54. Eroul Ghirga


Un strat gros de mâl, datat cel puţin din mileniul VI î.C., acoperă regiunea Mesopotamiei (atunci au sosit acolo Siberienii şi Caucazienii, ca primi alogeni post-diluvieni); de altfel, din urmă cu 10 milenii (din mileniul VIII î.C., când Mesopotamia a fost sub ape datorită topirii gheţarilor şi ridicării nivelului planetar al oceanelor), aluviunile depuse de Tigru şi Eufrat - Tigrul izvorând din Lacul Hazar de pe Marele Rift / aflat în Munţii Taurus iar Eufratul izvorând din Masivul Vulcanic Ararat - au făcut ca în ultimele 10 milenii uscatul să înainteze cu peste 150 km în Golful Persan / Persic, apele Mării retrăgându-se puţin câte puţin până la limita actuală: ceea ce a existat pre-diluvian în fosta deltă comună apelor Mesopotamiei a fost dublu acoperit, de Golful Persic după glaciaţiune şi de acumularea ulterioară a aluviunilor peste acelaşi loc. Un vechi nume al Fluviului Tigru a fost Ghigra, transcris Tigra de Elamiţi; anterior, Sumerianii ştiau Fluviul ca Idiglat, reproducând prin Idi-Glat / Idi-Grag numele Idei Gherga (Ida era diminutivul Marii Mame, cunoscută din Epoca Pietrei ca Ghirghe): Atlantida / “Atlant-Ida” era capitala Imperiului Atlant, denumirea provenind - aşa după cum a scris şi Platon - de la Atlas (care era fiul lui Clito / Grigo = Mama Ida, iubită în Anatolia, cu acel diminutiv reproducând Sfânta Zeiţă a Pământului Ga: “I-Ga” = “I-Da” / Ida, străbătută de apele “dănu” / “dă-nu” ale prinţilor “nuni”). Bibliotecarul Roman Varro a afirmat la sfârşitul mileniului I î.C.: “Tigru înseamnă la Armeni ‘săgeată’; ei numesc aşa nu numai pe animalul cel pestriţ de felul leului - pe care nimeni încă n-a putut să-l prindă viu - dar şi un fluviu foarte furios”; rădăcina Sanscrită “tig” pentru “ascuţit” s-a găsit cu sens de “săgeată” în toate limbile Iraniene / Persice. La apus de Fluviul Idei Gherga, un vechi nume al Fluviului Eufrat a fost Puratu, reproducând prin “Pura-tu” înţelesul de “fiul puternic”: “pur” = fiu, “tu” = puternic (inclusiv în spațiul Chinez, după cum a înfăţişat şi lingvistul Britanic Henry Wild, în 1903); e de remarcat că în spaţiul Românesc, cu numele Antic de Porata era Prutul. Ambele Fluvii paralele, delimitând Mesopotamia, erau ape dulci divine şi respectate ca atare / prin numele lor Ghigra / Tigru fiind al Zeiţei Ghirghe iar Puratu / Eufrat fiind al puternicului ei fiu (divinizarea apelor curgătoare era similară şi în N Indiei, ca de exemplu faţă de Fluviile Ghargar şi Gange ori în Europa cele mai mari Fluvii fiind Ră / Volga şi RâulRheii / Dunărea, etc). Trebuie ştiut că Huriţii, apoi Hitiţii, au denumit Tigrul ca Aranzah / numele Fluviului ca “Tigru” fiind fixat de ulteriorii Perşi (tigrul are şi pielea cu dungi, nu numai blana); leii de pe Eufrat au dispărut în secolul IV, la sfârşitul Antichităţii. Tigrul izvorăşte din Masivul Gordian - notat în secolul I Gordyae de Romanul Pliniu cel Bătrân” în “Istoria naturii” 6:12, Gordyaeos de Curtius Rufus în “Istoria lui Alexandru cel Mare” 4:10, ş.a. - azi ştiut ca Masivul Kurzilor; cursul său superior e foarte rapid - fiind navigabil în avale de Al-Karkh = Bagdad / capitala Irakului - ceea ce i-a determinat pe Mezi să aibă același termen Tigris” atât pentru apa Fluviului, cât și pentru “săgeată” (după cum a scris geograful Antic Strabon XI 14:8). Vechii Evrei, primii creştini dar şi musulmanii - conform Coranului11:44 - ştiau că acel Masiv Gordian / Gordyae era locul unde a ajuns arca lui Noe - adică nava ce a conţinut exemplarele tuturor vieţuitoarelor Pământului - după Potop (de aceea iniţial fiind denumit Ararat, după cum a studiat şi arheologul biblic Bill Crouse în 1992), ulterior locaţia transferându-se în N: de la Masivul Cardu / Quardu - la poalele căruia a apărut aşezarea Gizre - la mai înaltul Kardu / acum Ararat 39,42 lat. N, 44,17 long. E (denumirile Ghergane se datorau Caucazienilor Ghergari / Gargari care din mare vechime populau zona), lângă care e izvorul celuilalt Fluviu al Mesopotamiei, Puratu / Eufrat, puternicul fiu “acvatic” al Zeiţei Ghirghe / Tigru.
Pe întreaga planetă, cele mai vechi povestiri despre originea oamenilor nu făceau nici o referire la evoluţie, ci constant doar la creaţie. Este de remarcat că aşa după cum în prezent un laborator genetic şi-ar întocmi baza de date prin eşantionarea în eprubete a ADN-urilor subiecţilor, familia lui Noe a strâns pe arcă - nava respectivă - mostre ale vieţuitoarelor, pentru o a doua “Terra-formare” (după “Terra-formarea” iniţială din timpul creaţiei divine); Vechiul Testament din Biblie / carte numită Kara de Evrei - în Facerea” 7 - a consemnat:
“14. Din toate soiurile de fiare de pe pământ, din toate soiurile de animale, din toate soiurile de vietăţi ce mişunau pe pământ, din toate soiurile de zburătoare, din toate păsările, din toate înaripatele
15. Şi din tot trupul, în care se afla duh de viaţă, au intrat cu Noe în corabie, perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască.
16. Şi cele ce au intrat cu Noe în corabie din tot trupul au intrat parte bărbătească şi parte femeiască, precum poruncise Dumnezeu lui Noe. Şi a închis Domnul Dumnezeu corabia pe din afară”.
Ce a urmat imediat după acostarea navei lui Noe pe Masivul Quardu / Cardu a fost scris în Facerea” 9:
“18. Iar fiii lui Noe care au ieşit din corabie, erau: Sem, Ham şi Iafet. Iar Ham era tatăl lui Canaan.
19. Aceştia sunt cei trei fii ai lui Noe şi din aceştia s-au înmulţit oamenii pe pământ.
Ham a fost bunicul lui Gherghe-seu, Canaan a fost tatăl lui Gherghe-seu: “seu” însemna “sfânt”, Gherghe-seu fiind Sf. Gherghe; în 1869, cercetătorul biblic Roswell Hitchcock a indicat înțelesul dobândit de Gherghesei pentru cei întorși din pelerinaj ori de la luptă (deopotrivă la urmașii Gherghi fiind relevante dimensiunile religioasă și războinică). Horiții = Huriţii / Hurianii - de sorginte Ariană - au sosit în Canaan / Ka-naan (zona având înţelesul de cea a sfinţilor prinţi) de la poalele Munţilor Zagros / Iran: locul unde în timpul ultimei glaciaţiuni a fost Cultura Zarziană (nume preluat de la Peştera Zarzi din zona Kurdă a Irakului). În 2001, istoricul Turc Ali Dincol a afirmat că limba Hurianilor (Huriţilor / Horților) a fost vorbită până în Daghe-stan, Inguşeţia / In-Guşeţia” şi Cecenia - adică exact zona populată de Gargarii Caucazieni - Hurianii ajungând să fie înrudiţi şi cu cei din Urartu / Ararat, respectiv strămoşii Armenilor; în 2016, cercetătorul Armean Sjur Papapzian a scris că la Huriani, particula Hur provenea din străvechiul termen Armean pentru foc”: așadar - literalmente - Hurianii / Horiții ar fi fost focoșii” zoroaștri, credincioșii focului.

Eroul Ghirga
Pe Eufrat - nume în legătură nu numai cu Puratu / însemnând “fiul puternic”, ci şi cu Sanscrita “Bharata” / denumirea Indiei, foarte influentă pe glob în marea vechime, Hitiţii în mileniul II î.C. numind Fluviul ca Purana - dezvoltarea administraţiei la sfârşitul Epocii Pietrei (mileniul IV î.C.), deci înaintea Epocii Bronzului, a dus la scrierea întâi a numerelor; Warka / Uruk 31,19 lat. N, 45,38 long. E este ştiut ca locul de unde s-a răspândit aceasta, fiind capitala regelui Ghilga-meş care la începutul Epocii Bronzului, respectiv în mileniul III î.C., a domnit 127 de ani - lunari, adică un deceniu solar - el ridicând zidurile cetăţii acolo, împrejmuirea sa unind 2 aşezări separate până atunci: Eanna şi Kulaba (în 2007, cercetătorul Român Nicolae Ţicleanu a observat că toponimul actual Warka era uimitor păstrat în acel loc de aşa multe milenii / de altfel, e de remarcat rezonanţa Warka-Garga).
Fiu al conducătoarei Gula / Ninisina a Urukului - senin portretizată bovin - şi a soţului ei Lilu (descendent direct din prima soţie a lui Adam / şi ea fiind ştiută Anatolian ca Gherghiţia), chipeşul războinic Ghilga-meş a fost cel mai important rege al Sumeriei / Sumerului; “Lista Sumeriană a regilor” - scrisă cuneiform şi tradusă de către Universitatea Oxford - îl prezintă pe tatăl lui Ghilga-meş ca “fantomă” / “stafie” (adică duh, respectiv conștiință).
Ghirga
Fiul “fantomei”, GHIL.GA.MEŞ - “moşul” Ghilga - a domnit vreme îndelungată la începutul Epocii Bronzului iar epopeea sa a avut loc pe Eufrat în Karka-miş / Garga-miş 36,50 lat. N, 38 long. E (oraş strategic plasat la ieşirea Eufratului dintre Munţi, la început sub patronajul Marii Mame Kubaba, azi la graniţa Turco-Siriană, unde este cel mai mare lac de acumulare din Turcia): în acea zonă orientală relaţia Gherga / Karga a fost evidentă prin asocierea făcută de către diverşii cercetători care au studiat mileniul III î.C., atât prin statura mare revelată şi de fragmentele din Cartea Uriaşilor” descoperite printre “Manuscrisele de la Marea Moartă”, cât şi prin sonorizarea asemănătoare Gherga-miş sau Gherga-meş cu Karga-miş ori Ghilga-meş atrăgând atenţia, “meş / miş” însemnând “erou”, provenind de la vechii oameni “mani” sau “moşi” / bătrâni, adică de demult (“Mesia” = unsul lui Dumnezeu, atât pentru Evrei - popor format la Sud în mileniul următor, respectiv II î.C., când s-a autodeclarat popor ales” - cât şi apoi pentru creştini sau musulmani).

Este de observat că în Banat terminaţia “meş / miş” se regăseşte în denumirea principalului Râu - Timiş - ce traversează regiunea: “Te-meş” / “Ti-miş”, ce literalmente semnifica Râul “puternicului moș” (în bazinul căruia - însemnând jumătate din regiune - acum trăiesc cei mai mulţi Gherga din lume). Râul “Ti-miş” / Timiş, integral Bănăţean, izvorăşte din Munţii semenilor potenți = “semeţi” Semenic / judeţul Caraş-Severin, are 359 km şi se varsă în Dunăre - în Banatul Sudic / Sârbesc - între Panciova şi Belgrad (sufixul admirativ “miş” era utilizat cu valențe asemănătoare ca prefixul admirativ “pi” de către vechii Egipteni, regăsit şi la Armâni / Aromâni ca “Pirpirune” pentru ceea ce în Româna literară sunt “Paparudele” / zânele bune). De altfel, în Vechiul Egipt - ce ulterior s-a întins până acolo, la Eufrat - denumirea localităţii includea hieroglifa Gherg, atât scrisul cât şi pronunţia pentru Kerka-meş (conform și Cavalerului Britanic Wallis Budge în 1920, despre numele din secolul XV î.C.) fiind Qarqa-mâșa / Gherga-meş:
Gherga-meş

În aceeaşi logică lingvistică, Horus / “Hor-us”, cu sufixul Sumerian “-mes”, literar e Hor-mes” / Hormes, care a fost preluat Grec drept Her-mes” / Hermes; de exemplu, Pliniu cel Bătrân” în “Istoria naturii” 36:17 din secolul I a scris că Marea Sfântă / Sfinxul - lângă care a fost ridicată cea mai mare piramidă din lume - găzduia mormântul “moșului Har” = Harmais / “Har-mais” (transcris Latin astfel după cum istoricul Roman a auzit), ceea ce rezonează cu Hermes ori Harmachis: forma locală de acolo a lui Horus (în Egipt i se mai spunea Hor sau Har / ca divinului Hari din N Indiei, Her / Her-Ra - însemnând şi azi “domn” în Finică / “herr” în Germană - ori Har-oeris / din care Evreii vechi au ajuns să denumească “lumina” ca “aur”). De altfel, savanţii au observat că Horus era de aceeaşi esenţă cu Hermes; în aceeaşi cheie, Horus / Hor-us” şi Hermes / “Her-meş” (prin analogia Hor-Her), mai ales că Fiul Horus afirma că era unul cu Tatăl, relevă şi onomastic identitatea lor. Este de remarcat că până în Evul Mediu, tradiţionala fiertură păstorească Vlahă din caş de oaie îngroşat cu terci de mei era denumită bel-moş / bal-meş ori balmoş, un fel de mâncare transmis din generaţie în generaţie; probabil că anterior în Orient “moşului” Bal / Bel - adică Zeului Kharbe al Munţilor şi fertilităţii - îi plăcea aşa ceva. Regele Ghirga / Ghilga-meş era sprijinit de un “parlament” bicameral: când o delegaţie Kuş a sosit la el, a consultat întâi “Sfatul Bătrânilor” (“Regele Ghilgameş a venit în faţa bătrânilor oraşului, pentru ca ei să decidă ce e de făcut: să ne supunem neamului lui Kuş sau cu armele noastre să le răspundem”), apoi a cerut părerea celor tineri - “Sfatul Luptătorilor” - care a votat pentru război. Puternicul Ghilga-meş = Ghirga-meş - lingviştii dovedind că în acel spaţiu anteriorul “R” a devenit ulteriorul “L” - a refuzat avansurile Zeiţei Iştar, care era îndrăgostită de el, ceea ce i-a adus multe necazuri (şi el era parţial divin, rămânând în istorie multe relatări ale peripeţiilor ce le-a avut); “Iubita lui Anu” - Zeiţa Inana / Iştar - era frecvent reprezentată goală sau ridicându-şi fusta pentru a-şi arăta partea de jos a trupului (mult ulterior, Ţigăncile - de origine E Africană, după un periplu până în N Indiei - au preluat obiceiul central Asiatic, punându-şi poalele în cap / ridicându-şi fustele, ca formă de dispreţ):
Zeiţa Inana
După Potop, Ghilga-meş a căutat şi a găsit (pe fundul Mării) “iarba vieţii şi a nemuririi”, însă pe drumul spre cetatea lui, la un popas, un şarpe i-a mâncat-o: soarta Uriaşilor avea un viitor funest (moșul Ghirga / regele Ghilga-meș a fost îngropat într-un loc secret, în albia unei ape, pentru a nu-i fi găsit mormântul). Sumerienii sărbătoreau Anul Nou printr-o ceremonie în principalul templu, unde conducătorul pentru a asigura fertilitatea anului agricol următor avea contact sexual cu marea preoteasă / prostituată sacră, de faţă cu toată lumea strânsă (ei ştiind că viaţa nu se putea naşte fără forţa de procreare masculină) iar în relaţiile cu supuşii conducătorii aveau “dreptul primei nopţi”, o cutumă arhaică atestată şi în România, prin care nunul / naşul, ca “iniţiator sexual”, se culca înaintea soţului legitim cu mireasa; obiceiul oriental mai era că pe lângă “prostituatele sacre”, în temple să funcţioneze şi frizeri pentru cei care voiau să-şi dedice părul zeilor.
Sex sacru la templu
Eroul Sumerian Gherga / Ghirga = Ghilga-meş - parţial om, parţial zeu - a fost portretizat ca de o frumuseţe şi o forţă extraordinară: Ghilgameş / Ghilga-meş (“moşul” Ghilga) era Ghirga-meş, adică “vechiul” / “cel din bătrâni” Ghirga. Prin faptul că “moşul Ghirga” era 2/3 zeu şi 1/3 om el de fapt făcea tranziţia de la divin la uman, însă era muritor (cu toate că majoritar a fost zeu): tocmai Gherga a fost ales de prima epopee lirică din lume pentru a arăta tranziţia de la zei la oameni; că şarpele i-a furat planta vieţii s-a întâlnit ca motiv şi la Adam cu Eva - care au avut de a face cu şarpele - relevându-se că nemurirea nu era sortită oamenilor, pedepsiţi ca muritori şi nevoiţi să muncească.

Tăbliţa Potopului din Epopeea lui Ghilgameş
În 2003, profesorul Britanic Andrew George de la Universitatea Londoneză în lucrarea sa despre Ghilgameş a silabisit Ghelga sub forma Sumeriană - inclusiv Babiloniană - ca Ghe-El-Ga (ceea ce ar însemna şi “sfântul pământean”), considerând că “Ghelga era cea mai pură formă fonetică” a numelui eroului: acel aspect Ghelga pentru Gherga se datora - pe lângă străvechea semnificaţie - şi obişnuitei translaţii orientale “R” în “L” (de pildă, vechii Arabi n-aveau “R”); Ghirga-meş / Ghilga-meş era considerat de Sumerieni ca “acela care a văzut totul până la marginea Pământului, a pătruns înţelepciunea, a privit tot ce era sfânt şi a adus vestea asupra zilelor de până la Potop”. Tracii - vecinii Europeni ai Anatolienilor - foloseau “moş” pentru cel din vechime / aşa cum utilizează Românii şi în prezent (de la care era şi “moşia” / pământul moştenit, etc.): vecinii orientali ai Anatolienilor numeau ca “Ghilgameş” pe Gherga-moş, Gherga din vechime / trecut; de exemplu, în Anatolia mileniului III î.C. - de când datează textele Sumeriene din Mesopotamia despre Ghilga-meş / Gherga-moş - Troada / Troia întemeiată de Gherga controla regiunea Mysia / “moşia” sa, cu translaţie apoi în Balcani ca Moesia, etc. (Misia era vecina Nordică a Troiei iar Moesia era vecina Nordică a Traciei, Troia fiind despărţită de Tracia prin Dardanele, regiunea Troiei / Troada de pe partea Anatoliană / Asiatică precedând în organizare regiunea Traciei de pe partea Balcanică / Europeană, Tracia debutând în istorie sub patronajul Troiei, după ultimul val Kurgan). Conţinutul isprăvilor reţinute despre Gherga-moş / Ghilga-meş era că Aruru / Iştar - Zeiţa Fertilităţii - l-a creat pe sălbaticul Enkidu, care era frumos şi puternic, trăia în mijlocul naturii, purta piei de animale şi se adăpa împreună cu gazelele iar Ghilga-meş a trimis-o pe Şamhat / prostituată sacră şi preoteasă a Zeiţei Iştar să-l seducă pe Enkidu (rudă cu el) şi să-l aducă în oraş, aceea învăţându-l să poarte haine, să se tundă, să bea vin şi să se poarte civilizat; apoi Enkidu l-a provocat la trântă pe Ghilga-meş iar acesta din urmă a ieşit învingător: după ce Enkidu s-a acomodat cu viaţa în oraş, a săvârşit, împreună cu Ghilga-meş, numeroase fapte de vitejie (între care doborârea cedrilor sacri - denumire Ghergană, în aceeaşi familie lingvistică fiind codri, citrice, etc. - de pe Muntele Liban 34,18 lat. N, 36,07 long. E, numit aşa datorită albului deselor zăpezi de pe vârful său, ce are 3088 metri altitudine / vechii Egipteni notând Libanul în hieroglife ca Rmn / Ruman, “R” fiind apoi Semitic transformat în “L”, după cum a analizat şi Dr. Stuart Smith de la Universitatea California, confirmând opinia cercetătorului Britanic George Stanley 1773-1854, că “numele Libanului s-a fixat datorită influenţei Albanilor din Albania Caucaziană, similar fiind şi pentru Albion / Britania”). Iar despre Albania Caucaziană se ştie ce era: a fost Ţara Ghergarilor.
Când s-au întors în oraş, Zeiţa Iştar i-a cerut lui Ghilga-meş s-o ia de soţie: pentru că acela a refuzat-o, ea a trimis taurul ceresc Alu să pustiască pământul dar cei 2 amici au reuşit să-l răpună (rudele i-au sfătuit să nu strice arborii sacri şi să nu răpună taurul; zeii n-au fost încântaţi de acele fapte şi drept pedeapsă au decis ca unul dintre cei 2, anume Enkidu, să moară în chinuri prelungi sub ochii celuilalt, adică a lui Ghilga-meş / povestirea exprimând inclusiv atitudinea oamenilor faţă de tăierea pădurilor şi domesticirea taurilor). Este de observat că acolo iniţial planetei Venus - cel mai strălucitor astru de pe cerul nopţii / după Lună - i se spunea Iştar (Venus a fost și denumirea Romană a Zeiței Frumuseții Afrodita, adorată în Anatoliana Afrodisia, localitatea din Caria unde își avea principalul centru cultic). Profesorul American Albert Clay 1866-1925, de la Universitatea Yale, a insistat pe originea pre-Sumeriană a eroului Ghilga din Karga-miş (loc iniţial numit Ghirga-miş) ca fiind Caucaziană sau Canaanită. Imensele sculpturi din Ghirga-miş / Karga-miş (capitala celei mai fertile regiuni din Orientul Mijlociu), realizate ulterior eroului, sunt acum expuse la “Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene” din Ankara / Turcia.
Portret din Ghirga-meş
Urmarea diluviului a fost determinarea stabilirii oamenilor - între care şi Gherga - pe înălţimile EurAsiatice, formulele de organizare umană fiind considerate de atunci ierarhic / prin care fiecare nivel cuprinde mai multe ale celui anterior, de la persoană la popor, astfel: familie - clan (matriliniar), gintă (patriliniar) - trib - neam / populaţie. Baza celor mai timpurii sisteme sociale a fost constituită de familie: o identitate colectivă s-a dezvoltat din originea comună; membrii familiei se ajutau între ei în activităţi ca procurarea hranei şi apărarea. În culturile Epocii Pietrei membrii familiilor din mai multe generaţii se stabileau împreună în sate, pentru a forma comunităţi mai mari; în acelaşi timp, relaţiile de familie reglementau cooperarea socială. Rangul specific pe care un individ îl avea în cadrul structurii familiale determina rolul său în comunitate. Cea mai veche morală făurită a fost a clanului: anumite noţiuni de ţinută morală s-au dezvoltat şi au fost respectate cu sfinţenie, în formă de obiceiuri - având un caracter imperativ (prescripţii privind Cultul Morţilor, cununia, etc. / dezvoltând obligaţii pentru toţi membrii comunităţii). Cu deosebire morala sexuală a apărut, fiind susţinută de conştiinţa aparţinerii de acelaşi grup, de unde caracterul ei. Regulile de conduită impuse de tradiţii au susţinut mai efectiv organizarea decât măsurile de ordin administrativ. Comunităţile tribale mai mari au evoluat adesea din grupări familiale mici care aveau aceeaşi limbă de comunicare, ascendenţă comună sau împărtăşeau acelaşi mit originar (nu revendicau un teritoriu anume şi prezentau rareori structuri organizatorice, în afara celor reglementate personal). Formarea unei administraţii complexe s-a asociat cu înlocuirea principiului înrudirii prin cel religios; astfel, în frunte cu un conducător similar zeilor, era asigurată puterea, formându-se o administraţie loială, pe un teritoriu definit. Premiera mondială a agriculturii a fost în Cornul Abundenţei” / Semiluna Fertilă”, de la poalele Sudice ale Caucazului / răsăritul Anatoliei până în Mesopotamia şi Egipt, zona cuprinzând îndeosebi roditoarea vale a Eufratului, în care un loc important îl avea Karkemiş / Garga-miş (de unde ulterior s-a şi transmis prin Grecii Antici atributul de agricultor pentru Gheorghe) şi Levantul, adică Orientul Apropiat. În Semiluna Fertilă / Cornul Abundenţei, grâul sălbatic creştea aşa de dens, încât într-o perioadă de recoltare de 3 săptămâni, o familie aduna mai mult decât putea consuma într-un an. Acolo era singurul loc din lume pe atunci - după Potop - unde creştea grâul, ceea ce a dus la stabilizarea culegătorilor şi vânătorilor Epocii Pietrei (impactul agricol fiind dublu: cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor). În imaginea următoare este reprezentat în bazalt - sculptat la sfârşitul secolului X î.C. - Zeul Fulgerelor / Furtunii în Garga-miş şi în zona înconjurătoare, la Tell Ahmar 35,43 lat. N, 37,19 long. E (în Siria / Syria, în pronunţie Suria”):