198. Românii din Balcani (xxxxx)

Balcanii

Așa cum e general acceptată în spațiul Românesc influența creștină din Galileea încă din secolul I - prin apostolul pescar Andrei și anturajul său - legăturile dintre Orientul Apropiat (Canaan, Anatolia, etc.) și ceea ce e azi România au fost multiple și puternice de-a lungul timpurilor; legăturile dintre Asia apuseană și Europa răsăriteană n-au existat doar în vechime - ori numai în Antichitate - ci ele au fost sistematice, dovedite de istorie: aşa cum acelea s-au putut întâmpla în trecut, tot asemănător s-au putut întâmplat și apoi (motivele fiind diverse / nenumărate), ele petrecându-se și acum. Academicianul Niculae Iorga a început “Istoria Bisericii Româneşti” astfel: “Românii se coboară din amestecul autohtonilor, adică al băştinaşilor Iliri şi Traci, vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, moştenitorii sau Moştenii ei, cu elemente din Imperiul Roman, care - de seminţii deosebite - se deprinseră a vorbi limba Latină a poporului de jos. Tracii şi Ilirii au trăit şi au murit, afară de excepţii rare, în legea lor păgână. Acea lege cuprindea închinarea puterilor naturii: cerul înainte de toate, cu lumina zilei, început al tuturor lucrurilor şi veşnic îndemn la viaţă dar - în acelaşi timp - credinţa nespus de puternică şi gata de orice jertfe în viaţa veşnică a sufletului omenesc. Acei strămoşi ai neamului nostru n-aveau nici o închipuire de Iad şi de Rai, locaşuri de petrecere dureroasă sau senină şi răsplătitoare a sufletelor desfăcute din trecătorul trup pământesc; ei nu se aşteptau la o judecată a lui Dumnezeu asupra faptelor săvârşite în viaţă, o judecată de pe urmă care să despartă pentru vremi fără sfârşit pe vrednici de nevrednici şi pe cei buni de cei răi. Ei erau siguri însă că dincolo de nori şi de albastrul văzut al cerului este sălaş de veşnicie netulburată pentru ostaşul bun, pentru femeia gospodină care a dat feciori voinici neamului, pentru toţi cei care au murit fără să-şi fi înjosit mândria şi să-şi fi pătat cinstea. Cu deosebită râvnă doreau această împărăţie a cerurilor; cel ce se năştea era căinat în leagănul său pentru suferinţele care-l aşteptau iar înaintea mortului se cântau cântece de bucurie pentru izbăvirea lui din necazuri şi intrarea lui în fericirea ce nu mai are margini. Şi, când neamul voia să trimită la cer un sol cu veste de durere şi cu chemare de ajutor, fiecare era vesel să fie ales de sorţi pentru a fi zvârlit prin aerul sfânt al zilei şi, căzând, să moară în vârful suliţelor ce-l aşteptau jos. Plugarii, veniţi din Vestul Romanizat al Peninsulei Balcanice, fără ordin şi fără conducere, coloniştii aduşi de Traian - întemeietorul Daciei Romane - ca şi aceia care înainte de dânsul se aşezară în provinciile mai vechi ale Romei cuceritoare, Iliria şi Moesia, veteranii care nu mai aveau un caracter curat Roman din punctul de vedere al neamului, erau păgâni în cea mai mare parte. Acel păgânism n-avea a face însă, îndeobşte, cu păgânismul rafinat, filozofic, al învăţaţilor din imperiu, care-şi hrăneau sufletul cu vechea filozofie Elenă, tălmăcind în abstracţiile ei sublime vechile superstiţii şi legende, vechile alegorii naive ale popoarelor de pe malurile fericite ale Mării Mediterane. Astfel, la acei Romani, de obârşii foarte deosebite, aveau o mare trecere miturile sălbatice, sumbre, orgiastice, pline de zgomot, de desfrâu, de dureri mari şi de bucurii supraomeneşti ale Asiei pătimaşe şi superstiţioase, de unde au venit pe rând toate beţiile şi toate entuziasmele. De aceea pietrele de mormânt ce s-au găsit între hotarele Daciei sau ale Moesiei pomenesc adesea, pe lângă atât de larg înfăţişatul ‘Erou Trac’, călăreţul pus în legătură cu cultul Cabirilor, ca ocrotitor dincolo de mormânt, pe marele zeu Mitra care se bucura de sângele jertfelor revărsat în groapă, pe zeiţa Isis a tainelor Egiptului milenar, pe o sumă de zei mărunţi ai Asiei Mici şi ai Siriei, până la invocarea zeului Apis în Ardeal. Pentru taina cuprinsă în ele, pentru jertfa lui Dumnezeu făcut om, prigonit, bătut cu vergi, înţepat cu suliţe, adăpat cu oţet şi mort de moartea ruşinoasă a crucii tâlharilor, pentru făgăduinţa unui cer de paşnică fericire se răspândise între aceiaşi colonişti şi veterani, chiar din ceasul dintâi, creştinismul, venit din aceleaşi părţi ale Asiei apropiate. El mai vorbea sărăcimii, din care mai ales se alcătuiau locuitorii cei noi ai provinciei, prin învăţătura dreaptă a egalităţii oamenilor între sine, ca fiii aceluiaşi Dumnezeu-părinte, ca fraţi meniţi să ducă o frăţească viaţă de iubire între sine, prin sfaturile de iertare a greşelilor, pentru care aşa de adeseori omul e atât de puţin vinovat şi răspunzător, prin pilda vieţii comune, în aceeaşi casă, dacă se poate, la aceeaşi masă, cu aceeaşi visterie, la care ajutase fiecare după mijloacele sale. Cu cât creştea numărul mărturisitorilor, al martirilor, simţeau o datorie şi - încă mai mult, o bucurie deosebită - să proclame această credinţă, refuzând jertfa legală şi declarând, în auzul tuturor, învăţătura cea oprită, gata să primească apoi loviturile şi moartea, prin care se încununa viaţa de pe pământ şi se deschidea triumfal cealaltă - cu atât se îmbulzea lumea la altarele mărunte, de piatră aspră, la catacombe, peşteri şi alte ascunzători ale creştinismului prigonit pentru că, singur între toate, nega cultul oficial şi rănea în inimă statul însuşi. Urmărirea creştinilor din Asia Mică n-a fost pentru credinţa lor, ci pentru rebeliunea făţişă împotriva codului imperial; din Asia Mică / Anatolia veniseră destui colonişti în părţile Dunării. Se ştie ce putere a căpătat religia lui Hristos mântuitorul de oameni în Galia, de unde iarăşi veniră oaspeţi în număr mare. Dalmaţii, care dădură lucrători pentru minele Daciei, veneau dintr-o provincie cunoscută deja pentru trecutul ei creştin. De alminteri, ‘biserici’ creştine, tovărăşii religioase secrete, cluburi revoluţionare religioase, erau răspândite de-a lungul tuturor drumurilor de negoţ şi orice negustor, orice călător convertit la creştinism avea ca o datorie sfântă să câştige - în cursul drumurilor sale - aderenţi noi la credinţa sa. Marea e princioasă şi circulaţiei mărfurilor şi străbaterii ideilor. Astfel, încă de curând, Dobrogea avu creştini în porturile ei, destul de înfloritoare, de la Pontul Euxin / Marea Neagră. În veacul III, creştinii de acolo îşi avură alcătuirile şi bisericile lor. Spre acel ţărm se îndrepta însă de la sine o bună parte din viaţa economică a Daciei şi Moesiei şi - prin legăturile dese pe care le aveau negustorii din porturi cu locuitorii oraşelor din interior - creştinismul s-a răspândit şi mai mult. Nici Dacii, nici ceilalţi Traci şi câţi Iliri mai erau neromanizaţi nu puteau să rămână în afara frăţiei creştine ce se înjgheba tot mai bine pe pământul lor. Legea cea nouă se potrivea în multe privinţe cu legea lor veche: aceeaşi sete de jertfă, acelaşi dispreţ pentru viaţă - scurt loc de ispăşire cu datoria de plecare grabnică - aceeaşi râvnă pentru locaşul ceresc al veşniciei sigure, aceeaşi credinţă în Dumnezeul de lumină, aceeaşi taină şi aceeaşi frăţie; astfel, semnul crucii îl făcură tot mai des degetele aspre ale ciobanilor şi vânătorilor, ale plugarilor şi pribegilor rătăcitori din neamurile surghiunite prin cătune, care însă stăpâniseră odată Peninsula Balcanică. În creştinism ca şi în Latina vulgară, a obştii poporului, găsiră învingătorii şi învinşii - stăpânii noi şi cei vechi ai locurilor - acea unitate sufletească ce corespundea unităţii politice rezultată din cuprinderea între marginile aceleiaşi împărăţii şi trebuia să corespundă pentru ca din cetăţenii şi supuşii aceluiaşi stat să se formeze încet unul şi acelaşi popor, care e al nostru. Imperiul însă nu putea să stăpânească de fapt în asemenea depărtate părţi de margine şi astfel episcopul era şi domn în ale lumii; avea grija oraşului, care într-adevăr era ‘al său’ sub toate raporturile: chema poporul, îl făcea să respecte legea creştină, judeca, pedepsea, dădea sfaturi politice, scria vecinilor, spovedea, lecuia, împărţea preziceri pentru toţi şi pentru toate”.

Drumuri Romane

Primul împărat Roman care s-a creştinat, Dardanul Constantin “cel Mare”, a proclamat în 11 V 330 mutarea capitalei în Tracia unde e Istanbul în prezent - ce atunci şi-a schimbat numele vechi Trac din Bizantion în “Noua” Romă, respectiv Constantinopol, adică “orașul lui Constantin” - cetatea Europeană exersând în Evul Mediu acelaşi rol strategic, inclusiv comercial, avut în Epoca Bronzului de Asiatica Troia în Strâmtoarea Dardanelelor, pe malul Anatolian opus (de altfel, “Istoria Augustă” - comandată de împăratul Dardan Constantin “cel Mare” - afirma că strămoşul lui, împăratul Roman Claudius II 213-270 din fosta Dardanie, era descendent Troian); consilierul religios al Dardanului împărat Constantin “cel Mare” - ce l-a şi influenţat pentru a alege confesiunea - a fost creştinul Nord African Lactanţiu (care şi el - în 320, înainte de a muri - a atestat Sibila ca Gherghită). Astfel cum anterior cu peste 6 secole Makedonii Antici - din Nordul Peninsulei Balcanice - cu ajutorul vecinilor Traci și al Grecilor Anatolieni au reușit cucerirea Imperiului Perșilor, la sfârșitul Antic Romanii (din Peninsula Apenină, de la apus de Balcani) au decis să-și aibă capitala în Tracia / N Balcanic iar ulterior, vreme de peste un mileniu, influențele cele mai puternice ale Imperiului Bizantin au fost în părțile mai apropiate de capitală, ale Peninsulelor Balcanică și Anatolică. Din secolul următor stabilirii capitalei, adică din secolul V, poarta ceremonială a palatului imperial din Constantinopol / Tracia s-a numit Chalke, străjuită de Gorgone aduse din Templul ArtemIdei de la Efes - una dintre minunile Vechii Lumi - și de statuile Dinastiei Teodosiană a împăraților bizantini (379-457); deasupra Porții Chalke a fost icoana “Christ Chalkites” (emblematică pentru bizantini):

Christos Chalkites = Mântuitorul

Mesia / Mântuitorul este - pentru creștini - Iisus Christos, cel care izbăvește de păcate; în religia creștină - corespunzător de exemplu și “Dicționarului explicativ al limbii române” din 2009 - “a mântui” înseamnă “a (se) curăța de păcate, a (se) izbăvi, a (se) salva” (“izbăvirea” fiind “scăparea dintr-o primejdie, boală, etc.”): de pildă, creștinii au rugăciunea de salvare - liberare / scăpare - “izbăvește-ne Doamne de cel rău”. Mântuirea - însemnând și vindecarea de o boală - are sensul de “isprăvire” / “sfârșire”; sinonimul mânturii păcatelor - corespunzător de exemplu și “Dicționarului de sinonime” din 2002 - e curățarea / spălarea de păcate. Atributul Chalkites al Mântuitorului - emblematic ilustrat în capitala imperială bizantină - rima cu denumirea Gherghită din răsăritul Imperiului Bizantin, așa cum de pildă a fost utilizată din vremurile păgâne în centrul Cariei / SV Anatoliei la Sanctuarul Gherga pentru mântuirea / spălarea păcatelor ori în capătul opus al marii Peninsule Anatolice, în NE Anatoliei Kolkhis - zis și Kolcha / Qulha - ca prima formă a Regatului Georgiei (în Estul Pontic), încă din Epoca Bronzului; onomastica se înrădăcina în cea Kurgană - Gurgană / Ghergană - din neolitic a Indo-Europenilor. Vocabularul Român - limbă Indo-Europeană = limbă Kurgană - cuprinde cuvântul “pă-mânt” pentru desemnarea locului sacrei mântuiri (prefixul “pă” fiind cel al sacralității): pe Sfântul “pă-mânt” era mântuirea (nu în cerul păsărilor, nici în apele peștilor) iar Gherga, prin însuși numele purtat, redă legăturile sacre dintre Cer și Pământ. Purificarea era în Vechea Lume cu ajutorul fie al focului, fie al apei (principii complementare): în India, hindușii de la început au asociat focurile lumilor cerească, intermediară și terestră cu Surya, Indra și Agni - adică soarele, fulgerul și focul obișnuit - iar ciclul acvatic observat al apei terestre ce evaporată se ridică la cer, de unde revine ca ploaie, mitologic a ajuns de la miturile diluviene din planul macro-cosmic la riturile inițiatice din planul micro-cosmic; la marile sărbători - inclusiv în Europa ale stră-Românilor - ceremoniile ca săririle peste focuri (pentru arderea necazurilor, ca să apară fericirea), purtatul torțelor, etc. erau completate de alte operațiuni, ca fierberea apei pentru băut, sfințirea apei prin rugă = fierbintea rugăciune, ș.a.m.d.

Se poate remarca despre litoralul dintre Istanbul / Bosfor și Bulgaria că face parte din provincia / județul din Turcia Europeană - fosta Tracie - cu denumirea de “Kîrk-Lareli”, având reședința Kîrklareli 41,44 lat. N, 27,13 long. E în districtul cu același nume (cu o parte din populație formată din Megleni = Vlahi / Armâni). Anterior inaugurării noii capitale imperiale în Bizanţ / “Biz-anț” - la Bosfor / “Bos-for” - împăratul Dardan Constantin “cel Mare” a convocat şi a prezidat în 325 primul sinod ecumenic în Anatolia, la Niceea (lângă reşedinţa sa de vară din Nicomedia), combătând acolo arianismul, inclusiv efectuând presiuni masive pentru adoptarea tezei că Iisus este fiinţă identică cu Dumnezeu: împăratul Dac Dardan era păgân, nu creștin (mama sa Elena 246-330 născută în apropiere, la Drepana 40,43 lat. N, 29,30 long. E / Bitinia, era creștină), el ajungând să se creștineze abia înaintea morții dar s-a implicat în organizarea sinodului de la Niceea / din Bitinia atât pentru că avea mama creștină, cât și deoarece creștinii l-au ajutat să ia puterea în Imperiul Roman (primii care l-au ajutat au fost MasaGeții / Goții, având ca semn de recunoaștere / identificare crucea devenită populară printre Caucazieni). Influenţat de Ghergarii din Caucaz, împăratul Dac Constantin “cel Mare” a generalizat duminica drept sărbătoare săptămânală creştină obligatorie şi a legiferat obligativitatea coloniştilor de a rămâne pe locurile lor, sub grave pedepse pentru ei dacă s-ar muta şi pentru cine i-ar primi, asigurând astfel stabilitatea demografică a Imperiului. A reconstruit cetăţi în Dobrogea - singura regiune Balcanică din România - a făcut un pod de peste 2 km ce traversa Dunărea lângă Corabia (la Suci-dava) inaugurat în 5 VII 328, ce a rezistat doar 36 de ani, a restaurat drumul imperial pe Olt până la Sarmisegetuza, a stăpânit toată Câmpia Română până la Carpaţi apărând-o cu un val de pământ defensiv de la Porţile de Fier până la Pietroasa / judeţul Buzău - pe Brazda lui Iorgu / Novac - contribuind la consolidarea creştinismului între Carpaţi şi Marea Neagră; împăratul Dac Dardan Constantin “cel Mare” avea încheiat un Tratat cu Goții din 332 (stăpânii la Dunărea inferioară erau Goții = Geții). Biserica îl pomeneşte ca Sfânt de la moartea sa, 21 V 337. După împăratul Dac Galeriu (având mama Olteancă), care a intenţionat să schimbe denumirea Imperiului Roman în “Dac”, tot ca etnic Dac - însă din S Dunării - împăratul Dardan Constantin “cel Mare”, având mare preţuire pentru strămoşi, la doar 2 secole după cucerirea Daciei de către Romani a spoliat monumentele din Forul lui Traian: a şters figura împăratului Marcu Traian din reprezentările reliefurilor, a scos grandioasele statui ale Dacilor de acolo şi le-a urcat pe Arcul de Triumf al său din Roma, a făcut dispărute scrierile despre cucerirea Dacilor de către Romani (nici un împărat până la el nu a îndrăznit să distrugă monumentele vreunui predecesor), etc.; decizia lui de a muta capitala imperială a fost mai mult decât un calcul militar sau administrativ, căci Roma era păgână şi avea nevoie de o capitală creştină iar centrul de greutate al creştinismului Latin pe atunci era în foarte populata Tracie - zonă clară de putere imperială, atât prin demografia serioasă, cât și prin poziția mai apropiată de bogatul Orient - unde a stabilit “Noua” Romă (adică în Constantinopol / azi Istanbul, în prezent cel mai mare oraş nu numai din Turcia, ci şi din Europa). Întâi la Salonic lângă “Rotunda” iar apoi la Roma lângă “Colosseum” au fost ridicate la începutul secolului IV monumentalele Arcuri de Triumf ale Imperiului de către împăraţii Galerius şi Constantin/us, înfăţişând mândrii Geto-Daci (dintre care proveneau şi ei):

Anticele Arcuri de Triumf din Săruna / Tesalonic și Roma

Din 627, între zidurile Constantinopolului / Tracia a fost inclus cartierul Vlahilor - numit Blachernae după nobilul Dobrogean Blachernos / Vlah care își avea Biserica acolo de la mijlocul secolului V, anume din 450 - în palatul căruia odată cu Dinastia Vlahă / Armână a Comnenilor, adică din 1057, când capitala Imperiului avea deja o populaţie de jumătate de milion, până la căderea oraşului creştin, în 1453, fiind reşedinţa împăraţilor bizantini (de altfel, la sinodul de la Sardica / Sofia din 347 - cetatea care a fost capitala Daciei Mediteraneene, unde au participat creştini proto-Români - a apărut scris “Antenodoros, a Dacia de Blacena” / şi Dr. Ilie Gherghel în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunei cuvântului Vlach” din 1920 a echivalat numele Blacherna = Vlacherna, afirmând că în acea vreme de limbă Latină a Bizanţului nu era necesară împrumutarea Germană / Gotă acolo pentru Vlah, denumirea reflectând realitatea locală pentru Rumâni); de pildă, împăratul bizantin Leon 401-474 - întemeietorul Dinastiei Trace - care a cârmuit Imperiul din 457, a fost îngropat în acea Biserică Vlahă din Constantinopol / Tracia (despre acel împărat bizantin, istoricul Candidus din Isauria / Kilikia după moartea lui, la sfârşitul secolului V, a scris că era Dac iar cancelarul imperial Ioan Zonaras - la începutul secolului XII - a scris 13:25 că “unii spun că se trăgea după neam din Traci, alţii din Dacii Iliri”). Istoricul Medieval Teofan “Mărturisitorul” a scris în “Cronografia” sa că în Vlacherna s-a înregistrat revolta semnificativă a generalului Dobrogean Flavius Vitalianus în anul 513 (unchiul său Macedonius II - fratele mamei - a fost patriarh în Constantinopol până în 511); în acel timp, celelalte 2 mari Peninsule Europene - din apusul Peninsulei Balcanice, anume Peninsulele Italică și Iberică - erau dominate de Goții plecați din spațiul Românesc (OstroGoții în Peninsula Italică iar ViziGoții în Peninsula Iberică):

Cu înţelesul de “cetatea cezarului” / adică a împăratului, este de ştiut că Românii / Vlahii au ajuns să zică în Tracia Constantinopolului în forma populară Slavonă: Ţarigrad. Malul drept al Dunării inferioare era locuit de Tracii Tribali - atestaţi încă din secolul VII î.C. - despre care geograful Ptolemeu a arătat că îşi aveau capitala în ceea ce azi e Ghighen / Gigen 43,42 lat. N, 24,29 long. E / Bulgaria (locul unde a ajuns să fie piciorul drept al podului împăratului Constantin “cel Mare”); Tribalii se întindeau până în Dobrogea şi au fost printre Tracii Balcanici Romanizaţi puternic (acolo în 275 s-au retras din N Dunării legiunile Romane Macedonica şi Gemina / o legiune avea 5600 de militari). Împăratul Aurelian al Romanilor - ucis în 275 la Bizanț / azi Istanbul în Tracia - a constituit pe partea dreaptă a Dunării “Dacia Aureliană” (între Moesia Superior și Moesia Inferior), provincie împărțită apoi în “Dacia Ripensis” la N și “Dacia Mediterană” la S: “Ripensia” - adică “de la râpe / maluri” - denumea partea de la Gherdapuri (anume, Timocul / Tribalia) iar cea “Mediterană” era “din mijlocul Țărilor”, învecinându-se la E cu Tracia și la V cu Macedonia, cuprinzând în S izvoarele Râurilor Vardar și Struma, având ca localități importante Naissus / Niș (acum cel mai mare oraș al Serbiei după capitala Belgrad de la Dunăre), Serdica / Sofia (acum capitala republicii Bulgare), Pautalia / azi Kiustendil din partea Makedonă a Bulgariei, Scupi / Skopje (acum capitala fostei republici iugoslave a Macedoniei), etc., fiind formată cu părți nu numai proprii ori din Macedonia / Dardania, ci și din Tracia; așadar, oficial (în timpul Imperiului Roman) Daco-Geții au fost organizați în Dacii atât la N Dunării / în “Dacia Traiană”, cât și în S Dunării / în “Dacia Aureliană” (respectiv în “Dacia Ripensis” + “Dacia Mediterranea”).

Dacii din S Dunării

De pildă, împăratul Dardan Constantin “cel Mare” s-a născut în 272 la Niș - în Dacia Aureliană - și a ajuns Sfânt creștin deoarece a legalizat creștinismul în Imperiul Roman (până la domnia lui, creștinismul a fost legal doar în Armenia, grație Sf. Grigorie “Luminătorul”); el s-a remarcat în istoria lumii și prin altă mare faptă: a fondat Imperiul Bizantin, mutând capitala imperială din Peninsula Apeninică, din Roma / acum Italia în Peninsula Balcanică, în Tracia, în ceea ce azi e Istanbul / Turcia. După ce Imperiul Perșilor a cuprins în secolele VI-V î.C. Tracia, Macedonia și gurile Istrului / Bazinul Dunării inferioare, în mileniul dintre secolele IV î.C. și VII în acel areal 6 Imperii și-au avut bazele (3 în S Dunării și 3 în N Dunării):

·         Imperiul Makedon al împăratului Alexandru “cel Mare” cu baza în Macedonia

·         Imperiul Get al împăratului Burebista cu baza în Dacia Nord Dunăreană

·         Imperiul Bizantin al împăratului Dardan Constantin “cel Mare” cu baza în Tracia

·         Imperiul Hun al împăratului Attila cu baza în Banat

·         Imperiul Avar cu baza în Banat

·         Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân cu baza în Nordul Balcanic

Dintre cele 6 Imperii (ivite în decursul unui mileniu în perimetrul Tracia - Macedonia - Banat - gurile Dunării), cele 2 Imperii care nu și-au avut bazele în Bazinul Dunării inferioare - anume Imperiile Macedon și Bizantin - s-au extins pe 3 continente: Europa, Asia și Africa. În cele 6 Imperii menționate din mileniul respectiv au fost implicați covârșitor strămoșii Românilor actuali; ca exemple, primele 2 Imperii - cele ale împăraților Alexandru / Makedon și Burebista / Ghet - aveau ca limbi oficiale cele vorbite și azi de Makedonii Aromâni, respectiv de Români (cunoscuți istoric ca urmașii direcți ai imperialilor de atunci). Începând cu secolul III, Dacii Balcanici - din S Dunării, la N de Fluviu fiind Bănia și Banat - aveau Tracii în SE, Makedonii în S și Ilirii în SV: pe acolo erau ancestralele rute de transhumanțe, pe unde mergeau la iernat uriașele turme Nordice ale stră-Românilor (după cum a prezentat și istoricul Român Dan Oltean în “Regii dacilor”, împăratul Marcu Traian al Romanilor când la începutul secolului II a pornit anii de războaie cu Dacii din N Dunării a întrerupt tradiționalele lor rute de transhumanță - ce traversau Banatul - dând astfel o grea lovitură existențială “Barbarilor” adversari). Organizarea Dacă la S de Bănie și Banat - în Balcani - a fost până în secolul VII la atacul Avar, eveniment urmat de schimbarea limbii oficiale în Țarigrad / Constantinopol (capitala imperială bizantină) în Greacă, ceea ce a determinat emanciparea Românească serioasă: pentru a-și păstra drepturile, conservate până în secolul VII prin organizarea Dacă = Dioceza Dacia / “Dioecesis Daciae” - aparținând de Prefectura Iliră / “Praefectura Praetorio per Illyricum” cu capitala la Săruna / Salonic - urmașii veteranilor Valahi de atunci s-au organizat separat (subiectul de exemplu în Epoca Modernă a atras atenția academicianului Petriceicu Hașdeu în secolul XIX când a schițat răspândirea Românilor din acele secole timpurii dar - poate fiindcă în Epoca Modernă n-ar fi chipurile corect politic - apoi nu a mai fost abordat în forța cuvenită de ulteriorii savanți Români, căci arealul controlat de Daci în acele vremuri aparține în prezent unor Țări Sud Dunărene); Vlahii în Balcani și-au constituit rapid structuri autonome iar în 680 au sprijinit decisiv ca o contrapondere a Imperiului Bizantin tocmai oficial Elenizat întemeierea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân (coordonat de dinaștii Dulo / Duras sosiți din N Pontic = descendenții împăratului Attila Gherai, lider care oficial a cârmuit din Banat în secolul V alianța Dacă-OstroGotă-Gepidă-Hună). Acum 14 secole, agresiunea Elenilor asupra Noii Rome / Țarigrad - prin schimbarea în Greacă a limbii Românice / Latine folosită imperial din capitala denumită Constantinopol / Tracia - a fost cumva ca atacul anterior cu 19 secole prin Războiul Troian, desfășurat de către strămoșii lor Ahei tot în aceeași zonă (dar pe coasta de pe partea celalaltă a Strâmtorilor dintre Balcani și Anatolia): interesele celor din S Balcanic au fost suscitate la mare interval temporal de 2 cetăți din N (Ilion / Troia și respectiv Byzantium / Țarigrad, străjuind cele 2 Strâmtori ce leagă Marea Egee - unde erau - de Marea Neagră, acolo lăcomind să ajungă).

Scut emblematic din legiunea Macedonica

Legiunea Macedonica - formată din Makedoni / Aromâni - a avut un parcurs interesant (în timpul existenţei sale, între secolul I î.C. şi secolul VII, fiind cea mai longevivă legiune): a fost înfiinţată de Romanul Brutus, participând în bătălia de la Philippi din 42 î.C. (când fondatorul - după ce a pierdut înfruntarea - s-a sinucis), în anul 62 ajungând să fie strămutată în Armenia iar în anul 70 a fost trimisă la Ierusalim, pe care l-a cucerit şi i-a distrus cel de-al doilea Templu - cel ridicat cu ajutorul Perşilor - deportând sclavi Evrei la Roma / puşi acolo la muncă, ca de pildă să construiască marele circ Coloseum. După aceea s-a întors în Balcani, la Escus / Gigen - pe malul opus Dunărean faţă de Sucidava - şi veteranii de la Ierusalim, împreună cu militari mai tineri (recrutați inclusiv dintre Semiții Evrei, aceia ca să scape de alternativa sclaviei) s-au implicat în războaiele cu Geto-Dacii, începând cu cel din 87-88; după 106 - pe timpul stăpânirii Romane în N Dunării - o parte a sa a ajuns cantonată în Turda / Ardeal (în Epoca Modernă, adepții Latinizării Dacilor - înrădăcinați tocmai în “Școala Ardeleană” - nu au demonstrat cum de Geții Macedoniei, înrolați în Legiune pentru apărarea provinciei Dace, și-ar fi abandonat limba maternă, punându-și în cap să Latinizeze Geții din Dacia Romană, când ei cu toții se puteau înțelege în limba lor de acasă). După retragerea Romană din N Dunării a ajuns în Memphis / Egipt (un detaşament a rămas la Gigen / Oescus, fosta capitală Tribală, să păzească podul Dunărean al Dardanului împărat Constantin “cel Mare”, inaugurat acolo - cu traversarea până la Sucidava - în 328: sufixul “escu” - folosit în incantaţiile Magice de către Etrusci, aşa după cum ca Escu/s era numită capitala Tribalilor de la Dunărea inferioară - în prezent e la numeroşi Români, în N Dunării, ca emblematic naţional, “Ion-escu”, “Pop-escu”, ș.a., fiind exemple de gen).

Tribalii

Alfabetul Gotic realizat în secolul IV - îndeosebi la Nicopole 43,42 lat. N, 24,54 long. E, în inima Tribaliei ce tocmai s-a stins atunci - de “apostolul Goţilor”, episcopul arian Wulfila / nume însemnând “Micul Lup” sau “Vulpoiul” (provenind, conform contemporanului Philostorgios din Capadochia în “Istoria bisericească” 2:5, de la Sadagoltina, între Parnassos și Nysa / Aydîn, spre Sanctuarul Gherga) a fost utilizat de el, folosindu-se de rune împreună cu litere Greceşti şi Latineşti, întâia oară la scrierea Bibliei pentru Goţi, adică pentru urmaşii Geţilor; arhiepiscopul Ioan Magnus 1488-1544 (ultimul șef al Bisericii Catolice Suedeze naționale / a murit la Vatican), a observat că alfabetul Ulfian utiliza literele Gete, deci alfabetul Gotic = alfabetul Getic. În 2012, Dr. Harold Kaylor - profesor la Universitatea Troia - a scris: “evident că ascendenţa lui Wulfila / Ulfilas era Anatoliană; a fost captiv de mic Goţilor ori s-a născut în prizonierat din părinţi localnici” (timpul şi locul originii aceluia corespund posibilităţii ca unul dintre părinţii săi să fi fost Gherga; ulterior primului episcop al Goţilor - după 2 secole - un alt exeget în Moesia / Messia a fost istoricul Iordanes, acela cumulând dimensiunile de Gal-Get-Got, scriitor doar în Latină, nu şi în Greacă, Peria / bunicul său Got, lucrând pentru Alani). Rolul serios din secolul IV avut tocmai de episcopul Ulfila sau Wulphila / “Micul Lup” ori “Vulpoiul” în propovăduirea Scripturilor printre Goți - foști Geți - nu era întâmplător, ci se baza pe ascendența Ghergană dată atât de proveniența sa din zona Sanctuarului Gherga cât și de cea regală dinastică Geto-Dacă de la Dunărea inferioară / inclusiv Dobrogea (care în secolul II l-a avut tot sub semnul lupesc pe Decebal ca ultimul rege, în fond cu rădăcini chiar în aceeași strămoșească regiune Caria); se poate presupune că “apostolul” Ulfila / “Ulf-ila” al Goților = “Lupul mic” a clamat legătura sa cu dinastia regală a Gheților - aflată sub semnul lupului, așa cum era popularul său stindard de luptă impus națiunii - ca descendent în secolul IV al cârmuitorilor anteriori cu 2 secole ai celor cu care avea de a face: pe atunci, se acorda mare credit legăturilor de sânge iar memorarea familiilor - mai ales ale celor publice - era foarte cinstită / neuitată (amintirile şi dăinuind pe termene mult mai lungi decât acum).

Dr. Ion Ioniţă a consemnat, pentru Academia Română, în “Istoria românilor”: “O direcţie importantă de înaintare timpurie a goţilor a fost în secolul III dinspre nord de-a lungul Nistrului, până la coasta de nord-vest a Mării Negre, unde se afla localitatea Tyras (fundată de milesieni ca ‘Fortăreaţa Şerpilor’ şi populată de tira-geţi, devenită apoi Cetatea Albă), asigurându-şi dominaţia asupra unor regiuni vaste din estul Europei, ce se întindeau din bazinul Doneţului Nordic la est, până în Transilvania / Ardeal la vest; goţii au controlat cu autoritate toate acele regiuni până la invazia hunilor (anul 375). În 258 a pornit de la Tyras o expediţie spre sud concomitent pe mare şi pe uscat, fiind atacate oraşele Histria şi Tomis; au traversat Bosforul şi au prădat Bitinia. În mâna lor au căzut Nicomedia, Niceea şi alte aşezări din Anatolia. În 267, goţii au întreprins o nouă expediţie în Asia Mică, cucerind Heracleia Pontică, de acolo prădând Galatia şi Capadochia. În deceniul al şaptelea al celui de al treilea secol, goţii au luat foarte mulţi captivi creştini, între care se aflau şi bunicii lui Ulfila, fapt pentru care legăturile goţilor cu Capadochia au rămas foarte strânse până în secolul IV. În 269, goţii au ajuns până în Ionia şi au atacat Efesul; insulele Lemnos, Rodos, Cipru şi Creta au fost prădate. În 276, din nou au pornit din zona Azov, până în Capadochia, Galatia şi Cilicia. Misionarul creştin proeminent printre goţii de la nordul Dunării de Jos a fost Ulfila, ridicat la rangul de episcop în 341” (de către Sf. Eusebiu din Anatoliana Nicomedie - cel care l-a botezat creştin pe Dardanul împărat Constantin “cel Mare”, fiind şi înrudiţi - important sprijinitor al arianismului; “Thyra” la vechii Greci însemna “zori”, Germanicii derivând din aşa ceva “uşa”: academicianul Român Vasile Pârvan a scris că “numele pentru Nistru a fost în secolul VII î.C. şi Tyras, ‘tura’ în Dacă însemnând furtunos” / Latin, “furtunos” era Gurges, de la Tyras numindu-se și Tighina pe Nistru - ştiută de bizantini drept Cetatea Neagră - de acolo fiind bunicul Vasile Guţu / tatăl mamei autorului acestei lucrări, având un nume răspândit în Basarabia, ce Antic era populată de Geţi şi Goţi). În secolul IV, bizantinii - după ce au ridicat Zidul lui Constantin pe ruta vechii Brazde a lui Iorgu / Novac până la Râul Buzău - au avut ca politică imperială creştinarea celor de la graniţă, anume pe autohtonii Carpo-Geţi şi pe întorşii Geţi Nordici, numiţi Goţi; istoricul Philostorgius din CapaDochia - contemporan episcopului Ulfila - a scris în “Istoria bisericească” 2:5 că acela “a fost orânduit de Eusebius - și de alți episcopi care erau împreună cu el - de episcop al creștinilor care trăiau atunci în Țara Getică”; textul a fost explicit despre “Țara Getică” iar nu despre “Țara Gotică”, istoricul Anatolian notând că bunicii Anatolieni ai lui Ulfila (de lângă orașul Parnassus / Parlasan 39,03 lat. N, 33,36 long. E din apusul CapaDochiei) erau “de pe când conduceau Imperiul Valerian și Galien”. Academicianul Herwig Wolfram, - în “Istoria Goților” / carte realizată pe când era directorul Institutului de Cercetare Istorică al Austriei - a concluzionat că a fost anul 257 când bunicii episcopului Ulfila au ajuns să trăiască la “Sciții TransIstriani”, adică în N Dunării inferioare, o zonă desigur pe atunci populată de Geții liberi; savantul Austriac a mai susținut că Ulfila avea porecla Gotă - de “mic lup” - după tatăl Got, filiația Anatoliană păstrând-o doar prin mama sa, anume fiica celor mutați de lângă Sanctuarul Gherga în Geția. Așadar, vreme de 3 generații - adică timp de circa un secol - familia de sorginte Anatoliană a lui Ulfila (micro-Asiatică - adică Anatoliană - cel puțin pe partea mamei lui) a avut de-a face cu Geții / Goții, începutul fiind în secolul III cu bunicii lui materni; părinții lui Ulfila au fost creștini și contemporani cu Sf. Gheorghe - Cavaler care era originar chiar din aceeași parte a Anatoliei ca aceea din care se trăgea Ulfila - dar episcopul Ulfila (trăind celibatar / așa cum mereu au fost cei din înaltul cler creștin) nu a avut prunci: linia masculină a familiei s-a sfârșit la el (poate a continuat prin frați / dacă a avut). Academicianul Austriac Herwig Wolfram a cugetat în “Istoria Goților” că “tânărul Ulfila - la vârsta de nici 3 decenii - a făcut parte din delegația oficială Gotă primită în proaspăta capitală Constantinopol la Curtea imperială: se presupune că avea un anumit statut social, căci în fața împăratului nu se înfățișa oricine; iar numai ca prelat - chiar cu retorică bună - era insuficient, mai ales fiindcă inițial Ulfila nu era preot, ci a fost desemnat brusc acolo ca episcopul Goților, de către Eusebiu din Cezareea / șeful creștinilor din Imperiul Bizantin”. După primii 7 ani de episcopat, Ulfila s-a retras din N Dunării - în 348 - lăsându-l acolo (cu jurisdicţie până la Râul Buzău, adică până la Marea Brazdă) pe apropiatul său Godda, stabilindu-se pe malul Balcanic / bizantin al Dunării în Nicopole unde se bucura de protecția unui detașament al Legiunii Macedonica iar din 380 şi-a instalat fiul adoptiv Auxentiu ca episcop în Durostor / Silistra, după care s-a dus în capitala Imperiului Bizantin, unde a şi răposat. Conform specialiştilor, Wulfila / Ulfilas nu era nici Got, nici Get (episcopul Auxentius - fiul adoptiv - a scris că Ulfila predica în Latină / limba administrativă pe atunci a Imperiului Bizantin); Ulfila a fost probabil Ghergan / cu mama poate Cariană, căci provenea atât din Anatolia dinspre Sanctuarul Gherga, cât şi din timpul când adepţii Templului Gherga erau tot mai puţini - când a activat el, creştinismul fiind deja oficial în Imperiu - putând beneficia în activitatea sa la Dunărea de Jos inclusiv de talentul duhovnicesc al preoţilor Anatolieni Gherga obişnuiţi să lucreze cu păgânii (în episcopatul său având un anturaj important din zona natală). Un exemplu din arealul N Dunărean a fost în 370, când au ars de vii într-un cort zeci de creştini, în frunte cu preotul Querkas / Verca, oasele lor fiind strânse de creştina regină a Goţilor şi duse pe malul Anatolian al Marmarei / Mării Albe, la Cizic 40,22 lat. N, 27,53 long. E (colonie Milesiană / Cariană): Dr. Mircea Păcurariu a scris în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” că în secolul IV numeroşi Anatolieni (mai ales Cariani) “erau în ţinuturile dunărene şi păstrau legăturile cu pământul lor de baştină”; tragedia acelei arderi a fost în N Dunării probabil la vărsarea Argeşului în Dunăre (pe malul opus al Fluviului e Turtucaia / TurtuCaia, lângă Durostor / Silistra) sau la Pietroasele / judeţul Buzău, lângă care - pe platoul Cetăţuia - a apărut Mănăstirea Berca. W/Ulfila 311-385 a fost episcopul Goţiei (adică a Văii Istrului / Dunării inferioare, populată Get şi condusă Got) şi vorbea fluent 3 limbi: Gota, Greaca şi Latina (pe autohtoni îi numea Rumoneis / Rumonim). După ce a activat la Dunărea inferioară, între Tribali şi Deltă timp de 4 decenii, episcopul Ulfila al Goţilor s-a retras la Constantinopol / Tracia - capitala Imperiului Bizantin - şi a murit acolo după 4 ani (istoricul Anatolian Philostorgios, din acele timpuri / martor ocular, a scris că împăratul bizantin Valentinian I 364-375 din Panonia - născut la Vinkovici / Croaţia 45,17 lat. N, 18,48 long. E - “îl avea în cea mai mare cinste, încât adesea, vorbind despre el, îi zicea ‘Moise din timpul nostru’, proslăvindu-l foarte mult pe acest om”). Din cauza sosirii Hunilor, ce pentru altfel de viaţă au migrat dinspre E, Ulfila - aflat la Dunărea inferioară - a fost unul dintre cei mai importanţi lideri care a aranjat cu imperialii bizantini în 375 trecerea Dunării de către ViziGoţi, ce apoi s-au îndreptat spre V; în susul Fluviului - aflat la Dunărea mijlocie - liderul Gepid Balamber / Valamber n-a emigrat, ci l-a avut cu o Hună ca fiu pe Uldin (numit astfel din respect pentru ruda Ulfila - mai în vârstă - aflat în josul Fluviului), ca o formă de veneraţie pentru el de atunci numele Vladimir devenind popular: aşadar, păgânul Uldin era versiunea Gepidă a denumirii Gote Ulfila (aflat în plină putere, Uldin - care a fost aliat cu bizantinii / Romanii, probabil fiind şi însurat cu o nobilă din Dinastia Teodosiană - la Curtea sa plină de Hunii sosiţi din Crimeea din partea mamei, pe care îi avea subordonaţi ca mercenari, în 406 şi-a văzut nepotul Gherei Attila născut de Gota Ardeleancă care i-a fost noră). În imaginea următoare e redată o pagină din Biblia tradusă Got de episcopul Ulfila (prima carte scrisă în limba Goţilor = “străbunica” literaturii Germane):

“Codex Argenteus”

Dr. Iosif Niculescu a scris în 2003 despre episcopul W/Ulfila = “Wulf-ila” al Goților (sufixul “-ila” e tipic stră-Român): “Puținele date biografice pe care le deținem spun că era după tată originar din Capadocia, ba chiar acel părinte era preot creștin, care în cursul unei invazii gotice în Capadocia fusese luat prizonier și adus la nordul Dunării. Fiul său, acest Wulfila (nu i se cunoaște numele de botez), s-a născut la nordul Dunării. Fără îndoială că tânărul fiu de preot a putut crește într-o stare de mare speranță, odată cu ridicarea lui Constantin cel Mare. De aceea nu i-a fost greu să se angajeze pe drumul tatălui său, să se pregătească teologic, dar și lingvistic, adică pe lângă limba maternă subiect de discuție să învețe pe puțin și limba latină, limba oficială a imperiului roman. În istorie apare ca episcop al goților. Unde și ce studii a făcut nu se mai știe. La sinodul de la Niceea era minor, așa că nu a putut fi marcat de acel memorabil moment decât indirect, poate prin tatăl său, dacă va mai fi trăit. Activitatea lui propriu-zisă s-a remarcat când Atanaric, regele goților, desfășura o aprigă prigoană la nordul Dunării împotriva creștinilor ținând de Constantinopol. Acela nu s-a dat înapoi de a-și sacrifica propriul fiu care a preferat moartea decât de a părăsi credința niceeană. Tradiția susține că acel fapt l-ar fi întors în cele din urmă pe Atanaric la calea cea dreaptă. În contextul acelei prigoane și-a desfășurat Wulfila întreaga activitate, fiind silit în 2 rânduri a se refugia la sudul Dunării, în Moesia. Afară de activitatea pastorală, împrejurările l-au silit să aibă și o susținută lucrare de conducere efectivă a turmei sale, care - după cum se știe - l-a urmat în exilurile transdanubiene. Ceea ce însă l-a făcut cu deosebire cunoscut a fost actul, în acea vreme, de îndrăzneală, de a traduce în gotică Sfânta Scriptură, aproape integral, care traducere s-a păstrat parțial până astăzi sub numele de Codex argenteus. Prin acea operă a sa s-a creat o a doua legătură cu istoria poporului român. Biblia lui a avut un destin din cele mai curioase, incomplet cunoscută, fiind dusă în Italia, ca în cele din urmă să ajungă în Suedia”.

Latina a fost limba oficială utilizată de către Imperiul Bizantin până în secolul VII, când a fost schimbată cu Greaca (Elenizarea şi orientalizarea Imperiului Bizantin s-a făcut precipitat - prin nedinastici şi prin Dinastia Heracliană din secolul VII - schimbări radicale fiind şi în rândul militarilor); acelui șoc organizatoric - început cu cel lingvistic - i s-a adăugat și șocul cultic, al aiconismului (renunțarea la icoanele creștine), ceea ce a complicat situația: pe de o parte s-a prezervat limba Greacă - salvată și prin acel mod de la dispariție - însă pe de altă parte, divizarea credincioșilor s-a răsfrânt inclusiv în politicile statale ale locurilor și vremurilor (religia fiind oficial inclusă). În perioada Latină, din Romanitatea = Românitatea Balcanică s-au afirmat numeroşi împăraţi şi comandanţi (majoritatea din leagănul Vlah / Armân). La începutul perioadei Elene, bizantinii au acceptat să se stabilească în apusul lor Croaţi şi Sârbi, nu Sciți / Bulgari (istoria a dovedit că Armânii au colaborat mai mult nu cu Croaţii şi Sârbii, ci cu Sciții / Bulgarii, constituind împreună în cronologia istorică chiar 2 Imperii, în antagonism cu Imperiul Bizantin); la sfârşitul acelui secol VII, cârmuitorii Armânilor şi ai Sciților / Bulgarilor (sosiţi organizat din N Caucazului în N Balcanilor) şi-au unit armatele pentru alungarea trupelor bizantine: Sciții / Bulgarii au cooperat cu Vlahii / Armânii. Cârmuitorii Armâni au organizat “Vlahii” / “Vlăhii” mai ales în Tesalia, Macedonia şi Epir. Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân - prima formaţiune statală constituită împreună de cele 2 populații, în 681 - a rezistat atacurilor bizantine timp de secole; întemeietorul imperial acceptat şi cârmuitorul pentru 2 decenii a fost Asparuh / Ispor, zis “Şoimul”, fiul creştinului Kubrat / Kurt 584-641 - nume însemnând în vechea Turcă “Lupul” - care în 632, pe fondul slăbirii Imperiului Avar după confruntarea cu Imperiul Bizantin, a întemeiat Bulgaria “Mare” (neamul său descindea din familia imperială Hună, prin unchiul matern Organa / Yurgan al lui Kurt, urmaşul mezinului lui Kerka şi Gherei / Kerei Attila: Ernakh, devenit cârmuitorul Onogurilor - formând o ramură Ogur - aliaţii Uzilor). În secolul V, cronicarul bizantin Priscus Panites - din Tracia - a scris despre un episod de la curtea împăratului Hunilor: “Attila era neclintit, decât că a mângâiat pe obraz şi a privit cu ochi dulci pe cel mai mic dintre copiii săi, anume Ernas, în clipa când acesta a intrat şi s-a apropiat de dânsul. Am întrebat plin de mirare de ce nesocoteşte Attila pe ceilalţi fii ai săi iar pe acesta îl are mai mult la inimă. Barbarul care stătea lângă mine şi care înţelegea limba Ausonilor - atrăgându-mi luarea aminte să nu destăinuiesc nimic din cele ce-mi împărtăşeşte - mi-a spus că nişte ghicitori ar fi prezis lui Attila că neamul său va cădea, însă va fi restabilit de acest copil al său” (ceea ce chiar s-a şi întâmplat apoi, în secolele care au urmat respectivei consemnări / autorul rândurilor neapucând să vadă împlinirea celor scrise, profeția consemnată și împlinită ulterior fiind ca atare senzațională). Istoricul Gheorghe Lisseanu - membru coresponent al Academiei Române - a cugetat în 1939 în cartea “Românii în izvoarele istorice medievale” că “toți comesenii de la masa lui Attila știau Latinește; altfel n-ar fi făcut atâta haz - toți, după cum a scris Priscus - de glumele lui Zercon. Cererea ‘Barbarului’ adresată lui Priscus de a nu divulga secretul privitor la familia lui Attila arată că un adevărat Barbar n-ar fi cutezat să destăinuiască o prorocire defavorabilă neamului unui Romeu / Roman, care numai simpatie n-avea pentru Barbarii de la Nordul Dunării și căruia speranța de a vedea pierind familia regală a lui Attila i-ar fi umplut desigur inima de bucurie. Și poate tocmai fiindcă Barbarul era un Roman l-a conjurat pe Priscus să nu destăinuiască secretul și să nu-l trădeze. Ne punem întrebarea: de unde vor fi învățat limba toți acei Barbari de la Curtea lui Attila?” Cronicarul bizantin Procopie, originar din Cezareea Palestinei, a scris că în secolul VI în zona dintre N Caucazului şi Marea Karga / Azov - unde s-a format Bulgaria “Mare” - trăiau Cimerianii sau Hunii (istoricul Kadir Natho a scris despre ce s-a petrecut demult, anume că Maeoții - riveranii Mării Karga - au fost Kerkeții strămoși ai Circasianilor / Cerchezilor de la poalele Nord-Vestice ale Munților Caucaz = foștii A-Dâgi); în 528, cârmuitorul Hunilor din Crimeea era Grod / unul dintre urmaşii lui Ernac, mezinul lui Gherei Attila - istoricul bizantin Teofan sonorizându-l ca Gordas iar cronicarul Ioan al Antiochiei transformându-l în Gordian - care s-a dus în Constantinopol / Tracia să se creştineze, însă întors în Crimeea, cu toate că ai lui trăiau printre Goţii creştini, a fost respins iar fratele său vitreg l-a omorât, Hunii preferând să-şi păstreze idolii din electrum (adică din aliajul aurului cu argintul, Grecul “electron” însemnând “ambră galbenă”, respectiv chihlimbar).

Sfântul Teofan “Mărturisitorul” - cronicar bizantin - a scris: “Pe timpul lui Constantin III, stăpânul Bulgariei vechi - zisă Bulgaria Mare - anume Kubrat, a lăsat la moartea sa 5 feciori şi le-a cerut să nu se despartă niciodată de traiul lor împreună spre a stăpâni toate neamurile şi a nu fi subjugaţi de nici unul din ele. Puţin timp după moartea lui, cei 5 feciori ajunseră la învoială şi se despărţiră unul de altul, fiecare împreună cu gloata aflată sub conducerea sa. Feciorul cel mai mare a păzit porunca tatălui său şi a rămas pe pământul strămoşesc până în ziua de astăzi. Al doilea frate trecu Donul şi se stabili în preajma fratelui celui dintâi. Al patrulea şi al cincilea trecură Dunărea: unul rămase în Panonia, regiunea Avarilor iar celălalt se îndreptă spre Pentapolia Ravennei şi ajunse sub stăpânirea creştinilor. Apoi după aceşti fraţi, cel de-al treilea numit Asparuh trecu peste Nipru şi Nistru şi ocupă regiunea Oglu (S Basarabiei) socotind că e un loc sigur şi inexpugnabil din orice latură, căci avea în faţă mlaştini iar din celelalte laturi era înconjurat de râuri şi oferea multă siguranţă pentru un neam micşorat prin separarea de ceilalţi. După ce s-au despărţit aceşti fraţi - în felul amintit, în 5 grupe şi au ajuns la fărâmiţare - s-a ridicat marele neam al Khazarilor, din adâncimile cele mai îndepărtate din prima Sarmaţie şi a pus stăpânire pe tot pământul până în Marea Pontică; acesta l-a supus pe fratele cel dintâi, stăpânul primei Bulgarii şi a luat de la el tribut până în ziua de azi. Împăratul Constantin cel Nou / IV a aflat că pe neaşteptate un neam murdar şi nespălat s-a aşezat în Oglu - dincolo de Dunăre - şi năvălind în ţinuturile din apropierea Dunării pustieşte ţara stăpânită acum de ei dar aflată atunci sub oblăduirea creştinilor. El s-a întristat peste măsură şi a dat poruncă tuturor comandamentelor militare să treacă în Tracia. După ce a înarmat o flotă, a pornit împotriva lor pe apă şi pe uscat, încercând să-i urmărească cu război: a rânduit trupele terestre între Dunăre şi Oglu iar de-a lungul ţărmului din apropiere a pus în mişcare corăbiile. Când au văzut Bulgarii acea oaste unită şi numeroasă, s-au gândit să scape, au fugit în întăriturile lor şi s-au pus la adăpost. N-au cutezat să iasă din întărituri 3-4 zile iar ostaşii nu s-au prins în lupte din pricina mlaştinilor aflate acolo. Suferind greu de picioare şi fiind silit să se întoarcă pentru o cură de băi, împăratul împreună cu 5 corăbii repezi şi cu oamenii lor au părăsit pe conducători şi gloata, după ce le-a poruncit să lupte mai departe, să-i alunge din întărituri sau să-i înfrunte cu război, dacă se întâmplă să iasă din ele; iar dacă nu ies, să stea lângă dânşii şi să-i păzească în adăposturi. Călăreţii au răspândit zvonul că împăratul fuge şi - cuprinşi de teamă - au luat-o şi ei la fugă, fără să fie alungaţi de nimeni. Când au văzut Bulgarii aşa ceva, au început să-i urmărească; pe cei mai mulţi i-au ucis cu săbiile iar pe o seamă i-au rănit. Şi urmărindu-i până la Dunăre, au trecut-o şi au mers până la Varna şi până în ţinuturile aflate mai înlăuntru. Ei s-au răspândit în acele ţinuturi şi au început a prăda cetăţile din împărăţie. De aceea, împăratul se văzu silit să încheie pace cu dânşii şi se înţeleseră să le plătească un tribut anual, spre ruşinea Romanilor, din pricina pierderilor. Căci era lucru vrednic de auzit pentru oamenii din depărtare şi din apropiere, cum o împărăţie care îi supusese pe toţi, în răsărit, la apus, la miazăzi şi la miazănoapte, fusese înfrântă de acest neam murdar şi abia ieşit la iveală”.

Căderea Bulgariei “Mari”

Academicianul A/Român N. Iorga a notat în “Oamenii Pământului” despre ce a fost după năvălirea Scită / Bulgară în Imperiul Bizantin: “Anarhia desăvârşită i-a întărit: Bulgarii au fost de atunci aceia la cari s-au adresat şi alţi doritori de Împărăţie; prădăciunile lor au făcut ca în locurile ajunse goale să se colonisese Armeni şi Sirieni” (atunci au apărut Kazarii / “K-Azarii” în fosta Bulgarie “Mare” din N Caucazian și în Balcani apoi s-au tot așezat Armeni, inclusiv în număr mare printre Vlahii autohtoni); după cum a scris istoricul Azer Bahtiyar Tuncay în studiul “Albanii și Gargarii” din 2013, Kazarii / “K-Azarii” erau Albi = Gargari și Negri / Nordici. Primul șef din Crimeea pentru Khazari - după cum a scris Dr. Ioan Mălinaș în “Pentarhia” din 2010 - a fost la sfârșitul secolului VII creștinul Gheorghe, cu reședința în Sudak 44,51 lat. N, 34,58 long. E; se pare că din conservatorismul celor trăind între Caucaz și Crimeea - conservatori inclusiv lingvistic și religios - Khazara / Ghazara se baza pe Gotă, apoi diaspora acelora (după disoluția Khazară) ajungând la idiș: din religiile monoteiste, în ordinea inversă cronologic, indigenii din NE Pontic nu au adoptat recentul islam, nici precedentul creștinism, ci anteriorul mozaism - lăsând religia zoroastră mai ales celor din Asia Centrală - Khazarii / Așkenazii făcând pentru religia mozaică mai multe în lume decât Semiții / Sefarzii (rezultatele fiind evidente până în Epoca Modernă, transmise eficace îndeosebi de către majoritarii Așkenazi, nu de către minoritarii Sefarzi). În plus, Vechiul Testament - baza religiei mozaice a Evreilor - a fost făcut cunoscut în lume cu ajutorul substanțial al numeroșilor creștini, în diverse limbi (Vechiul Testament și Noul Testament formează împreună Biblia creștinilor - existenți în proporția de câteva mii față de fiecare Evreu - iar Evreii își utilizează religios doar propria limbă, propovăduirea lor fiind numai între ei); ridicarea Khazarilor a urmat plecării în Bazinul Dunării inferioare a Bulgarilor (din zona unde au avut Bulgaria “Mare”, astfel ivindu-se acolo așa-zisul Israel “Mare”).

“Regele călăreților” Asparuh = “Aspa-ruh” - conducând circa 10 mii de oameni, conform unei cronici Medievale - iniţial s-a stabilit pe braţul Sf. Gheorghe din Delta Dunării (locul unde s-a născut Alaric = “Ala-ric”, regele ViziGoţilor în perioada 395-410 - anterior domniei sale fiind creştinat de episcopul Ghergan Wulfila - care a fost primul cuceritor al Romei, numit de poetul Catalan Prudentius 348-413 “Tiran Get”): e de remarcat că din cele 3 continente unde s-au întins Romanii - anume Europa, Asia și Africa - tocmai din spațiul Românesc a venit căderea Romei; privind numele Alaric, după cum a studiat și filologul Britanic Joseph Wright 1855-1930, în Gotă “ala” = “dar divin” / respectiv “alla” = “deplin” iar “ric” = “rege” (la “Ala-ric” ecouri onomastice - ca prefix - se pot observa la Alexandru sau orientalul Ali, rezonanțe fiind și la Valahi ori la divinele Wal-Kyre / respectate de Goți, etc). Liderul Asparuh / “Aspa-ruh” al Sciților = Bulgarilor l-a învins în 680 în acea zonă numită Peuce a Dobrogei pe împăratul bizantin Constantin “cel Nou” 668-686, cel care a convocat imediat primul sinod Trulan la Constantinopol, patronat de patriarhul George I originar din Cipru, cu o importantă participare Ghergană din Anatolia / atunci papa l-a delegat din partea sa pe preotul Gheorghe iar patriarhul Ierusalimului l-a delegat din partea sa pe călugărul Gheorghe din Sebastia, devenit după un deceniu patriarhul George II al Antiochiei; e de ştiut că tatăl împăratului bizantin Constantin “cel Nou”, împăratul bizantin Constantin “Bărbosul” (al cărui tron la un moment dat a fost uzurpat de ruda sa Grigore / Gheorghius, guvernator în Karkedon / Cartagina) în 668 a fost ucis, pentru crimă fiind executat senatorul Iustinian, tatăl celui care a devenit patriarhul Gherman al Constantinopolului / şi cel care l-a acuzat - generalul Armean Mezezius - a fost executat: juniorul - pedepsit prin castrare - a devenit Sf. Gherman pentru că s-a opus interzicerii icoanelor de către împăratul bizantin Leon Sirianul / decret dat în timpul mandatului său şi a murit de bătrâneţe, fiind înhumat la Biserica Chora din Constantinopol / Tracia (acum “Muzeul Kariye” în Istanbul). În secolul VII, asupra Imperiului Bizantin au fost mari urgii, conectate: apariția islamului a dus deodată atât la iconoclasm, cât și la instalarea în puterea imperială a Grecilor / Elenilor în locul Românicilor / Latinilor: ca reacție rezultată prin contrapondere, în Balcani a apărut atunci Imperiul Scito-Vlah = Bulgaro-Armân, bazat pe forța Vlahilor / Românicilor, sub cârmuirea Sciților / Bulgarilor descendenți direcți ai anteriorilor Huni = “Geți masivi”. Cartagina / Karkedon e de ştiut că a fost cucerită de Arabi în 698, însă imediat a fost eliberată de regina Berberilor Dahia - zisă Kahina, adică “Vrăjitoarea” - despre neamul căreia “Enciclopedia Iudaică” din 1971 a afirmat că provenea din Canaan (ea îl venera pe Gurzil - Zeul Războiului la Berberi - cu Templu Antic de exemplu în Ghirza 30,57 lat. N, 14,34 long. E / Libia); istoricul Arab Ibn Khaldun 1332-1406 (care a scris despre conflictele dintre nomazi şi sedentari, dintre ţărani şi orăşeni, etc. ca factorii cei mai importanţi în istorie) a notat că după uciderea de către Arabi a Amazoanei regine Dahia în 703, Berberii au continuat să fie eretici şi faţă de musulmani - aşa după cum au fost faţă de creştini - în revoltele lor religioase consimţind doar disidenţa Khargiţilor.

Începutul islamului

“Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor” realizată de profesorul Tănase Bujduveanu a documentat că la pregătirea invaziei Sciților / Bulgarilor, cârmuitorii Armânilor erau aliaţi cu Asparuh de un deceniu (şi Academia României - în “Istoria Românilor” - a consemnat alianţa). Sinodul Trulan I (ţinut în perioada 7 XI 680 - 16 IX 681), la care au participat 174 de ierarhi, printre alte rezultate a avut şi publicarea “mărturisirii de credinţă”, ce învăţa că “în Iisus sunt 2 voinţe şi 2 lucrări sau energii, corespunzătoare celor 2 firi, neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite, precum şi neopuse una alteia, cea omenească urmând întru totul voinţei şi lucrării celei divine”. O cooperare anterioară între Vlahi / Armâni şi Sciți / Bulgari a fost înfăţişată de “cartea a doua a miracolelor” din “Legenda Sf. Dimitrie” de la Salonic (scrisă la sfârşitul acelui secol VII): “Avarii şi Sclavinii, devastând până sub zidurile Bizanţului, au dus toată populaţia dincolo de Dunăre, în partea de Panonie ce avea de capitală Sirmium / Voivodina. Acolo chaganul Avarilor a aşezat tot poporul captiv ca sieşi supus, care - amestecându-se cu Avarii şi Bulgarii şi cu ceilalţi păgâni - crescu apoi în popor foarte numeros şi mare. Iar fiii păstrară de la părinţi firea neamului lor şi datinile Romane şi precum în Egipt s-a înmulţit neamul Evreilor sub faraoni, aşa şi la aceştia, prin credinţă şi sfântul botez, s-a înmulţit neamul creştin; şi povestind unii altora de pământul natal al străbunilor lor, ei îşi aprinseră în suflete dorul de reîntoarcere prin fugă. După ce trecuse vreo 60 de ani şi mai bine de când străbunii lor au suferit devastarea Barbarilor, şi devenind în decursul timpului partea cea mai mare din ei liberi ca naţiune proprie, chaganul Avarilor le-a dat un principe Bulgar cu numele Cuber. Acesta, cunoscând dorinţa poporului după ţara părintească, luă tot poporul Roman expatriat, împreună cu alţii dintre păgâni, şi desfăcându-se de chagan, porni să iasă cu ei din ţară. Deci Cuber trecu Dunărea cu tot poporul sus-numit şi, venind în părţile imperiului, ocupă câmpul Macedoniei; şi după ce se aşezară acolo, cei de credinţă dreaptă grăbiră a se duce în cetăţile părinteşti, unii la Tesalonic, alţii în capitală, iar alţii în celelalte cetăţi ale Traciei” (Deportarea acelor Romani Balcanici peste Dunăre în Voivodina a fost la începutul secolului - căci în 626 Avarii au fost învinşi de bizantini - întoarcerea lor, petrecută înaintea invaziei Bulgare în Balcani din 680, putând fi şi în descrierea făcută la 1078 de cronicarul bizantin Kekaumenos, ginerele Armânului Niculiţă, şeful Vlahiei Mari / Tesaliei, că înaintea Sârbilor mulţi Vlahi trăiau în Văile Dunării şi Savei, ei risipindu-se de acolo, începând cu Macedonia, înspre S; cu acel Cuber, academicianul N. Iorga a făcut paralela la contemporanul lider de atunci Cubrat / Gurg). Este de ştiut că Imperiul Bizantin a fost un stat cu caracter de Biserică, având funcţiunea spirituală asimilată în cea politică; cu toate că din mileniul precedent mulţi Ghergani erau despărţiţi Grec şi Latin - în Peninsulele Anatolică şi Balcanică - încă existau în acele sinoduri destui care să se impună în noua rânduială imperială a secolului VII / bazată de atunci Greceşte în loc de Latineşte. În lucrarea “Bizanţul” tipărită în 1995 la Timişoara, filozoful Mihai Cazacu a prezentat câteva consideraţii despre crezurile timpurilor, ca sinteza celor străvechi cu cele creştine: “Sufletele pot fi considerate oglinzi vii sau imagini ale Universului creaturilor, spre deosebire de spirite, care sunt pe deasupra imagini ale divinităţii înseşi, capabile să cunoască sistemul Universului şi să imite ceva dintr-însul: fiecare spirit în departamentul său e o mică divinitate. Între suflet şi trupul asociat există o diferenţă de evoluţie, sufletul urmându-şi legile sale proprii iar trupul pe ale sale. Sufletele acţionează după legile cauzelor finale, câtă vreme trupurile acţionează după legile cauzelor eficiente, adică ale mişcărilor. Spre deosebire de celelalte făpturi, omul este înzestrat cu raţiune - cu spirit - care îi dă posibilitatea de a cunoaşte adevărurile necesare şi eterne. Ca imagini ale divinităţii înseşi - capabile să cunoască sistemul Universului - spiritele se alătură între ele şi formează ‘Cetatea lui Dumnezeu’. Odată cu aceasta se face remarcată şi o altă armonie (pe lângă cea dintre cauzele eficiente şi finale): armonia dintre regnul fizic al naturii şi regnul moral al graţiei; Cetatea lui Dumnezeu e monarhia universală, toţi oamenii reprezentând cetăţenii aceleiaşi lumi şi alcătuind împreună un regat al Universului, supus legilor fizice şi morale şi condus de regele ceresc. În cadrul vieţii cultural-bizantine, arta îşi găsea funcţionalitatea şi strălucirea originalităţii numai în atmosferă religioasă. Biserica - lăcaş al cultului - reprezenta nu doar locul de expunere a creaţiilor artistice într-o expresie absolut sincretică, dar ele îşi găseau ecoul într-o receptare a lor ca exteriorizări a înseşi fiinţelor şi personalităţilor credincioşilor participanţi. Ţinând cont de acest fel de a le înţelege şi de a participa la viaţa lor, arhitectura, picturile interioare, obiectele artistic prelucrate, metalele de preţ, stofele şi în general tot ceea ce constituia lăcaşul unde avea loc ‘liturghia’ se înfăţişa de o manieră care să-l transpună pe credincios în lumea cu forma ei de după ‘înviere’. Interesant - surprinzător chiar - în Occident acest mod de a privi lucrurile a căpătat un alt sens, de pe urma secularizării psihologiei”. În 705, Iustinian II - fiul împăratului bizantin Constantin “cel Nou” - a fost ajutat de fiul lui “As-paruh” / “Aspa-ruh” = Asparuh, creştinul Tervel / Terbel (nume însemnând “Lupul” în Slavonă), devenit ginerele său, să-şi dobândească tronul la Constantinopol / Tracia ca împărat bizantin: a domnit până în 711 (ultimul din Dinastia Heracliană); Armânii au trăit în înţelegere cu Sciții / Bulgarii - mai ales în S lor - Vlahii / Armânii ajungând de exemplu să fie menţionaţi la fostul Munte Sacru al Marii Mume, anume la Muntele Athos din Chalki-dikos / Macedonia de cronicile Dinastiei Isauriană / Siriană a împăraţilor bizantini (care a fost în 711-802). Primele Biserici din actualul spaţiu Românesc au fost în Dobrogea (loc unde primul misionar înregistrat istoric din secolul I a rămas ca apostolul Andrei: în secolul II, Sf. Ipolit - posibil Ghergan - a consemnat că apostolul Andrei “a vestit cuvântul evanghelic Tracilor” iar în secolul XII, “Povest” / “Cronica Rusului Nestor” a scris că apostolul Andrei a ajuns până în Novgorod; e foarte probabil că orientalul Sf. Ipolit - discipol al Sf. Irineu din Izmir - a fost V Anatolian / chiar Gherghit, căci genealogia Sf. Grigore din Tours, văr cu Grigore “cel Mare”, a menţionat descendenţa Ghergană din anturajul Sf. Irineu). Arhitectul Cristofi Cerchez a observat pe umărul unei haine Gete de pe Columna lui Traian - ce iniţial, în secolul II, a fost integral pictată în culori - că era gravată crucea în “X” a Sf. Andrei: acela, ucenic al lui Ioan “Botezătorul”, a fost primul apostol din duzina biblică şi nu a mers să creştineze capitala imperială - unde s-a dus fratele său mai mic - ci i-a abordat pe Daco-Geţi, care în vremea aceea erau cei mai mari rivali ai Imperiului Roman (și au rămas astfel mereu, inclusiv prin succesorii direcți, în secolul V Goții din Delta Dunării reușind să ocupe Roma iar cu Imperiul “Noii Rome” = Bizantin până la căderea din secolul XV Românii au fost în stare generală conflictuală; de exemplu, în secolele VII-XIII, când bizantinii n-au mai avut limba oficială Latina, ci Greaca, Românii s-au organizat imperial împreună cu Bulgarii împotriva bizantinilor iar sfârșitul capitalei imperiale bizantine Constantinopol i-a găsit pe cei din Țara Românească având preoții Gherga autocrați - contra Bisericii bizantine - în fruntea clerului ortodox Românesc).

Activitatea creştină a fost în Dobrogea chiar şi în timpul cârmuitorului Valeriu Liciniu - Dac născut în Timoc (conform şi cronicarilor din Constantinopol / Tracia, ca de exemplu secretarul cancelariei imperiale Ioan Zonaras), care s-a certat în 316 cu Dardanul împărat Constantin “cel Mare” / erau cumnaţi din 313 - episcopul Gordian / Gordianus din Capadochia fiind martir prin tăierea capului la Tomis / azi Constanţa. Oraşul Constanţa este numit astfel după creştina soţie a lui Liciniu, sora împăratului Constantin “cel Mare” (iar în N Balcanic, cea mai puternică influență bizantină a fost pe litoralul Pontic, între capitala Constantinopol și capitala Constanța a Dobrogei / fosta cetate Tomis); este de ştiut că la primul sinod - cel de la Niceea din 325 - a participat episcopul Marcu din Tomis, creştinismul fiind legal atunci, bucurându-se de protecţia Dardanului împărat Constantin “cel Mare”, care după 5 ani a şi stabilit capitala imperială în Tracia / Balcani la Bizantion / Constantinopol. În 381, urmând pildele predecesorului său venit din Capadochia / ucenic al Sfântului Vasilie “cel Mare”, episcopul Gherontie al Tomisului a condamnat macedonianismul - negarea Dumnezeirii Sfântului Duh - şi a completat la sinodul din Constantinopol / Tracia, prezidat de Sfântul Grigorie, simbolul credinţei cu comuniunea Sfinţilor, judecata din urmă şi învierea morţilor. Apoi, împăratul bizantin Teodosie “cel Mare” 379-395, care a desemnat în Imperiu creştinismul ca “biserică oficială a statului, singura îngăduită”, a admis reorganizarea Episcopiei Tomisului / a Dobrogei - cârmuită de Gherontie - ca Arhiepiscopie autocefală (Mitropolie onorifică), legată direct de Patriarhia din Constantinopol. Din timpul împăratului bizantin Anastasie 491-518, ultimul din Dinastia Leonidă - care avea un ochi albastru şi un ochi căprui şi a protejat capitala Constantinopol / Tracia cu un zid între Mările Marmara şi Neagră, lung de 78 km - Dobrogea a fost în Mitropolia Tomisului până în 602 (împăratul bizantin Iustinian - născut în Dioceza Dacia - în 536 a grupat administrativo-militar regiunea Dobrogei împreună cu Moesia Secunda, Caria, Ciclade, Rodos şi Cipru în Chestura Iustiniană / “Quaestura Justiniana”, cu capitala la Odessos / Varna, având ajutorul / vicarul la Tomis / Constanţa, în 2010 Dr. Emilian Popescu consemnând pentru Academia Română despre acea măsură: “Asocierea provinciilor de frontieră - Dobrogea şi Moesia - mai ameninţate şi mai sărace, cu regiuni mai sigure şi bogate a reprezentat un serios ajutor material şi militar într-o vreme plină de dificultăţi”; e de ştiut că în anul precedent 535 Vulcanul Krakatoa 6,06 lat. S, 105,25 long. E / Indonezia a erupt violent şi a cauzat cea mai severă iarnă din aproximativ ultimele 2 milenii datorită afectării climatului global, în acel timp împăratul bizantin Iustinian - născut Petru în Grădiștea din Dardania / Dioceza Dacia - luând măsurile de instituire atât a “Primei Iustiniana”, cât şi a “Chesturii Iustiniana”, efectele erupţiei ţinând cerul întunecat ani la rând, cu soare negru iar luna și stelele nu se vedeau / cercurile de creştere ale pomilor de atunci fiind foarte subţiri, în plus propagându-se şi o mare epidemie de ciumă din China, ce a rărit puternic omenirea). O dispoziţie din 18 VIII 537 a împăratului bizantin Iustinian către chestorul armatei a stabilit de către cine trebuiau cercetate apelurile din cele 5 zone (Cipru, Ciclade, Caria, Moesia şi Sciţia / Dobrogea): “Am luat de curând o sacră hotărâre prin care am încredinţat preastrălucirii tale aceste 5 eparhii - Caria, Cipru, Insulele Ciclade, Moesia şi Sciţia - spre a sta sub oblăduirea preastrălucirii tale, adăugând că şi apelurile judiciare din amintitele eparhii să nu mai fie trimise la preavestiţii noştri eparhi, ci la preavestita ta măriminie. Dar pentru că au venit la noi prea mulţi oameni nemulţumiţi din Caria, Rodos şi Cipru şi ne-au spus că sunt siliţi să se ducă în timpul iernii în ţinuturile Sciţilor şi Moesilor, unde te afli, că introduc acolo apeluri pentru lucruri neînsemnate, că ajung în primejdie şi - după ce străbat mări întinse - sosesc în nişte ţinuturi molestate de Barbari, am hotărât să trimitem preastrălucirii tale această lege, ca înălţimea ta să asculte de faţă pricinile din Sciţia şi Moesia, care sunt apropiate, iar celelalte, adică pe cele din Caria, din insulele amintite şi din Cipru (pentru că au fost dezbătute de la început în faţa preastrăluciţilor prefecţi iar apoi din sfânta noastră poruncă au fost încredinţate conducătorului provinciei), dacă te găseşti tu însuţi în cetatea de reşedinţă, să fie promovate şi cercetate şi acestea de către tine împreună cu preastrălucitul chestor al Dumnezeiescului nostru palat, în sacrul auditoriu, după cum dispune şi legea în vigoare privitoare la apeluri. Iar dacă te afli în Sciţia şi în Moesia, apelurile să fie aduse în faţa celui care îţi ţine locul în această fericită cetate; în genere deci cel care se află împreună cu preastrălucitul nostru chestor să asculte ceea ce i se pune sub cercetare, după natura acestor cercetări, şi să nu mai sufere oamenii neplăcerile amintite, ci să fie judecaţi de aceştia împreună, după cele spuse de noi mai înainte, deoarece ne-am hotărât să rânduim legea în aşa fel, ca pricinile să fie dezbătute cu mai multă grijă şi autoritate. Dacă ai dat tu însuţi judecător pentru provinciile amintite, va audia cel care îţi ţine locul în fericita cetate, după cum este obicei şi la preastrăluciţii prefecţi. Dacă se întâmplă că judecata a fost începută în faţa preastrălucirii tale, care se află acolo din întâmplare, dar pe urmă ai plecat spre a plăti cheltuielile ostăşeşti, atunci această judecată să fie dusă la îndeplinire fără amânare de către cel care îţi ţine locul, ca şi cum ai fi ascultat-o tu însuţi. Dacă apelul din unele provincii n-a fost trimis de la început la preastrăluciţii prefecţi, ci la altă autoritate judecătorească, noi nu mai schimbăm deloc dispoziţiunile vechi. Cele hotărâte şi lămurite de către noi prin această sfântă lege, preastrălucirea ta să le treacă la faptă şi îndeplinire şi să caute să le păstreze fără întrerupere”. (În acel secol VI, istoricul Anatolian Ioannes Lydos a scris în lucrarea “Despre magistraturile statului” 3:2 că în Imperiul Bizantin cele 3 provincii ne-Balcanice din Chestura Iustiniană erau “aproape cele mai bogate dintre toate: Ciprul de acum care - potrivit legendei - şi-a luat numele de la Cypris / Afrodita, care e cinstită în acea Insulă şi Caria împreună cu toate Insulele Ioniane, care până atunci fuseseră sub magistratura cea mai mare dintre toate”); e de remarcat că limba de lucru atât în Prima Iustiniana, cât şi în Chestura Iustiniană, era Latina, oficială în areal de aproape 7 secole. La acel timp a fost inaugurată uriaşa Catedrală “Sf. Sofia” în Constantinopol / Tracia, cu materiale aduse din toate acele zone (cu rampă pentru ca lectica imperială să ajungă la balcon); de altfel, împăratul bizantin Iustinian - Makedon din Dioceza Dacia - l-a botezat şi pe Garda, rege Hun.

Împăratul bizantin Iustinian prezentând macheta Fecioarei Maria

În secolul IV, cel care i-a urmat lui Gherontie / Gerontius, Sfântul Gherman (“mlădiţă Gheorghe” conform Dr. Constantin Nistoroiu) născut într-o familie creştină de câteva generaţii, în Casimcea 44,43 lat. N, 28,22 long. E / N Dobrogei, legat din tinereţe spiritual de Sfântul Ioan Casian - Comunitatea Ortodoxă Română din Finlanda i-a considerat rude - ei călătorind împreună la diferite obşti monahale din Anatolia / Capadochia, Palestina / Betleem, Egipt / Sketia, etc., a fost hirotonit de către patriarhul Constantinopolului care era atunci, Sfântul Ioan “Gură de Aur” / “Chrysosotom” 349-407 din Antiochia / Antakya; concret, numele Gheorghi în Dobrogea a fost inscripţionat Latin doar după aproape 2 secole, pe crucea din Lazu (în relativă apropiere de Valea Casimcei, regiunea aparținând Chesturii Iustiniene a Imperiului Bizantin, împreună cu fosta Caria / Țara Gherghiților, singura parte a Anatoliei cuprinsă în acea organizare administrativă împreună cu Dobrogea): o asemenea măsură imperială - de alăturare a Cariei și Dobrogei în aceeași Chestură - s-a bazat și pe puternica Tradiție a secolelor precedente, de fluxuri coloniale constante ale Carianilor printre Geți (mai puțin invers, adică în general Geții nu prea au avut motive de mutări în Caria). Gherman împreună cu Ioan Casian a plecat la Vatican în 404, ducând o scrisoare în apărarea Sfântului Ioan “Gură de Aur” - Doctor al Bisericii, patriarh virulent împotriva mozaicilor - fiind trecut în sinaxar în ultima zi a lui Februarie / când se face pomenirea sa şi a Sfântului Ioan Casian (care în cărţile sale a reprodus multe dintre sfaturile spirituale ale Cuviosului Gherman). Este de ştiut că Ioan Casian s-a stabilit până la sfârşitul vieţii sale din anul 435 în Marsilia 43,17 lat. N, 5,22 long. E (lângă Delta Ronului), unde a înfiinţat împreună cu sora lui 2 Mănăstiri - una de călugări şi una de maici - fiind astfel recunoscut ca organizatorul şi legislatorul monahismului din apus şi nu s-a mai întors în Dobrogea, murind în Galia / S Franţei; în ultima sa carte, a scris despre “moşia străbună a strămoşilor şi frumuseţea încântătoare a ţinuturilor - cât de plăcut se întindeau - astfel încât nu numai să desfate pe un călugăr singurătăţile pădurilor, ci să-i ofere şi o foarte mare mană de hrană” / ceea ce confirmă şi existenţa întinsului codru Dobrogean Antic (cercetătorul Român Vasile Andru a evidenţiat în 2010 că metoda secretă a Sfinţilor parteneri Dobrogeni - mai vârstnicul Gherman şi mai tânărul Casian - era “rugăciunea focului”: o rugăciune mistică, fără cuvinte, numită “rugăciunea văzătoare”, ce nu trebuia descrisă, ci practicată / foarte puţini dobândind-o în timp). Călugărul Ioan Casian s-a dus în Galia după foştii Geţi - numiţi Goţi - plecaţi de la Dunărea inferioară spre apus datorită invaziei Hune; de exemplu, episcopul Ennodius 473-521 din Delta Ronului a scris în “Viaţa Sf. Epifaniu” despre “discipolii Geţi de la Toulouse” / Tolasa (e de remarcat și un fapt mult ulterior, anume că registrul Catedralei Saint-Etienne din Toulouse a înregistrat la 8 II 1670 înhumarea acolo a Mariei Gerga). Este de ştiut că prima capitală a Regatului ViziGot - cârmuit de către Dinastia Baltă, ai cărei membrii erau bine legați, caracteristice lor fiindu-le brâurile spectaculoase cu care se încingeau - a fost la Toulouse / Franţa 410-507, apoi la Narbonne / Franţa 508-531, Barcelona / Catalania 532-566, ultima fiind la Toledo / Spania 567-711, căci Regatul ViziGot atunci a fost distrus de către musulmanii nou apăruţi, debarcaţi din N African la Gibraltar; în Grădina Guarrazar din marginea capitalei Toledo a Regatului ViziGoților - anterior acolo fiind fosta reședință a Celților Carpetani - a fost descoperit în 1858 Tezaurul regal ViziGot cu multe piese, dintre care unele au dispărut curând (soartă similară cu Tezaurul Goților din Pietroasa / România, descoperit cu 21 de ani înainte):

Piese din Tezaurul Guarrazar al Curții Regale ViziGote

Academicianul Spaniol Juan Riano 1829-1901 a scris despre Tezaurul Guarrazar: “De mare impact e luxul imens pe care îl reprezintă. Arabii când au cucerit Toledo în secolul VIII au menționat uriașele cantități de bijuterii de tot felul în posesia cărora au intrat și pe care le-au transportat de acolo. Lucrăturile în aur și argint erau de rafinamente remarcabile, ceea ce însemna ateliere de prelucrări foarte dezvoltate. Ornamentele - asemănătoare cu Tezaurul de la Pietroasa din Valahia - sunt considerate, fără dubiu, ca provenind din răsărit, fiind de origine Săsană, din secolul III (ori mai timpurii și tot orientale)”. Ca fapt divers: în primul an al domniei din Toledo - anume, în 680 - regele Ervig al ViziGoților a lăsat inscripția “Potentis Getarum Ervigi Regis” = însemnând “puternicul rege Ervig al Geților” pe podul din Merida 38,54 lat. N, 6,21 long. V peste Râul Guadiana (cel mai lung pod Roman încă funcțional / are peste 7 sute de metri); acolo Romanii au stabilit capitala provinciei Lusitania / Portugalia (așadar, la sfârșitul secolului VII, în Peninsula Iberică încă era afirmarea mândră - și la cel mai înalt nivel - pentru originea Getă). În afara spațiului Românesc, prima capitală a Regatului OstroGot a fost la Ravenna, în regiunea Romagna din N Italiei 493-540, apoi itinerantă 541-553, căci Regatul OstroGot - cârmuit de către Dinastia Amală - învecinat pe Dunăre cu Regatul Gepid, atunci a fost distrus de către bizantinii cârmuiți de împăratul Dac Dardan Iustinian: în istorie, luptele pentru putere des au fost fioroase iar uneori au fost și fratricide.

Călătorii îndepărtate se practicau în acele vremuri, de exemplu nobilul Istrian Aethicus a fost într-o călătorie în jurul lumii - descrisă în jurnalul său denumit “Cosmografia” / însoţit de un “catalog lămuritor” - fiind primit şi de împăratul Sasanit Peroz, din Dinastia Gharghină, în 465: s-a prezentat drept cel mai mare explorator al planetei de până atunci, descrierea pe care a făcut-o înfăţişând o rută de 5 ani peste Oceanul Atlantic - via Groenlanda - prin N Americii, până în Golful Persic, întorcându-se apoi în Europa. Străvechea dimensiune acvatică la Români = “Oamenii de pe Râuri”, respectiv Valahi (ai valurilor), cu puternice Tradiţii de plutărit începând cu cele mai vechi timpuri, fapte regăsite şi în onomastica Ghergană diluviană legată de navigaţie ori de pescuit, inclusiv de denumirile Ghergane ale unor peşti din spaţiul Dunăreano-Pontic, a fost după vremurile Antice nu doar la nobilul Istrian înconjurând globul în secolul V, ci s-a regăsit şi la începutul secolului VIII la ViziGoţii din Peninsula Iberică iar apoi - de la sfârşitul aceluiaşi secol VIII - la Varegii / Vikingii din Peninsula Scandinavă, ş.a.m.d.: în anul 714, după peste 2 decenii de activitate în Porto 41,09 lat. N, 8,37 long. V / Portugalia, episcopul Felix / adică “Fericitul” - ViziGot menţionat în funcţie la ultimul conciliu creştin avut acolo în 693 - din cauza invaziei musulmanilor veniţi din Africa, a plecat împreună cu 6 episcopi spre Antillia (Insulă Atlantică având înţelesul de “Tărâmul Opus”); geograful Martin Behaim / adică “Boemul” la Nurnberg / Bavaria în 1492 (înaintea traversării de către Cristofor Columb a Oceanului Atlantic) a scris că până în 734, deci în 2 decenii, acei temerari 7 episcopi ViziGoţi - împreună cu însoţitorii lor - au reuşit întemeierea a 7 aşezări “de aur”. Varegii = Vikingii - urmaşi ai Goţilor / la fel ca Valahii Istriani - au reuşit şi ei traversarea Atlanticului, prin Nordul oceanului; iată aşadar că temerari având aceeaşi origine au plecat din Europa peste Oceanul Atlantic în expediţii de succes cu mult înainte de Evreul Cristofor Columb / Cristobal Colon (care după ce a traversat Oceanul Atlantic - şi el cu succes - însă n-a ştiut că a fost în America, “descoperirea” Lumii Noi atribuindu-i-se după deces). De altfel, în Evul Mediu declanșarea independenței față de Dinastia Habsburg a Elvețienilor cârmuiți de Tell prin tema săgetării mărului de pe capul propriului fiu a fost anterior prezentată de înaltul învățat Saxo “Grammaticus” = “Învățatul” 1160-1220 în “Gesta Danorum” 10:7 (prima cronică Daneză) ca fapta Vikingului Toko - nepotul cârmuitorului Gheat al Sudului Suediei / Gotaland - la Curtea regelui Harald “Dinte Albastru” 935-987 din Peninsula Jutland: povestea probabil a fost auzită în Elveția de la Danezii negustori sau pelerini spre Roma și însușită ca spectaculoasă. Istoricul David Somervell - care a sintetizat enciclopedia Britanicului Arnold Toynbee “Studiu asupra istoriei” - a scris: “În întreg mileniul I, Occidentul European a fost o societate agrară, înlăuntrul căreia viaţa urbană era o curiozitate iar moneda o marfă foarte rară, în vreme ce în Orientul European exista o economie monetară bazată pe un comerţ înfloritor şi pe o industrie prosperă. În creştinătatea occidentală numai clerul avea ştiinţă de carte, în vreme ce în creştinătatea orientală exista o pătură cârmuitoare clasică, foarte bine educată”. (Este de observat că în secolul IV Regatele Caucaziene Gargar, Armean şi Georgian au devenit primele creştine din lume, propagând Crucea ca semn și acolo din secolul V a fost introdusă masiv scrierea - pornind cu cea Ghergară - iar începând cu secolul VI, la voinţa imperialilor bizantini, s-au stabilit în Balcani printre Vlahi îndeosebi Armeni dar şi Georgieni ori Ghergari / înalt educaţi faţă de contemporanii lor; abia după schismă, în mileniul II - odată cu cruciadele - apusul Europei / Occidentul şi-a demarat dezvoltarea generală, Gherganii aflându-se de atunci mai ales în răsăritul European, inclusiv printre fondatorii statali Români, respectiv până la bucuria traiului actual, la începutul mileniului III: până la cruciade, cele mai dezvoltate localităţi Europene au fost cele ale fostului Imperiu Roman). În Delta Dunării - din N Dobrogei - braţul cel mai vechi, ştiut ca sacru, al Fluviului / Antic numit Istru, la N de Histria (colonie a Miletului din Caria - Ţinutul Gherghiţilor), e Sfântul Gheorghe: onomastică prin care Tradiţia a dat nume sfinte locurilor semnificative din trecut (acolo regele Machedon Filip II 382-336 î.C., “tatăl” lui Alexandru “cel Mare”, a vrut să ridice o statuie Ghergarului Hercule); în Antichitate, de pildă conform geografului Strabon, Dunărea se numea Istru mai ales de la Gherdap / adică Porţile de Fier în jos, până la ceea ce a fost denumit braţul Sf. Gheorghe. La graniţa Balcanilor, Giurgiu 43,54 lat. N, 25,58 long. E - având ca patron spiritual şi protector al oraşului pe Sfântul Gheorghe - s-a impus documentar ca nume în 1394 / “Rossy Vel Jargo”, Medieval “Vel” = “Bel”, însemnând “Mare”, într-o zonă cu morminte de Uriaşi, în apropierea locului naşterii Anticului împărat Burebista 111-44 î.C., în timpul căruia a fost cea mai mare extindere a Imperiului Gheţilor (mort cu un sfert de an înaintea uciderii adversarului său Roman Iuliu Cezar - atunci fiind vizibilă până în China căderea celei mai strălucitoare comete vreodată - împăratul Burebista avându-şi la un moment dat capitala la Vărădia 45,04 lat. N, 21,32 long. E, pe Valea Caraşului / în Banat, loc unde în 1580 preotul ortodox Ştefan Gherga stabilit în Lugoj avea o casă, nepotul său Teodor Gherga în 15 VIII 1641 fiind menţionat într-o donaţie pentru Mănăstirea de acolo, veche de peste un mileniu, însă distrusă în secolul următor de otomani iar la Mercina - localitate aparţinând comunei - în 1803 învăţător era Frăţilea Gherga, după un secol învăţătoare ajungând Ersilia Gherga); istoricul Maghiar Mocsy Andras în lucrarea sa despre Regatul Dac a presupus că tatăl împăratului Burebista era din Vărădia iar profesorul Petru Pilu în 2013 a consemnat că “fala Gugulanilor a fost boierul de Bistra supranumit împăratul Boierbista, nobil care a întemeiat Imperiul Dac de la Marea Caspică din Daki-stan (Daghe-stan era înainte Dachi-stan) până la izvoarele Dunării, în Munţii Pădurea Neagră” / Burebista putând însă deriva şi simplu din “tarabostus” - însemnând aristocrat - prin simpla translaţie “T”/“B”, ce a dus printre Români şi la transformarea din “taur” în “bour” sau în apusul Europei, via Dacii Vestici, la folosirea “târg” ca “burg”, etc.: e de observat că din vremuri Antice, bogaţii proprietari de bovine / bivoli erau ştiuţi ca boieri, care aveau mulţi bouri / boi şi că Rumânii - aşa cum cei vechi foloseau elefanţi în lupte - Medieval încă se slujeau de turme de bivoli în bătălii, ca de exemplu cum a făcut-o Vodă Mihai “Viteazu” lângă Giurgiu, la Călugăreni, în 1595. De altfel, Vărădia a fost cetatea Bănăţeană Antică Zarghe-dava / Arcidava, a Albocensilor (adică a “Albilor sacri”, stăpâni pe o bună parte din Banatul Antic şi pe Valea Mureşului, până în actualul judeţ Alba, denumirea reflectând-o pe cea a Albanilor din Caucaz: Ţara Ghergarilor); se poate remarca legătura dintre Albocensii Banatului și Albanezii Balcanilor ziși “Șkiptari”, cu semn vulturesc (Tradițional din Antichitate, vulturul trona pe vârful sceptrului, simbolizând că puterea purtătorului venea de sus). În secolul II, geograful Ptolemeu a consemnat că Albocensii - Albii sacri - au constituit unul dintre cele 15 triburi Geto-Dace din coaliţia condusă de regele Decebal cu care s-a înfruntat împăratul Roman Traian (anterior, în secolul I î.C., împăratul Burebista al Geto-Dacilor conducea un număr mai mare de triburi). Spre comparaţie, vechii Evrei cu 12 triburi au format un popor mult mai mic iar rămași fără 10 triburi, numai cu 2 triburi, au ajuns ca atare și mai puțini: împăratul Burebista a cârmuit un Imperiu în Europa, unde organizarea tribală - pe “şatre” - era cea care conta (în paralel, Romanii aveau - ca şi vechii Greci - “ginte”), aşa ceva fiind ecouri din Epoca Pietrei; în sensul străvechi încărcat de semnificaţii, Burebista / “Bu-Re-Bista” literar a redat înţelesul de “suflet solar vestal” (Ba = suflet, Ra = soare, Bista / Vesta - prin echivalenţa “B”/“V” - fiind protectoarea vetrei). Învăţatul German Christoph Cellarius 1638-1707, pe baza geografiei lui Ptolemeu, a redat situaţia Antică de la Dunărea inferioară:

Istoricul Dionisie Fotino 1777-1821 (profesorul folcloristului Anton Pann / Petroveanu) în “Istoria generală a Daciei” a scris despre ceea ce se ştia la acel timp: “Întâiul domnitor Negru Vodă care a coborât din Ardeal în anul 1245 a ridicat din nou cetatea Giurgiu, care de către Romani se numea Sânt Georgiu, adică Sfântul Gheorghe. Pe timpul acela, Bănia era bine populată şi bine constituită sub conducerea pământenilor Basarabi. Banul de atunci, văzând aşezarea lui Vodă în toată întinderea Ţării Munteneşti şi preferând ca pe un stăpân aşa de tare să-l aibă mai bine ca apărător decât vecin ameninţător, a venit împreună cu boierii săi şi închinându-i-se, i s-a supus de bunăvoie şi cu condiţiuni ca să-i fie supus totdeauna aliat, însă autonom - ca şi strămoşii săi - în cârmuirea judeţelor sale, fără să se amestece domnul în nimic. Atunci Vodă l-a onorat cu titlul de veliţ, adică de şeful Consiliului Domnesc, cu vargă de argint; după aceasta, Bănia s-a socotit ca supusă Ţării Munteneşti şi s-a numit Romania Mică”. Istoricul Român Nicolae Bălcescu a scris despre Giurgiu: “Dărâmat în vremea năvălirilor Barbarilor, el fu rezidit pe la anul 1000 de genovezi, de la care luă şi numele de Sân Giorgiu, patronul acelei neguţătoare republici; pe la sfârşitul veacului XIII, Negru-Vodă, ducele Făgăraşului, întinzându-şi stăpânirea peste toată Ţara Românească până la Dunăre, mai întări castelul Sân Giorgiu”. În timpul domniei lui Vodă Mircea “cel Bătrân”, Giurgiu a găzduit o colonie a transportatorilor din N Peninsulei Italice, care au ridicat în cetate o bancă şi o piaţă pentru mătăsuri şi catifele: a fost notat Zorza, Giorgio, Zorio, etc. şi a fost numit de otomani Yergogu; în 2013, autorii Valeriu Ciorătan și Ancu Damian au scris în legătură cu Giurgiu: “Jupan Zorza stolnic poate fi considerat cel de la care îşi trage numele Giurgiu, el fiind una dintre personalităţile politice din perioada lui Mircea cel Bătrân şi, probabil, unul dintre boierii care au avut proprietăţi în zonă”. Așa ceva ar conecta în mod deosebit în Evul Mediu Giurgiu de moșiile Gherga de la poalele Carpaților Meridionali / din Muntenia, anume Ghergani (unde stolnicul Zorza își avea cula) și Gherghița (de podgoria căreia se ocupa primul său născut, ajuns paharnicul Gherghinu al domnitorului): portul Giurgiu era esențial pe drumul principal al Țării Românești pentru negoț, căci Balcanii - cu încă însemnata populație creștină Vlahă - erau de mare interes în relațiile comerciale iar acei dregători Gherga, din neamul Aromânului Nicodim / șeful Bisericii Ortodoxe din N Dunării, controlau hrana și băutura domnească în Țara Românească / Valahia la vremea lui Vodă Mircea “cel Bătrăn” (încă de la începutul mileniului II au fost documentate legăturile portului Giurgiu cu urmașii Ghega - poate înrudiți cu cârmuitorii de la sfârșitul mileniului precedent ai Dobrogei, respectiv ai primei Țări Românești independente - și cu clanul Negrilor Vodă din N Carpaților Meridionali / fondat de bastardul Arpadian George, cu Cavaleri Gregori din N Peninsulei Italice); e de remarcat că în Epoca Modernă Giurgiu a fost reședința județului Vlașca (întemeiat imediat după Unirea Principatelor Române - Moldova cu Țara Românească - de către domnitorul Ioan Cuza, județul Vlașca existând până la ultimul război mondial). Ţara Românească a ajuns să plătească Imperiului Otoman birul prin vama Giurgiu-Ruse (în trecut denumit Slavon Golyamo Yorgovo, adică Giurgiu Mare, oraşul frate de pe malul Balcanic fiind mai mare, ca de altfel cum erau la început în S Dunării multe localităţi “Mari”, ca Veliko Trnovo = Târnava “Mare”, Ruse = Giurgiu “Mare”, ş.a.); e de remarcat că în autodelimitarea tipic orientală despre cei care nu le aparţineau / astfel sectarismul locativ născând ghetoul, la fel cum aceia erau denumiţi de pildă de Evrei ca goimi / adică goi, fără spirit, ca “animale” (termen peiorativ pentru străini, de altă religie) şi de Romi / Ţigani ca gagii - egocentrism manifestat şi la Elenii vechi, numind pe cei care nu erau de-ai lor ca Barbari - otomanii obişnuiau să-i denumească pe cei diferiţi de ei ca ghiauri: “necredincioşi”. Denumirea otomană peiorativă de “ghiaur” provenea din Persanul “ghebar” / “gabr” pentru cine era zoroastru - “ghebar” a fost sinonim cu “magus”, însemnând credinciosul zoroastrian - termenul de “ghebar” fiind consacrat de Sasaniţi ca apelativul ţăranului liber din Mesopotamia, cetăţean de nădejde al Imperiului lor înaintea apariţiei islamului (în Asia Centrală - de exemplu în Iran - azi folosindu-se la modul general “ghebar” / “gabr” pentru a desemna un “ne-musulman”). De altfel, un studiu în Imperiul Otoman realizat de Dr. Gottlieb Leitner 1840-1899 din Ungaria a descris printre poreclele date celor din acel timp - pe lângă Ghiauri ca “infideli” - drept Ghierghi fiind cei din oraşele Albaniei, respectiv “Fuduli” pentru Arabi, “Ciufuţi” pentru Evrei, “Frânci” pentru Europeni, etc.: identificarea printre Albanezi a acelor Medievali Ghierghi se corelează cu sorgintea Kosovară a Sf. Nicodim și cu negustorii Gherga de la Moscopole - de lângă Lacul Ohrida - care până la sfârșitul Evului Mediu au reușit să aibă cea mai importantă Casă de Comerț acolo (în “inima” Balcanilor). Cronicarul bizantin Ioan Canabutzes - de pe Insula Chios, unde familia sa Italiană avea proprietăţi - a scris în 1430 despre astfel de abordări: “Dacă ar întreba cineva de ce socoteau Elenii pe Troiani Barbari, când aveau o singură credinţă şi slăveau aceiaşi zei, am răspunde că noţiunea de Barbar se defineşte nu prin credinţă, ci prin neam, limbă, orânduire de stat şi educaţie. Noi suntem creştini şi avem o singură credinţă şi un singur botez împreună cu multe neamuri, însă socotim şi numim Barbari pe Vlahi, Albanezi, Bulgari, Ruşi şi alte popoare. Tot aşa şi Elenii Antici aveau o singură credinţă împreună cu alte popoare dar numeau Barbari pe toţi câţi erau în afara neamului lor şi a limbii Elenice”. În mileniul anterior, contemporan şi provenind din aceeaşi zonă a Daciei “Mediterane” cu primul împărat Roman creştin Constantin “cel Mare”, episcopul Niceta / Nechita 335-414 din Remesiana 43,13 lat. N, 22,18 long. E - azi Bela Palanca = “Fortăreața Albă”, lângă Niş / fosta cetate Dacă Aedava, asemănată onomastic cu numele regelui Georgian Aetes al Regatului Kolkis, fratele lui Kirke care s-a stabilit în Italiana Cume - a predicat începând cu anul 366 atât în Sudul cât şi în Nordul Dunării, Imnul său ambrozian fiind considerat cel mai vechi cântec religios Românesc; el a creștinat “Lupii Munților” = Besii dar și Geto-Dacii, Sciții și Goții de pe ambele maluri ale Fluviului (a fost mai tânăr decât episcopul Ulfila care a creștinat Goții din josul Dunării, la început acționând în paralel cu acela). Spre sfârșitul secolului IV, episcopul Niceta a stabilit ritul Daco-Latin (nici Elen-Bizantin, nici Roman-Latin, ci un rit propriu diecezei Ilirice, al Daciilor) pe scheletul apostolic: citirea sfintei scripturi, sacrificiul şi cuminecarea peste care a supus elemente locale; e de observat că istoricul Roman Eutropius a notat în “Breviarul” său din 367 că împăratul Marcu Traian a colonizat Dacia - adică Banatul, Oltenia şi o parte din Ardeal - cu Asiatici, Egipteni şi Gali, “proporţia cea mai mare din acele diferite elemente etnice dând-o însă Ilirii” (trebuie ştiut că, după cum a studiat în 1917 şi reverendul American Joseph Weidenhan, forma Iliră a lui Gherga a fost Grigore, în Balcani mulţi Grigore de fapt fiind Gherga). Anterior situaţiei actuale din Banat - ce a fost, după războaie grele, prima regiune Dacă din N Dunării ocupată de Romani - prezenţa Medievală Gherga a fost semnalată în înalta zonă din Balcani a izvoarelor Drinei şi Moravei Vestice (numele iniţial al Moravei a fost Margus iar Balcani însemnau “Munţi” în Turkă = vechea Turcă) areal împărţit azi de Macedonia, Albania, MunteNegru şi Kosova.

Bazinul Drina
(cuprinzând Sudicul Lac Ohrid și Nordicul Lac Scutari)

Trăind mai ales în jurul Lacului Ohrida / Akris şi pe Valea Drinului Negru ce curge din acel Lac formând o salbă de Lacuri (Antic leagăn Ilir), în Evul Mediu Gherganii au coborât pe Valea Moravei până la Dunăre - pe care au trecut-o - stabilindu-se de cealaltă parte / integrându-se printre autohtoni, aceia fiind astfel prezenţi în spaţiul Bănăţean până în Epoca Modernă. Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - în cartea “De la Românii din Turcia Europeană” din 1895 a scris: “În timpurile mai vechi, Ohrida era capitala tribului DesaReţilor din Iliria; între anii 890 şi 1019 a aparţinut Româno-Bulgarilor iar de la 1020 la 1204 bizantinilor - pe când se afla aici o mitropolie independentă, cu însemnătatea unei patriarhii - apoi fiind a Asanilor şi liberă, în secolul XV căzând în mâinile otomane, care o stăpânesc până astăzi”; e de remarcat că imediat după ce frații Vlahi / Armâni Asănești au ajuns puternici în Târnova “Mare” - la sfârșitul secolului XII - au mutat în capitala lor imperială moaștele ctitorului Ioan 876-946 al Mănăstirii Rila 42,07 lat. N, 23,20 long. E (aflată în fosta Dacie Mediterană, pe drumul spre Ohrida, lângă Kiustendil / în partea Bulgară a Macedoniei). Desareţii / Dasareţii erau vecini cu Dardanii şi cu cei care i-au cârmuit pe Iliri (adică Dinastia Ardiaei / Vardiaei din Dalmaţia, cu reşedinţa în Valea Naro / Neretva, stăpână până în Herţegovina şi pe coasta MunteNegreană: e de reţinut că imediat după Războiul Troian, primul rege al Ilirilor - la gura Râului Krka - a fost Hyllus, din V Anatoliei); la începutul secolului II, scriitorul Appian a notat că Illyrius - etnonimul Ilirilor - a avut-o ca fiică pe Dassaro, strămoaşa Dasarilor / Dasareţilor (un oraş semnificativ al lor a fost Ghertous, între Ohrida şi Anti-patrea / Berat, Illyria - în pronunţie “Iluria” - fiind considerată de stră-Români ca tărâm al Lerilor). În N Italiei, Reţii (vorbind Reto-Romana) au fost - după cum au scris Titus Livius, Trogus Pompeius, Pliniu “cel Bătrân”, ş.a. - rămăşiţe E/Trusce; Reţii - răspândiţi din Tirol până în Bavaria - au fost vecinii răsăriteni ai Helveţilor, acum Graiurile Romanşe / Reto-Romane fiind vorbite din Veneţia până în Elveţia.

Svastica în mozaicurile Ohridei

“Români pentru Români” (domeniu Internet administrat în 2007-2010 de Gherga pentru dialogul Românilor din jurul României cu cei din Țară) consemna: “Fluviul Dunărea - întins de la Pădurea Neagră la Marea Neagră - pe al cărui curs final trăiesc dintotdeauna Românii, a fost mereu punte de comunicare la vremuri de pace şi graniţă la război. La S de Dunăre e Peninsula Balcanică; România nu e o ţară Balcanică, ci e o ţară Sud-Est Europeană. În Nordul Dunării, aceiaşi oameni sunt cunoscuţi ca Români iar în Sudul Dunării, ca Vlahi. (Vechiul nume al Ţării Româneşti a fost Valahia, bineînţeles locuită de Valahi, acum e România, bineînţeles locuită de Români)”. De altfel, aşa după cum nu erau deosebiri de Indieni la N şi S de Gange ori de Egipteni la E şi V de Nil, nici între populaţiile malurilor Dunării - drept şi stâng - nu erau deosebiri, Românii fiind la fel pe ambele părţi ale Fluviului; cunoaşterea mai târzie a fost doar ca Vlahi / Armâni în S Dunării, respectiv Valahi / Români în N Dunării.

Vlahii

La sfârșitul Antichității, vatra Latină de formare Românească a fost mai lărgită în S Dunării decât în N Dunării (în fosta Dioceză Dacia, care a durat până în secolul VII); imaginea anterioară schițează dezechilibrul răspândirii Vlahe - fără fostul Regat Dac cârmuit de regele Decebal - până după sosirea Ungurilor și respectiv până la coagularea Valahiei = Țării Românești la Dunărea inferioară, ceea ce provoacă oarece discuții: Vlahizarea interiorului Carpatic nu s-a manifestat concret fie deoarece exista din Antichitate și de aceea nu era necesară, fie s-a manifestat doar după secolul XIII, adică după preluarea administrării interiorului Carpatic - a Banatului și a Transilvaniei - de către Maghiari (care ar fi favorizat așa ceva, ceea ce însă istoria a infirmat vehement), fie reprezentarea dacă nu e incorectă, atunci e cel puțin incompletă. În Evul Mediu, Sud-Estul Europei a fost timp îndelungat dominat de Armâni / Vlahi, organizaţi în multe Vlăhii / “Romanii populare”, ca uniuni de obşti împărtăşind valori asemănătoare în Balcani - în zona ce până la căderea Constantinopolului s-a numit Romania, denumirea de Bizanţ fiind inventată ulterior, în 1557 de către istoricul German Hieronymus Wolf - apoi ei consolidându-şi prezenţa statală în N Dunării (ultima structură organizată a lor în Balcani fiind Principatul Aromân al Pindului din 1941-1944, cu Parlamentul la Trikala). Cercetătorul Român Dan Botta a scris despre “Instituțiile Romei” în 1941: “Când Constantin cel Mare a mutat Senatul - ca simbol al autorității Romei - în Noua Romă, nu a putut muta și marile familii senatoriale; în Răsărit, aristocrația care s-a creat a fost - în virtutea unui vechi principiu Roman - o aristocrație de funcțiuni”. În 2002, cercetătorul Ioan Mugioiu prin lucrarea “O mică incursiune în cultura română” afirma că “despărţirea culturii române de cultura bizantină nu este posibilă. Bizanţul - cu denumirea medievală Romania - a supravieţuit peste un mileniu: 11 V 330 - 29 V 1453”.

Conferențiarul universitar Andrei Groza - doctor în istorie, prorectorul Academiei de Administrare Publică a Republicii Moldova - a enunțat în studiul “Rumân sau Român, Rumânia sau România” din 2014: “O parte însemnată dintre vecinii României, atât din imediata apropiere cât şi din depărtare, i-a numit şi continuă să-i numească pe români ‘rumâni’, iar ţara acestora - nu România, ci ‘Rumânia’ (a se vedea: ‘rumân’, ‘Rumânia’ - în limba rusă; ‘rumun’, ‘Rumunia’ - în limba ucraineană; ‘rumun’, ‘Rumani’ - în limba albaneză; ‘rumän’, ‘Rumänien’ - în limba germană; ‘rumeen’, ‘Rumeenia’ - în limba estonă ş.a.m.d). Francezii, englezii şi alţii, au utilizat anterior cuvântul ‘Rumânia’ iar după formarea statului român din 1859, l-au înlocuit cu România. Puţine sunt persoanele care atrag atenţia la faptul că aceste cuvinte percepute cu acelaşi sens sunt scrise şi pro­nunţate diferit, iar dacă se mai găseşte cineva, care încearcă să clarifice de ce se întâmplă aşa ceva, nu găseşte decât o singură explicaţie: specificul limbilor, în care cuvintele sunt utilizate, altfel spus, vinovat este factorul lingvistic. De ce ‘rumân’, fiindcă, ar părea clar de ce român? Când şi cum au apărut, au început a fi utilizate aceste cuvinte ca etnonime? Analiza izvoarelor scrise ne arată despre cuvântul ‘rumân’ că este cu mult, mult mai vechi decât cel de român şi că ‘rumân’ înseamnă culoare rumână / rumenă (nuanţă a culorii roşii). Cei care mai târziu au folosit cuvântul ‘român’ / ‘români’, au dorit să arate că purtătorii acestui nume îşi datorează numele romanilor, că îşi trag rădăcinile de la romani. Cu mult timp înainte de fondarea Romei, întreg teritoriul Europei, Asiei de Sud-Vest şi Africii de Nord era populat de un singur neam divizat în mai multe formaţiuni statale aflate la diferite trepte de dezvoltare economică, socială, militară şi culturală. Cei din centrul şi nordul peninsulei Apenine, fiind veniţi din regiunea munţilor Carpaţi şi nordul peninsulei Balcani, aveau - practic - aceiaşi zei cu cei rămaşi acasă, printre care zeiţa Rumâna, ocrotitoarea nou-născuţilor şi mamelor cu copii mici. Numele Rumâna provenea de la culoarea rumănă / rumenă a fructelor coapte de smochin care aveau forma unui sân de femeie - smochinul fiind copacul simbol al zeiţei. Existenţa cuvântului rumân / rumen în acele timpuri îndepărtate serveşte ca dovadă - ca una din multiplele do­vezi incontestabile - că acel mare şi numeros neam era de obârşie stră-rumână / stră-română dacă se doreşte. Astfel, cuvântul rumân / rumen nu există nici în limba latină, nici în cea italiană. Dicționarul explicativ al limbii române, ca şi în multe alte cazuri, ne induce în eroare când ne spune că acesta provine din franceză sau slavă, uitând că acele limbi s-au format cu multe secole mai târziu. Probabil foarte puţină lume cunoaşte că Romul şi Rem, fondatorii Romei - prin urmare şi romanii - şi-au datorat numele acelei zeiţe, la fel ca rumânii / românii de astăzi. Astfel, conform legendei - păstrată şi redată în câteva izvoare vechi scrise - fraţii gemeni, abia născuţi, din cauza păcatelor mamei lor Silvia Rea / fiica regelui Numitor, au fost puşi într-un coş şi aruncaţi în râul Albul, mai târziu redenumit în Tibrul, care tocmai se revărsa în urma unor ploi puternice (cuvintele ‘rea’, ‘numitor’, ‘albul’ în forma dată şi, corespunzător, în sensul de femeie rea, rege împăciuitor - care îi aducea pe oameni la un numitor comun - și râu cu apă albă / curată, se întâlnesc numai în limba rumână / română). Plutind în voia vântului şi a valurilor, coşul s-a agăţat de un ram de smochin şi - după retragerea apelor - pruncii au fost găsiţi şi salvaţi de un cioban care îşi păştea turma prin apropiere; ținând cont de faptul că arborele era simbolul zeiţei Rumâna / ocrotitoarea nou-născuţilor, fraţii au fost numiţi Romul şi Rem, scrişi mai târziu în limba latină ca Romu­lus şi Remus (limba latină fiind inventată, a fost utilizată numai ca limbă oficială a statului iar cetăţenii simpli au continuat să vorbească limba strămoşească, limba stră-română). Purtând acele nume, fraţii se mai aflau şi sub ocrotirea celui mai mare zeu al stră-rumânilor, a lui Jupiter, care de rând cu alte nume aşa ca ‘Tunetul’, ‘Fulgerul’, ş.a., mai purta şi numele de ‘Rumân’. Mai târziu, numele oraşului Roma s-a extins asupra denumirii statului şi cetăţenilor acestuia. Astfel, de la Rumână / Rumânul s-a ajuns la Romul şi Rem, apoi la Roma şi romani. Odată cu trecerea timpului, statul roman devenea tot mai puternic, iar cei ce se numeau romani deveneau tot mai numeroşi. Cu toate acestea, cea mai mare parte a celor învinşi de romani nu au acceptat niciodată numele de roman, rămâ­nând să-l poarte pe cel moştenit de la strămoşii lor. Astfel, la sfârşitul secolului III / începutul secolului IV, după ce italicii pierduseră rolul de conducător în statul roman şi locul lor l-au preluat traco-dacii din centrul şi nordul Balcanilor, împăratul Galerius, de origine dac, a declarat că era duşmanul numelui de roman şi că voia să schimbe titlul Imperiului Roman în Imperiul Dac. La fel şi Constantin cel Mare, pe care toate izvoarele scrise ni-l arată clar că era de origine dacă, se considera mai victorios decât Alexandru Macedon și Traian, fiindcă i-a învins pe romani, adică pe italici. Anume în perioada domniei sale, după acceptarea noii religii creştine ca religie oficială a statului, odată cu trecerea capitalei din Roma în noul oraş Constantinopol, în centrul pământurilor populate de traco-daci, s-a pus începutul utilizării noii denumiri a imperiului: Imperiul Rumânilor sau Rumânia. De ce? Fiindcă traco-dacii se considerau copii ai zeiţei Rumâna şi - în pofida diferitelor denumiri după regiuni, după numele conducătorilor ş.a.m.d. - toţi îşi ziceau rumâni. Separarea, la sfârşitul secolului IV, a Europei Centrale şi de Vest de imperiu, ajungerea încolo la începutul seco­lului V a goţilor, crearea de noi formaţiuni statale care nu se mai supuneau Constantinopolului - adică rumânilor - au condus la o nouă situaţie în teritoriul rămas în componenţa imperiului. Ponderea celor care îşi ziceau - se recunoşteau - ca rumâni a devenit covârşitoare. Anume din acea perioadă, de la începutul secolului V, în toate actele oficiale ale statului acela a început a se numi ‘Rumania’, fiindcă în limba greacă litera ‘â’ nu exista. Cei mai mulţi însă, foloseau în lucrările lor forma prescur­tată ‘Rum’, de la care cetăţenii erau numiţi ‘rumi’. Ca ‘rumi’ se autentificau înşişi cetăţenii care au păstrat acea denumire de-a lungul timpurilor, în pofida schimbă­rilor ulterioare din limba greacă. Noile comunităţi europene - care foloseau limba latină ca limba comună a tuturor - nevăzând deosebiri între ro­manii de altă dată şi rumânii din Constantinopol (şi aceasta era adevărat, fiindcă aveau rădăcini comune), au continuat să-i numească pe aceia romani, iar statul lor ca stat roman. Toate izvoarele arabe scrise din acea perioadă, ele fiind destul de numeroase (a se vedea lucrările lui Abu Al-Hacam, Abu Ismail Muhammad, Aba Ar-Raşid Al-Bacuvi, Halal As-Sabi, Al-Hasan Al-Safadi, ş.a.), îi numeau pe cetăţenii statului cu capitala în Constantinopol ‘rumi’ / ‘rumâni’ iar ţara lor ca ‘Rum’ / ‘Rumânia’. La fel şi numeroasele neamuri ale slavilor, germanilor, turcilor, alte neamuri mai mici au început a-i numi pe cei din imperiu ‘rumâni’. Astăzi - practic - nimeni nu mai ştie că denumirea Imperiu Bizantin nu a fost cunoscută celor care au trăit în acel stat, că aceea a fost inventată cu un secol mai târziu după cucerirea Constantinopolului de către otomani; preluată de istoricii de mai târziu din alte ţări şi repetată, probabil intenţionat, în toate lucrările lor, a condus la aceea ca denumirea Imperiu Bizantin / Bizanţ să se înrădăcineze atât de tare încât în prezent toţi ştiu și vorbesc numai de Imperiul Bizantin / Bizanţ sau, în cel mai bun caz, de Imperiul Roman de Răsărit iar nimeni nu-şi mai aminteşte despre denumirile ‘rumân’ / ‘rumâni’ şi ‘Rumânia’ utilizate de cei care au trăit în acel stat de-a lungul a peste un mileniu. Confuzia, neclaritatea existentă astăzi în utilizarea corectă a acestor cuvinte, falsificarea istoriei, inclusiv a celei medievale a rumânilor, s-a făcut mai târziu de către istoricii şi politicienii unor neamuri pentru a-şi înnobila propria istorie, pentru a arăta că, chiar dacă au existat cândva neamuri însemnate, cu istorii bogate - aşa ca babilonienii, asirienii, egiptenii, romanii ş. a. - acum acelea nu mai sunt. Temelia marii falsificări s-a pus în secolele IX-XI, atunci când în Rumânia, în urma utilizării pe parcursul - aproxima­tiv - a 2 milenii a limbii greceşti, s-a constituit o pătură de oameni din rândul conducătorilor statului, celor bogaţi, clerului, corpului de comandă al armatei, reprezentanţilor ştiinţelor şi culturii, care vorbeau, scriau şi gândeau în limba greacă şi care, practic, nu mai înţelegeau limba rumână, limba strămoşilor lor. Aceia, pentru a se afirma - şi în căutarea unor explicaţii de unde au apărut - au început a spune că erau urmaşii aşa-numiţilor eleni (nume folosit din cele mai vechi timpuri de una dintre cele mai numeroase şi puternice comunităţi ale rumânilor din Balcani, care, de asemenea, au folosit ca limbă oficială limba greacă din prima jumătate a mileniului I î.C.); aşa-numiţii eleni - adică rumânii grecizaţi - în scopul de a se deosebi de confraţii lor rumâni, care continuau să vor­bească limba rumână şi care erau mult mai numeroşi, au început a-i numi pe aceia ‘blahi’ / ‘valahi’, ceea ce în limba greacă de atunci însemna ‘rumân’ / ‘rumen’, de culoare rumână / rumenă. Ceva mai târziu, în se­colele XI-XII, elenii - care se considerau mai vechi decât rumânii / valahii şi decât romanii - au recunoscut că acele 2 comunităţi aveau aceeaşi rădăcină şi ca să arate acel lucru, au făcut unele modificări în alfabetul grec, una dintre care fiind schimbarea denumirii literei care se citea ca ‘u’: aceleia, după înlăturarea liniuţei / căciuliţei de dea­supra au început a-i zice ‘o’, în pofida existenţei în alfabet a unei asemenea litere; astfel, alfabetul grec s-a pomenit cu 2 litere ‘o’ şi fără litera ‘u’, în schimb Rumânia a devenit Romania şi rumân a devenit roman (elenii de astăzi nu au o explicaţie plauzibilă / clară de ce alfabetul lor are 2 litere ‘o’ şi lipseşte litera ‘u’, ei ‘uitând’ adevărul istoric - ca şi mulţi alţii - sperând că acesta nu va mai fi cunoscut niciodată). Procesul de destrămare a comunităţii rumâneşti, început la sfârşitul secolului IV / începutul secolului V, a continuat în partea europeană sub loviturile confraţilor lor (ale hunilor, avarilor, bulgarilor), ale slavilor şi altor neamuri iar în cea din Asia de Sud-Vest şi Africa de Nord sub cele ale arabilor, turcilor ori altor neamuri, unde o parte însemnată de rumâni a fost nimicită iar alta impusă să se refugieze în Europa, o parte mică - cu timpul - fiind asimilată complet sau aproape complet. Acea tragedie a poporului rumân - după cum arată izvoarele scrise - s-a datorat, în cea mai mare parte, nu atât tăriei forţelor invadatoare, cât slăbiciunii interne, cauzată de mişcările separatiste care nu au încetat niciodată până la momentul căderii marelui imperiu rumânesc sub loviturile otomane. Luptele fratricide atât dintre rumânii din Balcani, adică din cadrul imperiului rumânesc, dintre cei de pe ambele maluri ale Dunării, au condus la formarea de noi state rumâneşti, cum ar fi Bulgaria, Rusia şi Ungaria; astfel, în secolul XIV, în rezultatul unor asemenea lupte, din corpul statului rumânesc Ungaria - în care maghiarii jucau un rol secundar - s-au desprins Ţara Românească şi Moldova. Călătorii, negustorii, diplomaţii europeni, trecând prin aceste locuri şi văzând că locuitorii de aici care se numeau rumâni, se asemănau după limba vorbită, modul de trai, cultură, cu italienii şi cu rumânii din Balcani (din Imperiul Ru­mân cu capitala în Constantinopol), au conchis că şi aceia se trăgeau din romani, mai ales ştiind că - cu mult timp în urmă - romanii au stăpânit unele teritorii la Dunăre. Astfel, în lucrările, scrisorile, rapoartele de serviciu scrise în limba latină, îi numeau pe rumânii din Ţara Rumânească, Moldova şi Ardeal, după cum era de aşteptat, romani. Acele afirmaţii au început a fi susţinute şi de unii cărturari din Moldova şi Ţara Rumânească / Muntenia, impuşi - în mare măsură - de declaraţiile unor reprezentanţi ai maghiarilor şi slavilor, precum că dânşii erau cei mai vechi şi deci lor le aparţinea dreptul prioritar de a popula respectivele teritorii. Cu toate acelea, neamul care locuia în Moldova, Muntenia, Ardeal şi alte regiuni învecinate, se conştientiza ca neam rumânesc iar reprezentanţii săi se autentificau - îşi ziceau - rumâni. Nu romani, nu români, ci rumâni. Despre aceasta ne vorbeşte destul de clar scrisoarea lui Neacşu din 1521, cel mai vechi document păstrat şi scris în limba rumână, în care statul din nordul Dunării era numit Ţara Rumânească şi nu Ţara Românească, aşa cum scriu unii istorici de astăzi. Tot despre rumâni vorbeau Grigore Ureche şi Miron Costin. Primul spunea despre cei care locuiau în Moldova că se numeau ‘rumâni’ iar limba vorbită de aceia era ‘rumâniască’; cel de-al doilea spunea - destul de clar, în lucrarea ‘De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor’ - că ‘şi aşa neamul acesta de carele scriam al ţărilor acestora (Mol­dova, Ţara Muntenească şi Ardealul), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, tot acest nume au ţinut şi ţin până astădzi’. (În mai multe rânduri acela a accentuat că ‘numele cel dreptu de moşie easte rumân’). Odată cu trecerea anilor, unii rumâni au început a-şi zice şi moldoveni; muntenii însă au continuat să-i zică ţării lor Ţara Românească, fapt mărturisit de Constantin Cantacuzino în lucrarea ‘Istoria Ţării Rumâneşti’: acela a scris că ţara era numită rumânescă numai de locuitorii săi. Documentele istorice dovedesc că până la mijlocul secolului XIX străinii i-au numit pe băştinaşi atât vlahi / valahi, aşa cum o făceau dintotdeauna elenii, cât şi rumâni, aşa cum aceia s-au numit timp de peste un mileniu și jumătate, în pofida apariţiei şi răspândirii de către unii istorici în secolele XVII-XVIII a denumirii de români. Odată cu constituirea statului naţional, cu necesitatea găsirii unui nume care i-ar uni pe toţi, s-a acceptat ca statul să fie numit România, crezând că rădăcinile romane mai uşor ar fi rezistat în faţa celor care încercau negarea dreptului lor asupra teritoriilor stăpânite. Astfel, la mijlocul secolului XIX, rumânii au devenit români. Acceptând acest nume, rumânii - din necunoaşterea adevăratei lor istorii - s-au dezis de o parte foarte însemnată a aceleia, inclusiv de cea a Imperiului Rumân (şi nu ‘Roman de Răsărit’ sau ‘Bizantin’, cum este cunos­cut astăzi), cu capitala în Constantinopol, care a existat peste un mileniu”. Profesorul Anastase Hâciu în cartea “Aromânii” din 1936 a arătat cum era în Imperiul Otoman (care a urmat Imperiului Bizantin): “Imperiul Osmanlîilor - puternic peste tot în Peninsula Balcanică, în Principatele Române și în Ungaria până la porțile Vienei, în Anatolia, în Egipt și partea orientală a Mediteranei - a fost un Imperiu vast, supus unui singur sceptru, unei singure voințe, fără hotare și fără ezitare în primele veacuri, când Valahii, sub egida protectoare a Sultanilor / împăraților, s-au bucurat de cea mai nețărmurită libertate de mișcare, consfințită prin punctul 1 din Capitulațiunea încheiată cu înțeleptul Amurat II (1422-1451) și confirmată de Sultanii următori, punct care glăsuia: ‘Înalta dreptate va fi distribuită în țară în ființa unui cadiu / conducător, conform legilor Valahe; Valahii vor putea călători în toată libertatea, prin tot Imperiul, exercitând orice profesiune li s-ar părea bună’. În legătură organică cu acele privilegii politice a fost și libertatea organizării economice, pârghia progresului și a marelui avânt economic și - deci - organizarea în Balcani a centrelor Aromânești în ‘burgade’, adică cetăți libere dotate cu privilegii mari, adevărate insule de libertate, cum le numește distinsul coleg Victor Papacostea”.

Printre altele pe Internet şi portalul unor Evrei ortodocşi susţine Românizarea N Dunării ca mult influenţată din S Dunării (unde Romanii au fost prezenţi cu 3 secole mai mult, îndeosebi în Daciile dintre Adriatica și Banat), argumentele fiind de mai multe categorii: statele Româneşti mai organizate întâi au fost în S Dunării - realizate, pe lângă Imperiul Scito-Vlah = Bulgaro-Armân început în 681, numai de Armâni / ca Vlahia “Mare” în Tesalia, Vlahia “Mică” în Pind, Vlahia “de Sus” în Epir, etc. - iar apoi în N Dunării, realizate şi cu aportul masiv Armân. Rumânii / Românii - ca stră-Rumâni / stră-Români din vechile vremuri ale Epocii Pietrei - au fost deopotrivă autohtoni în S și N Dunării: nici cei din N Dunării nu au emigrat în S Dunării, nici cei din S Dunării nu au emigrat în N Dunării; de-a lungul vremurilor, transhumanța - exercitată atât în S Dunării, cât și în N Dunării numai de către Români - au întreținut Rumânitatea / Românitatea de ambele părți ale Dunării, Fluviul fiind axa Rumânității / Românității încă din neolitic (de pe când exista Civilizația Dunăreană). Nici imperialii Romani - care în Antichitate au trecut Fluviul din S la N în secolul II și l-au trecut înapoi în secolul III - nu au dominat N Dunării mai mult decât S Dunării iar azi Româna e oficială în N Dunării, nu în S Dunării (în ciuda acelor fapte): sursa Rumânismului nu a fost Roma. Academicianul Sloven Franc Mikloșici 1813-1891 a avut opinia admisă de Dimitrie Onciul, fostul director al Arhivelor Statului din România și președintele Academiei Române, de academicianul Român Ovid Densușianu / nepotul savantului Nicolae Densușianu (și de alții) că: “regiunea unde și-au luat naștere Aromânii e țărmul răsăritean al Adriaticii, în provincia numită Iliria”. În 1936, profesorul Anastase Hâciu a scris în cartea “Aromânii”: “Cercetătorul Teodor Filipescu susține că leagănul Românesc din Peninsula Balcanică a fost între Dalmația și Dardania (cuprinzând adică Bosnia și Herțegovina, Bulgaria Vestică, Serbia Veche, Kosovo, Albania Nordică și MunteNegru); teoria a fost emisă pentru prima dată în secolul XI de bizantinul Kekaumenos - care a scris despre Vlahii din Tesalia - iar în liniile ei mari a fost admisă de academicienii Aromâni George Murnu și Theodor Căpidan dar și de alții”. Nikola Rajkovic, veteranul istoricilor Muntenegreni, afirma în 2009 că “Slavii n-au găsit N Balcanilor pustiu, ci ocupat de băştinaşi, adică de ciobani Vlahi; totul, chiar şi în Insulele din Adriatica, era pământ Vlah, organizare Vlahă, Civilizaţie Vlahă. Practic, Muntenegru era locuit de Vlahi” (de altfel, însuşi numele MunteNegru provenea de la populaţia sa Rumânică când au venit Slavii, formată pe atunci majoritar din Armânii Morlaci, adică “Vlahi Negri”, în Bosnia ştiuţi ca “Mauro-Vlahi”, respectiv Vlahi Maritimi): culoarea Neagră provenea de la străvechea convenție a desemnării Nordice, explicația fiind că Mauro-Vlahii - adică Vlahii Negri din MunteNegru, Bosnia și Herțegovina, etc. - erau Nordici față de Vlahii Makedoni; ruta transhumanței caracteristică în Balcani numai Vlahilor - dintre toate populațiile - era vara din Macedonia în MunteNegru iar iernatul era invers, de aceea primăvara, la Sf. Gheorghe, Vlahii / Armânii ajungând în N pe coasta Dalmată (unde de referință a fost târgul Ragusa) iar toamna, la Sf. Dumitru, mergând pentru iernat în S, pe coasta Egeeii (unde de referință a fost târgul Săruna / Salonic); la jumătatea distanței dintre Săruna și Ragusa - adică între Tesalonic / cea mai importantă cetate Macedonă, de la Marea Egee și Dubrovnik / cea mai importantă cetate Dalmată, de la Marea Adriatică - era Moscopole, ajuns la începutul Epocii Moderne cel mai important târg din Balcani, după Istanbul / capitala otomană din Tracia (Moscopole a fost cel mai mare oraș al Vlahilor / Armânilor iar Casa Comercială Gherga - notată de Arhive = de exemplu în sectorul “Carte Greche” din Veneția, în general ca Gheorghiu - a fost principala sa instituție de negoț). În secolul XVIII, urbea Moscopole - de lângă Lacul Ohrida - a devenit cel mai important nod Armân / Vlah (dominat de negustorii Gheorghiu = Gherga, după cum au studiat în secolul XX academicianul A/Român Niculae Iorga, Dr. Valer Papahagi, ș.a). În 1980, academicianul Român Ştefan Ştefănescu a scris: “Daco-romanii, ei înşişi, nu s-au numit niciodată vlahi, ci şi-au zis, de la romani, rumâni sau români, înlocuind, potrivit spiritului limbii, vocala ‘o’ în ‘u’ şi pe ‘a’ în ‘â’. La rându-i, ţara formată din contopirea Vlahiilor nord-dunărene nu s-a numit de ei Valahia, ci România”. Aromânii au constituit în Evul Mediu liantul dintre lumea Mediterană a Balcanilor și lumea Bazinului Istrului / Dunării inferioare; în 2000, Aromânul Alexandru Gica din România a scris: “Din Antichitate, ideea de naționalitate a fost foarte relativă în Balcani. Omul Peninsulei Balcanice - oricare ar fi locul unde se află - aparține, prin structura sa etnică, mentală și spirituală, mai multor naționalități. Din acest motiv, nu trebuie să ne judecăm frații care consideră că fac parte din alte popoare - la drept vorbind, în majoritatea cazurilor - din națiunile majoritare ale statelor în care trăiesc”. În 2005, Dr. Nicolas Trifon a comentat: “După toate probabilitățile, anume acest tip de raționament (străin în restul Balcanilor de azi dar familiar majorității aromânilor), este cel mai în stare să federalizeze și să neutralizeze angajamentele pro-românesc și pro-grecesc, pe care unii dintre ei le afișează cu o virulență atât de mare, încât poți să te întrebi dacă n-o fac cumva pentru a exorciza o poziție inconfortabilă”. Folosiţi de Eleni pe post de jandarmi ai Bizanţului, Sârbii şi Sciții / Bulgarii au reuşit să distrugă ţesătura Românică a N Balcanilor, asimilându-i pe cei mai mulţi dintre Vlahi ori împingându-i în zone izolate (cum mai există în prezent); e de remarcat că partea dreaptă a Dunării - cuprinzând actualele Serbia și Bulgaria - în Evul Mediu era denumită Bulgară (chiar și când nu mai exista Imperiul Bulgăresc): de exemplu, în secolul XVI “Chronicon Posoniense” consemna despre cetatea Belgradului că la 1072 era în “Bulgarense Regnum” (Bulgaria Imperiului Bizantin a existat între cele 2 Imperii Vlaho-Bulgare 1018-1185).

Bulgaria bizantină s-a întins între Dunărea inferioară / Istru și Vestul Balcanic / Epir

Dinaintea prezenței Sârbilor sau Bulgarilor în Balcani, un joc al Vlahilor Machedoni - anterior regăsit la Căluşeri - datează din timpul Sfântului Dumitru / patronul păstorilor, conducătorul capitalei Macedone Salonic între 284 şi 311, adică tocmai atunci când împăratul Galeriu al Romanilor a ridicat acolo Arcul de Triumf decorat sculptural cu Geto-Daci, personaj care (conform Dr. Mircea Eliade) s-a suprapus creştin, patriarhal / masculinizant, peste cel al Demetrei: a izvorât din mersul în transă pe cărbuni încinşi la sfârşitul anului agricol, când se uscau plantele şi se aprindeau mari focuri de sărbătorire (Tesalonicul / Salonicul - vechea Therma, înfiinţată în marele codru Kedrenos, la răsărit de gura Râului Axios / Vardar - și-a avut denumirea în 316 î.C. de la Casandru, cumnatul împăratului Makedonilor Alexandru “cel Mare”, oraşul aparţinând Elenilor numai din secolul XX; de altfel, de-a lungul istoriei hărţile au notat însemnătatea Macedoniei faţă de întinderea mică a Elenilor). Despre ce era la târgul Salonic a scris poetul Timarion, în secolul XII (legând obiceiul Medievalilor Vlahi / Armâni de Tradiția Anticilor Cariani): “Sărbătoarea Sf. Dumitru este ca Panionienele de la Milesieni; ea este cea mai mare sărbătoare la Macedoni, căci vin cu prilejul ei nu numai mulţime de autohtoni de acelaşi neam, ci oameni de pretutindeni şi de toate felurile, neamurile felurite ale Misianilor (locuitorii Moesiei) vecini până la Istru şi din ţinutul de dincolo (de Istru), Elini - adică bizantini - Italici, Celţi de dincolo de Alpi şi Lusitani”; festivalul era inspirat de cel străvechi Pan-Ionian din V Anatoliei, la care se sacrificau bovine. Românitatea Balcanică (generic numită Vlahă de către cei care nu-i aparţineau şi Armână / Rumână de cei care-i aparţineau) - din care s-a desprins Gherga Medieval - s-a particularizat în timp prin 3 grupe de populaţii / alfabetic şi de la E la V: Megleno-Românii, Macedo-Românii, Istro-Românii (adică Megleniţii, Machedonii, Istrianii); în Sanscrită, “Valaka” însemna “Procesiune” (în 1892, filologul German Gustav Weigand - membru corespondent al Academiei Române - a afirmat că orice “încercare de a trata Daco-Româna şi graiurile Aromâne ca limbi dezvoltate independent din Latină ar fi imposibilă”). De altfel, numele Zeităţii Bacchos / Bachus a stat la baza lui Vach (nume devenit creştin, pătruns prin martirologii în sinaxare; de exemplu, capul Sf. Vach întâi a fost la Curtea de Argeş, acum e în Catedrala din Craiova, împreună cu capul prietenului său, Sf. Serga / ca ocrotitorii capitalei Băniei: Vah şi Serghie au fost apropiaţi ai lui Maximian 250-310, socrul primului împărat bizantin, Dardanul Constantin “cel Mare”, restul moaştelor lor rămânând în cea mai veche Biserică din Cairo).

Conform autorului primei mari sinteze a istoriei Românilor, academicianul Alexandru Xenopol 1847-1920, numele de Valahi / Volohi le-a fost dat în Slavonă - vechea Scită / Bulgară - de către cei sosiţi după căderea Imperiului Roman, care erau veniţi de pe Volga şi au impus aşa denumire (Voloh-Volga), existentă şi acum în Balcani din partea Slavilor pentru Români, rima suprapunându-se aceleia provenită din palatinizarea pronunţiei strămoşilor direcţi ai Armânilor, Pelasgii: în secolul V î.C. la Grecii vechi a fost şi Belasg, în secolul VI la Goţi a devenit Belag - cu rostirea prin clasica permutare “G”/“K” apoi ca Belak - pe scurt fiind Blac, respectiv Slavonul Vlah sau Maghiarul Olah (termenul N African de “Felah” pentru ţăran a fost găsit de academicianul Elen Antonios Kerampulos 1870-1959 ca rezonând ulterior European cu Valah iar în 2004, profesorul Ştefan Buzărnescu, decanul Facultăţii de Sociologie şi Psihologie a Universităţii din Timişoara, în cartea sa “Un model de interculturalitate activă - Banatul românesc” (e de observat că Dunărea, inclusiv prin defileul său Gherdap, delimitează Banatul de Balcani) a sintetizat sub forma “Cuvântul ‘valah’ sau ‘vlah’ este de origine germanică şi defineşte toate populaţiile de origine românică. Astfel, velsii din Anglia, valonii din Belgia şi walsii din Elveţia sunt cu toţii urmaşii populaţiilor romanizate. Aplicarea acestei denumiri şi românilor indică aceeaşi filiaţie românică. Slavii au preluat termenul de la germanici. Termenul de Vlaşca dat de slavi Banatului consemnează denominaţia acesteia ca ţară românească”). De altfel, cuvântul englez “black” pentru “negru” ar proveni din “Vlach” (în vechiul sens de Nordic / căruia îi era asociat negrul, pentru orientare; spre exemplu, pe o piatră funerară de la sfârşitul secolului XI din Sjonhem 57,28 lat. N, 18,31 long. E / Insula Gotland, Românii au fost nominalizaţi runic ca “Blakumen”). Din aceeași Insulă Gotland în secolul XIII a fost studentul călugărului Italian Toma d’Aquino 1225-1274, anume călugărul Dominican Petrus de Dacia 1235-1289, considerat primul autor literar al Suediei (chiar dacă a scris în Latină, mai ales despre stigmatele creștinei Kristina 1242-1312 din Stommeln 51,01 lat. N, 6,45 long. E / Germania, cu care a purtat o bogată corespondență); alt Petrus de Dacia - contemporan cu el, zis Petrus Dacus sau Filomen - a fost cel pasionat de astronomie aparținând clerului Catedralei Gote din Roskilde 55,39 lat. N, 12,05 long. E / Danemarca, care în 1291 a publicat o lucrare de matematică foarte utilă, despre extragerile rădăcinilor cubice, el popularizând astfel pe larg cifrele Indiene, zise “Arabe” în Europa (iar în 1327, rectorul Universității din Paris - celebra Sorbona - a fost alt Petrus de Dacia / înaintea lui, alt rector Danez al Sorbonei, din Ribe 55,19 lat. N, 8,45 long. E, a fost Martinus de Dacia 1220-1304): în Evul Mediu, Dacii și Dacia au fost foarte populari printre foștii Goți iar așa ceva avea sens doar datorită identității Geto-Dace Antice (sorginte larg admisă / acceptată - recunoscută și celebrată - pe atunci, Goții fiind puternici la Marea Baltică mai ales între Insula Gotland și Peninsula Jutland). În sens invers Negrului - direct asociat Nordului - profesorul Român Ovidiu Bagiu, a enunțat în 2010: “Termenul de ‘Albi’ a degenerat în ‘Blachi’ / ‘Vlachi’. Francii lui Carol Magnificul au numit sub forma de ‘Blanches’ populaţia daco-romană de la hotarele răsăritene, din Panonia şi Dalmaţia. Populaţia daco-romană a fost denumită după culoarea hainelor albe specifice culturii proprii, haine rămase ca specificitate a portului popular până în zilele noastre”. Este de observat şi că - aşa după cum Armânii denumeau caravana ca “turmă” - Românii denumeau curierul în ştafetă ca “olac”: o amintire a turmarului Vlah. “Dicţionarul Pfeifer al limbii germane” din 2004 enunţa că “Wallach” era apelativul Goţilor din secolul IV de la Dunărea inferioară pentru o tehnică de castrare specifică acelei zone. (Căutările pentru Vlah, cu sensul de “negru”, “alb”, etc., au apărut doar din refuzul păcurarilor / păstorilor de accept a legăturii sale acvatice, derivată de la străvechii pescari, plutaşi, ş.a., adică de la cei apropiaţi de ape / Ro-mânii dintâi fiind cei de pe Râuri; culorilor roşie şi galbenă - caracteristice Romanităţii - Românii le-au adăugat-o pe cea albastră tipică apelor / Mării dar și Cerului, pentru naţiune foarte semnificativ fiind tricolorul / steagul națiunii). Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Din perioada conviețuirii cu sarmații roxolani = alanii străluciți, tyrageții au împrumutat obiceiul de a castra caii, păstrat de locuitorii satelor românești până în prezent. ‘Un obicei specific al întregului neam scit și sarmat (a scris Strabon VIII 4:8) e castrarea cailor, ca să fie mai ușor struniți’. Petriceicu Hașdeu a relevat acest obicei - ce dovedește continuitatea poporului român pe aceste meleaguri - în 1885; datorită acestui obicei, caii scopiți, vânduți în Europa Centrală, au fost numiți - după poporul care-i vindea - ‘walahi’ / în limba germană ‘wallah’. Printre tyrageți și roxolani s-au așezat în secolele II-III vandalii și goții cu cele 2 ramuri ale lor - vizigoții și ostrogoții - stăpânind ambele maluri ale Nistrului; împotriva acelora împăratul bizantin Valens a întreprins o expediție în anul 369, trecând Istrul la Isaccea”. Academicianul Niculae Iorga a scris: “Elementele Gotice aruncate nu numai spre Vest, ci și spre Nord, au dus pe malul răsăritean al Balticii până în Finlanda ca și pe cel apusean Suedez, unde în Sudul țării e Goția din titlul regelui Suediei, apoi Gottland și Gotheborgul, arta lineară a vechilor Traci, luată de la moștenitorii lor Românici”.

Iată redat un fragment din “Istoria românilor” de Academia Română: “La sfârşitul secolului VII, bulgarii turanici au ocupat regiunea de la sudul Dunării, înfiinţând pe teritoriul Imperiului Bizantin o nouă formaţiune statală (la sosirea în actualul teritoriu bulgar, ei s-au aliat cu aromânii / vlahii autohtoni ştiuţi ca Severini - însemnând iranic ‘negri’ iar slavic ‘nordici’ - cei de la care a provenit peste Dunăre numele Ţinutului Severin pe malul românesc al Porţilor de Fier / Gherdap). Aristocraţia noilor veniţi a absorbit treptat păturile suprapuse ale populaţiei autohtone, dând naştere clasei dominante feudale. Statul bulgar şi-a extins stăpânirea şi spre vest, cucerind regiunea Sirmium (azi Srem, în Serbia). Creştinarea clasei dominante bulgare a fost în a doua jumătate a secolului IX. Primul stat bulgar a fost desfiinţat în 2 faze: astfel, partea lui de răsărit a fost înglobată în Imperiul Bizantin în urma campaniei militare din 971; partea de apus, cu capitala la Ohrida, şi-a menţinut independenţa până în 1018, când împăratul a pus capăt stăpânirii bulgare. În felul acela, bizantinii au revenit cu graniţa de nord la Dunăre”. În imaginea următoare e schița din “Istoria Bulgariei” editată în 1988 de Academia Bulgară, despre Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân în timpul țarului Simeon (cumnatul guvernatorului George):

Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân la apogeu

Menţionările istorice Ghergane au apărut în Vlaşca de la Dârstor, tot în 2 faze: în secolul X jupanul Gheorghe şi judecătorul George în Biserica Basarabi după 11 ani de la înfrângerea Sciților / Rușilor și Bulgarilor din răsăritul Balcanic, apoi Peonul Ghega / Împăratul Roşu în Basarabovo, la mijlocul secolului următor - a cooperat cu Vlad care cârmuia Vlaşca aflată în N Dunării din Jghiaburi / judeţul Argeş din 1037 - respectiv comandantul Gregoros care cârmuia din Dârstor în 1088 (sau poate Ghega / “Împăratul Roşu” de pe malul drept al Dunării - a cărui urmaşă Maria / Moria din secolul următor s-a măritat cu împăratul Aromân Ioan Asan I - era acelaşi cu Vodă Vlad de pe malul stâng al Dunării, astfel de fapt fiind Vlad Ghega, stăpânul vadului Giurgiu, loc de mare importanţă comercială; ulterior a fost o evoluţie timp de câteva generaţii - de la “Roşu Împărat” la “Negru Vodă” - din S Dunării în N Dunării). În 1916, istoricul Nicolae Constantinescu în “Cetatea Giurgiu - originile şi trecutul ei” a propus derivarea numelui de la “un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge”. Academia Română a continuat “Istoria românilor”: “Asupriţi de bizantini, atât bulgarii, cât şi vlahii de la sud de Dunăre, s-au răsculat în 1185, sub conducerea fraţilor români Petru şi Asan, în 1186 noul stat obţinând independenţa. În secolul XIII - sub ţarul Ioan Asan II - statul şi-a atins apogeul puterii, în Balcani încorporând părţi din Tracia, Tesalia, Macedonia şi Albania”. (Primul Imperiu / ţarat comun a fost cârmuit de Sciți / Bulgari, al doilea a fost cârmuit de Armâni: răscoala din S Dunării a sănătoşilor fraţi Asan - care au întemeiat Imperiul Româno-Bulgar - a reuşit doar după ce ei au primit sprijinul fraţilor lor Români din N Dunării, conduşi de Cărăşanul Negru Vodă, sprijinit Cavaleresc de Grigore Veneţianul). Gherganii au fost răspândiţi de ambele părţi imperiale: în 971, cronicarii bizantini (pe atunci domnea în Imperiul Bizantin împăratul Ioan Tzimiskes din Dinastia Armeană Gourghen / Kurkuas) au menţionat Armânii ca populaţie Romanizată; Gurghenii erau înalţi nobili Iberi Caucazieni - refugiaţi în Imperiul Bizantin datorită invaziei islamului - şi au fost în elita militară imperială ca mari generali, de exemplu Roman Gurgen / Curcuas şi Ioan “cel Bătrân” în timpul împăratului bizantin Vasile II Macedonul / descendent Gregorid din Armenia, Ioan Curcuas / şeful armatei bizantine în timpul împăratului de origine Armeană Romanos Lecapenos 920-944, Teofil / fratele său mai mic de asemenea şeful armatei bizantine, activ până în 960 sau Ioan Curcuas / Kurkuas în 1008-1010 catepanul Italiei bizantine, ce cuprindea Italia la S de linia Gargano-Amalfi din Ducatul Napoli, Grigore Gurgen ducele Plovdivului în 1089-1091 (“Plov-div” a fost cândva cetate / “davă” Geto-Dacă, “plov” însemnând “plat” / “plai”, așa că Plovdiv = “Cetatea Plaiului”), ş.a.; e de ştiut, conform şi academicianului A/Român George Murnu: “catepan era un titlu analog cu cel de guvernator, de la el derivând cuvântul căpitan în limbile Românice”. La asediul din 971 de către bizantini al Durostorului / Silistrei - capitala Vlaşcăi, a primei Ţări Rumâne - a murit Curcuas, ruda împăratului: cronicarii au scris că autohtonii Geţi, adică Valahi / Români - având ca aliaţi luptători Rosi din Crimeea şi Kiev / conduşi de nepotul regelui Rurik - i-au expus capul pe unul dintre turnuri (ceea ce i-a bucurat, însă în final - din cauza asediului de peste un sfert de an - au făcut pace cu bizantinii, care au preluat cetatea din stăpânirea lor); apoi, bizantinii au organizat militar regiunea cucerită a Dunării ca “Paristrion” / “Paradunavon” = “Podunavia” / “Po-Dunavia” iar Deltei Dunării i-au zis - doar efemer - “Mesopotamia Apuseană”. Academia Română a arătat în “Istoria românilor” din 2010: “În imediata apropiere a malului dobrogean al Dunării, o parte a populației, nemulțumită de abuzurile rușilor și atrasă de promisiunile bizantinilor, a trecut de partea bizantină. Un număr de comunități locale și-au trimis reprezentanți, recunoscând autoritatea împăratului bizantin și cerându-i ocrotire. A urmat un asediu pe apă și pe uscat al importantei cetăți Dorostolon, în care se refugiaseră forțele rusești. Era de fapt o bătălie pentru supremație în zona dunăreană, după ce fusese restabilită autoritatea bizantină din Tracia până la nord de Balcani. Cetatea Dorostolon a fost asediată timp de peste 3 luni, având loc nu mai puțin de 6 bătălii navale și terestre. În câteva rânduri rușii au ieșit în afara zidurilor, ducând lupte sângeroase cu bizantinii. În afara ruperii încercuirii, astfel de acțiuni au fost impuse și de nevoia asediaților de a-și procura provizii, în condițiile foametei de care începeau să sufere tot mai mult. Ele constituie, fără îndoială, o dovadă că autohtonii dețineau anumite rezerve de cereale. La sfârșitul lunii iulie 971, Sviatoslav a fost nevoit să facă propuneri de încetare a operațiunilor militare, ajungându-se la o înțelegere între beligeranți și chiar la o întâlnire între conducătorii lor, Sviatoslav / liderul rus și Tzimiskes / liderul bizantin. În numele oamenilor săi, Sviatoslav se obliga să nu mai atace posesiunile bizantine, nici în zona dunăreană, nici în Crimeea. Erau reînnoite mai vechile privilegii comerciale consemnate în tratate, inclusiv pentru litoralul pontic. Pentru a scăpa cât mai repede de puternicul său adversar, Tzimiskes a asigurat provizii de întoarcere pentru oștile kieviene. Plecarea lui Sviatoslav de la Dorostolon însemna extinderea frontierelor imperiului până la Dunărea de Jos. Leon Diaconul a notat că Ioan Tzimiskes ‘a redat romeilor Moesia’, ceea ce mărturisește clar ideologia politică imperială de atunci, ce considera spațiul respectiv ca aparținând de drept Constantinopolului. În timpul asediului, au existat în mod sigur forme de colaborare cu elemente locale situate pe ambele maluri ale fluviului. În timpul asediului Dorostolonului, trupele bizantine s-au stabilit într-o serie de fortărețe, căci la un moment dat împăratul ‘a chemat pe toți câți erau răspândiți pentru pază și în grabă au venit cei chemați’ (Skylitzes, ‘Synopsis’). În același izvor s-a consemnat că, tot atunci, în fața lui Ioan Tzimiskes ‘au venit din Constantia și din alte fortărețe ridicate dincolo de Istru soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele fortărețe; primindu-i cu blândețe, (împăratul) a trimis oameni să preia fortărețele și oaste îndestulătoare pentru paza lor’. În actualul stadiu al cercetării nu este posibilă o localizare exactă a pomenitelor fortificații, între altele, pentru că în izvoare nu li s-a consemnat numele. Cercetările arheologice relevă că în zonă exista o populație relativ densă, cu o bunăstare relativă, mai ales de-a lungul Dunării, fapt ce ar indica existența unor înjghebări politice în zonă. Prezența ‘jupanilor’ în spațiul dobrogean (Dimitrie, Gheorghe) sugerează o astfel de realitate, chiar dacă localizarea respectivelor cetăți în dreapta sau în stânga Dunării este încă controversată. Unii specialiști consideră că astfel de centre militare erau doar în spațiul dobrogean, în imediata apropiere a Dunării, în timp ce alții presupun că atunci au fost stabilite capete de pod și pe malul stâng al Dunării, înspre ținuturile sudice ale Moldovei, centrul Câmpiei muntene și chiar mai departe, spre ținuturile transilvănene și bănățene. Nu se știe exact în ce măsură a fost stabilită o efectivă stăpânire și administrare bizantină în părțile centrale și vestice ale Peninsulei Balcanice, problema rămânând controversată. Oricum, acolo au acționat dintre elementele locale cei 4 așa-numiți comitopoli (dușmanii bizantinilor): David, Aron, Moise și Samuel. Unul dintre aceia a pierit în anul 976 într-o ciocnire cu ‘vlahii călători’.” (Comitele / Comitopolul Samuel / Samuilă a fost cârmuitorul Vidinului și general al Imperiului Bulgaro-Armân până în 997, când a ajuns ultimul țar al aceluia). Cele scrise de Academia Română despre influența dincolo de Carpați la sfârșitul secolului X ar fi în legătură cu probabilele înrudiri ale cârmuitorilor primei Țări Rumâne independente din Marile Bălți ale Dunării / Vlașcăi de la Dârstor în Banat cu contemporanii dinaști Gladiferi ori în Sudul Ardealului cu contemporanii cnezi = ducii Românilor independenți față de Ungurii care pe atunci erau intrați în Ardeal doar în fostul Voivodat al lui Gelu; după îndepărtarea Rușilor de la Dunăre, fără colaborările cel puțin ale unor lideri ai Valahilor – adică ale jupanilor, respectiv ducilor Rumânilor / Românilor în N Dunării și ale celnicilor Armânilor / Vlahilor în S Dunării - le-ar fi fost mai greu bizantinilor să se impună, inclusiv în fața vechilor Bulgari (bizantinii de-a lungul vremurilor au avut pro și contra la marginile imperiale – dintre vecini - deopotrivă pe Armeni în Est și pe Armâni în Vest). La înțelegere cu bizantinii, în 972 șeful Peceneg / “Pacinat” Kurca / Kurya a distrus la Khortiția - Insula Sf. Grigorie pe Nipru - oastea fostului aliat Rurikid Sviatoslav / “Sviato-Slav”, în frunte cu el (apoi fiul aceluia, Sf. Vladimir “cel Mare” - care a preluat puterea în Kiev - a creștinat Rușii); e de știut că în prezent la Kiev a fost semnalat tiparul genetic masculin “N” ca al lui Gherga. Împreună cu Gurghenii au fost nobilii Anatolieni Gabras, începând cu Constantin în secolul X alături de împăratul bizantin Ioan Gurghen “Tzimiskes” 969-976 / blond cu ochi albaştri, apoi (când Dinastia Comnen a preluat cârmuirea imperială) generalul Theodor a organizat Trapezuntul ca un stat semi-autonom şi a participat în prima cruciadă; Constantin - mezinul său - a cârmuit Trapezuntul până în 1140 (când împăratul bizantin Ioan Comnen a preluat ferm zona respectivă în Imperiul Bizantin), fiul aceluia, numit tot Constantin, devenind omul de încredere al succesorului la tron, Manuel Comnen: în 1204, la pierderea tronului de la Constantinopol / Tracia, Comnenii - înrudiţi cu Gherganii - au înfiinţat Imperiul Trapezuntului, pe care l-au cârmuit peste un sfert de mileniu. Este de ştiut şi că moşierul Armâno-Armean Manuel Erotikos de pe Valea Mariţa - din Komne, lângă Plovdiv 42,09 lat. N, 24,45 long. E - în 978 a apărat la Niceea tronul Gregoridului împărat Vasile II Macedonul de pretenţia unei rude, ceea ce i-a mai adus o moşie: Kastamonu 41,22 lat. N, 33,46 long. E (în Paflagonia / Anatolia); el a întemeiat Dinastia Comnen, fiul său Isac 1001-1061 fiind cel dintâi împărat al dinastiei celor care au cârmuit Imperiul Bizantin până în 1185 (ultimul Comnen pe tronul din Constantinopol / Tracia a fost potentul Andronic, născut în 1118, înlăturat de la putere de către o rudă, Isac Anghelul, atunci fraţii Armâni Asan, din Reţeaua Comnen, întemeind Imperiul Româno-Bulgar - cu teritoriul pe ambele maluri ale Dunării - ce a funcţionat până la invazia Mongolă din secolul următor, XIII): Comnenii au luat puterea în Imperiul Bizantin prin conspiraţie după schisma dintre catolici şi ortodocşi (primul său împărat a fost binecuvântat de patriarhul Constantinopolului), în timpul lor fiind primele cruciade iar apoi s-au ridicat Asanii / Asăneştii - care făceau parte din reţeaua detronaţilor Comneni - colaborând mai ales cu Cavalerii Ospitalieri şi Templieri apăruţi între timp / cunoscuţi de ei printre cruciaţii cu care au avut de a face. După cum a notat şi Ana Comnena în “Alexiada”, pe Râul Aseniţa / acum Chepelare, afluent al Mariţei, păstorul / “Păcurarul” Grigore - notat Grigor “Pakurian” / Iber Caucazian - a ctitorit în 1083 Mănăstirea Petriţa / Petritzos (azi Bachkovo 41,56 lat. N, 24,50 long. E), în Bulgaria: Grigore a fost un excelent general bizantin, despre care prinţesa istorică a scris că descindea din nobili Armeni (era cel mai mic la statură dintre înalţii Caucazieni stabiliţi Balcanic, însă viguros); el a insistat ca în Mănăstire să fie doar călugări care ştiau vorbi limba Georgiană şi a făcut importante donaţii Mănăstirii Ivirilor / Georgienilor de pe Muntele Athos / Macedonia, la care până în 1065 a fost stareţ Gheorghe “Aghioritul”, ucenicul lui Gheorghe “Zăvorâtul” de pe Muntele Sfintei Lumini 36,45 lat. N, 36,20 long. E de la graniţa Kilikiei / Ciliciei cu Siria, urmat de starețul Gheorghe “cel Tânăr” (în 1086, într-o bătălie cu Pecenegii, generalul a avut o şarjă aşa de năvalnică încât a murit izbit de un copac). Este interesantă onomastica în locuri semnificative de la E la V, anume Colchida pentru Georgia / răsăritul Pontic, Calchedon pentru partea răsăriteană a Strâmtorii Cherchel / Bosfor și Calchidiki pentru Peninsula Makedonă ce are în partea răsăriteană Muntele Athos: denumirile au rămas semnificative pentru locuri de importanță aparte față de Gherga.

Imperiul Româno-Bulgar şi capitala sa Qirqin (Marea Târnavă)

Despre formarea Medievală a Ţării Româneşti - devenită România în Epoca Modernă - se poate afirma că după realizările Armâne din S Dunării (ca formaţiunile statale denumite de vecini “Vlahii”, inclusiv în MunteNegru), a urmat realizarea Română din N Dunării, ca “Valahia” = Ţara Românească, pe teritoriul ce era atunci al Cumaniei Negre, adică Nordice; despre Ţara Românească înfiinţată în N Dunării de G/herţegul Negru Vodă - după cum a observat şi istoricul Sergiu Iosipescu pentru Academia Română în “Constituirea statelor feudale româneşti” - la sfârşitul secolului XIII “Cronica Veneţiană” a menţionat-o drept “Colonia Romanilor Negri” / Cărăşeni iar “Cronica Ilkhanidă” ca populată de “Vlahi Negri” = Cărăşeni. Prima mare cronică a Ţării Româneşti, “Letopiseţul Cantacuzinesc”, consemna “Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini: Însă dintâi izvodindu-se de Rumânii care s-au despărţit de la Romani şi au pribegit spre miazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara Ungurească, pre apa Tisei ajungând până la Maramureş, pre apa Mureşului şi pre apa Oltului. Iar cei ce au descălecat la Turnul Severinului s-au tins pre supt poalele muntelui până în apa Oltului; alţii s-au pogorât pre Dunăre în jos. Şi aşa umplându-se tot locul de ei, au venit până în marginea Nicopolei. Atunci s-au ales dintr-înşii boierii care au fost de neam mare. Şi puseră un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap (banoveţi, adică mari bani) şi-i aşezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-a pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-a pogorât la Craiova. Şi aşa fiind, multă vreme a trecut, tot ei oblăduind acea parte de loc. Iar când au fost la cursul anului 1290, fiind în Ţara Ungurească un Vodă ce l-a chemat Negru Vodă, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, ridicatu-s-a de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: Rumâni, Papistaşi, Saşi, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţei, început-au a face ţară nouă. Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş şi iar au făcut oraş mare şi şi-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au dat pre supt podgorie, ajungând până în apa Siretului şi până la Brăila; iar alţii s-au tins în jos, preste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până în marginea Dunării şi până în Olt. Atunci şi Basarabii cu toată boierimea ce era mai înainte preste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Negru Vodă, închinându-se să fie sub porunca lui şi numai el să fie preste toţi. De atunci s-a numit Ţara Rumânească iar titlul domnului s-a făcut precum arată tâlcuite pre limba Rumânească: ‘Întru Christos Dumnezeul cel bun credincios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de Hristos şi singur biruitor, Io Negru Vodă, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Rumânească dentru Ungaria descălecat şi de la Almaş şi Făgăraş herţeg’. Acesta este titlul domnilor de atunci, începându-se pân-acum, precum adevărat se vede că este scris la toate hrisoavele ţării. Şi într-acest chip tocmitu-ş-a Negru Vodă Ţara cu bună pace, că încă nu era de Turci împresurată. Şi a domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş. Şi a domnit ani 24. De aici se începe povestea altor domni, care au venit pre urma Negrului-Vodă”. Despre cine a pribegit din S Dunării în N Dunării s-ar înțelege că au fost strămoșii domnești, Vlahi / Armâni care au ajutat formarea băniei Basarabe, până la transformarea în domnia Voivodală la Valahi / Români, astfel mărindu-se / întărindu-se Țara Românească la N de Dunăre, fenomen reținut de cronică drept istoric; deoarece “pribegirea” din Balcani a acelor nobili Rumâni a început prin despărțirea de Romani - adică de bizantini - atunci momentul “dintâi” poate fi încadrat după disoluția Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, în perioada 1020-1185 a dominării Balcanilor numai de către bizantini, letopisețul menționând chiar existența a 3 capitale în Oltenia și indicând că “multă vreme a trecut, tot ei oblăduind acea parte de loc” (până în 1290). Este de ştiut că în titulatura timpurilor, “Negru“ era “Kara“, așa că în loc de Negru-Vodă se poate înţelege “Cărăşan” iar “herţeg” însemna “duce”, astfel încât şi Herţegovina avea înţelesul de “Ducat” / “domeniul ducelui”: Herţegovina = “Ţara Hum” - în S Bosniei - era vecina Ragusei (partea sa răsăriteană - cu roşu pe harta următoare - a fost inclusă în MunteNegru).

MunteNegru

În 2010, profesorul Român Ovidiu Bagiu a afirmat: “Cronicile Ragusane sunt un incredibil izvor de istorie românească. Astfel avem date privind pe Ştefan Tvrtko 1338-1391 care a ajuns crai (a fost primul rege al Bosniei şi Herţegovinei) în 1377, odată cu urcarea pe tron a lui Radu I în Ţara Românească. Suportul Basarabilor se pare că a fost decisiv în înscăunarea lui Ştefan - întrucât era căsătorit cu Doroteia - iar în ‘Cronica Ragusei’ se indica: ‘Stephanus Rex cum matre Helena et coniuge Dorothea’ adică Ştefan rege cu mama Elena şi soţia Doroteia. Pe linie parentală, Ştefan avea ca mătuşă pe Maria - nevasta lui Nicolae Alexandru Basarab şi bunica lui Mircea cel Bătrân. Cine era Doroteia? Din cronicile de până în 1384 (ce corespund domniei lui Radu I) rezultă că Doroteia era fiica principelui Vidinului - de pe linia dinastică a Asăneştilor - şi a soţiei sale, Ana Basarab a Ţării Româneşti. Prin urmare, familia lui Ştefan Tvrtko se bucura de sprijinul celor 2 mari familii nobiliare româneşti, a Asăneştilor şi a Basarabilor. Se pare că numele Tvrtko în limba română se pronunţa Turca / Ţurcă. În 1387, Ştefan l-a ajutat pe Jan Horvat / banul de Macva împotriva reginei Maria a Ungariei şi a cucerit cea mai mare parte a Croaţiei iar în 1390 s-a autointitulat rege al Croaţiei (inclusiv al Dalmaţiei), fără să fie contestat de cineva. Aşa s-a mai scris o pagină de istorie, cu Doroteia prinţesa de Asan-Basarab, regina Bosniei şi Croaţiei; şi pentru cunoştinţa tuturor, capitala Bosniei a fost Cosacea iar emblema cetăţii era scutul cu dungi roşii”. (Cosacea 43,30 lat. N, 18,47 long. E e la actuala graniţă dintre Herţegovina şi MunteNegru, pe Râul Drina ce curge în Sava, aşadar aparţinând Bazinului Dunării; la fel și capitala Coșavei / Kosova - din răsărit - aparține Bazinului Dunării).

Stindardul Herţegovinei

Academicianul Gheorghe Brătianu în “Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti” din 1945 a scris: “Întemeierea Ţării Româneşti nu se datoreşte unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire românească a diferitelor formaţiuni politice din dreapta şi din stânga Oltului. Dinu Arion a văzut în însuşi termenul ‘descălecare’ o înrâurire directă a cuvântului ‘descensus’ folosit de izvoarele ungureşti iar în dreptul de proprietate al Domnului asupra întregului pământ al ţării - orice posesiune fiind hărăzită sau confirmată de el - era o influenţă directă a concepţiei de drept feudal, împrumutată de la ultimii regi Arpadieni; acea stăpânire supremă a teritoriului nu ţinea numai de dreptul feudal unguresc, ci se regăsea în concepţia de proprietate a celor mai multe societăţi medievale iar descălecarea ce se potriveşte să fie o traducere a lui ‘descensus’ poate să fie o formulare - în termeni politici ce puteau fi înţeleşi de vecinii puternici din apus - a întemeierii statului român (decât împrumutul chiar al concepţiei noastre de stat de la aceiaşi vecini, cum le place de altfel acelora s-o afirme în orice împrejurare). Tot astfel, armele Ungariei, cu fasciile pe care le purtau în secolele XIV-XV monetele Ţării Româneşti, nu reprezentau un indiciu de vasalitate către Coroana Sf. Ştefan, ci erau o imitaţie impusă de relaţiile cu societatea feudală a Ungariei. Ion Conea a constatat că ‘vatra numelui de Băsărabă pe pământul românesc este în Haţeg’. Prima menţiune a unei mişcări în sensul decălecatului, de la miazănoapte de Carpaţi spre miazăzi, se află în diploma hărăzită Ordinului Ioaniţilor la 1247. Scrierea din 1604 a ragusanului Luccari despre analele patriei sale amintea de ‘Negru-Vodă din Ţara Ungurească care în 1310 şi-a aşezat Scaunul de domnie la Câmpulung’; aşa ceva corespunde noţiunii de ‘ungurean’ cu înţelesul românilor din Ardeal, aşa cum ne-au păstrat-o vorbirea şi literatura noastră populară, până şi balada Mioriţei. Reţinem din prima cronică română 2 elemente bine distincte în întemeierea Ţării Româneşti: o formaţiune mai veche în Oltenia, de obârşie sudică, de la miazăzi de Dunăre, şi una mai nouă la stânga Oltului, de obârşie nordică, întemeiată de un voivod venit din Ardeal; întâlnirea şi fuziunea între acele 2 curente a determinat întemeierea Ţării Româneşti. ‘Cronica Română’ atribuită lui Constantin Căpitanul în secolul XVII s-a întrebat pentru ce a trecut Negru-Vodă din Făgăraş în Muntenia: ‘Poate să să fi învrăjbit Domnul Românilor cu Domnii Ungurilor şi cu ai Saşilor de nescaiva pricini, şi de aceea să să fi mutat dencoace. Şi nu iaste a nu să crede aceasta că, după ce a trecut Domnul dencoace, n-a mai avut stăpânire peste Români în Ardeal: ci den plaiu încolo stăpânia Ungurii şi den plaiu încoace stăpânia Domnul, până în Dunăre. Şi pentru ca să arate că nu iaste supus nimănui, să scrie în hrisoave singur stăpânitoriu. Ori aşa, ori într-alt chip să fi fost, nu să zminteşte istoria, că ori una să socotească cineva, ori alta, nu va greşi’. Ernst Gamillscheg a afirmat: ‘Probabil încă din secolul X românii din Valea Timocului s-au întins spre nord, emigrând în Oltenia şi în sudul Ardealului. Limba pe care o aducea populaţia din Valea Timocului nu se deosebea în trăsăturile esenţiale de limba generală românească. Aşadar contopirea cu românii din nordul Dunării nu a prezentat nici o greutate. Către anul 1100, teritoriul în care româna a fost limba generală de comunicaţie cuprindea: Munţii Apuseni, cu regiunile colonizate de români după prăbuşirea Imperiului bulgaro-armân, Oltenia, Munţii Făgăraşului, etc.’ Alexandru Soloviev a menţionat un proces judecat în 1220 de arhiepiscopul din Ohrida, în care 2 arhonţi slavi din Skopje s-au găsit în litigiu cu Constantin şi Ioan Tihomir; procesul privea drepturi de posesiune ce fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a Imperiului vlaho-bulgar. Tihomir a fost tocmai numele tatălui lui Basarab I, voivodul Ţării Româneşti în secolul următor. Nu e deci o ipoteză prea îndrăzneaţă de a socoti că stăpânirile româneşti, dovedite documentar în Oltenia secolului XIII, să fi avut legături cu lumea de dincolo de Dunăre, peste care se întinse cârmuirea Imperiului vlaho-bulgar al Asăneştilor, a cărui expansiune atinsese - în Banatul Severinului - graniţele regilor Arpadieni ai Ungariei. La 1291 - sub regele Andrei III / ultimul din Dinastia Arpazilor - încă au mai fost convocaţi ungurii, saşii şi românii la adunările pentru dieta ardeleană; aceea a fost şi ultima lor menţiune: în 1292, în locul românilor au apărut nobilii cumani (iar românii au dispărut de atunci din rândul acelora chemaţi la adunarea stărilor privilegiate ale Ardealului). Ne putem întreba dacă cumanii - care i-au înlocuit pe români - erau în număr covârşitor sau de o cultură atât de superioară pentru a fi preferaţi? Cumanii erau păstori nomazi imigraţi din întinderile stepei, motivul pentru care au fost preferaţi românilor în adunările politice convocate de Coroana ungurească avându-şi explicaţia în faptul că nimic nu era mai străin decât ei din cauza împrejurărilor de ordin confesional: românii erau creştini de rit oriental, pe când cumanii - botezaţi de curând - erau catolici; prin aşa ceva, situaţia cumanilor a fost mai potrivită pentru a figura în adunările nobilimii ardelene, decât era a românilor (dar numărul cumanilor a fost prea restrâns ca să se fi menţinut alături de unguri, secui şi saşi). S-a mai înviat o dată, la Cluj în 1355, vechiul drept al ‘valahilor’ / românilor de a lua parte la o ‘congregatio generalis’ a Ardealului, tendinţa apoi fiind numai de a înăspri şi nu de a îmbunătăţi starea locuitorilor de altă credinţă. Ipoteza unei emigrări, nu numai de ‘ungureni’ aşezaţi în satele carpatice, dar şi a unor elemente de conducere atrase de viaţa mai liberă de peste munţi şi izgonite de persecuţia religioasă, nu mai apare atât de neprobabilă în urma acestor constatări. Dimitrie Onciul a lămurit: ‘Epitetul alb dat capitalei unei ţări principale era un obicei general la popoarele turanice. Ţara dominantă fiind albă, cea supusă a fost numită, prin contrast, neagră. În mod analog, şi Ardealul s-a numit, după cucerirea ungurească, Ungaria neagră. Faptul a fost dovedit şi de o scrisoare din 1006 a episcopului Bruno dar şi în cea mai veche cronică rusească, că ‘ungurii albi au fost cei care au cucerit Panonia, urmaţi mai târziu de cei negri’. Voivodul ‘Negru’ din Ţara Ungurească nu putea veni - aşa cum o arată şi prima cronică română - decât din Ungaria ‘Neagră’, ţinutul de curând cucerit, de margine al regatului, care şi-a păstrat de altfel multă vreme o autonomie vecină uneori cu independenţa, sub puternicii săi voivozi. Ultimul deceniu al secolului XIII şi primul deceniu al celui următor au deschis în istoria regatului unguresc o perioadă de criză şi de lupte lăuntrice, care l-au lipsit de orice posibilitate de a-şi continua expansiunea sau chiar de a-şi menţine hegemonia dincolo de Carpaţi”. În 2008, Dr. Denis Căprăroiu a observat că la sfârşitul secolului XIII “ţaratul bulgar şi formaţiunile sud-carpatice au intrat în aria de dominaţie efectivă a atotputernicului Nogai (însurat din 1266 cu prinţesa Eufrosina / fiica împăratului Mihail Paleologu, care a domnit peste Imperiul Bizantin în 1259-1282); repetând mutarea din 1280 a cumanului Gheorghe / Gherghi I la cârmuirea ţaratului de Târnovo - după un deceniu - la finele anului 1290, hanul l-a impus pe Thocomer / Negru-Vodă voivozilor de la sud de Carpaţi: aceia nu l-au ales ca domn al lor, ci s-au supus voinţei suzeranului (acesta a fost sensul închinării Băsărăbeştilor, cu toată boierimea care era mai înainte preste Olt)”. Generalul Cuman Nogai - strămoșul Tătarilor Gîrgeali - a fost unul dintre strănepoții împăratului Ghenghis Han; i se zicea “Kara”, adică “Negru” și în 1270 și-a așezat capitala la vadul Isaccea din Dobrogea, de unde putea supraveghea mai bine Bazinul Dunării inferioare (el a controlat - la sfârșitul secolului XIII - zona dintre Carpați și Balcani). În 2011, Dr. Laurențiu Rădvan a scris despre momentul descălecării lui Negru Vodă din Făgăraș în Muntenia din 1290: “Coincidența dintre crearea unui nou stat la sud de Carpați și suprimarea autonomiei românilor din Făgăraș - prin împroprietărirea magistrului Ugrinus acolo în 1291, ca răzbunare - este prea mare pentru a nu fi luată în considerare. O altă coincidență ar fi cea dintre acele evenimente și încetarea după 1291 a numirii de bani pentru Severin. Se adaugă expedițiile mongole în Transilvania și Ungaria, întreprinse de Kara / Nogai, care și-a impus controlul asupra întregului nord al Balcanilor. Regatul maghiar nu scăpa de pericolul acelor atacuri, conducătorii bulgari rămâneau sub influența hanului, la fel cei sârbi, astfel că trebuie să admitem că și evenimentele din jurul lui Negru Vodă au avut loc în același context politic, dictat de prezența factorilor de putere mongoli”. La începutul domniei ultimului rege Arpadian, în 1290 și 1291, Tătarii aliați cu Cumanii și Românii au atacat în repetate rânduri Regatul Maghiar, provocând mari devastări (de care s-au plâns papii, în următorii ani); e bine de cunoscut ce se știa în Evul Mediu: în secolul XVI, călători în Rusia cârmuită de dinaștii Rurik, ca Olandezul Albert Pighius, Venețianul Marco Foscarino sau Englezul Giles Fletcher, au scris - separat, la ani distanță - explicit că Tătarii erau foștii Sciți.

Răspândirea Dobrogenilor Nogai / Gîrgeali

Este de observat că în 1280-1292 Bulgarii au fost cârmuiți de boierul Cuman Gheorgu / Gherghi - denumit Terter - impus de hanul Tătar Noqai Gîrgea, cumnatul său, care din 1266 a urmat hanului Bărqă / Berke la cârmuirea Hoardei de Aur; el şi fratele său mai mic - poreclit “Fier încălzit” - s-au refugiat acolo din Ungaria după invazia Mongolă ce a fost la 1241, cu el încheindu-se domnia directă a Dinastiei Asanilor / Asăneştilor. Gherghi s-a însurat cu prinţesa Maria - sora ţarului Asan 1259-1303, care a cârmuit înaintea lui - fiica Ana măritându-se cu regele Sârb Milutin Nemania, devenind mama lui Ştefan Decianski 1285-1331 (Nichefor Gregor, ambasadorul bizantin la Curtea Sârbă, a consemnat despre ea că era “fiica arhontului Vlahiei”, în Greacă “arkhon” / ἄρχων = “arhonte” însemnând “cârmuitor” / “domn”); fratele ei a cârmuit Bulgarii în 1300-1322, în ultimul an avându-şi fiul George II asociat la domnie iar băiatul ei a vrut să se însoare cu prinţesa Ruxandra, fiica lui Basarab “Întemeietorul” - Vodă al Ţării Româneşti în perioada 1310-1352 / feciorul herţegului Negru Vodă - însă aceea în Regatul Serbiei a rămas gravidă cu nobilul Armân Gârca şi l-a născut pe Nicolae Gârca = Gherga, ceea ce a provocat furia Sârbilor, exprimată şi prin hrisovul potenţialului socru Milutin din 1317 ori de hrisovul potenţialului mire Ştefan din 1330 (printre motivele respingerii de către ea a prinţului Sârb, pe lângă că îi era văr - îndepărtat - a fost şi faptul că familia aceluia constant era împotriva Gherganilor): ea a crescut alternativ la ambele curţi, Sârbă şi Română (a G/herţegului Negru Vodă). În “Cronica Ragusană” publicată la Veneția de Giacomo di Pietro Luccari 1551-1615 din Ragusa, a rămas consemnat despre Transilvăneanul Negru Vodă că “în anul 1310 luase în stăpânire o parte a Valahiei” (din cauza extinderii, poate în acel an a decis despre Curtea de Argeș - la 45 km V de Câmpulung / județul Argeș - să fie capitala Țării Românești, el acolo dându-și duhul): pe atunci, regele Carol Robert d’Anjou își ridica în Timișoara castelul regal, cu banii Cavalerilor Templieri rulați de Andrei Tarnok / banul Severinului (în documentele cancelariei Maghiare din 1309-1314 nu apare administrarea Banatului Severinului, în acea perioadă șeful respectiv - poate Dominic Cernea, care a fost ban al Severinului apoi, până în 1318 - probabil consacrându-și energia la efortul construcției reședinței regale din mlaștina unde exista castrul Timișan); includerea unei părți Valahe în Regatul lui Negru Vodă - care cârmuia Țara Românească din răsărit deja de 2 decenii - putea însemna și Banatul Severinului = zona integral Valahă / Românească a străbunilor săi (el atunci și-a asociat la cârmă fiul Basarab I = “cel Mare” - domnind împreună - bătrânul Negru Vodă mai trăind doar 5 ani / a răposat în 1315). Tiho-mir / Thocomer - zis “Fier călit” / “Călitul”, datorită mamei Cumane - a fost primul Negru Vodă care a unit Valahii / Românii dintre Carpați și Dunăre: a domnit în perioada 1290-1315 și a reușit să se impună când regele Laslău / Ladislau Cumanul al Ungurilor a răposat otrăvit; Banatul pe atunci găzduia mari bogății, de pildă regele Laslău / Ladislau Cumanul - mort în 1290 - își păstra tezaurul regal în Cenad, Cavalerii Templieri operau prin banii Severinului de la Caransebeș / capitala Ținutului Gugulanilor = “fruncea” Gugană, rețeaua lor fiind interzisă în 1307 de familia regelui d’Anjou care până în 1314 și-a construit cu valorile respective confiscate reședința în castelul regal din Timișoara, etc. (inclusiv în Banatul Românesc actual printre localitățile foarte importante au rămas acele localități, anume Caransebeș, Timișoara, Cenad, ș.a). În 1694, savantul Italian Luigi Marisgli a cerut stolnicului Constantin Cantacuzino din Țara Românească / Valahia date despre Negru Vodă (respectiv cel contemporan cu interzicerea Ordinului Templier, după care Rumânii au fost cârmuiți de Dinastia Basarab), la care a primit răspunsul: “Anul de naștere al acelui Negru nu este menționată în Analele Valahiei; el s-a născut în acea parte a Hațegului de unde a fost și originea lui Ioan Huniade, tatăl lui Matia, regele Ungariei”; iată așadar o dovadă scrisă / documentară că la sfârșitul secolului XVII - la 4 secole de la sfârșitul secolului XIII, când Marele Herțeg Negru Vodă și-a mutat reședința la CâmpuLung / Muntenia - a fost precizată originea domnitorului venit din Ardeal (descălecat acolo, în Valahia), ca născut în Ținutul Hațegului / Herțegului, în partea Vestică, anume în Ținutul Pădurenilor / unde elita era formată din Gugani. De altfel, în 2010 Academia Română în “Istoria românilor” a precizat că după ce Negru Vodă a descălecat din S Transilvaniei în N Valahiei, în Transilvania secolului XIV populația încă era două treimi Românească iar o treime era formată din toate celelalte minorități (Maghiari, Nemți și alții) la un loc.

G/herbul = blazonul Gherbali / Hrebeljanovic

Este de ştiut că Ştefan - ajuns regele Sârbilor - a fost detronat în 1331 de către propriul său fiu (ajutat de cneazul Pribac din Prilepac / Kosovo - aşezare din Coşava însemnând Poieniţa - pe care l-a făcut cancelar, adică logofăt: Ana / Kalinikia, fiica acelui cneaz, a devenit soţia lui Radu Negru Vodă din Ţara Românească - nepotul prinţesei Ruxandra - şi astfel a fost mama lui Mircea “cel Bătrân” iar fiul acelui cneaz, cununat cu prinţesa Miliţa Nemania, a fost ţarul Lazăr 1373-1389, care pe linia paternă a cneazului său tată era din clanul MunteNegrean Gherbali / Grbalj din Cotor / Kotor, regiunea Dioclea (oficial, ţarul Lazăr a figurat şi printre ctitorii vechii Biserici din Curtea de Argeş); lângă acei Gherga (Gârda / Gârca) în Kosovo s-au stabilit Gherbali din învecinatul MunteNegru, zonă documentată de academicianul Branislav Djurdjev 1908-1993 din Serbia ca puternic populată de Vlahi în Evul Mediu, ambele ramuri Ghergane contemporane - Gherbali şi Gârca - din vecinele MunteNegru şi Coşava / Kosovo, formând acelaşi clan Ghergan din fosta Dioceză Dacia.

Sfârșitul secolului XII: Diocleea - fosta coastă a Diocezei Dacia - între Dardania / E și Dalmația / V

Moşieri Vlahi Gherga vecini în Coşava / Kosovo, cneazul Grca (Gârca / Gîrc), tatăl Sfântului Nicodim şi cneazul Grba (Gherba / Grbali), tatăl ţarului Lazăr trebuie să fi fost fraţi - reţinuţi documentar cu numele în variante, unul Româneşte şi unul Sârbeşte - ca fiii cneazului Gherga (Gârda / Gîrd), originile cunoscute ale acelor Kosovari Gherga din Custura / Castoria şi Cotor redând de fapt traseul anterior al neamului din Munţii Pind în MunteNegru; în Coşava / Kosova, cu cei generic numiţi Gârga / Grga - Sf. Nicodim fiind Gârca / Grcic şi vărul primar Lazăr fiind Gherba / Grbali - era vecin clanul Brancu, Sârbizat Brancovici / Brankovic (ajuns acolo din fieful Vlah / Armân al Ohridei), din care Voicu în Română / “Vuk” în Sârbă, însemnând “Lupul”, a devenit ginerele ţarului Lazăr. Dinastia Nemanizilor şi-a încetat dominaţia după fiul regelui Ştefan, pe fostul său teritoriu fiinţând o mulţime de formaţiuni, dintre care cel mai puternic stat era cel al ţarului Lazăr, apoi cel al lui Brancu / Brancovici (între urmaşii lor având loc ulterior alte cununii). Academicianul Petriceicu Haşdeu a scris: “În secolul XVIII, Constantin Scarlatti spunea despre neamul lui Mircea cel Mare că ‘se zice a fi fost nepoţi ai regelui Sârbesc Lazăr’; principele Lazăr nu era mai vechi, ci chiar contemporan cu Mircea, urcându-se pe tronul Serbiei la 1371. Printr-o diplomă din 1396, principele Sârbesc Ştefan, fiul şi urmaşul regelui Lazăr, a dăruit mănăstirilor Vodiţa şi Tismana 10 sate în Serbia, mai adăugând că deja tatăl său fusese binefăcător al acelor 2 locaşe. Dacă Dan Vodă ţinea pe o fiică a lui Vuk Brankovici, atunci Ştefan - fiul lui Lazăr - era unchi bun al Doamnei Ţării Româneşti. Printr-o înrudire aşa de apropiată s-ar înţelege o asemenea mare dărnicie, cu atât mai vârtos că niciodată nici un alt principe Sârbesc n-a făcut nici un fel de donaţiune Ţării Româneşti. Prin singura înrâurire a stareţului Nicodim aceasta nu se explică; se poate admite însă că intervenirea stareţului Nicodim - despre care se crede că era chiar rudă cu regele Lazăr - va fi concurs mult la căsătoria lui Dan Vodă cu fiica lui Vuk Brankovici” / Brancu. (Aceea era nepoată a lui Dan Vodă, căci Ana / Kalinikia - mama lui - era sora bunicului ei Lazăr, cârmuitorul Sârbilor: cununiile de acel gen în Evul Mediu erau obişnuite).

Schema academicianului Petriceicu Haşdeu

Tânăra prinţesă Roxanda / Ruxandra îl ştia de la Curtea Ţării Româneşti pe Gherg / Grigore - a cărui familie lucra de peste 2 secole cu familia ei, a Cărăşanului / Făgăraşanului Negru Vodă - şi în Balcanii Vestici în 1317 i-a cunoscut rudele Vlahe / Armâne Ghergane; din acea dragoste Balcanică a ei - rămasă însărcinată în 1319 - a rezultat în 1320 Nicolae Gherga, devenit Sfântul Nicodim al Olteniei (datorită şi acelui fapt, tatăl ei Basarab “Întemeietorul”, Vodă al Ţării Româneşti, pentru a-şi consolida politic partea Balcanică, a aranjat imediat măritarea surorii ei Teodora cu boierul din Loveci 43,08 lat. N, 24,43 long. E - de lângă Troyan / Bulgaria - Ioan Alexandru din Dinastia Asanilor / Asăneştilor, care a ajuns ţarul Bulgarilor pentru 4 decenii). Este de observat că Mănăstirea Tismana / judeţul Gorj - la care Nicodim a fost primul stareţ - consideră naşterea lui anterioară cu un deceniu, academicianul Djordjie Radojicic din Serbia anunţând că ambele rude Nicodim şi Lazăr erau Vlahi din Prilepac iar academicianul Niculae Iorga din România notând că Nicodim avea mamă Sârboaică (toate însă neştirbind semnificativ povestea Sf. Nicodim); ca fiu al cneazului Gârda / Gîrd din jupa Kosovară Cosne / Hvosno a secolului XIII, tatăl Sf. Nicodim al liniei Gârca / “Grcic” a fost cunoscut inclusiv ca “Grec” - adică “bizantin” / respectiv “oriental” ori ortodox, deoarece era implicat în Biserica din Castoria / Custura - iar tatăl ţarului Lazăr al liniei Gârba / “Grbali” a fost logofătul Pribac (despre neamul Gârda / Gherga prin acea ramură ştiindu-se că a ajuns în Coşava / Kosovo din Cotor / Kotor): băieţii cneazului au marcat semnificativ ortodoxia şi gospodărirea atât a Românilor, cât şi a Sârbilor în acele vremuri (Velcani / Vukan Nemania - primul născut al întemeietorului statului Sârb - din 1195 era intitulat “regele Dalmaţiei, Dioclei, Travuniei, Topliţei şi Hvosno”). În 2004, autorii Aromâni Anca și Nicolae Tanașoca din România în “Unitate romanică și diversitate balcanică” au scris despre Armânul “cneaz Grda al tribului Niksic din Herțegovina care în 1597 a jucat un rol de seamă în frământările ce au neliniștit Imperiul Otoman” iar în 2007, “Acta Croatica” a notat despre cei mai mulți Nikșici ai Croației că au provenit de pe Muntele Velebit - areal unde și în prezent există familii Gherga - anume, tocmai din Gospic: comuna natală a savantului Nicolae Tesla. În lucrarea “Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu”, academicianul Român Silviu Dragomir a studiat formele de organizare ale liderilor Vlahi Medievali, sub forma că “În 1198, Ştefan Nemania a dăruit Hilandarului judeţia (‘sudstvo’) lui George; dar ‘sudstvo’ presupunea desigur un ‘sud’, românescul ‘jude’: numirea astfel a unei căpetenii vlahe pare de o mare vechime, pe care n-au prezentat-o decât unii termeni de la vlahii din Bulgaria (iar primele judeţe din Oltenia purtau numele de ‘sădstvo’). Întrebuinţarea denumirii de ‘knez’ e tot atât de veche, anume de la începutul secolului XIII, când s-a menţionat în documentul de la Jicea / Zica ‘cnezul’ Grd din jupa Hvosno; îl găsim şi în hrisoavele de la Deceani şi Prizren iar raguzanii îl scriau ‘comes catuni’. În documentele sârbeşti medievale el nu s-a întrebuinţat niciodată pentru a desemna pe şefii satelor, ci pe marii demnitari ai curţii, ba chiar pe membrii dinastiei. 2 fraţi ai lui Nemania s-au numit ‘knezi’ iar în secolele IX-X tot aşa se intitulau principii bulgari (apoi întâmpinăm cneji şi între mai marii târgurilor şi oraşelor iar în MunteNegru unii şefi se numeau cnezi, ca şi mai marii cătunelor vlahe din Velebit. Pe litoralul dalmatin, comite = knez se numeau şi căpeteniile unor familii nobiliare iar în secolul XIV acel titlu l-a purtat însuşi domnitorul Lazăr. Cel mai apropiat de termenul întrebuinţat de vlahi în Serbia ne pare - pe la 1300 - demnitarul regal aşezat în fruntea unei jupe. Cnejii au fost cunoscuţi şi la românii din nordul Dunării, în fruntea satelor (dar nu se asemăna aproape deloc cu ceea ce am întâlnit la vlahii din Peninsula Balcanică). Termenul de ‘celnici’ pentru căpeteniile vlahe s-a răspândit mai ales în Bosnia şi în oraşele dalmatine. Raguzanii în 1285 au menţionat că în Serbia ‘magno celnico’ era un demnitar al curţii (întâlnit şi în secolul următor, de exemplu în persoana cumnatului cneazului Lazăr). În Dalmaţia, ‘baciul’ angajat să îngrijească de turme se numea ‘celnic’. La aromâni (după cum a scris Theodor Capidan în ‘Românii nomazi’ din 1926), termenul de ‘celnic’ a fost atestat din secolul XI, desemnând pe şefii ‘fălcărilor’. De la Cotor spre nord, şefii cătunelor se numeau ‘cătunari’; în Croaţia ‘cătunarul’ - apărut în numeroase documente - însemna căpetenie a satelor vlahe: cătunarii vlahi în Croaţia erau reprezentanţii satelor şi apărătorii autonomiei lor, având sarcina de a culege taxele plătite de vlahi (dările se strângeau la Sf. Gheorghe). Pe insula Krk / Veglia şefii vlahilor se numeau ‘capi’, ceea ce reprezenta o denumire autentică păstrată de ei. În Serbia medievală, grupele de vlahi erau recunoscute după un aspect caracteristic, fiind organizate în ‘frăţii’ (iar cei din preajma munţilor Visitor / Visător şi Durmitor - denumiri vlahe din secolul VIII, conform şi dr. Iovan Erdeljanovici - şi-au înjghebat ‘triburi’); frăţiile depindeau în mare măsură de posibilităţile de câştig ale membrilor (de aceea, forţele şi mărimile lor au variat în funcţie de vremuri şi de zone): în frăţii stăteau împreună mai mulţi fraţi (frăţiile au existat şi la vlahii din MunteNegru, Herţegovina, etc., cătunele vlahe pomenite la Raguza avându-şi denumirile după căpeteniile care erau şefii frăţiilor)”.

Ţarul Lazăr (portret din 1380)

Gherghi / George I - retras în călugărie - a murit în 1308 şi a fost îngropat la Mănăstirea de Piatră din Ivanovo 43,42 lat. N, 25,59 long. E, săpată în canionul Râului Cherni / Roussenski - afluent al Dunării - la S de Giurgiu Mare / Ruse (în Română Rusciuc): acel loc era protejat de Cetatea Roşie / Cherven rezidită în secolul XI de ţarul Ghega, supranumit “Roşu împărat” căci pentru a sfida Ţarigradul / Constantinopolul purta mantie roşie (iar purpura era însemnul împăratului bizantin). Ghega era Peon supărat că moşia familiei sale din Macedonia - de pe Râul Bregalnica, afluent al Vardarului - a fost ocupată de bizantini în 1014 / domeniul a fost eliberat abia în 1185 de Armânii cârmuiți de Ioan Asan, care a fost însurat cu o urmaşă a sa, prinţesa Maria (răscoale au fost în Balcani mai multe, ca de exemplu cea din 1040 condusă de Armânul Petre Deleanu, nepotul Armânului-Armean Samuil, ultimul ţar al Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, care însă a sfârşit întemniţat de bizantini); e de remarcat că în 1020, cronica împăratului bizantin Vasile II Macedonul / “Bulgaroctonul” a consemnat că pe Valea Vardar trăiau deopotrivă Români şi Unguri (după cum a scris Leon “Monasteriotes” în 1186, împăratul bizantin Vasile II 958-1025 a poruncit după ce i-a distrus pe Bulgari că dacă Vlahii se vor răscula, să păţească la fel: împăratul bizantin “Bulgarocton” n-a fost însă şi “Valahocton” deoarece ultimul ţar n-a fost sprijinit de toți Valahii). Este de știut că mercenarii Vikingi / Varegi care asigurau garda împăratului bizantin Vasile II s-au implicat - ca elită războinică - în luptele contra Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, ceea ce a determinat retragerea Valahă: Vladimir Rurik, cârmuitorul Rusiei - pe atunci cu capitala la Kiev / azi capitala Ucrainei - a trimis 6 mii de militari Variahy / Varegi în ajutorul cumnatului său Vasile II, împăratul Imperiului Bizantin (ceea ce a fost forța decisivă pentru sfârșitul adversarului Imperiu Scito-Vlah / Bulgaro-Armân). Bizantinii au reușit învingerea vecinilor Balcanici - cu care se înfruntau de secole - numai după ce Nordicii Variahy au luptat împotriva Sudicilor Valahi (iar așa ceva s-a întâmplat doar după ce creștinismul bizantin s-a impus în Nordul Pontic, pe Valea Var / Nipru, fieful acelor riverani Variahy / Varegi, foști / vechi Ruși, acum Ucraineni). Rudele acelui nobil Paion / Peon Ghega probabil stăpâneau Dobrogea în 839 (când cronica Turcă a indicat existenţa Ţării Române acolo) iar mai sigur au stăpânit regiunea Dobrogeană = Vest Pontică în 982 - anul 6490 de la Facerea Lumii - după cum a apărut în inscripţiile din cea mai mare Biserică de la Basarabi-Murfatlar, inclusiv cu nume: judecătorul George şi jupanul Gheorghe; deoarece Ghega a renovat capitala Peonilor din Macedonia, el şi predecesorii săi Gheorghe şi George din Dobrogea - consideraţi de savanţi ca provenind din Sud - trebuie să fi făcut parte din familia cârmuitoare Peonă (adică Vlaşi / Megleniţi). Bazinul Vardar, după cum a precizat şi academicianul Român Silviu Dragomir, era zonă populată de Vlahi - aflaţi sub jurisdicţia Primei Iustiniana / al cărei sediu de la începutul secolului VII s-a mutat din Sudul actualei Serbia în Salonic, cel mai mare oraș Makedon - jupanul Gheorghe şi judecătorul George fiind consemnaţi la sfârşitul secolului X în complexul bisericesc din Basarabi-Murfatlar iar ţarul Ghega fiind cel care a protejat, prin Cetatea Roşie pe care a consolidat-o, complexul bisericesc de la Ivanovo, inclusiv domeniul Basarabilor de pe malul drept al Dunării în secolul XI (atunci pe Dunăre erau păstrate din Ruse - numit Giurgiu Mare - legături şi cu Veneţienii din Vidin); Peonii existau în Balcani din timpul Gherghiţilor Troiani (de exemplu şi cercetătorul Britanic John Cramer 1793-1848 corelându-i). Este de observat că drumul Medieval principal de legătură a Muntelui Athos / Macedonia cu capitala Ţării Româneşti a fost prin Valea Vardar / “Var-dar”.

Din Banat până în Basarabia - via Timoc şi Dobrogea - Gherganii acelui timp (dinaintea constituirii Ţării Româneşti) erau “basarabi”: jupanii Rumânilor de pe Valea Dunării inferioare.

Stema istorică a Mitropoliei Basarabiei
(cu banda roșie orizontală pe scutul argintiu)

În 1211, sinodiconul lui Borilă Asan a pomenit 3 mitropoliţi din Cherven - loc cu 15 Biserici şi zeci de palate - o adevărată reşedinţă Armână, cu peste 10 mii de locuitori pe atunci; în secolul XIII în zonă - probabil parte din vechea “Vlaşcă de la Dârstor” / adică de la Dristria / Silistra - a trăit şi a murit cel care a devenit Dimitrie Basarabov, ştiut ca “Dimitrie cel Nou”, ocrotitorul Bucureştiului (acolo, în actuala Bulgarie, moşia Basarabi - cu reşedinţa în aşezarea Basarabovo şi Mănăstirea ridicată în canion cu hramul “Sf. Toader” / “SânToader” - a aparţinut familiei lui Vodă Basarab “Întemeietorul” Ţării Româneşti): e de făcut distincţia între Sf. Dimitrie patronul peste Salonic / cel mai mare oraş al Macedonilor şi Sf. Dimitrie “cel Nou” patronul peste Bucureşti / cel mai mare oraş al Românilor. Cercetătorul Român Dan Botta în “Basarabii: sensul unor mari tradiții” din 1941 a scris: “Propun o cutezătoare ipoteză: Sfântul Dimitrie Basarabul a fost însuși Sfântul din Săruna, Dimitrie, marele mucenic... Cultul lui printre Români e de veche tradiție. Sfânt cu atribute militare (preot și oștean) ridicat din mijlocul Balcanic Roman - Român deci, în accepțiunea primordială a cuvântului - Dimitrie întruchipează principiul de sfințenie al poporului Românesc. El apare - de la început - ca protectorul prin excelență al Românilor. Înaintea de a se ridica asupra Constantinopolei, care - sub împărați de uzurpație Elenă - răpise Românilor privilegiile imperiale, Asăneștii au ridicat o biserică Sfântului din Săruna. ‘Au ridicat o biserică - scria Nicetas Acominatos, cronicarul acelor timpuri - cu hramul Sfântului mucenic Dimitrie’. În biserica lor, Asăneștii au transportat moaștele Sfântului. Acela era - incontestabil - înțelesul relațiunii cronicarului care a parafrazat, în textul său, cuvintele Asăneștilor: ‘De aceea Dimitrie - ucenicul lui Hristos - a și părăsit Tesalonicul, cetatea-i de scaun, și sanctuarul său de acolo, și a venit la ei ca să-i ajute și să le fie însoțitor în luptă’. Imperiul Asăneștilor a cunoscut - sub egida Sfântului - zile de slavă nespusă. Când Imperiul acela s-a risipit, moaștele Sfântului au încetat de a fi venerate. Singură puterea lor, harul lor mirific, le arăta a fi moaște de Sfânt. Numele său de Basarab, moștenit prin singură tradiția Românească, a fost un principiu de confuzie. Poate acest nume e atributul ctitoriei Asăneștilor, derivă din titlul acelora care au servit Sfântului? Că Asăneștii înșiși au fost Basarabi se impune ca o evidență. Oricum ar fi, e plină de semnificație prezența numelui de Basarab în Imperiul de la Miazăzi...” Sfinţii Vlahi Dimitrie Basarabov (= “cel Nou”) şi Nicodim Gârca sunt reprezentaţi în iconografia ortodoxă mereu alăturat şi cu capul acoperit emrit / în stil pustnic, după cum sunt înfăţişaţi de exemplu în Bisericile Ortodoxe Române din “Ţara Sacră”:

În 2010, Ivo Gheorghiev din Vidin / Timoc (preşedintele Rumânilor din Bulgaria, care în 2017 a cerut azil politic în România) a afirmat: “Legea interbelică pentru apărarea Bulgariei a prevăzut ca fiecare onomastică să primească sufixul ‘ov’: Ion a devenit ‘Iovanov’ iar Gheorghe a devenit ‘Gheorghiev’. Între Vidin şi Timoc e Pădurea Basaraba, în care se găseşte Mănăstirea Albotina. La fiecare a doua zi de Paşti, aici se adună rumânii din zonă, ca să se tămăduiască prin rugăciune şi ca să joace străvechea ‘horă a morţilor’ (se deschideau ‘morminții’, se scoteau oasele răposaților și jucau oamenii, ținând la piept rămășițele dragilor; apoi au jucat numai cu hainele morților iar azi nu mai joacă decât cu portretele morților, ținând lumânări aprinse în mâini). Fac asta de secole, din ‘moşii moşilor’, doar rumânii, ei între ei, cu miile. E locul lor de întâlnire, o ‘vatră’ care încă îi mai ţine uniţi prin puterea credinţei şi a obiceiurilor ancestrale. Aici s-a călugărit ţarina valahă Teodora a Bulgariei şi a fost înmormântată pe celălalt deal, unde era o mănăstire de maici. În copilărie, ţâncii rumâni din satul meu natal Rabrova (pur rumânesc şi azi) urcau la grota ultimului călugăr - ‘Mergem la gaura lu’ Ghergu’ - o peşteră cioplită în cremene, ca o casă, unde acum un secol a sihăstrit ‘călugărul de pe urmă’, vestitul Ghergu, care le zicea localnicilor că toţi înaintaşii săi monahi au fost vlahi şi că au trăit aici ‘din vreme’ sau ‘din veac’. În peştera aceea e o firidă, la capătul căreia e săpată o boltă, ca un fel de altar: acolo îşi puneau anahoreţii candela şi icoana; iar dedesupt, muchia de jos a bolţii e scobită într-o formă rotundă, ca o farfurie, de dimensiunea capului omenesc. Acolo bătea Ghergu cu capul rugăciunile lui. Tot acolo, îşi rezemaseră frunţile şi călugării ‘din veac’: în aceeaşi adâncitură, moştenindu-şi unul de la altul chilia şi rânduiala; pielea frunţii lor adâncea locul, odată cu trecerea secolelor. Inscripţiile sunt datate arheologic din secolul XIII (în rumână, scrise cu litere slavone). Pădurea Basarabă se-ntinde ca o pleată unduitoare pe deasupra mănăstirii, din Timoc până în Vidin, pe zeci de km; iar dincolo de fluviu - de la Calafat mai departe - se cheamă tot la fel”. Dr. Stănciulescu Bârda a susţinut în 2013: “Basarab I a avut 2 fiice: Teodora şi Ruxanda (şi un fiu, Alexandru). Din raţiuni politice mai cu seamă, şi-a căsătorit acele 2 fiice cu 2 tineri: Teodora cu Ioan - nepotul lui Mihai Şişman - ajuns conducătorul bulgarilor şi Ruxanda cu Ştefan Deceanski, ajuns conducătorul sârbilor; în 1347, când afemeiatul soţ al Teodorei s-a îndrăgostit de o evreică, ea s-a călugărit ca Teofana iar fiul lor şi-a stabilit capitala la Vidin”. Arheologul Vălo Vălo din Bulgaria a studiat Albotina și a scris că vatra monahală de acolo era Românească din secolul IV.

Este de ştiut că pentru combaterea răscoalei Cumane de la Vidin din 1213, ţarul Borilă Asan a fost ajutat de “oastea formată din Români, Pecenegi, Secui şi Saşi din Sibiu, condusă de comitele Ioachim”. Privind cele petrecute în josul Fluviului, Dr. Ştefan Olteanu a scris în “Istoria românilor” editată de Academia Română în 2010: “Având în vedere mulţimea şi varietatea produselor europene descoperite în teritoriul dintre Dunăre şi mare, se poate afirma, pe bună dreptate, că acea provincie a constituit un nod important al comerţului ‘internaţional’ la acea vreme. Faptul nu este de mirare dacă se ţine seama de poziţia geografică, Dunărea constituind o arteră navigabilă deosebit de eficientă şi în evul mediu. Dintr-un anumit punct de vedere, circulaţia monetară reprezintă un indiciu privind gradul de intensitate a schimbului de mărfuri dintr-o anumită zonă. Exceptând, poate, marile oraşe ale Imperiului Bizantin, nicăieri în altă parte, în jumătatea de răsărit a Europei de la sfârşitul secolului X şi în secolul următor, nu s-a întâlnit o circulaţie atât de intensă ca în Dobrogea. Aşezările dobrogene de la sfârşitul secolului X şi din secolul XI îndeplineau condiţiile cerute unor oraşe în adevăratul înţeles al cuvântului. Caracterul lor urban era pregnant, încât chiar bizantinii au numit, vreme îndelungată, ţinuturile de la Dunărea de jos ‘regiunea oraşelor de la Dunăre’ sau ‘regiunea oraşelor paristriene’ / par-Istriene”. Zona Nord Dobrogeană atunci - la sfârșitul secolului XI, așa cum a studiat și Dr. Raffaele D’Amato în 2010 - era știută și ca “Noua Anglie” datorită Anglo-Saxonilor aciuiți pe acolo după ocuparea Țării lor de către Normanzi, fiind gospodărită de Vlahii Ghergani, cu greu însă din cauza Pecenegilor sosiți din 1048 și Cumanilor sosiți din 1091 (e de ştiut că de la Dobrotiţă / Dobrotă - un membru al familiei ţarului Terter Gherghi / Gheorgu respectiv George II - care a cârmuit din 1347 Dobrogea până la includerea ei în Ţara Românească de către Vodă Mircea “cel Bătrân”, a rămas consolidat numele acelei regiuni dintre Dunăre și Marea Neagră; Dobrotă / Dobrotici a colaborat cu verişorii primari ai lui Nicolae Gherga / devenit Sfântul Nicodim: Ana a Valahiei - care cârmuia din Qirqin = Târnovo / Bulgaria - şi fratele ei Vlaicu / Vladislav, Vodă al Ţării Româneşti, cum a fost de exemplu recapturarea Vidinului în 1369, anul când Vlaicu Vodă a acceptat ideea rudei Nicodim de a ridica în Banat, pentru paza Gherdap / Porţilor de Fier, Mănăstirea Vodiţa, sediul Mitropoliei Severinului fondată atunci, pe când banul Severinului era Vladislav Koroghy).

Verii Nicodim şi Vlaicu

Nicolae Gherga / Nicodim Gârca, la un deceniu după ce a susţinut înfiinţarea Mitropoliei UngroVlahiei la Curtea de Argeş, a susţinut şi înfiinţarea Mitropoliei Severinului - încă o Mitropolie a Ţării Româneşti - ce s-a întemeiat cu baza în Banatul Românesc la Mănăstirea Vodiţa, atunci când aceea a fost gata, în 1370 / Sf. Nicodim având 50 de ani (în Banat la acel timp exista deja o adevărată reţea de Mănăstiri ortodoxe): Banatul Severinului se întindea cu o parte în Banat şi cu o parte în Bănie (recunoaşterea Mitropoliei Severinului de către Patriarhia din Constantinopol l-a adus ca mitropolit bizantin pe Daniel Critopulos - juristul Patriarhiei de la Constantinopol - de pe scaunul de Melitene / din Armenia Inferioară = Armenia de Jos, din Bazinul Eufratului, parte a Capadochiei, sub numele de Antim, acela funcţionând acolo un deceniu, după care s-a mutat ca mitropolit în cealaltă Mitropolie a Ţării Româneşti, a UngroVlahiei, cu titlul de “exarh al Plaiurilor şi a toată Ungaria” / adică şi peste Ardeal, decedat la Curtea de Argeş în 1401; succesorul lui la Mitropolia Severinului a fost Atanasie din Perga - mitropolitul Pamfiliei / Anatolia - răposat la Turnu Severin în 1403, acel ierarh Anatolian refuzând orice supunere faţă de patriarhul din Constantinopol).

Mănăstirea Vodiţa azi

Vodiţa din Banat - prezentând particularitatea înzestrării cu pilaştri interiori încadrând absidele laterale - a devenit modelul preferat pentru Bisericile din Ţara Românească; Mănăstirea Vodiţa a avut 2 Biserici: una domnească (pentru Radu I - asociat la domnie de către fratele Vlaicu Vodă - care din respect îl numea pe vărul lor mai mare drept “kir Nicodim” / adică “unchi”) şi una mitropolitană, a mitropolitului Severinului. De atunci, Ţara Românească a funcţionat cu 2 Mitropolii - a UngroVlahiei şi a Severinului - până la reorganizarea realizată de fostul patriarh ecumenic Nifon, invitat de către Vodă Radu “cel Mare” / fiul Gherganei Rada şi de către marele pârcălab Gherghina, care a definit doar o Mitropolie în Ţara Română, cu 2 Episcopii: în Bănie a Râmnicului - în locul celei a Banatului Severinului - şi a Buzăului, ortodoxia funcţionând astfel în Valahia / Ţara Românească până în Epoca Modernă (călugărul Nifon, care a copilărit la curtea lui Gherghe “Castriotul”, în 1483 a fost ajutat de cumnatul lui Gherghina - Vodă Vlad “Călugărul” - să coboare de la Mănăstirea Dionisiu de pe Muntele Athos / Macedonia şi să preia Episcopia Salonicului pentru 3 ani, apoi Patriarhia din Istanbul / Ţarigrad pentru 2 ani). Despre cei care au aranjat organizarea ortodoxă a Ţării Româneşti e de ştiut că marele pârcălab Gherghina (adică guvernatorul Ţării Româneşti) şi sora sa Rada - mama lui Vodă Radu “cel Mare” - au fost strănepoţii Sfântului Nicodim Gârca / Nicolae Gherga; ei l-au avut ca tată pe Gherghiţă din Gherghiţa, fiul lui Gorga din Ghergani (ambii importanţi dregători ai domnitorului Mircea “cel Bătrân”): aceia - împreună cu Vodă Mircea “cel Bătrân” / nepot al lui Nicodim Gârca - au organizat la sfârşitul anului 1406 cu multă plângere funeraliile celui care a fost Nicolae Gherga = Sf. Nicodim Gârca (intitulat de domnitor “rugătorul domniei”, Vodă obişnuind să fie însoţit de Nicodim pe unde avea treburi importante). După stingerea vârstnicului Nicodim Gârca, Vodă Mircea “cel Bătrân” a fost sprijinit puternic în continuare pentru acţiuni - în timpul celor 11 ani de domnie ce i-a mai avut - de talentul dregătorilor Gherga (tată şi fiu), împreună cu familiile şi anturajele / echipele acelora; în plus, e de remarcat că domnitorul Ştefan 1374-1427 al Sârbilor, ca şi tatăl lui - ţarul Lazăr - a făcut serioase danii în sate şi mori Mănăstirii Tismana, încă pe când trăia ctitorul Nicodim iar pe drumul de întoarcere acasă din Tracia de la Constantinopol, după bătălia din 15 VI 1410 de la Kosmedion (cartier al capitalei bizantine ce îşi trăgea denumirea cumulată de la Mănăstirea “Sf. Cosma şi Damian”), a fost bine ospeţit în Ţara Românească de Gherga şi de Vodă Mircea “cel Bătrân”: erau rude. În 2005, istoricul Ljubivoje Cerovic în “Sârbii din România” a scris: “Nikodim Grcic s-a născut în Kosovo. Despre el izvoarele spun că a fost ‘un om de onoare şi simţitor, straşnic la carte, şi mai straşnic în înţelepciune, în vorbă şi răspunsuri’. Pentru construirea mănăstirilor de la Vodiţa şi Tismana a beneficiat de însemnate resurse financiare date de cneazul Lazăr, ceea ce se confirmă şi prin hrisoave de danie; hrisoavele au fost întărite, după moartea cneazului Lazăr, de către fiul său, pe atunci cneaz, Ştefan Lazarevici. Pentru întreţinerea mănăstirilor, cneazul Lazăr a donat câteva sate care - până în anul 1378 - erau în proprietatea lui Radici Rastislalici, stăpân pe Branicevo. Nicodim Grcic / Gîrcici a reuşit să-l determine pe regele Sigismund să-i acorde dreptul de patronat bisericesc şi în obştile bisericeşti ortodoxe ce erau subordate puterii sale politice; după cele obţinute de Sava Nemania / Nemanici, acelea au fost primele privilegii obţinute de la regele maghiarilor”. Se știe că după ce regele Andrei II al Maghiarilor a izgonit Cavalerii Teutoni în 1225 din Ţinutul Bârsei, Sf. Sava i-a obţinut permisiunea ca pe partea Bănăţeană a Dunării să ridice 2 Mănăstiri: la Baziaş - aparţinând de Mănăstirea Pescium / Pec 42,40 lat. N, 20,18 long. E din Kosovo - şi pe Pârâul de Aur, la Zlatiţa, ambele în comuna Socol 44,51 lat. N, 21,28 long. E / acum judeţul Caraş-Severin; se poate observa că numele Sava nu e Sârb, căci de exemplu înaintea existenței Sârbilor a fost Sfântul Sava Gotul născut în 334 (înecat în Râul Buzău), Sfântul Cuvios Sava “cel Sfințit” născut în 439 lângă Cezareea Capadochiei - mort în Lavra “Mar Sava”, Mănăstire bizantină ctitorită de el lângă Ierusalim - hidronimul Sava al Râului ce curge din Slovenia în Serbia, ș.a.m.d. În secolul XIII, Sf. Sava - după ce s-a întors de la pelerinajul avut în 1234 la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai și în 1235 la Mănăstirea “Mar Sava” a Sf. Cuvios Sava “cel Sfințit” de lângă Ierusalim - a murit în 1236 la curtea din Qirqin = Veliko Târnovo / Bulgaria a împăratului Vlah Ioan Asan II al Imperiului Româno-Bulgar (acela era socrul nepotului său Ștefan Vladislav / regele Serbiei, ginere care după mari rugăminți la socrul-împărat a reușit în 1237 preluarea sicriului unchiului Sava și l-a înhumat la granița actuală a Serbiei cu MunteNegru): adevăratul nume al Sfântului Sava al Sârbilor a fost “Rasti-Slav” / Sârbizat Rastko, născut în 1175 la Târgoviște, fosta capitală a Vlahiei Vechi (localitate Sârbizată ca Stari Ras, în fostul Principat Rascia / Rașca, ce a ajuns sub cârmuirea înruditului țar Armân Lazăr al Sf. Nicodim). Pe de altă parte, e de știut că la năvala Mongolo-Tătară din 1241, banul de Cucevo și Branicevo era Greborius / Gregorius.

În 2007, doctorul în filozofia istoriei Neagu Giuvara (literar Djuvara) nota că în vechile documente aproape întotdeauna era scris “Voivod” / aşa cum se aude de altfel, neînţelegând de ce în ortografia Română - care e fonetică - s-a generalizat “Voievod”. Sensul originar al cuvântului “Voievod” în Slavonă era căpetenie de oşti - sens păstrat de Slavi; la Români, cu vremea, a fost asociat celui de “domn” - cel ce guvernează - sfârşind prin a fi sinonim cu acesta. Acelaşi autor a remarcat şi obsesia de continuitate a istoriografiei (deci de permanenţă, de imobilitate), ca “o viziune strâmtă şi statică; ceea ce a dat naştere Europei după Imperiul Roman a fost istoria în mişcare, adică valurile succesive pornite din adâncul Asiei - voivodatele româneşti apărând după ultimul val, cel cuman. În istoria universală a fost acelaşi fenomen: în succesiunea unei mari împărăţii, după prăbuşirea puterii şi anihilarea fostei elite conducătoare, precum şi fragmentarea ansamblului după scheme foarte variate (de pildă, după configurarea fostelor grupuri etnice sau după împărţirea zonelor de influenţă între nou-veniţi ori după imprevizibile accidente), atunci când - după veacuri - se infiripă noi structuri statale în cadrul unui nou ciclu de civilizaţie, nicăieri noile unităţi politice menite să redea viaţă locului s-ar fi ridicat din vechea populaţie băştinaşă; aceasta, lipsită de elitele sale diriguitoare, stupefiată de cutremurul care a dărâmat fostul edificiu în care trăise - de-acum fără vlagă, parcă emasculată politic - aşteaptă ca noua ordine politică să-i fie adusă sau impusă de un grup din exterior”. Mulţi erudiţi au observat că legenda despre un cuceritor sosit din alte părţi învăluie începutul fiecărui popor, ceea ce corespundea unor realităţi: de pildă, la întemeierea fiecărui stat din Europa a fost hotărâtoare intervenţia unei aristocraţii războinice ce venea din alte părţi; mai mult, există o continuitate dinastică - în sensul că fiecare grup de stăpânitori îşi are originea în alt grup cu acelaşi caracter - ce se poate stabili pretutindeni şi din cele mai vechi timpuri până în Epoca Modernă; urmând răspândirea Civilizaţiei în lume, ascendenţa stăpânitorilor apare comună prin înrudire, prezenţa Gherga fiind printre aceia, semnalată inclusiv din cele mai vechi timpuri (poate sunt elocvente stăpânirile celor din Ţinuturile Ghergarilor din răsăritul Anatoliei peste “autohtonii” Bazinului Dunării în Epoca Fierului şi Antichitate - ca Dacii din fosta Albanie Caucaziană - ori Medieval a celor din Armenia peste Vlahi, inclusiv în Albania Balcanică). Interesant este că primii domnitori Români purtau pe căciulă deasupra frunţii un medalion simbolizând al treilea ochi (în basmele Române încă apare “Făt-Frumos cu steaua-n frunte”: Arghir). Banatul Severinului a fost înfiinţat la începutul secolului XIII; în imaginea următoare este cu albastru marele stat Românesc ce-l cuprindea, cârmuit de Dinastia Asanilor până la năvala Mongolilor şi Tătarilor din 1241 - când a fost dezmembrat / capitala sa Târnovo, numită “Qirqin din Ţara Ulaghilor” / Vlahilor de cronicarul Persan Raşid Al-Din, fiind distrusă de Mongoli în 1242 - având influenţe puternice şi în Ardeal / de fapt, profitând şi de cruciada din 1204 condusă de Veneţieni, în mare parte Imperiul Român dintre Marea Neagră şi Marea Adriatică, finanţat la început de Cavalerii Templieri, suprapunându-se peste dominaţia Sciților / Bulgarilor asupra Românilor ce a fost cu jumătate de mileniu înainte (împăratul Vlah Ioan Asan II - precedat la domnie de frumosul său unchi Caloian 1168-1207 / Kara-Ioan = “Negrul Ioan” - la început a fost însurat cu prinţesa Ana Maria, fiica regelui Andrei II 1177-1235 al Maghiarilor / îngropat la Igriş 46,06 lat. N, 20,47 long. E, comuna SânPetru Mare, judeţul Timiş iar după moartea ei cu frumoasa bizantină Irina Comnena):

După ce arhiepiscopul Thomas Becket 1119-1170 (şeful Bisericii Anglicane) a fost exilat la Mănăstirea Pontigny 47,54 lat. N, 3,42 long. E din Burgundia / Franţa - a Ordinului Cistercian - călugări de acolo au întemeiat pe Valea Mureşului Mănăstirea Bănăţeană Igriş: ei au făcut-o la iniţiativa soţiei regelui Bela III al Ungariei 1172-1196, anume regina Ana din Chatillon 47,51 lat. N, 4,34 long. E - fiica prinţesei Constanţa a Antiochiei, din neamul ei Chatillon fiind papa Urban II al primei cruciade - cumnata împăratului bizantin Manuel Comnenul 1143-1180 (sora ei Maria era nevasta aceluia). Fiul Cavalerului Tescelin de Chatillon / Burgundia 1070-1117, după ce a intrat în Ordinul Cistercian - înfiinţat ca strict religios de catolici, membrii săi purtând robe albe tipice - şi s-a călugărit, a devenit Sf. Bernard 1090-1153: el a făcut în 1128 la Conciliul din Troyes ca să fie în mod oficial recunoscut Ordinul Templierilor (organizaţie religios-militară al cărei inspirator a fost); aşadar, legăturile Românilor cu reţelele internaţionale Cisterciană şi Templieră au apărut curând după întemeierile acelor Ordine - prin intermediul călugărilor Bănăţeni - fiind într-adevăr de prim rang. Papa Inocențiu IV (25 VI 1243 - 7 XII 1254) a afirmat că: “de un secol și jumătate Valahii din Dacia traduseră pe nesimțite, în limba lor, liturghia” (așadar rezultând că Românii după schismă - până la sfârșitul secolului XI - aveau tradusă Biblia pentru uzul ortodox).

Ruinele “Porţii Cerului” din Banat: Igriş

La relativ mică distanţă de Mănăstirea Benedictină cu hramul “Sf. Maria” din Cenad pe Valea Mureşului - tot în actualul judeţ Timiş - a apărut Mănăstirea Bănăţeană “Ig-riş” / “Eg-res” (întemeiată în 1179 de Ordinul Cistercian din Burgundia - desprins deja de 8 decenii dintre Benedictini - în mijlocul populaţiei Româneşti ortodoxe Bănățene), care apoi a avut în tutelă Mănăstirea Cârţa de pe Valea Oltului din județul Sibiu, inclusiv prin “frăţia” Latină / deopotrivă prin creştinism şi limbă Românică, existentă din 1202 în stil Gotic, în centrul administrativ, politic şi religios al Ţinutului Făgăraşului / alt loc majoritar Român ortodox, aflat în actualul mijloc al României, mereu un teritoriu de puternică viaţă Românească - notat la 1222 ca “Terra Blachorum”, adică al Vlahilor, unde în 1224 era consemnată şi existenţa unui mare codru al Românilor şi Pecenegilor - uriaşa pădure luându-şi denumirea de la acea localitate: Cârţa Română (Cherţişoara, acum Cârţişoara 45,43 lat. N, 24,34 long. E / judeţul Sibiu), misionarismul religios nepracticându-se în locuri pustii, ci în zonele intens populate, în acest caz fiind un puternic bloc etnic Românesc; numele se presupune că ar fi derivat din ceea ce Slavon însemna loc defrişat Krc / Kurco, în decursul secolului XIII fiind în diferite variante ortografice: Kerch la 1223, Kerz la 1225, Querc la 1226, Kyrch la 1264, etc. (în opinia istoricului Ioan Şchiopul din 1945 - în cercetarea sa despre “Ţările Româneşti înainte de secolul XIV” - “numele nu poate fi explicat din limba românească dar nici din cea ungurească; unii filologi cred că la originea numelui este un radical slav, pe care însă nu l-au găsit încă”). Istoricul Maghiar Pal Engel 1938-2001 a scris: “Valahii - adică românii - au fost întâlniți (de unguri) în jurul anului 1200, respectiv în primele diplome (ale ungurilor) referitoare la Transilvania. Pe atunci ei trăiau în partea cea mai sudică a Transilvaniei, pe versanții Carpaților - unde era ‘Terra Blacorum’ = ‘Pământul Vlahilor’, învecinându-se la vest cu sașii sibieni și la est cu cavalerii teutoni; acea regiune - Făgărașul de mai târziu - nu s-a topit între nemți și nu a devenit nici comitat. Românii trebuie să fi trăit în număr mare și în comitatul Hunedoara, unde au fost găsiți și în jurul anului 1250 iar poate - tot așa - în munții de la sud de Caransebeș”.

Mănăstirea Cârţa

Mănăstirea Cârţa din Ţinutul Făgăraşului a fost cea mai Estică a Ordinului Cistercian iar prin ea banii Ordinului Templier - întemeietorul sistemului bancar mondial - au circulat timp de peste un secol (Templierii au fost interzişi de papă în 1307, ca urmare a cererii regelui Francez de atunci, strănepotul reginei Ana şi al regelui Bela III al Ungariei; se poate observa că înaintea ridicării din zid a Mănăstirii Cârţa - cu 17 ani, pe când aceea era din lemn - din Ţinutul Făgăraşului Cavalerul Veneţian Grigore împreună cu Bănăţeanul / Gugulanul Negru-Vodă i-au sprijinit decisiv pe fraţii Asan din Balcani să întemeieze Imperiul Româno-Bulgar). În apus, Mănăstirea Bănăţeană Igriş avea în subordine în centrul Panoniei Mănăstirea Vertes-Keresztur 47,26 lat. N, 18,16 long. E - prin călugării căreia se ţineau legăturile cu restul reţelei Cisterciene din Vestul Europei - iar din 1214 avea în subordine o filie şi în Zam 46 lat. N, 22,27 long. E / judeţul Hunedoara (pe malul Râului Mureş); după martiriul din 1046 al Sf. Gherard din Cenad de pe Valea Mureşului, în secolul următor - începând cu 1179 - prin intermediul familiei sale Veneţiene trebuie ca influenţa călugărilor Cistercieni să se fi extins spre răsărit, la Igriş, Zam şi Cârţa (acolo deja după 6 ani - în 1185 - au co-existat Cavalerul Veneţian Grigore şi Cărăşanul Negru-Vodă): în Cârţa / Ţinutul Făgăraşului, cel atestat drept Grigore - ca “Veneţian” - provenea din familia Veneţianului Gherard de la Cenad (din secolul anterior) iar ca trezorier / vistier era funcţia ce o îndeplinea în postura de Cavaler Ioanit, ca atare cârmuitorul Negru-Vodă şi impunând urmaşilor săi dinaşti titulatura semnificativă “Io, Vodă”. Toate cele 3 Ordine Cavalereşti (religioaso-militare) înregistrate de catolici oficial în secolul XII au operat în Ţinutul Făgăraşului: Cavalerii Ioaniţi mai ales prin intermediul Românilor Bănăţeni - dinaşti Gugulani / Basarabi împreună cu dinaştii Veneţieni Gherard / Grigore - Cavalerii Templieri îndeosebi prin intermediul Ungurilor / Arpazilor şi Cavalerii Teutoni în general prin intermediul Germanilor / Saşilor. Cronicarul bizantin Nicetas Choniates a scris că după răzvrătirea din 1185 Vlahii Asăneşti căutând sprijin contra Imperiului Bizantin au trecut Dunărea: ei nu şi-au petrecut vacanţa în stațiunile de iarnă din Ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului, ci au obţinut ajutor concret - în bani şi militari - de la Cavalerul Veneţian Grigore şi de la Negru-Vodă (cei care pe atunci cârmuiau din cula Cârţa domeniile Nord Carpatice, facilitând şi tranzitul monetar al cruciaţilor - între Orient şi Occident - operațiunile financiare fiind îndeosebi prin intermediul Templierilor). În Banat, la Mănăstirea Igriş zisă “Poarta Cerului” - ctitoria regelui Bela III al Ungariei şi a soţiei sale Burgunde Ana, adăpostind şi prima bibliotecă propriu-zisă de pe teritoriul României - au fost îngropaţi fiul lor, regele Andrei II al Ungariei 1205-1235 împreună cu soția (sora lui - prințesa Margareta - a avut ca domeniu de zestre, conform istoricului Român Aloisiu Tăutu în 1964, “părțile Sirmiului, Belgradului, Branicevo iar la nordul Dunării Banatul Timișoarei cu prelungirile până la Oravița, Hunedoara / Ținutul Hațegului și Severin, nu numai Cumania Olteniei”, ea fiind măritată cu împăratul bizantin Isac Anghelos care a murit în 1204 / anul când capitala Constantinopol din Tracia a fost ocupată de Cavalerii cruciaţi). Este de știut că Analele Mănăstirii Cisterciane din Ryd 54,49 lat. N, 9,32 long. E - fondată în 1210, pe țărmul Baltic la granița Germaniei cu Danemarca, parte a rețelei Cisterciene folosită de Cavalerii Templieri, care avea Mănăstirea Cârța din centrul spațiului Românesc ca avanpostul răsăritean - cu încheierea cronicii în 1288 a notat “Dania que nunc Dacia” adică “Dania care se numește Dacia”; de fapt, catolicii “Predicatori” = “Dominicani”, apăruți în 1216, știau cu genericul Dac toată Europa Nordică, din Karelia până în Groenlanda inclusiv iar la fel - ca Dacia - considerând Nordul Europei și Ordinul Franciscan, începând cu 1239 (așa cum a documentat în 2012 și Johnny Jakobsen de la “Centrul pentru Studiul Ordinului Dominican din Dacia”, cercetător la Universitatea din Copenhaga / capitala Daneză, după materialul “Dacia” din 1957 al Danezului Jarl Gallen). Mănăstirea Bănăţeană Igriş a fost distrusă de invazia Mongolo-Tătară din 1241-1242 (călugării însă au fost cruţaţi); refăcută şi întărită a devenit aşa puternică încât regele Laslău / Ladislau Cumanul - care a murit în 1290 - îşi ţinea tezaurul şi coroana la păstrare când acolo, când la Cenad, pe partea stângă a Râului Mureș (el a fost ucis de 3 mercenari Cumani şi înhumat la Cenad, în sarcofagul Sfântului Gherard). După arestarea din 1307 a conducătorului Templierilor, cu banii confiscaţi de la aceia a fost ridicat castelul regelui Ungariei în Timişoara (lucrarea a durat 7 ani); începând din secolul următor, deoarece Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara a mărit şi a întărit construcţia regală, el cârmuind Transilvania şi Ungaria de acolo iar nu din Hunedoara unde îşi avea castelul părintesc - clădirea a rămas ştiută drept castelul Huniade (azi găzduieşte “Muzeul Banatului”, în centrul Timişoarei). Pentru ca să nu mai fie atacată de otomani, regele Matiaş Corvin - fiul lui Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara - a desfiinţat Mănăstirea Cârţa din Ţinutul Făgăraşului în 1474.

Cercetătorul Român George Teleoacă a studiat etimologic: “Se poate accepta că hidronimele de vecinătate Hârghiş-Cârţiş(oara) din bazinul Oltului reflectă etape care au condus la rădăcina Carc-Crac; concludent este faptul că alături de râul Cârţişoara există comuna Cârţa, denumire care face legătură directă cu denumirea de Cărţun aşa cum rostesc megleno-românii cuvântul Crăciun. În acelaşi bazin hidrografic există alături de râul Hârghiş şi râul Hârţa, care susţine odată în plus forma Cârţa. În bazinul alăturat al Mureşului - dar în aceeaşi zonă comună dinspre izvoare - există şi râurile Craca, Crac sau Cracului care împreună cu râurile Cricău, Curciu şi Crăciuneasca exemplifică modul în care sintagma teonimică arhetipală a generat în cele din urmă teonimul Crăciun. Remarcabil este faptul că şi mitologia oferă puncte de sprijin pentru lanţul acestor transformări fonetice; se constată că rădăcina mitonimică Herc, bine ilustrată de nume ca Baba Hârca sau Hercule, conduce la rădăcina Karc, care susţine formarea numelui de Crăciun. Păstrând mereu semnificaţia originară a sintagmei teonimice arhetipale, prin lanţul fonetic Volk→Vârc→Hârc→Kărc, Crăc, limba română a mai creat şi expresivul concept de Moş Crăciun cu sensul de Crăciun ‘întemeietorul de moştenire’. Ca termeni extremi ai lanţului etimologic Vâlc-Vârc-Herc-Karc, Crac există în latină cuvintele viscum - vâsc şi cracca - boabe de vâsc, tandem semantic care nu putea sa apară întâmplător. Aceeaşi imagine tainică transpare şi din unele denumiri pentru Moş Crăciun; dintre ele atrag atenţia cele de ‘Baba Chaghaloo’ din Afganistan, ‘Gaghant Baba’ din Armenia, ş.a., care împreună cu numele românesc de ‘călindău’ şi cu cele celtice de ‘chalendal’, ‘chalendaou’, etc. atribuite buşteanului care se aprinde în noaptea de sărbătoare, alcătuiesc un grup de cuvinte a căror formă provine tot de la sintagma teonimică arhetipală: prin coroborarea obiceiurilor şi elementelor de vocabular caracteristice sărbătoririi Crăciunului cu caracterul special al hidronimelor din Transilvania, se deduce că arhaicul cuvânt românesc Crăciun - cu varianta sa Cărţun - îşi are originea în sintagma teonimică arhetipală”. (Totodată, se poate reţine şi semnificaţia “cotiturii timpului” pentru Crăciun, marcând la Români solstiţiul de iarnă iar la Bulgari şi solstiţiul de vară, proto Indo-Europeanul “krăw” - ca o posibilă înrudire - însemnând “a înălţa”). Cert este că în acel timp Medieval Gherga lucra cu familia cârmuitoare din Caraş a Ţinutului Făgăraşului - avându-şi baza acolo, după cum a relevat şi tezaurul de argint găsit la Cârţa, datând de atunci - iar prezenţa Gherga a fost ulterior atestată în Sibiu din Evul Mediu până în Epoca Modernă (din Cârţa a fost Gheorghe - zis “Badea” - Cârţan 1849-1911, ţăran cioban care a îndrăgit mult cartea şi a drumeţit pe jos până la Roma, luptător pentru unirea Românilor).

Badea Cârțan

Acelaşi cercetător Român George Teleoacă - de la “Asociaţia Română de Studii Semiotice” - a scris în 2014 despre “Argumente toponimice din Dacia privind originea valahică a graiului uman articulat”: “Încă prea puţin valorificată, dar prezentă în istorie pe parcursul mai multor milenii, echivalenţa etnonimelor Vlac-Dac a fost afirmată până târziu în scrierile bizantine ‘Suidas’, ale lui Constantin Porfirogenetul (secolul X), ale lui Kekaumenos (secolul XI), ca şi în ‘Analele Boemice’ ale Papei Pius II (secolul XV). În numele acestei echivalenţe toponimele Daciei sunt valahice iar ca repere fundamentale care conduc la originea graiului uman articulat, ele conferă acestei origini denumirea de origine valahică a graiului uman articulat (chiar graiul uman articulat are la origine cuvântul ‘avlake’, aşa încât şi din acest motiv originea sa trebuie denumită tot valahică). Chiar înainte de a pătrunde în Ardeal - inima Daciei - acolo unde mai multe oiconime de formă Daia reprezintă corespondentul toponimic al lupului frigian numit daoi, voi menţiona în mod deosebit comunicarea susţinută de academicianul Vladimir Georgiev în anul 1966, care a arătat că marii afluenţi ai Dunării poartă denumiri care au câte un înţeles bine definit prin raportarea lor la rădăcinile indo-europene; de aici şi concluzia domniei sale că teritoriile udate de aceste râuri au făcut parte din cea mai veche vatră a elitei care a creat limbile indo-europene. În bun acord cu descoperirea academicianului - de la care emană o concluzie fără echivoc - am remarcat în bazinul ardelean al Oltului că denumirile râurilor învecinate Valchid, Calva, Albac şi Coveş decurg succesiv de la cuvântul primordial ‘avlake’ cu înţelesul său de râu în graiul aromânilor. Corespunzător aceluiaşi arhetip ‘avlake’ devenit ‘vlac’, atestat şi în forma ‘avrag’, mai curg în aceeaşi zonă râul Avrig cu afluentul său Givra / Jivra ca dovadă că pornind de la arhetip hidronimele se deduc succesiv, unele din altele prin anagramare, prin modificarea unor foneme, sau prin adaosul de sufixe etc. Ca dovadă că succesiunea hidronimică, deja invocată, exemplifică o legitate a gramaticii universale, menţionăm că pe lângă hidronimul Calva în ţară se mai întâlnesc alte 3 râuri cu numele de Colbu, nume care la prima vedere pare absurd pentru o apă curgătoare. Dar numai la prima vedere, fiindcă numele râurilor numai rareori au fost atribuite, aşa după cum sunt denumite străzile, de exemplu, în memoria cuiva sau a ceva, procedee care urmează de asemenea o logică a grupării (compozitori, scriitori, eroi, plante etc). Râurile cel mai adesea au fost denumite prin derivare fonetică pornind de la o primă denumire de râu căruia adeseori i s-a spus simplu ‘gârla’. Acesta este şi motivul pentru care, tot în bazinul Oltului există hidronimul ‘Gârla Mare’, iar prin raportare la ea ‘Gârlăţelul’, de la care prin pierderea consoanei ‘r’ s-a format hidronimul Galaţul pentru un alt pârâu care curge în acelaşi bazin hidrografic. În mod similar există în bazinul Mureşului ‘Gălăoaia Mare’, în loc de ‘Gârloaia Mare’ şi pe lângă ea pârâiele denumite Gălăoaia, Gălăoaia Mică şi Gălăuţaş. Urmând raţiuni similare alte denumiri de ape curgătoare s-au format pornind de la cuvântul ‘avlake’ care înseamnă tot ‘gârlă’ în arhaicul grai aromân. Dacă ar fi să numerotăm cu 1, 2 şi 3 consoanele v, l şi c ale primei denumiri avlake, atunci în denumirile ulterioare ordinea consoanelor ar fi permutate astfel: Avlake - 123, Kalva - 321, Alvak - 213 (respectiv Albac adică 21′3 unde v→b), Koveş - 31 + eş, Avrig - 12′3′, unde l→r şi k→g, Givra - 3′12′. În zonă se mai află, însă, şi localităţile Bărcuţ, Bârghiş, Agârbiş, Richiş, Retiş dar şi Ighiş, etc., care conform notaţiei propuse se reprezintă asfel: Bărcuţ - 1′2′3 + uţ, Bârghiş - 1′2′3′ + hiş, Agârbici - 3′2′1′ + ici, Recea - 2′3, Richiş - 2′3 + hiş, Retiş - 2′3′′ + iş, unde grupul de litere chi→ti (palatalizare), Ighiş - 3′ + hiş. De unde rezultă că pentru a obţine o nouă denumire, adică un nou cuvânt, s-a recurs la permutarea consoanelor, dar şi la transformarea lor după bine cunoscutele reguli de transformare fonetică ca într-un joc de imaginaţie, chiar mai simplu decât cuvintele încrucişate. Acesta este modul - acesta este singurul mod - în care s-au format principalele cuvinte, adică din unul în altul, într-o succesiune care a urmărit pas de pas nevoile de comunicare ivite în viaţa de zi cu zi. Cuvântul care deja preexista reprezenta genul proxim, de la care pornind se obţinea prin metaforizare cuvântul cel nou, a cărui diferenţă specifică se exprima cu ajutorul unei noi forme obţinută prin utilizarea unuia din procedeele de mai sus. Treptat aceste procedee s-au diversificat tot mai mult. Aşa au luat naştere cuvintele, aşa au luat naştere şi cuvintele grupurilor care roiau din vatra primordială (ulterior şi din vetrele secundare ş.a.m.d.) fiecare grup gândind în mod specific atât metafora de trecere de la cuvântul gen proxim la cuvântul cel nou, cât şi forma de individualizare a noului cuvânt. Ca urmare a faptului că şi alegerea cuvântului gen proxim putea fi diferită au apărut sinonimele. Prin asemenea evoluţii proprii diferitelor grupuri umane au apărut dialectele care cu timpul au devenit limbi de sine stătătoare. Acestea sunt principiile cele mai generale care fundamentează gramatica universală a limbilor, căutată de peste 2500 de ani de toţi marii savanţi ai lumii. Faptul că a fost dedusă pe un număr minim de cazuri nu trebuie să surprindă din moment ce denumirea Calva-Colbu paradoxală pentru o apă curgătoare a evidenţiat în mod decisiv ideea că forma noului cuvânt s-a obţinut, în mod predilect, prin modificarea formei cuvântului preexistent ‘avlake’ care înseamnă apă curgătoare. Şi Kalva-Kolbu ca hidronim înseamnă tot apă curgătoare, dar apa unui alt curs care a şi primit acest nume, în mod cu totul independent de substantivul comun ‘colb’, care în limba română înseamnă pulbere. În alt timp, în alt loc, şi un cu totul alt grup de observatori a constatat că pământul foarte bine mărunţit de roţile carelor pe drumurile de ţară dobândeşte caracteristica unui fluid care poate fi turnat ca apa râului, dar care nu este apă ci pulbere uscată, adică ar fi ca apa dar este cu totul opus apei prin celelalte proprietăţi şi atunci ca gen proxim s-a asemănat cu apa curgătoare dar NU i s-a spus ‘avlake’, ci s-a adoptat forma inversă ‘kalva’ respectiv ‘colb’ din moment ce prin celelalte proprietăţi colbul este inversul apei. Omonimele, a căror formare şi existenţă nu au fost încă explicate, sunt încă o dovadă că în ere diferite şi în locuri diferite uneia şi aceleiaşi noi forme provenite de la un cuvânt polisemantic cu valoare de gen proxim i-au fost atribuite înţelesuri diferite. Acesta este şi motivul, încă necunoscut academicianului Georgiev, pentru care macrohidronimele din bazinul Dunării sunt omonime ale unor cuvinte de uz comun din fondul principal indo-european având, însă, aceeaşi proiecţie în setul de rădăcini indo-europene care au în vedere numai forma, dar nu şi înţelesul. Denumirile marilor râuri din bazinul Dunării se aseamănă doar formal cu anumite cuvinte de uz comun, tot aşa după cum denumirea râurilor Colbu se aseamănă doar formal cu substantivul de uz comun colb, având acest înţeles de pulbere, de această dată chiar paradoxal pentru o apă curgătoare. Revenind la hidro-toponimia din Ardeal, vom arăta că pe lângă localitatea Bârghiş se află localităţile Berghin, Merghin şi apoi Reghin, care toate valorifică, succesiv, arhetipul primordial ‘avlake’. Ca dovadă că Ardealul este vatra originară a acestei înţelepciuni adamice de a crea toponime începând cu arhetipul, adică începând cu începutul începuturilor, voi arăta că aici densitatea acestor ansambluri toponimice de vecinătate este cea mai mare. Aşa de exemplu, numai puţin mai spre est de localităţile Avrig cu replica sa Bârghiş, adică în secuime, se află localitatea omonimă Vârghiş de la care rezultă oiconimele Arcuş, Racoşul - de Sus şi de Jos - dar şi un alt Reci. De la Racoş derivă, prin pierderea (afereza) lui ‘R’, denumirea localităţii Acoş de Niraj cu omonimele Acâş pentru o localitate din judeţul Satu-Mare şi Acăş pentru o localitate din judeţul Bacău. Mai multe localităţi cu denumirea de Racova şi altele denumite Racoviţă cu structura de consoane 2′31 se află tot în Ardeal. Corespunzător hidronimului Coveş din grupul de hidronime Avrig-Bârghiş prezentat, în judeţul Covasna se află unul din cele două râuri Covasna ale ţării. Plasată tot în secuime, remarcabila serie, alcătuită din denumirile râurilor învecinate ca afluenţi ai Oltului, Vârghiş-Hârghiş-Cârţiş(oara)-Creaţa-Craca-Cracu-Crăciun demonstrează că fonemul (litera) V→H→C, dar şi că arhetipul primordial ‘avlake’ poate genera cuvintele cracă, crac, dar mai ales cuvântul Crăciun. Prin analogie cu acest lanţ etimologic, bine ilustrat din punct de vedere hidronimic, se explică felul în care Valah-Valah, numele arhetipal al Marelui Dumnezeu, nume încriptat în tetragrama sacră YHWH, a devenit pentru români Crăciun, dar zis şi Moşul, tocmai pentru a pune în evidenţă calitatea Sa de ziditor al cerului şi al pământului, pe care ni le-a dat nouă spre moştenire cu toate bunătăţile lui. Colindele noastre precreştine oferă o amplă susţinere mitică echivalenţei lingvistice dintre sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac şi Moş Crăciun. Aşadar sensul primar al cuvântului moş, din substratul româno-albanez prelatin, nu a fost cel de om în vârstă, ci a fost cel de întemeietor de moştenire; evident, el are şi conotaţia de bătrân fiindcă este înainte mergător. Iată şi un alt exemplu care ilustrează că gramatica universală a limbilor a fost încredinţată memoriei milenare mai ales prin sistemul denumirilor geografice de vecinătate din Ardeal şi din zona sa înconjurătoare. În munţii Retezat, cu deschiderea spre Sarmizegetusa, Haţeg, Tărtăria, grupul de strictă vecinătate al localităţilor Vulcan, Lupeni, Uricani împreună cu vârful Peleaga (a se citi vârful pelasgilor) îşi regăseşte o primă replică tot în ţinutul secuilor. Aici în aval de localitatea Vlăhiţa, atestată documentar din anul 1301 se găseşte astăzi localitatea Ulcani, numită Vulke la anul 1550, de la care au derivat numele localităţilor învecinate Bulgăreni, Beclean, Lupeni şi apoi Păuleni. O a doua replică a grupului de strictă vecinătate Vulcan, Lupeni, Uricani se întâlneşte la trecerea munţilor, în zona Ploeşti, unde întâlnim localităţile învecinate Vâlcăneşti, Bălceşti, Lipăneşti, Păuleşti şi chiar Ploeşti, a căror apropiere geografică este o dovadă suficientă că toate toponimele acestea provin de la cuvântul Vâlcăneşti, adică de la arhetipul ‘avlake’ respectiv ‘vlac’. Rezultă de aici, chiar şi fără alte exemple, caracterul special al cuvântului ‘avlake’, care în dialectul aromân înseamnă apă curgătoare, gârlă. Şi cuvântul ‘avlake’ este cuvânt special tocmai fiindcă desemnează apa curgătoare. Malurile râurilor au reprezentat până nu demult singurele locuri care au putut susţine existenţa comunităţilor umane în cadrul cărora trebuia să apară comunicarea prin grai articulat. Acest considerent de ordin antropologic a şi fost primul considerent care m-a ajutat să descopăr rolul fascinant al râului în dezvoltarea gândirii şi vorbirii umane. Spre norocul meu şi al acestei descoperiri, de la primele tentative am şi obţinut primele confirmări care au evidenţiat importanţa râului în guvernarea proceselor psiho-mentale privind originea graiului uman articulat. Multă vreme, însă, am bătut pasul pe loc până când primului arhetip ‘ji’ cu înţelesul de apă curgătoare i-am mai putut asocia cuvintele arhetipale jilav, vilaj şi istru, toate trei tot cu înţelesul de apă curgătoare. Din nefericire, cuvântul ‘ji’, cuvântul marelui start în epopeea devenirii umane prin vorbirea articulată, cuvânt care se află inclusiv la originea graiurilor sinice, lipseşte din dicţionarul limbii române, deşi am constatat că localnicii din zona Filiaşi îl folosesc şi astăzi cu înţelesul de apă curgătoare. Numai în virtutea acestui înţeles, importantul râu care trece prin Petroşani, Filiaşi, Craiova poartă numele de Jiu. Spre deosebire de cuvântul ‘ji’, care este prima mare substantivizare pentru onomatopeea râului, cuvântul ‘avlake’ este consemnat în impunătorul dicţionar a lui Tache Papahagi şi ilustrat prin propoziţia în dialect aromân: ‘Prit hoară cură una avlake’. Cunoscut şi prin variantele sale ‘avlakiu’ cu înţelesul de râuleţ şi de brazdă, dar şi prin cea de ‘avrag’ care are numai înţelesul de brazdă, cuvântul ‘avlake’ se dovedeşte a fi principala matrice a graiurilor umane aşa cum a fost ea definită de postulatul lui Ernst Cassirer, dar şi temeiul sistemului de cunoştinţe organizate într-un model al lumii, sistem preconizat ulterior de Noam Chomsky. Mai apropiat de modul nostru de a gândi, Chomsky realizează, prin utilizarea calculatoarelor electronice, o imagine de ansamblu a fenomenului lingvistic şi sesizează că limbajul natural nu depinde numai de lexic şi gramatică ci şi de o bază de cunoştinţe organizate într-un model al lumii. Or, râul a fost indicat ca model al lumii încă din antichitate de Heraclit din Efes şi cu toate acestea râul nu a putut fi recunoscut ca modelul care a guvernat programarea procesorului mintal al vorbirii fiindcă apelativele primordiale pentru râu nu le căutase nimeni acolo unde ele erau de fapt, adică în substratul profund al limbii române, greşit considerată neo-latină. Uşurinţa cu care fusese considerată neo-latină ignorase nu numai cuvintele de substrat, dar mai ales faptul că arheologia conferise, deja, teritoriului dacic o poziţie centrală în vatra originară a băştinaşilor Europei, acolo unde era şi firesc să apară graiul uman. Ca model al lumii imaginat de Chomsky, râul, numit ‘avlake’, a oferit gândirii lingvistice atât numele său ca matrice metaforizabilă, cât şi principalele direcţii de metaforizare, deoarece ideea de râu are cel puţin zece înţelesuri. Considerând râul gen proxim, diferenţa specifică a fiecărui nou concept s-a definit prin metaforizare şi a fost individualizat prin câte un cuvânt a cărui formă reflectă vizibil, mai ales prin structura consoanelor sale, legătura sa cu forma ‘avlake’. După modelul de gândire prin care s-au putut explica înţelesul şi forma conceptului de colb pornind de la ‘avlake’, iată în continuare alte exemple care arată că fiecare din cele minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu denumit ‘avlake’ a susţinut prin metaforizare formarea a noi cuvinte. Astfel pentru:

·         Înţelesul de apă, sau în legătură cu apa, în sanscrită: balaha - apă; baluka - nisip; balaka - cocor; balahaka - nor; kulabu - teren în lungul unui mal; valaki - vână; vaha - curs de apă, râu (în acest caz se constată eliminarea consoanei ‘l’); vasu - apă, baltă, băltoacă (litera ‘h’ a fost înlocuită cu litera ‘s’); var - apă; varsa - ploaie; sarva - curgere, fântână; val - val de mare; în aromână: buclă - doniţă, găleată; ploscă - mic recipient cu dop pentru băuturi; în latină, lacus - lac (cuvânt format prin pierderea consoanei ‘v’); în albaneză, bllacë - băltoacă; baltë - noroi; vallkua - mai pentru bătut rufele la râu / plasă pentru prins anghilele; vërshim - revărsare, inundaţie; vir - pârâiaş, şuviţă, fir de apă, fir (aceasta este şi originea cuvântului fir); vlagë - umiditate, umezeală, sevă; vlug - umezeală, sevă a pământului; vrug - mană; vurg - depresiune mlăştinoasă, zaţ negru de măsline; vesë - rouă; în germană: Wolke - nor; etc.

·         Înţelesul de răcoare, în aromână: vrăhnos - răguşit; în română: frig - cuvânt asemănător cu Avrig, în care v→f, l→r, c→g

·         Înţelesul de zgomot / rostire, în aromână: sălăvate - gălăgie mare; lavă - zgomot, zarvă; în sanscrită: kahala - sunet în general (este ca şi românescul valh - a vorbi, a lumina, a fi minunat); valk - a vorbi; klap - a vorbi; vac - a vorbi; Vāć - glas, grai, cuvânt. Noţiune cu atribute cosmogonice în mitologia vedică. ‘Rig Veda’ identifică această noţiune personificată cu sufletul lumii sau, pentru aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal. Aşadar, cu patru milenii în urmă vedicii sacralizaseră cuvântul ‘avlake’, în varianta sa Vāć, pentru rolul său de întemeietor al vorbirii, numit aici suflul universal (în latină: versus, us - vers; ca şi în română)

·         Înţelesul de lumină / culoare, în aromână: fleacă - flacără (în acest caz v→f); galbin - galben (ca formă intermediară va fi fost calvin); în sanscrită: valh - a lumina; varce - a străluci; barga - scânteie, splendoare; vlex - a vedea; lok - a vedea; în latină: lux / cis - lumină

·         Înţelesul de trecătoare, cale, acces, etc., în aromână: avrag - brazdă; gavră - gaură; în albaneză: vragë - cărare, potecă, cicatrice; lug - jgheab, adăpătoare; birë - gaură, bortă

·         Înţelesul de limită, graniţă, obstacol, în sanscrită: balahaka - munte; kula - tot ceea ce se opune ca obstacol, acoperă sau protejează; în albaneză: breg - ţărm, chei, margine; buzë - buză, margine; bokë - deal; spre deosebire de bocë - o cană mare de apă

·         Înţelesul de curgere, mişcare, forţă, muncă, etc., în sanscrită: pluş - a curge; valg, vanc - a merge; se observă că l→n (regula lui Schuchardt) val, vale - a merge; vakk, vakke - a se mişca; vask, vaske - a merge / a se mişca (ca altă dovadă că limba sanscrită s-a desprins din vatra limbii române, forma nu vişca = nu mişca); vaska - mişcare, continuarea mişcării, perseverenţă; vayg, vayge - a merge, a porni la drum (ca şi verbul românesc a da brânci); bayg - mişcare, mers, curs de apă, val, talaz; în aromână: filcu, vlihur - liber (ca râul în curgerea sa); vlagă - putere; versu - a turna; versu - a năvăli

·         Înţelesul de habitat uman, în română: vlahie - ţinut, ţară; în latină: vicus - sat / proprietate la ţară / cartier într-un oraş; în albaneză: vis - loc, ţinut, meleag, tărâm

·         Înţelesul de viaţă, viu, omenire, în aromână: plasă - neam de oameni; în latină: vulgus - norod, gloată

·         Înţelesul de dumnezeire: prin analogie cu râul care este etern, atoatedătător şi atotputernic, denumit ‘avlake’, Marele Dumnezeu, care şi El este etern, atoatedătăror şi atotputernic, a fost denumit prin sintagma teonimică arhetipală ‘Vilah-Vilah’ care, în domeniul religiei a generat un mare număr de teonime; între ele şi sintagma teonimică ebraică ‘Ylah-Wilah’ prin a cărei încriptare sub forma tetragramei sacre YHWH a fost salvată tradiţia religioasă dacică”

“Tot în numele autorităţii Marelui Dumnezeu, denumit prin sintagma teonimică arhetipală ‘Valac-Valac’, au fost create conceptele de autoritate sacră ‘Lege’ şi ‘Rege’ pe temeiul cărora a fost edificată întreaga civilizaţie umană. Conceptele de episcop şi cel de vlădică utilizate şi în prezent sunt foarte vechi din moment ce forma şi înţelesul lor se explică prin sintagma teonimică arhetipală. O aceeaşi provenienţă are şi verbul din limba engleză ‘to bless’: a sfinţi, a binecuvânta, a ferici. Aşadar, prin metaforizarea multiplelor sensuri ale conceptului de râu numit ‘avlake’ se confirmă în mod amplu şi direct ipoteza lui Noam Chomsky care a anticipat, pentru originea graiului uman articulat, existenţa unui sistem de cunoştinţe organizate într-un model al lumii. Abia prin descoperirea rolului de arhetip al cuvântului ‘avlake’ s-a putut dovedi că modelul căutat al lumii care a susţinut apariţia şi dezvoltarea graiului uman articulat a fost şi este modelul râului. Dar cuvintele de mai sus, structurate pe cele zece grupe, după cele zece sensuri de metaforizare ale râului, mai pot fi structurate şi numai în două grupe după criteriul profan (primele nouă grupe) şi sacru (ultima grupă). Operând cu această clasificare binară filozoful Ernest Casirrer (1874-1945), unul dintre întemeietorii semioticii, a anticipat teoretic necesara intersecţie a limbajului de uz comun cu limbajul lumii mitice în punctul originii lor comune. În eseul său ‘Mit şi limbaj’, Ernst Cassirer argumentează viguros că prin descoperirea în viitor a unei rădăcini comune celor două lumi se va ajunge la originea lor şi la raţiunea care le-a generat, respectiv la originea şi la calea edificării limbajului natural. Or, conceptul de râu, în baza exemplelor de mai sus, reflectă, în mod evident, atât legătura dintre sacru şi profan cât şi calea edificării limbajului natural pornind de la cuvântul arhetipal ‘avlake’ prin metaforizarea multiplelor sale sensuri. Iată aşadar, cum conceptul de râu numit ‘avlake’ sau ‘vlac’ poate explica originea graiului uman articulat atât din perspectiva unui postulat produs de tehnologia inteligenţei artificiale (Noam Chomsky), cât şi din perspectiva unui postulat dedus din considerente de ordin spiritual-filozofice (Ernst Cassirer). Validată prin însăşi faptul că această dezvoltare satisface simultan două anticipări de esenţă diferită, vom numi valahică originea graiului uman articulat ca expresie a faptului că se întemeiază pe arhetipul ‘avlake’ ca apelativ al râului, dar şi fiindcă valahic este teritoriul pe care a fost eternizată gramatica universală a limbilor după care a fost dezvoltat acest arhetip pentru a genera graiul uman originar. Ca mărturie peste milenii a felului în care au fost create principalele cuvinte ale omenirii, gramatica universală limbilor s-a conservat sub forma toponimelor de vecinătate mai ales în Transilvania sanctuarelor dacice, acolo unde se înregistrează cea mai mare densitate a toponimelor de vecinătate cu o evidentă înrudire lingvistică. Altfel spus, pornindu-se de la unul şi acelaşi arhetip noile cuvinte s-au format în mod autonom, pe de o parte în domeniul toponimiei şi pe de altă parte în domeniul cuvintelor de uz, dar în fiecare din cele două domenii au fost concepuţi aproape aceiaşi operatori de transformare lingvistică a cuvântului arhetipal ‘avlake’, aşa încât anumite toponime sau hidronime se aseamănă prin formă cu unele cuvinte de uz comun. Aceasta şi este principala cauză a faptelor de limbă descoperite de academicianul bulgar Vladimir Giorgiev, care a constatat că macrohidronimia din bazinul Dunării are înţeles dacă este interpretată pe baza rădăcinilor indo-europene. Fenomenul acesta numit omonimie / paronimie, are însă un caracter mai general şi este consecinţa, dar şi dovada directă a faptului că graiul uman s-a dezvoltat pe cele cinci mari direcţii ale sale - toponimie, teonimie, antroponimie, etononimie şi cuvinte de uz comun - pornind de la unul şi acelaşi cuvânt arhetipal care pentru înţelesurile specifice fiecărui domeniu în parte a furnizat forme identice sau asemănătoare. În mod similar, prin valorificarea asemănătoare a aceluiaşi arhetip în ţinuturi geografice diferite au apărut omonimele şi paronimele toponimice. Un caz de notorietate îl reprezintă hidronimele şi toponimele de forma Bistra şi Bistriţa, dar şi Nistrul, care toate derivă de la arhetipul Istru. Ţinând cont de semnificaţia sa putem considera că şi cuvântul ‘buiestru’, din substratul româno-albanez prelatin, ar putea avea o aceeaşi origine. Ideea că Bistriţele ar fi fost botezate abia începând cu secolul VI de către slavii migratorii pare nefondată mai întâi fiindcă ei nu ar fi avut nici un motiv să schimbe numele originare atribuind o aceeaşi denumire la zeci de râuri. Deosebit de interesant este cazul omonimelor (paronimelor) interlingvistice a căror existenţă reală va trebui luată în considerare, cu atât mai mult cu cât formarea lor se explică la fel de uşor pornind tot de la arhetip ale cărui înţelesuri diferite au fost exprimate prin una şi aceeaşi formă derivată. Un astfel de caz de omonimie (paronimie) interligvistică, remarcabil prin bogăţia sa de excepţie, îl reprezintă grupul de cuvinte cu rădăcina ‘marga’ produsă de acelaşi arhetip al graiului uman ‘avlake’ urmând o transformare ale cărei etape sunt ilustrate de succesiunea toponimică de vecinătate Volco → Balc → Barcău → Marca, Marghita de pe valea Barcăului, aflată la nord de Oradea judeţul Bihor. Ca urmare a acestei filiaţii rădăcina ‘marga’ se regăseşte pentru toate sensurile arhetipului de la care provine, sensuri care justifică înţelesul următoarelor exemple: românescul ‘merge’ - a se deplasa, sanscritul ‘marca’ - spălare, latinul ‘mergo’,‘ere’ - a se scufunda, gotul ‘maurgis’ - răsărit, albanezul ‘mergon’ - depărtat, etc. Ca o altă dovadă că şi cuvintele întemeiate pe structura ‘merg’ provin de la cuprinzătorul arhetip ‘vlah’ întemeiat pe ideea de râu, denumit ‘avlake’ în arhaica limba armână, menţionăm în continuare câteva hidronime asemănătoare cuvântului ‘merg’: Mărgău - râu în bazinul Crişurilor, Marga - afluent al Timişului, Murguşa - afluent al Mureşului, Margeş - afluent al Someşului, Marcos - afluent al Siretului, Marcu - afluent al Prutului, Marca - mai multe localităţi în România, etc. Fără a mai îngreuna prezentarea şi cu alte exemple posibile vom arăta că toponimia Daciei şi mai ales cea din Ardeal, reprezintă pentru graiul uman articulat acea gramatică universală de care Umberto Eco are atâta nevoie pentru a alege, în numele necesităţii noastre prioritare, o sigură limbă-releu destinată să optimizeze comunicarea la nivel paneuropean. Având în vedere acest deziderat major menit să depăşească păgubosul feudalism lingvistic actual, reprezentând poate cel mai important obstacol în calea unităţii reale a Europei, limba română prin caracterul ei fonetic, prin bogăţia semantică de neegalat, prin modernitatea şi prin versatilitatea ei, dar mai ales prin caracterul de matrice a tuturor celorlalte limbi are dreptul să candideze la statutul de unică limbă-releu în Europa. Ca limbă dezvoltată în chiar vatra apariţiei graiului uman articulat, mereu îmbogăţită şi mereu îmbogăţibilă prin asimilarea unitară a tuturor influenţelor, mereu egală cu sine însuşi şi prin acesta antientropică, limba română, chiar, are obligaţia să candideze la statutul de unică limbă-releu paneuropeană, cu atât mai mult cu cât lipsită de accente imperialiste va menaja mai mult decât oricare altă limbă bilingvismul preconizat tot de Umberto Eco”.

Academicianul Alexandru Xenopol a scris despre împăratul Ioniță Asan, zis “Caloianul”: “Credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii Valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie: împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într-un loc al unei scrisori a sale pe împăraţii predecesori Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a-şi da mai mult drept la tron putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai Bulgarilor şi Valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă Românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie. Cât despre împrejurarea că monumentele Slave nu-i arată pe Asănești ca Români, ci ca Bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau Românii cu Bulgarii, într-un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că Dinastia Asăneștilor, deşi de origine Română, se Bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept Bulgari”. (Deoarece dinaștii Asănești au fost la vremea lor atestați ca urmașii cârmuitorilor primului Imperiu Bulgaro-Aromân / Scito-Valah înseamnă că strămoșii lor erau din același neam Vlah, indiferent de “Bulgarizarea” ulterioară). În 1919, academicianul Niculae Iorga în “Istoria Românilor din Peninsula Balcanică” a scris că inclusiv Românii din Pind au fost întemeietori de stat în 1186: “Românii din Tesalia, ai căror înaintaşi susţinuseră ţaratul de revanşă din Ohrida (în secolul precedent), au întemeiat ei înşişi - şi fără nici un concurs din partea Bulgarilor autentici - acel ţarat, ce s-a stabilit mai târziu în Târnovo / Bulgaria. Căci era vorba într-adevăr de o mişcare a acelor Tesalioţi din ‘Marea Vlahie’. La Tyrnavos lângă Larisa a izbucnit, după cronicarii Greci, revolta ‘celnicilor’. Conaţionalii lui Asan (de la care s-a transmis denumirea dinastiei) şi Petru / Tudor au fost păgubiţi, în contra datinelor de veacuri, de dregătorii împăratului Isac Anghelul, care ceruseră dăjdii mari pentru nunta stăpânului lor iar mai mult - la protestele lor - au fost şi pălmuiţi, ceea ce era o mare jignire. Această Târnovă nu este cea din Bulgaria, ce n-a fost întemeiată decât mai târziu, după numele omonim, Tyrnavos din Tesalia. De exemplu, Ioniţă Caloianul - adică Frumosul din Dinastia Asăneştilor - a fost înfăţişat de multe ori ca ‘regele Vlahiei’ ori chiar ‘al Bulgariei şi Vlahiei’, însă niciodată ca ‘regele Bulgariei’, inclusiv de către cronicarii cruciaţi Francezi contemporani Geoffroi Villehardouin, Robert de Clery, Henri de Valenciennes, ş.a”. Iniţial, Tyrnavos / Târnovo 39,44 lat. N, 22,17 long. E (aşezarea din S) era “Turnu Nou” sau “Tărâmul Nou” iar apoi (în N) oraşul Veliko Tărnovo 43,05 lat. N, 25,39 long. E - însemnând “Marea Târnavă”, în centrul Bulgariei actuale, numit de răsăriteni drept Qirqin - a fost consolidat de Dinastia Asăneştilor / Asanilor cu numeroase construcţii: a fost capitală până în 1393 (acolo principala stradă din centrul istoric e Gurko, numită astfel în amintirea generalului Iosif Gurko 1828-1901, comandantul Rus care a ajutat eliberarea Bulgarilor de Imperiul Otoman în Războiul de Independenţă din 1878); stăpânirea acelor Armâni / Aromâni s-a întins şi în Ardeal, Bazinul Târnavelor fiind o denumire elocventă (în Banat de exemplu există localitatea Târnova 44,51 lat. N, 21,52 long. E / judeţul Caraş-Severin - cu prezenţă atestată Gherga - ori la N de Râul Mureş e Târnova 46,19 lat. N, 21,47 long. E în judeţul Arad, etc).

Poarta Kerka a Constantinopolului

Istoricul Frigian Nicetas Choniates a scris că împăratul bizantin Isaac Angelos / Isac Anghelul în 1189 - cu ocazia celei de-a treia cruciade - a făcut Poarta Kerka în Zidul Constantinopolului / Tracia, între Biserica Vlachernai şi Mănăstirea Chora (Bosforul vechi se numea Cherchel / Kerkel), special pentru intrarea pe acolo în cetate a împăratului German Frederic Barbarossa / “Barbă Roşie”: cel care a fondat Inchiziţia în 1184 (descendent din Dinastia Babenberg). Aflat în 1892 acolo, Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - a scris în cartea “De la Românii din Turcia Europeană”: “Mahalaua Vlaherna după nume dovedeşte că a fost odată un cartier Românesc, aproape de zidul ce înconjura mai demult Constantinopolul de către miazănoapte şi de către apus. În acest cartier se găsesc ruinele mai multor palate, care - pe cât se pot judeca acum - numai în stilul clădirilor din Bizanţ nu sunt. Unul dintre aceste palate poartă numele de Bogdan-Serai şi a fost odată al domnilor Moldovei - când veneau ei şi marii boieri la Istanbul - căci e ştiut că Bogdania a fost numele Moldovei. În cartierul Vlaherna este şi biserica ce poartă acelaşi nume, cu hramul ‘Maica Domnului’, în care se cânta şi se citea Româneşte, pe timpul când palatul Bogdan-Serai găzduia boierii şi domnii Moldovei”. Atunci - în 1189 - pe drum, Vlahii / Armânii Asani i-au propus împăratului German un ajutor de 40 mii de oameni pentru a lua parte la expediţia de “cucerire a Ierusalimului din mâinile necredincioşilor”, cu condiţia ca înainte să cucerească Constantinopolul / Tracia, Petru Asan să fie recunoscut ca împărat bizantin de “Barbă Roşie”, acela însă respingând oferta (ceea ce a dus la formarea Imperiului Româno-Bulgar iar după 15 ani, în a patra cruciadă, Constantinopolul a fost totuşi cucerit de cruciaţi). La vechii Români / Valahi, etimologia Mocană poate a avut legătură cu “a mocni” = “a arde încet”; după ce în 1843 Dr. Gheorghe Asachi a scris că “Mocanii şi-au împrumutat numele lor de la Cumani” (și academicianul Papadopol Calimah presupunând că Mocanii i-au avut ca strămoși pe Comani / Cumani), Dr. Ion Ghelase în “Vechimea autohtonilor şi a transhumanţei Mocanilor” a consemnat: “O parte din acei 40 de mii de vlahi - ceea ce dovedeşte că acei vlahi erau numeroşi - veneau şi din nordul Georgiei ca aliaţi ai fraţilor Asani, însă grosul lor îl formau românii de la clisurile Balcanilor şi din Dobrogea, căci de n-ar fi locuit aici o masă compactă de români nu s-ar fi numit Vlahia lui Asan sau mai simplu Vlahia”. Plecat din vecinătatea Valonă în 1253, călugărul Flamand William Rubruquis (auto-numirea pentru Flamand fiind “Vlaam”, însemnând “Inundat”), vizitând Marea Caspică, a afirmat că Vlahii lui Asen / Asan proveneau şi de acolo: “lângă Başchiria locuieşte poporul Ilac, un nume identic cu Blac, însă Tătarii nu pot să pronunţe pe ‘B’; de la aceşti Ilac au venit aceia care locuiesc în Imperiul lui Asan (amândouă aceste popoare se numesc Ilac)”. Românii din S Dunării în prezent încă sărbătoresc Anul Nou după calendarul pe stil vechi, al lui Iuliu Cezar, însuşit de creştini: revelionul acolo e în noaptea de 13/14 I. În prezent, sunt proporţii Româneşti însemnate în populaţiile Balcanice.

Românii

În 1974, istoricul Albanez Selami Pulaha indica Gherga ca una dintre familiile care au întemeiat aşezarea Săracu / Sirako 39,36 lat. N, 21,06 long. E din Pind - în răsăritul Ianinei / Ioaninei, apelativ ce nu însemna că oamenii aveau puţine resurse materiale, ci indica traiul umil / pios creştin al lor - locuitorii ajungând ca peste Marea Adriatică, în 840, să invadeze Bari 41,07 lat. N, 16,52 long. E / acei Armâni fiind sedentarizaţi ulterior de călugărul sanctificat Cosma din Corint, locuinţele lor fiind mai ales sub forma de colibe rotunde, ca la Fârşeroţi / Fărşeroţi (a căror denumire e derivată din cea Albaneză pentru “frasin”): Armâni - mai ales Albanezi - care se autodenumesc Rumăni / Rămâni (fără proteticul A); acelaşi istoric Albanez consemna şi un primar Muntenegrean Vuk (Lup) Gherga, la 1497. În secolul XIX circula Legenda Gherga în cel mai Sudic fiord European - al Cotorului / azi Kotor - de pe coasta Adriatică (acum în MunteNegru, aproape de Dubrovnik / Croaţia), un loc unde până în prezent există o populaţie cu talie neobişnuit de înaltă: era despre un lider local evidenţiat pentru emanciparea zonei; în 1921, istoricul Nicolae Constantinescu - în omagiul pentru semicentenarul lui N. Iorga - enunţa despre denumirea Dubrovnik pentru Ragusa că era Slavă, însemnând “Dumbrava Românilor” (orașul are și acum grupate circa o sută de Biserici și capele pe 15 hectare, în centrul istoric). În 1931 - explicând ceea ce au observat şi istoricii Români - prin “Studiile Mediterane” ale Universităţii Americane Stanford au fost explicit legate străvechea aşezare Săraca / Sarakhs din Ghergania / Girkania 36,32 lat. N, 61,09 long. E de cea Balcanică Săracu / Sirako, ce erau denumite şi populate de Sărăceni (oameni care nu erau Arabi, înţelesul fiind despre ei ca orientali - dintre Sinai şi Siria - numiţi Siriaci din Antichitate şi Sarazini ulterior, Medieval); în acea perioadă interbelică, de exemplu - conform profesorului Anastase Hâciu, autorul cărții “Aromânii” în 1936 - frații Papa Gheorghe din Seracu cu magazinele lor dețineau monopolul desfacerii untului și brânzeturilor în Insula Corfu / Kerkyra din Marea Ionică (acolo se afla și “depozitul saricului” = țesătură prețuită de militari): Apostol PapaGheorghiu / Papa Gheorghe din Seracu / Sirako - cu activitate și în apropiata așezare Călarii - a fost un vestit argintar ajuns să lucreze în Insula NegroPonte = “Noua Vlahie” (din Marea Egee - opusă / pe partea cealaltă a Peninsulei Balcanice - față de Marea Ionică, pe coasta căreia își avea natalul Epir). Mihail PapaGheorghiu / Gheorgopulos 1727-1796 din Vest Macedoneana Sacișta / Siatista a fost un mare filozof Armân mutat la Viena / capitala Imperiului Habsburg (în 1907, Dr. Pericle Papahagi a documentat că “Biserica din Kecskemet / Ungaria este datorită Aromânilor din orășelul Șaciște, altădată Românesc, acum Elenizat”); pe de altă parte, frații Megleniți PapaGheorghe - Ioan și Fani - emigrați la începutul Epocii Moderne în America, aveau hoteluri și restaurante în Cleveland / Ohio. Trebuie ştiut că Armânii Gherga se distingeau în Evul Mediu prin porturi de gală cu sarafane având aripi pe spate - ca înfăţişarea arhanghelilor, un obicei tipic în vechime Asiei Centrale şi Caucazului - ori cu umerii proeminent ascuţiţi, având denumirea de “şăgune” (tunici de lână lungi uneori până la genunchi, cu multe falduri la spate); Academia Română a observat în “Izvoarele istoriei României” din 1982 că SaguDaţii care însoţeau VlahoRinhinii - când în secolul VIII au ajuns pe Muntele Athos / Macedonia - erau “în legătură cu latinul ‘sagum’ pentru mantaua de lână cu glugă, Sagudaţii însemnând deci ‘purtătorii de glugi’.” Profesorul Anastase Hâciu a scris în “Aromânii” că “numeroase așezări Aromânești datau încă din secolul VII, în Peninsula Calcidică, aproape de Râul Rihios, de unde și numele lor de Vlaho-Rihini”. Etnograful Armân Tache Papahagi a scris despre costumul exclusiv Armân că acela cuprindea cojocul din lână cu păr de blană lung, denumit “sarcă”, legat de expresia “easte di sarică”: “este armân de viţă curată” (sarca era falnica haină din lână de oaie a ciobanului, ce iarna ţine de cald ca nici o altă haină şi vara ţine răcoare iar apa ploii nu stă pe ea, ci se prelinge pe firele de lână, aşa cum ploaia se prelinge de pe acoperiş); sarafanul / șaguna - sarca = sarica / serica - mai avea și denumirea de “guna” iar purtătorii Armâni de gune negre au fost numiți în Tesalia și Acarnania ca Garaguni (după cum a documentat inclusiv academicianul Aromân Theodor Capidan în “Românii Nomazi”). Sărăcenii / Sărăcăcianii, identificați în 1926 de academicianul Sextil Pușcariu și în Tesalia la Târcol / Tricala, au format o confrerie pastorală iar de exemplu etnologul Francez Arnold Gennep a încercat să-i conecteze de crescătorii de oi Iuruci - nomazi Anatolieni Finico-Ugrici - cu care s-ar fi amestecat (de exemplu, după cum a afirmat redactorul Turc Şevket Aydemir 1897-1976 al biografiei masonului Ataturk - lider blond cu ochi albaştri, primul preşedinte al Turciei, născut în Macedonia la Salonic şi decedat în Tracia la Istanbul - mama lui Ataturk era Iurucă iar tatăl lui Ataturk / “Ata-Turk” = “Tatăl Turc” era din fosta Carie; conform unui bilanţ otoman, în 1573 Iurucii populau 106 localităţi Dobrogene: în preajma gurilor Dunării, se poate că Medievalii Iuruci au fost în legături cu Anticii Iurcae / Tyrcae, vecini cu Anticii TisaGeţi).