Ţăranul Român a ştiut dintotdeauna cum s-a format lumea: dintr-un Ou Cosmic. În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Zborul păsărilor le predispune bineînţeles la a servi de simbol relaţiilor dintre cer şi pământ. În greacă, cuvântul a putut fi sinonim cu prevestire şi cu mesaj al cerului. Sacrificatorii sau dansatoarele rituale aveau adesea calificările în ‘Brăhmana’ drept ‘păsări care îşi luau zborul pe cer’. Anumite desene preistorice reprezentând oameni-păsări au putut fi interpretate în sens analog (inclusiv în Europa): zbor al sufletului sau zbor extatic al şamanului. Pasărea se opunea şarpelui aşa cum simbolul lumii cereşti se opunea celui al lumii pământeşti. Într-un fel şi mai general, păsările simbolizau stările spirituale iar îngerii, stările superioare ale fiinţei. La indo-europeni, păsările se aşezau - ierarhic - pe crengile Arborelui Lumii. În ‘Upanişade’ erau 2: una mânca fructul, cealaltă privea fără a mânca, fiind simboluri ale sufletului individual activ şi al spiritului universal, care e cunoaşterea pură; în realitate, ele nu sunt distincte de aceea sunt uneori reprezentate sub forma unei păsări cu 2 capete. În islam, păsările sunt simbolul îngerilor. Limbajul păsărilor - despre care scrie Coranul - e acela al îngerilor, cunoaşterea spirituală. Privind cazul auspiciilor romane: divinaţia conform zborului şi cântului păsărilor nu este - într-un anume fel - o înţelegere a limbajului păsărilor şi deci a limbajului divin? Păsările păstrează printre noi ceva din cântul creaţiei. Cele mai vechi texte vedice arată că pasărea (în general, fără specificaţii speciale) e considerată un simbol al prieteniei avute de zei faţă de oameni. Vechii tuaregi purtau pe scuturi semnul celor 2 picioare ale dropiei; acel simbol s-a regăsit pe veşmântul şamanilor din tradiţiile altaico-urale, în India, etc. În vechile civilizaţii altaico-urale, şamanul purta pe mantie semnul cu 3 braţe - numit uneori ‘semnul dropiei’ - simbolul comunicării dintre lumi, al morţii şi al învierii. Iakuţii credeau că la moarte cei buni, ca şi cei răi, urcau spre cer unde sufletele lor luau forma unor păsări. În Kurdistan, yazidii (aşa numiţii ‘Credincioşii Adevărului’) considerau că simbolul păsării a apărut odată cu lumea spirituală. Cea mai veche atestare despre credinţa în ‘sufletele-păsări’ a fost - fără îndoială - în mitul Phoenixului, pasărea de foc de culoarea purpurei, adică alcătuită din forţa vitală care reprezenta sufletul la egipteni. În Altai, costumul de şaman - întotdeauna ornitomorf - era adesea împodobit cu pene de bufniţă (pasăre ce îndepărta toate duhurile, conform credinţei populare altaice)”.
 |
Proporțiile genetice majore bărbătești în Altai
|
În “Lumea de aici, lumea de dincolo”, Dr. Ion Ghinoiu a scris: “Adăpostul privilegiat al divinităţii era fie lipsit de ieşiri (ca oul), fie prevăzut cu o singură ieşire, numită gură (ca oala); de aceea renaşterea sezonieră a divinităţii se realiza simbolic prin spartul oalei la scoaterea mortului din casă şi ciocnirea oului la învierea Domnului. În graiul popular, verbul ‘a sparge’ a devenit sinonim cu sfârşitul oricărui fenomen personificat al peisajului înconjurător: ‘Spartul Căluşului’, secvenţa ceremonială a morţii zeului Căluş, ‘Spartul târgului’, ultima zi a bâlciului, ş.a. Paralelismul ţesut între adăposturile geomorfe care se sparg, oul şi oala, şi adăpostul antropomorf, trupul uman, care moare este succint exprimat de zicalele româneşti: ‘Omul e ca oul’ (adică plăpând, expus morţii în orice moment), ‘s-a spart oala’ (sinonimă cu verbul ‘a muri’), etc. Conceptul de geomorfism este definit de forma oului zeiţei Pasăre şi a oalei confecţionată din materia telurică, smulsă din trupul zeiţei Pământ; conceptul de antropomorfism exprimă înfăţişarea de om a divinităţii. Primul model a fost generat de idealul de perfecţiune al omului neolitic, care înscria totul în ovoide, precum imaginea ce o avea faţă de divinitatea primordială, numit de noi geomorfism, al doilea fiind modelul de perfecţiune al divinităţii indo-europene, pentru care avem conceptul de antropomorfism. Facem remarca că termenii care denumesc adăposturile geomorfe, oul şi oala, încep - ca şi adăpostul antropomorf om - cu sunetul ‘o’, ovoid perfect al alfabetului, imitat şi de poziţia buzelor în timpul pronunţării (idealul de frumuseţe şi armonie al adăpostului geomorf e uşor de demonstrat: sfera este corpul perfect al cărui centru se află la egală depărtare de toate punctele de pe suprafaţa sa; mai greu de găsit este armonia adăpostului antropomorf, dezvoltat pe verticală). Una dintre cele mai cunoscute practici magice fără de care românul nu concepe trăirea Paştilor e spartul ritual al ouălor. Oul de Paşti, substitut al divinităţii primordiale, ales pentru sacrificiu, în forma tradiţională a obiceiului, gătit - prin vopsire şi încondeiere cu cele mai frumoase straie - este jertfit violent, prin lovire în cap (un număr impresionant de motive ornamentale reprezintă pasărea sau părţi ale păsării: creasta găinii, cocoşul, creasta cocoşului, cucul, gaia, vulturul, păunul, ş.a.); sacrificiul se desfăşoară solemn, de 2 oficianţi ai cultului, după un ritual precis, persoana mai în vârstă lovind violent capul oului său de capul oului ţinut în mână de partener”. În acelaşi cadru faptic, cromatic şi temporal cu Mărţişorul şi vestirea primăverii, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fecundităţii, oul de pasăre pictat cu model roşu era oferit pentru sărbătorirea echinocţiului de primăvară / 21 III - marcând egalitatea duratelor nopţii şi zilei - obicei perpetuat din Epoca Pietrei (în Munţii Ural simbolistica oului exista, însă nu şi în Siberia); până în prezent, cea mai mare religie din lume, celebrându-şi cea mai mare sărbătoare a sa cu ouă încondeiate, a păstrat de fapt Tradiţia ancestrală a asocierii roşu-alb (practica brodării lor a dus la plasarea de ouă pictate în mormintele vechilor Egipteni, colorarea ouălor era în Asia din S Siberiei din cele mai vechi timpuri - schimbate de prieteni cu ocazia echinocţiului de primăvară - iar în Europa, răspândirea obiceiului s-a petrecut prin culoarul Văii Dunării, Fluviu lung de 2888 km). În N Gyagar (Indiei) s-a consemnat cea mai veche Tradiţie: Creatorul Universului a apărut din oul de aur Vedic. La început, ouăle se vopseau cu plante, în roşu - simbolizând culoarea discului solar la răsărit şi apus; convenţional, în Martie ele ca viziune spirituală încheiau sărbătorirea Mamei Ghirghe - începută cu Mărţişorul - şi din perspectivă astronomică vesteau mărirea zilei din Emisfera Nordică (Mărţişorul se purta până la sosirea berzelor ori până la începerea Anului Pastoral / creştinii atunci sărbătorindu-l pe Sfântul Gheorghe). În Antichitate, ouăle “muncite” / “împestriţate” s-au constituit la Romani într-o mărturie a datinilor; creştinii au preluat acea transmitere, atingând culmile artei prin tehnica, simbolistica şi perfecţiunea cu care sunt lucrate ouăle de Paşti (cea mai mare sărbătoare creştină). Atitudinea Gherganilor - cei care pre-diluvian acceptau matriarhatul - a fost că după Potop au ajuns să sprijine şi patriarhatul, pentru o nouă organizare a lumii, cea dominantă de acum / la care Gherga a contribuit esenţial (deja la sfârşitul ultimei glaciaţiuni Cultura era egalitară - structura socială onorând atât femeile, cât şi bărbaţii - după cum afirma de exemplu în lucrarea “Feţele Zeiţei” din 1997 Austriaca Lotte Motz); arheoloaga Lituaniano-Americană Marija Gimbutas 1921-1994 afirma că patriarhatul a fost introdus în Europa de Ghergarii / Gargarii din Caucaz cu circa 3 milenii înaintea vestitelor lor cuplări în festivalurile de primăvară cu “zânele Mamei” / Amazoanele, adică de la sfârşitul mileniului VIII î.C. (e de ştiut că festivalurile de primăvară - conform tuturor surselor Antice - erau organizate de Gargari / Ghergari, Amazoanele / “fiicele Marii Mame” deplasându-se pentru participare anual din ţinuturile lor având scopul precis de împerechere cu organizatorii, în scopul procreerii: dintre copiii născuţi, fetele rămâneau la mame iar băieţii, la festivalul din anul următor, erau aduşi taţilor spre creştere / la sfârşitul Epocii Pietrei, Amazoanele erau îndeosebi stabilite pe malurile Mării Negre şi în Caucaz). În Suomi / Finlanda (cea mai împădurită Țară Europeană), Tradiţia oului ca simbol al fertilităţii a dus la obiceiul ca agricultorul acolo să nu meargă la câmp - pentru arat sau semănat - fără să poarte cu el mereu un ou. La Români, tehnicile străvechi de “încondeiere”, de scriere simbolică, s-au păstrat şi în înfrumuseţarea costumelor, ţesăturilor, vaselor, etc. dar iniţierile în transmiterile şi citirea mesajelor s-au pierdut; vechimea obiceiului poate fi doar bănuită.
