 |
| Spațiul Mărțișoarelor (schițat de Basarabeanul Vlad Cubreacov, 2020) |
În prezent la Români încă o puternică Tradiție păgână - străveche, cu mult dinaintea creștinismului - o constituie cea marcând păgânul An Nou, anume Mărțișorul / “Mărți-șorul”, cu sărbătorirea din Epoca Pietrei la 1 Martie (Anul bisericesc ortodox începe exact opus, la distanță de jumătate de an, în 1 Septembrie, dată considerată Tradițional ca fiind aceea când a început crearea lumii).
 |
| Mărţişorul |
Fizic, Mărţişorul / “Mărți-șorul” reprezintă în fapt firele răsucite roşu și alb iar nu obiectul ornamental care se leagă de acel șnur (component adăugat ulterior), șnurul obținut prin împletirea acelor fire fiind purtat la sfârşitul iernii, din dimineaţa de 1 Martie / ziua Marii Mame - dinaintea răsăritului soarelui - până după sosirea primelor berze vestind primăvara, anume până la înflorirea gherghinului / păducelului, când se lega de acela, atunci celebrându-se Paștile, la încheierea purtării Mărțișorului; e de știut despre ceremonia pascală - caracterizată dintotdeauna prin ouă roșii - că marca marea sărbătoare pre-creștină și pre-mozaică (datând din vremurile păgâne ale Epocii Pietrei) a încheierii dezghețului și a instalării primăverii: aceste Tradiții - Mărțișoarele și Paștile - datează de multe milenii, originile lor fiind păgâne. Înţelesul esenţial al Mărțișorului din Epoca Pietrei era ca sărbătorirea începutului de an, culorile sale îmbinând nuanţa zorilor: roşiaticul crepuscului de dimineaţă cu albul zilei (zis “dalb” / albastrul foarte deschis al zilei). În 2012, cercetătorul Român Gheorghe Șeitan a scris: “Din punctul nostru de vedere, cele 2 culori trebuie să fie obligatoriu roşu şi alb, nu doar pentru că spre această concluzie ne împinge realitatea vizibilă, ci mai ales datorită structurii simbolice care este tantrică, sacră şi multimilenară. Ele au la bază culorile celor 2 energii ce se află la originea apariţiei noii vieţi - sămânţa bărbatului viril (albă) şi menstrele femeii (roşie), căci dacă nu ar exista acestea 2 nu ar exista nici perpetuarea speciei umane; orice scandalizare cu privire la folosirea unor motive sexuale într-un ritual sacru nu-şi are rostul, pentru că el vine dintr-un timp istoric şi preistoric, care avea valori diferite faţă de cele actuale. Mărţişorul îşi extinde valabilitatea prin cele 2 forţe cosmice misterioase şi asupra macrocosmosului, pentru că el se dă şi pentru fertilitatea ogoarelor, animalelor, păsărilor şi copacilor; de aceea el se agaţă în copaci, la sfârşitul perioadei de purtare, de aceea se ţine până sosesc berzele (aducătoare de copii) sau, după caz rândunelele, ori se aruncă în sus după o pasăre sau se agaţă în coarnele animalelor. Dar textele tantrice merg şi mai departe, omologând macrocosmosul cu microcosmosul uman; Jean Varene în ‘Tantrismul’ din 2002 a documentat: ‘Pentru că sperma este Luna / şi umoarea roşie este Soarele / adevăratul yoghin năzuieşte / în adâncul său la / unirea celor două’. Cu alte cuvinte, fiecare individ iniţiat, bărbat ori femeie, trebuie să-şi unească în propria sa fiinţă cele 2 polarităţi, lunar şi solar, ynul şi yangul chinezesc, pentru a obţine acel Unic Absolut, egal cu Divinitatea Supremă. Cât este de vechi mărţişorul cu înţelesurile lui fizice şi metafizice pe scara istoriei? Cercetările arheologului Vasile Boroneanţ în aşezarea de la Schela Cladovei, datată acum 8 milenii, au scos la lumină pietre de râu vopsite în culorile alb şi roşu, aducând o dovadă de majoră semnificaţie”.
“Mărți-șorul” / Mărţişorul e un fel de talisman, destinat să poarte noroc. În trecut el se oferea de Anul Nou, care începea în martie, cu colinde agrare, împreună cu urările - neschimbate până azi - de bine, de sănătate, de bucurii, de dragoste (e de ştiut că în Europa Tradiţia colindatului se mai păstrează cu preponderenţă doar pe teritoriul Românesc; din Epoca Pietrei, colinda se cânta în cercul închis al colindătorilor - desemnând discul solar - fiind un obicei masculin de binecuvântare, protecţie şi bună-vestire, de Anul Nou, darul oferit de gazde colindătorilor de obicei fiind colacul în formă de Soare). Filozoful Vasile Lovinescu scria în 1937: “Există în România un gen de incantanţii, Colindele; acest cuvânt nu este altul decât Calendae: tinerii se adună de Anul Nou în grupuri pentru a vesti Vestea cea Bună. Colindele urcă la obârşia proto-Pelasgică, într-o vechime abisală; ele sunt tot ce e mai misterios în poezia populară Română”. Anterior de altfel, academicianul Aromân / Bănăţean Simeon Mangiuca 1831-1890 a constatat: “Colinda Română e Cultul Soarelui personificat ca zeu, constând în integritatea şi sistema instituţiunilor (datinelor, unităţilor structurale componente) sale, precum Colinda colindătorilor, Colinda pluguşorului, Colinda junilor, Colinda-colac, Colinda-bât, etc., precum a colindat şi Omer / Homer copiii din Grecia. Ţurca şi Cerbuţul constituie parte întregitoare şi dramatică a obiceiului colindatului; ele încă se ţin de Cultul Soarelui şi formează cu Colinda laolaltă o unitate sistemică. Latina ‘Calendae’ nu s-a urzit din Latina ‘calare’ / ‘chiemare’, ci e legată de Greaca ‘Kalindo’ / ‘Cholindeo’ care înseamnă ‘rotire’, ‘întoarcere’, ‘învârtire’ de soare ori de lună, în solstiţii şi lunistiţii iar acelea se condiţionează de la Cultul Solar şi Lunar, adecă de la curgerea împrejur a soarelui şi lunii (în Latină, ‘calendae’ are forma verbală ‘calare’ = ‘a vesti’ şi ‘calatores’ erau Romanii care vesteau sub influenţa Cultului lui Mitra; mai târziu - prin aculturaţie creştină - colindătorii vesteau naşterea lui Iisus). În privinţa Cultului de Soare, Colinda noastră poate să-şi aibă originea în ‘Choros’, de unde a derivat primul predicat al Zeului Solar. Colinda care sună poate să-şi tragă etimologia chiar şi din jocul Hora - Horeia în Greacă / Chorea în Latină - cu privinţă la soarele personificat drept zeu şi jucător giur-împrejur. După Isidor, Colinda noastră poate deriva ca şi Latina ‘colenda’, cu înţeles de ‘a aduce cult’, ‘a adora’, ‘a cânta întru preamărirea unei zeităţi’.” Colinda în legătură cu Chorea provenea din Cult, adică Gurg: reminiscenţă Gherga. Reînnoirea continuă a timpului cu ocazia Anului Nou se făcea prin ceremoniile sfârşitului şi începutului (de an), începând cu rituri de purificare ca expulzarea demonilor, bolilor şi păcatelor: Anu a fost primul Zeu al omenirii - ca personificarea soarelui - şi de la miezul nopţii Anului Nou îşi căpăta denumirea de An Vechi; speranţa era de regenerare a universului înconjurător, marea divinitate An respectată de Man - adică Om - născându-se, crescând, îmbătrânind şi murind împreună cu calendarul, după care renăştea (e de remarcat că în Sumer / Sumeria numele Zeului Cerului era Anu, a cărui femeie a fost Zeiţa Pământului Ki - denumită acolo Mami / adică Marea Mamă - urmaşii lor fiind prinţii Gargari, veneraţi în Mesopotamia mai ales la Karkara / Al Jidr şi Girsu / Dnin.Gir.su, celebrând Anul Nou primăvara, de exemplu şi acum oficial Anul Nou la echinocţiul de primăvară fiind celebrat de Kurzi, în Kîrgî-stan, Kazakh-stan, Iran, Afgani-stan, Uzbeki-stan, Tadjiki-stan, Turkmeni-stan, Azerbaidjan, Georgia, Albania, Kosovo, ş.a). Ceea ce în lumea Vedică din N Indiei era ştiut ca Manu - fiul Mamei, primul om - în lumea Sumeriană era Anu (Manu apare în Vede ca prima persoană care a făcut un sacrificiu, fiind cunoscut ca întâiul rege, strămoşul după Potop al oamenilor); cu prinţii “Su-Meri” / Sumerieni descendenţi din Anu erau rude observatorii Ghergari / Grigori de pe Înălţimile Golan din N Galileeii - după cum a scris patriarhul Enoh - care propagau Amazoanelor / fiicelor Marii Mame învăţăturile Şcolii Gherga / “Gărga Kula” din N Indiei (înfiinţată de astronomii Gărga / Garga şi atestată în mileniul VI î.C. în Bazinul Ghargar / acum al Indului). An / Anu - în Sumer / Kurgal iniţial Zeul păcurarilor - era reprezentat ca taur / animal terian, acolo ajungând să fie părintele Zeilor, fiind Zeul calendarului şi al regilor (care purtau un acoperământ pentru cap şi o pereche de coarne: simbolul puterii); la Români, Ana era femeia lui iar titlul de Ioan (format din IO = stăpân şi An = cer), însemnând singurul stăpân al cerului - şi al timpului - a devenit mai târziu numele propriu cel mai răspândit, în parteneriat cu Ioana: Io+Ana = “stăpâna”. La trecerea de la ciclul vechi (Anul Vechi) la ciclul nou (Anul Nou) se desfăşura un spectacol ritual ce urmărea, în esenţă, un singur scop: renovarea simbolică a luminii (obţinerea unei figuri circulare denumită An a devenit simbolul fundamental al stăpânirii timpului iar divina Mamă Gherga era Ana Gherga = stăpâna Ioana Gherga ori Sfânta Ileana Gherga / “Il” însemnând Sfântă + Ana); înnoirea anului cuprindea ideea perfecţiunii începuturilor, a beatitudinii “vârstei de aur”, motiv pentru care oamenii tuturor timpurilor aşteptau cu mare nerăbdare sosirea Noului An (ca jertfă divinităţii adorate, schimbarea anului cerea sacrificiu uman, înlocuit după realizarea Brazdei lui Iorgu, în actualul spaţiu Românesc, cu cel al porcului: animalul era sacrificat în cinstea neamului lui Osiris - fiind favoritul fratelui aceluia, Set / care a generat numele Satan - începând de la solstiţiul de iarnă şi consumat, căci anotimpul rece favorizează conservarea, până la sosirea primăverii / obicei rămas şi azi la Români). Din faptul că deseori “L” s-a suprapus peste “R” - astfel străvechiul nume solar Ra devenind La - au apărut de pildă în N Indiei “ilu” pentru iluzia Maya, oriental ştiindu-se că prima femeie a lui Adam a fost Lila / Li-La, apoi impunându-se particula “Al”, “El” ori “Il” pentru nobil / Sfânt, în Anatolia Marea Mamă a Pământului devenind alintată ca Ida, etc. (corespunzător echivalării “R”/“L”, s-ar întrezări ce a fost anterior: “iRu” la ilu-zie, respectiv Rira ca prima femeie, “Ar”/“Ir” ca particula nobleții, ș.a). Este de observat că (după credinţele Tradiţionale ale Românilor) scroafa era considerată un animal înzestrat, cu puterea de a prevesti schimbarea timpului, fiind - ca şi ursul / ursoaica - “făcătoare şi desfăcătoare de timp”. Este de remarcat că până în prezent se face împărţirea cărnii în “albă” şi “roşie” iar Mărțișorul / “Mărți-șorul” îmbină exact acele 2 culori (roșie, a energiei, așa cum în Anatolia la vechii Greci era asociată Artemidei și albă, a strălucirii / “stră-lucirii” luminii, așa cum era asociată geamănului ei Apollo); în Epoca Pietrei, din India / Gyagar până în Europa - inclusiv prin Sumer şi Egipt - comunicarea exista (desigur, la scara posibilităţilor de atunci): societăţile nu trăiau izolat. Învăţatul Suedez Waldemar Liungman (învăţat e omul care nu termină niciodată de învăţat) a indicat în 1938 că “originea sacrificiilor trebuie căutată în jertfele umane din Egipt cu prilejul culegerii recoltei, ceremonii reconstituite astfel: în timpurile preistorice, un om era înfăşat într-un snop de papirus (prototip al coloanei Dger), i se tăia capul şi era aruncat în apă, i se azvârlea organul generator în eleşteu iar restul trupului era îngropat de popor pe câmp; cu prilejul sacrificiului victimei aveau loc lupte între 2 cete: ceremonialul identifica pe ‘Bătrânul’ / Osiris în omul legat în snop şi sfâşiat iar pe Set în cel care îl lovea sau îl azvârlea în apă (răzbunarea lui Osiris se împlinea sacrificând un animal ce-l reprezenta pe Set, poate porc, ţap, etc.)”. Toate popoarele vechi - în special cele din zona geroasă - adorau prioritar soarele Ra; de exemplu, academicianul Român George Coşbuc 1866-1918 afirma că Mărţişorul / “Mărți-șorul” era în legătură cu vechiul Cult al Soarelui şi mai târziu al focului (fetele purtau Mărţişorul / “Mărți-șorul” şi ca să nu le ardă soarele, să fie albe la faţă şi deci frumoase corespunzător etaloanelor Epocii Pietrei, când majoritatea oamenilor erau bronzaţi datorită activităţilor în mediu extern - îndeosebi lucrări agricole - “paloarea” celor feriţi fiind foarte apreciată / acum în general e invers: cei bronzaţi - arşi de ultraviolete - ar fi “frumoşi”).
Abia de la sfârşitul Evului Mediu Românii celebrează Anul Nou în 1 Ianuarie, până atunci prima lună a anului fiind Martie iar ultima lună din an era Februarie - de aceea şi lunile se numesc Septembrie / a şaptea lună, Octombrie / a opta, Noiembrie / a noua, Decembrie / a zecea; anii bisecţi au mai mult cu o zi, adăugată la fiecare 4 ani chiar la sfârşitul ultimei luni a fostului calendar (cea mai scurtă a anului): Februarie. Este de ştiut că în 153 î.C., magistraţii Romani au decis începutul anului la 1 Ianuarie din motive strategice (decalarea cu 2 luni fiind pentru a face posibile campaniile militare în zonele marginale, depărtate de metropolă - Tradiţionale odată cu declanşarea primăverii, începând cu Martie / luna războiului - comunicaţiile necesitând timp între capitala Roma şi posturile îndepărtate); actualul spaţiu Românesc a fost ocupat de Romani doar pentru scurt timp - între secolele II şi III - şi doar în mică parte (Romanii imperiali strict ţintind Dobrogea / gurile Dunării, capitala Sarmisegetusa şi aurul din Munţii Apuseni): se pare că nici n-aveau forța imperială pentru ca să se avânte după alte resurse, iar atunci Imperiul Roman se afla la apogeu. Calendarul universal din prezent se bazează pe cel solar introdus de Romanul Iuliu Cezar în 46 î.C., care l-a preluat din Egipt / loc unde a fost prima oară adoptat în lume; de aceea la Români s-au păstrat în colindele de “pluguşor” - ale Anului Nou - atâtea teme agricole, ale începutului de primăvară (nefireşti pentru 1 ianuarie): e de remarcat că la Finici “plugului” i se spune şi acum “aura”. Zilele săptămânii, deoarece în vechime omul era mai impresionat decât acum de corpurile cereşti, le reflectă pe cele ce pot fi văzute cu ochiul liber, soarele şi luna + cele 5 planete, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn, adică (în ordinea vizibilității astrelor sistemului solar) după duminică: luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă. În secolul I, Romanii au preluat acel concept oriental, căci până atunci ei n-aveau săptămână, ci un ciclu de 8 zile (de altfel, trebuie ştiut că un astronom Gherga - notat Gărga în Sanscrită - în N Indiei încă din mileniul anterior Romanilor se referea la săptămâna de 7 zile, de duminică până sâmbătă, legiferată astfel din 2010 şi de către Biserica Ortodoxă Română: aşa după cum în spaţiul Persan duminica era ziua sfântă a Zeului Luminii Mitra - care îşi avea echivalentul în Prometeu Gadeiros, reprezentantul Civilizaţiei Pelasge din Epoca Pietrei - Ziua Domnului a devenit punctul de căpătâi al săptămânii creştine, al luminii solare). Este de remarcat că între limbile Românice, doar în Română zilele săptămânii au denumiri feminine, în toate celelalte fiind masculine. Luna era asociată principiului feminin, primenirii timpului şi renovării naturii (calendarul lunar l-a precedat pe cel solar); deoarece într-o perioadă de 28 de zile luna se naşte, creşte până devine plină şi apoi moare, în vechime - datorită dispariţiei pe 3 nopţi - luna era considerată moartă dar apoi şi prima care învia, fiind atât măsura timpului, cât şi făgăduiala explicită a veşnicei reîntoarceri, evocând subconştientul, visul şi imaginaţia (creștinismul astfel și-a găsit teren fertil, ca ecou Antic al serioasei credințe din Vechea Lume). Luna Martie şi-a primit numele de la Marte, populara divinitate Pelasgă care a inventat şi organizat oştirea; “Su-Merii” / Sumerienii numeau “Martu” pe cei aflaţi la V de ei iar moartea este evident legată onomastic de Martie - când murea Anul Vechi - ulteriorul Marte / Zeul Războiului doar confirmând vremea începutului războiului, ce inevitabil aducea moartea. În multe săpături arheologice din România s-au găsit Mărţişoare / “Mărți-șoare” de la sfârşitul mileniului VII î.C.; sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, ele erau înşirate pe aţă şi se purtau la gât. Tradiţia Mărţişoarelor există păstrată în lume numai între Macedonia şi Moldova - un spaţiu în centrul căruia este Banatul - regiune unde prezenţa Gherga e cea mai numeroasă din lume. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii; în schimb, albul, conferit de limpezimea apelor, de aspectul norilor, era specific înţelepciunii bărbatului (preoţii Epocii Pietrei se îmbrăcau obligatoriu în alb). De ziua Marii Mame - 1 Martie - cadoul era sosirea Noului An; o dublă aniversare - în aceeaşi zi - Mărţişorul înfăţişând sugestiv, prin împletire, acel eveniment, de unire a brunetei Zeiţe Ga a Pământului cu bărbatul alb, din Cer: tema Gher-Ga / Gherga (atunci - de ziua lor - le era logodna, nunta fiindu-le după 3 săptămâni, la echinocţiul de primăvară, în 21 III). De altfel, şnurul Mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor 2 principii ca o permanentă mişcare a materiei; el semnifică schimbul de forţe energetice vitale care dau naştere viului (convenţional, se poate considera sufletul ca purpuriu spre roşu şi spiritul ca roz spre alb, din vechime sufletul fiind considerat mai cald şi spiritul mai rece) iar în necurmatul ciclu al naturii albul putea fi văzut şi ca o reminiscenţă a imensităţii ultimei glaciaţiuni - caracteristic iernilor, adică lipsei de viaţă - împreună cu roşul vitalităţii, fertilităţii: combinaţia alb-roşie s-a regăsit pe blazonul Gherga, în imediată conexiune cu nobila combinație aurie-purpurie a regalității Gherga. În 1837, baronul Francez Frederic Portal a scris: “De la început, în Imperiul Bizantin au existat legi care interziceau folosirea culorii roşii pe blazoane. Codul lui Iustinian îi condamna la moarte pe cel care ar fi vândut sau ar fi cumpărat o stofă de purpură. Altfel spus, purpura era simbolul puterii supreme: roşul şi albul au fost cele 2 culori consacrate de creştini Domnului, ca zeul dragostei şi al înţelepciunii. ‘Gueules’ = roşul heraldic (ca pluralul substantivului ‘gueule’ = ‘gură’ / ‘gâtlej’, de la culoarea bucăţilor de piele tăiate din gâtlejul animalelor) trimitea la ambivalenţa ‘gurii’ şi pe blazoane denota printre virtuţile arzătoare iubirea de divin şi de aproape iar printre vicii, cruzimea şi măcelul, dintre temperamentele umane reflectându-l pe cel coleric”. Academicianul Român Florea Marian 1847-1907 a observat că Mărţişoarele / “Mărți-șoarele” Geţilor - între sfârşitul mileniului II î.C. şi începutul mileniului I - erau şi alb-negru (albastrul închis era apropiat de negru), cu şnurul împletit din lână neagră şi lână albă. Ulterior, combinaţia negru-roşu - în vechime a bucuriei şi vitalităţii - a fost declarată creştin ca a Satanei, dintre ele totuşi culoarea feminină roşie (asociată prin Tradiţie Atlantelor, care erau subordonate albilor Hiperborei, după cum a observat şi filozoful Francez Rene Guenon 1866-1951) de exemplu ajungând pe steaguri cea mai răspândită; acum steaguri alb-roşii - de diverse nuanţe, până la purpuriu / vișiniu - au Anglia, Austria, Bahrain, Canada, Danemarca, Elveţia, Georgia, Gibraltar, Groenlanda, Hong Kong, Indonezia, Japonia, Letonia, Liban, Malta, Man, Monaco, Nepal, Polonia, Qatar, Singapore, Tonga, Tunisia, Turcia, etc. iar steaguri galben-roşii în diferite nuanţe (reproducând străvechea combinaţie auriu-purpuriu) au mai puţine teritorii, ca Burgenland, Catalania, Ciuvaşia, Languedoc-Roussillon, Provenţa-Coasta de Azur, Scania, Sicilia, Sudul Olandei, Valonia, ş.a., Țările Europene având în steaguri acele nobile culori fiind Andorra, Armenia, Belgia, Germania, Lituania, Macedonia, Muntenegru, România și Spania.
 |
| Steagul Român |
Culorile roşie şi albastră sunt parte a tricolorului Românilor - culoarea galbenă fiind centrală - ele universal fiind convenţionale acum şi pentru utilităţi curente ca apa caldă şi cea rece, etc. Albastrul - emblematic Imperiului Atlant - era legat deopotrivă de apă şi de cer (de exemplu, în asemenea sens e sugestiv fondul stelelor de pe steagul American) iar culoarea roşie era legată şi de glie. În continuare se poate vedea spectrul cu culorile “calde” și “reci” (roșu, galben și albastru fiind culorile primare), în partea “caldă” tronând 2 dintre cele 3 culori primare - anume culorile roșie și galbenă - putându-se remarca că purpuriul și auriul s-au regăsit pe blazonul Gherga, ca expresie a nobleții / regalității sale ancestrale.
De altfel, împărţirea pe culori şi-a găsit expresia şi în capitala bizantină, cum a fost de exemplu acolo împărţirea pe partide a facţiunilor / miliţiilor - roşie, albă, albastră, verde - ce asigurau paza zidurilor Constantinopolului şi organizau curse de care între ele dar se implicau şi în răscoale pentru puterea imperială, ca în anii 532, 695, etc. (când militarul Gregorios din Capadochia era starețul Mănăstirii Florus / Phloros din capitala Imperiului Bizantin). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Împreună cu roşul sau cu ocrul galben, albastrul a făcut sensibile hierogamiile sau rivalităţile dintre cer şi pământ. În nesfârşita stepă asiatică, cerul şi pământul se aflau dintotdeauna faţă în faţă; nuntirea lor zămislea astfel toţi eroii stepei: potrivit tradiţiei, Ghenghis-Han - fondatorul marii dinastii a conducătorilor mongolilor - s-a născut din unirea lupului albastru cu căprioara roşcată. Lupul albastru era eroul gestei kirghize, care purta armură albastră şi ţinea în mâini un scut şi o lance albastre. Leii şi tigrii albaştri - care abundă în literatura turco-mongolă - erau tot atâtea atribute ale lui Tengri, părintele altaicilor, care locuia deasupra munţilor şi cerului. În lupta cerului cu pământul, albastrul şi albul s-au aliat împotriva roşului şi verdelui, aşa cum a dovedit-o adesea iconografia creştină, mai ales în reprezentările dintre Sfântul Gheorghe şi balaur. În Bizanţ, cele 4 facţiuni care se înfruntau pe hipodrom aveau ca însemne de o parte roşul sau verdele, de cealaltă albul sau albastrul; acele jocuri din Roma Orientală aveau o semnificaţie religioasă şi cosmică, constituind un teatru sacru, unde era reprezentată rivalitatea dintre pământ şi cer. Istoria a făcut din acele confruntări nişte lupte cât se poate de reale, în care grupuri opuse au continuat să poarte aceleaşi culori emblematice, în numele dreptului divin şi al dreptului uman pe care fiecare dintre ele pretindea că-l încarna; acestea sunt culorile politice care se înfruntă şi azi în lume”. În majoritatea Culturilor lumii, roşul e culoarea focului şi a sângelui, a dragostei şi a vieţii, a speranţei şi a sacrificiului (în Româna veche “gurgurel” - termen legat de vinul roşu - era “persoana dragă” / mai ales când vinul stăpânea mintea): un sinonim al frumuseţii şi elevaţiei, al abnegaţiei şi vigorii în luptă.
 |
| Curcubeul, de la cald la rece |
 |
| Reconstituirea primului fermier European |
După datele arheologiei, culoarea roşie a fost valorificată din Epoca Pietrei: vopsirea craniilor în ocru / roşu sau desenele în roşu de pe pereţii peşterilor aveau rostul Magic de a asigura oamenilor o nouă viaţă în “Cealaltă Lume”; superstiţiile şi credinţele în legătură cu puterile supranaturale ale acestei culori au supravieţuit mult timp, în cele mai diverse arii geografice sau culturale (de exemplu, lumea Antică practica ştergerea cu sângele animalelor sacrificate, ceea ce avea semnificaţia unei renaşteri iniţiatice; pentru a feri corpul de rele şi a stimula forţele, deseori trupurile oamenilor erau pictate cu vopsea roşie). Baba Hârca / Dochia - ştiută cu numele aşa în corelaţie cu mult mai târzia Dacia - a fost o realitate în Epoca Pietrei, documentată de mulţi savanţi Români, fiind socotită bătrână / adică din vechime (de altfel, academicianul Român Nicolae Drăganu 1884-1939 a corelat etimologiile hircă-ghircă; Baba Hârca / Gherga a fost în evidentă legătură cu practicile Magice cu cranii umane, ce aveau un rol important în cadrul cultelor străvechi, dinaintea Daciei: în mitologia din spaţiul Român a rămas ştiută ca personaj benefic, fiind prezentată ca dând sfaturi utile tinerilor războinici cinstiţi). Calendarul bizantin a ajuns ca pe 1 Martie s-o celebreze pe frumoasa Samariteană Evdokia / Eudochia, convertită la creştinism de către monahul Gherman (ei au trăit pe timpul lui Marcu Traian din ginta Ulpia / însemnând a “lupilor”, primul împărat al Romanilor născut în afara Peninsulei Apenine / Italice - cel mai mare împărat Roman, care i-a cucerit pe Gheţi / Geţi - sub el Imperiul Roman ajungând la apogeu). Cu 36 de ani înaintea Marii Uniri a Românilor de la sfârşitul primului război mondial, “Călindariul poporal Român” publicat la Oraviţa 45,02 lat. N, 21,41 long. E / judeţul Caraş-Severin de academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca a cuprins la “1 Martiu: Mărţişioru. Baba Dochia cade totdeauna pre 1 Mărţişioru. Baba Dochia este cap de primăvară. Facerea Mărţişorului. Facerea apei de dragoste. Dragobetele de dragoste. Cu apa de neauă (zăpadă) de prima Mărţişor se spală fetele spre a se face frumoase şi drăgăstoase”. Zilele “babei” (adică ale femeii din vechime, nu neapărat bătrâne în sensul de vârstnică) sunt în preajma începutului primăverii, ca un scenariu de înnoire a anului însoţit de aprinderea rituală a focurilor - cu vreascuri uscate pentru a produce multe scântei, în semn de bunăstare - afumarea anexelor gospodăreşti, prepararea alimentelor specifice, etc.; de Tradiţia ei se leagă semnificaţia celui mai frumos obicei de primăvară - Mărţişorul - adevărată funie a anului care adună laolaltă iarna şi vara, simbolizat de şnurul bicolor făcut cadou la începutul anului. Mărţişoarele în plus - pe lângă Tradiţia din Martie - în timpul anului erau legate totdeauna de lehuză / lăuză şi de prunc, pentru a-i feri de deochi (obicei păstrat până în Epoca Modernă în Macedonia şi Vlaho-Clisură). În 2015, cercetătoarea Olimpia Prună a scris despre “Mărțișorul ca nod dacic de cosmogonie sacră”: “În sud-estul Europei există o datină unică, veche de peste 8 milenii, numită Mărţişor, dăinuind din vremea Marilor Preotese ce punctează Calendarul anual străvechi al Babelor, cu cele 2 anotimpuri: vara şi iarna de pe Funia Anului, răsucită în lumină şi energie. Datina Mărţişorului e criptată în codurile obiceiurilor, trăirilor, sărbătorilor străvechi ce se înnoadă pe calea vremii existenţei omeneşti. Mărţişorul indică transformările climatice de pe Terra când iarna geroasă îşi înmoaie puterile sub lucirea timidă a razelor solare, din prima parte a verii, ştiută de primă-vară, când vremea vremuieşte, până când vara se instalează deplin. Omul a testat vremea pentru a-şi jalona activităţile din prima parte a verii, numită primă-vară, cu zile vântoase, cu ninsoare slabă, lapoviţă, dar şi cu zile călduroase de se dezleagă izvoarele ce curg pe coastele încălzite, atunci când se curăţă pomii de ramurile uscate, se greblează grădinile, se ard uscăturile. În lumea originilor păstoritului, important era urcatul pe munte al turmelor Dochiei, care împletea, înnoda în sacralitate capetele Sforii Anului şi dispărând începuturile în infinitatea timpului. Ioan Marchiş a demonstrat că împletitul, răsucitul, înnodatul firelor - în cazul nostru alb şi roşu - arată că nodul dacic era sacru: capetele sforii se unesc şi dispare începutul. În acelaşi mod şi stindardul dacic era făcut din fire înnodate, multicolore. În străvechimea valahă geto-dacă, Anul Nou începea la 1 Martie, cu Zilele Babelor, înţeleptele lumii matriarhale. De mult de tot Mărţişorul era Cap de primăvară pe Funia Anului pe care se înnodau lunile, săptămânile, de când începea Prima Vară şi apoi Vara (vera = adevărată). Cumplita iarnă a fost zguduită prin forţa megaenergiilor cosmice ce-au dezgheţat parţial Pământul, ce îşi încălzeşte atmosfera treptat şi are nevoie de o perioadă de trecere în care se manifestă multe fenomene atmosferice-climatice. Iniţierile străvechi au păstrat codat aceste fenomene în legendele Mărţişorului - Anului Nou de la 1 Martie - urmând semnele din bătrâni. Iordache Golescu avea o condică cu Pilde, povăţuiri, şi poveşti cu trebuincioase lămuriri în care scria despre Mărţişorul de la 1 Martie, despre Căluşari, Crăiţe, etc. După un secol, Simion Florea Marian scria despre Mărţişor, Mărţiguş, Marţ, consemnând îndemnul de a-l purta. Funia Anului era împletită, înnodată, de Zâna Dochia când urca pe munte, dar timpul îi spune că trebuia înnoit şi înnodat, întărit prin nora sa care să împletească o nouă Funie a Anului cu care să înconjoare Pământul, cum scria Ion Ghinoiu în Dicţionarul de obiceiuri populare de peste an. Şi iată că ziditoarea Nika, ştiută mai târziu drept Baba Dokia, a fost prezentă în mitologia cosmică română, păstrată scriptic de culegătorii de obiceiuri şi datini din satele româneşti, despre care scria şi Antonio Maria del Chiaro în lucrarea Revoluţiile Valahiei, din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Această Salbă a Anului este plină de noduri sacre codate străvechi în lumea geto-dacă, balcanică a vlahilor păstori, că Dochia a fost o prezenţă de păstoriţă străveche, de când era lumea lume şi avea diverse nume precum: MartiNika, Marta, Marţolea, Matronallia, Dokia, Babele, Vântoasele, etc., prezentă în Patriarhat ca MărţişOr, Mărţiguş, Marţ, Mâţişor, Marte-Zeu. Cu ani în urmă, în calitate de profesor, am fost în excursie cu elevii în Bulgaria şi le-am dus mărţişoare celor de acolo. Ghidul s-a minunat de frumuseţea martinikilor - cum le spun ei. Elevii au strigat în cor că-s Mărţişoare. bulgarii au preluat legenda mărţişorului de la valahii-mocani prezenţi în toate ţinuturile dunărene. La bulgari se schimbă Mărţişoarele-Martinike între tineri, apoi se agaţă în copacii înfloriţi. La aromâni Mărţişorul e numit Marţu ca şi la megleno-românii şi la istro-românii din Albania, Croaţia, Macedonia, Serbia. Iată că MăciNikele - megaenergiile de sub orânda Zânei Nika, mesagerul înnoirii ce a pecetluit săcriile străbune ale Anului Nou, la 1 Martie, când Nike - Zeea Prometee, primul Om Zeu, prin acţiune Urieşească, a creat condiţiile existenţiale de pe Terra. Toate datinile Anului Nou din zilele noastre se regăsesc în datinile de Mărţişor printre care: citirea semnelor primăverii, activităţile de păstorit, agricultură, pomicultură, încremenirea Anului vechi. Înnoirea timpului ce adaugă o verigă ca o mărgică pe Calea în Dar (calendar) de la Nika, legat de ştiinţa mişcării astrelor cu trimitere la mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, etc. Mărţişorul - împletire de energie şi lumină pe Funia Anului prezent cu alb-lumină şi roşu-energie, este şi pe steagul căluşarilor şi pe bradul de nuntă, etc. exprimând dualismele lumină-întuneric, cer şi pământ, iarnă-vară, viaţă-moarte, bine-rău, frig-căldură, etc., ce sunt citite pe semnele naturii, cum apar de sub zăpadă Omătuţele-Ghioceii, trimişi de Geea-Mama Pământ, ce deznoadă apele, dar şi laptele mânzărilor, când se coc fragii cei roşii, vin rândunelele, berzele, cântă cucul, se ară pământul etc. (semnele că vara a biruit sunt: înflorirea trandafirului, cuvânt codat ca mai toate ce indică pe Teea Ra în Dar pe Firul - Funia Anului, când înfloresc pomii, vin berzele şi cocorii). La romani, Mărţişorul se numea Matronallia, anterioară Zeului Marte, când începeau Idele lui Marta. Matronallia romană era patronată de zeul Marte în patriarhat, ştiut din vechime de la păstorii valahi-mocani veniţi în transhumanţă de pe Tisa, numiţi acolo tusci, că în toată lumea mediteraneană se vorbea geto-daca străveche. Prima lună din Anul Dacic se numea Baba Marta. Toate lunile anului şi zilele săptămânilor ce au şi în zilele noastre nume de Mari Preotese, vechi de peste 8 milenii, au fost opera Arienilor carpatici. Mărţişorul străvechi era răsucit de fetele mari, de mamele pricepute, care înnodau la capătul şnurului câte un ciucure delicat, unul alb ca un ghiocel şi celălalt roşu ca o frăguţă coaptă. Se purta înnodat la gât, la mână, la picior, la căciulă şi prins în piept, cu ciucuraşii ca nişte clopoţei, şi la gâtul mieilor, iezilor, mânjilor, viţeluşilor, căţeilor, pisicuţelor. În timp s-au legat pe Mărţişor inimioare, gărgăriţe cusute ca purtătoare de veşti bune, simboluri de viaţă lungă, de sănătate, specifice pentru tineret, copii, mame, bunicuţe, feciori, taţi, bunici, etc. Şi astăzi parcă Dochia toarce firul vieţii din energia şi lumina Mărţişorului, şi-l înnoadă în infinitul existențial”.
