186. Vikingii / Varegii Garðar


În mileniul I, Vikingii / Varegii de la Marea Baltică şi Valahii (mai ales cei de la Marea Neagră / Dunărea inferioară) iubeau deopotrivă valurile: erau buni şi mari vâslaşi, căci deplasările prin Țările lor pe atunci erau cel mai facil de efectuat pe ape. Ambele popoare aveau aceiaşi strămoşi: Valahii din arealul Dunăreano-Pontic erau urmaşii direcţi ai Geţilor şi Varegii / Vikingii din arealul Baltic erau urmaşii direcţi ai Goţilor (iar Goţii se trăgeau din Geţi); de pildă, însuși denumirile lor au relevat aceeași sorginte: Valahii respectiv Varegii / Vikingii slăveau valurile (Varegii ca “regii valurilor” iar Vikingii tot așa, căci la Danezi - avându-i pe Daco-Geți drept strămoși atestați, la fel ca Valahii - de exemplu s-a conservat semnificația de “vig” = “golf” / “fiord” și “king” = “rege”). Inclusiv vecinii Germani (din “Deutsch-land”) din S Danezilor - și respectiv din S Baltic - i-au avut printre strămoși pe numeroșii Daco-Geți; dacă în Antichitate Tracii au format cel mai mare popor European, atunci și succesorii lor au rămas numeroși: în prezent, cele mai mari popoare Europene sunt urmașele străvechiului și uriașului popor Trac, anume cel German / în centrul Europei și cel Rus / în răsăritul Europei (numeroșii Traci și-au început dominarea acvatică deopotrivă în Marea Egee și în Bazinul Dunării, după care cei cu asemenea abilități s-au extins - în timp - spre Nordul European foarte umed).
Fieful Vareg / Viking din N Europei
Ca și înaintașii direcți Goți - împărțiți în Estici / OstroGoți și Vestici / ViziGoți - în Bazinul Baltic al secolului VIII au apărut răsăritenii Varegi și apusenii Vikingi; grozavii Garðari - cândva Goți / Geți în Bazinul Baltic, la contactul mai ales cu cei din zona irigată de apele Carpaților - erau în Est ca nobilii Varegi iar în Vest ca vitejii Vikingi (similar cu împărțirea strămoșilor - nobili ca răsăritenii OstroGoți și viteji / voinici ca apusenii ViziGoți - reflectând tradiția liderilor dinastici Geți din ramurile nobililor Amali și respectiv Balți): de altfel, s-a și consacrat denumirea “Lupilor de Mare” iar asemenea apariție lupească pe valuri se poate conecta deopotrivă cu simbolistica lupească Ghetă pe de o parte și respectiv cu apelativul de “Wulfingi” = “Lupi Vikingi” al Scandinavilor Baltici pe de altă parte - de pildă știuți explicit ca Geați răsăriteni în provincia Suediei OsterGot-land / OstroGothia - emblematic la prova vasului Vareg / Viking ajungând capul lupoaicei ori al dragonului, același simbol anterior fiind în frunte la strămoșii Geto-Daci (un erou Geat a fost cel zis BeoWulf, ca metafora combinației urs-lup). De altfel, de la Vikingi a rămas legendarul Krake / Kraken ca monstrul marin care prin vârtejul teribil ce-l făcea putea și scufunda ambarcațiuni (numele Krake/n a fost cunoscut în Atlanticul de Nord până și în Groenlanda, pe timpul expansiunii Vikinge acolo). Pe de altă parte, cercetătorul Român Adrian Nicolae a scris în 2010: “Nicicând în istorie nu au existat războinici mai fioroși și mai temuți decât Berserkerii scandinavi. Într-o societate în care cultul luptătorului nordic era adânc înrădăcinat în conștiința oamenilor și în care până și poemele de dragoste conțineau liste ale dușmanilor uciși pe câmpul de luptă, o categorie războinică fără egal avea să se ridice, șocând prin violență până și pe cei mai încercați dintre vikingi. Se spunea despre Berserkeri că ar fi fost posedați, că se aruncau în luptă ignorând orice pericol, goi sau acoperiți de blănuri, urlând asemeni animalelor sălbatice, mușcându-și armele și atacând tot ceea ce la stătea în cale. De multe ori, în frenezia luptei, se întâmpla ca unii dintre ei să se năpustească asupra unui copac sau asupra unei stânci pe care o confundau cu dușmanul, sau să ucidă fără discriminare pe adversarii sau aliații din jurul lor. Teroarea născută din furia lor incontrolabilă avea să devină legendară și chiar să fie asociată, în mod greșit, tuturor războinicilor vikingi. Primele mențiuni despre temuții războinici nordici apar în creațiile medievale scandinave, așa numitele saga, opere eroice sau istorice apărute, cu precădere, la sfârșitul primului mileniu și începutul celui de al doilea. Poate cel mai vechi document cunoscut, în care au fost pomeniți Berserkerii, a fost un poem istoric viking din secolul IX, scris de către poetul Thorbiorn Hornklofi în cinstea primului rege al Norvegiei; aici este menționat că regele avea grupul luptătorilor de elită Ulfheonars - cei acoperiți de blănuri de lup - denumire din care se pare că a derivat și cea de Berserker, însemnând cel care poartă blănuri de urs’. De altfel, se pare că legătura totemică dintre războinicii nordici și cele 2 sălbăticiuni era una extrem de puternică, atâta vreme cât, pe câmpul de luptă, Berserkerii împrumutau ferocitatea și comportamentul acelora, până acolo încât erau confundați cu animalele sălbatice. În poemul ‘Ynglingatal’, apărut tot în secolul IX, unde e de asemenea o înșiruire a regilor nordici din prima dinastie, cea de Yngling, Berserkerii erau asociați zeului suprem din mitologia scandinavă, Odin, și au fost descriși asemenea unor ființe cu puteri supranaturale: ‘Iată bărbații lui Odin, înaintând fără armură, mușcându-și scuturile asemenea câinilor turbați sau lupilor. Sunt puternici ca urșii sau taurii sălbatici, pot omorî oameni doar cu suflarea și nici fierul, nici focul nu îi poate atinge’. Comportamentul violent al Berserkerilor s-a dovedit prea mult chiar și pentru societatea vikingă, cea care a ajuns să-i repudieze si i-a silit să trăiască în afara comunităților. Temuții războinici nu au mai fost invocați decât cu prilejul războaielor, acolo unde erau folosiți în grupuri de câte o duzină, ca trupe de șoc care să creeze breșe în rândurile inamicilor sau care să susțină trupele aliate care dădeau semne de slăbiciune. Ordinul a fost oficial interzis în secolul XI, deși a mai trecut încă un secol până când grupurile organizate de Berserkeri au dispărut pentru totdeauna. Nu s-au păstrat informații despre modalitățile în care temuții luptători nordici puteau atinge starea de furie nestăvilită care îi mâna în orice luptă, indiferent de pericole. Se știu, în schimb, simptomele pe care le manifestau aceia înainte de bătălie și după aceasta. Vechile texte nordice îi descriau ca pe niște hibrizi om-lup sau om-urs care, în accese de frenezie, își mușcau armele și scuturile înaintea luptei, se înroșeau puternic la față, urlau asemenea sălbăticiunilor și nu simțeau durere, fiind capabili să lupte chiar și după ce primiseră lovituri groaznice; odată încheiată bătălia, Berserkerii ieșiți din transă sufereau de slăbiciune, dureri puternice de cap și amnezii parțiale (se întâmpla chiar ca unii dintre ei să nu supraviețuiască unor asemenea stări). Nici astăzi nu există o explicație clară asupra acelor fenomene, deși au fost lansate numeroase teorii cu privire la cauzele care puteau determina un asemenea comportament. Cea mai cunoscută ipoteză este cea a inducerii stării de nebunie prin intermediul drogurilor. Se știe că nordicii cunoșteau proprietățile ciupercilor halucinogene, fiind posibil ca acelea, consumate în amestecuri cu alcool, în cadrul unor ritualuri sacre, să poată induce starea de frenezie din timpul luptelor. Testele efectuate în laboratoarele de medicină au infirmat însă teoria, demonstrând că asemenea practici ar fi dus, mai degrabă, la o slăbire a organismului și o pierdere semnificativă a capacităților de luptă ale celor implicați. O altă teorie cunoscută este cea a autoinducerii stărilor de furie extremă prin practici rituale. De altfel, se pare că Berserkerii trăiau în clanuri separate în care nu puteau intra decât cei inițiați. Majoritatea celor care reușeau să acceadă în grupul războinicilor deveneau în mod automat adepți fanatici ai zeului Odin ale cărui însușiri le căpătau. Probabil ca de acolo a plecat și ideea transformării acelora în diferite sălbăticiuni, caracteristică pe care numai Odin o avea din întreg panteonul. O mare parte dintre Berserkeri primeau dupa inițiere cognomenul Bjorn sau derivate ale aceluia, care însemnau urs’. În ‘Grettirs saga’, un alt poem scandinav, a fost descris un proces de accedere în clanul Berserkerilor, proces în care tinerilor li se aruncau armele în bârlogul unui urs: aceia erau obligați să înfrunte și să ucidă animalul din blana căruia urmau să își confecționeze hainele caracteristice ordinului. Un exemplu în favoarea autoinducerii stării de nebunie prin practici rituale îl constituie și lucrarea împăratului bizantin Constantin VII: ‘Cartea ceremoniilor la Curtea Bizantină; aceea pomenește despre un ritual practicat de către membrii gărzii varege (garda imperială bizantină formată numai din războinici scandinavi), în care luptătorii executau dansuri misterioase, îmbrăcați în piei de animale și purtând măști cu motive zoomorfe. Nu se știe exact momentul în care au apărut Berserkerii ca parte distinctă a armatelor nordice. Se pare că o primă formă de manifestare a acelora au descris-o romanii. Tacitus a menționat că în momentul invadării teritoriilor germanice de către trupele imperiale, latinii au fost întâmpinați de războinici impunători care nu numai că își acopereau trupurile în culori amenințătoare și blănuri de animale, dar uzau și de o ferocitate naturală, așa cum numai sălbăticiunile puteau avea; de altfel, Roma a renunțat la ideea de a cuceri triburile germanice, dupa o serie de înfrângeri răsunatoare. În schimb, este cunoscut momentul în care Ordinul războinicilor a fost trecut in ilegalitate: în secolul XI; motivele pentru care aceia au fost interziși sunt incerte, deși este posibil ca o mare influență să o fi avut duelurile clasice vikinge, care au fost interzise tot atunci. Se pare că astfel de înfruntări între războinicii nordici erau des întâlnite în acea perioadă. Ba mai mult, erau guvernate de legi stricte astfel încât, orice bărbat care refuza o provocare era considerat nu numai un laș, dar și un infractor. Regulile erau destul de simple. Cei 2 luptători luptau în fața martorilor. Dacă inițial duelurile se încheiau la prima vărsare de sânge, pentru a se evita pierderile inutile de vieți, și aveau ca miză bani, se pare că la sfârșitul mileniului I acelea nu se opreau decât în momentul în care unul dintre combatanți era ucis, iar celălalt primea drepturi depline asupra familiei și bunurilor aceluia. A fost momentul în care Berserkerii descoperiseră cea mai la îndemână metodă de îmbogățire. Cum foarte puțini dintre războinicii vikingi le puteau face față, apăru o adevărată afacere pentru luptătorii de elită. Duelurile și practicile Berserkerilor au fost interzise oficial de către rege, deși ele au continuat să fie practicate în secret până în secolul XII. O altă lege care prevedea exilul pentru orice manifestare sau adunare a Berserkerilor a fost Codul Creștin Islandez, cel care vedea în astfel de practici rămășițe ale ritualurilor păgâne. De altfel, mulți dintre urmașii războinicilor nordici aveau să fie capturați, torturați și uciși în urma refuzului lor de a renunța la vechiul Cult al lui Odin în favoarea religiei creștine”.
Eroul BeoWulf al Gheatilor a trăit la sfârșitul secolului V
În EurAsia, Geții / “Ghetii” au fost de mai multe feluri, diversitate regăsită istoric și la Sciți / “S-Chiti”; disoluția Sarmaților - cei răsăriteni fiind Asiatici iar cei apuseni fiind Europeni - s-a întâmplat în paralel cu ivirea celor știuți ca Huni pe partea dreaptă a Dunării, respectiv Cuni / “C-Huni” în rest (baza acelora fiind în centrul Bazinului Carpaților). Imediat după C/Huni, în vecinul Bazin Baltic - alimentat în partea Sudică de apele Carpaților - s-au individualizat Sclavinii în S și Scanii / “S-Canii” în N, ei fiind cei care în Bazinul Baltic au dus la apariția Slavilor în partea de miazăzi și a Scandinavilor în partea de miazănoapte (Scania și azi e cea mai Sudică parte a Suediei). În “Civilizații și tipare istorice”, Dr. Neagu Djuvara a scris: “Slavii, la început, nu au fost invadatori războinici, ci imigranți neorganizați. E simptomatic să constatăm că într-o primă fază ei nu formau nicăieri minorități dominante, ci numai mase reduse adesea la servitute (slav = sclav) fie de către bizantini, fie de către avari sau germanici, și că primele state slave s-au organizat sub impulsul unor minorități străine slavizate: bulgarii în sud, scandinavii în Rusia, cele 2 grupuri dând țărilor numele lor”. De pildă, se poate facil observa că Dinastia Romanov a Rușilor s-a bazat pe puterea Fino-Ugrilor de la Marea Baltică / Golful Finic (cu Finici în N, Kareli în E și Estoni în S): la sfârșitul Evului Mediu, țarul Petru “cel Mare” dintre Romanovi – iar apoi urmașii Romanovi – au condus din ceea ce azi e metropola Sankt Peterburg. De asemenea, se poate observa că numele de familie cel mai răspândit al Finicilor e Korho-nen (însemnând pruncul lui Korho / Gorho), urmat de Virta-nen, ceea ce a ar reflecta o apropiere onomastică de Gherga-nen / Ghergo-nen, sursa fiind “pruncul lui Gherga”: inclusiv în prezent, majoritatea Finicilor aparțin grupului genetic Gherga, așa că potrivirile nominală și genetică nu-s întâmplătoare.
NE Europei la sfârșitul secolului VIII (Finii și Turkii se învecinau)
Conform istoricului Finlandez Eero Kuussaari 1891-1978, cuvântul “Varegi” corespundea termenului Finic “vartio” = “gărzi”, în forma veche a limbii Finice “Varakko-Ruotsit” însemnând “navigatorii mărilor” (corespunzător autorului Osmo Joronen, “ruotsi” însemnau “vâslași”, Varegii literalmente fiind “vâslași Varaki”, la Nord de Valachi; acum Ruotsi e denumirea Finică a Suediei); populațiile de la sfârșitul Antic și de la începutul Medieval în Bazinul Baltic erau la fel ca în Bazinul Pontic (ambele Bazine fiind alimentate de apele curgătoare din Carpați): oamenii lor erau conectați nu doar cu același mediu vălurit, ci și organizați simetric atât la miazăzi / împărțiți în Esticii OstroGoți și Vesticii ViziGoți, cât și la miazănoapte / împărțiți în Esticii Varegi și Vesticii Vikingi (mai mult, pe tot parcursul primului mileniu, legăturile dintre populațiile Pontice și cele Baltice s-au păstrat strânse, rolul central – cel puțin geografic - în ambele direcții fiind exercitat de către Valahii Carpaților). Ținând cont că termenul Finic “vuori” însemna “munte” iar vechiul cuvânt “vaara” se folosea pentru “deal”, savantul respectiv a susținut că Finicii acționând ca gardienii apelor pe atunci aveau așezări “var” protejate de palisade din lemn pe înălțimile reliefului - la distanțe vizibile reciproc - de unde semnalizau cu fum în caz de pericol, acei Balto-Fini ajungând oamenii “regelui roșu” Rurik, întemeietorul Rusiei în secolul IX; la Finici există numele Ruurikki și în prezent (acela nu e tipic în lumea Germanică).
Suedia lingvistică actuală
Autorul Osmo Joronen a mai scris în 1998: “Finicii au condus Scandinavia înaintea apariției Suedezilor și Arhipelagul Britanic înaintea apariției Celților. Varegii au fost Finici Baltici care s-au distins față de cei din Suedia prin Graiul Uralic; ei trăiau în Livonia / Estonia, Vestul Finlandei și în Insulele Baltice, mai ales între Riga și Arhipelagul Alandiei. Sursele Ruse au atestat diferite tipuri de Varegi: războinicii de gen Kaleva și Karelian erau aliați pentru protecția față de raidurile Vikingilor Vestici; corespunzător dovezilor arheologice, cele mai timpurii vase de transport dar și de asalt - în stil Vareg / Viking - au fost Kareliane, în răsăritul Baltic. Cei care au intrat în Rusia aveau Finici printre ei - care cunoșteau fiecare apă și fiecare codru - căci Finicii erau gardienii Estului Baltic (Suedezii erau cei noi): Finicii aveau reputația de gardieni, nu de lupi ai mărilor, ca Suedezii. Suntem siguri că la Garða / Novgorod cei mai mulți dintre oamenii lui Rurik au fost Finici (ei conduceau teritoriile de la Nord și numeau Regatul lui Rurik ca Rurima); de acolo, rutele Varegilor au ajuns până la bizantini”. (De pildă, Vikingii urcau cu vasele lor și pe Vistula până la Cracovia / capitala Polonilor din 1038).
Rutele Varege între Mările Baltică și Neagră
La Marea Baltică, în mileniul I, întâi au fost Goții iar apoi au fost Varegii / Vikingii: inclusiv succesiunea respectivilor Baltici confirmă legăturile dintre cele 2 populații - Goți / foști Geți și Varegi / Vikingi - care s-au aflat pe același areal, la un interval temporal de câteva secole; după cum se știe, Bazinul Baltic începe din Sud cu cumpăna apelor Carpaților (apele curgând spre miazănoapte din Munții Valahilor ajungând în Marea Baltică a Varegilor). De exemplu - foarte concret ulterior - în secolele IX-XI Valahii și Varegii au fost vecini inclusiv între Bazinele Nistrului și Niprului (așa cum se poate vedea și pe harta următoare, publicată în 2017 de “National Geographic”):
În N European / la Marea Baltică, tranziția de la Geți la Varegi - respectiv de la Goți la Vikingi - a durat 2 secole: în secolul VI, după erupția groaznică a Vulcanului Krakatao - ce a provocat pe glob o răcire prelungă timp de ani - severitatea condițiilor de trai a determinat deopotrivă mărirea mobilităților Nordicilor (ajutată de introducerea velelor la ambarcațiunile lor în secolul următor - VII - acelea devenind tot mai perfecționate pentru rapiditatea deplasărilor), mulți dintre aceia migrând spre Sud / așa cum a studiat în 2014 și arheologul Andres Tvauri din Estonia și totodată mărindu-se abilitățile lor războinice, ceea ce în secolul VIII a dus la invadările vecinilor lor, începând cu a celor din Insula Saaremaa, cea mai mare Insulă Estonă, în Golful Riga, cu jumătate de secol înaintea invaziei Vikinge în Britania; arheologul Eston Andres Tvauri a scris că “după catastrofa climatică, în perioada pre-Vikingă, Finicii au dezvoltat contacte de primă-mână cu cei din Nordul actualei Germanii și din actuala Ucraină”. Despre așa ceva a scris în anul 2017 și autorul Român Cătălin Gruia, referindu-se la “Homo Homini Lupus”: “În Scandinavia anului 536 a început o iarnă de 14 ani. Părea că va fi sfârșitul lumii, al celei a oamenilor și zeilor deopotrivă. O rafală de meteoriți sau comete urmată de megaerupția unui vulcan au creat o uriașă draperie de praf pe care mâna implacabilă a destinului a tras-o peste văzduh. Soarele a dispărut și recoltele s-au prăbușit odată cu temperaturile. În vârtejul de foamete și lupte ce a urmat, locuitorii din zona Scandinavă, majoritatea fermieri pașnici, au pierit pe capete. Pacea, prosperitatea, proprietatea, libertatea, dreptatea sau arta sunt fructele firești ale unui context socio-istoric stabil. Însă când resursele se împuținează sub limita supraviețuirii, se activează de sub pojghița de civilizație resorturile fiarei perfecționate în milenii de luptă cu foamea, cu moartea, cu ghearele și cu dinții. Și omul redevine lup pentru om. Când jaful este singura cale de a supraviețui, civilizația se reinventează printr-o prismă de valori inversate. Așa s-a întâmplat cu vikingii când vara a revenit în sfârșit în Nord: supraviețuitorii se coagulaseră într-un nou tip de societate războinică, unde ura, agresivitatea, viclenia, forța erau noile virtuți. Și ar fi continuat să se omoare între ei, poate până la ultimul om, de nu s-ar fi ivit vela în secolul VII. Cu acea nouă aripă tehnologică, în lungile corăbii cu dragoni, conchistadorii Evului Mediu timpuriu european au trecut prin foc și sabie zeci de țări. Vreme de aproape 3 secole au explorat teritorii îndepărtate, au prădat dar au și colonizat zone bogate, au jefuit dar au și construit orașe prospere. În tot acest timp, drumul către Sud și - la un moment dat - către Vest a fost sinonim cu drumul către putere. ‘Nu am văzut niciodată un fizic mai desăvârșit ca al lor’ observa Ahmad Ibn Fadlan, un diplomat arab din Bagdad în secolul X. ‘Își machiau ochii, se îmbrăcau cu haine colorate țipătoare și purtau bijuterii grele. Dar acea împodobire avea un scop serios: fiecare obiect spunea o poveste despre aventuri externe, despre nesăbuință și curaj răsplătit. Echipat cu prada de război, un viking era un afiș viu de recrutare pentru viața de raid, chemându-i pe tineri să depună un jurământ de loialitate în schimbul unei părți din captură’ afirma Canadiana Heather Pringle. Într-un spațiu geografic uriaș, din Afganistan în Canada, aventurierii vikingi au întâlnit, au luptat, au jefuit și au făcut comerț cu zeci de popoare, inclusiv în spațiul românesc”. Desprinsă din Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân (constituit în 680), prima Țară Rumână independentă - ivită din 813 la Sudul și Nordul Istrului / Dunării inferioare ca “Vlașca de la Dârstor” după cum a numit-o academicianul Neculae Iorga - se învecina în NE din 862 cu Regatul Rus întemeiat de Rurik / bărbat genetic Gherga, care avea gardă Vikingă; vecinătatea Valaho-Varegă (Rumâno-Rusă) s-a consolidat după sfârșitul secolului IX, Ungurii în 896 deplasându-se dinspre răsărit în apusul Valahilor și s-a diluat în secolul XI, când pe de o parte “Vlașca de la Dârstor” și-a încetat existența în 1048 din cauza Pecenegilor - restrângându-se în Bărăgan / Muntenia - iar pe de altă parte Varegii și-au pierdut în 1066 ultimul rege, la invazia Angliei (pe atunci, Rușii erau conduși din Kiev de Demetrius Rurik / zis Iziaslav 1024-1078, fiul Sfintei Anna = prințesă Vikingă / tatăl ei a fost regele Olof din Suedia): îndeosebi în NE spațiului Românesc, Rușii / Varegii în acele timpuri au fost prezențe concrete nu doar pe partea dreaptă a Nistrului, ci chiar și pe partea dreaptă a Prutului (vecinătatea lor cu Valahii vremurilor - de pildă în Moldova, chiar dacă în prezent poate ar tulbura profund - a fost evidentă). Varegii / Vikingii au provenit dintre Nordicii Europei = Hiperboreii dominați genetic de bărbații având tipologia paternă Gherga (cei mai numeroși bărbați cu amprenta genetică masculină Gherga de pe continent se găsesc și acum în N European); toporul dublu le-a fost emblematic: aşa după cum nobilii Traci - cei mai Nordici fiind Geţii - foloseau “labrys”, Vikingii (succesorii din N Europei ai Goţilor) foloseau aceeaşi puternică şi caracteristică armă. Concentrarea genetică bărbătească majoritară “N” ca a lui Gherga în 4 Țări vecine actuale din răsăritul Baltic - anume Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda - nu s-a produs întâmplător, ci redă o situație existentă și în jurul imediat al lor (adică în Polonia, Rusia, Suedia și Norvegia), rezultată dintr-o compactare / aglutinare străveche, dinaintea existenței statelor respective; ținând cont că separarea organizațională a fost Medievală, înseamnă că Antic exista o aceeași populație, reflectată masiv pe atunci doar de către Geto-Dacii care au dominat Nordul European (căci în Sudul European erau Romanii): limita dintre cele 2 mari puteri Antice ale Europei - Romană cu capitala Roma / Italia și Daco-Getă cu capitala SarmiseGetusa / România - a fost Valea Dunării, în Europa ea constituind granița Sudică a Geților liberi, respectiv granița Nordică a Romanilor din Imperiul Roman (pentru Daco-Geți, limita Nordică a răspândirii a fost Marea Baltică / Scandinavia, zona de unde Medieval s-au manifestat Varegii / Vikingii, Marea Baltică ajungând denumită datorită lor și Marea Varegă, așa cum de pildă a consemnat cronicarul Nestor al Rușilor Medievali).
Situația din SV Balticii la mijlocul mileniului I
În 2007, Dr. David Faux în “Cultura Kurgană din Scandinavia” a studiat rădăcinile central Asiatice ale Vikingilor: “Este general acceptat că descendenţii vânătorilor-culegătorilor după glaciaţiune şi-au găsit ultimul cămin European în Scandinavia. Dovezile mişcării lor de-a lungul multor milenii există cu rădăcini în Asia Centrală până înaintea timpului Vikingilor. Genetica multor Scandinavi semnalează legăturile directe cu Munţii Caucaz şi cu Asia Centrală, căci urmele genetice pe liniile masculine sunt ajutate deopotrivă nu doar de către cercetările arheologice, ci şi de către rămăşiţele cailor lor, originari din Mongolia. Toate grupele de date (genetica umană, genetica animală, descoperirile arheologice dar şi relatările istorice ori mitologice, sursele lingvistice, etc.) converg spre creionarea parcursului din Altai până în Norvegia, cu o mulţime de similarităţi în Estul Europei. Ceea ce însă e mai puţin documentată este semnificativa mişcare de oameni şi bunuri înspre Scandinavia din timpurile imediat premergătoare Erei Vikinge (în secolele anterioare). Din secolul VIII, Nordicii Scandinavi au scuturat lumea ‘civilizată’; ştiuţi ulterior ca Vikingi, acei bărbaţi misterioşi - ‘Lupii Nordici’ - au terorizat mănăstirile creştine, au luat sclavi pe care i-au vândut pe pieţele dintre Bagdad şi Dublin, au colonizat teritoriile ocupate şi au practicat inimaginabile ritualuri sângeroase. Nordicii erau conduşi de către străvechii As-Eir, prinţii care au ajuns în fruntea lor din legendara ‘casă’ As-Gaard. Până în mileniul V î.C., Scandinavia a fost sporadic populată, predominanţi fiind nomazii vânători-culegători ai Epocii Pietrei. La sfârşitul mileniului I î.C., termenul ‘got’ / ‘guz’ însemna ‘clan’ / ‘trib’. Puternice dovezi arheologice evidenţiază că în secolul V era o continuitate culturală între Afganistan şi Scandinavia, ce nu se datora numai unui negoţ crescut, ci şi migrării persoanelor care şi-au transportat tradiţiile. De exemplu, un gorgan din fiordul Norvegian Eveboe conţine sticlă Siriană din secolul V, o jucărie ce exista pe atunci numai în Afganistan şi Iran, stilul înhumării fiind cel Hunic din arealul Dunărean; alte artefacte, ca de exemplu un sigiliu Scit şi plăcuţe de bronz cu Grifoni găsite într-un mormânt din Borre / Norvegia, evidenţiază influenţele orientale inclusiv după căderea Imperiului Roman (prin Sciţi se înţeleg Alanii = ‘Ase’ şi Hunii = Germanicii Goţi, căci Hunii nu erau doar triburile Turce ale EurAsiei, ci cuprindeau şi pe numeroşii lor aliaţi: ‘German’ însemna ‘puternic’ iar printre Estici erau şi coloniştii Greci din Phanagora de la Marea Azov, din aceeaşi confederaţie cu Bulgarii migraţi din Valea Balkh - centrul Bactriei / Nordul Afganistanului - ramură a As-Tokharilor MasaGeţi, umbrela Alanilor conduşi de Dinastia ‘Aşilor’). Până în 450, dinspre Sud au sosit cei care şi-au stabilit centrele de putere în Bornholm = Insula Burgunzilor / aparţinând Danemarcei şi Gamla Uppsala / Suedia: Odin cu amestecaţii Heruli / OstroGoţi şi forţele Alane / Hune, care au stabilit dinastiile conducătoare Nordice, cu evidente rădăcini cromozomiale / genetice pe filieră paternă în Asia Centrală. Mulţi istorici privesc cu scepticism povestirile - de gen ‘Saga’ din Islanda, de pildă - despre timpurile dinaintea Vikingilor, conţinând relatări despre zei, Uriaşi, ş.a.; analogii pot fi cu ‘Iliada’ lui Homer, ‘Eneida’ lui Vergiliu, etc., văzute de mulţi savanţi ca lucrări de ficţiune (însă citind atent, Germanul Heinrich Schliemann a descoperit Troia, confirmând existenţa sa şi locaţia sa, ambele indicate de Grecul Homer, în acelaşi timp dovezile confirmând scrierea Romanului Vergiliu despre migrarea Troianilor în Italia). Cronicarul Islandez Snorri Sturluson a notat că Odin a fost progenitorul conducătorilor Germani şi Scandinavi, el ancestral provenind din Asia: ‘a plecat cu un mare număr de însoţitori de pe tărâmul Turc; n-au avut nici o destinaţie finală. Întâi au ajuns în teritoriul Saxon / German - unde Odin şi-a lăsat 3 fii, marii strămoşi ai conducătorilor de acolo - apoi un fecior a rămas în Iutlanda / Danemarca şi altul în Suedia (unde ştiindu-se că erau din Asia li s-a spus Asir), după care Odin a trecut în Norvegia, acolo fiul său fondând casa regală. Oamenii Asir s-au însoţit cu localnicele, care le-au născut prunci’. Se pare că acea migrare a fost un preponderent fenomen masculin; într-adevăr, genetic pe linie feminină sunt puţine legături Asiatice ale Scandinavelor. Snorri Sturluson a avut o bună reprezentare a geografiei: faţă de Marea Neagră, numea Asia ceea ce era la Est şi Europa ceea ce era la Vest; delimitarea o făcea Fluviul Don, a cărui vale se numea Vana. El a numit partea răsăriteană ca tărâmul Asa, în care se afla Asgaard, capitala lui Odin (‘Askel’ la vechii Turci însemna ‘Castelul Alb’ al conducătorului As, vechii Bulgari numind aşa castelul urmaşilor împăratului Attila al Hunilor din Kiev = Belgorod la Slavi); AsGaard putea foarte bine fi în Caucaz ori lângă Lacul Aral. Conform cronicarului Islandez, plecarea oamenilor lui Odin dinspre SE către NV a fost în timpul Romanilor (Dr. Thor Heyerdhal a avansat anul 63 ca acela al plecării şefilor As de la gura Donului / Marea Azov, spre N, ca lideri ai celor emigraţi din Azerbaidjan în Scandinavia, el observând şi onomastica paralelă dintre Lacul Van din Turcia, respectiv Valea Vana / a Donului); ei prima dată au ajuns în Gardarike / Rusia, un tărâm al mlaştinilor, lângă Lacul Ladoga (spre apus au intrat pe Valea Dunării, până în Ţinuturile Germane). Capitala AsGaard a lui Odin (unde acela şi-a lăsat 2 fraţi), presupusă de unii să fi fost chiar Troia, a fost căutată începând din Altai; stepele se întind de acolo prin Ucraina - pretinsa ţară unde a apărut Cultura Kurgană care a domesticit caii - până în Carpaţi. În Epoca Fierului, Sciţii - întinşi între Altai şi Carpaţi - i-au înlocuit pe Cimerianii din Nordul Pontic. În E, Uigurii din Bazinul Tarîm au fost descendenţi Huni; numele lor Dingling rezonează cu cel Yngling menţionat de Saga ca al Dinastiei As care a condus în Scandinavia. Pe de altă parte, numele de Azeri, ca şi cel de Asiri / Asirieni (însemnând ‘înalţi’, ca şi ‘Aşiri’) e semnificativ, cronicile notându-i pe Sciţii Aşkenazi ca ‘Asguza’. Oamenii ‘As’ au migrat ca Alani din Bazinul Pontic / al Mării Negre spre V, în Bazinul Dunării (la sfârşitul secolului IV, acolo s-au amestecat Hunii cu OstroGoţii); moştenirea ‘As’ e de asemenea păstrată de tradiţia Bulgară” (adică Scită, a celor ajunşi în Balcani după ce au plecat de pe Volga, “As” regăsindu-se ca prefix şi în onomastica “Os-etă” / “Os-eţiei” - “eţi” fiind “ţară” - sau la “Es-eni”, în Canaan, etc.; cu înţelesul de “cal” - în Prakrită “assa” ori în Sanscrită “aşva” - sau ca “tărâmul cailor”, în Prakrită “assaka” ori în Sanscrită “aşvaka”, particula respectivă s-a regăsit ca prefixul în ceea ce a devenit numele poporului Afgan şi denumirea Țării Afgani-stan, etnograful Britanic Walter Bellew 1834-1892, cercetând egalitatea dintre Afgan şi Alban, afirmând: “ceea ce în răsărit era zis de Perşi ca Paştuni = Afgani, în apus era numit de Armeni ca ‘Alvani’ = Albani, echivalând înţelesul de ‘Puştani’ - adică Munteni - semnificativi rămânând astfel cunoscuţi Daghii în fosta Albanie Caucaziană, în V Caspic”). În spaţiul Caspico-Caucazian, echivalenţa Albani = Alvani (prin egalitatea consoanelor “B”=“V”) a considerat - prin similitudinea “V”/“U” - Albania / Alvania ca Aluania. Vecina Vestică a Albaniei / Aluanei - în acelaşi spaţiu - era Iberia = Kartli:
În Antichitate, Aluania - fosta Aran - a găzduit Alani, dintre aceia însă mulţi plecând din Albania Caucaziană / Ţara Ghergarilor, alţii preferând să rămână în spaţiul Caucazian ca Oseţi printre Georgieni iar Odin rezona cu populaţia Udi / Uti, urmaşa din zonă a populaţiei Guti (onomastic, la curbura Carpaţilor - în Munţii Buzăului - cândva a fost Ţinutul Luanei: o rezonanţă Alană, cu obârşia în Aluania = Albania Caucaziană); localnicii de pe partea Caucaziană a Caspicii erau numiţi de către Georgieni ca Răni iar apoi, musulmanii Medievali le-au zis Al-Răni (vechii Greci le spuneau Albani). Pe plan doctrinar / religios - în sfera morală - “aşa” / “arta” era conceptul confesional decisiv al adepţilor Magului Zoroastru (corespunzător termenului Vedic “rta” = “adevăr”, conectat cu Iranianul “ard” şi cu proto Indo-Europeanul “har”); conducătorii “Aşi” / “As” ai Goţilor - strămoşii Vikingilor / Varegilor - au preluat denumirea aşa de la Masivii / Marii Geţi, originari din Asia Centrală (astfel - de la “As” - provenind şi numele Asiei): la limita Europei cu Asia, onomastici ca aceea Azeră, a Mării Azov, etc., au evidenţiat aceeaşi influenţă. În MasaGeţi = Marii Geţi - care au urmat străvechilor Guţi - şi-au avut sorgintea şi Cunii (strămoşii celor ştiuţi de la Huni până la Cumani), nu doar Caucazienii Uti / Udi ori credincioşii N Europeni ai lui Odin numiţi Varegi / Vikingi. Termenul de “odă” a rămas în vocabulare și de la cântecele închinate lui Odin de către unii credincioși conduși de Vodă pe căile ude ale răsăritului European; de pildă, în Greacă s-au fixat cuvinte ca “ᾠδή” / “odi” pentru “cântat” sau “οδός” / “odos” pentru “cale”, în proto-Germană “Woden” / “Wuotan” se înrudea cu Latinul “Vates” pentru “Bard” / “Profet”, etc. Romanii - după cum a scris și Anticul Tacitus - îl egalau pe Zeul Odin cu Her-mes (Mercur la ei), ca ghidul spre Lumea “Cealaltă”: era divinitatea perfectă a călătorilor, a negustorilor, a exploratorilor și chiar a hoților (ceea ce a corespuns în toate privințele Varegilor / Vikingilor); iar la Slavii Sudici, “Vodă” = “Conducător” / “Lider” (ceea ce a corespuns de la început descrierii Romane al lui Odin / Vodan, echivalat cu Mercur / Hermes, ca supremul călăuzitor, mesager, ghid). Istoricul Miloș Milojevic 1840-1897 a susținut că Sârbii și Danezii aveau aceiași strămoși, analizele genetice recente relevând procentele ridicate “I” la ambele popoare; de altfel, ambele națiuni au avut negustori renumiți. Academicianul Croat Radoslav Katicic în 2008 a remarcat apropierea dintre Zeul Volos / Veles - al Slavilor - și mlăștinoasele / udele Câmpii Elizee = “Elysion” (tărâmul lui Hades / Zeul Hăului), divinitățile Valkyrie și Valhala = palatul Zeului Odin: Veles era păstorul celor care au părăsit Lumea “Asta”; așa cum Odin a fost “Tată”, pentru “tată” exista Sumerianul “adda”, Hititul “attas”, Lydianul “ata”, vechiul cuvânt Grecesc “atta” - preluat Latin identic - cu sinonimul Românizat fadar”, în vechea Suedeză “ata”, în Sârbo-Croată e termenul “otac”, etc. (foarte concret, ancestralii “tătuci” au fost bărbații Caucazieni Udi / Uti, urmașii strașnicilor Ghergari din Vechea Lume / partenerii legendarelor Amazoane, astfel cum e deopotrivă atestat, atât mitic, cât și științific). În 1995, academicianul Tătar Mirfatyh Zakiev a enunţat: “La Nord de Iranieni erau Turkii iar la miazănoapte de aceia erau Fino-Ugrii. Cu denumirile de Sarmaţi - şi apoi de Alani - au fost ştiuţi strămoşii Turki; de pildă, Tătarii Nogai au fost Alani. Etnonimul Alan a fost As, cu numeroase variante fonetice (regăsit la Turki, Kîrgîzi, ş.a.); savantul Al Bîrunî 973-1048 a scris că limba Aşilor / Alanilor o reproducea pe aceea din Chorasmia, vorbită de Cumani (toţi cândva făcând parte din uniunea MasaGetă, în care au fost şi Hunii). Bulgarii de pe Volga erau numiţi de către Ruşi ca Yasi. Kîrgîzii erau Aşi. Etnonimul As desemna Turki. Oguzii erau nobili Usi. Tătarii se autonumeau Suas”. În 2000, Dr. Agusti Alemany din Catalania a scris despre Alani: “Etimologia lor nu e Iraniană, ci Turkă, având înţelesul de ‘Oamenii Stepei’; astfel, Alanii se potrivesc foarte bine celor din zonele de deltă ale Lacului Aral (însemnând ‘livezi’). Pe de altă parte, rotacismul ‘s’/’r’ e foarte bine documentat în Turkă: ‘Ar’ la Oguri însemna ‘bărbat’ iar la Oguzi a devenit ‘As’, semnificând ‘om’; astfel, sufixul ‘-as’ (cel mai răspândit) la unele populaţii a avut şi paralele în terminaţii ca ‘-uz’, respectiv ‘-ar’. Etnonimul ‘As’ regăsit la Azeri / ‘As-Eri’ = ‘As-oameni’. Numele tribal pentru ‘oameni’ a fost ‘As’ iar locaţia lor a fost ‘Alan’, adică ‘stepa’. Alanii au fost nomazi iar Oseţii au fost sedentari; Iraniana s-a adăugat Osetei: n-a fost substratul acelui grai Caucazian. Analizele genetice denotă că bărbaţii Oseţi n-au legături cu bărbaţii Perşi, doar circa un sfert dintre Osete relevând legături cu orientalele, ceea ce înseamnă că potenţii Caucazieni au avut cândva orientale în haremurile lor. Forma Georgiană ‘-os’ probabil a avut aceeaşi origine ca ‘-as’. Etc”. În 2015, cercetătorul Român Dan Alexe a susţinut (“În apărarea lui Neagu Djuvara: au fost Basarabii cumani?”) că “la oseţi (vechii alani), multe familii de nobili erau de origine cercheză”. (De exemplu, în prezent un mare dirijor fără baghete, considerat “omul-orchestră” al lumii - multiplu decorat internațional - e Osetul Valery Gergiev / ambii lui părinți fiind din Nordul Oseției = Alania; el e acum directorul Filarmonicii din Munchen / capitala Bavariei, cetățean al Rusiei iar în Rotterdam / Olanda chiar există Festivalul Gergiev în fiecare an). “Oguz-name” (cea mai veche cronică Turkă) a consemnat în secolul XI despre ceea ce a fost în secolul IX: “Când Quipchaq I (personificarea Pecenego-Cumanilor) a crescut mare și a devenit voinic, țările Urus (Varego-Rușilor), Ulak (Românilor), Magar (Ungurilor) și BasKurd (Bașkirilor) au devenit dușmane și n-au vrut să se supună, atunci hanul Oguz i-a oferit lui Qipchaq mult popor și numeroși oșteni, poruncind să meargă în părțile Volgăi și Donului dar și Nipru sau Dunăre, pentru ca să-i aducă sub ascultare”; poporul care a rezistat sub toate stăpânirile în Nordul Pontic, din vremea Hunilor - secolul IV - până la ofensiva Bisseno-Qipchaq / Pecenego-Cumană din secolul XI a fost poporul Ulak / Ulaq, adică Român (termenul Turk “Qipchaq” folosit pentru “Cuman” însemna “Scit Roșu”).
Aşa cum Vasile Guţu / bunicul matern al autorului a putut să se mute în interiorul spaţiului Român o mie de km, din Basarabia în Banat (de lângă Nistru până lângă Tisa), tot aşa strămoşii Gherga, în timp de milenii au parcurs mii de km, global de-a lungul vremurilor deplasându-se nu numai în acelaşi spaţiu - ca Guţu, în interiorul spaţiului Românesc - ci şi între mai multe spaţii; Basarabia - regiunea dintre Nistru și Prut - a fost leagăn atât pentru Geți, cât și pentru Goți iar Guțu de pe Valea Fluviului Nistru pare descendent al acelora (cel puțin numele fiind evident). Legătura dintre Munţii Pamir / Asia Centrală şi Marea Baltică / Europa Nordică s-a realizat prin văile celor 2 Fluvii ce se vărsau în aceeași Mare Caspică (Hyrkană / Ghergană): Oksos din Sud şi Volga din Nord (primii Gherghi care au coborât de la izvorul Oksos la Caspica s-au grupat în Ghergania / Hyrkania din Sudul Mării Caspice, apoi în Ţara Ghergarilor / Albania Caucaziană din Vestul Mării Caspice, ajungând în Nord până în mlaştinile Gherho de dincolo de izvorul Volgăi, în tărâmul stăpânit de Varegii / Vikingii Garðar). Faptul că în Evul Mediu mulţi Varegi / Vikingi erau Gherga (unii ca urmaşi direcţi - după un mileniu - ai navigatorilor Cariani, alţii cu rădăcinile directe din migrarea Caucaziană sau având printre strămoși plutași de pe apele din Bazinul Dunării / cei mai recenți în filiație fiind Geții / Goții) a dus la rezultatul actual: în Bazinul Baltic, cuprinzând şi Scandinavia, grupul genetic “N” - al lui Gherga - are cea mai mare răspândire din Europa.
Vikingii / Varegii - care au străbătut şi căile spre Islanda, Groenlanda ori America de Nord în urmă cu mai bine de un mileniu - au făcut-o printr-o înţelegere profundă a vântului şi a curenţilor oceanici.
Islanda - Insulă în mijlocul Oceanului Atlantic, la întâlnirea plăcilor Europeană şi Americană - era descrisă de Romanul Pliniu cel Bătrân” (care a murit la erupţia Vulcanului Vezuviu din anul 79) drept locul unde “în miez de vară nu există noapte şi pe de altă parte, în miez de iarnă nu este lumină; de fapt, unii cred chiar că noaptea stăruie acolo timp de 6 luni”. Vikingii / Varegii au început să locuiască Islanda din secolul IX, atunci ei numind-o Insula Garðar, după numele Suedezului Garðar care a ridicat prima casă acolo (în localitatea de azi Husavik 66,03 lat. N, 17,19 long. V); în 1967 şi autorul Barthi Guthmundsson al lucrării “Originea Islandezilor” a scris că primii colonişti au fost Heruli, din S Suediei. Este de ştiut că acei Heruli din S Suedez au ajuns acolo de la Gherdap, unde în secolul VI aveau în stăpânire malul drept al Dunării, după cum a scris în Latină contemporanul cronicar bizantin Procopiu despre războaiele Goţilor (3:33): “Împăratul a dat Herulilor câteva locuri în Dacia, în jurul Singidunului, unde ei locuiesc şi astăzi. Mai înainte, pe când Dacia era tributară Goţilor, Gepizii nu se mişcau din fostele lor locuinţe dincolo de Dunăre, căci atâta se temeau de Goţi, încât nu cutezau a trece fluviul. Acum, Gepizii stăpânesc Singidunul şi Sirmiul, cu regiunea învecinată”. (Dacia la care făcea referire cronicarul imperial era provincia “Moesia Superior” - vecină în S cu Dardania şi Dalmaţia; în N avea Dunărea, pe partea cealaltă a Fluviului - în Banat - fiind Gepizii până în 565, când din cauza invaziei Avare au trecut în S, Goţii Heruli din S plecând în N Baltic). “Părintele Asiriologiei”, Englezul George Rowlingston 1810-1895, a afirmat că “Dacii par a fi fost strămoşii Danezilor” - din N Germanilor - şi a observat că “vechii Germani numeau Islanda ca Valland” (asociere de nume ce nu putea fi întâmplătoare); Danemarca a tutelat Islanda şi Groenlanda până în Epoca Modernă (acele Insule au cele mai Nordice capitale din lume): pe glob nu există oameni mai extrem Nordici / Hiper-Borei decât oamenii lor.
Capitala Islandei

Varegii / Vikingii au colonizat Groenlanda - cea mai mare Insulă din lume - din secolul X şi i-au fixat capitala Garðar / acum Igaliku 60,59 lat. N, 45,25 long. V, din 1124 acolo funcţionând sediul Episcopiei Groenlandei (legătura oficială a Sudului Groenlandei fiind pe continentul European cu Lund 55,42 lat. N, 13,12 long. E, cea mai Sudică dioceză Suedeză). Biserica Garðar era cu hramul Sf. Nicolae” şi avea 16 / 27 metri, ridicată din gresie pe moşia Garðar a ginerului celui care a fost E-rik, supranumit Erik cel Roşu” 950-1003, primul conducător al Groenlandei; de altfel, e de remarcat că etimologia şi istoricul numelui Jerrik - varianta pentru Erik în Daneză, limba Vikingilor - lingvistic redă rezonanţa Gherga.
Cu Thorvard, bogatul proprietar al Moşiei Garðar, prinţesa Vikingă Freydis, fiica lui Erik “cel Roşu”, s-a măritat în Groenlanda din interes material, soţii Garðar conducând la începutul secolului XI colonia înfiinţată pe coasta Atlantică a Americii de N, cu ei încheindu-se domnia şi consemnările din cronicele Vikingilor despre Vinland / Vin-land”, adică Ţinutul Vinului (denumire datorată bogatelor păşuni şi producerii vinului acolo), reşedinţa lor fiind la - ceea ce acum e - L’Anse aux Meadows 51,35 lat. N, 55,31 long. V, în Canada.

Vinland

Trebuie ştiut că la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II temperatura medie a globului a fost, conform datelor, cu 2 grade mai mare decât în prezent: o modificare climatică favorizantă deplasării Va-regilor / Vikingilor, mai ales în N EurAsiei şi N Atlanticului. În secolul XVI, cartograful Flamand Abraham Ortelius a înfăţişat clar la V de Groenlanda “misteriosul” teritoriu numit “Groclant” (ştiut şi ca “Ţinutul Gorc”):
O inscripţie runică din 1362 a fost găsită la Solem 45,8 lat. N, 95,41 long. V / Minnesota - în centrul Americii de Nord, lângă Dakota - lăsată de un grup în care erau 8 persoane din Gotland / Marea Baltică, cei ajunşi tocmai acolo, aşa cum au afirmat, aflându-se în explorarea Vinland / “Vin-land” (după cum a rămas consemnat pe piatra expusă la Muzeul Kensington” / SUA): traversarea Atlanticului a fost realizată de foştii Goţi / Geţi liberi cu mult înainte de Cristofor Columb (acel navigator fiind Evreu creştinat, conform cercetătorului Evreu Simon Wiesenthal 1908-2005 / fondatorul Centrului de Documentare Evreiesc”), care - după ce a trecut Oceanul Atlantic - nici n-a ştiut unde a ajuns, crezând că era în India, Americile de aceea fiind numite şi ca “Indiile de Vest” iar băştinaşii Americani / descendenții Siberieni fiind denumiţi “Indieni”. În acele timpuri, în N Europei Medievale, urmașii Vikingilor - în colaborare cu Cavalerii Teutoni - s-au implicat în Liga Hanseană”, termenul Germanic vechi “hansa” însemnând “convoi”, ale cărei principale rute comerciale erau între Rușii Estici și Englezii Vestici (între Estica Garða = “Noul Oraș” / Novgorod și Vestica Noua Troie” / Londra):
Rutele Hanseane