreilor dinspre Vesticul Imperiu Habsburg și respectiv Nordicul Imperiu Țarist / Rus (în Est fiind Marea Neagră): competițiile îndeosebi dintre competențele lor comerciale au condus în spațiul public Românesc inclusiv la sprijinirile extreme în general de către Aromâni ale dreptei politice iar de către Evrei ale stângii politice (față de Români, comparând Aromânii și Evreii se poate remarca la primii că aveau avantajul apropierilor lingvistică și religioasă, la ceilalți existând avantajul unei diaspore mai extinsă).
În chiar epilogul lucrării “Rănile memoriei” din 2003 - carte dedicată Rezistenței din Munți a Românilor - Dr. Aurora Liiceanu a scris (astfel dorind ca profunda sa documentare să se încheie): “Ianăş Gherga din Rusca declara seren, acum câţiva ani, că un vecin îi mărturisise că fusese plătit să-l spioneze, iar altul că l-a urmărit 10 ani. Admite că el, ca şi ceilalţi care au intrat în rezistenţă, au fost biruiţi, că s-au sacrificat. El mulţumea celui care-i înregistra amintirile cu vorbele: Noi vă mulţumim că vă aduceţi aminte de noi. Ce-l putea mulţumi mai mult decât răspunsul primit de la un tânăr: Suntem obligaţi, că prea mult aţi suferit!?” În România, după ultimul război mondial (cel mai groaznic din istoria lumii, început de Germania - care l-a purtat cu ajutorul petrolului din România, Țara Românilor furnizându-i combustibilii pentru maşinile de luptă pe toată durata conflagraţiei mondiale - şi încheiat de Americani prin bombardarea atomică a Japoniei), au dispărut majoritatea tradiţiilor milenare: o uriaşă tragedie pentru Români dar și pentru umanitate; sufletul şi spiritul Românesc a fost grav afectat de către comunişti (extremişti care încă mai trăiesc şi acţionează agresiv printre Români), instalați în România după al doilea război mondial / foarte activi și acum. (Țara Românească a extras organizat petrol în premieră mondială - pentru prima oară în lume - în 1857 / capitala București fiind primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant; după 2 decenii, Țara - formată pe atunci din Moldova și Valahia - și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman).
În 2013, premiul pentru cel mai bun documentar de televiziune din România a fost acordat filmului “Sfinţii necunoscuţi ai Banatului” - realizat de Constantin Mărăscu, fost director al TVR Timişoara - despre partizanul anticomunist Gugulan Petru Gherga / zis “Cârciob”, al cărui nume este inscripţionat pe monumentul cu lozica “Voi nepoţi şi strănepoţi să fiţi ca bunicii voştri, să credeţi în Dumnezeu şi în Neamul Românesc” de lângă Biserica Ortodoxă din aşezarea Bănăţeană Rusca: “este un octogenar gospodar, simpatic, glumeţ şi înţelept; e unul dintre fruntaşii satului Rusca-Teregova, judeţul Caraş-Severin (condamnat 25 de ani de detenţie pentru ‘crimă de uneltire’, a executat 14 ani, fiind prin 13 închisori - a muncit inclusiv la minele de plumb şi la stuf în Balta Brăilei ori la Canal - deoarece aproviziona partizanii din Banatul Montan cu alimente şi arme iar tatăl său a murit împuşcat în luptele cu securitatea)”. În 1998, parlamentarul ţărănist Ion Diaconescu - preşedintele Camerei Deputaţilor din România - în “Temniţa, destinul generaţiei noastre” a scris că “până în prezent, mi-aduc cu drag aminte de foarte mulţi din acei ţărani în compania cărora te simţeai reconfortat sufleteşte, cum să-l pot uita pe Petrică Gherga din Rusca Banat” (tot în 2013, Radu Găină de la TVR a realizat cu Petru Gherga ca protagonist și alt film documentar: “Luptătorii anticomuniști din munții Banatului”). Gherganii au suferit datorită comuniştilor, ca de exemplu pentru sprijinul în Banatul Montan / acum judeţul Caraş-Severin al partizanilor care au rezistat armat dictaturii comuniste (arestaţi fiind Gugulanii din Rusca-Teregova 45,09 lat. N, 22,17 long. E Ianăş Gherga cu care scriitoarea Ana Blandiana = Otilia Coman născută în Timișoara a publicat în 2008 o discuție amplă şi Petru Gherga - despre care Academia Română în “Anuarul Institutului de Istorie Xenopol” din 2006 a scris că “ajunsese negru din cauza bătăilor” - împreună cu Crişan Gherga, Ioan Gherga din Petroşniţa 45,19 lat. N, 22,15 long. E / comuna Bucoşniţa, Pavel Gherga din Slatina-Timiş 45,15 lat. N, 22,17 long. E, Viorica Gherga din Rusca Montană 45,34 lat. N, 22,27 long. E, ş.a.), Dorina Gherga din Ferendia / judeţul Timiş a fost deportată din 1951 în Bărăgan, Constantin Gherga din Jdioara 45,37 lat. N, 22,06 long. E, comuna Criciova / judeţul Timiş în 22 VIII 1988 a încercat evadarea din lagărul comunist cu un avion artizanal, fabricat în secret acasă cu ajutorul fiului său Cornel Gherga - trebuie ştiut că invenţia Bănăţeanului Traian Vuia, realizatorul primului avion din lume, membru de onoare al Academiei Române, a fost finanţată şi de Gherganii care frecventau Clubul Poganilor”, adică al “vânjoşilor” din Lugoj - Vasilie Gherga, născut în 1 I 1932, fiul preotului ortodox Aurel Gherga (care postbelic, ca văduv din 23 III 1938 după frumoasa Minorena Gherga, născută Domnica în Bucovăţ / judeţul Timiş, fiica lui Iosif Jugariu din Bazoş 45,44 lat. N, 21,29 long. E / judeţul Timiş - anticomunist care în 1953 a murit în Penitenciarul Timişoara / un motiv al închiderii mândrului paore”, adică gospodar Bănățean, fiind ambiția sa de a-și păstra 25 de hectare din avere pentru familie - şi a localnicei Marta Ignea / fata primarului, n-a acceptat să fie episcop ortodox în Banat datorită orânduirii instaurate), a fost pedepsit de regimul comunist pentru “origine nesănătoasă” la 3 ani de muncă forţată în mină / în prezent recompensat pentru acea persecuţie prin pensie reparatorie de către Ministerul Apărării României, etc.
Vasilie Gherga
În societatea necalibrată pentru oameni de talie foarte înaltă, traiul trebuind adaptat, genul uriașilor e de fapt ca al handicapaților fizic; avantajele și dezavantajele sunt mereu discutabile - îndeosebi în funcție de timpuri și locații - căci societățile umane niciunde și nicicând nu au fost suficient de inclusive (neprietenoase - chiar închise - față de unele tipuri de oameni). Iată un extras - intitulat “Iarna” - din încercările poetice ale lui Vasilie Gherga / tatăl autorului lucrării “Originea Gherga” (bărbat înalt, cu tatăl Aurel Gherga și cu fiul Eugen Gherga având fiecare 2 metri înălțime / bunicul lui Ioan Gherga și nepotul lui Cristian Gherga având - ca și el - cu câțiva cm mai puțin, fiind respectată o simetrie fizică genetic programată, alternativă pe fiecare generație):
“În Banat, la noi în ţară,
Brazii îs albi ca şi o floare,
De zăpadă s-au umplut,
Dimineaţa nu-i mai soare.
Ninge-ncet şi totu-i mut,
De prin văi, din depărtare,
Vântul bate în fereştri,
Neaua creşte tot mai mare,
Flori pe geamuri înfloresc.
O copilă îngândurată,
În căsuţa tristă, rece,
Se gândeşte ce să facă,
Frig prin trup îi trece.
A visat un vis în noapte,
Că de iarnă o să scape,
Frumuseţea florilor pe geamuri
Toate, ea o să le coase.
O să-i ducă zânei Dochii,
Pentru voalul de mireasă,
Ca să-şi facă iia cunună,
Din împletitură aleasă.
De durere începe a plânge,
Frigul îi pătrunde-n oase,
Viscoleşte într-una afară,
Iarna-i grea şi e geroasă.
Lupii umblă pe câmpie,
După pradă, după hrană,
Vai de stânele de oi
Şi de care înnoptează
Afară, norii zboară
Şi ceru-i încărcat,
Se duc în depărtare,
Spre locul adorat.
Acolo ea trăieşte,
Cuprinsă de fiori,
Cu dor la iubire se gândeşte,
Spre tainice comori.
O, tu din depărtare,
De-ai ştii ce azi gândesc,
Chiar ca un soare,
Grăi-mi-ai de iubesc:
‘Dar tu eşti o copilă,
Nevinovată floare,
Cu gândul la iubire,
La tine mă gândesc,
Deşi eşti în depărtare,
Te iubesc’.
Pe cer apare un cerc de foc,
Lumina se măreşte,
Cărarea se lungeşte,
Rotund e cercul de foc,
Dă lumină, strălucire,
Cercul de foc
Străluceşte încontinuu,
Luminează la mijloc,
Toate au viaţă
De la lumina cercului de foc,
Soarele”.
În România anului 1967 - înainte cu 2 ani de prima aselenizare a oamenilor - Bănăţeanul Mircea Bandu a publicat în colecţia “Povestiri ştiinţifico-fantastice” nr. 301 o ficţiune ştiinţifică (având titlul “De la Cousteaunia la Euxinia”), cu Gherga printre protagonişti: “Apa sărată şi uşor încălzită de soarele marin urcând spre înălţimi ni se prelinge pe trupurile înviorate. Ne înfundăm picioarele în nisipul moale de pe plajă şi ne îndreptăm alergând spre vestiare. Ne bucură pe toţi gândul că nu întrerupem hârjoneala în apele Mării Negre decât numai pentru a ne aşeza comod în fotoliile din jurul mesei cu băuturi răcoritoare, în aşteptarea lui Euseb Şomu şi a soţiei sale, de la care am aflat şi vom mai auzi multe. De câteva zile nu mai facem altceva. Şansa pe care o avem se datorează lui Dal, care ne-a făcut cunoştinţă cu părinţii săi. Lipsa lor ar fi imprimat şederii noastre aci o înfăţişare cu totul diferită, redusă cu alte cuvinte la contururile unui program stereotip; înot, canotaj şi zburdălnicii sub mângâierea vântului din larg, şuvoind spre litoralul policrom. Noi însă am adăugat la toate aceste petreceri tinereşti mirajul din povestirile părinţilor lui Dal. Ne aşezăm sub imensa ciupercă din pânză multicoloră, înzestrată cu dispozitive pentru ventilaţie, în jurul măsuţei rotunde la care rezervăm totdeauna 2 fotolii pentru pionierii de acum 25 de ani ai Euxiniei. Îi ascultăm povestind şi ne entuziasmăm, visând fiecare dintre noi măcar atât cât au făcut ei. Îl invidiem pe Dal, care a văzut totul, cu prilejul unei călătorii cu părinţii lui în Lună, şi mai ales pentru faptul că îl aşteaptă o minunată muncă după absolvirea facultăţii, în aceeaşi Euxinie spre care ne îndreaptă amintirile soţilor Şomu. Mur Gherga, al treilea dintre noi, este pur şi simplu înflăcărat de descrierile pe care le ascultăm despre portul de la Marea Liniştii şi arde de nerăbdare să-i studieze înfăţişarea de metropolă selenară.
- Euxinia se prezintă astăzi ca o splendidă aşezare în care stilul tehnicii şi al arhitectonicii îşi găsesc cea mai fericită exprimare şi îmbinare, ne spunea Euseb Şomu într-una din zilele acestea. Mai ales pe tine, Mur, desigur că te preocupă acest lucru.
- Eu am văzut-o, a intervenit Dal.
- Şi o vei vedea iarăşi curând, observă Euseb, zâmbind şi privindu-şi în treacăt fiul, nu fără o sclipire de maliţie binevoitoare în ochii săi albaştri. Te va însoţi şi Mur. E tot ce poate fi mai ciudat dacă vreţi, dar nu în ceea ce este Euxinia astăzi. În locul crăpăturilor monstruoase care brăzdau în lung şi în lat suprafaţa lunară au apărut canale pline cu apă, pe care ambarcaţii de felurite dimensiuni plutesc în toate direcţiile, ca într-un labirint acvatic pe care nimeni nu şi l-a imaginat cândva. Un mare număr dintre aceste canale, aşa cum le-aţi văzut şi voi trasate pe hărţi, sunt convergente faţă de coordonatele Euxiniei, aşezată în golful din partea de vest a Mării Liniştii. Ploile de meteoriţi care altădată loveau nemilos suprafaţa lunară, modelând-o brutal şi dându-i pe alocuri aspecte de coşmar, nu mai sunt posibile astăzi. Pătura densă de atmosferă care câştigă în grosime pe zi ce trece, datorită imenselor instalaţii de regenerare oxigenică, a alungat cu desăvârşire şi pentru totdeauna pe aceşti duşmani perfizi care atacau solul selenar, lipsit de apărare. Vânturile liniştite născute din întreaga ambianţă creată acolo au făcut din golful de care vă vorbesc un minunat colţ de lume, odihnitor şi foarte potrivit aşezărilor omeneşti. În locul unde cândva funcţiona agregatul suplimentar de captare numit de noi Euxinia s-a născut şi a crescut oraşul-port cu acelaşi nume, o aglomerare de edificii cu o multitudine de forme arhitecturale, în care sfera, paralelipipedul şi poliedrul şi-au găsit îngemânarea într-o armonie surprinzătoare, cu ogive rotunde, flancate de coloane brâncuşiene, alături de capiteluri şi modilioane înflorate. O vegetaţie stăpânită de priceperea astrobotaniştilor şi astrohorticultorilor trimişi acolo din toată lumea a cucerit spaţiile dintre grupurile de clădiri, cu largi fâşii multicolore, întretăiate de cenuşiul deschis al frunzelor. În centrele de producţie ale oraşului, reactoarele funcţionează sincron, asigurând gravitaţia, pacea şi molcolmul din atmosferă. Nu departe de port, de pe cele 4 cosmodroame, mulţimea de rachete, astronave şi rachetoplane îşi iau zborul sau aselenizează neîncetat, iar staţiile de captare învecinate primesc şi difuzează semnalele ce sosesc din alte părţi ale Cosmosului. În jurul şi în centrul acestui peisaj, oamenii selenari îşi duc viaţa fără să tânjească după locurile de pe Pământ. Dar, dragii mei, n-a fost totdeauna aşa. Într-un trecut îndepărtat, triestele celor 2 Piccard constituiau o cucerire a ştiinţei, un mijloc îndrăzneţ de cercetări. Astăzi sunt pur şi simplu exponate de muzeu sau sursă de inspiraţie pentru monumentele din pieţele şi bulevardele marilor aşezări ale omenirii. Ele însă au fost un obiect de admiraţie pentru mine şi pentru comandorul Gherga, tatăl tău, Mur, un ilustru acvanaut despre a cărui activitate vorbesc izvoare cunoscute şi de voi cei tineri. Pe vremea aceea eram şi noi cuprinşi de entuziasmul caracteristic epocii, de înflăcărarea care, cu o repeziciune fără seamăn, a împins generaţia noastră la acţiuni dintre cele mai îndrăzneţe. Mă veţi întreba de ce trebuie să vorbesc astăzi despre triestele piccadiene şi despre vechiul meu prieten, acvanautul Gherga în legătură cu istorisirea al cărei început îl cunoaşteţi. Trebuie să mă explic, deoarece şi astăzi stăruie o strânsă corelaţie între Euxinia şi întâmplările prin care am trecut Ena şi cu mine, iar locurile unde am lucrat împreună cu Gherga nu sunt străine de ele. Euseb se opri o clipă, părând că-şi adună amintirile. Ena îl învăluia cu o privire caldă, surâsul ei ni se părea un semn încurajator pentru povestitorul aplecat spre aducerile-aminte ce-l năpădeau, venind furtunatic de undeva din largul mării.
- În adâncurile Pacificului, acolo de unde astăzi cromul, titanul şi alte metale pleacă în transporturi neîntrerupte în toate ţările şi chiar în Euxinia lunară, a luat naştere una dintre cele mai puternice surse de extracţie destinate folosului întregii omeniri. Adoptând denumirea centrului de cercetări ştiinţifice care-i fusese vecin, se numea Cousteaunia. Spre această Cousteaunie ne-am îndreptat acvanautul Gherga şi cu mine. Eram foarte tineri şi n-aveam altă experienţă decât aceea pe care ne-o însuşisem în antrenamentele făcute în Marea Roşie, unde fusesem trimişi de Centrul pentru exploatarea abisului submarin. Încă de pe atunci ne interesau pe amândoi lucrările pe care oamenii îndrăzneţi le efectuau departe de amplasamentele Cousteauniei, în Antarctida. În mintea noastră, cele mai temerare visuri luau contururi de faptă. Gherga îmi spusese odată că dacă imensa calotă de gheaţă a Antarctidei ar putea fi mutată sau îndepărtată într-un fel sau altul, omenirea n-ar avea decât de câştigat, întrezărind o viaţă nouă pentru bătrânul nostru Pământ.
- Planeta noastră se va numi şi mai propriu Terra, pentru că un timp nemăsurat de lung nu şi-a meritat numirea; are doar atât de puţin pământ, şi poate atunci şi Cousteaunia nu va mai fi submarină, ci o oarecare întreprindere de cercetare şi exploatare a subsolului.
Mi-a spus aceasta, acolo în adâncuri, când, cu ochii aţintiţi pe tablourile de comandă sau pe ecranele multiplelor dispozitive de coordonare, urmăream operaţiile de cercetare.
- Sunt încă greutăţi enorme. S-ar putea ca omul să fie învins de acest efort, mi-am manifestat eu îndoiala.
- Nimeni nu învinge întotdeauna, mai este şi învins, mi-a răspuns râzând Gherga. Îţi aminteşti dictonul latin? În cele din urmă însă oamenii vor izbuti.
Nu bănuiam cât de aproape eram de împlinirea acestui vis şi nici nu puteam ghici că eu însumi aveam să trăiesc această clipă. Euseb a continuat să ne istorisească marea întâmplare şi în zilele următoare. Ne aflam din nou în jurul mesei rotunde, sub ciuperca furnizoare de aer răcoros. Simţeam cu toţii că dorea să-şi reia firul povestirii ce ducea la Euxinia, păstrând sub tăcere cu o discretă reţinere, în faţa surâsului tovarăşei sale de viaţă şi a fiului său, minunata lor întâlnire peste spaţii. Ştia şi Ena Şomu să povestească, uneori când Euseb rămânea pe gânduri, îl completa, privindu-ne cu zâmbet chipurile avântate spre cunoaştere, spre nou. Dar în ziua aceea caierul amintirilor îl toarse tot Euseb.
- Ţi-aduci aminte, Ena? Mai rămăsese doar problema slabei forţe de gravitaţie a Lunii!
- Da, da, răspunse ea. Se ştia de când lumea că atmosfera şi apa s-ar pulveriza de pe Lună în neant.
- Până în cele din urmă însă, aşa cum ştiţi, totul s-a putut înlocui cu viaţă...
- Nu prea uşor, zâmbi Ena unei amintiri îndepărtate.
- E drept, confirmă Euseb, dar a fost totuşi posibil după ce operaţia principală se terminase.
- Numai după ce toate statele de pe planeta noastră au pus, aşa zicând, umăr la umăr, antrenând un potenţial uriaş în oameni şi valori, întregi soţia lui.
- Cu trudă şi îmbinare de forţe într-adevăr, continuă Euseb. Apoi a venit rândul culturilor forţate de plante şi alge marine. Toate atrăgeau atmosfera, o reţineau...
- Dar cum a fost posibil? întrebă unul dintre noi. S-a scris atât de mult în legătură cu procedeele urmate, dar fiecare expunere diferă una de cealaltă.
- Simplu în ansamblu, dar complex în mulţimea operaţiilor. Cu un cuvânt, prin ceea ce s-a petrecut din clipa în care creierul electronic al agregatelor instalate pe calota Antarctidei a declanşat topirea gheţii prin raze infraroşii, în cercuri concentrice din ce în ce mai mari, iar cel de pe Lună a captat apa rezultată. Între cele 2 momente însă au avut loc o serie de faze, începând de la descompunerea apei în elementele ei, transformarea acestora în energie luminoasă, dirijarea razelor laser optice spre satelit şi în cele din urmă captarea acestei energii prin forţa reactorului selenar, capabil să transforme prin sintetizare oxigenul şi hidrogenul în apă.
Ena a schiţat un început de râs:
- Cine te-ar asculta mai cu calm ar crede că ai intenţia să faci o lecţie de cosmodeversare a tuturor apelor de pe Terra. Norocul e că toţi sunt veseli şi entuziaşti şi că acordându-ţi simpatia lor fără condiţii se prefac a nu ştii cum s-a întâmplat totul, spuse ea.
Intuiam însă împreună cu ceilalţi că Enea vorbeşte aşa pentru a pregăti răspunsul la întrebarea mută ce pornea din ochii noştri.
- Noi însă, Ena, tot nu ne-am întâlnit decât în clipa când şuvoaiele de apă năvăliseră în Marea Liniştii, transformând-o cu adevărat într-o mare cu ape, înconjurând poalele munţilor inelari.
- Şi aceasta, zise ea, a coincis cu momentul când pe cerul satelitului au apărut norii şi când...
- Minele suboceanice din apropierea coastei chiliene au devenit mine de subsol, continentul s-a lărgit, apropiindu-se de Antarctida, iar prietenul meu Gherga s-a transformat dintr-un redutabil acvanaut în şeful celei mai mari întreprinderi de exploatare terestră de cobalt şi titan.
- Aşa a fost, într-adevăr, ţinu să adauge Ena. Era ca şi cum cerul ar fi sorbit toate oceanele Pământului.
- Da, spectacolul era de neasemuit. Bolta cerească pe o anumită porţiune, în unghi aproape drept faţă de orizont, căpătase o strălucire insuportabilă. Razele solare trecând prin enorma cantitate de apă, îi amplifica iradierea diamantină, înecând totul într-o baie de lumină care făcea să ne doară ochii. Am stat faţă atuncea la năvala apelor în bazinul mort al Mării Liniştii iar mai pe urmă la înstăpânirea pâclelor de nori cenuşii revărsaţi spre est, în direcţia Mării Fecundităţii şi spre nordul Lunii, acolo unde Marea Seninătăţii îşi desenează perimetrul rotund. La început totul era aidoma unei ploi pământene. Mi-era teamă şi mie şi celorlalţi câţi eram în Euxinia că totul se va pulveriza în cele din urmă în neantul deschis. Dar nu, nu s-a întâmplat aşa; preţiosul lichid a inundat însetata întindere de rocă uscată şi a rămas acolo pentru totdeauna. Apoi au venit şi celelalte; fireşte, nu de la sine, ci cu trudă...
Povestea s-a terminat aici. Este ultima noastră zi de vacanţă. Marea Neagră îşi trimite spre ţărm geamătul ei uşor în bătaia unui vânt care ne-a devenit familiar. Pescăruşii urmăresc în zborul lor calm linia sinuoasă a ţărmului. La orizont, silueta graţioasă a unui vas de agrement se conturează pe azuriul depărtărilor. De undeva răzbat frânturi de melodii până la masa în jurul căreia am auzit această istorisire despre întâmplările prin care au trecut părinţii prietenului nostru şi caut să-mi imaginez peisajul Euxiniei. Euseb Şomu a încetat o vreme să mai vorbească. Părea că ascultă muzica amplificată prin difuzoarele de pe ţărm, care ne spune ceva despre dragostea unui om al mării. A zâmbit unui gând pe care părea că nu vrea să-l rostească şi, îndreptându-şi privirea spre Ena, i-a spus, ca şi cum noi cei 3 tineri nu eram acolo:
- De toate acestea ne-am legat şi noi amintirile.
Ena Şomu şi-a întâlnit soţul în înflăcărarea vie a privirilor şi a rostit cu fermitate, dar cu vădită intenţie de a fi auzită şi de noi:
- Nici nu se putea altfel. În abisurile sufletului, ca şi în muzică, vremurile noi preschimbă formele aceleiaşi substanţe...
M-am gândit atunci că mintea şi îndrăzneala umană au izbutit să aducă apa, atmosfera în deşerturile selenare, substituind moartea cu viaţa, dar că iubirea nu se poate substitui decât sieşi...”
Inclusiv scriitorul Român Nicolae Breban l-a avut ca personaj pe Gherga în unele dintre romanele sale, ca “Animale bolnave” din 1968 ori - după ce a devenit academician - “Singura cale” din 2011. În 2002 şi scriitorul Italian Ascanio Celestini a scris o carte de ficţiune - despre Uriaşul “Cecafumo” - în care un personaj important era cununatul Gherga “cap de lemn”, pe Lumea Cealaltă”.
Caracterizarea făcută în 1980 de ofiţerii ministerului comunist al apărării din România a soldatului grănicer Eugen Gherga a fost că nu era de încredere pentru regim şi de aceea în timpul serviciului militar obligatoriu n-a efectuat paza frontierei Româno-Iugoslave pentru care era de fapt în armată, ci consemnat pe întreg stagiul la cazarma din Timişoara (cu mai multe pedepse consecutive, în unitatea militară - care avea peste o mie de soldaţi - fiind “campionul” arestului); confirmând încă o dată latura Ghergană de facere a istoriei, inclusiv că selecţia oamenilor se face în circumstanţe extreme / în condiţii-limită, pe celebra formă de “omul potrivit, în locul potrivit, la timpul potrivit”, în 16 XII 1989, în prima localitate Română ce s-a ridicat pentru libertate, în prima zi a Revoluţiei Române, după implicarea în prima baricadă a Revoluţiei Române, acelaşi Eugen Gherga a fost primul din România care în public - în centrul Timişoarei - a dat foc panourilor stradale de propagandă ce afişau lozinci comuniste (ceea ce i-a înverşunat atât pe demonstranţi, cât şi pe reprezentanţii regimului opresor), certificat prin Legea Recunoştinţei de către Guvernul şi Parlamentul României ca luptător pentru victoria Revoluţiei Române “cu rol determinant”, distins şi de forurile locale “pentru promovarea idealurilor, în amintirea solidarităţii şi spiritului de sacrificiu”:
Regimul comunist - ca şi regimul fascist - a fost regim criminal; regimul comunist a durat mult mai mult decât regimul fascist şi regimul comunist a produs mult mai multe victime decât regimul fascist. Rădăcina răului a fost în revoluţia paşoptistă - din 1848 - când Evreul Karl Marx şi Germanul Friedrich Engels au publicat împreună, ca masoni, “Manifestul Comunist” (ei au format un cuplu celebru de homosexuali, acei deviaţi social propunând în societate o deviaţie extremă, anume cea social-politică a comunismului): înaintea lansării, Evreul Karl Marx - “părintele” comuniştilor - a scris în ziarul Noului Regat / “Die Neue Reichische Zeitung” că “nu există nici un fel de justificare de a se permite unor naţii primitive de a continua să existe; Valahii / Românii nu vor fi niciodată capabili să iasă din Epoca Pietrei” iar celălalt “părinte” comunist - Germanul Friedrich Engels - a scris, în același an, în ziarul Noii Renanii / “Neue Rheinische Zeitung” că “Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale; ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa Pământului ar fi un pas înainte”. Ceea ce ar fi de observat la cei 2 filosofi - care scriau astfel despre cine nu se încadra în schema lor de translație a societăților spre comunism - ar fi atestarea, desigur neintenționată de către ei, a Românilor ca națiune (fiind înaintea constituirii - prin Unirea Moldovei cu Valahia - a României). Românii nu i-au avut în secolul II ca “părinţi” Antici pe împăratul Traian al Romanilor şi pe regele Decebal al Dacilor (îndeosebi deoarece şi fizic homosexualul Traian nici n-a avut copii naturali, nobilul Decebal - spre deosebire - având feciori, dintre care 2 au fost faimoşi), însă în Epoca Modernă comuniştii - de pretutindeni - i-au avut ca părinţi pe cei 2 homosexuali din secolul XIX: devianţa politică a provenit din devianţa sexuală.
Columbia Mare în secolul XIX
Evreul Karl Marx din Germania, care a mai scris bazaconii ca apropiatul sfârșit al istoriei prin victoria inevitabilă a proletariatului, etc. nu i-a disprețuit doar pe Români, ci l-a disprețuit și pe Simon Bolivar din Caracas / capitala Venezuelei - numită astfel după locuințele lacustre similare celor Venețiene - fondatorul “Columbiei Mari” pe coasta Caraibiană a Americii de Sud, de unde au rezultat 3 Țări, azi Venezuela, Columbia și Ecuador, care (ajutat îndeaproape și de Sir Gregor MacGregor, nobil din clanul Scoțian Gregor, interesat în demantalarea coloniilor Spaniei după declararea independenței SUA față de Imperiul Britanic) a adoptat steagul tricolor acolo, sugerat în culorile de bază ale spectrului văzut, anume roșu, galben și albastru, din 1785 de savantul German Johann von Goethe 1749-1832, mason aparținând Ordinului Iluminaților.
Înrudirile Europene
Starea cunoașterii trecutului - mai îndepărtat sau mai apropiat - e jalnică pretutindeni, nu numai în România; de exemplu, din istoria recentă a României imaginile “operative” (foto-video) realizate de cei care aveau în fişele posturilor înregistrările evenimentelor, de la partidul comunist şi în uniforme militare - adică de la securitate, miliție, armată, ș.a. - în Revoluția din 1989 sunt ruşinoase secrete de stat inclusiv acum, din cauza înfăţişării unor criminali zeloşi, care au făcut numeroase victime printre iubitorii de libertate: imaginile din Revoluția Română ce circulă public de atunci încoace provin numai de la civili - printre care și de la Gherga - nu de la slujitorii fostului regim (ele existând, însă nescoase încă la iveală). De exemplu, în urma unui eveniment organizat în Timișoara la 19 XII 2015 de președintele Societății Timișoara”, Florian Mihalcea, la propunerea revoluționarului Eugen Gherga, europarlamentarul Suedez Goran Lindblad - președintele Platformei Memoriei și Conștiinței Europene” - și europarlamentarul Secui Tokes Laszlo au cerut oficial președintelui României, Sasul Klaus Iohannis, să desecretizeze Revoluția Română (gestul fiind în România ca o mare grozăvie la acel moment). Nu întâmplător, Revoluţia Română din 1989 a izbucnit tocmai în Banat: cea mai cosmopolită regiune a Țării (în partea Est Europeană a Cortinei de Fier, prima mișcare publică anticomunistă a izbucnit în 1980 la Gdansk 54,22 lat. N, 18,38 long. E, fosta capitală a Pomeraniei - în Trioraș” - pe când era papă Ioan Paul II 16 X 1978 - 2 IV 2005, anume Vlahul Carol Voicilă / Voitila din Polonia Mică”, care a sprijinit-o). În disperarea trăită pe atunci de societatea Românească, unii (mai modeşti) ar fi fost mulţumiţi doar cu o mişcare “anticeauşistă” - numai de înlăturare a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, caz ce ar fi admis rămânerea sistemului totalitar - însă și Eugen Gherga din Timişoara a fost de la început printre cei care au dat “tonul” Revoluţiei în România, anume anticomunistă, adică împotriva întregului sistem totalitar / dictatorial; cum toate au un început, Revoluţia Română - care a schimbat regimul din Țară - a început în Banat iar la începutul său s-a evidenţiat inclusiv Gherga în Timişoara, cu rol determinant (riscul fiind - în cazul înăbușirii Revoluției Române - pedeapsa capitală: efectiv, exprimarea a fost “ori învingem, ori murim”). În seara de 16 XII 1989 din Timişoara, surpriza prin premiera incendierii panourilor stradale comuniste a fost colosală - atât pentru oprimaţi, cât şi pentru opresori - întâmplare petrecută datorată faptului că dintre protestatari numai Eugen Gherga (fiul lui Vasilie și Maria) avea brichetă: focul şi-a dovedit astfel încă o dată menirea ancestrală, aceea de a purifica; printre alţi luptători Bănăţeni Ghergani oficial remarcaţi cu roluri determinante în Revoluţia Română din 1989 au mai fost Emil Gherga din Lugoj (fiul lui Liviu şi Estera) şi Avram Gherga din Caransebeş (fiul lui Samfiu şi Ana), Gherghi care nu s-au cunoscut între ei. Trebuie știut că în Revoluția Română, primul oraș liber de dictatura comunistă după Timișoara a fost Lugojul, în 20 XII 1989. Revoluţia din 1989 a cuprins rapid întreaga Românie şi a schimbat orânduirea în Țară, din dictatură în democraţie, în Banat fiind inițiată desprinderea din influența imperială intercontinentală a Uniunii Sovietice, pentru altă structură imperială, anume cea continentală a Uniunii Europene / pe atunci fosta Piață Comună Europeană fiind “Casa Comună a Europei” (mii de oameni au fost împuşcaţi în Țară, dintre care - în prima săptămână - peste o mie au murit şi câteva mii au fost răniţi): în România s-a întâmplat cea mai violentă dintre revoluţiile anticomuniste ale Europei acelui an (precedată de 5 revoluţii relativ paşnice în răsăritul continentului, anume - alfabetic - în Bulgaria, CehoSlovacia, Germania Estică, Polonia şi Ungaria; prima persoană civilă ucisă de o rafală în Revoluţia din România, în 17 XII 1989 în Piaţa Libertăţii din Timişoara, a fost martira Lepa Bărbat, după ce - în aceeaşi zi - o altă femeie a fost zdrobită de un transportor al regimului terorist iar în acea zi la Timişoara primul ofiţer din România care a refuzat să execute ordinele regimului represiv a fost Eugen Gheorghioiu din armată, născut în Câmpulung Muscel, azi general în rezervă). Este de știut că intrarea cu vehicule în mulțimile pașnice nu e o tehnică a teroriștilor secolului XXI - așa cum fac în ultimul timp în marile aglomerări urbane Europene unii musulmani șocați, inadaptați societăților întâlnite - ci a existat din secolul XX, în Revoluția Română de la început (în Europa recentă, teroriștii comuniști au precedat teroriștii islamici): în seara de 16 XII 1989 de exemplu, după ce Eugen Gherga a fost primul incendiator de lozinci comuniste în public, a fost aproape “șters” de o mașină care a intrat intenționat cu mare viteză în mulțimea protestatarilor anticomuniști (șoferul, la fel ca militarii din ziua următoare ce conduceau transportoarele blindate intenționat intrând cu mare viteză printre oameni - spre a-i dispersa ori spre a-i ucide - împreună inclusiv cu comandanții care au ordonat așa ceva, erau evident teroriști, anume comuniști inadaptați față de umanitate, fanatici pentru sistemul lor dictatorial / extremist de stânga; nomenclatura comunistă, împreună cu diverșii servitori, în Revoluția Română și-a dezvăluit prin miile de victime făcute atunci - unele fapte ajungând planetar cunoscute prin premiera mondială a televizării în direct pe glob - permanentul aspect hidos, al inadaptaților față de societate ce-i erau membrii, de la preluarea postbelică a puterii în stat făcând în România în total milioane de victime / mult mai mult decât pierderile Românești din războaiele mondiale). În acel regim totalitar / criminal, distrugerea însemnelor regimului în public era pedepsită mai tare decât dacă ar fi fost pentru distrugerea însemnelor naţionale (şi astăzi de pildă, vandalizarea unor simple panouri publicitare - cu reclame - e pedepsită, însă pe atunci acea faptă în public contra simbolurilor regimului atrăgea sancţionarea foarte gravă, însemnând mult mai mult decât simbolurile publicitare ori chiar decât simbolurile naționale; de când era dictatura, în public nimeni n-a făcut-o sau n-a scăpat, s-o povestească nepoţilor). În imaginea următoare, Eugen Gherga e în mijloc - între fraţii Bărdăhan - urcat pe un transportor blindat, pe strada din centrul Timişoarei care intenţionat, datorită semnificaţiei deosebite, îşi are de atunci denumirea de la acea zi (a pactizării militarilor locali cu revoluţionarii), anume 20 Decembrie 1989; după exact un sfert de secol, într-un cadru festiv organizat ca Jubileu chiar la capătul acelei străzi, apare titlul decernat de Primăria Timişoara al Cetăţeniei de Onoare pentru Eugen Gherga (“în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru actele de curaj” în faptele deosebite revoluţionare, începând cu 16 XII 1989 prin luptele de la prima baricadă din Revoluţia Română / lângă Piaţa Maria din Timişoara, prin debutul distrugerii simbolurilor stradale ale regimului extremist / între Opera Română şi Complexul Studenţesc din Timişoara, etc.):
În dictatură, interesul partidului unic era prioritar față de interesul național (de aceea fosta nomenclatură - împreună cu acoliții - regretă și acum pozițiile pierdute, interesul de coterie fiind deranjat de interesul național). În fostul regim - dinaintea Revoluției - Românii au avut 2 steaguri: cel național, adică tricolorul (roșu-galben-albastru) și cel politic, roșu / comunist; în actualul regim - după Revoluție - Românii au numai un steag, anume cel național (steagul politic - cel internațional comunist, complet roșu - a fost distrus în Revoluție). La momentul Revoluției anticomuniste - Decembrie 1989 - în România existau 4 milioane de comuniști (înregistrați oficial la partid, cu carnete de membri), ce împreună cu familiile lor au însumat o consistentă parte a poporului. Simbolul Revoluţiei Române - gaura din tricolor - a apărut la Timişoara pe când preşedintele comunist Nicolae Ceauşescu era încă în funcţie (devenind faimos nu doar naţional, ci şi internaţional); a redat ceea ce era mai important ca mesaj popular: fără comunism, căci stema ce murdărea tricolorul - ruptă de pe steag - era a comuniştilor, nu era doar stema lui Ceauşescu (care a preluat flamura pângărită aşa de la predecesorii “staliniști”, el fiind la fel de extremist ca şi ei). De la declanșarea Revoluției Române, politicul steag roșu comunist - cu secera și ciocanul reprezentate - a dispărut și nu a reapărut de atunci în Țară; de la început, Revoluţia Română a fost anticomunistă - nu numai “anticeauşistă” / steagul roșu fiind al comuniștilor, nu doar al lui Ceaușescu - mulţi însă fiind năuci şi în prezent din cauza schimbării regimului (în orizontul lor limitat mulţumindu-se doar cu schimbarea liderului, nu şi a sistemului, agitându-se că “era mai bine înainte”, nostalgici după obișnuita dictatură, fiindu-le neobișnuită democrația iar atunci - după Revoluția Română - adaptând-o ca “originală”, într-un amalgam de tip struțo-cămilă, toxic pentru toți, cu ecouri foarte periculoase până în prezent): după Decembrie 1989, foștii comuniști - indaptați social - mereu s-au agitat contra democraților, sistematic încercând restaurarea vechii lor orânduiri (bazată pe minciună, aflată pe partea eronată a istoriei). În continuare se poate vedea ilustrat (ca lecție gratuită, îndeosebi pentru victimele comunismului, inclusiv pentru cei vocali - și azi - că atunci nu a fost Revoluție contra comunismului, împotriva realității că în Revoluție a dispărut partidul comuniștilor, ce nu a mai reapărut de atunci, doar numeroșii comuniști tot ivindu-se de atunci):
·         ceea ce era înaintea Revoluției (adică 2 steaguri = internațional comunist / roșu și național / tricolor cu stema comunistă)
·         ceea ce a fost în Revoluție (adică distrugerea steagului comunist și ruperea stemei comuniste de pe steagul național)
·         ceea ce este după Revoluție (adică 1 steag = național / tricolor, fără stema comunistă)
Încadrat de politică la extrema stângă, regimul comunist a distrus milioane de Români, unul din scopurile sale, ca sistem totalitar, fiind să formeze “oameni noi”, reuşind să producă o mulţime de handicapaţi existenţial - prezenţi în societate şi acum - oameni care nu se simt în propria Țară nici proprietari, nici stăpâni, ci au mentalitate doar de hoți (furându-și fanatic averea) sau mentalitate doar de slujitori (servindu-și fanatic stăpânii); de pildă, doar schimbarea forţată a conducerii sistemului - ce ar fi mulţumit pe mulţi - însemna lovitură de stat, pe când schimbarea nu doar a conducerii sistemului, ci chiar a sistemului (din dictatură în democraţie), însemna Revoluţie iar aceea a şi fost, spre necazul publicului comunizat, care apoi a văzut în diversitatea revoluţionarilor o lipsă de unire, însă acela a şi fost concret scopul revoluţionarilor: de deplasare din totalitarismul unipartidic la pluripartidism - adică la mai multe voci decât una - chestiune greu de înţeles de către victimele propagandei comuniste, persoane mereu vocale faţă de diversitatea revoluţionarilor care au reuşit cu multe jertfe să schimbe jalnicul sistem. Imediat după Revoluția Română, din solidaritate națională și internațională au fost în total donați un miliard de dolari Americani în Fondul “Libertatea” din România cu destinația strictă pentru revoluționari, bani însă deturnați de stat pentru nevoi economice urgente dar cu promisiunea că în rate - sub forma unor indemnizații - vor fi în timp returnați revoluționarilor; în formă “contractuală”, revoluționarii și-au făcut complet datoria față de Țară - dovada fiind succesul acțiunii, prin trecerea de la dictatură la democrație, ceea ce foștii deținuți politici sau deportații în Bărăgan ori alte categorii oropsite de vechiul regim cu toate încercările brave nu au reușit și au suferit groaznic - acum foarte concret bugetul Țării fiind dator revoluționarilor (inclusiv datorită Fondului Libertatea, al revoluționarilor Români: “furtul” Revoluției a fost atât furt politic, cât și furt fizic / material astfel, prin însușirea banilor revoluționarilor). În România - spre deosebire de alte state - societatea a fost creditată nu doar cu sânge de revoluționari, ci și financiar de revoluționari, așa că în prezent statul e debitor = dator efectiv revoluționarilor (iar acei bani - din “Fondul Libertatea” - nu erau din bugetul public, al statului, ci donați din surse private mixte, externe și interne). În România actuală, “Legea Recunoștinței” - pentru revoluționari - face parte din Cultul Eroilor: toate popoarele lumii - inclusiv cel Român - își respectă ceremonios persoanele glorioase, ca mulțumire pentru valorile promovate sau apărate; popoarele care nu-și cinstesc eroii ajung populații și dispar relativ repede (cei care urăsc revoluționarii sunt efectiv egali cu dușmanii poporului). Comunismul a dispărut dar nu au dispărut comuniştii şi nici gărzile lor, securiştii - adică foştii terorişti - trist evidenţiaţi în România ca cei mai “zeloşi” din Europa (confirmând un adevăr străvechi, al Românilor care atunci când se apucă să facă serios totuşi o treabă, o fac extraordinar - poate chiar mai mult decât ar fi trebuit - ceea ce s-a și confirmat în variate domenii, ca militar, interlop, ştiinţific, ş.a.m.d.); extremiştii fostului regim - împreună cu slugile lor care cu zel denigrează revoluționarii - încă susţin că poporul nu poate prospera fără ei, când de fapt în actualul regim e pe dos, adică ei nu pot prospera fără popor (iar lăcomia lor criminală frânează naţiunea, nu dezvoltă Țara): obișnuiți cu puterea discreționară, nici în prezent nu e competiția lor corectă cu energiile pozitive ale poporului. “Proiectul de Țară” susținut și numit “democrație originală” de președintele României instalat imediat după Revoluție s-a dovedit antinațional de la început, prin favorizarea netă a minorității “roșii” care a condus în dictatură, în detrimentul majorității poporului, insistând -  cu o ipocrizie declarată “umanistă” - pentru concubinajul călăilor cu victimele, opunându-se procesului comunismului, legii lustrației, procesului Revoluției, etc., cauzând suferințe mari, concretizate de exemplu prin durerile dezrădăcinărilor milioanelor de cetățeni Români (mult mai numeroși -  împreună cu familiile lor -  decât cauzatorii problemelor), care au ajuns să-și părăsească vetrele și au emigrat pentru vieți mai bune printre străini; oricine poate ușor observa despre minoritarii “roșii” că s-au încâlcit în “tovărășii” pentru a face rău majorității (nicicum spre binele concetățenilor). În comunism - corespunzător “limbii de lemn” oficiale - promovarea oamenilor “sistemului” (așa-numiții “tovarăși de nădejde”) era prin “politica de cadre”, începând cu recrutările de la periferia societății, pe baza dosarelor de “origine sănătoasă”; cei avându-și rădăcinile astfel - pe principiul că “așchia nu sare departe de trunchi” - prin eforturile lor conjugate (căci se cunosc din vechiul regim) până azi nu s-au remarcat decât ținând Țara la coada continentului, importantă fiindu-le numai existența parazitară prin intermediul “sistemului” = lumea lor “paralelă”: în România, până la “lucrul bine făcut” încă sunt 3 mari obstacole, anume incompetența, inacțiunea și corupția (în ordinea acelor mari obstacole, rezultată din studiile / analizele unor cercetări serioase, cu cea mai recentă publicare în 2017). Revoluționarul Român Tudor Vladimirescu 1780-1821 (originar de la granița Băniei cu Banatul) a enunțat la vremea sa: “Patria se cheamă norodul iar nu tagma jefuitorilor”.
22 IX 1994
În imaginile anterioare - din istoria contemporană - apare autorul, conform protocolului Casei Regale de România în dreapta Majestăţii Sale Mihai 1921-2017, ultimul rege al Românilor (când se afla în exil pe malul Lacului Geneva, la Versoix 46,17 lat. N, 6,10 long. E / Elveţia); în 2001, cel care a obţinut pentru Casa Regală a României retrocedarea pe Valea Mureşului a castelului de la Săvârşin 46 lat. N, 22,14 long. E / judeţul Arad - reşedinţa regală rurală - a fost avocatul Alin Gherga din oraşul Arad. Din 2008, decoratul Bănățean veteran de război Ioan Gherga este cetăţean de onoare al oraşului Sânnicolau Mare din judeţul Timiş / cel mai Vestic oraş al României; unul dintre “fiii Gorjului” în Timișoara este economistul Cuzman Gherga / expert evaluator iar din 2014, Gugulanul Gheorghe Gherga din Vârciorova 45,19 lat. N, 22,21 long. E / județul Caraș-Severin îmbuteliază suc de mere pentru marele consum, produs în livezile sale de la poalele Muntelui Mic / Masivului Țarcu, în Caransebeş funcţionează Şcoala de Şoferi “Gherga”, domnişoara Oana Gherga (Gugulană din Caransebeş, profesoară în Timişoara) este o solicitată interpretă de muzică populară Bănăţeană, Toma Gherga e directorul Centrului de Zi “ABC” din Reșița / reședința județului Caraș-Severin, din 2017 la Oradea - reședința județului Bihor - funcționează “Distileria Gherga”, Vladimir Gherga din Vârșeț / Banatul Sârbesc e instructor de Yoga, ş.a.m.d.: Gherganii de pretutindeni își văd de treburi (printre actualii Români, Gherganii nu mai poartă titluri nobiliare, căci aristocrația a dispărut odată cu monarhia).
Un alt exemplu de acţiune civică este faptul că în prezent oricine poate vedea în staţiile Timişoarei harta transportului public a oraşului, realizată în 2011 - şi actualizată anual - de arhitectul Cristian Şerban Gherga din Timişoara (acţiunile Gherga inclusiv în zone îndepărtate din lume continuă, de pildă în 2013 Cristian Şerban Gherga activând şi în Noua Zeelandă - Țara aflată la cea mai mare distanţă de România - contractat de către o firmă de arhitectură de acolo, câteva luni):
Gherganii n-au apărut acum - ci îşi au esenţa înaintea existenţei tipului uman Gherga din prezent, în sacra mamă respectată ancestral din care se trag - şi existenţa Gherganilor n-a fost deşartă (cercetătorii de la Institutul Britanic de Relaţii Umane Travistock” - ce studiază ştiinţa comportamentului uman pentru scopuri politice şi militare - au demonstrat că o persoană care îşi pierde rădăcinile este mai uşor de gestionat iar ca atare, pentru a putea fi manipulată, trebuie să i se distrugă nucleul familial şi principiile / de genul “minţile măreţe au scopuri, celelalte au dorinţe; o minte vioaie este întotdeauna greu de controlat”: omul “nou” visat de orice regim extremist, respectiv dictatorial - fascist ori comunist - e cel fără trecut, ca bun de exploatat, acela fiind şi scopul creaţiei omului, pentru lucru / anunţat de Sumerieni, de Biblie, etc). Ținerea intenționată a oamenilor în “beznă”, în ignoranță sau “spălările creierelor” au fost dintotdeauna printre tehnicile conducătorilor (ca practici îndeosebi politice), de aceea adevărurile istorice fiind deseori încurajate pentru interpretări publice mai mult artistice decât științifice: mereu diversiunile reușite au fost cele care au ajutat liderii în controlul “prostimii”. Sf. Bernard din Burgundia a enunţat că de fapt în istorie nu există trecut, prezent şi viitor, ci doar memorie, acţiune şi proiecţie (de genul “prezentul este un trecut continuu”) iar scriitorul Slovac Vojtech Zamarovsky 1919-2006 afirma: “Din memoria omenirii nu dispar niciodată oamenii care i-au ridicat gradul de cunoaştere”. La rândul său, istoricul Ceh Milan Hubl 1927-1989 a enunţat: “Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, istoria, cultura şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost iar cei din jur îl vor uita şi mai repede, limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală”.
Gherga a făcut istorie; ba mai mult, Gherga a făcut protoistorie / preistorie (iar printre altele, protocronia poate nu-i chiar “o demență”, ci un instrument ajutător pentru relevări netradiționale / neconsacrate în mod obișnuit, completările studiilor genetice și de alte genuri din Epoca Modernă bulversând cele probabil crezute de unii ca “așezate” definitiv), protocroniști existând peste tot, nu doar printre Români. Unii oameni, de-a lungul vremurilor, din motive diverse (religioase, politice, etnice, sociale / chiar infracţionale) şi-au ascuns identităţile; în prezenta lucrare, autorul a procedat opus: a revelat / a dezvăluit unele aspecte identitare Gherga (de la unele îndepărtate - și adevărate - până la altele recente, evidente). Este de reţinut ceea ce a enunţat scriitorul Francez Paul Valery 1871-1945: “Cei care nu pot să atace gândul, îl atacă pe gânditor”. Se cuvine păstrarea proporţiei dintre uriaşul arbore genetic al omenirii şi ramura Gherga / lăstar genetic relativ nou (comparaţia fiind de la tipul genetic “A” al lui Adam până la tipul genetic “X” al lui Gherga, străbătând aproape întregul “alfabet” genetic); în general, Gherganii au fost consemnaţi istoric de oamenii care genetic erau mai vechi decât ei (aşa cum inclusiv în prezent ultimul model - la orice - se raportează, pentru prezentare şi apreciere): cei din grupul patern Gherga au fost genetic mai recenţi decât vechii oameni - care constant au format dintotdeauna majoritatea omenirii - iar aşa ceva mereu s-a regăsit reliefat. De exemplu, în ultimele 2 secole, pe linia maternă, ramura autorului Gherga a înregistrat în secolul XIX numele mamelor Balint, Petrovici și Barzu - care i-au născut pe cei ajunși preoți ortodocși în Timiș / Banat - și în secolul XX numele mamelor Jugariu, Guțu și Maruneac-Orobeț, care i-au născut pe acei Gherga din familia autorului trăind acum (la începutul secolului XXI) în Timiș / Banat; diversitatea înrudirilor Gherga - cu diferitele neamuri ale mamelor - a fost constant exogenă (cel puțin în Epoca Modernă). Prin bogăţia datelor înfăţişate, lucrarea “Originea Gherga” poate “sperie” unii utilizatori ori - prin unele secvenţe filogene - poate a reuşit să redea amestecul unora, arătând metaforic cât de “varză” (ca verdeţurile tocate) ar fi unele geneze umane: în realitate există corcirea, nu puritatea. Nimeni nu-şi poate alege înaintaşii, nici părinţii; fie că place sau nu (toţi ar putea să-şi accepte moştenirea, cu bune şi rele, căci în final toţi oamenii sunt înrudiţi), e totuși de observat că doar unii au fost documentaţi ereditar, mitic, biblic, istoric, etc. pe o scară de aşa amploare ca Gherga, atât ca desfăşurare temporală, cât şi teritorială, concret pe aproape zece milenii şi pe aproape o zecime de glob, într-un “tablou” aşezat de către prestigiosul Institut Smithsonian” - ce are cel mai mare complex muzeal din lume - la temelia culturilor / în imaginea din capitala Americană, de pe Capitoliul American, sediul aceluia e în castelul brun de lângă Obelisc:
Washington, capitala SUA
Iată cum îşi începea Diodor din Sicilia “Biblioteca istorică” (în urmă cu peste 2 milenii): “Este drept ca oamenii toţi să datoreze multă recunoştinţă celor ce s-au îndeletnicit cu alcătuirea de lucrări privind istoria universală, din vreme ce - prin strădania lor - ei ajută la binele omenirii. Punând la îndemână o învăţătură de folos şi lipsită de primejdii, aceştia au dat prilej cui i-ar putea citi să-şi însuşească experienţa cea mai frumoasă. De bună seamă, toate acele cunoştinţe dobândite prin experienţa personală sunt rod al multor osteneli şi - ca să ni le însuşim - va trebui să înfruntăm multe primejdii, până ce vom putea deosebi tot ce ne este de folos. De aceea eroul ajuns la cea mai înaltă treaptă a experienţei a trebuit să îndure grele suferinţi, ca să vadă cetăţile multor oameni şi să priceapă felul lor de a gândi. Dar o cunoaştere a înfrângerilor şi a izbânzilor altor muritori, cunoaştere datorată istoriei, duce la învăţături lipsite de orice neajunsuri. Apoi, istoricii şi-au dat toată osteneala ca pe oameni - care, în ciuda faptului că sunt uniţi între ei prin obârşia lor comună, sunt totuşi despărţiţi prin timp şi spaţiu - să-i aducă la o aceeaşi ordine a lucrurilor ca pe mădularele unui singur trup. Atunci scriitorii de istorie ne apar astfel ca fiind slujitorii unei pronii zeieşti. Căci providenţa divină stabileşte minunat corespondenţele dintre astre şi natura omenească, în temeiul asemănării, ca să se înfăptuiască astfel desfăşurarea ciclică menită a dăinui în veşnicie. Această pronie împarte fiecăruia ceea ce i se cuvine, aşa cum soarta a hărăzit. Iar autorul de istorie universală îşi alcătuieşte opera înfăţişând omenirea ca pe o singură cetate şi ţinând el o singură socoteală a celor întâmplate, evenimente pe care le transmite ca pe un singur tezaur al întregii umanităţi. Fără doar şi poate, este minunat lucru s-arăţi exemplele acelor nepricepuţi care, greşind, vor sluji mai apoi ca îndreptar viitorimii, pentru ca în feluritele şi schimbăcioasele întâmplări ale vieţii omul să nu mai caute ce trebuie făcut, ci să urmeze pilda acelora ce-au izbutit în cele ce-au întreprins. Atunci când este vorba de sfaturi, îi întrebăm mai curând pe cei vârstnici şi nu pe tineri. Fiindcă bătrânii, în scurgerea anilor, şi-au însuşit o experienţă bogată. Dar priceperea fiecăruia e întrecută de învăţăturile istoriei, pe care noi am recunoscut-o ca fiind mai presus, datorită experienţei atâtor veacuri. Iată de ce, pe bună dreptate, credem că istoria este învăţătura cea mai de folos în toate împrejurările vieţii. Ea nu dă tinerilor doar cuminţenia omului bătrân, dar le sporeşte şi vârstnicilor puterea înţelegerii. Pe cei de rând istoria îi face vrednici de a cârmui şi-i îndeamnă pe cârmuitori a săvârşi măreţe lucruri, trezindu-le dorinţa să dobândească o faimă nemuritoare. Ba încă şi mai mult: prin laudele pe care le aduce ostaşilor căzuţi în lupte, îi face pe ceilalţi mai pregătiţi să-nfrunte, pentru ţară, primejdiile. Iar pe mişei istoria îi abate de la ticăloşia lor, ameninţându-i cu aspra judecată ce va trebui de-a pururi să-i apese”.
Răspândirea Gherga în Banatul Românesc, 2012
Statistica Românilor arată mii de Gherga existenţi în prezent (înregistraţi în viaţă de către evidenţa populaţiei din România, fără variaţiuni ale numelui / în captura anterioară, mărimea indică densitatea Gherga la nivelul anului 2012, în Banat); este evident - atât din calcul matematic cât şi din perspectivele mărturiilor - că în total în trecut au fost mult mai mulţi Gherga decât cei de acum.
La începutul mileniului III, ca şi pe timpuri, Gherga - de toate vârstele şi profesiile - se manifestă în multe domenii ale societăţii, atât în România, cât şi în alte Țări (procentual, grupul de familii Gherga, Gheorghe, ș.a. din România actuală încă se află onomastic în “top 10” / pe lângă Popescu, Ionescu, ș.a). În imaginea următoare sunt exponenţi a 3 generaţii Gherga, în Timişoara, 2011 (de la stânga la dreapta, Vasilie-Grigorie-Ioan, Aureliu-Eugen-Florentin și Șerban-Cristian):
Bărbați Gherga din 3 generații, la începutul mileniului III
Această lucrare - în forma sa specifică - cuprinde mişcările Gherga de-a lungul timpului şi pe hartă, în mai multe valuri Ghergane: în general, bazele lucrării “Originea Gherga” sunt formate din ceea ce au relatat despre Gherga alţii, impresionaţi (din zorii omenirii, până în prezent); din “râul” genetic (ştiinţific notat “N” iar mai recent “X”), spiralat curgând dinspre trecut spre viitor - cu meandre în bune părţi ale lumii - de-a lungul mileniilor Gherga a tot apărut, remarcat de oamenii cu care a făcut istorie, prezentarea fiind făcută aşa cum din cele existente pe glob autorul Gherga a înţeles în anul anterior celui al publicării ediţiei. Aşa cum e vizibil la amprentele degetelor - diferite la fiecare om - amprentele genetice sunt diferite la fiecare om, însă pe filiaţia personală fiecare aparţine clar neamului propriu (astfel de pildă demonstrând şi testele de paternitate, etc.): la oricare om există atât caracteristici comune, cât şi caracteristici unice.
Încă și acum “plutește” ideea că investigarea trecutului ar fi periculoasă, în sensul că “răscolirea” după cei duşi pe Lumea Cealaltă” ar cauza mari probleme, între care şi cea supremă că gândul la morţi atrage moartea (datorită tulburării ordinii aşezate, provocând manifestarea unor forţe oculte). Din cauza stopului cardiac prin fibrilaţie ventriculară (afecţiune letală - ştiută cu denumirea de “aritmie” / cea mai severă tulburare de ritm a inimii - statistic cu frecvenţa cea mai mare în Țările Nordice, cu etiologia încă necunoscută deplin), suferit în România / Timişoara la 15 X 2014 - accident vascular cardiac depăşit prin resuscitare cu şocuri electrice - autorul Eugen Gherga nu mai garantează actualizarea anuală a Originii Gherga, nici dacă va mai fi sau nu cândva vreo ediţie, căci corespunzător scrisorii medicale de la ieşirea din spital a rămas “risc cardiovascular foarte înalt”, cu diagnostic complex, cuprinzând “extrasistole”, “angină instabilă”, “hipercolesterolemie” / ereditară, montări de stenturi, etc.: nu se ştie când moştenirea genetică - evidentă Hiperboree, adică extremă Nordică / polară - va acţiona din nou şi pulsul se va opri; spre exemplu - pe lângă cazurile concrete de boli cardiace din familia Gherga pe linia paternă / documentate în Banat pe mai multe generaţii - în 2015 Finica Eeva Lehtinen (cu identitatea paternă similară clanului Laapotti având strămoşii Jerkku în Karelia Rusă, fiind genetic după tată din acelaşi grup ca Gherga) a anunţat că în familia sa majoritatea membrilor au fibrilaţie atrială.
Mortalitatea din cauze cardiace (conform cercetătorului Ceh Jakub Marian)
Dintre semnele întâlnite de autor la contactul cu Lumea Cealaltă” - în acel brusc şi extrem de grav incident al atacului de cord - revederea fulgerătoare a vieţii, puntea / podul sau “tunelul” luminos, apariţiile altor personaje ori viziunea de deasupra a trupului n-au fost, însă au existat alte 4 semne, anume neliniştea morţii iminente, viziunea unor “ferestre” foarte strălucitoare iar după defibrilare, la revenire, plutea un sentiment imens de fericire, în plus fiind o uriaşă sete ce a fost greu potolită abia după câteva săptămâni, cu multă apă băută (din timpuri îndepărtate se ştie despre setea sufletului legat de inimă).
Fibrilația din 2014
Acidul dezoxiribonucleic = “ADN” e o matriță grozavă a naturii, ce la fiecare generație sistematic reproduce - cu rare erori - mesajul conținut, transmis de generația precedentă (așa ceva e valabil inclusiv la om), informația genetică parcurgând mileniile netulburată fundamental; în România, actualii bărbați genetic Gherga sunt urmașii vestiților Hiperborei ai Vechii Lumi.
Bărbații genetic Gherga sunt cu purpuriu
Ţinând cont că la 7 generaţii, adică în 2 secole, intervine asemănarea fizică subprocentuală, respectiv mai mică de 1% - copilul fiind 50% dintr-un părinte, 25% dintr-un bunic, 12,5% dintr-un străbunic, ş.a.m.d. - pe linia paternă Gherga a autorului, vieţile trăite în Banat au apărut, cu vârstele avute și datele deceselor, astfel (pe exponenții din cele 7 generații ale ultimilor răposați Gherga): Iancu la 47 de ani în 30 III 1788, Petru la 50 de ani în 27 V 1812, Rusalin la 44 de ani în 4 V 1830, Ioachim la 76 de ani în 21 II 1895, Damaschin la 59 de ani în 27 II 1902, Ioan la 71 de ani în 16 IX 1941 și Aurel la 60 de ani în 9 I 1958; Gherga din cele mai recente 3 generaţii - Vasilie născut în 1 I 1932, Eugen născut în 9 VII 1962 şi Cristian-Şerban născut în 3 X 1984 - în prezent trăiesc în Timişoara. Pe linia masculină Gherga se poate observa - în total, pe ultimele 10 generaţii - simetria duratelor vieţilor, scurtă şi lungă, în mod succesiv alternativ: Iancu mai puţin, Petru mai mult, Rusalin mai puţin, Ioachim mai mult, Damaschin mai puţin, Ioan mai mult, Aurel mai puţin; Vasilie / tatăl autorului - cu 3 decenii mai în vârstă decât autorul - şi Cristian-Şerban / fiul autorului sunt pe “valul” / generația cu trai mai mult, însă Eugen / autorul lucrării “Originea Gherga” e pe “valul” / generația cu trai mai puţin (aşadar, moştenirea genetică a bărbaţilor Gherga - împletind cu fiecare generaţie traiul mai lung şi traiul mai scurt - se manifestă consecvent ca ursită). Înălțimea reprezentanților generațiilor Gherga - fiind de asemenea simetrică alternativ pe linie paternă - se poate rezuma în formula genetic masculină Gherga cumulând cei 2 parametri, a celor înalți cu viață redusă, respectiv a celor mai puțin înalți dar mai longevivi, ca dovedite statistic din evidențele neamului; în plus, un al treilea element este că în generația autorului moștenirea genetică pe partea paternă s-a dovedit la verii primari, ca de exemplu Rodica / fiica surorii mai mici a tatălui autorului, în urma unui infarct cardiac, poartă un stent iar Marius / fiul geamănului tatălui autorului, în urma unui infarct cerebral întâmplat la o vârstă mai tânără decât a autorului, a murit: fizic, privind aparatele vasculare, rudele Gherga sunt foarte sensibile tot pe aceleași ramuri alternative.
Bărbații Est Europeni trăiesc mai puțin
În prezent, a răposa la doar 52 de ani (fără preaviz / din senin, prin oprirea inimii, având un trup sănătos - însă cu handicapul de a avea 2 metri - aşa cum s-a întâmplat autorului lucrării “Originea Gherga”) e un aspect tulburător; “îngerul păzitor” s-a dovedit a fi nu altcineva decât propria persoană, prin decizia imediată de a duce rapid infarctul pe picioare până la spital, cu decedarea tocmai acolo, după intrarea în camera de urgenţă (a fost prima auto-alarmă din viaţă despre aşa ceva iar viteza de acţiune în asemenea context - când orice clipă contează - a fost cea corespunzătoare, căci transportul cu ambulanţa putea dubla timpul, printr-un drum al echipajului de la spital pentru preluare şi apoi returul, prin căratul la spital: deplasarea directă la spital a înjumătăţit perioada respectivă, medicii numind ceea ce s-a petrecut - adică încetarea pulsului nu pe stradă, ci tocmai în serviciul de intervenţie la cardiaci - ca “mare noroc”). Arhimandritul Alexandros Vafeidis - hirotonit la Meteore - a enunțat despre Gheronda = îngerul păzitor: “Când spunem Gheronda’, spunem taină’. Nu trebuie nici să-l ruşinăm, nici să-l dispreţuim sau să-l necinstim, văzându-l cu alţi ochi. Gheronda este precum glezna, care uneşte talpa piciorului care calcă pe pământ, cu inima, care tinde spre cer. Doar când există o asemenea relaţie pot să spun că este posibil ca acest Gheronda este cel care mi se potriveşte. Şi doar dacă mă rog, voi avea un Gheronda bun. Atunci voi putea şi eu să slăvesc, împreună cu fiarele sălbatice, cu desişul pădurii, cu văile, cu munţii, şi cu toată creaţia, pe Dumnezeu. Dacă nu mă rog, nu voi găsi Gheronda”. Privind emotivitatea - în afara Românilor apropiaţi / implicaţi - cele mai prompte mesaje amicale de susţinere în prima lună după infarctul complicat cu stop cardiac au sosit de la amicii Asiatici (din Caşmir / India până în Turcia), apoi de la Europeni, începând din Armenia şi Bulgaria iar din Africa Nordică din Egipt, ceea ce reflectă o străveche realitate, că totuşi răsăritenii / orientalii sunt mai umani decât apusenii / occidentalii; tradiţia orientală - tratând viaţa ca o continuă pregătire pentru nemurire - afirmă foarte plastic: “Cel ce moare înainte să moară nu mai moare după ce moare”. Despre autor s-ar putea zice că “s-a născut de 2 ori”. În mod sigur contactul cu Cealaltă” Lume se va repeta - cel final fiind fără întoarcere - deoarece moartea e obligatorie (până acum nimeni n-a scăpat viu din viaţă, căci toţi oamenii sunt pe moarte, e doar o chestiune de timp); o altă evidenţă valabilă e că în veşnicie au trecut în total mai mulţi Gherga decât totalul Gherga al celor trăind curent.
Dr. Dumitru Dulcan - profesor universitar de neurologie şi general în rezervă din România - în “Inteligenţa materiei” a scris: “Fiecare dintre noi vine pe lume dotat cu o vocaţie, cu o disponibilitate pentru ceva. Părinţii şi educatorii sunt primii chemaţi să descopere aceste disponibilităţi şi în consecinţă să ne orienteze drumul în viaţă. Numai alegându-ne un drum adecvat posibilităţilor noastre ne vom putea îndeplini sensul existenţei. Chemarea, voinţa, pasiunea, priceperea, sentimentul de utilitate, randamentul nu pot veni dacă rătăcim pe drumuri străine de noi. Fiecare dintre noi este chemat să lase o urmă prin lumea în care trece. Murim prin fizic. Trăim prin ceea ce rămâne. De aceea trebuie să ne condensăm în fiecare clipă întregul sens al vieţii noastre, ca şi cum aceasta ar fi ultima. Vom avea astfel în permanenţă în spirit acel memento mori’, care - departe de a ne impune sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor - ne va trezi conştiinţa ‘urmei’ ce o lăsăm în toate actele în care ne implicăm. Dacă modelele lumii vii sunt încontinuu reconstituite prin cuante de energie venite din profunzimile materiei, din acel hiperspaţiu cum este numit, de ce n-ar putea fi viaţa eternă, dacă energia din care suntem formaţi este eternă? Întrebarea nu este chiar lipsită de sens de vreme ce durata vieţii este foarte diferită de la o specie la alta. Înseamnă că o viaţă îndelungată este posibilă, dar durata este stabilită după criterii care ne scapă şi nu pot fi nicicum înţelese. Înţeleg că nimic nu este veşnic în Univers, nici chiar el însuşi, dar filozofic vorbind, era posibil să fie. Este aici un mare mister: de ce în veşnicie nu poate fi veşnicie, de ce într-o lume eternă nimic nu este etern? De ce moartea într-un Univers cuantic? Cercetări foarte recente în aria neuroştiinţelor sugerează ideea că, în funcţionalitatea sa, creierul poate să respecte un cod etic, similar cu cel al marilor religii sau, pur şi simplu, impus de bunul simţ. Studiile de imagistică au relevat că la nivelul creierului are loc o selectare a reţelelor neuronale în funcţie de conţinutul cognitiv şi afectiv al gândurilor şi sentimentelor care sunt prelucrate la acest nivel. În 2004, specialiştii de la Universitatea Wisconsin au constatat că sentimentele de compasiune şi de iubire nutrite pentru omenire activau arii din lobul frontal stâng, în timp ce sentimentele de indiferenţă, de răceală faţă de semeni activau arii din lobul frontal drept. Pe de altă parte, gândurile şi sentimentele cu semnificaţie negativă determină o serie de modificări biochimice specifice stresului, antrenând după sine întreaga patologie binecunoscută în prezent. Constatăm, prin urmare, că fiziologia creierului nostru este în acest sens în acord nu numai cu concluziile ştiinţei, ci şi cu cele ale religiei. Şi dacă admitem şi sugestiile oferite de experienţele morţii clinice şi cele ale psihologiei transpersonale, în virtutea cărora conştiinţa noastră pare să fie doar un fragment din conştiinţa cosmică, putem spune că Universul îşi exprimă intenţiile prin modul de funcţionare a creierului nostru. Marile lecţii de spiritualitate ne sunt oferite, iată, de propria neurofiziologie. A trăi este, aşadar, o ştiinţă, chiar dacă puţini oameni sunt dispuşi s-o înveţe. Această ştiinţă se bazează pe adevărul despre noi şi Univers, pe relaţia dintre om şi Univers. Suntem vital dependenţi de tot ceea ce ne înconjoară, atât ca fenomen, cât şi ca esenţă, vizibil şi invizibil. Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanenţă îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acţiune şi de la inteligenţă la înţelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni pacea. Atâta vreme cât un singur om va provoca altui om suferinţă, lumea nu va avea linişte. Pentru că oricât de mult s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariţia noastră prin hazard, viaţa are un sens. Suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna unui arhitect inteligent şi nevăzut ne-a desprins din lut şi ne-a construit după un plan din care transpare unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul creierului capabil să se gândească pe sine. Tot ceea ce s-a întâmplat, pentru noi s-a întâmplat. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi triste care ne-au precedat şi cauza celor ce ne vor urma. Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile spiritului şi ruinele nimicniciei, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat să se implice în demersul naturii prin extensia inteligenţei lui. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea doar o existenţă pasivă. Cu, sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului. Prin gânduri, prin acţiuni, prin faptele sale bune, prin faptele sale rele. Când adevărul acesta ne va pătrunde, abia atunci, în clipa astrală a devenirii noastre, se va aprinde în noi lumina inteligenţei ce s-a regăsit pe sine după o lungă rătăcire pe cărări de Univers”.
Acelaşi savant Român a scris despre “Conştiinţa de dincolo de moarte” (“În căutarea sensului pierdut”, 2008): “Nimeni nu s-a întors de pe Lumea Cealaltă ca să ne spună ce este acolo. Acest argument începe să fie clătinat acum. Regresia hipnotică, regresia transpersonală indusă, respiraţia holotropică sau alte tehnici, studiile prin mijloace ştiinţifice ale morţii clinice, care sunt efectuate în prezent, par să ne aducă informaţii chiar de pe Lumea Cealaltă. Concluziile acestor studii pledează pentru ideea existenţei a 2 registre de manifestare a conştiinţei: o conştiinţă fizică, exprimată în condiţiile de funcţionalitate normală a corpului nostru şi o conştiinţă holotropică sau infinită, manifestată extracorporal, independentă de corpul fizic, într-o altă dimensiune a existenţei (în termeni comuni, în cea de dincolo’). Am putea spune că în experienţa din apropierea morţii facem cunoştinţă cu o altă faţetă a conştiinţei, capabilă de performanţe informaţionale pe care creierul nu le poate realiza. Experienţa din apropierea morţii pare - aşadar - o aventură a conştiinţei în teritorii celeste. Numai că această aventură (dacă se poate irevocabil confirma), reprezintă fundamentul întregii existenţe în Univers. Dacă ştiinţific nu se poate demonstra că experienţa din apropierea morţii este explicabilă prin resorturi ce ţin de fiziologia cunoscută a organismului uman, atunci prezenţa sa este o pledoarie pentru existenţa a 2 realităţi paralele şi interconectate. Una este a lumii fizice, concretă, efemeră, aflată în continuă transformare. Cealaltă este o realitate invizibilă, primordială şi eternă, accesibilă senzorialităţii noastre numai în condiţiile unei conştiinţe modificate. În moartea clinică, deşi creierul nu mai funcţionează, conştiinţa este încă prezentă (manifestată de exemplu prin extracorporalitate). Prin ce miracol dacă - aşa cum ne învaţă ştiinţa medicală - conştiinţa, gândirea reprezintă ‘secreţia’, produsul exclusiv al creierului? Conştiinţa are în primire un creier ca instrument de exprimare sau creierul este ‘stăpânul’ conştiinţei? Experienţa din apropierea morţii nu este singurul argument care pledează pentru supremaţia conştiinţei şi care pare să fie singura noastră instanţă funcţională în cele 2 dimensiuni ale realităţii: vizibilă şi invizibilă. ‘Spiritul’ călătoreşte liber oriunde vrea sau unde este atras. ‘Cartea tibetană a morţilor’ vorbeşte de ‘capacitatea de mişcare neîngrădită şi capacitatea de a trece prin obstacole solide’. Aceleaşi posibilităţi de deplasare sunt menţionate şi în alte stări modificate ale conştiinţei, cum ar fi cele induse prin droguri, crize declanşate spontan, etc. Toţi cei care au trăit experienţe în apropierea morţii au căpătat convingerea certă că viaţa are un rost, un sens, în ciuda filozofiei practice de viaţă cultivată în lumea modernă: simt o fericire care atinge intensitatea extazului trăit în experimentele mistice, o adevărată beatitudine (starea de beatitudine e dată de sentimentul de a trăi într-o indestructibilă unire cu omenirea întreagă şi cu Cosmosul). Studiul subiecţilor implicaţi în experienţe din apropierea morţii a constatat că trăirile lor nu aveau nici o relaţie cauzală cu ideile şi sentimentele lor religioase anterioare sau cu administrarea vreunei substanţe care ar fi putut influenţa sistemul nervos. Senzaţia de fericire şi de izbăvire de orice durere fizică avută anterior este atribuită, în încercarea de a găsi o explicaţie fiziopatologică anoxiei, lipsei de oxigen a creierului prin oprirea cordului şi a respiraţiei în timpul morţii clinice. Când scriu aceste rânduri îmi vine în minte o comparaţie: cei care au trăit experienţa în apropierea morţii ne arată un trandafir superb cu petale colorate şi parfumate, în timp ce omul de ştiinţă îi smulge toate petalele şi ne arată doar tija cu spini spunându-ne: ‘Acesta e adevărul, nu ceea ce vezi’. Explicarea majorităţii fenomenelor din experienţele în apropierea morţii s-a încercat să fie explicate prin eliberarea de endorfine, ipoteză - în opinia mea - complet nefondată. În timpul morţii clinice creierul este lipsit de activitate electrică şi metabolică. Traseul electroencefalografic în timpul morţii clinice este plat, o linie izoelectrică: expresia inactivităţii corticale; potenţialele evocate la nivelul trunchiului cerebral - în care sunt situaţi centrii de control ai circulaţiei şi respiraţiei - sunt de asemenea absente. Ele - traseul electroencefalografic şi potenţialele - fac parte dintre criteriile stricte (stabilite prin legi internaţionale) pentru declararea morţii unui organism uman în situaţiile de recoltare a organelor pentru transplant. În consecinţă, dacă testele efectuate evidenţiază absenţa activităţii creierului, cine mai secretă endorfine? Şi admiţând - prin absurd - că totuşi s-ar mai decela o prezenţă a lor, de când aceste substanţe morfinice produse de organism pentru a se apăra de durere au ca efect şi vederea de rememorare a vieţii, de tunele, de ‘lumini’ vorbitoare, etc.? De ce endorfinele nu generează aşa efecte decât în condiţiile morţii clinice? Trebuie neapărat să trecem printr-o moarte ca să ne gratifice cu efectele lor?! Fenomenele din experienţele în apropierea morţii sunt redate şi trăite mult prea nuanţat ca să fie rezultatul unei simple secreţii de endorfine. Mulţi subiecţi afirmă că lipsesc cuvintele pentru a exprima toată bogăţia de impresii pe care o trăiesc. Multe din mărturiile experienţelor în apropierea morţii se apropie de conceptele fizicii cuantice. Timpul şi spaţiul îşi pierd accepţiunea comună. Totul se întâmplă după principiul non-localizării din fizica cuantică. Suntem cu toţii prinşi în plasa Universului, liberi şi interdependenţi în acelaşi timp. Liberi să facem ceea ce vrem şi dependenţi de consecinţele a ceea ce facem. Nimeni şi nimic nu poate exista numai prin sine. Existăm ca determinare atât proprie, cât şi a celorlalţi. De aici decurge marea noastră responsabilitate faţă de semeni, faţă de mediul ambiant şi cosmic. Supravieţuitorii experienţelor din apropierea morţii se întorc cu o nouă înţelepciune, cu o nouă bucurie de a trăi. Un sentiment întâlnit atât în experienţele din apropierea morţii, cât şi în alte stări modificate ale conştiinţei, este cel de certitudine, de realitate a experienţei trăite. Este sentimentul dat de descoperirea, incredibilă pentru mintea noastră, că poate exista într-o altă dimensiune o lume de lumină, de frumuseţe, de pace, de fericire, cu netrăire niciodată la aceeaşi intensitate în corpul fizic, de descoperire a misterului lumii, văzută dincolo de învelişul efemer, de regăsirea sensului vieţii şi a comunicării sinelui său cu Lumina Supremă, cu Sursa. Din relatările experienţelor apărute în timpul morţii clinice (care la ora actuală au devenit obiect de studiu în clinici din ţări cu incontestabil prestigiu ştiinţific), se desprind o serie de date care - chiar dacă nu sunt suficiente pentru a conduce la concluzii definitive - oferă totuşi o bază largă de discuţii şi ipoteze de lucru. Este experienţa în apropierea morţii expresia funcţionalităţii creierului în condiţii limită de viaţă impuse de stopul cardiorespirator? Ipoteza eliberării de endorfine prin anoxie nu întruneşte condiţiile pentru a fi validată. S-a spus că experienţa în apropierea morţii ar putea apărea în faza de trecere spre pierderea cunoştinţei sau de revenire a cunoştinţei, deci atunci când ar persista încă fragmente de memorie ca suport biologic. S-a verificat prin teste clasice că experienţa în apropierea morţii apare când activitatea creierului a încetat, deci nici la începutul şi nici la sfârşitul momentului de pierdere a cunoştinţei. Imediat după oprirea completă a cordului se opreşte şi circulaţia sângelui cu instalarea unei ischemii globale a creierului. Ca urmare a acestor determinări studiate prin mijloace moderne se poate conchide că, în momentul implicării conştiinţei şi memoriei în experienţa din apropierea morţii, creierul nu mai este funcţional. Arată ca un computer scos din priză. Dacă creierul este mort, înseamnă că experienţa din timpul morţii clinice nu mai este a creierului, ci a conştiinţei. Cum poate cineva să fie conştient, când creierul este mort? Pentru a avea o explicaţie, trebuie să renunţăm la concepţia tradiţională a ştiinţei actuale conform căreia conştiinţa şi memoria îşi au sediul în creier. Este o concepţie dedusă prin argumente indirecte. Conştiinţa lucrează independent de corp şi este capabilă să realizeze performanţe de care creierul nu este apt. Şi este explicabil să fie aşa. Creierul este limitat în timp şi spaţiu în timp ce conştiinţa pare să fie extinsă la Univers, fără limite de timp şi spaţiu. Conştiinţa poate lucra în altă dimensiune, contrar concepţiilor noastre convenţionale. În acea dimensiune se poate conecta cu câmpul conştiinţei proprii ca şi al altor entităţi. Sunt interconexiunile universale ale conştiinţei. Activitatea reţelei neuronale în momentul gândirii - fenomen evidenţiat îndeosebi graţie rezonanţei magnetice - nu este o dovadă obligatorie că gândirea este şi produsă la acest nivel. Nu este o demonstraţie ştiinţifică făcută în acest sens. Pentru a fi mai clar, noi nu culegem prin electrozii din creier decât nişte potenţiale electrice, care circulă prin fibrele nervoase, ajung la creier şi sunt decodificate în senzaţii (de cald, rece, sunet, lumină, etc.); întreaga lume de stimuli se opreşte la porţile receptorilor situaţi la distanţă faţă de creier. Stimulii sunt codificaţi în curent electric modulat în frecvenţă, formă sub care, în sfârşit, ajung la creier, unde sunt decodificaţi în ceea ce au fost iniţial: cuvinte, sunete, imagini, etc. În linia frântă - care este expresia activităţii electrice a creierului - nu este nici o şansă de a sesiza un gând, un cuvânt, o impresie, dacă vrem să facem uz de mintea noastră. Şi totuşi, conştiinţa ‘ştie’ să traducă aceste semnale electrice în bogăţia de informaţii, sentimente, impresii, care definesc universul nostru psihic şi intelectual. Ştim şi cum se produc aceşti curenţi, care traversează încontinuu sistemul nostru nervos. Ştim multe despre suportul anatomic, despre geneza sa embrionară. Dar nu ştim la ce nivel se integrează conştiinţa: atomic, molecular, celular. Şi atomii şi moleculele şi celulele sunt în continuă schimbare. Într-un an avem deja în noi o garnitură complet nouă de atomi, molecule şi celule. Conştiinţa noastră pare să rămână însă aceeaşi. Cum se face transferul de informaţie de la un atom la altul, de la o moleculă la alta, de la o celulă veche la una nouă, dacă cea nouă nu s-a născut, când cea veche deja a murit? Şi-o lasă prin testament?! Întrebarea mea este valabilă şi pentru neuronii din hipocamp, care sunt suportul memoriei. Nici cu chimia creierului nu stăm mai bine. Orice reacţie chimică este univectorială, are un sens unidirecţional, însă gândirea este plurivectorială şi chiar concomitentă adeseori. Graţie conştiinţei avem o imagine a lumii coerentă, liniară şi nu secvenţială, aşa cum este percepţia, nu sincopată, întortocheată şi întreruptă, aşa cum este suportul său anatomic. Avem o imagine colorată a lumii, deşi atomii n-au culoare, nu sunt nici calzi, nici reci, nu produc nici gânduri, nici sentimente, ci doar configuraţii anatomice. Explicaţia formării de sisteme, a căror funcţionalitate reprezintă mai mult decât însumarea părţilor componente, nu poate explica gândirea. Organismul nostru este un ansamblu de multe miliarde de celule cu şi mai multe miliarde de reacţii pe secundă. Conştiinţa este cea care conferă coerenţa funcţională a acestui imens angrenaj funcţional. Reacţiile chimice şi influxul nervos nu constituie decât ‘cărăuşii’ conştiinţei şi memoriei. Întreaga memorie a unei vieţi şi conştiinţa nu pot fi stocate numai în creier. Experienţele din timpul morţii clinice, spun toţi comentatorii, pun în mare dificultate ştiinţele actuale, dacă vor să explice conexiunile conştiinţei cu cea a unor persoane decedate, care pot transmite informaţii, al căror conţinut este confirmat de experienţele în apropierea morţii. Este dificil de a explica - în ultima instanţă - prezenţa oricărei informaţii receptată în conştiinţă, într-un moment în care creierul nu mai funcţionează. Ştiinţa trebuie - mai mult, are obligaţia - să explice cum se înregistrează aceste informaţii într-o memorie şi o conştiinţă fără creier şi de unde vin aceste informaţii. Cea mai simplă explicaţie constă în negarea fenomenelor în ciuda tuturor evidenţelor sau în eludarea lor. Am certitudinea că acumularea faptelor, a datelor de observaţie din acest spaţiu invizibil, va forţa în cele din urmă porţile cunoaşterii să se deschidă spre dimensiunea spirituală, necesară redescoperirii de către fiinţa umană a Sursei sale şi a sensului existenţei sale”.

Chris Carter în cartea “Ştiinţa şi experienţele în pragul morţii” din 2010 a scris: “Nu putem fi niciodată siguri într-adevăr dacă cineva e viu sau mort; putem spune că unele persoane s-au întors, de fapt, din morţi. Întrucât diferite părţi ale trupului îşi încetează activitatea în etape, ar trebui să fie evident că moartea biologică este un proces şi nu un singur eveniment definibil. Cu siguranţă, este evident faptul că nici unul dintre cei care au trăit experienţa în pragul morţii nu a traversat pragul ireversibil. Cea mai rezonabilă poziţie - având în vedere cunoştinţele actuale - ar fi că persoanele au experimentat primele etape ale morţii şi s-au întors să ne povestească despre experienţa lor. Este cu siguranţă adevărat că persoanele care au relatat despre moartea clinică nu erau ireversibil în moarte cerebrală”. În 2011, cercetătorul Român Octavian Creţ a cugetat “La hotarul dintre viaţă şi moarte, copiii povestesc despre Lumea Cealaltă: faptul că unii copii - chiar foarte mici - au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii, încurajându-i să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Dacă am primi încă de mici o educaţie în acest sens am înţelege ce e de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, cu siguranţa că în felul acesta o mare parte din răul care există în lume ar muri”.
Trebuie acceptat că tot ce e dat are un sens: “Originea Gherga” este un material ca o Enciclopedie Gherga sau un Ghid Gherga, pe Internet începând cu 2011 - îmbinând original informaţii publice cu contribuţii personale şi analize ale autorului, având scopul “luminării” pentru a vedea mai bine, prin ridicarea modestă a “vălului” de peste cunoaştere - cu accesibilitate gratuită (conţinutul său poate fi descărcat liber în scopuri necomerciale, în cazul preluărilor, apelul la bunul-simţ fiind doar pentru indicarea sursei Gherga, căci destui se auto-amăgesc că “ştiu” adevăruri / de fapt fiind invers - deoarece adevărul stăpâneşte - iar ceea ce e ştiut în realitate este valabil doar cu indicarea sursei; în cei câțiva ani de la apariție, autorul a observat la vizitatorii de pe Internet că mulți utilizatori se manifestă cu parcimonie privind sursa Gherga). Pe de o parte poate că este ne-elegant, însă trebuie exprimat faptul - privind cunoașterea propriilor origini - că un număr îngrijorător de oameni se caracterizează prin “buimăceală” efectivă; pe de altă parte, se poate constata că prea mulţi oameni - pe lângă subtilele urme ale existenţelor lor - dispar fără a lăsa după ei ceva concret. Această carte - cea mai dragă dintre cele scrise de autor - e parte a moştenirii lăsată de Bănăţeanul Eugen Gherga, cetăţean de onoare al Timişoarei / reşedinţa judeţului Timiş.
Stema Timişului