85. Yoga

India este Țara filozofiei. În nici o parte a Lumii Vechi nu s-a dedicat atâta timp meditaţiei şi nicăieri - în afara Greciei - n-au apărut atâtea sisteme filozofice (cu finalitate teologică): armonia universală, integrarea omului în ritmul cosmic, salvarea lui, găsirea căilor spre mântuire, spre pace, spre perfecţiune, spre absolut. Între principalele mecanisme au fost cronologic doctrinele Vedică, hindusă şi budistă (prima doctrină, din Epoca Pietrei, pornea de la Sanscritul “a vedea” - cu înţelesul de cunoaştere că tot ce se vede e consecinţa a ceea ce nu se vede - iar Triada divină clasică hindusă, reprezentată de Gayatri / Gaia la vechii Greci = “Mama Vedelor”, consta din “stâlpul Universului” Zeul Brahma, care afirma că nemurirea se datora săvârşirii sacrificiilor pe altarul focului, păstrătorul Vişnu şi purul Rudra / Şiva, personificarea distrugerii, budismul fiind doctrina de cea mai recentă factură, apărută în secolul V î.C).
Sfânta Treime hindusă: Brahma - Vişnu - Rudra / Şiva

Locuitorii Văii Indului au fost numiţi “hinduşi” de către Persani - rămaşi denumiţi aşa şi de către musulmani, însemnând “ceea ce fac Indienii” - perspectiva fiind religioasă, nu etnică: aşa cum ulterior creştini au devenit multe etnii iar musulmani nu-s doar Arabii, ci şi alţii convertiţi la islam (e de ştiut că personalizarea diverselor alcătuiri ale universului făcea parte din concepţia animistă regăsită într-o multitudine de viziuni Indo-Europene, constând în apropierea succesivă şi configurarea specifică a realităţii exterioare în funcţie de orizontul uman arhaic).
De multe milenii, Yoga este o ştiinţă a stării de bine, prin care cei care o practică îşi adâncesc înţelegerea despre ei înşişi şi despre viaţă; Yoga a fost folosită în diferite locuri pentru a scoate ceea ce este mai bun în oameni, în special în comunităţile aflate în situaţii mai dificile. India a influenţat cultural globul, ca de exemplu prin fabulele sale evident a făcut-o asupra culegerii “1001 de nopţi” a Arabilor sau cum prestigiosul istoric al religiilor Mircea Eliade (care în perioada interbelică a trăit 3 ani acolo, fiind doctor în Yoga) a subliniat că a făcut-o prin Yoga - practicată în Bazinul Ghaggar / Valea Indului dinainte de mijlocul mileniului IV î.C. - după cum se observă în sculptura de acolo înfăţişând poziţia de meditaţie purtând o parură cu coarne căci patrona fertilitatea / iar iniţierea Gărga de atunci şi-a câştigat faimă prin vaste lucrări, de exemplu de Yoga regală / clasică, Ghergarii din N Indiei fiind autorii unor manuscrise Antice despre aşa ceva, rămase până azi oficial în practica Yoga:
Rudra în poziţia de meditaţie Yoga

“Sistemul Yoga are ‘membre’ ce pot fi considerate atât ca formând un grup de tehnici, cât şi ca etape ale itinerariului ascetic al cărui final este eliberarea. ‘Yoga Sutra’ 2:29 prezintă o listă devenită clasică: înfrânările, disciplinele, posturile trupului, controlul respiraţiei, emanciparea activităţii senzoriale, concentraţia, meditaţia şi transa. Înfrânările constituie preliminariile indispensabile oricărei asceze, fiind: a nu ucide, a nu minţi, a nu fura, abstinenţa sexuală şi a nu fi avar; înfrânările procură o stare ‘purificată’, superioară celei profane. Paralel cu acestea, trebuie practicate disciplinele corporale: ‘curăţenia, seninătatea, asceza, studiul metafizicii şi efortul de a face din divin motivul tuturor acţiunilor’. Abia când se practică posturile trupului începe tehnica Yoghină propriu-zisă, însemnând bine cunoscuta poziţie, definită ca ‘stabilă şi plăcută’; important e a se menţine trupul în aceeaşi poziţie, fără efort: numai astfel e înlesnită concentrarea. ‘Postura este perfectă atunci când efortul de a o realiza dispare’. La nivelul trupului, ea este concentrarea într-un singur punct, punând capăt mobilităţii şi disponibilităţii trupului, reducând multitudinea poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă, hieratică (de altfel, tendinţa spre ‘unificare’ şi ‘totalizare’ este specifică tuturor practicilor Yoghice, cu scopul depăşirii / abolirii condiţiei umane, rezultantă a refuzului de a ceda înclinaţiilor naturale). Dacă postura ilustrează refuzul mişcării, disciplina suflului e ‘refuzul’ de a respira ca majoritatea, adică în mod aritmic. Respiraţia profanului variază fie în funcţie de împrejurări, fie în funcţie de tensiunea psihomentală; această neregularitate produce o periculoasă fluiditate psihică şi prin urmare instabilitate şi diseminarea atenţiei. Efortul Yoga este o ‘exteriorizare’, încercând suprimarea efortului respirator: o respiraţie ritmică trebuie să devină automată, pentru ca Yoghinul să poată uita de respiraţie. ‘Există întotdeauna o legătură între respiraţie şi stările mentale’: relaţia ce uneşte ritmul respiraţiei cu stările de conştiinţă a fost desigur verificată experimental de către Yoghini, din cele mai vechi timpuri; acea relaţie le-a servit drept instrument de ‘unificare’ a conştiinţei. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o treptat (cu reţinerea aerului, scopul fiind suspendarea cât mai îndelungată a respiraţiei), Yoghinul poate pătrunde - adică verifica cu toată luciditatea - anumite stări de conştiinţă, care în stare de veghe sunt inaccesibile, şi în special stările de conştiinţă ce caracterizează somnul; ritmul respirator al unui om care doarme este mai lent decât al unui om în stare de veghe (ritmarea şi reţinerea suflului joacă un rol important şi în practicile daoiste, în metodele de rugăciune ale călugărilor ori la misticii musulmani). Realizând acest ritm al somnului, Yoghinul poate penetra, fără ca să renunţe la luciditate, ‘stările de conştiinţă’ proprii somnului. Prelungind din ce în ce mai mult expiraţia şi inspiraţia - scopul practicii fiind acela de a lăsa un interval cât mai lung posibil între aceste 2 momente ale respiraţiei - Yoghinul poate aşadar trece, fără discontinuitate, de la conştiinţa în stare de veghe la celelalte modalităţi de conştiinţă. Se produce o suspendare a condiţiei umane fie şi numai pe durata exerciţiului: imobil, ritmându-şi respiraţia, fixându-şi privirea şi atenţia într-un singur punct, Yoghinul este ‘concentrat’ / ‘unificat’. El poate să verifice calitatea concentrării sale prin ‘retragerea simţurilor’, adică prin facultatea de a elibera activitatea senzorială de legătura obiectelor exterioare (în loc de a se îndrepta spre obiecte, simţurile ‘rămân în ele însele’); de aici înainte, Yoghinul nu va mai fi ‘distras’ / ‘tulburat’ de activitatea simţurilor, de memorie, etc. Autonomia faţă de stimulii lumii exterioare şi de dinamica subconştientului permite Yoghinului să practice ‘concentrarea’ şi ‘meditaţia’: în fond, este ‘o fixare a gândului într-un singur punct’, având drept scop comprehensiunea (meditaţia e definită ca ‘un curent de gândire unificată’, ‘continuum de efort mental vizând asimilarea obiectului meditaţiei, eliberat de orice alt efort de a asimila alte obiecte’). Meditaţia Yoghică se deosebeşte radical de meditaţia profană, căci permite omului să ‘pătrundă’ obiectele, să le ‘asimileze’ magic; actul de ‘pătrundere’ în esenţa obiectelor este deosebit de dificil de explicat: el nu trebuie conceput nici în formele imaginaţiei poetice, nici în acelea ale unei intuiţii (ceea ce deosebeşte meditaţia Yoghină e coerenţa sa, starea de luciditate ce îi e proprie şi care o orientează tot timpul / ‘continuumul mental’ nu scapă niciodată de sub voinţa Yoghinului). Yoga afirmă existenţa unui Dumnezeu / literar ‘Domn’; acest Dumnezeu nu este - bineînţeles - autorul creaţiei (dar el poate grăbi, la anumiţi oameni, procesul eliberării). Domnul este un Dumnezeu al Yoghinilor: numai unui om care s-a decis deja pentru Yoga, îi poate veni în ajutor. Domnul poate să-l facă pe omul care l-a ales pe El drept obiect al concentrării să intre în transă; acest ajutor divin nu este urmarea unei ‘dorinţe’ / ‘sentiment’, ci o simpatie metafizică, ce explică armonizarea structurilor lor (deosebirea dintre spiritul eliberat şi Domn e următoarea: primul s-a aflat în relaţie - chiar iluzorie - cu existenţa psihomentală, în timp ce Domnul e întotdeauna liber). Alături de tradiţia unei Yoga ‘magice’ (adică făcând apel numai la voinţa şi la forţele ascetului), există tradiţia ‘mistică’, în care etapele finale ale practicii Yoga sunt cel puţin înlesnite printr-o devoţiune - chiar foarte rarefiată - faţă de un Domn / Dumnezeu; în fapt, Domnul este doar arhetipul: un macro-Yoghin (‘guru’ al înţelepţilor, din vremuri imemoriale). Trecerea de la ‘concentrare’ la ‘meditaţie’ nu presupune practicarea vreunei noutăţi tehnice; tot aşa, nu e nevoie de nici un exerciţiu suplimentar spre a intra în transă, din momentul în care Yoghinul a reuşit să se ‘concentreze’ şi să ‘mediteze’ (încoronarea tuturor eforturilor şi exerciţiilor spirituale ale ascetului e starea contemplativă). ‘Starea’ finală face posibilă autorevelarea sinelui, în acest stadiu Yoghinul căpătând ‘puteri miraculoase’; prin iluminarea / ‘înţelepciunea’ dobândită spontan când Yoghinul se află în ultimul stadiu se realizează ‘izolarea absolută’, adică eliberarea lui de încătuşare (ar fi greşit să se considere acea modalitate a spiritului ca o simplă ‘transă’, în care conştiinţa ar fi vidată de orice conţinut: conştiinţa este saturată în acel moment printr-o intuiţie directă şi totală a fiinţei, starea fiind paradoxală, situată într-o linie binecunoscută în istoria religiilor şi a experienţelor mistice - aceea a coincidenţei contrariilor - fiind unite fiinţa şi nefiinţa). Starea Yoghică de supraconştiinţă arată că reintegrarea finală se face în acea direcţie şi nu într-o ‘transă’ mai mult sau mai puţin profundă; acest ideal - cucerirea conştientă a libertăţii - e cu preţul unei negări totale a personalităţii umane, fericirea absolută fiind însă obţinută fără renunţarea la lume. Tehnicile mistico-fiziologice practicate asiatic sub termenul generic de Yoga prezintă toate un caracter comun: ‘tendinţa către concret’. Nu există o formă de Yoga în care ‘practica’, ‘realizarea’, ‘experienţa’ să nu aibă un rol preponderent; evident, acele ‘experienţe’ pot avea structuri diferite: într-o Yoga devoţională domină experienţa mistică iar în Yoga filozofică tehnica ascetic-contemplativă este predominantă. ‘Tendinţa către concret’ - efortul către ‘real’ - înseamnă ieşirea din experienţa cotidiană, profană, nesemnificativă, ‘iluzorie’, în care omul trăieşte până în clipa când se hotărăşte să-şi obţină eliberarea prin Yoga. Viaţa profană e ‘iluzorie’ nu numai pentru filozofia vedică, ci pentru orice sistem de mistică sau metafizică. ‘Real’ cu adevărat nu e decât ‘sacrul’, oricare ar fi sensul pe care l-a avut acest termen în cursul istoriei. Tot ce există dincolo de zona sacră este ‘ireal’, efemer, nesemnificativ, relativ. Practicile preliminarii Yoga - ca şi preliminariile oricărei asceze - încearcă, înainte de orice, să sustragă pe neofit din devenirea dureroasă şi nesemnificativă a existenţei, ca să-l poată aşeza în propriul său centru (unele deveniri prin Yoga sunt primejdioase). Omul suferă pentru că participă la o lume puriformă şi dinamică, adică ‘profană’. Drumul către liberare este drumul către ‘real’ iar ‘realul’ - ştiut asta din întreaga istorie religioasă a Indiei - este unul, este static, este sacru. Izolarea Yoghinului, purificările sale continue, lungile şi dificilele practici au ca ţel suprem ‘să unifice’ (cea mai dificilă este unificarea respiraţiei); în locul respiraţiei obişnuite, Yoghinul obţine o respiraţie ritmică, uniformă: el poate unifica răsuflarea stării de veghe, a somnului cu vise, a somnului fără vise şi a stării cataleptice. Yoghinul prin continuitatea ritmurilor respiratorii realizează în acelaşi timp continuitatea stărilor de conştiinţă, unificarea lor. Alte practici trădează tendinţa de a da trupului uman o poziţie statică când cu efort minim se facilitează concentrarea, afirmând că un trup sănătos ajută foarte mult atingerea mântuirii; scopul este controlul asupra muşchilor (care în condiţie normală sunt sub stăpânirea sistemului nervos vegetativ): răsuflarea trebuie ‘scoasă’ dintr-un anume organ şi condusă prin restul trupului, ca un circuit, ritmarea respiraţiei fiind cu scopul de a unifica şi a obţine o prezenţă totală a corpului, pentru a putea apoi realiza concentrarea mentală. ‘Răsuflarea unificată’ - ce străbate şi susţine corpul omenesc - prin tradiţie vedică era corespondenta fiziologică a Axei Lumii, a Arborelui Vieţii ce susţinea Universul: răsuflarea unificată juca în corpul omenesc rolul de coloană. Răsuflarea unificată îl făcea ‘real’ pe om pentru că îi reda propriul centru anulându-i participarea oarbă: era o reîntoarcere a omului către Centru sau - altfel exprimat - o restaurare a ‘Centrului’ în om. ‘Unificarea’ trupului, a răsuflării şi a conştiinţei, nu este decât primul rezultat al practicilor Yoga. Adevărata ‘unitate’ a omului se obţine printr-o omologare cu Cosmosul: a depăşi iluzia şi durerea, a deveni ‘real’ înseamnă a ieşi din haos, a deveni ‘cosmic’. Dorinţa de integrare a omului într-un ritm cosmic era străveche, ca universala sete a omului după ‘real’. Organele trupului omenesc - un microcosmos - au fost puse în diverse corespondenţe, fiziologia fiind clădită pe cosmogonie; identitatea dintre răsuflare şi vânt s-a întâlnit încă din timpurile vedice: aerul ‘ţese’ Universul iar acelaşi aer se ‘ţese’ şi în om, prin răsuflare. Tendinţa universală umană a fost mereu de a ieşi din ‘haos’, din viaţa nesemnificativă, din ‘ireal’ şi a participa la ‘real’, prin ‘unificare’ şi omologare cu centrele cosmice”.

Yoga (însemnând în Sanscrită “ştiinţă” - a cosmosului uman - şi înţeleasă literar ca “legătura” cu divinul) aparţine paradigmei materne, având ca principiu de făcut exact contrariul naturii umane: interiorizare, desolidarizare şi eliberare. Yoga este o combinare filozofică între exerciţii şi meditaţie ca o cale spre auto-cunoaştere; este un mijloc de desăvârşire atât fizică, cât şi spirituală. Ţelul este atingerea unei stări de conştiinţă perfectă; Yoga se străduie prin mijloace artificiale spre fenomenul contemplaţiei (cum ar fi de pildă în estetică bucuria simţită privind frumosul din natură, artă, etc.) bazându-se pe uitarea de sine a propriei individualităţi, prin contopirea obiectului cu subiectul. Perfecţiunea Yoga este o eliberare de toată suferinţa lumească şi de cercul naşterilor şi al morţilor, o stare în care gândurile încetează şi apare experienţa unirii beatifice cu divinul. (Energia este presupusă a fi în fiecare om şi e reprezentată ca un şarpe încolăcit la baza coloanei vertebrale; printr-o serie de exerciţii implicând poziţia, meditaţia şi respiraţia, un practicant poate conduce energia prin corpul său, până în cap: se atinge o stare de extaz, odată ce sinele este dizolvat în esenţa lui eternă). Practicarea concentraţiei este pentru aducerea conştiinţei într-un singur punct. Conştienţa este concentrată - prin tehnici individuale ori asistate - pe un punct subtil al senzaţiei (cum ar fi poziţii ale corpului ce influenţează oxigenarea cortexului, pe suflul care intră şi iese din nări, etc). Concentraţia susţinută pe un singur punct conduce, treptat, la meditaţie, în care facultăţile interioare sunt capabile să se extindă şi să se identifice cu ceva vast; prin Yoga, starea de fericire ca în somnul profund nu intervine ca în acela inconştient, ci în continuitatea conştiinţei. Practicanţii meditaţiei anunţă sentimente de pace, bucurie şi uniune; obiectul meditaţiei e asupra unei calităţi precum pacea, pe centrul inimii, al treilea ochi (“atotvăzător” - însemnat pe frunte în trecut cu cenuşa balegii cornutelor pentru a facilita intrarea în legătură cu divinul, obicei păstrat până în prezent mai ales de hinduşi, cu punct roşu - preoţii ortodocşi doar îi miruie acolo pe creştini) iar unii pot medita la absolut / asupra vidului, fără nici o formă a calităţilor. În următoarea imagine este un hindus Nepalez - maestru retras în asceza legăturilor dintre viaţă şi moarte - marcat genetic Gherga (poză din cadrul Proiectului Genografic, realizată de fotograful Jethro Stamps şi publicată în 2013):
Yoghinii mai pretind şi că există unele sunete care, pronunţate într-un anumit fel şi dintr-o anumită poziţie, modulează respiraţia, astfel încât să se racordeze pe o anumită energie cosmică, devenind ca antene capabile de recepţie. “Al treilea ochi” / glanda pineală - denumită astfel după forma sa ca un con de pin - are ca suport osul aflat la baza şirei spinării / coloanei vertebrale (considerat “os sacru” fiindcă arde cel mai greu la incinerarea trupului), ce e în formă de spirală, apărând ca un şarpe încolăcit; în vechiul Egipt, amuletele reprezentându-l - denumite “Dger” / “Djed” ale “veşniciei” - erau foarte populare:
Este de știut că în vechiul Egipt strămoșilor primilor faraoni li se zicea “Djed” (în pronunție “Jet”), însemnând “moșii” / cei care au trăit cândva, dotați cu “energia zeilor” Ged / Djed, existentă în șira spinării Zeului Osiris; în Nordul Indiei, “Jat”=“Get”: într-o bună parte a Vechii Lumi au existat Geții. În “Simboluri sacre” din 1995, Robert Adkinson a scris: “Coloana Djed a fost străvechi fetiş, element al riturilor rustice ale fertilităţii; dat fiind caracterul său arhitectural, coloana a fost asociată stabilităţii şi a devenit simbol al lui Osiris, reprezentând coloana vertebrală a zeului. Coloana înălţată reprezenta victoria lui Osiris asupra lui Set. Şoimul - regele aerului - a fost simbolul regalităţii divine şi ca expresie a dominaţiei, a pus stăpânire pe Djed”. Este de ştiut că practica incinerării trupului a apărut din credinţa hindusă că astfel la răposaţi se grăbea detaşarea / eliberarea sufletului de corp: era purificarea prin foc, practicată din Epoca Pietrei (pe lângă altă practică străveche, anume purificarea cu apă, pentru eliberarea spiritului de corp). Conştientizarea pe care o oferea “al treilea ochi” era o cunoaştere subtilă, rezervată numai celor înzestraţi divin cu un înalt grad de puritate şi sfinţenie. Abstracta spirală şi ulterior mai populara fineţe a şarpelui au fost mult apreciate în vechea simbolistică, fiind prezente în lume la marii iniţiaţi. Hinduşii ţineau părul coafat ca un con, des aveau un şarpe încolăcit în jurul gâtului şi îşi desenau cel de-al treilea ochi în mijlocul frunţii; Sumerienii deseori erau reprezentaţi ţinând în mână sau având în vârful sceptrului câte un con iar măştile vechilor Egipteni adeseori aveau plasate pe ele câte un şarpe. În “Upanişadele Yoghine”, Francezul Jean Varenne în 1971 a explicat că energia ce zace la baza coloanei vertebrale a omului prin practicile Yoga urcă pe canalul energetic ca o şerpoaică (în Sanscrită şarpele e de gen feminin, sufletul omului - ca o parte din Duhul Suprem / brahman - fiind de gen masculin, simbolizat de Şiva; însuşirea energiei de către practicantul Yoga simbolizează unirea cu Zeiţa Gârgadi / Durga iar unirea cu divinitatea îl face brahman). Trezirea glandei pineale se făcea numai după ce nu mai era bombardată de fotonii trimişi la ochi, deci în prezenţa întunericului, ritualurile de aceea având loc mai ales noaptea; în absenţa luminii, în jurul ochiului “spiritual” / “al minţii” se formează un scut electromagnetic cu rolul de a izola glanda de radiaţiile exterioare, scopul fiind recepţionarea informaţiilor din timp şi spaţiu (de aceea acolo este şi biologic cea mai mare concentraţie de sânge din trup, pentru că e nevoie de multă energie, activitatea hormonală mărită permiţând percepţia mai bună a undelor). Este de ştiut că halucinaţiile - datorită secretării melatoninei de către glandă - apar în stare de veghe mai ales în cazul lipsei de somn sau la schizofrenici (profilul genetic Gherga fiind sensibil la aşa ceva). În vechime, oamenii care şi-au trezit centrul energetic al cunoaşterii - localizat în glanda pineală - impuneau respect şi îşi ataşau simboluri ce le purtau pentru ca să-şi arate superioritatea (între acestea fiind podoabe ce le atârnau pe frunte, tiare cu coarne de consacrare pentru captarea emanaţiilor de energie ori simplu colorându-şi între sprâncene “cel de-al treilea ochi”). Savanţii au demonstrat că ADN-ul emite lumină, cu menţiunea că există o deosebire între lumina materială / fizică şi lumina interioară: lumina e substanţa eternităţii; de altfel, Biblia de la început anunţă că întâi “pământul era netocmit şi gol, întuneric era deasupra adâncului”, în al treilea verset fiind (înaintea creerii vieţii) “Şi a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ Şi a fost lumină”.
Spirală Indiană

“Upanişada Chandogya” a consemnat: “Aşa cum cineva nu găseşte o comoară ascunsă dacă nu cunoaşte locul, deşi trece mereu peste ea, tot aşa creaturile nu găsesc lumea sufletului, deşi intră în ea zi de zi prin somn profund; căci oamenii sunt abătuţi din cale de neadevăr”. Concepţia veche despre om era sub forma unei triade: persoană - efemeră, întrupată, guvernată de conştient - fiinţă (cu eterna energie guvernată de inconştient) şi spirit: domeniul astralului, guvernat de subconştientul “al treilea ochi”, situat între sprâncene.
Al treilea ochi
“Upanişadele” au fost textele de iniţiere în învăţăturile secrete ale brahmanilor - concentrându-se pe legăturile dintre suflet şi energie - constituind partea de încheiere a “Vedelor” şi reprezentând pentru hinduşi ceea ce la creştini Noul Testament este faţă de Vechiul Testament (au fost scrise de învăţători denumiţi “guru”, ele însemnând “a şedea alături”, precum stăteau maeştrii lângă ucenici); în trecut, învăţăturile profunde au ajuns să fie tăinuite, analogii fiind de pildă şi la Pitagora care a pretins de la discipolii săi tăcerea mistică, Platon care dezaproba arta scrisului, Geţi (care n-au prea lăsat ceva scris) ori Iisus, care vorbea în parabole: în unele culturi, consemnarea era considerată activitate “demonică”, deoarece odată fixat - fie prin nume, fie prin imagine - sacrul îşi pierdea valenţa, aşadar reprezentarea fiind evitată (motiv pentru care şi azi mozaicii nu-l numesc pe Dumnezeu ori musulmanii se opun portretizării). Profesorul Bruce Hughes a evidenţiat că în literatura Vedică sunt 108 “Upanişade” principale, dintre care “Garga Upanişad” este cel mai important text (părere împărtăşită şi de Bhaktivedanta Swami 1896-1977, fondatorul Mişcării Hare Krişna); de altfel, Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a precizat: “să nu se confunde data redactării - a transcrierii definitive - cu cea a creării unei lucrări; toate ‘puranele’ se întemeiază pe tradiţii foarte vechi, transmise verbal sau prin manuscrise ce au fost distruse când s-a căpătat o ‘ediţie’ definitivă”. (Este de ştiut că etimologic, “purana” însemna “înainte de An”, căci “pura” = “anterior”, “purănele” fiind poveşti “de demult” / “de la început”). În executarea Yoga prin poziţia lotusului, Gărga / Garga a revelat că locaşul divin este în univers deasupra tuturor, scopul vieţii omului fiind înţelegerea misterului vieţii, textul “Garga Upanişad” arătând că aceia care eşuează în utilizarea formei umane pentru aşa scop sunt mizerabili. Garga i-a spus soţiei sale: “Draga mea, totul este sub controlul divin suprem. Chiar soarele şi luna ori Brahma şi Indra sunt sub acel control suprem. Încercările aşa-numiţilor învăţaţi / savanţi de a se elibera de sub legile naturii sunt inutile”. (După cum a consemnat şi Victor Kernbach în Dicţionarul de mitologie generală” din 1983, e de ştiut că “Indra era purtătorul unei măciuci / ghioage miraculoase şi a altei arme - ‘săgeata lui Indra’ - aruncătoare de jeturi de foc, comparate de vechile texte sanscrite cu fulgerele; ‘săgeata lui Indra’ - arma principală şi temută a zeului - avea însuşirea de a se întoarce singură în tolba ei: forţa ei de distrugere era prin pulverizare, prin lovitura ei fiind iradiată o lumină mai puternică decât a soarelui”. Corespunzător și “Rig Veda” 10:96, Zeul Războinicilor Indra - fiind solar, având pielea roşiatică, barba blondă și părul blond, foarte puternic, supranumit de aceea “Sakra” - a fost pe Sacrul Munte Meru regele tuturor zeilor şi conducea divinităţile = Deva-şii): faptul că înfățișarea Zeului Indra era blondă - deosebită pentru cei din India - a fost consemnată ca atare de scrierea Vedică (în Vechea Europă echivalentul său a ajuns să fie Anticul Zeu Ares / Marte).

Dorje / Vajra: arma lui Indra
Garga a împărţit oamenii în 2 categorii: brahmanii şi mizerabilii; el a afirmat că aceia care au murit după ce au ajuns brahmani au avut o viaţă de succes iar ceilalţi au trăit ca nişte animale. Garga a afirmat: “Cel care îşi părăseşte corpul după ce află ce e, este un brahman”; în acelaşi text, Garga a mai menţionat: “Toţi sunt datori cu o moarte, însă cel care moare după ce înţelege ştiinţa divină, acela e perfect; este un brahman”. În urmă cu 2 milenii, Strabon în Geografia” XV 1:59 a consemnat: “Brahmanii poartă foarte multe discuţii despre moarte. Căci, după socotinţa lor, viaţa de aici (de pe pământ) este un fel de punct culminant al dezvoltării nou-născuţilor iar moartea este naşterea la viaţa cea adevărată şi fericită pentru filozofi. De aceea ei se pregătesc de moarte prin foarte multe exerciţii”. “Bhagavata Purana” (considerată a cincea carte Vedică - după cele 4 cărţi “canonice” - ce a abordat Yoga de la început) în partea despre Dinastiile Indiei 9:21 a scris că urmaşii direcţi ai brahmanului Garga au întemeiat ceea ce e acum capitala Indiei, New Delhi 28,36 lat. N, 77,12 long. E / în Sudul statului Haryana: “Gărgya a fost nepotul lui Garga. Deşi a fost guvernator, din el s-a tras o generaţie de brahmani. Nepoţii acelora erau atât guvernatori, cât şi brahmani. Hasti, unul dintre descendenţii Garga, aînfiinţat oraşul Hastinăpura” (azi New Delhi = capitala Indiei). Acum Gurgaon 28,47 lat. N, 77,03 long. E - odinioară o zonă agricolă liniştită - este cel mai important centru industrial şi de servicii din N Țării, suburbie Sudică a capitalei Indiei (din acea parte s-a dezvoltat treptat metropola, spre N); tot în S New Delhi - în cartierul Garhi - este Templul Kalka, dedicat Zeiţei Garga / Durga.
Capitala Indiei

Există o cale Yoga potrivită pentru fiecare şi deloc complicată, în mileniul IV î.C. Krişna (finul şi discipolul lui Garga) definind-o în Bhagavad Gita / “Cântecul Preafericitului” extrem de succint: “Yoga înseamnă măiestrie în acţiune”.
Legăturile tălpilor cu organele

Practica Antică a hipnozei era legată de Yoga, în stil asemănător cu legarea acupuncturii de presopunctură, a legării astrologiei - reflectând vechea psihologie - de astronomie, a oracolelor de interpretarea viselor (bazate nu pe imagini din trecut, ci ca prevederi), a gândirii telepatice şi fenomenului deja văzut, a aranjării spaţiale funcţie de fluxul energiilor pozitive şi negative, etc. Consumul de droguri (mac, opiu, morfină, cânepă, haşiş, ciuperci, ş.a.) era ceva obişnuit din cele mai vechi timpuri - cu scop afrodisiac, al dobândirii efectelor halucinogene pentru intrarea facilă în transă şi trecerea în altă realitate, calmării durerilor, etc. - distorsiunile utilizării determinând modificarea chiar emoţionantă a capacităţilor fizice şi intelectuale, cu diferite percepţii ale imaginilor şi sunetelor / supradoza putând duce la comă sau deces; până în Vest se ştia ceea ce utilizau şamanii Siberieni, inclusiv că nectarul divin, al nemuritorilor (prin pierderea sensului timpului), că era “ambrozia”: o băutură bazată pe hidromelul existent în Bazinul Ghaggar de la sfârşitul mileniului VIII î.C., circulând pe căile chihlimbarului / răşinii din EurAsia, numite de Grecii vechi ca “Drumurile lui Hercule” (e de ştiut că în Orientul Mijlociu şi Europa vechii oameni apreciau chihlimbarul nu doar ca materia primă pentru confecţionarea de podoabe, ci răşina galbenă-maronie era apreciată mai ales pentru puterile ei “magice”, căci în urma frecării se magnetizează - prin încărcare electrostatică - şi atrage obiecte, considerându-se şi că apăra de deochi). Fenicienii numeau chihlimbarul ca “jainitar” (însemnând “răşină marină”), vechii Greci ca “electrum” iar Balticii - ca de exemplu Lituanienii - au reţinut că bucăţile de chihlimbar erau lacrimile Juratei / stăpâna Mării, după iubitul ei. Cercetările / studiile şi experienţele au demonstrat că persoanele care recurg la şedinţe de meditaţie au o putere mai mare de concentrare şi o mai bună viteză de reacţie (prin această formă de antrenament mental se pot realiza cu o mai mare uşurinţă exerciţii care suscită intelectul / persoanele fiind mai ferite de erori şi mai capabile să se concentreze fără a se lăsa perturbate de ceea ce se întâmplă în jur).