187. Urmaşii Ghergarilor


La încheierea Epocii Pietrei - adică la sfârşitul mileniului IV î.C. - Gargarii / Ghergarii din Caucaz şi Capadochia s-au răspândit pe coastele Peninsulei Anatoliei, îndeosebi în Vestul ei (între Caria şi Dardanele), declanşând Epoca Bronzului / ce a durat acolo până la căderea Troiei, respectiv sfârşitul mileniului II î.C. De atunci încoace, de-a lungul ultimelor 3 milenii, s-au evidenţiat în principal 3 ramuri ale descendenţilor Gargarilor / Ghergarilor Caucazieni: pe lângă ramura păgână din mileniul I î.C. ce apoi a condus la apariţia Garðarilor Va-regi / Vikingi, ramura creştină din mileniul I a Ghergarilor s-a amestecat în fosta Albanie Caucaziană cu populaţia Udi / Uti - urmaşa Guti din Asia Centrală - din care o parte a emigrat în Vest drept Uzii denumiţi Găgă-Uzi” / Găgăuzi în Basarabia, Dobrogea şi Bulgaria (ajungând până în Albania Balcanică, unde a consolidat populaţia Ghegă) şi ramura sedentară din mileniul II, rămasă pe pământul Caucazian Antic, acum formând o redusă populaţie ortodoxă printre Azeri. În 1901, academicianul Român Petriceicu Haşdeu prin lucrarea “Cine sunt Albanezii?” a susţinut că “grosul Carpilor - adică a Gheţilor liberi - a trecut odată Dunărea şi nu s-a mai întors, păşind spre Iliria pe urmele fraţilor lor Costoboci, lângă care ei au format ramura cea Nordică a Albanezilor: Gheghî” (savantul a observat şi că Gheghii aveau aceeaşi etimologie cu Carpii); istoric e ştiut că în 295 Romanii au acceptat deplasarea Carpilor în Balcani (începând cu retragerea Romană din 271, Carpii - cei mai numeroşi dintre Geţii liberi - preluaseră conducerea Daciei din N Dunării).

În mileniul I î.C., Gargarii / Ghergarii - încă formând cea mai mare populaţie Caucaziană, în ciuda migraţiilor anterioare şi a împuţinării Amazoanelor - au început să se amestece mai ales cu partea feminină din populaţiile Gardman şi Udi / Uti (provenită din Sudicii Guti / Guţi, care au fost strămoşii Gheţilor şi Goţilor); atunci au apărut Gagarii în zonele joase Caucaziene iar în Nordul European - zonă dominată de Garðari - Odin (personaj legat de Udinii Caucazieni) a devenit cel mai mare zeu. Profesorul German Wolfgang Schulze - de la Universitatea din Munchen / Bavaria - s-a preocupat de istoria Udi / Uti: “Gargarii - atestaţi încă din Antichitate de către geograful Strabon XI 5:1 - din răsăritul provinciei Utik au administrat statul Albaniei Caucaziene, de la creştinarea timpurie până la disoluţia de după anul 705. Udii au învăţat să scrie în regiunea Gargară după anul 430. Gargar-Udii au fost moderat influenţaţi de Armeni până în anul 650 şi au inspirat limba Udi de azi”. Lingvistul German Jost Gippert a considerat că limba Udi din actualele Daghe-stan și Azerbaidjan corespunde limbii Medievale Gargare. La mijlocul mileniului I, centrul Asiei - cunoscut cu denumirea de Altai - era controlat de Khitai, urmași Dahi. Altaicii Uzi se deosebeau față de Caucazienii Udi: erau mai distanțați atât geografic, cât și temporal (fiind mai recenți). Uzii l-au avut ca erou etnonim pe Oghuz - care era localizat iarna pe malurile Tigrului şi vara în Ținuturile Montane - iar ca zeu suprem pe celestul Targan “Tangri” / “Tengri” = “Din Cer”, adică Anu / “Prea-Înaltul” (îndrumătorul tuturor ritualurilor importante era şamanul); practicau înhumările în tumuli / gorgane (e de știut că Oghurii / în pronunție Hună erau în contrapondere cu Oghuzii / în pronunție Turkă).
Oghurii Dinastiei Doulu
Uzii au fost cercetați de către academicianul Român Victor Spinei ca Torki. În 1999, în lucrarea “Marile migrații din estul Europei în secolele IX-XIII”, savantul a scris: “În izvoarele contemporane lor, Uzii au fost desemnați sub forma Oghuz de către populațiile turcice, Ghuz de către arabi, Ouzoi de bizantini, Torki de ruși, etc.; prefixul etnonimului Oghuz / Og-Huz’ deriva probabil din rădăcina turcică og’ pentru clan’ (Og-Huz’ = ‘clan Huz’). După deplasarea din ținuturile de azi ale Mongoliei spre vestul Asiei, oamenii Uz’ au început a fi desemnați în textele vremii și sub denumirea de turkmeni / turci. Într-o narațiune legendară colportată la mijlocul secolului IX de Gardizi, uzilor / guz li s-a concedat unul din rolurile cele mai importante din procesul etnogenezei triburilor turcice. Din observațiile consemnate de al-Kașgari, au rezultat apropierile lingvistice dintre oghuză și kipceakă / cumană; pe baza aprecierilor sale, a analizei inscripțiilor turcice, a termenilor comuni și a antroponimelor uzilor menționate în cronici, specialiștii moderni au diferențiat în cadrul grupei de limbi oghuze 3 subgrupe: oghuza-turcmenă, oghuza-bulgară și oghuza-selgiucidă. În cea dintâi s-a inserat limba uzilor / oghuzilor din centrul Asiei, în cea de-a doua limba uzilor din arealul ponto-caspic iar în cea de-a treia limba turcilor selgiucizi (descendenți din uzi). În întinderile uriașe ale EurAsiei, turka dobândise statutul de limbă de cultură și de comunicare de largă circulație internațională, fiind o adevărată ‘lingua franca’, rivalizând cu araba. Monumentul cel mai vechi și cel mai revelator de limbă paleoturcică le constituie celebrele inscripții de pe Orhon, râu de la sudul lacului Baikal, nu departe de Karakorum, unde - jumătate de mileniu mai târziu - s-a fixat capitala Imperiului Mongol; acele inscripții semnalau înrudirea turcilor cu oghuzii. Toate resorturile modului de viață al uzilor corespundeau cvasintegral cu acelea ale predecesorilor din lumea stepei, fiind adânc înrădăcinate de milenii. Cronicarul Rașid Al-Din din Media / Iran avea cunoștință despre uzii Qarqin’ dar și despre uzii ‘Becene’ (menționați și de Al-Kașgari sau de Al-Ghasi), etnonim prin care erau denumiți pecenegii. În secolul X, geograful Ibn Haukal din Turcia a notat că uzii se învecinau cu o ramură a bașkirilor. În ultima parte a secolului X, din cadrul masei uzilor s-a desprins un grup viguros, aflat sub conducerea lui Selgiuc: de la impetuoasa irupere a arabilor din secolul VII, nici o forță politică nu s-a manifestat în Asia precum au făcut-o turcii selgiucizi, între ținuturile vizate numărându-se și cele caucaziene; Imperiul bizantin, care încorporase Armenia în prima jumătate a secolului XI, n-a dispus de forțe suficiente pentru a-i asigura protecția, astfel că în 1064 capitala Ani - în pofida puternicelor fortificații - a fost devastată și majoritatea regiunilor caucaziene au devenit tributare selgiucizilor (efectele cele mai pregnante s-au resimțit printre azeri - de origine iraniană - care în mare parte au fost turcizați). O opoziție tenace împotriva hegemoniei selgiucide s-a conturat în Georgia, care - extinzându-și suveranitatea sau influența asupra unor părți din Armenia - a reușit degajarea de sub vasalitatea străină în secolul următor”. Hanul Selgiuk al Uzilor - dintre Lacul Aral și Marea Caspică - a trecut la islamul sunit în 985 și s-a evidențiat în lupta contra Kazarilor (a murit în 1021); urmașii săi au constituit Imperiul Selgiucid, ce a dăinuit până în 1194, moștenirea din Anatolia fiind continuată de otomani. În 2007, geneticianul Basarabean Alexandru Varzari împreună cu o echipă internaţională de specialişti a schiţat apropierile genetice ale Românilor cu Uigurii, Uzbecii, Kirghizii, Kazahii, Turcii, ş.a.:
Plecaţi din Caucaz datorită islamului - ca Ghuzi / Uzi - unii dintre ei au traversat Nordul Pontic şi în 1064 au trecut Dunărea, din Basarabia în Dobrogea şi în Bulgaria (deja vorbeau limba populaţiei Oghur / Oghuz venită din Altai, în care a fost scrisă la sfârşitul secolului VIII Epopeea lui Gorgud, “părintele neamurilor”; se ştie că după înfrângerea bizantinilor din 1071, în centrul Anatoliei s-a format Sultanatul Rum / versiunea orientală pentru Roman, în care au început să se stabilească masiv Oghurii / Oghuzii - inclusiv Dinastia Ghermiană în V Anatoliei - care apoi au întemeiat Imperiul Otoman: structură internaţională Medievală, dominată de Turci). Cancelarul imperial bizantin Ioan Zonaras a scris (18:9): “Cârmuitorii oraşelor paristriene au încercat să oprească trecerea neamului Uzilor, însă nu au izbutit. Luându-se la luptă cu ei, Barbarii au învins armata pe care aceştia o aveau şi - trecând Dunărea - au umplut tot ţinutul din preajma ei. Căci erau - după cum se spune - mai mult de 60 mii de oameni în stare să ia armele”. În 1086, când centrul Dobrogei - după cum a scris prinţesa bizantină Ana Comnena - era sub stăpânirea autohtonului Tatos Chalia / Gharia, Guzii / Uzii stabiliţi acolo s-au amestecat cu rudele lor, foştii Sarmaţi numiţi Pecenegi, însemnând “Pădurari”, originari din V Siberiei şi Kumanii - respectiv Kuşii / Kipceacii Vestici - cei din Bulgaria fiind colonizaţi în apus, unde a apărut populaţia Ghegă (acum majoritar musulmană, datorită influenţei otomane); de exemplu, în 1996 Britanicul Norman Davies prin lucrarea “Europa: o istorie”, a consemnat legătura Găgăuză cu Nordul Epirului (în timpul Imperiului Otoman, Găgăuzii islamizaţi au fost în comunităţi compacte îndeosebi printre Armânii creştini din Albania, N Greciei şi Macedonia). Găgăuzii de lângă Marea Neagră au rămas ortodocşi până în prezent, mai ales în Bugeac - Sudul Basarabiei - unde s-au mutat din Dobrogea masiv, după 1812 (anul ocupării acelei regiuni de către Imperiul Ţarist, când acolo le-au fost oferite de Ruşi privilegii pentru stabilire). În Caucaz, acum ortodocşii Udi - care încă vorbesc o limbă de inspiraţie Ghergară - sunt mai ales în Azerbaidjan, grupaţi în enclave, ca minoritate creştină în cadrul majorităţii musulmane de acolo. În imaginea următoare - realizată în 1883 - este o femeie Udi:
Academicianul N. Iorga în “Armenii şi Românii: o paralelă istorică” din 1913 a scris: “Poporul nostru îşi află perechea în anumite provincii Asiatice, loc de întâlnire între Ariani şi Turaniani, leagăn al unor activităţi prădalnice şi cuceritoare. Aceste provincii sunt cele de la izvoarele Tigrului şi Eufratului, precum şi dintre Caucaz, laturea de apus a Mării Caspice şi cea răsăriteană a Mării Negre: Iberi, Georgieni şi mai ales Armeni. Dacă n-ar fi străvechi înrâuriri de cultură şi schimburi comerciale, dacă n-ar fi coloniile Armeneşti cu miile de locuitori Armeni ai solului Românesc, însemnaţi în vieaţa noastră politică şi culturală, oameni de stat, învăţaţi şi poeţi, până la nobilul suflet care a dăruit Academiei noastre, fără condiţii, o avere şi încă aceste asemănări, bogate în explicaţii nouă, ne-ar îndemna la studiul din punctul nostru de vedere. Numele ţerilor - Georgia, un termin geografic introdus de călătorii apuseni din speţa lui Marco Polo, Gurghi-stan, ţara de lângă râul Gur / Kur - numele naţiilor, Iberi (sau cum ziceau strămoşii noştri, Iviri) și Armeni ascund prin diversitatea lor o absolută unitate primitivă, care e Europeană. După îndelungate războaie cu Asiria viguroasă şi crudă, ale elementelor Turanice Muntene de la izvoarele Tigrului şi Eufratului, Hitiţii - ale căror cetăţi cu mii de rulouri de pământ ars, purtând caractere cuneiforme într-o limbă încă neînţeleasă, se descoperă acuma - Khaldii din ţara Urarti a civilizaţiilor Mesopotamiene, după uzarea acestui străvechiu element în lupta cu Sciţii Hunici din stepa de la răsăritul Caspicei, după încetarea (în secolul VII î.C.) a dinastiilor primitive, care au lăsat până târziu moda numelor lor, un element Aric a venit să-i înlocuiască: Armenii - rasa ‘Arme’ - înrudită cu Tracii (adică Daghii şi Dacii cari locuiră Daghe-stanul / Oseţii, al căror nume vine de la ‘oss’ = ‘blond’ - Khardeş în Armeană - erau desigur Europeni, deşi istoricul Francez Ernest Chantre îi crede, ca şi pe Curzi, cu dialect Persan, veniţi din părţile Medo-Persice, el socotind că bronzul a fost adus de o asemenea emigraţie nu numai la Ural dar şi la Dunăre), în stăpânirea cărora, prin puternice imigraţiuni, ajunsese a fi şi Asia Mică; ei au trecut în regiunea vulcanică, a craterelor stânse, cuprinzând lacuri sărate, a coastelor bune pentru păscutul oilor, care ajunse apoi aşa de mult patria lor, încât istoricii naţionali au aşezat în acele părţi chiar leagănul naţiunii. Osebirea teritoriului în basine închise favoriză de la început vieaţa locală, alcătuirea mai multor Armenii, precum dincolo - spre Caucas - înşirarea văilor (ca la noi) îndemna la crearea unei vieţi politice deosebite pentru Georgieni, Iberi şi triburile lor, pomenite deosebit de cei vechi. Invazii Cimeriene, de sânge Traco-Celtic, întăriau numărul şi energia noilor stăpâni ai munţilor deasupra Mesopotamiei. Precum înaintaşii noştri Traci au apărat linia Dunării împotriva statelor mari, astfel acele seminţii apărară linia Eufratului împotriva regatelor Mesopotamiene. Tezaurul de la Pietroasa, marile depozite de bani ce se scot din pământ, arată că ne ţineam prin comerţ între Răsărit şi Apus, acelaşi care făcu şi prosperitatea Panoniei lui Attila; tot aşa Armenia se ţinea prin vama negoţului dintre Indii şi Marea Neagră, care - după mărturia lui Pliniu cel Bătrân - întrebuinţa o săptămână pentru ca să ajungă prin Bactria la ţărmul Trapezuntului (Macedonenii lui Alexandru cel Mare cercetară coasta Caspicei şi se gândiră chiar la un canal ce ar lega-o cu Marea Neagră). Ceea ce dădu acestui loc de refugiu, acestui popas de caravane caracterul unei patrii pentru un popor - care şi în timpurile celei mai largi şi mai depărtate diaspore şi-a adus aminte de dânsa - sunt condiţiile speciale în cari fu primit creştinismul: şi la Georgieni şi la popoarele vecine ar fi fost o predicaţie apostolică a lui Andrei, căruia i s-a atribuit locul de căpetenie în părţile noastre; dar creştinarea întregului popor e pusă în legătură cu persoana Iluminătorului Grigore, de rasă regală. Când Pontul s-a lichidat - la începutul perioadei creştine - Armenia a primit regi de origine Georgiană. Georgia evanghelizată de Sf. Andrei şi de fabuloasa Sf. Nino, ca şi Albania - Aghovania Armenilor - avură alte litere, cărora li se dădu un aşa de vast rol ca în Apusul lui Chiril şi Metodiu, mai noi cu 4 secole. Despărţirea deplină de vecinii răsăriteni şi apuseni - deci izolarea religioasă şi naţională - caracterizarea culturală a Armenilor se făcu în decursul secolelor V şi VI. Cu Imperiul Bizantin s-au însemnat legăturile de familie cu împăraţii; Maria Armeanca a fost soţia lui Constantin Porfirogenetul, ba chiar proclamări de Armeni ca împăraţi: Bardanes la 711-713, Leon Armeanul 813-820, ş.a. (şi Georgienii au avut astfel de relaţii cu Bizanţul, Bagrat IV luând-o pe Elena, fata împăratului Roman Argyros, ş.a). În secolul XII a domnit vestita domniţă Thamar - ‘Semiramida Caucazului’ - fiică a regelui Gheorghe, clăditoarea bisericilor din Bethania, Caben, Varţia, etc., a mănăstirii din Ghelati, bogate în sculpturi decorative, asemenea cu colacul împletit care înconjură bisericile noastre; literatura Georgiană - cu traduceri din Sfinţii Părinţi - a înflorit tocmai în acel secol, prin refacerea şi completarea vechilor traduceri, de scriitori care în mare parte erau Athoniţi. În secolul XIV, Armenia ajunse cu totul Latină iar Bizanţul însuşi se Latiniza prin legăturile cu Veneţia, cu Genova, prin ajutoarele Catalanilor şi cruciaţilor, prin înrudirea cu Casa de Savoia a lui Andronic cel Tânăr; actele se scriau numai în limba Franceză şi graiul naţional s-a păstrat doar în peceţi şi monede. Titlul cel nou suna pe vremea lui Leon III ‘regele tuturor Armenilor’, titlu corespunzător cu al domnului ‘a toată Ţara Românească’. În Ţara Românească - ca şi în Moldova - tălmacii făceau carieră, şi unul din cei mai însemnaţi agenţi diplomatici ai lui Mihai Viteazu a fost Armeanul Petru Grigorovici, de la care s-au păstrat scrisori şi însemnări: el iscălia cu litere străbune; în sprijinirea lui Mihai, el s-a gândit puţin şi la ţara lui, căci se zvonea în 1599 că pe urma înfrângerilor otomane de la Dunăre se mişca Armenia Mare”.
Academicianul Victor Spinei a scris în 1999 despre Cumani că “Armenii îi numeau Khartes, grupurile turcice i-au numit kun și rumân, grecii kumanoi, în textele latine medievale phalagi, cuni, cumani, etc. Problema etimologiei etnonimului ‘kipcak’ rămâne în zona incertitudinii. Majoritatea specialiștilor atribuie termenului ‘cuman’ înțelesul de palid / galben luminos (pe care l-ar fi avut în vechile dialecte turcice): e foarte probabil că denumirile pentru acest neam erau traduceri ale etnonimului turc, pentru că în armeană - așa cum a scris în a doua jumătate a secolului XI și armeanul Matei din Edessa - cuvântul ‘khartes’ avea accepțiunea de ‘blond / palid’; de altfel, contemporanul Adam din Bremen nici n-a folosit numele cumanilor sub forma germană (‘valani’ / ‘valwen’ = ‘palid’), ci traducerea latină ‘pallidi’. În ceea ce privește etnonimul slav ‘polovtzy’, acela a fost explicat printr-o derivare de la termenul ‘pole’ = ‘câmp’ sau de la ‘polov’ = ‘palid’, astfel că ar fi avut semnificația fie de ‘poporul stepei’, fie cea de ‘popor palid’. Apartenența cumanilor la marea familie a popoarelor turcice a fost atestată de numeroase izvoare contemporane orientale; cea mai veche mențiune sigură a lor (inscripția chaganului uigur de pe râul Selenga din Mongolia) i-a nominalizat - fapt semnificativ pentru originea lor - sub forma turk-kibcak”. Se poate observa că termenul Khartes folosit de Armeni pentru Cumani deriva de la blonzii / bălanii Gherghi Nordici (onomastica fiind împrumutată de la aspectul lor); pe de altă parte, se poate observa că Georgienii - vecinii Nordici ai Armenilor - se autonumesc Kart-veli, etnonimul trăgându-se de la străvechea populație Kart (echivalată cu Kurd), știută în Mesopotamia drept Karda / Chaldeană, segmentul “-Veli” de la Kart-Veli” / Kartveli pentru Georgieni fiind de aceeași sorginte ca la Valahi: ei au ridicat mari valuri / ziduri în Caucaz. Academicianul Georgian Elguja Khintibidze - fondatorul Fundației pentru Studii Kartveliane” în 1992 și șeful aceleia de atunci - a scris despre etimologia Georgienilor: “Desemnările Europene ca etimologii populare față de Georgieni și Georgia trebuie că-s eronate, fie a) legarea semantică de plugar = georgos sau agricol = georgicus, fie b) derivarea de la numele Sfântului George / Gheorghe (probabil provenind de la desemnarea Persano-Arabă Gurg’); se poate observa că termenul Georgia n-a fost întotdeauna transcris la fel, prefixul fiind diferit, ca J / Jorgia, Gi / Giorgia ori Ge / Georgia. Desemnarea Rusească pentru Georgia ca Gruzia derivă de asemenea din Persanul Gurg, via dezvoltarea sa Syriacă Gurz-ănGruzin și Gruziasunt forme modificate din Gurzi, termenul Medieval folosit de cronicarii Ruși pentru Georgia. Desemnarea mai recentă Persană atât pentru Georgieni cât și pentru Georgia ca ‘Gurg’ și ‘Gurgăn’ a pornit din desemnarea mai veche Persană ‘vrkăn’, ‘warucăn’; varianta veche Greacă ‘Urkanea’ a corespuns străvechii regiuni Trans-Caspice Gurgan - așa cum era numită oriental - iar etnonimul vechi Armean ‘Veria’, ‘Virk’ pentru Georgieni era din aceeași sursă. Prezentul studiu se bazează pe cercetările lingviștilor Georgieni: a) inter-schimburile B’/V’ și R’/L’ la aceiași oameni, din cauza surselor diferite; b) sufixele geografice Armene și Georgiene; c) încadrarea Indo-Europeană. În opinia mea, termenul Iberia’ de asemenea trebuie conectat cu aceeași străveche denumire Iraniană Vrkăn’, nu numai fiindcă a fost folosit și de Parți, ci și deoarece au fost mai multe cauze: la Iberia’, rădăcina a fost Ber’ (de exemplu, denumirile Armene de Veria’ / Virk’ au derivat din rădăcina Ber’ / Ver’). Rădăcina Uel’ / Vel’ a fost reconstruită din cea inițială desemnând lupul în limbile Indo-Europene. Nu toate denumirile Georgienilor derivate din acel totem au apărut prin vechea Persană, așa cum a fost atestat de termenii vechi Armeni ‘Veria’ și ‘Virk’, conectați de rădăcina ‘Uel’ / ‘Vel’; rădăcina ‘Ber’ a etnonimului Iberia a echivalat aceeași rădăcină ‘Vel’ / ‘Uel’. Străvechiul Persan ‘Vark-Ăn’ a devenit ‘Gurg-Ăn’ în noua Persană. Schimbarea consoanei ‘K’/‘G’ a fost un fenomen fonetic în lumea proto-Ariană, respectiv lumea străveche Persană iar alterarea ‘V’/‘G’ a fost dialectală Persană. Auto-denumirea Georgienilor pe baza rădăcinii ‘Kart’ (‘Kartli’, ‘Kartveli’) s-a legat de etnonimele Georgienilor, pe care o consider ca o paralelă lingvistică cu străvechea formă Iraniană denumind pământul Georgienilor (‘Vark-ăn’, ‘Waruc-ăn’, ‘Gurg-ăn’); legătura dintre rădăcina Georgiană ‘Kart’ și cea Persană ‘Gurg’ a reieșit din regulile foneticii. Etimologia vechiului termen Iranian ‘Vrkăn’ corespunzând termenului geografic Persan / Part de ‘Gurg’ e clară; ‘Varkăn’ a derivat din străvechiul cuvânt Indian pentru ‘lup’ și însemna ‘Țara lupilor’: la oamenii străvechi lupul - ca animal totemic - producea etnonime. Corespunzător religiei de demult și noțiunilor mitice ale Georgienilor, lupul ca totem i-a patronat, așa ceva păstrându-se în arta ritualică”. Ca fapte diverse: se poate observa că acum în Afgani-stan minoritatea nomadă Turkmenă vorbeşte un Grai Oguz, cea transhumantă / semi-nomadă Kîrgîză vorbește un Grai Cuman iar cea sedentară Tadjikă / Galca vorbește un Grai Pamirian. Lingviștii au remarcat însă că nu oriunde aria vorbirii unei limbi corespunde zonei sale originare, ca de exemplu:
·         Basca - dovedită ca provenind din Caucaz - acum există doar în Pirinei (în prezent, pe traseul său nu mai e nici un ecou semnificativ)
·         acum, cea mai apropiată limbă de Latină nu-i Italiana - vorbită în aceeași Peninsulă - ci Româna
·         Graiurile Celte, cândva utilizate într-o mare parte a Europei, mai sunt acum doar în Bretania și Arhipelagul Britanic (zone ce n-au constituit leagănul lor)
·         pentru aproape 4 secole - între vremurile lui Attila și Arpad - în actuala Ucraină s-a vorbit Maghiara (acum e limba oficială a Ungariei)
·         până târziu în Evul Mediu, Turca n-a fost cunoscută în Anatolia (iar acum nu mai e utilizată în răsăritul originar)
·         cei care mai pot înțelege acum direct Vikingele Saga nu-s Suedezii (ai căror strămoși le-au scris), ci Islandezii
·         etc.