În “Mituri, vise şi mistere”, Dr. Mircea Eliade a enunţat: “Depozitele paleolitice ale Asiei şi Europei au furnizat un mare număr de statuete din os reprezentând o zeiţă goală, prototipul nenumăratelor zeiţe ale fecundităţii, atestate aproape pretutindeni în neolitic. Se ştie că Zeiţele-Mame nu au fost apanajul culturilor agricole; ele n-au făcut decât să obţină o poziţie privilegiată după descoperirea agriculturii. Marile Zeiţe au fost cunoscute la triburile de vânători: dovadă Marea Mamă a Fiarelor, întâlnită de exemplu şi în extremul arctic al Asiei. Anterior ei - şi anterior hierogamiei - Fiinţa Supremă era androgină: bărbat şi femeie în acelaşi timp, Cer şi Pământ. Androginia exprima totalitatea, coincidenţa contrariilor; mai mult decât o stare de plenitudine şi de autarhie sexuală, androginia simboliza perfecţiunea stării primordiale necondiţionate. Urme ale androginiei s-au găsit la zeiţa Cybela; fenomenul e uşor de înţeles: viaţa ţâşnea dintr-un prea-plin, dintr-o totalitate. Androginia era o formulă generală pentru a exprima autonomia, forţa, totalitatea; a spune despre o divinitate că era androgină însemna a zice că era Fiinţa Absolută, realitatea ultimă. Androginia era - în cele din urmă - un atribut al Divinităţii şi nu poate spune nimic despre structura sa intimă: un zeu - bărbat prin excelenţă - poate fi androgin la fel de bine ca şi Zeiţa-Mamă; în consecinţă, dacă se spunea că Fiinţele Supreme ale primitivilor au fost androgine, aceasta nu exclude în nici un fel ‘masculinitatea’ sau ‘feminitatea’ lor. Matriarhatul n-a luat naştere decât după descoperirea culturii plantelor şi a proprietăţii asupra terenurilor cultivabile. ‘Feminitatea’ şi ‘masculinitatea’ e un mod de a fi particular; or - pentru gândirea mitică - acel mod particular era obligatoriu precedat de un mod de a fi ‘total’: capacitatea de creaţie era simţită nediferenţiat (starea primordială era o totalitate neutră şi creatoare). În religiile primitive un rol important îl juca şi cosmogonia. Mitul creaţiei prin moarte violentă a depăşit mitologia Pământului-Mamă. Ideea fundamentală era că viaţa nu se putea naşte decât printr-o altă viaţă sacrificată. Moartea violentă era creatoare în sensul că viaţa sacrificată se manifesta într-o formă mai strălucită la un alt nivel de existenţă. Sacrificiul opera un uriaş transfer: viaţa concentrată într-o persoană depăşea acea persoană şi se manifesta la stare colectivă. O singură fiinţă se transforma sau renăştea: o ‘totalitate’ vie se dezmembra şi se dispersa (regăsindu-se schema cosmogonică bine cunoscută a ‘totalităţii’ primordiale distruse şi fragmentate prin actul creaţiei. De aceea mitul creaţiei din corpul unei fiinţe divine sacrificate a fost încorporat mitologiei Pământului-Mamă: pământul era acea matrice universală şi hrănitoare prin excelenţă. Posibilităţile sale de creaţie erau nelimitate: crea prin hierogamie cu Cerul dar şi prin partenogeneză sau prin imolarea ei înseşi. Pământul-Mamă încarna arhetipul fecundităţii, al creaţiei ne-exhaustive; din acel motiv avea tendinţa să-şi asimileze atributele şi miturile altor divinităţi ale fertilităţii, fie lunare, acvatice sau agricole: Luna simboliza devenirea universală, Apele erau bogate în germeni iar în ceea ce priveşte zeiţele agriculturii, câteodată erau dificil de distins de zeiţele telurice. Pământul-Mamă era o ‘formă deschisă’, absorbind şi miturile legate de viaţă şi moarte, de sacrificii voluntare, etc. Sacrificiile umane reale au fost aproape pretutindeni atestate în religiile agrare, cu toate că de foarte multă vreme acele sacrificii au devenit simbolice; orgia ce însoţea sacrificiul sângeros avea o semnificaţie: victima era asimilată seminţei care fecunda Pământul-Mamă”.
Râsul Carpatin - specia comună de “Lynx” - e nativ în pădurile EurAsiei: este o felină de circa un metru lungime (încă şi acum, în afara Rusiei, cea mai mare populaţie de lincşi e în România); toţi râşii au perii albi la piept şi pântece (nu acceptă compania mai micuţelor pisici sălbatice - ce sunt răspândite acum îndeosebi în Delta Dunării - şi sunt activi mai ales noaptea, putând sări chiar şi 6 metri). Sistematic, Marea Mamă a fost asociată cu marea felină, care a fost leoaica Asiatică (“Panthera leo persica”, mai mică decât cea din S Saharei): aurie / galbenă în EurAsia şi arămie / roşie în N Africii (dispărută în Epoca Modernă), după cum se poate vedea arealul său maxim de răspândire în imaginea următoare; peste Oceanul Atlantic, echivalentul leoaicei a fost puma, din aceeaşi familie a felinelor. În 2011, Iulia Gorneanu a scris despre Colinda Leului din Ţinutul Pădurenilor (la limita dintre regiunea Banatului şi Ţinutul Haţegului): “Unii cercetători argumentează apariţia leului în colindele româneşti, susţinând ipoteza prezenţei acestui animal în spaţiul balcanic până la sfârşitul mileniului I, imaginea lui fiind păstrată din străvechime în memoria sacrală a oamenilor. La rândul lor, analiştii cultului mithraic - prezent în numeroase forme de manifestare la noi - demonstrează că feciorul în lupta cu leul era însuşi Mithra, în ipostaza sa războinică, de vânător. În acest sens, Cristian Istrătescu susţine că Mithra - la chemarea Atotputernicului - era ‘singurul care ar fi fost în stare să învingă leul, să-l îmblânzească şi să-l folosească mai târziu ca ajutor în lupta cu taurul - Întunericul’, leul întruchipând focul, lumina Soarelui pe Pământ. Adrian Fochi propune o posibilă derivare a Colindei Leului din mitul lui Herakles. Colinda leului povesteşte despre o vânătoare alegorică, în care feciorul caută leul, îl găseşte dormind, îl trezeşte, îl provoacă la luptă dreaptă şi îl învinge. ‘Pe foaia mălinului / Găsi urma leului / Sub rechita mohorâtă / Găsi leul d’adormit’. Este o vânătoare neînfăptuită deoarece feciorul nu omoară leul, ci îl leagă şi îl aduce în sat, spre mândria comunităţii şi a mamei lui. ‘Ferice, Doamne, de mine / Ce-am băiat şi ce-am scăldat / Că-mi aduce leu legat / Leu legat năvătămat / Noi umblăm şi colindăm / Şi lui (numele celui colindat) i-o-nchinăm / Să ne fie sănătos / Pe cum îi nalt şi frumos / Trăiască!’ Prezenţa leului în colinde poate fi privită ca relicvă a vechilor rituri de iniţiere, când tinerii se identificau simbolic cu totemul, fie prin naştere, fie prin mimarea comportamentului animalului venerat. Iniţierea culmina cu vânătoarea ritualică în care tânărul trebuia să se confrunte cu leul într-o luptă egală: ‘Nici cu arcu săgetatu / Numai cu lupta luptatu’. Privită din această perspectivă, interdicţia omorârii leului se regăseşte în practicile arhaice în care animalul totemic era, de cele mai multe ori, prins de viu şi hrănit de trib. La acest lucru se referă şi Ion Taloş atunci când afirma că, în străvechime, unele animale nu erau ucise ci ‘supuse de om pentru ca acesta să le poată folosi puterea’.”
“Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României” a descris situaţia din Epoca Pietrei: “Bazate în special pe autosubzistenţă, comunităţile umane preistorice nu duceau lipsă de cele strict necesare traiului, schimbul între ele nefiind deci necesar din acel punct de vedere. Pe de altă parte, o serie de factori sociali - între care exogamia a ocupat un loc important - au determinat comunităţile umane să intre în contacte reciproce, care au devenit tot mai dese, căpătând de-a lungul vremii un caracter aproape instituţional. În cadrul primelor astfel de contacte se pare - judecând după datele etnografice - că schimbul de femei, însoţite de daruri, ca rezultat al exogamiei, constituia scopul principal, din aşa ceva decurgând apoi şi diferitele forme de cooperare intercomunitară. Schimbul de daruri însoţind acele schimburi matrimoniale a prilejuit valorificarea unor bunuri materiale cu caracter special: acele bunuri aveau în primul rând importanţă socială precisă, ca bunuri de prestigiu (podoabe, arme, etc.), marcând rangul social al deţinătorilor şi abia în al doilea rând o importanţă economică / adesea aceea fiind chiar neglijabilă. Concomitent aveau loc schimburi de practici cultice. Intensificarea schimburilor intercomunitare a dus şi la dezvoltarea laturii economice, fiind vehiculate şi bunuri cu valori utilitare. Nu se poate vorbi pentru preistorie de un comerţ în accepţia de mai târziu a termenului. Nu erau sistemele de echivalare a bunurilor iar ideea de troc era depăşită în acele schimburi cu caracter complex, ce cuprindeau schimburi matrimoniale, rituale şi abia apoi bunuri cu valoare economică. În afara bunurilor propriu-zise, erau vehiculate şi idei, modele ornamentale, tehnici privind domesticirea animalelor şi cultivării plantelor, etc. Doar în epoca bronzului a apărut categoria socială care s-a afirmat în cadrul organizării acelor schimburi pe care, controlându-le, le-a utilizat pentru afirmarea rangului social, atât prin tezaurizare, cât şi prin redistribuire”. Aşadar, în Epoca Pietrei femeile - măritate cu bărbaţi din alte locuri decât ale lor / totuşi, întâi părinţii căutau ginere în ginta lor - au avut rolul esenţial la propagarea culturii în aşezările unde s-au stabilit (pe de o parte, “mirii” erau atunci când mireasa se stabilea la mire iar pe de altă parte, când bărbaţii se cununau în alte aşezări erau “măritaţi”, atunci cuplul fiind de “însurăţei” / termen utilizat când mireasa lua pe mire la sine); podoabele de pe capetele mirilor se numeau “parure”, acum rămânând semnificativă cu denumirea de “parură” doar coroniţa miresei (slăvirea solară prin forma rotundă şi prin onomastică - inclusiv falică - a rămas evidentă). Există o observaţie: Modern, un fenomen contrar exogamiei (însă nu vechea endogamie) se poate dezvolta prin discriminarea genetică. Profesoara de istoria religiilor Momolina Marconi 1912-2006 de la Universitatea Milano / Italia a explicat în mai multe lucrări, solid argumentate (ca de exemplu în “Kirke”, “De la Circe la Morgana”, etc.): în Epoca Pietrei, Gherghi erau oamenii Marii Mame Kirke / Ghirghe, din Gyagar = India până în Europa. Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Prima formă de organizare a oamenilor din paleolitic a fost desigur hoarda. În cadrul aceleia, ei își asigurau existența mai ușor, atât la găsirea hranei, cât și la apărarea de fiarele sălbatice. Căsătoriile se făceau - pe atunci - prin folosirea de către grupuri de bărbați, în comun, a unor grupuri de femei, neținându-se seama de înrudirea de sânge. Cu timpul, din hoardă societatea a evoluat la o formă superioară de organizare socială, interzicându-se căsătoria între rudele de sânge: părinți, frați și surori, permițându-se numai între grupuri de bărbați cu grupuri de femei de sânge străin, dar înrudite între ele, ajungându-se astfel la familia endogamă. Așa s-a născut cea de-a doua formă de organizare socială - ginta - în care gospodăria era comună tuturor membrilor. Apoi tribul, alcătuit din mai multe ginți, a determinat apariția familiei pereche, subminând astfel instituția gintei. Cu familia pereche s-a introdus căsătoria exogamă, adică între bărbații unei ginte, cu femei din altă gintă. Devenită instituție de bază în perioada barbariei, familia pereche a stat la baza proprietății private ca rod al muncii personale și la crearea comunității teritoriale”. În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a enunțat: “Orice divinitate tinde în conştiinţa credincioşilor ei să devină ‘tot’, să se substituie tuturor celorlalte figuri religioase, să comande asupra tuturor regiunilor cosmice. Puţine divinităţi au avut, ca Pământul, dreptul şi puterea să devină ‘tot’. Atât hierogamia cu Cerul, cât şi apariţia divinităţilor agrare, au stăvilit ascensiunea Mamei-Pământ la rangul de zeitate supremă, dacă nu chiar unică. Mama-Pământ nu şi-a pierdut însă niciodată privilegiile arhaice, de ‘stăpână a locului’, de izvor al tuturor formelor vii, de păzitoare a pruncilor şi de matrice în care morţii erau îngropaţi ca să se odihnească, să se regenereze şi să se reîntoarcă, prin sfinţenia Mamei telurice, din nou în viaţă”. Din cele mai vechi timpuri, la Gherga s-a manifestat atitudinea şamanică bazată pe iubire şi iertare, ce era asupra percepţiilor semenilor şi nu direct asupra semenilor / “frătuților” - precepte regăsite în toate religiile şi constant la mulţi oameni înaintea morţii; perpetuarea Gherga s-a datorat atât celor care o venerau pe Mamă (în vechime, în Epoca Pietrei, ascendenţa era ştiută prin mamă - cea care năştea şi creştea copiii), de la începuturi bărbaţii Gherga fiind cei care respectau mult asta / o devoţiune ce s-a transmis atât de-a lungul timpului, cât şi în spaţiile de trai ale Gherganilor, pentru fortificarea prin trăirea prezentului - rezistând faţă de viitorul impus de modificările altora. O reconstituire a înfăţişării ei a fost realizată după o sculptură Europeană într-un fildeş de mamut (masiva rudă a elefantului din Emisfera Nordică, ultimii mamuţi - cei lânoşi - supravieţuind până în Epoca Bronzului în N Siberiei, în zona dominată de grupul genetic uman “N” ca al Gherga / Iakuţii numindu-i “taurii apelor”, dispariţia din lume fiind în mileniul IV î.C., odată cu al doilea Potop, cel biblic):
| Doamna-zeu |
În 1899, Armânul / Aromânul (cel puţin după iubita sa mamă Georgica) Nicolae Tesla - mare inventator al mileniului II, “părintele curentului alternativ”, cel care în 1895 a inaugurat prima hidrocentrală din lume, la Cascada Niagara 43,08 lat. N, 79,07 long. V / pe actualul teritoriu al României prima hidrocentrală a fost centrala hidroelectrică reprezentată de turbinele de pe Bega, terminate în 1910 la Timişoara - în căutările sale de energie a experimentat şi a documentat rezonanţa electromagnetică globală exercitată între pământ şi atmosferă / cer iar fizicianul German Otto Schumann 1888-1974 a exprimat matematic modelul radiaţiei, măsurătorile arătând-o ca având foarte joasa frecvenţă de 7,83 Herţi / cicli pe secundă, cu armonici datorate perturbaţiilor induse de fulgere, activităţile soarelui, alternanţele diurno-nocturne, anotimpuri (care provin din an şi timp ca unităţi de măsură), configuraţia magnetică a Pământului, compoziţia atmosferei, etc.; în ultimele decenii, frecvenţa - “bătaia de inimă a planetei” - mereu a crescut, în etape ciclice corespunzând “numărului de aur”, ştiut ca “şirul lui Fibonacci” / Italian din Pisa considerat cel mai talentat matematician din Occidentul Medieval, utilizând cifrele respective, pe care le-a preluat din India Antică.
“Radiaţia Schumann” are lungimea de undă egală cu circumferinţa Pământului iar intensitatea sa uşor fluctuantă des coincide cu aceea a undelor cerebrale umane - sincronizarea realizându-se mai ales în timpul somnului dar armonia putându-se împlini şi în stare de conştienţă - ajutând recuperarea şi menţinerea stării energetice prin efectele ce le provoacă la nivel celular (fiecare fiinţă umană are propriul câmp bioenergetic care vibrează pe frecvenţa specifică nivelului de viaţă, datorită însumării nenumăratelor impulsuri ce controlează activităţile organelor, creierul centralizându-le şi controlându-le, undele cerebrale constituind o expresie măsurabilă); de pildă, la astronauţi “răul de cosmos” / “cos-mos” prin depăşirea atmosferei, cu ieşirea din zona pulsatorie a planetei, ar apărea prin lipsa mediului electromagnetic terestru şi de aceea aparatura de la bordul fiecărei nave spaţiale ce transportă oameni include obligatoriu un generator special pe extrem de joasa frecvenţă a radiaţiei Pământului. Dr. Dumitru Dulcan în cartea din 2008 “În căutarea sensului pierdut” a enunţat: “Problematica conştiinţei a preocupat omul din clipa în care s-a conştientizat pe sine ca fiinţă gânditoare. De la picturile rupestre, trecând prin scrierile anticilor şi ajungând la preocupările lumii moderne, avem dovada materială a acestui interes. Să încercăm o definire a conştiinţei. Etimologic, conştiinţa înseamnă ‘cu ştiinţă’. Nu avem încă o definiţie unică pentru conştiinţă, cum de altfel nu avem nici pentru inteligenţă. Marele psihiatru francez Henry Ey definea conştiinţa ca fiind actualizarea experienţei, în care sunt reprezentaţi propriul eu şi lumea înconjurătoare. Trebuie să fie făcută obligatoriu distincţia între conştienţă şi conştiinţă. Conştienţa exprimă starea de receptivitate, de veghe a creierului şi are un sens fiziologic. Conştiinţa exprimă nivelul de conceptualizare, implicând inclusiv valenţe de ordin etic. Misterul conştiinţei, ca reflectare subiectivă a unei lumi obiective, capacitatea materiei de a se gândi pe sine, de a vorbi prin creierul nostru a incitat dintotdeauna cunoaşterea. Pentru o înţelegere mai clară am putea schematiza astfel: realitatea virtuală - realitatea cuantică - realitatea fizică. La interferenţa dintre primele 2 realităţi - virtuală şi cuantică - s-ar situa leagănul materiei. Aici ar fi situate ca potenţialitate informaţiile, modelele morfogenetice ale lumii în devenire (ideile despre care vorbea Platon, arhetipurile lui Jung); acolo este însă şi sursa inteligentă, care ordonează toate formele materiei cunoscute şi necunoscute. Este mintea primordială a Universului, cauza primă a tuturor lucrurilor. Mintea noastră însăşi, ca parte a marii minţi cosmice, pare să-şi aibă originea aici. Mintea cosmică este un câmp nelocalizat de informaţie şi câmpul conştiinţei noastre pare a fi doar o prelungire la nivel individual a conştiinţei cosmice. Avem acum explicaţia de ce în prezenţa conştiinţei noastre cuantele iau formă de particule iar în afara conştiinţei umane, ele se comportă ca unde. Plecând de la ideea situării la acest nivel, a cauzei esenţiale a lumii fizice, i s-a atribuit rolul de ‘spaţiu spiritual’, sursă a întregului existent. Câmpul conştiinţei localizate - expresie a marii conştiinţe cosmice - are în primire un corp pe care îl construieşte şi îl dotează cu un creier prin care vorbeşte. Sunt o mulţime de argumente - este adevărat, doar intuitive - care mă determină să afirm că modelul nostru morfogenetic este prezent mai întâi în câmpul conştiinţei, care înconjoară corpul ca o matrice energo-informaţională şi îl transmite prin gene la celule. Schema primară a tuturor fiinţelor, inclusiv a plantelor, cred că se află mai întâi sub forma de câmp în care este depozitată toată informaţia morfologică şi funcţională necesară în geneza lor. Genetica actuală ne explică doar mecanismul de creştere la nivel de celulă dar nu ne spune nimic despre modul în care sunt aşezate într-o simetrie perfectă structurile perechi (cum sunt ochii, membrele, emisferele cerebrale, etc.), toate aceste elemente construindu-se concomitent din ambele laturi. Nu ni se explică - de asemenea - cum se conectează organele, care se construiesc iniţial independent. Când cordul este construit, după 3 săptămâni de la concepţie, creierul este de abia în formare. Va funcţiona mai întâi pe cont propriu, cu un ritm propriu, până când creierul îl va lua mai târziu în primire şi-i va impune un ritm propriu de activitate graţie conectării nervoase. Creaţia unui făt este unul dintre cele mai mari miracole şi este greu de admis că se petrece în afara unui plan inteligent, care depăşeşte nivelul informaţiei din cele 2 celule germinative”.
În 1973, arheoloaga Lituaniană Marija Gimbutas din Los Angeles 34,03 lat. N, 118,15 long. V / California în “Vechea Europă, 7000-3500 î.C. - cea mai veche civilizaţie europeană înainte de infiltrarea popoarelor indo-europene” a consemnat: “Curând după introducerea unei economii producătoare de alimente în timpul mileniului VII î.C., Sud-Estul Europei s-a consolidat într-un bloc cultural cu rădăcini şi o identitate a sa proprie. Acela a fost un complex cultural cu desăvârşire îndreptăţit a fi considerat o entitate independentă, nicidecum o reflectare a evoluţiilor Orientului Apropiat, ci o civilizaţie echivalentă celor din Anatolia şi Mesopotamia din intervalul de timp menţionat”. În 1987, aceeaşi savantă în “Civilizaţie şi cultură - vestigii preistorice în Sud-Estul European” a scris: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între mijlocul mileniului VII î.C. şi mijlocul mileniului IV î.C., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului. Această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană, războinică şi violentă. În Vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme. Absenţa reprezentărilor privind o societate războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii, cât şi femeile activau în mod egal întru binele comun. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. Trebuie să recunoaştem realizările strămoşilor noştri ‘vechi europeni’ aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într-o mare varietate de tipuri, organizatori de şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri. Acei oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului VI î.C.”. Este de ştiut că în urmă cu 8 milenii - adică mileniul VI î.C. - în spaţiul Român a fost o climă Mediterană / subtropicală, ce a ţinut circa 2 milenii (fauna cuprindea antilope, lei, etc.); învăţaţi cu aşa ceva, cei din Civilizaţia Dunăreană s-au retras apoi înspre Sud, regăsindu-se până în Africa de Nord (unde e un aşa climat şi în prezent, chiar mai cald spre Tropicul Racului). Undele electromagnetice de joasă frecvenţă sunt generate şi de fenomene naturale ce au efecte la scară foarte mare, distingându-se Munţii înalţi ce primesc mai multă radiaţie solară (la suprafaţa Mării energia solară ajunsă este jumătate din cea intrată în atmosferă). Fulgerele manifestate în cavitatea rezonatoare formată de planetă cu atmosfera ei - câte circa o mie în fiecare clipă pe glob - ce reprezintă descărcări imense de energie, la scară pot fi asemuite cu impulsurile nervilor trupului, Pământul comportându-se ca un uriaş condensator electric (dacă n-ar exista fulgere în permanenţă într-o parte sau alta a globului, sarcina atmosferei s-ar difuza în câteva minute, însă prin intermediul lor se redistribuie constant); în decursul unei zile pot fi puse în evidenţă un maxim de câteva ore a amplitudinii sarcinii deasupra celui mai mare continent - Asia - urmat de o activitate cu durată aproape la fel în Africa (Aromânul Nicolae Tesla a studiat energia fulgerelor - la timpul său - cel mai profund din lume, de exemplu armata Americană în al doilea război mondial utilizându-i cunoştinţele în Proiectul Curcubeul, pentru invizibilitatea pe radar a navelor).
 |
Bobina
Tesla, 1891
|
Proporţional cu percepţiile umane, acordarea undelor cerebrale cu frecvenţa radiaţiei Pământului revitalizează centrii energetici umani - alimentându-i din imensa energie liberă disponibilă - conştiinţa extinzându-se astfel cu beneficii ca “reîncărcarea bateriilor” organismului uman, cu efecte ca amplificarea vitalităţii, buna dispoziţie, pregnanta blândeţe, dispariţia anxietăţilor, etc. (acestea fiind printre motivele unor proceduri şi utilizării unor anumite stiluri de muzică, dansurilor şamanice, incantaţiilor, drogurilor, exorcizărilor sau altor tehnici de gen, ca organizarea spaţiului de trai prin exploatarea proprietăţilor locale electromagnetice ale mediului terestru, începând cu construcţiile şi terminând cu aranjamentele interioare şi exterioare, ce şi-au probat eficienţa în timp). Trupul uman are centrii din partea superioară a corpului în legătură cu energiile cerului iar cei din partea inferioară în legătură cu energiile pământului / gliei; partea superioară a corpului uman este legată de viaţa spirituală iar cea inferioară este legată de cea fizică (o funcţionare corectă a corpului este asigurată de deschiderea tuturor centrilor săi, atât a celor superiori, cât şi a celor inferiori). Chiar şi anumite cuvinte din rugăciuni - rostite cu credinţă - reprezintă mantre (cuvinte-cheie), ce fac ca un fior interior, ca un curent, să străbată corpul din cap până în picioare: explicat religios, acela este răspunsul divin primit de credincios. Este certificat ştiinţific faptul că toate organismele planetei detectează şi absorb semnalele electromagnetice ale mediului dar le şi răspund, investigaţiile demonstrând că la oameni fenomenul de comunicare e în principal pe meridianele acupuncturii; de exemplu, cercetătorii în multe laboratoare au evidenţiat că practicienii terapiilor ştiute ca orientale combinate cu tehnici de respiraţie, cei aflaţi în stare de relaxare indusă prin masaj, în meditaţie ori în transă, au emisii de unde cerebrale generate de descărcări electromagnetice ce caracterizează activitatea neuronală mult peste media puterii semnalelor obişnuite ale oamenilor (transa religioasă pentru mulţi a fost vecină cu orgasmul). În trecut, oamenii îşi dedicau mai mult timp decât acum atât contemplării cerului cât şi introspecţiei organismului (fiind mai aproape de natură decât în prezent, când mediul artificial creat mai ales de Epoca Modernă a îndepărtat petrecerea îndelungată directă sub bolta cerească a multora ori contactul desculţ direct cu glia iar avuţia s-a extins la mai mult decât propriul corp); se poate observa că noţiunile de “natură” şi “naţiune” au un trunchi comun în majoritatea limbilor, datorită raportărilor culturale la mediul natural (de altfel, cercetătorul Olandez Solco Tromp a descoperit în 1963 că “nu există organ din trupul uman asupra căruia să nu aibă efect schimbările meteo, acele efecte reflectându-se în procesele mentale ale persoanei”): de altfel, în vechime instrumentului muzical i se spunea “organ” iar aşa ceva nu era întâmplător, căci rezona pe frecvenţa agreată de către organism. Despre “Al şaselea simţ” a scris şi cercetătorul Român Andrei Cheran, în 2015: “Demult, în preistoria omenirii, al şaselea simţ era la fel de activ ca auzul şi văzul. Printre ‘primitivii’ planetei, el funcţionează şi azi (de exemplu, premoniţia, vizualizarea, telepatia, etc. sunt pentru ei modalităţi de a supravieţui). În vise - fără o precizie deosebită - apar percepţii extrasenzoriale iar unii oameni au puterea de a presimţi evenimente. Percepţia extrasenzorială acoperă mai multe manifestări psihice distincte, studiate de parapsihologie, cum ar fi: telepatia (transmiterea gândului la distanţă), clarviziunea (perceperea obiectelor sau a evenimentelor imperceptibile pentru cele 5 simţuri ‘normale’), premoniţia (darul de a simţi evenimentele din viitor), retrocogniţia (capacitatea de a cunoaşte intuitiv evenimente petrecute în trecut şi necunoscute), psihokinezia (acţiunea gândului asupra materiei, fără contact fizic). Aceasta din urmă depinde de calităţi energetice care sunt încă necunoscute: ea permite fie deplasarea obiectelor (telekinezia), fie deformarea lor (psihokinezia). De-a lungul timpului, aceste ‘daruri’ s-au bucurat de o credibilitate diferită. Fapt remarcabil, percepţia extrasenzorială şi-a avut timpurile de glorie în societăţile aşa-zis primitive sau la popoarele în curs de dezvoltare tehnologică. De exemplu, pentru aborigenii australieni sau nomazii africani percepţia extrasenzorială se înscrie în viaţa curentă. Exploratorul Lawrence Post a observat că nomazii îşi alegeau itinerariile peregrinărilor fără nici un reper aparent. Când au fost întrebaţi ce principiu le ghida paşii, nomazii au răspuns că ‘vedeau locurile unde se găseşte apă şi vânat din belşug’. Percepţia extrasenzorială le era familiară şi de mare ajutor. Într-o zi, un aborigen australian a anunţat în mod subit că trebuie să abandoneze vânătoarea, pentru că nevasta lui naşte şi doreşte să fie alături de ea. El se găsea la 100 km de casă şi era imposibil să fi aflat acel lucru prin mijloacele obişnuite de comunicare. În faţa stupefacţiei exploratorului şi a întrebărilor sale, oamenii tribului s-au mirat, amuzându-se: ‘Cum de nu pricepeţi nişte lucruri aşa de simple?’. Mai târziu, s-a aflat că femeia născuse exact în clipa precizată de vânător, când se hotărâse să plece spre ea... În comparaţie cu Lawrence Post, mulţi oameni de ştiinţă dau dovadă de scepticism în ceea ce priveşte fenomenele paranormale, în general, şi percepţia extrasenzorială, în particular. Faptul că aceasta din urmă trece dincolo de legile cunoscute ale naturii i-a făcut pe cercetători să nege, pur şi simplu, existenţa ei. Nici măcar nu au considerat aceste premoniţii drept nişte coincidenţe. Cât despre parapsihologi, aceştia se aliază cu ideea nomazilor din deşert: percepţia extrasenzorială a ajuns pentru ei un lucru normal. Şi recunosc că omul a pierdut puţin câte puţin din aceste simţuri, datorită progreselor tehnologice care le-au redus importanţa. În materie de comunicare, spre exemplu, tehnica a făcut inutilă practica telepatiei. Alţi specialişti ai problemei merg chiar şi mai departe. Pentru biologul ‘radical’ Rupert Sheldrake, al şaselea simţ ar fi echivalentul la om al instinctului pe care îl au animalele. Cum se întorc porumbeii călători, după ce au parcurs distanţe foarte mari? Păsările migratoare nu se îndreaptă cu un instinct sigur spre locurile cu peşte mult? Percepţia extrasenzorială ar fi o formă de instinct de supravieţuire care există, indiferent dacă îl conştientizăm sau nu. Încăpăţânarea ştiinţei în negarea existenţei unui al şaselea simţ nu i-a împiedicat pe unii cercetători, tot la fel de încăpăţânaţi, să-şi continue studiile. În 1882, la Cambridge a fost fondată ‘Societatea pentru Cercetare Psihică’, al cărei prim scop a fost aplecarea spre telepatie. Fără îndoială că acea iniţiativă a reprezentat doar o anecdotă în istoria ştiinţei, dar a avut meritul de a face din percepţia extrasenzorială un subiect de discuţie şi studii în universităţile occidentale de prestigiu. Astfel, la începutul secolului XX, departamente de parapsihologie au apărut la universităţile americane Harvard şi Stanford, cât şi la universitatea olandeză Groningen. Dar, mai ales, trebuie salutată munca de pionierat a lui Joseph Rhine, începută în 1930, la universitatea americană Duke: el a fost acela care a creat termenul de ‘percepţie extrasenzorială’ şi a definit metodele ştiinţifice pentru a o cerceta în laborator. O experienţă celebră a pornit de la ideea colegului Karl Zener, anume identificarea unei cărţi de joc dintr-un pachet, demonstrându-se în mod categoric că la oamenii dotaţi cu al şaselea simţ performant succesul testului nu putea fi pus pe seama hazardului sau a unor coincidenţe fericite. Dr. Charles Tart - psiholog american - a dus mai departe experimentele. Louisa Rhine - soţia cercetătorului - a adunat probele ce demonstrau autenticitatea a 10 mii de evenimente paranormale. În cercetările sale, ea a descoperit că percepţia extrasenzorială variază ca acuitate în funcţie de momentele din zi sau din noapte. Astfel, numai 10% din experienţe se petrec când nu dormim, 30% în momentul adormirii şi restul de 60% în timpul somnului. Cercetătorii americani Montague Ullman şi Stanley Krippner au demonstrat că se pot transmite imagini mental, de la o persoană în stare de veghe, la una care doarme adânc. Exemplele viselor premonitorii şi ale evenimentelor extrasenzoriale sunt numeroase. Cu toate acestea, comunitatea ştiinţifică - ce a acceptat în rândul său departamentele de parapsihologie - rămâne în continuare sceptică, ba chiar ostilă în ceea ce priveşte teoriile care afirmă existenţa unui al şaselea simţ, oricare ar fi natura sa. Dar această situaţie nu-i descurajează pe puţinii cercetători care caută să furnizeze oamenilor de ştiinţă probe ce să demonstreze existenţa percepţiei extrasenzoriale. Institutul Metapsihic Internaţional din Paris a stabilit ştiinţific existenţa fenomenelor de percepţie extrasenzorială; cercetătorii săi explorează creierul cu ajutorul unor noi tehnologii, pentru a descoperi unde se află originea ‘câmpului de forţă sau de energie, necunoscut până în prezent, singurul responsabil pentru producerea fenomenelor de percepţie extrasenzorială’. Australianul Eddie Paterson (născut în 1991) poate citi gândurile celor din jur. ‘El ştie totdeauna ce gândim’ spune mama lui. ‘Nu putem să ascundem nimic de el. Cu ocazia fiecărui Crăciun ştie ce cadouri va primi, chiar înainte de a le desface. Niciodată nu învaţă pentru lucrările de control, însă totdeauna ia nota cea mai mare, pentru că citeşte răspunsurile în mintea profesoarei’. Experţii care l-au examinat pe băiat pe când avea 7 ani au concluzionat că putea citi gândurile cu o acurateţe de 85%. Băiatul nu poate să explice cum ştie ceea ce gândesc ceilalţi. ‘Pur şi simplu, aşa se întâmplă!’ zice el”. (Copiii au o deschidere completă către adevăr, revelaţie şi intuiţie; copiii - de pildă cei până în 12 ani - pot fi antrenați rapid să-și deschidă centrul de percepție informațională și să vadă cu mintea la fel de bine cum văd cu ochii fizici: ei nu se raportează la experiențele anterioare, nu sunt blocați în amintiri, în ceea ce au învățat, deja, că pot face sau nu pot face. Cu adulții lucrurile sunt mai complicate; ei încearcă să ghicească, să pipăie, să simtă cu inima, să folosească simțurile cunoscute pentru a vedea și de aceea folosesc mai puțin acest centru fantastic al percepției informaționale iar antrenamentul cu ei se dovedește a fi mult mai dificil).
Homer, primul poet European (Gherghin născut în Chipros / Cipru, care s-a lansat artistic în portul Cume din V Anatoliei) a închinat Gheii un imn: “Voi cânta pământul, mamă universală cu temeinice aşezări, străbună venerabilă care hrăneşte pe solul său tot ce există. Ţie ţi se cade să dai viaţa muritorilor şi să le-o reiei. Fericit acela pe care tu-l cinsteşti cu bunăvoinţa ta! El are totul în abundenţă. Pentru el, ţarina vieţii e grea de recoltă; pe câmpurile sale, turmele prosperă şi casa lui se îndestulează de bogăţii”. Istoricul religiilor Mircea Eliade în studiul despre sacru şi profan descria că trăsătura esenţială a omului arhaic era dorinţa de întoarcere la origini, pentru a se regăsi într-o lume puternică, proaspătă şi curată - aşa cum era iniţial - considerând că astfel îşi asumă o mare responsabilitate. Anticii au definit sacrul şi profanul: în secolul I î.C., jurisconsultul Roman Trebastius Testa în prima carte a lucrării sale “Despre lucrurile sfinte” a scris că “sacru este tot ceea ce e socotit ca fiind a zeilor” iar Macrobius 385-430 în a treia carte a lucrării “Saturnalia” a scris că “despre profan toţi sunt de părere că înseamnă ceea ce e în afara templului, departe de un loc sfinţit, departe de cult” (exemplu a dat Vergiliu - cel mai mare poet Roman - în “Eneida” 6:258: “Departe, rămâneţi departe, voi cei profani - a strigat Sibila / Circe - nu vă apropiaţi de dumbrava sacră / unde e intrarea în Infern”). Referitor la Circeea / Circe - una din formele Latine pentru Ghirghe / Gherga - în 2006, cercetătorul Român Timotei Ursu (mutat la New York / SUA) a precizat: “pronunţarea latină reală a grupurilor Ce-Ci şi Ge-Gi era Ke-Ki şi Ghe-Ghi”. Concretizându-şi experienţa religioasă, mai strâns legată de viaţă, Marea Zeiţă legată de pământ pentru omul arhaic a devenit mai accesibilă, acumulând şi puteri cereşti / preluate prin omologare în ritualuri (ca mamă era însoţită de câte un mamifer mare, fiind în vârstă era însoţită de o pasăre); de altfel, în numeroase Culturi încă se utilizează termenii de “ţara-mamă”, “limba maternă”, etc. / deoarece în trecut Pământul era popular personificat ca “Maica Domnului” iar prin ceremonie - cuvânt arhaic - se înţelege şi în prezent oficierea unui act solemn (posibil derivat din străvechea solemnitate religioasă a nunţii Gliei cu Cerul, ce a fost anual sărbătorită în Epoca Pietrei).
 |
| Reconstituirea unei aşezări de la sfârşitul mileniului VII î.C. |
Deoarece pasărea era asociată Marii Mame Ghirghe / Kirke - ca uliul Ghirghe în Banat, din acelaşi Ordin “Falconiformes” cu vulturul Cherges din Caucaz şi şoimul Ghirgo / Kirko din Peninsula Hemului şi Hemi, adică Balcani şi Egipt iar la HiperBorei cocostârcul / cocorul Guerga a devenit asociat bărbatului ei Ghergar - iată câteva consideraţii: în cazul păsărilor teritoriale, masculul care ocupă teritoriul este cel ce cântă; când este vorba de păsări neteritoriale, cântă masculul care este gata de împerechere. Pentru masculii din aceeaşi specie, cântecul unei păsări semnalează că este pregătită să îşi apere proprietatea (cuibul, teritoriul, partenera). În cele mai multe cazuri cântecul previne rivalii păsărilor de a se apropia de teritoriul său. Totuşi, dacă rivalul percepe cântecul mai slab sau mai puţin sofisticat decât al său pot apărea conflicte. Conflictul se rezolvă cu un concurs de cântec, rareori cu o luptă şi în cazuri excepţionale prin uciderea rivalului. Pentru o femelă care îşi caută un partener cu un teritoriu îmbelşugat acelaşi cântec înseamnă o ofertă matrimonială şi pentru “soţia” unui cântăreţ înseamnă că teritoriul este protejat de partenerul său. În cele mai multe cazuri masculul este cel care cântă şi femelele îşi aleg partenerul în funcţie de cântec. La unele specii, perechi de păsări cântă împreună: în duet. Cântecul unei specii nu înseamnă nimic pentru o altă specie: este ca o limbă străină pentru ele. Majoritatea masculilor care locuiesc în zona climatului European cântă numai primăvara. Unele specii continuă să cânte până vara târziu. Când sezonul de împerechere se încheie, păsările comunică prin sunete scurte care au puţin în comun cu cântatul. De asemenea, există multe specii de păsări care nu cântă deloc şi pentru a semnala că sunt gata de împerechere folosesc gesturi sau îşi arată penajul colorat. Gaiţa, graurul / grangurul şi multe alte păsări se pot regăsi în legătură cu Gherga (inclusiv mierlei aurii vechii Români îi ziceau gurgula); Dr. August Scriban în “Dicţionarul Limbii Româneşti” a scris: “Grangure - Latin ‘galgulus’ - o pasăre (numită şi ‘tartalac’) din neamul mierlei, galbenă, cu vârfurile aripilor negre şi care face un cuib spânzurat şi lucrat cu mare artă sau ‘auşel’ / ‘auş’ provenind din ‘bătrân’ / ‘moş’ = ‘Regulus Cristatus’.”
În vechea Română, despre pitulice / “Phylloscopus” se ştia ca despre “Ghirghilic”: pasăre cântătoare cu picioare relativ lungi (raportate la talia suplă); este din acelaşi Ordin “Passeriformes” cu corbul / “Corvus” - cea mai grea pasăre cântătoare, mitologic ştiută ca solul Zeilor, asociată de exemplu lui Apollo, patronul profeţilor - ce Medieval era şi pe blazonul Armânilor Giorgi (de altfel, se poate observa despre corghi / corbi că rezonează cu Gorghi, în proto-Turcă corbului zicându-i-se Karga). Guguştiucului / porumbelului sălbatic - ştiut ca “al lui Noe” - i se zicea “Gurgulică” / “Gârgăriţă”, rămas în vocabular (prin frecventa translaţie lingvistică “G”/“T”) ca “turturea”; în Bulgară încă i se zice “gurgulica”, în Spaniolă “gorgojo”, etc.: “cântăreaţa” turturică / “Streptopelia Turtur” - de care e legat şi verbul “a turui” - preferă pădurile de la deal şi câmpie din preajma terenurilor agricole, fiind migratoare (în Bazinul Dunării soseşte în Aprilie şi pleacă în Septembrie). “Legenda turturelei” - publicată de folclorista Tony Brill, ca semnificativă în Banat şi Argheal / Ardeal - este: “A fost odată ca niciodată un împărat mare, mare peste mulţi împăraţi. El avea numai o fată frumoasă şi toţi ceilalţi feciori de împărat voiau să o aibă de nevastă, dar ea nici că se uita la ei. Odată, veni la acel împărat un om cam slab îmbrăcat şi-l rugă să-l ia de slugă. Dar împăratul nici nu voia să ştie de una ca asta, fiindcă omul era în zdrenţe, era însă chip de frumuseţe. Fata când îl văzu, îi pică cam adânc la inimă şi de asta îl rugă pe tatăl ei, împăratul, să-l ia de slugă. Împăratul îl primi de slugă la oi şi-l mână la stână. Cum auzi fata, se rugă s-o lase tatăl ei şi pe dânsa la stână. El a lăsat-o. Dar împăratul tot băga de seamă că fata lui se îndrăgostea de cioban şi se hotărî să se ducă la stână. Zis şi făcut. Cum ajunse, îl şi omorî pe cioban, iar pe fata lui o lăsă la oi. Atunci se rugă fata la Dumnezeu s-o facă o pasăre, adică o turturică. Şi de atunci, când mulgea ea oile, tot cânta ‘tur-tur’ şi a rămas turturică”. Prepeliţei (“Coturnix” / pasăre migratoare ceva mai dezvoltată decât porumbelul) în vechime i se zicea “Ghearga”, încă având aşa denumire păstrată în Eire / Irlanda: obiceiul său e de sosire în Bazinul Dunării primăvara - în Aprilie, la deschiderea sezonului agricol - iar toamna e de plecare în zone mai calde; este cunoscută şi ca “pitpalac”, des întâlnită în poveştile vânătoreşti (era vânată cu ajutorul şoimilor). Ghearga / prepeliţa este o pasăre foarte iubită de lucrătorii câmpurilor, între care Gheorghe / Gheorga s-a evidenţiat mereu, deoarece îi însoţeşte mereu cu cântecele cu care îşi adună puii (în Reto-Romană / Latină vulgară - vorbită între Veneţia şi Elveţia - şi acum i se zice dialectal “quacra” în Romanşă, “caia” în Ladină, “lor” în Armeană, etc). Pleiadele - fiicele lui Atlas, însoţitoarele Zeiţei Artemida - şi-au tras denumirea din aceeaşi rădăcină cu prepeliţele; la vechii Români, Pleiadele au purtat numele de Cloţa-cu-pui sau Găinuşa (“găinuţa” / “găinuşa” nu însemna deloc “mică“, ci “pestriţă”).
Deosebiţi de berzele ce vestesc primăvara, cocorii sunt păsări mai mari. După cum a consemnat şi lingvistul Român Dorin Ştef în 2011 ca termen arhaic, cocorii erau ştiuţi drept “gârgălăi” (în mitologia populaţiei Saami din Suomi / Finlanda - genetic majoritar ca Gherga - conducătorul cocorilor era Guerga); în Bazinul Dunării trăiesc 2 specii: cocorul “mare” ce cuibăreşte în Delta Dunării şi cocorul “mic” (văzut mai rar, fiind în trecere), ce cuibăreşte în Asia Centrală şi iernează în Delta Nilului. Zborul lor maiestuos - cocorii / gârgălăii sunt gregari, formând cârduri mari - şi dansurile lor nupţiale spectaculoase (femela şi masculul “se cheamă” reciproc, plimbându-se cu mândrie) sunt fascinante; gârgălăii / cocorii sunt fiinţe înalte, “vocalizează” iar pentru a-şi proteja puii se strâng în grupuri şi dorm laolaltă, în timp ce câteva păsări stau de pază. Ţipetele gârgălăilor / cocorilor se aud de la kilometri; preferă să stea pe lângă ape / ţinuturile mlăştinoase şi sunt păsări omnivore (adică se hrănesc atât cu vegetale, cât şi cu animale: şerpi - e de ştiut că aceia nu pot auzi - şopârle, broaşte, rozătoare mici).
Uliul Ghirghe / ştiinţific “Accipiter” - pasăre răpitoare de zi, la fel ca şoimul - a fost de exemplu reprezentat pe măştile din cel mai timpuriu sanctuar aflat în spaţiul Român (mai vechi decât Templele Malteze ori piramidele Egiptene), la Parţa, în Banat, unde inscripţiile - realizate în prima scriere din lume - o slăveau pe Marea Mamă Ghirghe; din aceeaşi familie păsărească, acvila / “Aquila” - ca întruchipare a puterii şi frumuseţii - a devenit simbolul heraldic principal pe stema României, aşa cum a fost folosită întâi de Vlaicu Vodă, domnitorul Ţării Româneşti / văr primar cu Nicolae Gherga, devenit Sf. Nicodim de la Tismana, Mănăstire la poalele Munţilor Vâlcan. Este de observat că în străvechile Grecia, Egipt, etc. şoimului i se zicea “Ghirgo” / “Kirko” iar vulturul - pasăre răpitoare din aceeaşi familie cu uliul, şoimul şi acvila - era numit în Caucaz “Cherghes” de Alani / Oseţi, “Karkhăsa” în N Iranului, inclusiv în Daxia / Bactria, “Carkas” în Sogdia / Sogdiana (între Bazinele Amu Darya şi Syr Darya), etc.; în 1989, cercetătorii Americani David Flattery şi Martin Schwartz au enunţat într-un studiu publicat de Universitatea California că versiunea Osetă / Alană Cherghes / “Caergaes” era anterioară chiar proto-Iranienei (Alanii / Oseţii - acum împărţiţi de Georgia şi Rusia - îşi numesc limba ce o vorbesc ca “Iron”, de la Arian, însemnând “nobil”, nume pe care şi-l dădeau Indo-Iranienii, de la care provine şi numele Iranului: lingviştii consideră limba Alanilor / Oseţilor ca martoră importantă în analiza numelor străvechi, căci a supravieţuit în cei mai înalţi Munţi ai Europei de la începuturile Indo-Europene). În prezent de exemplu, Osetul / Alanul Valery Gergiev e directorul Operei din St. Petersburg / Rusia. Carca-sa / carcasa s-a păstrat în dicţionar ca având înţelesul de “totalitatea oaselor ce alcătuiesc un schelet”, regăsindu-se cu forme asemănătoare şi în actualele Bască, Engleză, Franceză, Galeză, Galiciană, Italiană, Malteză, Olandeză, Portugheză, etc. (de altfel şi denumirea de “organ” e în legătură cu forma Latină “organa” şi cea veche Greacă “ergon”, în conexiune cu Gherganul Gorgan). Totemic, străvechii Gherghi purtau penele acelor păsări.
Apropiate de Gherga au fost inclusiv păsările din familia Corvidae - a corbilor / croncanilor - şi corcodeii: din familia corbilor, ţarca / coţofana, foarte gălăgioasă - considerată aducând norocul în Asia şi nenorocul în Europa - preferă locurile luminoase deschise, ca smârcurile, grădinile şi terenurile agricole (cu numele ei fiind denumite muierile guralive) iar gaiţa, având şi numele de alunar, preferă codrii, în caz de pericol atenţionând celelalte vieţuitoare prin strigăte de alarmă specifice. Corcodeii / zarzării sunt migratori, cu gât lung, corp zvelt şi penaj brun-gălbui, fiind acvatici / “cufundaci”: au mărimea raţelor - ori mai mari - şi iernează în N Africii; cu o denumire asemănătoare - însă pentru fructe - din spaţiul Român până în Turki-stan (adică leagănul Turanic al Turcilor), caiselor şi corcoduşelor li se zic şi acum zarzăre, Georgienii având pentru “caise” termenul “gargari”.
Corbii / Karga şi-au dobândit statutul mitic deoarece erau mediatori între viaţă şi moarte; pe câmpurile de luptă erau “sanitari naturali”: consumau trupurile celor căzuţi. Aceste păsări - specie protejată în România - sunt foarte deştepte, adaptându-se uimitor mediului în care trăiesc (dintre toate, au cele mai mari creiere), ceea ce a atras respect dar şi legende. Gherganii erau cei care nu s-au mai limitat la legătura teriană / pământeană, ci au reprezentat trecerea la nivel superior - a fuziunii cu cerul - şi deci de a trăi expresiv dimensiunile lărgite ale unei alte paradigme (decât cea anterioară, veche şi oarecum limitată). Corbul / corboaica e o răpitoare longevivă (de aceea având timp şi să acumuleze experienţe, fiind o pasăre deşteaptă), ce dresată ajută la vânătoare. În “MahăBhărata”, corbii au fost comparaţi cu mesagerii morţii; în majoritatea credinţelor, corbii erau călăuzele ultimei călătorii, deoarece descopereau fără greş tainele întunericimilor (la nomazi - vânători şi pescari - erau pozitivi, aspectul lor negative ivindu-se odată cu viaţa sedentară / dezvoltarea agriculturii); în Dialectul Gheg din Balcani “kerkon” = “călător” (în Albaneză, același termen “kerkon” înseamnă “necesită”). La vechii Greci, corbul era asociat Zeului Apollo iar la vechii Scandinavi, 2 corbi încadrau tronul Zeului Odin: reprezentau principiul creaţiei.
Dr. Ion Ghinoiu în “Lumea de aici, lumea de dincolo” a scris: “În cântecele de Zori, cea mai mare frecvenţă o are Zeiţa Morţii cu chip de pasăre de pradă, de zi sau de noapte. Gaia este o pasăre răpitoare de zi care face parte - alături de vulturi, acvile, şoimi, ulii - din acelaşi ordin, spre deosebire de buha mare, bufniţa, cucuveaua, striga, care sunt răpitoare de noapte, grupate în alt ordin. Gaia are statură robustă şi aerodinamică, gheare ascuţite şi tăioase la cele 4 degete, cioc puţin curbat şi turtit lateral, penaj colorat care variază cu vârsta; simţul său cel mai dezvoltat este văzul. În România, 2 specii prezintă importanţă deosebită:
· Gaia roşie (‘Milvus milvus’) cu penaj roşcat, pictat cu brun şi cu coada scobită; cuibăreşte în pădurile carpatice iar toamna se îndreaptă spre iernare în sud-estul Europei, Turcia, Africa de nord-est (în iernile blânde, unele exemplare rămân pe meleagurile de vărat)
· Gaia brună (‘Milvus migrans’) cu penaj brun, roşcat pe piept şi cu coada mai puţin scobită ca a găii roşii; cuibăreşte în copacii din pădurile mai joase şi migrează toamna în Asia de sud-vest şi Africa centrală
Gaia are însuşirile după care oamenii culturilor preistorice îşi alegeau - din lumea vieţuitoarelor - divinităţile adorate: este o pasăre misterioasă atât prin apariţia şi dispariţia neaşteptată din peisajul cotidian, cât şi prin ascensiunile ce le face în zbor până dispare în înaltul Cerului; dacă suntem de accord cu specialiştii că bioritmurile de reproducere, inclusiv rutele de migraţie generate de acestea, sunt extreme de stabile în timp, atunci zonele de cuibărit ale găii din ţinuturile central şi sud-est europene trebuie să fi rămas aceleaşi din neoliticul Vechii Europe până astăzi. Dintre răpitoare, gaia este cea mai frumoasă şi mai plăcută pasăre. Gaia aduce / prevesteşte ploaia şi - împreună cu aceasta - rodul şi fertilitatea, în verile secetaose şi zilele caniculare, aşa cum o făcea (fără îndoială) şi cu milenii în urmă. Gaia este puternică, crudă, rapace, invincibilă; şi-a impus numele în memoria oamenilor prin propriul ei glas - ‘Ga! Ga!’ - când invocă ploaia în zilele caniculare ale verii. Este puţin probabil ca oamenii s-o fi numit vreodată altfel decât gaia”. Suedeza Kristina Berggren şi Americanul James Harrod notau în “Jurnalul religiilor preistorice” din 1996: “Divinitatea feminină era uneori diferită de mama fertilă, însă era venerată sub acelaşi nume; ei îi erau asociate simboluri geometrice şi animale prin statui sau desene care nu întotdeauna erau religioase, ci aveau şi scop practic de joacă ori pentru decor. Un simbol pe atunci era mai mult decât o metaforă ori o alegorie. Artiştii pre-istorici intenţionau prin lucrările lor să sugereze numeroasele puteri ale vieţii şi de aceea utilizau multe simboluri geometrice iar exprimarea nu cuprindea doar cuvinte ci şi imagini, dansuri, ritualuri, etc”. În “Spiritualitatea Vechii Europe”, Dr. Marija Gimbutas a consemnat: “Creaţia cea mai caracteristică a Culturii Vechii Europe este figurina ce reprezintă o zeiţă alături de servitorii sau adoratorii ei şi amulete cu imaginea sa. Judecând după stereotipurile figurinelor menţinute de-a lungul mileniilor, religia Vechii Europe era politeistă şi dominată de zeităţi feminine. Se poate aprecia că acele aşa-numite stereotipuri se pot grupa în 3 categorii principale. Prima a fost ‘Creatoarea’, reprezentată ca o zeiţă antropomorfă şi asociată cu o pasăre; ipostazele sale se refereau la funcţia de dăruitoare a vieţii dar şi de curmătoare a ei: moartea. A doua categorie era a ‘Zeiţei Transformării’, reprezentând renaşterea forţei vitale ori potenţialul embrionic al vieţii; des era asociată cu peştele (urmaşele sale au fost nimfele). A treia categorie era reprezentată de fertilitate - mai ales a pământului - fiind ‘Mama-Glie’, asociată cu şarpele (nemuritor, căci îşi schimbă pielea şi fiind o creatură ce hibernează apare la începutul primăverii, în mod asemănător Mama-Glie apărând primăvara ca o zeiţă tânără - chiar sacru gravidă - devenind toamna Hârcă; şarpele din credinţele ‘vechi europene’ era aducător de bine, nu de rău aşa cum s-a întâmplat în ulterioara simbolistică indo-europeană). Pământul gravid sau Mama grânelor au fost aspecte care au apărut la începutul erei agricole, supravieţuind ca Mama-Glie. La începutul neoliticului (mileniul VII î.C.) ea apărea încoronată şi pe tron. Mama gravidă era asociată cu peştera, movila, mormântul, cuptorul, etc. În timp ce principiul feminin era considerat creator şi etern, cel masculin era privit ca spontan şi efemer (acesta din urmă reprezentat prin bărbaţi cu măşti de animale - ca ţapi sau tauri - care adorau zeiţa: forme timpurii ale lui Dionysos / Dionis, zeul regenerării anuale). Zeiţele Epocii Pietrei erau în primul rând creatoare ale vieţii - nu frumuseţi - şi în mod hotărât nu soţii ale zeităţilor masculine. Principiul masculin servea la regenerarea puterilor zeiţei; divinitatea masculină era un zeu al vegetaţiei, întrupat mai târziu în Pan ori Silvanus (stăpânul pădurilor şi păşunilor). Tărâmul zeiţelor era cerul, pământul şi lumea sub-pământeană. Conceptul de principiu divin feminin se manifesta prin ciclul infinit al vieţii, morţii şi renaşterii. Aşadar, fertilitatea era numai una din multiplele funcţii ale zeiţei; nu aceasta era funcţia principală a zeiţei şi nu avea nimic de-a face cu sexualitatea”. În imaginea următoare se poate vedea Zeul Pan - protectorul păstorilor şi turmelor - fiul Zeului Hermes:
 |
Capra şi Zeul Pan
|
Cultul pentru Marea Zeiţă sau Mama Divină era nelipsit din religia primordială a oamenilor în Epoca Pietrei, Cultura maternă fiind cea care a făurit monumentele megalitice (ce făceau mereu referire la ea, uneori şi sub aspectul teribil de regină a morţilor, ca “Doamna Albă” - şi în ipostaza păsării de pradă gaia care ia sufletul la moartea omului - până azi propagându-se ideea că “totul din ţărână este şi în ţărână se întoarce”); decedaţii pe atunci erau îngropaţi în poziţia ghemuită a fătului, în camera mortuară având forma de ou sau uter, ca respect pentru Marea Mamă (savantul Francez Alain Danielou 1907-1994 a numit acea poziţie ghemuită ca “postură Yoga”). Legenda “Gaia” - culeasă din S Român în 1898 - era: “Demult - foarte demult - pe când nu erau atâtea izvoare, vara însetau toate vietăţile de pe pământ. După ce şi-au ales păsările împăratul, acela a chemat sfat, ca să-şi sape cu ciocul o groapă mare, unde să se adune apa pentru vreme de ispită. Şi s-a întâmplat că au primit toate paserile sfatul împăratului, numai gaia n-a voit să-l primească. Şi dacă s-a hotărât, s-au pus ziua şi noaptea pe lucru. Şi lucrau cu sârguinţă, una mai mult decât alta, şi aveau spor la lucru, că erau cu milioanele. Şi au lucrat aşa paserile în bună înţelegere şi au isprăvit lucrul cu mare bucurie. Şi dacă a plouat, s-a umplut balta cu apă şi aşa nu mai duceau lipsă de apă. Se zice că cu timpul, din acea baltă s-au format râurile, din ce în ce mai lungi şi mai late. Şi acum au toate vietăţile apă în îndestulare, numai gaia nu! De aceea, vara când e secetă mare, vedem gaia coborându-se pe la râuri, ca să înghită un strop de apă, dar sărmana o păţeşte amar, de o zăresc celelalte paseri, că o iau dinainte; iar ea se suie până-n vânătaie şi de acolo - cu glasul ei răguşit - cere mereu ploaie de la bunul Dumnezeu, căci ea numai când plouă poate să-şi astâmpere setea ei cea înfocată”. Măsurătorile au constatat că la sacrii megaliţi apele freatice jucau un rol important în combinaţie cu energia telurică a solului unde erau, ce împreună cu geometria şi orientarea astronomică a monumentelor induceau curenţi de frecvenţă joasă în câmpuri electromagnetice influenţând prin experienţa iluminării oamenii supuşi ritualurilor / manifestările obişnuite în perimetrul lor fiind de agitaţie, anxietate, ameţeală, nervozitate, refacere, slăbiciune, etc. (iar de aceea primele metale utilizate în istorie au fost cele bune conducătoare de electricitate - ca aurul şi cuprul - folosite însă separat de piatra megaliţilor, datorită răspunsului lor vibratoriu diferit, până în Evul Mediu majoritatea locaşelor de cult fiind realizate fără a încorpora piese prelucrate din metal în construcţia lor, deoarece exista o consideraţie spirituală deosebită pentru materialele provenite direct din sânul Mamei-Pământ). Este de remarcat că în Bazinul Dunării inferioare au fost primele ansambluri din lume de obiecte din aur (metalele - pepitele de aur şi cuprul nativ / pur - au fost modelate iniţial ca pietrele, prin prelucrarea la rece, fiind folosite la început pentru fabricarea bijuteriilor şi abia mai târziu pentru confecţionarea uneltelor, înlocuind astfel piatra; totuşi, unele “geme”, adică pietre “preţioase” / “semipreţioase” - ca de pildă obsidianul - au continuat să fie preţuite şi folosite iar metalurgia bronzului a fost în Balcani din mileniul VI î.C., prin topirea azuritului). Arheologii Ruși Natalia Ryndina de la Universitatea Moscovei în 1993 și Evgeny Chernykh de la Academia Rusă în 2008 au schiţat metalurgia Vechii Lumi din mileniul V î.C. (considerând că aşa s-au şi declanşat Culturile Stepelor EurAsiei, pornind din interiorul Carpatic):
Pentru omul arhaic, purtarea rituală a zorzoanelor / podoabelor era asociată cu participarea lor la anumite principii sau legături simbolice cu cosmogonia. Ritualul culegerii ierburilor de leac era de asemenea legat de repetarea unui act cosmogonic iniţial. Reîntoarcerea la cosmogonie se realiza simbolic şi în actul luării în stăpânire a unui ţinut sălbatic / nelucrat (ce echivala cu transformarea haosului în cosmos, prin intermediul cosmogoniei): munca pământului simboliza acel act dar deplina stăpânire nu se instituia decât după ridicarea unui altar, ca simbol al desfăşurării lumii în jurul unui centru bine definit. Cosmogonia era actualizată nu doar la Anul Nou - de Ziua Zeiţei / când instaurarea Noului An impunea recitarea mitului cosmogonic - ci şi la naşteri, la cununii, la clădirea locuinţelor, etc., adică acolo unde ceva începea. Printr-o atare începere, omul arhaic anula timpul scurs, realizând pe Pământ - în orizontul existenţei sale profane - imaginea spaţio-temporală a unui sacru Rai primordial, doar în aparenţă pierdut; pe acea cale, sacrul devenea un mister accesibil omului de rând, fiind posibil de re/întrupat în profanul formelor banale ale existenţei.
În secolul XIX, folcloristul Român Petre Ispirescu a cules în Bucureşti basmul “Gheorghe cel viteaz” (având multe ingrediente tipic asociate de-a lungul timpurilor cu Gherga): “A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă. 10 ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stârpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci înainte nu-i va face un copil, să ştie că pâine şi sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca. Dacă auzi aşa împărăteasa, mult se mâhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descântătoare. Luă tot felul de leacuri. Când, într-o noapte, ce văzu se spăimântă. Se făcea că umblă pe o câmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoţite, şi 2 câte 2 se încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Până şi flutureii umblau tot 2 câte 2. Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucură mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, măre, spre dânsa ca un vârtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; aceasta, tremurând ca varga, fugi în sus, fugi în jos, şi, văzând că n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sânul împărătesei. Balaurul, văzând una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă. Îi sărise inima de frică şi-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi peste 9 luni de zile născu o bunătate de copilaş de drăguleţ. Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărâră să boteze pruncul. Pe atunci se botezau copiii într-o fântână sub un munte. Şi fiindcă de câtva timp se ivise nişte tâlhari pe acel munte, cari pândeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fântânei, să păzească şi să apere pruncul, când va fi să se ivească tălharii. Nu se mulţumi cu atât, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe câte o slovă; după aceea înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gâtul copilului. Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi boteze copilul, luând cu dânşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi. Ajungând la poalele muntelui, le ieşiră înainte tâlharii, şi nici una, nici alta, începură a da vârtos. Împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tâlharii, până se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncei şi plecă. Când să se întoarcă de la botez, veni până la un loc; aci, stând şi nemaiauzind zăngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezând să meargă înainte, se întoarse înapoi şi ascunse copilul după fântână, într-un stuf de flori. Pasămite tâlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dânsa. Împărăteasa plecă singură la împăratul. Pe drum, când ajunse la locul de luptă, văzu un băltău de sânge şi alături o groapă mare unde erau îngropaţi oamenii împărăteşti. Închise ochii să nu vază acea groază şi porni înainte, când deodată se pomeneşte cu 2 tâlhari că pun mâna pe dânsa. După ce le spune cine este, tâlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecată, fără nimic, porunci să o bage într-o peşteră părăsită şi să i se dea câte un sfert de pâine şi câte o cană de apă pe zi, până ce s-o prăpădi acolo. Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme. Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse până ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul. Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mângâie:
- Capra-tatii! Capra-tatii! voind să puie mâna pe dânsa. Dar aşi! Unde e pomana aia?
Capra, ţâşt! în dreapta, ţâşt! în stânga, se depărta mereu. Călugărul după dânsa. Dacă văzu că nu poate pune mâna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărâţe şi începu a se lua pe lângă dânsa cu binele, tot strigând-o şi mângâind-o:
- Capra-tatii! Capra-tatii!
Dar nici aşa nu izbândi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tărâţe, ci tot înainte trăgea să se ducă. Pustnicul se luă după dânsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lângă dânsul, dându-i să sugă. Călugărul intră după dânsa şi, când o văzu, stătu locului, temându-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! Unde? Ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şi-l puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lângă copilaş. Văzând astă minune, călugărul o lăsă de-i dete ţâţă până ce se sătură, apoi luă copilul, îl desfăşă, îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gâtul copilului şi află că se numeşte Gheorghe şi că este fecior de împărat. După ce se mai mări, călugărul îl învăţă să citească şi să scrie. Plânse Gheorghe şi călugărul, când muri capra, de nu li se zvântă lacrimile de la ochi multă vreme. O îngropară ca pe oameni. Gheorghe se tângui mai cu foc de pierderea ei. El ştia bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mamă, ca pe una ce-l hrănise şi-l crescuse. Nu trecu multă vreme, şi iată că muri şi călugărul. Îl îngropă Gheorghe şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plânse şi se mai tângui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc. Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lăsă pe dânsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbără un rând de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul. Merse ce merse pe acea potecă, până ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte câmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucată de loc şi intră într-o cetate. Se ameţi şi se fâstâci când se văzu încongiurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. Mergea, şi nici el nu ştia unde se duce. După ce-şi veni în simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea şi, luându-şi inima în dinţi, începu a umbla, uitându-se prin toate prăvăliile şi mirându-se de toate celea ce vedea. Se ţinea lumea după dânsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colindă o mare parte din oraş, ajunse la o fierărie, şi acolo, văzând şi buzdugane, intră şi ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan.
- Alege-ţi de care pofteşti, îi răspunse negustorul.
După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalţi îl ţinea în mână şi un buzdugan năprasnic, voi să plece.
- Plăteşte întâi, băieţaş, şi apoi să pleci.
- Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul.
- Iaca să ne tocmim, şi să-mi dai bani cu cât ne-om învoi.
- Ce este aceea bani? mai întrebă el.
Negustorul, văzând că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul şi-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe. Se miră Gheorghe deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, dacă văzu că n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie şi buzdugan. Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an şi aşa se băgă ucenic. Iscusinţa lui Gheorghe ajunsese de poveste: unde alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în 3 ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. Barosul cel mare pe carele nici 3 oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dânsul. Şi toţi se temeau de el. Dacă îşi împlini anul, se mai băgă pe un an, ca să-i dea fier şi cărbuni să-şi făurească el o sabie şi un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se şi acest an, stăpânul porunci să-i dea fier şi cărbuni. Calfa cea mai mare, temându-se să nu-i ia locul, îi pusese gând rău şi căuta cum să facă să-l prăpădească. Îi spuse, deci, că fier este destul, dară nu sunt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-şi facă, căci de acolo aduc şi ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagră, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, şi de aceea îl trimitea pre dânsul acolo, ca să se prăpădească. Gheorghe nu ştia de unele ca acestea. El era cu inima curată şi fără făţărnicie. Îşi alese din prăvălia stăpânului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă nişte burduşe mari pentru cărbuni, făcute din 2 piei de bivol şi plecă să-şi facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse şi, ajungând la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sân de frică. Apoi îi spuseră toată şiretenia cu scorpia. Gheorghe le tăie cuvântul şi le zise:
- Dacă nu voiţi a-mi spune, încetaţi cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn.
Oamenii, dacă îl văzură atât de înţestat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orânda lui. Ajungând la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc. Stând pe lângă foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc; se întoarse; când, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul Gheorghe. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pământ, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întâmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi risipi focul, apoi se repezi asupra lui Gheorghe ca să-l soarbă pre el. Voinicuţul de Gheorghe unde smuci odată sabia din pământ şi, mai iute decât ai gândi, o aduse şi tăie în 2 scorpia. Apoi se luă după dânsa, care fugea către scorbura unde vieţuia, şi, ajungând-o, îi tăie capul. Atâta sânge mohorât curse din spurcăciunea de scorpie, încât se alcătui o baltă. Când era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume. Când se uită, ce să vază? O păsărică drăgulică şi frumuşică sta pre o ramură şi-i zicea:
- Gheorghiţă cel viteaz, spre mulţumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toţi anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sângele acestei fiară blestemată şi nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viaţa ta, şi să nu mai ai frică de nimeni, afară de Dumnezeu.
Voinicul de Gheorghe făcu precum îl învăţă păsărica; când ieşi din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui Gheorghe lipită o frunză de copaci şi-i zise:
- Gheorghe, ţi-a mai rămas un locşor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-aibi.
Apoi voinicul, punând capul scorpiei într-un burduf, şi în celălalt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpânului său, îşi luă fierul pentru care muncise un an şi se puse a-şi făuri o sabie şi un buzdugan. După ce le isprăvi, îşi încercă sabia, dând cu dânsa într-un drug de fier, şi se rupse în 2; o lepădă şi, luând buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi când căzu jos se turti; îl lepădă şi pe acesta. Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă. Tot gândindu-se, îşi aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pământ. Se duse tocmai acolo. Când se apucă să-l scoată, ce să vezi? Fierul nu era înfipt, ci era o vână din munţi. Se apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, până ce, rupând vâna, o smulse şi o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie şi izbuti a-şi face o sabie şi un buzdugan cari să-i fie tovarăşi nedespărţiţi. După aceea se duse cu tovarăşii săi la fântâna botezului şi le boteză, punând săbiei numele de ‘Balmut ajutătorul meu’ şi buzduganului ‘Omorâtorul vrăjmaşilor mei’; apoi se întoarse iarăşi la prăvălie ca să-şi ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-şi caute părinţii. Când se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasămite ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. Câţi o văzură, toţi muriră. Dacă văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face. Ieşi pe poartă afară şi plecă. Pe drum se întâlni cu un ucenic carele nu fusese acolo când umblase călfile în burduful lui Gheorghe. Acesta, cum îl văzu, se duse la dânsul să-şi ia ziua bună.
- Da unde te duci, nene Gheorghe?
- Iaca, unde oi vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu.
- Ia-mă şi pe mine cu dumneata, nea Gheorghe, se rugă ucenicul.
- Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau şi licheaua după mine!
Plecând Gheorghe şi mergând singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, când iată şi băiatul cu care ucenicise că vine şi se aşează lângă dânsul. Pasămite, se luase după el şi, cât colea, îl urmări până îl ajunse.
- Dară asta, mă? îi zise Gheorghe.
- Iată-mă şi eu, răspunse ucenicul. Ce? Dacă n-ai vrut să mă iei, socoteşti că eu n-am putut să mă ţin de dumneata?
După ce râse niţel Gheorghe şi, făcându-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicându-i:
- Dacă este aşa, tovarăş să-mi fii.
Apoi lungi pasul la drum, şi aide, aide, 3 zile şi 3 nopţi merseră până ajunseră la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce câte ceva. Pe când stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi tot deodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vânător alergând după dânsul călare, iară după vânător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vânătorul întinse arcul şi, când zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gâlgâia sângele ca dintr-o saca. Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o dată şi dintr-o săritură fu lângă calul de vânător, căruia îi şi vărsă maţele, sfâşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vânătorul căzu morman de pe cal şi, pe când porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, Gheorghe cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decât gândul, fu lângă vânătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mână. Dintr-o lovitură făcu în 2 spurcata fiară. În mai puţin de o clipă de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vânătorului, cari rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întâmple. Aceşti oameni erau din împărăţia tătâne-său. Ei cu toţii mulţumiră lui Gheorghe pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Şi fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe deasupra, rămâind mai uşori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gâtul lui Gheorghe. Se dete pe lângă dânsul binişor, îi citi numele şi-l cunoscu. Spuind şi celorlalţi minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vânătorul cel cu pricina veni lângă dânsul şi-i zise:
- Mulţi ani să trăieşti, doamne şi al nostru stăpânitor! Şi să ştii că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul şi eu, sluga nevrednică a domnului meu, îi ţin locul, până se va găsi moştenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrânilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulţumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întâmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpaşi de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cârmuit omeneşte atâta mare de ani. Gheorghe, care căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vânătorul, zise:
- Dară de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sunt fiul împăratului despre care îmi vorbiţi?
- Mărgelele de la gâtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, şi de azi înainte tu să ne cârmuieşti.
Toţi mesenii se sculară şi i se închinară ca la un împărat. Gheorghe plecă cu dânşii şi cu băiatul cu care ucenicise el, şi se duse la palaturile împărăţiei. Sfară se dete în ţară de această fericită întâmplare. Şi alerga poporimea din toate părţile, cu mic cu mare, să vază pe acela carele mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat, lăudând numele Domnului. Iară dacă s-a aşezat Gheorghe în scaunul tătâne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile. Băiatul cu care ucenicise Gheorghe ajunse să fie mâna dreaptă a împăratului, atât se ciopli şi se supţie în puţină vreme. Cercetând noul împărat în dreapta şi în stânga, de cum s-a întâmplat pierderea lui, află şiretenia pricinei din fir până în aţă, cum adică s-a bătut tată-său cu tâlharii, cum aceştia i-au înfrânt oastea şi cum împăratul cu ai săi, dând dosul, n-a mai ştiut nimic nici despre dânsul, nici despre mama sa, şi cum împăratul a fost coprins de mâhnire şi de obidă până la moartea sa, şi cum a murit nemângâiat, nemaiaflând nimica despre dânşii. Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fântâna botezului, ca să stârpească codrul de acei tâlhari. Dară până una, alta, ca să nu i se întâmple ceva rău mă-sei, socoti mai nemerit să poftească pe căpitanul tâlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei. Şi scrise carte. Iară dacă văzu că oştenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, şi-l trimise pe dânsul. Acesta dacă plecă, ajungând în codrul unde era fântâna botezului, se pomeni înconjurat de 12 haiduci, cari şi puseră mâna pe dânsul. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dânsul şi aşteptară să vază ce le porunceşte el. Căpitanul râse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că dacă îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară dacă i s-a urât de a mai trăi, să vie să se bată că-l aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul până nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată. Această osândă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecând în tinereţe, neprimindu-l a-i fi soţ, când a cerut-o de la părinţii ei, lucru pentru care s-a şi făcut el haiduc. Până să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de tăie o curcă, o fripse şi-l trimise împărătesei, zicându-i să mănânce cea mai de pe urmă mâncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar şi poate are să-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomană. Împărăteasa, cum auzi că trăieşte fiul ei şi că este împărat la împărăţia tătâne-său, nici că se atinse de curcă, ci trimise răspuns căpitanului de tâlhari că ea, cum a trăit 24 de ani numai cu pâine şi apă, va trăi şi de aci nainte, până ce Dumnezeu, care cunoaşte toate ascunsurile inimei şi ştie nevinovăţia ei, o va mântui de aceste munci de cari nu este vrednică. Gheorghe se cătrăni de mânie când văzu necuviincioasa purtare a haiducului şi poftirea cea vrednică de râs ce-i făcea. Atunci porni cu ceata lui cea aleasă şi se otărâră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăieşte. Tot atunci, căpitanul de tâlhari îşi adună ceata într-o culă sub nişte dărâmături de ziduri ce se aflau în muntele acela şi unde era locuinţa lor, şi se puse a cina. Pe când ei beau şi se veseleau, vorbind verzi şi uscate şi bătându-şi joc de scrisele împăratului şi de răspunsul împărătesei, odată se despică zidul şi se ivi o umbră, care puse pe masă 2 lumânări aprinse de piatră, o carte şi o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tâlharii rămaseră ca scrişi pe părete şi tăcură mâlcă. Se putea auzi musca zbârnâind, atâta linişte şi tăcere se făcu. Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise şi citi: ‘Firul nelegiuirilor tale s-a sfârşit. Glasul nenorociţilor pe care fără milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sângele cel nevinovat ce atâta amare de timp ai vărsat cere răsplătire. Eşti blestemat. În ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta, şi pe care tu n-ai ştiut-o, este o uşcioară pe care o veţi descoperi căutând-o cu una din aceste lumânări. Ia cheia ce ţi s-a pus pe masă şi o deschide. În această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui Gheorghe, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele şi chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum 24 de ani. În celălalt sipeţel vei găsi o piele de urs şi un lanţ cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămâi până îţi vei ispăşi păcatele. Împărăteasa te va duce de lanţ şi te va da în mâna împăratului. Şi să nu cutezi a face în alt chip, căci mânia cerului va cădea peste tine şi mai îngrozitoare’. La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Şi neavând încotro, scoase toate avuţiile ce adunase de când tâlhărea şi le făcu 12 părţi, deopotrivă, pe cari le împărţi la cei 12 tovarăşi ai săi. Aceştia, după ce-şi luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăştiară ca puii de potârniche, care şi pre unde. Iară el, căpitanul, deschise sipeţelele şi află toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele şi podoabele de împărăteasă şi le dete mumei lui Gheorghe, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuroasă, căci hainele de pe dânsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră, rămâind mai goală. Apoi îşi ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o şi dobândi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună. După ce căpitanul de tâlhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca şi când ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanţ şi se îndreptă către scaunul fiului său. Pe drum se întâlni cu Gheorghe, care venea, măre, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mânca foc. Gheorghe era cu sabia lui, ce o ţinea goală în mână. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, şi se închină lui ca unui împărat. Gheorghe se dete jos de pe cal şi îmbrăţişase pe împărăteasa ca pre muma lui, după ce află cine este. Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscându-i nevinovăţia, a izbăvit-o prefăcând în urs pe prigonitorul ei. Apoi dete pe urs de lanţ în mâna împăratului. Acesta se înduioşi de osânda lui şi-i dete drumul, zicându-i:
- Destul îţi este ţie urgia dumnezeiască. Du-te şi cată de-ţi ispăşeşte păcatele.
Ursul într-o clipă de ochi se făcu nevăzut, intrând în codru. Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul şi cu ostaşii săi se întoarseră la scaunul împărăţiei, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui. Şi domniră în pace şi în linişte până ce, vrând Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. Iară întâmplările lor au rămas de poveste şi vor rămânea în veacul veacului. Şi încălecai p-o şea şi vă spusei povestea aşa”.
