Originea Gherga: 28. Vestitorii primăverii

La latitudinea medie (la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord) unde e spațiul Românesc, oficial primăvara durează între echinocțiul de primăvară / 21 III și solstițiul de vară / 21 VI; stră-Românii nu celebrau sosirea primăverii odată cu sărbătorile de Dragobete sau de Mărțișor / An Nou, atunci ivindu-se doar semnele primăverii. Dintre flori, ghiocelul a rămas un simbol al primăverii, întrucât înfloreşte în timpul topirii zăpezii: reprezintă un simbol al purităţii, al rezistenţei, al speranţei, al modestiei şi chiar al umilinţei acceptate dar şi al înălţării prin smerenie (în contra deochiului, datina vechilor Români era de a lega pruncilor o cordeluţă din lână roşie la mâna dreaptă iar la grumaz le puneau ghiocei); dintre animalele mari, cerbii îşi pierd coarnele iarna şi le recapătă începând din luna Martie (şi în mitologia Ghergă / Celtă stăpânul animalelor, Zeul Prosperităţii Cernunos - înfăţişat în poziţie Yoga ca Rudra / Şiva, bărbatul Marii Mame - era împodobit cu un cap de cerb având coarne rămuroase). Despre păsări, se ştie că urmează în migraţie magnetismul terestru (s-a dovedit şi că penele păsărilor transformă sunetele emise de ele în unde electromagnetice), în Emisfera Nordică deplasându-se în fiecare primăvară dinspre S - unde ziua e mai scurtă - deoarece au astfel mai mult timp să-şi realizeze cuiburile, să strângă hrană pentru pui şi să se reproducă; prin Tradiţie Română, principalii soli ai primăverii dintotdeauna au fost berzele / cocostârcii (adică “gârgălăii” Românește sau “gruiele” / Latinul pentru cocori), de a căror venire au fost legate numeroase practici Magice străvechi - inclusiv bătutul ritual în lemn, acţiune definită prin verbul “a tocăni”, redând glasul divin / al berzei - acele păsări în trecutul îndepărtat fiind considerate sfinte: se poate observa că toaca a precedat clopotul (de la început - cu mult înainte de existenţa creştinilor - bătutul toacei a fost ritual Magic). Principalele rute de migrări ale păsărilor mereu au inclus Banatul - atât primăvara, la sosirea din “Țările calde”, cât şi toamna, la plecarea în “Țările calde” - astfel că simbolismul păsăresc în regiune a fost cel înalt corespunzător dintotdeauna (cu fireasca reflectare în Tradiţii, rituri, etc.):

În “Lumea de aici, lumea de dincolo” din 1999, Dr. Ion Ghinoiu a enunţat: “Generalizând informaţia arheologică şi etnografică până la limita admisă ştiinţific, am împărţit cele 10 milenii ale civilizaţiei carpatice în 3 complexe culturale şi religioase după chipul divinităţii adorate. În strânsă legătură cu chipul şi înfăţişarea divinităţii adorate - Zeiţa Mamă neolitică, Zeul Tată indo-european şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus - au fost edificate 2 lumi inconfundabile: una geomorfă (a neoliticilor), alta antropomorfă (a indo-europenilor şi creştinilor). Răscrucea tehnologică de la sfârşitul neoliticului şi începutul Epocii Bronzului care a înlocuit - printre altele - uneltele de piatră cu cele de metal, a fost însoţită de o extraordinară revoluţie: uzurparea zeiţei geomorfe de către zeul antropomorf şi transferul reşedinţei divine de pe ape şi pământ, din tot şi din toate, în văzduh / cer: atunci a început emanciparea indo-europenilor, o lume arogantă şi violentă, care a distrus în parte originala lume geomorfă a vechilor europeni. Presupunând că cele 2 lumi şi ideologii preistorice ar fi supravieţuit pe Terra, antropomorfismul dezintegrator, preocupat de parte şi geomorfismul integrator, preocupat de întreg, una proslăvind viaţa veşnică oferită după moarte (în Iad păcătoşii, în Rai credincioşii), alta naşterea şi moartea perpetuă, astăzi s-ar fi putut alege - prin comparaţie - cele mai potrivite modele şi decizii planetare. Lumea antropomorfă contemporană (indo-europeană şi creştină) dacă nu o admirăm fără rezerve, nu putem nici s-o detestăm, pentru că noi înşine facem parte din ea. Vechii europeni au avut o religie politeistă, dominată de zeităţi feminine. Din cel mai important grup - al Atotdăruitoarei - făcea parte şi Zeiţa Pasăre, în dublă ipostază, generatoare şi curmătoare de viaţă. Statistic, acele reprezentări mitice (multe înfăţişând femei-păsări) reprezintă aproape jumătate din totalul figurinelor descoperite. Ciclul cel mai vechi, probabil moştenire din paleolitic, cuprinde păsări de baltă (berze / cocori, gâşte, raţe), decorate cu meandre (imagine a cursurilor de ape), linii paralele (căderea ploii), plase (reprezentând apa vieţii / lichidul amniotic), etc. Zeiţa Pasăre avea cioc / nas ascuţit, gât lung şi sâni femeieşti; ea aducea ploaia, apa, laptele, roadele iar prin oul său era implicată în cosmogonia Vechii Europe. În ipostază a morţii, Zeiţa Pasăre era înfăţişată nud, cu un mare triunghi pubian, cu braţele încrucişate şi cu masca pe figură; accentul pus pe vulvă, nu pe sâni - izvor al laptelui - sugera că prioritar nu mai era aspectul hrănitor al zeiţei acvatice, ci al reintegrării mortului în pântecele primordial (substitutele principale ale Zeiţei Morţii au fost păsările de pradă, devoratoare de cadavre: vulturul, corbul, bufniţa, şoimul, gaia). Barza este simbol al fertilităţii şi abundenţei, o pasăre oracol care prevesteşte timpul, belşugul, norocul, ursita, incendiul, etc. Pentru a câştiga bunăvoinţa divinităţii adorate, omul preistoric a încercat să i se adreseze pe limba şi glasul aceleia; mobilul inventării primelor instrumente muzicale a fost generat de necesitatea oamenilor de a comunica cu zeii, nu de a se distra. Cu toaca se invoca Zeiţa Mamă neolitică; arhaismul instrumentului toacă este atestat de chiar numele lui românesc, care redă - prin sunetul specific produs în timpul bătăii - glasul păsării de baltă, barza. Bătutul toacei a fost o practică magică, o bătaie rituală. Ciocul păsării era simbolul fertilităţii şi regenerării, un arhetip cert neolitic, ce uimeşte prin frecvenţa cu care apare în cultura populară românească. Falusul cioplit în lemn şi purtat de Mutul unor cete de căluşari se numea Cioc, simbol al fertilităţii şi abundenţei populaţiilor neolitice, atribuţii echivalente cu Cornul Abundenţei. Ciocul era - la sud de Carpaţi - sinonimul pentru falus învăţat de copii de la mamele lor. Unul din jocurile rituale de mare spectacol a cetelor de căluşari din Bănie era Raţa, pasăre acvatică redată şi de unele statuete neolitice. Sub formă de mască compozită, zeiţa acvatică era nelipsită din obiceiurile de Crăciun. Substitutul Zeiţei Mamă, Turca - perechea feminină a taurului - care colinda, împreună cu anturajul său divin, ceata de feciori, nu avea cap de taurină / bovină, ci un cioc de pasăre de baltă cu care vorbea în legea ei, tocănind; purtătorul măştii - turcaşul - avea (precum zeiţa al cărei rol îl juca) libertăţi depline: nu se supunea, speria prin gesturi imprevizibile femeile şi copiii, muşca pe cei din jur cu ciocul, executa dansul său solitar, numit Jocul cel Mare, în centrul aşezării, în cel mai solemn moment al colindatului (i se interzicea - în schimb - să vorbească în timp ce purta masca). Asemănător Turcii, la Anul Nou apar şi alte măşti compozite, cu cioc de pasăre de apă dar cu coarne de vită şi picioare de om, care se numeşte Capră (ciocul a fost unealtă a fertilităţii şi regenerării purtată de Zeiţa neolitică cu chip de pasăre, înlocuită de corn, unealtă a virilităţii şi abundenţei purtată de Zeul indo-european cu chip de animal). Barza - cuvânt din fondul autohton al limbii române - este, prin credinţele populare legate de aceasta, o certă supravieţuire preistorică, o relicvă culturală a Vechii Europe. Rămâne de neînţeles poziţia multor oameni de cultură care, cu o siguranţă dezarmantă, răscolind cu stoicism nivelul civilizaţiei greco-romane şi căutând citate potrivite din filosofii antici ori din Biblie, găsesc la toate răspunsuri ‘adevărate’. Refuzul de a evada, cel puţin din curiozitate, din civilizaţia antropomorfă indo-europeană şi creştină pentru a pătrunde în fantastica civilizaţie geomorfă a Vechii Europe - acolo unde se găsesc germenii invenţiilor de mai târziu şi cheia multor comportamente şi mentalităţi contemporane - este o nouă confirmare a aroganţei lumii antropomorfe, care nu poate să-şi depăşească condiţia de învingător şi uzurpator al lumii geomorfe (istoria se repetă: să ne amintim întunecatul Ev Mediu european care - în ciuda tuturor evidenţelor - a aşezat omul şi planeta locuită de el / Pământul în centrul Universului). Din motive lesne de înţeles, substitutul neolitic obişnuit al zeiţei generatoare de viaţă, pasărea de baltă, a devenit o pasăre domesticită, în special găina şi oul de găină, gătit cu măiestrie, prin vopsire şi încondeiere, pentru a fi sacrificat - după regulile străbune - prin spargere rituală, la sărbătorile pascale. Totuşi, cuiburile cu ouă ale păsărilor de baltă, cu deosebire ale raţelor sălbatice, sunt căutate şi astăzi cu insistenţă în preajma Paştilor”.

Girafa și pinguinul

Primăvara - în preajma Paştilor - e ouatul gariei = pinguinului Nordic (“Uria aalge”), ce totuşi zboară: pasăre de talia raţei sălbatice, ce e răspândită în Marea Baltică şi colonizează în zonele stâncoase ale Nordului Europei grupându-se în mii de exemplare (cu scufundări la mari adâncimi, timp de chiar şi 2 minute); garia mereu a trăit în preajma calotei arctice (iar odată cu sfârşitul glaciaţiunii, calota din Emisfera Nordică s-a tot retras spre miazănoapte).

Garia (pinguinul Nordic)

În 2017, Dr. Dorel Micle - arheolog expert - a susținut despre “Șapte milenii de istorie în zona Moșnița, județul Timiș” (în prezent, localitățile Moșnița din SE și Timișoara din NV sunt lipite): “În zona de câmpie inundabilă a Banatului, unde ultimele mlaștini au fost desecate abia în Epoca Modernă, sună puțin straniu și exagerat ca o comunitate cum este cea de la Moșnița să se laude cu 7 milenii de istorie! Asta o scoate din anonimat și o urcă pe podiumul celor mai vechi și mai cunoscute localități din țară și din lume, alături de Çatal Höyük (Turcia), Ierihon (Teritoriile Palestiniene), Orkney (Marea Britanie), Carnac (Franța), Tărtăria, Turdaș sau Cucuteni (România), ca să le menționăm doar pe cele mai faimoase! Cum se explică și cui datorăm acest lucru? Să le luăm pe rând: România se află geografic pe o linie mediană între Orient și Occident, într-o zonă prin care au trecut majoritatea populațiilor care au colonizat, influențat și (uneori) cotropit și distrus culturi și civilizații. Pe teritoriul țării noastre avem veriga lipsă a continuității omului de Neanderthal, avem unele dintre cele mai înfloritoare civilizații neolitice, dovezile primei scrieri iconografice și simbolice, unele dintre cele mai puternice și războinice civilizații ele epocii bronzului, aici au locuit cei mai viteji și mai drepți dintre traci, anume dacii; și, tot aici, deși au trecut, în migrațiile lor, aproape toate popoarele din stepele Asiei, a dăinuit un popor care, la fel ca și trestia bătută de vânt, s-a aplecat mereu dar nu s-a rupt! De ce Banatul ar face notă discordantă? Doar pentru că din poveștile populare știm că această zonă a fost improprie locuirii, fiindcă existau mlaștini și boli cauzate de apă și țânțari? Dacă nu a fost chiar așa? Azi știm că temperatura a variat și clima a avut, pe parcursul mileniilor, perioade de încălzire și răcire. Apele s-au retras și mlaștinile au secat cam o dată la jumătate de mileniu! Și apoi, de ce locuitorii acestor zone să nu fi profitat de terenul inundabil chiar și în perioadele mai umede, deoarece pe insulele de uscat ieșite din mlaștini (grinduri și popine) se putea locui, se putea practica o agricultură de subzistență, se putea vâna (în zonele lacustre trăiau mistreți, căpriori, iepuri, fazani etc.), iar vegetația hidrofilă (trestia și papura) îi camufla perfect în mlaștini, oferindu-le un adăpost sigur, precum și material pentru construcții și foc. Pâlcurile de pădure ofereau lemn din abundență, iar corpul uman se adaptase acestui mod de viață, fiind imun la bolile care azi ne sperie, dar pe care ei poate nici nu le-au cunoscut (de exemplu malaria). Dacă analizăm cu și mai mare atenție vom observa că, în imediata vecinătate a Moșniței, au mai fost descoperite situri arheologice foarte vechi, datând din neolitic, unele celebre chiar precum cele de la Parța, Bucovăț sau Uivar. Zona dintre vechiul curs al Begăi și acela al Timișului era drenată de o sumedenie de meandre și brațe fosile care se umpleau în fiecare primăvară de apele celor 2 râuri, care au reprezentat pentru acest spațiu (la fel ca Nilul pentru Egipt), un izvor de viață, o binecuvântare a zeilor. Privite astfel, lucrurile nu mai par atât de complicate, ba chiar ni se pare firesc ca și la Moșnița să fi existat culturi și civilizații foarte vechi care, iată, începând de azi sunt aduse în atenția publicului spre mândria locuitorilor acestei zone”.

În 2013, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre bătutul toacei: “A apărut ca practică magică prin care se obţinea glasul divinităţii, lovind ritmic cu un ciocan de lemn o altă bucată de lemn, numită ‘toacă’. Prin toacă erau chemate spiritele, obiceiul fiind mai ales pentru aflarea ursitei în timpul Vergelatului (adică mai ales în nopţile de Crăciun şi de Anul Nou). Este de presupus că toaca - acest instrument care emoţionează şi mângâie sufletele credincioşilor - îşi are originea în neoliticul agrar, reprezentând amintirea Marii Zeiţe, spre deosebire de bătaia rituală a tobei, invenţie atribuită populaţiei pastorale şi războinice indo-europeană. De la bătaia rituală cu Sorcova la Anul Nou pentru sănătatea şi prosperitatea celor bătuţi şi de la bătaia vergelelor din lemn verde în noaptea de Vergelat pentru aflarea ursitei la bătaia toacei sunt supravieţuiri ale ideologiei neolitice, când se considera că divinitatea adorată îşi avea reşedinţa aici pe Pământ, în tot şi în toate. Prin transferul reşedinţei / Paradisului său de pe Pământ în Cer, substitutul zeiţei geomorfe - toaca - a devenit o personificare celestă care cântă acolo, sus (când începe slujba de seară, la miezul nopţii ca să se trezească cocoşii la primul cântat, etc.); dincolo de simbolismul contemporan, toaca are o certă protoistorie precreştină”. Prin sosirea din Sud berzele anunţau zorii Noului An, cu primăvara la cei vechi începând viaţa agricolă (la Slavi - care formează cel mai mare grup etnic şi lingvistic din Europa - denumirea asemănătoare berzei o are luna Martie). Etimologul Român Sorin Olteanu a studiat provenienţa denumirii berzei, legând-o de substratul Pelasg “bherga” pentru “nobilitate” dar şi pentru “pestriţ” / atributul său coloristic, dintre numeroasele aşezări Bănăţene cu locuitori Gherga, toponimic de exemplu fiind semnificativă Berzovia 45,26 lat. N, 21,38 long. E / judeţul Caraş-Severin (fostă Berzobis în Antichitate, castrul său temporar ajungând sediul unei legiuni Romane, acolo fiind şi o şcoală Antică de fierari); la Berzovia - străvechi centru de cult la N de Orşova / Gherdap - se făcea bere (“be-re” / o derivare din Ba-Rhea = “Sufletul Rheii”), băutura produsă religios numai de către femei, anume de “ursitoarele” purtând blănuri de “ursoaice” atunci când “urzeau” destinul pruncilor, radicalul “ber” fiind folosit Româneşte la “bârlog” şi preluat de limbile Germanice pentru “urs”, “naştere”, etc., popular localitatea fiind “Jidovini”, a Gealaţilor / Uriaşilor din vechime: “Jidovi” erau străvechii Gealaţi / Uriaşii preistoriei (mult ulterior, apelativul de “Jidani” s-a folosit peiorativ pentru Evrei, care de la începutul lor / de la apariţia pe scena istoriei - cu toate că statura nu-i avantaja pe nici un plan - au încercat să imite măreţia foştilor “Jidovi” / Gealaţi). Lingvistul Român Mircea Homorodean a explicat: “Numele de locuri (alcătuind aşa-zisa toponimie) au fost create pentru a facilita orientarea în mediul geografic. Majoritatea la început au fost cuvinte comune din limba curentă: substantive însemnând ‘râu’, ‘şes’, ‘deal’, ‘munte’, etc. Calitatea de etichetă cu funcţia de orientare a determinat o izolare a numelor de locuri în limba curentă şi în acelaşi timp o conservare prelungită a lor, chiar de milenii. Aşa se explică de ce multe dintre toponime aparţin unor faze vechi de evoluţie a limbilor şi chiar unor limbi acum dispărute”. De altfel, în susul Râului Bârzava - în Valea căruia e Berzovia - în amonte de Bocşa, este şi acum “Punctul Gherga” / Ghergoni, lângă care e cantonul Meda / Minda din marginea Reşiţei 45,16 lat. N, 21,58 long. E (reşedinţa judeţului Bănățean Caraş-Severin): reper topografic la poalele Masivului Semenic / “Se-menic” - populat de “Sfinții oameni” / “semeţi”, în Latină “semen” ajungând “sămânță” / “spermă”, în vecinătatea “severilor” / Severinilor - spre direcţia multelor peşteri folosite acolo din Epoca Pietrei (în 1892, printre constituanţii “Asociaţiei Urbariale Reşiţa” - cu un teren acolo de aproape 500 hectare - a fost o duzină de proprietari Gherga; de exemplu, în 1792 învăţătorul din Doman - acum cartier al Reşiţei - era George Gherga iar în timpul primului război mondial când învăţătorul Aurel Gherguţa de acolo a fost pus sub pază politică, Traian Gherguţă a preluat comanda gărzii naţionale Române, apoi el luând parte la Marea Adunare din 1 XII 1918 de la Alba Iulia, care a proclamat Unirea Românilor). Lingvistul Francez Arnaud Fournet a studiat ce a fost înaintea limbilor Indo-Europene, într-o distribuţie a unor rădăcini conform tabelului următor:

Limba Pelasgă era foarte veche, ea dezvoltându-se înainte de Indo-Europeană, barzii Homer şi Herodot - care erau Greci Anatolieni, nu Eleni Balcanici - de pildă afirmând că era “o limbă Barbară” (în vechiul Grai - conform şi Dr. August Scriban - Românii utilizau verbul “a corchezi” pentru stâlcirea / vorbirea stricată a unei limbi). Antici ca istoricul Myrsilus din Insula Lesbos, geograful cu strabism poreclit “Strabon” = “Saşiul” din Anatoliana aşezare Amasia 40,39 lat. N, 35,50 long. E (denumită aşa după regina Amasis a Amazoanelor - respectiv a fiicelor / zânelor Marii Mame - care a înfiinţat-o / el învăţând în Caria, Regatul Gherghiţilor) şi alţii au explicat că Aheii, strămoşii Elenilor, numeau pe vechii oameni, deoarece migrau mereu, drept “Pelasgi” - adică berze, cocori / gârgălăi - “L” suprapunându-se peste “R”, rădăcina cuvântului fiind Gheras însemnând bătrâni, înţelesul celor 2 de fapt rămânând acelaşi: cei din vechime care se tot mutau (ca păsările). În imaginea următoare - din Milasa, prima capitală a Regatului Cariei / al Gherghiţilor Anatolieni - se vede cuibul berzelor de pe mormântul tatălui lui Mausol (de la monumentul căruia au rămas - cu răspândire universală - mausoleele):

Berze în Milasa / capitala Cariei

Pelasgii erau Europenii albi ai Epocii Pietrei dinainte şi de după Potopul Pontic - adică de la dezgheţarea ultimei glaciaţiuni - trăind îndeosebi pe centurile de Stepă din marginea calotei de gheaţă aflată în retragere spre Nord, unde existau din belşug mai ales turme de animale; atmosfera ozonată din preajma gheţarilor era prielnică vieţuitoarelor - florei, faunei, inclusiv oamenilor - care se simţeau în largul lor şi aveau proporţii mărite. Trebuie ştiut că mai ales pentru vânarea păsărilor (mai puţin a berzelor, ce erau foarte respectate) pe atunci se utiliza şi bumerangul - confecţionat mai ales din coarne de cerb - instrument devenit simbolul superiorităţii în ierarhia socială, asociat nobililor; el era plasat în vârful vizibil al bâtului Pelasg, ca emblematic liderului, reliefând astfel cârja sacră a cârmuitorului, respectiv sceptrul regal. Regiunea Banatului era inima Pelasgiei; Gherga este Bănăţean şi a fost atestat ca Pelasg, inclusiv ca Hiperboreu - adică extrem Nordic - dovedit de nenumărate izvoare (“părintele istoriei” Herodot, din Ţinutul Anatolian al Gherghiţilor, călător la timpul său, în secolul V î.C., între Sahara şi Siberia, a indicat că prima rută Hiperboree a fost din Arctica la Adriatica: autori Anatolieni Gherga au fost mulţi de-a lungul unui mileniu, de la poeţii Homer şi Hesiod din Epoca Fierului până la geografii Strabon şi Pausania din Antichitate). Este de ştiut că Lukșu Karca / Lyxes Karka - tatăl lui Herodot - dintr-o bogată familie din fosta regiune Anatoliană Caria (conform enciclopediei bizantine “Suda” dar şi arheologului Turc Canaan Kucukeren în 2011), în 515 î.C. şi-a început serviciul militar în Borsippa 32,23 lat. N, 44,20 long. E / Irak, după cum relevă o inscripţie de acolo, descrisă în 1989 de cercetătorii Muhammad Dandamaev, Vladimir Lukonin şi Philip Kohl pentru Universitatea Britanică Cambridge; când acela s-a retras din activitatea militară şi s-a însurat cu Dryo în Halicarnos / în prezent Bodrum din Turcia, s-a născut Herodotos 484-425 î.C.: cel care a devenit “părintele istoriei” l-a avut ca unchi - fratele tatălui său - pe poetul Panyasis şi ca frate pe Theodoros (a crescut ca refugiat politic la poalele Muntelui Kerkis / Kerketeus - cel mai înalt al Insulei Samos - cu populaţie Sami Gherghită, ca referinţă toponimă pentru Samos, în Caria fiind Samylia). Anatolianul Herodot Karka explicit a scris în secolul V î.C. - în “Istorii” 5:122 și 7:43 - că Gherghiţii din Troada / Troia erau urmaşii vechilor Gheugri / Teukri, populaţia acelei regiuni (ei aveau și un Oracol, a afirmat în secolul II Athenaios din Naukratis / așezare Cariană în N Egiptean).

Herodot Karka, părintele istoriei

În 2017, cercetătorii Nemți Helmut Brucker și Fiederike Stock de la “Institutul de Geografie” al Universității din Koln / Germania, Alexander Herda de la “Institutul de Arheologie Clasică” al Universității din Berlin / Germania, Michael Kerschner de la “Institutul Arheologic Austriac” al Academiei Austriace și Marc Mullenhoff de la Institutul de Hidrologie al Germaniei au publicat ce au studiat despre coasta Egeeană a Anatoliei (pe baza mai ales a explorărilor gurilor Râurilor Meandru “Mare” și Meandru “Mic” = Kaystros / Caistru, azi denumite “Büyük Menderes” și “Küçük Menderes”, ale căror Delte au dispărut), arătând pe de o parte că Samos a fost Peninsulă - aparținând Asiei “Mici” / continentului - până la începutul mileniului V î.C., când a devenit Insulă din cauza ridicării nivelului Mării Egee la cel aproximativ de azi și pe de altă parte, aluviunile celor 2 Râuri Meandru au înglobat Insule aflate în estuarele lor, acelea ajungând parte continentală, ca de exemplu Insula Asteria unde a murit fiul Uriașului Anax / fondatorul Miletului, aflată cândva la gura Meandrului “Mare” ori Insula Syrie aflată cândva la gura Meandrului “Mic” / Caistrului; dramaticele schimbări ale liniei țărmului - despre care a scris inclusiv Anticul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 2:204 - au determinat de-a lungul vremurilor și mutările importantelor porturi marine Priene, Milet de la gura Meandrului “Mare”, Efes / de la gura Meandrului “Mic”, ș.a. (începând din Epoca Fierului): acolo trăiau Gherghiți - cu mult dinaintea vremurilor arhaice - atestați până la sfârșitul Antic.

Astronomul Torbjorn Urke de la Planetariul American din Buffalo în 2008 a prezentat din mitologia Saami (“mit” e cuvânt Grec însemnând “povestire” iar Finicii - printre care sunt cei mai mulţi Saami - se autonumesc “Suomi”, la apus de ei fiind Suedia) că tocmai Guerga era regele cârdului / stolului de berze imaginat pe Calea Lactee migrând dinspre S spre N, având menirea de a comunica divinei conducătoare a păsărilor numărul celor care s-au născut şi au murit cât timp se găseau în Nord. În 2009, antropologul Rus Yuri Berezkin a schiţat zonele în care Calea Lactee a fost desemnată încă din Epoca Pietrei ca ruta de migrări a păsărilor (ceea ce înseamnă o aceeaşi conexiune mitologică a populaţiilor din arealele respective):

Finicul Aage Solbakk - care a studiat şamanii şi folclorul Saami - a găsit că Guerga era asimilat în literatura de acolo şi direct cu numele de cocor Guorga (de pildă, geograful Scoţian John Pinkerton 1758-1826 a scris despre pasărea Guorga - după cum numeau Laponii marea pasăre Sfântă a Finicilor - iar Kaisa Hakkinen în 2005 şi Edit Bogar în 2007 au indicat etimologia Guorga printre Saami din Laponia ca provenind din proto-Uralicul Karke / Finico-Ugric fiind Kurke, Kurgi în Karelia, etc).

Limbile Urale

Este de remarcat că puternicii Ghergani au marcat istoria lumii, cu rezultate şi în vocabularele diverselor limbi, inclusiv în Română. În 1835, folcloristul Elias Lonnrot a localizat “tărâmul eroilor Finici” în Kerkeş (acum în Rusia, la graniţa cu Suomi / Finlanda 65,09 lat. N, 31,18 long. E, între Karelia şi Laponia); în Karelia / Carelia sunt toponime rezonând asemănător cu Gherga, ca Gorka 62,21 lat. N, 34,53 long. E, Kerkyies / Kerkkies 65,15 lat. N, 31,03 long. E, Kerkkala / Kerkkyalya 66,25 lat. N, 29,08 long. E, etc. iar în partea cea mai Nordică a Laponiei - şi a Europei - este regiunea Girkon-Jarga / Kirkenes 70 lat. N, 30 long. E (azi împărţită de Rusia, Suomi / Finlanda şi Norvegia), ai cărei primi locuitori au fost Saami.

Labirint din Kirkenes (mileniul II î.C.)

Este de ştiut că în mitologia Nordică frumoasa Uriaşă Gerðr - în pronunţie Ghergur, pe scurt Gherd - era Zeiţa Pământului (descendenţii ei au fost cârmuitorii Vikingilor, respectiv Casele Regale Daneză, Suedeză și Norvegiană de acum) iar Zeul suprem era Odin / Gott: Ghergar Caucazian, după cum a relevat la începutul mileniului III proiectul de cercetare condus de etnograful Norvegian Thor Heyerdahl în cadrul populaţiei Udi - urmaşa Gargarilor de la Poarta dintre Asia şi Europa - din actualul Azerbaidjan (Odin şi Udi reflectând prin onomastică fostul Eden, ca şi Adonis - Zeul Frumuseţii la vechii Greci - crescut de Hades = Zeul Hăului / Iadului, ş.a).

Palatul Regal (Stockholm, Suedia)

Ca o curiozitate: în Parcul Naţional Fulufjallet 61,35 lat. N, 12,40 long. E din Suedia se află cel mai vechi copac din Europa, un molid cu o rădăcină de 96 secole (de la sfârşitul glaciaţiunii).

Gherga pe cerul Lapon

Gârgălăii / cocorii - “Grus” din familia “Gruide”, păsări ce au cuiburi în EurAsia şi iernează la izvorul Nilului - au impresionat din cele mai vechi timpuri, inclusiv în zone ca răsăritul Mediteran, Arabia şi Extremul Orient: Grecii vechi îi numeau Gheranos, Arabii înainte de islam îi divinizau în Mecca sub denumirea Gharaniq, populaţia Caucaziano-Tibetană Ainu (însemnând “a oamenilor” - cu denumirea ca o rezonanţă Anu din Kurgal / Sumeria - prima civilizatoare în Insulele Kurile, dintre Rusia şi Japonia) avea dansul şamanic al cocorilor, etc. Imaginile următoare reproduc primele hieroglife de pe Nil, din portul Abydos al secolului XXXIV î.C., în utilizare pe atunci de către Dinastia Gherga (care după 2 secole a furnizat primii faraoni):

De altfel, răspândirea Gherganilor sub forma onomastică de Gargar / Gar-Gar, rezonând doar cu cerul Ker / Gher - fundalul pe care zburau acele păsări - a fost după mutaţia genetică din nodul Pamirului de acum 10 milenii: GarGar / Ghargar, etc. (numire astfel consacrată pentru Gherga doar în preajma nodului Pamirului - în Caucaz şi în N Gyagar / N Indiei - adică în prímele locaţii post-glaciare); prin întâlnirea Mamei Divine Ga / Ghe, a reieşit Ghar-Ga, Ghar-Ghe, Gher-Ga, etc., căci Marea Zeiţă a fost soţia Gargar şi mama Gherga. Cocostârcii / berzele = Gârgălăii / gruiele îşi fac cuiburile nu la adăpost ca păsările obişnuite, ci în punctele cele mai înalte ale arborilor sau pe vârfuri de stâlpi, fără umbră, în expunerea aerului (ele fiind păsări asociate cu neprihănirea / ce stă pură deasupra tuturor). Sfântul Maxim “Mărturisitorul” / “Confesorul” 580-662, prieten bun cu guvernatorul N Africii din Karkhedon / Cartagina pentru Imperiul Bizantin Gheorghius / Grigore (care era din familia imperială bizantină / respectiv Dinastia Heracliană), a scris în “Filocalia”: “Cocostârcul este o pasăre ce vieţuieşte în atâta neprihănire, că atunci când are să se împreune plânge 40 de zile. Iar cuibul şi-l aşează în arbori, unde nu e umbrit de nimic, ci are aer curat. Prin aceasta se indică neprihănirea. Căci aceasta e deasupra tuturor virtuţilor. Ea stă departe şi de cele ce cad sub simţuri, nefiind umbrită de nimic din cele vremelnice”. În trecut, persistând ideea că sufletele nenăscuţilor erau din mediu umed - iar berzele = gruiele / gârgălăii frecventând aşa ceva - printre credinţele legate de berze a apărut asocierea că ar duce bebeluşi, unii considerând cuibul berzelor ca protector, alţii găsind prezenţa berzelor ca norocoasă, obiceiul lor migrator făcându-le să devină emblemele călătorilor (care le urmau rutele), etc. / toate cu impact puternic în spaţiile prezenţei Gherga. În 1994, profesorul universitar Ivan Eseev în “Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale” - publicat la Timişoara - a scris: “În iconografia precreştină dar şi cea creştină, e zugrăvită barza ţinând în cioc un şarpe; exprimă lupta luminii cu întunericul, a binelui cu răul. Românii o consideră pasărea ocrotitoare a casei şi de aceea, distrugerea cuibului berzei e un mare păcat”; în străvechea denumire la barză se regăseau cele 2 concepte definitorii ei - “Ba” pentru suflet şi “rză” (din “riş”) pentru Sfântă - barza fiind Sfânta pasăre a sufletului. Ca o influenţă culturală, până acum există exprimarea vârstei oamenilor prin numărul de primăveri şi nu marcându-se alt anotimp. Prezenta lucrare intenţionează să anunţe şi ea ceva deosebit - nu primăvara, ci cu cuvintele proprii, pentru viitor - atât perpetuarea Gherga, cât şi cunoaşterea Gherga.

“Dicţionarul Etimologic Român” din 1966 al Dr. Alexandru Ciorănescu a consemnat că “barza e un cuvânt provenind probabil din ‘gardea’ / ‘ardea’. Este posibilă o confuzie balcanică a lui ‘g’ cu ‘b’. Totuşi, se consideră, în mod tradiţional şi general, că este vorba de un cuvânt din fondul autohton, identic cu albanezul ‘barth’. Atâta vreme cât nu cunoaştem istoria cuvântului albanez, este posibil să avem de a face cu o eroare de principiu: ipoteza albaneză se întemeiează, într-adevăr, pe o serie de supoziţii îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, albanez şi românesc, sunt identice; ideea că păsările primesc de obicei numele culorii penajului lor şi ideea că albul atrage cel mai mult atenţia din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary caută etinomul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-europenei, care ar trebui să însemne ‘strălucitor’. În ce ne priveşte, credem că albanezul ‘barth’ = ‘alb’ ca şi ruteanul ‘barza’ = ‘oaie cu pieptul alb’ (considerat derivat din română) nu au nici o legătură cu numele berzei şi reprezintă slavul ‘brezu’ = ‘alb’ (sau românescul ‘breaz’) într-o fază anterioară metatezei lichidelor”. (Pe lângă vechiul Latinesc “gardea” pentru “barză”, e de observat că “stârc” în Spaniolă e “garza”, în Portugheză e “garca”, etc). În “Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor” din 1893, academicianul Petriceicu Haşdeu a analizat: “De unde vine oare cuvântul ‘barză’? Prima părere am emis-o în ‘Istoria critică’ din 1873: ‘Dintre cele 3 păsări - ciconia, ardea şi grus - prima este cea mai albă. Genul ciconia se subdivide la rândul său în 3 specii, din care iarăşi mai albă decât toate este cea vulgară, numită de Români ‘barză’; în istoria naturală, această specie se cheamă ciconia albă. Albeaţa a fost totdeauna trăsătura exterioară cea mai caracteristică a barzei printre celelalte păsări de care ea se apropie prin configuraţiune. Însuşi termenul ‘barză’ cată să exprime dară ideea de ceva alb. Ei bine, veţi căuta în deşert această derivaţiune în toate limbile de sub soare; veţi afla numai şi numai Albanezul ‘bard’ = alb. Evident că Românii nu aveau ce să împrumute de acolo, ci trebuiau s-o găsească într-altă limbă, în care era şi ‘bard’ = alb şi ‘barză’ = ciconia astfel că, lăsând la o parte pe cel dintâi, ei şi-au apropiat numai derivatul său. A doua părere despre barză am expus-o la 1878 în ‘Cuvinte den bătrâni’; iat-o: ‘Are afiliaţiuni sigure numai cu limbile Celtice. La vechii Gali, cântăreţii se numeau ‘barzi’ iar ciocârlia ‘bardaea’. La Celţi, cuvântul ‘bard’ prezenta o formă armoricană ‘barz’. Să nu uităm că şi numele Latin al ‘barzei’ = ‘ciconia’ însemnează de asemenea ‘cântătoare’. În Bănie şi Bănat - adecă în chiar cuibul naţionalităţii Române - s-a păstrat până astăzi o formă neasibiliată: ‘Cucostârcii pe la noi se zic bardoşi’ (Banat); ‘Pe la noi, berzei îi zice bardăş’ (Oltenia). Fie dară Trac în prima mea ipoteză, fie Celt în a doua, este la noi un element lexic ante-Latin, Dacii putându-l moşteni de la Traci sau să-l fi împrumutat de la Celţi. Găsind pe această ‘barză’ / ‘bardă’ în Dacia ca termen autohton, legionarii Romani n-au uitat totuşi pe străbunul Latin ‘ardea’.” Lingvişti din întreaga lume au observat rădăcinile proto Altaică “karv” pentru “pasăre” şi proto Urală “karke” pentru “cocor” că au condus la versiunile Estonă “kurg”, Finică “kurki”, Laponă “guorgâ”, Turcă “karkara”, ş.a.m.d., pentru “cocor”, frapante fiind denumirile similare pentru cei îndepărtaţi unii de alţii; cocorii au fost păsări iubite de Gherghi (probabil în vechea Română prima formă o fi fost “corcor” - primul “r” dispărând prin haplologie - o formă rămasă regăsindu-se la cufundarul de baltă “corcodel” / “zarzărul”).

Finicii în NV Asiei și NE Europei

Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionarul de simboluri”: “Din Siberia până în Anatolia a fost celebrată lebăda - pasăre imaculată, care prin albul, forţa şi graţia sa constituie o vie epifanie a luminii. Există totuşi 2 feluri de alb, 2 lumini: cea a nopţii, lunară şi feminină; cea a zilei, solară şi masculină. După cum lebăda o întruchipa pe una sau pe cealaltă, simbolul său se îndrepta într-un sens diferit; dacă nu se scinda şi dorea să-şi asume sinteza celor 2 - aşa cum s-a întâmplat uneori - devenea androginală şi (în plus), încărcată cu un mister sacru. Buriaţii povestesc că un vânător a surprins odată 3 femei splendide care se scăldau într-un lac singuratic. Erau nişte lebede care îşi lepădaseră veşmântul de pene ca să intre în apă. Omul fură unul dintre acele veşminte şi l-a ascuns, din care cauză, după baie, numai 2 din femeile-lebede îşi putură lua zborul regăsindu-şi aripile. Pe cea de-a treia, vânătorul o luă de nevastă. Ea îi dărui fii şi fiice, apoi îşi îmbrăcă haina şi-şi luă zborul, după ce îi spuse: ‘Voi sunteţi făpturi terestre şi veţi rămâne pe pământ, pe când eu nu sunt de aici, eu vin din cer şi acolo se cuvine să rămân. În fiecare an, primăvara, când ne veţi vedea trecând în zbor spre miazănoapte, şi în fiecare toamnă, când vom zbura spre miazăzi, veţi serba trecerea noastră prin ceremonii rânduite anume’. Un basm analog se regăseşte la majoritatea popoarelor altaice, cu variante în care lebăda era înlocuită adesea printr-o gâscă sălbatică: în toate acele povestiri, pasărea de lumină, de o frumuseţe orbitoare şi imaculată, era fecioara cerească şi fecundată de apă sau de pământ - lacul sau vânătorul - pentru a da naştere speciei umane (acea lumină cerească nu era masculină şi fecundătoare, ci feminină şi fecundată). Prin acele mituri s-a ajuns la reprezentarea egipteană a hierogamiei Pământ-Cer: Nut / zeiţa Cerului a fost fecundată de Geb / zeul Pământului (în acest caz e vorba de lumina lunară, lăptoasă şi lină, a unei fecioare mitice). Acea accepţie a simbolului lebedei pare să fi dominat şi la iranieni, anatolieni sau scandinavi; imaginaţia sau - mai bine zis - credinţa a fost uneori împinsă până la consecinţele sale extreme: aşa - de pildă - în bazinul fluviului Enisei a existat multă vreme credinţa că lebăda avea menstruaţie ca orice femeie. În lumina pură a vechilor greci a fost celebrată mai cu seamă frumuseţea lebădoiului, camaradul inseparabil al lui Apollo; în mituri, această pasăre uraniană reprezintă de asemenea legătura prin care - datorită migrărilor ei sezoniere - mediteraneenii şi misterioşii hiperboreeni comunicau între ei. Imaginea lebedei a fost hermafrodită: lebăda era feminină în contemplarea apelor luminoase şi masculină în acţiune; lebăda moare cântând şi cântă murind, devenind simbolul dorinţei primare care e dorinţa sexuală. În Europa, lebăda adeseori a fost confundată cu cocorul pe de-o parte şi cu gâsca pe de altă parte”.