Originea Gherga: 192. Vikingii / Varegii Garðar

În mileniul I, Vikingii / Varegii de la Marea Baltică şi Valahii (mai ales cei de la Marea Neagră / Dunărea inferioară) iubeau deopotrivă valurile: erau buni şi mari vâslaşi, căci deplasările prin Țările lor pe atunci erau cel mai facil de efectuat pe ape; e de remarcat că - așa cum Valahii, înțelegând prin aceia mai mulți decât Românii, erau mai ales astfel denumiți de către alții decât ei - și Vikingii erau mai ales astfel denumiți de către alții decât ei (aflați în Nordul Europei, ei aveau diverse Țări, constituite prin energiile diferitelor neamuri, care au format națiunile autodenumite Baltice, Finică, Daneză, Suedeză, Norvegiană ori Islandeză și insistau să fie cunoscuți astfel iar nu să fie apelați în general ca Vikingi). Ambele popoare aveau aceiaşi strămoşi: Valahii din arealul Dunăreano-Pontic / care au avut mai multe Țări Medievale erau urmaşii direcţi ai Geţilor şi Varegii / Vikingii din arealul Baltic / care au avut mai multe Țări Medievale erau urmaşii direcţi ai Goţilor (iar Goţii se trăgeau din Geţi); de pildă, însuși denumirile lor au relevat aceeași sorginte: Valahii respectiv Varegii / Vikingii slăveau valurile (Varegii / Variahii ca “regii valurilor” iar Vikingii tot așa, căci la Danezi - avându-i pe Daco-Geți drept strămoși atestați, la fel ca Valahii - de exemplu s-a conservat semnificația de “vig” = “golf” / “fiord” și “king” = “rege”). Inclusiv vecinii Germani (aflați în “Deutsch-land”) din S Danezilor - și respectiv din S Baltic - i-au avut printre strămoși pe numeroșii Daco-Geți; dacă în Antichitate Tracii au format cel mai mare popor European, atunci și succesorii lor au rămas numeroși (atât oamenii, cât și urmașii / succesorii, nu au dispărut brusc, de pildă Traki - denumiți la fel ca strămoșii din Epoca Bronzului - încă existând azi în Balcanii Epocii Moderne): în prezent, cele mai mari popoare Europene sunt urmașele mărețului și străvechiului popor Trac, anume cel German / în centrul Europei și cel Rus / în răsăritul Europei (numeroșii Traci și-au început dominarea acvatică deopotrivă în Marea Egee și în Bazinul Dunării, după care cei cu asemenea abilități s-au extins - în timp - spre Nordul European foarte umed). Nordicii Varegi / Vikingi - de la Marea Baltică - nu au fost în Evul Mediu pionierii navigărilor pe marile ape curgătoare spre Sud, ca Volga în Marea Caspică sau Don și Nipru în Marea Neagră: deja demult așa ceva făceau Sciții ori Goții (atestarea Varegilor / Vikingilor a fost cu peste un secol înaintea închegării statului Rus); urmele Varege au rămas consistente la marile popoare din vecinătatea Nordică a poporului Român, anume în Ucraina / cu ieșire la Marea Neagră și în Polonia / cu ieșire la Marea Baltică. Academicianul Ucrainean Omeljan Pritsak a scris în “Originea Rusă” din 1975: “În EurAsia secolelor VIII-X, existau doar 2 tipuri de târguri / așezări negustorești (permanente ori semi-permanente): în răsărit orientalul ‘var’ / în clasicul ‘polis’ iar în apus ceea ce era zis Germanic ‘vik’ / în vecinătatea bisericii sau burgului; granița dintre cele 2 tipuri - ‘var’ și ‘vik’ - era Elba. În ambele tipuri de așezări lucrau autohtoni și străini, care serveau ca paznici / gardieni, mercenari, navigatori, etc. (așa cum au făcut mai târziu Cazacii în Estul Europei). La Vest de Elba acei oameni se numeau Vikingi iar la Est de Elba acei oameni se numeau Varegi. Din când în când, acei muncitori își smulgeau independența de la angajatori, Cronicile Medievale denumind așa ceva ca ‘tragedii miraculoase’: e în van încercarea stabilirii naționalităților Vikingilor / Varegilor, căci formau o categorie profesională a vremurilor, ei fiind gata oricând să servească pe cei care aveau nevoie de abilitățile lor și care le puteau plăti serviciile; sursele de asemenea confirmă cooperarea dintre nomazii apelor și nomazii stepelor, de pildă nomazii stepelor avându-i ca ajutoare în târguri pe Varegi / Vikingi (un exemplu au fost strămoșii Ungurilor, care din starea inițială de nomazi Finici pe râuri au ajuns partenerii nomazilor Turki ai stepelor)”. Se poate observa că în Europa secolului VIII când s-a redus puterea Avară centrată Banatic a crescut puterea Varegă, centrată Baltic.

Fieful Vareg / Viking din N Europei

La fel ca înaintașii direcți Goți - împărțiți în Estici / OstroGoți și Vestici / ViziGoți - în Bazinul Baltic al secolului VIII au apărut răsăritenii denumiți Varegi și apusenii denumiți Vikingi; grozavii Garðari - cândva Goți / Geți în Bazinul Baltic, la contactul mai ales cu cei din zona irigată de apele Carpaților - erau în Est ca nobilii Varegi iar în Vest ca vitejii Vikingi (similar cu împărțirea strămoșilor - nobili ca răsăritenii OstroGoți și voinici ca apusenii ViziGoți - reflectând Tradiția liderilor dinastici Geți din ramurile nobililor Amali și respectiv vitejilor Balți): de altfel, s-a și consacrat denumirea “Lupilor de Mare” = “Warg” / “Wearg” iar asemenea apariție lupească pe valuri se poate conecta deopotrivă cu simbolistica lupească Ghetă pe de o parte și respectiv cu apelativul de “Wulfingi” = “Lupi Vikingi” al Scandinavilor Baltici pe de altă parte - de pildă știuți explicit ca Geați răsăriteni în provincia Suediei OsterGot-land / OstroGothia - emblematic la prova vasului Vareg / Viking ajungând capul lupoaicei ori al dragonului, același simbol anterior fiind în frunte la strămoșii Geto-Daci (un erou Geat a fost cel zis BeoWulf, ca metafora combinației urs-lup = un compozit asemănător câinelui-lup). De altfel, de la Vikingi a rămas legendarul Krake / Kraken ca monstrul Marin care prin vârtejul teribil ce-l făcea putea și scufunda ambarcațiuni (numele Krake/n a fost cunoscut în Atlanticul de Nord până și în Groenlanda, pe timpul expansiunii Vikingilor - “Lupilor de Mare” - acolo).

Războinic Viking = “Berserker”

Pe de altă parte, cercetătorul Român Adrian Nicolae a scris în 2010 despre vechii luptători voinici ca urșii și nemiloși ca lupii, de gen vârcolaci: “Nicicând în istorie nu au existat războinici mai fioroși și mai temuți decât Berserkerii scandinavi. Într-o societate în care cultul luptătorului nordic era adânc înrădăcinat în conștiința oamenilor și în care până și poemele de dragoste conțineau liste ale dușmanilor uciși pe câmpul de luptă, o categorie războinică fără egal avea să se ridice, șocând prin violență până și pe cei mai încercați dintre vikingi. Se spunea despre Berserkeri că ar fi fost posedați, că se aruncau în luptă ignorând orice pericol, goi sau acoperiți de blănuri, urlând asemeni animalelor sălbatice, mușcându-și armele și atacând tot ceea ce la stătea în cale. De multe ori, în frenezia luptei, se întâmpla ca unii dintre ei să se năpustească asupra unui copac sau asupra unei stânci pe care o confundau cu dușmanul, sau să ucidă fără discriminare pe adversarii sau aliații din jurul lor. Teroarea născută din furia lor incontrolabilă avea să devină legendară și chiar să fie asociată, în mod greșit, tuturor războinicilor vikingi. Primele mențiuni despre temuții războinici nordici apar în creațiile medievale scandinave, așa numitele saga, opere eroice sau istorice apărute, cu precădere, la sfârșitul primului mileniu și începutul celui de al doilea. Poate cel mai vechi document cunoscut, în care au fost pomeniți Berserkerii, a fost un poem istoric viking din secolul IX, scris de către poetul Thorbiorn Hornklofi în cinstea primului rege al Norvegiei; aici este menționat că regele avea grupul luptătorilor de elită Ulfheonars - cei acoperiți de blănuri de lup - denumire din care se pare că a derivat și cea de Berserker, însemnând ‘cel care poartă blănuri de urs’. De altfel, se pare că legătura totemică dintre războinicii nordici și cele 2 sălbăticiuni era una extrem de puternică, atâta vreme cât, pe câmpul de luptă, Berserkerii împrumutau ferocitatea și comportamentul acelora, până acolo încât erau confundați cu animalele sălbatice. În poemul ‘Ynglingatal’, apărut tot în secolul IX, unde e de asemenea o înșiruire a regilor nordici din prima dinastie, cea de Yngling, Berserkerii erau asociați zeului suprem din mitologia scandinavă, Odin, și au fost descriși asemenea unor ființe cu puteri supranaturale: ‘Iată bărbații lui Odin, înaintând fără armură, mușcându-și scuturile asemenea câinilor turbați sau lupilor. Sunt puternici ca urșii sau taurii sălbatici, pot omorî oameni doar cu suflarea și nici fierul, nici focul nu îi poate atinge’. Comportamentul violent al Berserkerilor s-a dovedit prea mult chiar și pentru societatea vikingă, cea care a ajuns să-i repudieze si i-a silit să trăiască în afara comunităților. Temuții războinici nu au mai fost invocați decât cu prilejul războaielor, acolo unde erau folosiți în grupuri de câte o duzină, ca trupe de șoc care să creeze breșe în rândurile inamicilor sau care să susțină trupele aliate care dădeau semne de slăbiciune. Ordinul a fost oficial interzis în secolul XI, deși a mai trecut încă un secol până când grupurile organizate de Berserkeri au dispărut pentru totdeauna. Nu s-au păstrat informații despre modalitățile în care temuții luptători nordici puteau atinge starea de furie nestăvilită care îi mâna în orice luptă, indiferent de pericole. Se știu, în schimb, simptomele pe care le manifestau aceia înainte de bătălie și după aceasta. Vechile texte nordice îi descriau ca pe niște hibrizi om-lup sau om-urs care, în accese de frenezie, își mușcau armele și scuturile înaintea luptei, se înroșeau puternic la față, urlau asemenea sălbăticiunilor și nu simțeau durere, fiind capabili să lupte chiar și după ce primiseră lovituri groaznice; odată încheiată bătălia, Berserkerii ieșiți din transă sufereau de slăbiciune, dureri puternice de cap și amnezii parțiale (se întâmpla chiar ca unii dintre ei să nu supraviețuiască unor asemenea stări). Nici astăzi nu există o explicație clară asupra acelor fenomene, deși au fost lansate numeroase teorii cu privire la cauzele care puteau determina un asemenea comportament. Cea mai cunoscută ipoteză este cea a inducerii stării de nebunie prin intermediul drogurilor. Se știe că nordicii cunoșteau proprietățile ciupercilor halucinogene, fiind posibil ca acelea, consumate în amestecuri cu alcool, în cadrul unor ritualuri sacre, să poată induce starea de frenezie din timpul luptelor. Testele efectuate în laboratoarele de medicină au infirmat însă teoria, demonstrând că asemenea practici ar fi dus, mai degrabă, la o slăbire a organismului și o pierdere semnificativă a capacităților de luptă ale celor implicați. O altă teorie cunoscută este cea a autoinducerii stărilor de furie extremă prin practici rituale. De altfel, se pare că Berserkerii trăiau în clanuri separate în care nu puteau intra decât cei inițiați. Majoritatea celor care reușeau să acceadă în grupul războinicilor deveneau în mod automat adepți fanatici ai zeului Odin ale cărui însușiri le căpătau. Probabil ca de acolo a plecat și ideea transformării acelora în diferite sălbăticiuni, caracteristică pe care numai Odin o avea din întreg panteonul. O mare parte dintre Berserkeri primeau dupa inițiere cognomenul Bjorn sau derivate ale aceluia, care însemnau ‘urs’. În ‘Grettirs saga’, un alt poem scandinav, a fost descris un proces de accedere în clanul Berserkerilor, proces în care tinerilor li se aruncau armele în bârlogul unui urs: aceia erau obligați să înfrunte și să ucidă animalul din blana căruia urmau să își confecționeze hainele caracteristice ordinului. Un exemplu în favoarea autoinducerii stării de nebunie prin practici rituale îl constituie și lucrarea împăratului bizantin Constantin VII: ‘Cartea ceremoniilor la Curtea Bizantină’; aceea pomenește despre un ritual practicat de către membrii gărzii varege (garda imperială bizantină formată numai din războinici scandinavi), în care luptătorii executau dansuri misterioase, îmbrăcați în piei de animale și purtând măști cu motive zoomorfe. Nu se știe exact momentul în care au apărut Berserkerii ca parte distinctă a armatelor nordice. Se pare că o primă formă de manifestare a acelora au descris-o romanii. Tacitus a menționat că în momentul invadării teritoriilor germanice de către trupele imperiale, latinii au fost întâmpinați de războinici impunători care nu numai că își acopereau trupurile în culori amenințătoare și blănuri de animale, dar uzau și de o ferocitate naturală, așa cum numai sălbăticiunile puteau avea; de altfel, Roma a renunțat la ideea de a cuceri triburile germanice, dupa o serie de înfrângeri răsunatoare. În schimb, este cunoscut momentul în care Ordinul războinicilor a fost trecut in ilegalitate: în secolul XI; motivele pentru care aceia au fost interziși sunt incerte, deși este posibil ca o mare influență să o fi avut duelurile clasice vikinge, care au fost interzise tot atunci. Se pare că astfel de înfruntări între războinicii nordici erau des întâlnite în acea perioadă. Ba mai mult, erau guvernate de legi stricte astfel încât, orice bărbat care refuza o provocare era considerat nu numai un laș, dar și un infractor. Regulile erau destul de simple. Cei 2 luptători luptau în fața martorilor. Dacă inițial duelurile se încheiau la prima vărsare de sânge, pentru a se evita pierderile inutile de vieți, și aveau ca miză bani, se pare că la sfârșitul mileniului I acelea nu se opreau decât în momentul în care unul dintre combatanți era ucis, iar celălalt primea drepturi depline asupra familiei și bunurilor aceluia. A fost momentul în care Berserkerii descoperiseră cea mai la îndemână metodă de îmbogățire. Cum foarte puțini dintre războinicii vikingi le puteau face față, apăru o adevărată afacere pentru luptătorii de elită. Duelurile și practicile Berserkerilor au fost interzise oficial de către rege, deși ele au continuat să fie practicate în secret până în secolul XII. O altă lege care prevedea exilul pentru orice manifestare sau adunare a Berserkerilor a fost Codul Creștin Islandez, cel care vedea în astfel de practici rămășițe ale ritualurilor păgâne. De altfel, mulți dintre urmașii războinicilor nordici aveau să fie capturați, torturați și uciși în urma refuzului lor de a renunța la vechiul Cult al lui Odin în favoarea religiei creștine”. Dr. Andrei Oișteanu în cartea “Narcotice în cultura română ” din 2014 a considerat că pentru provocarea stărilor de “furor religiosus” ca ale războinicilor Vikingi Berserkeri - îmbrăcați în blănuri de urși ori de lupi - se utiliza ciuperca muscariță = “pălăria șarpelui”, stările amintind de consemnările autorilor clasici care au descris năravurile Kurganilor / Indo-Europenilor (inclusiv Iranieni, Sciți, Geto-Daci și Germanici).

Eroul BeoWulf al Gheatilor a trăit la sfârșitul secolului V

În EurAsia, Geții / “Ghetii” au fost de mai multe feluri, diversitate regăsită istoric și la Sciți / “S-Chiti”; disoluția Sarmaților - cei răsăriteni fiind Asiatici iar cei apuseni fiind Europeni - s-a întâmplat în paralel cu ivirea celor știuți ca Huni la Dunărea inferioară, respectiv Cuni / “C-Huni” în rest (baza acelora fiind în centrul Bazinului Carpaților). Imediat după C/Huni, în vecinul Bazin Baltic - alimentat în partea Sudică de apele Carpaților - s-au individualizat Sclavinii în S și Scanii / “S-Canii” în N, ei fiind cei care în Bazinul Baltic au dus la apariția Slavilor în partea de miazăzi și a Scandinavilor în partea de miazănoapte (Scania și azi e cea mai Sudică parte a Suediei): aceia la răsărit se învecinau cu Saami / Finici din Suomi / Finlanda. În “Civilizații și tipare istorice”, Dr. Neagu Djuvara a scris: “Slavii, la început, nu au fost invadatori războinici, ci imigranți neorganizați. E simptomatic să constatăm că într-o primă fază ei nu formau nicăieri minorități dominante, ci numai mase reduse adesea la servitute (slav = sclav) fie de către bizantini, fie de către avari sau germanici, și că primele state slave s-au organizat sub impulsul unor minorități străine slavizate: bulgarii în sud, scandinavii în Rusia, cele 2 grupuri dând țărilor numele lor”. De pildă, se poate facil observa că Dinastia Romanov a Rușilor s-a bazat pe puterea Finico-Ugrilor de la Marea Baltică / Golful Finic (cu Finici în N, Kareli în E și Estoni în S): la sfârșitul Evului Mediu, țarul Petru “cel Mare” dintre Romanovi iar apoi urmașii Romanovi au cârmuit din ceea ce azi e metropola Sankt Peterburg (la gura Nerei / Marea Baltică, în V Kareliei).

Karelia - dintre Mările Baltică și Albă - e împărțită de Ruși și de Finici

De asemenea, se poate observa că numele de familie cel mai răspândit al Finicilor e Korho-nen (însemnând pruncul lui Korho / Gorho), urmat de Virta-nen, ceea ce ar reflecta o apropiere onomastică de Gherga-nen / Ghergo-nen, sursa fiind “pruncul lui Gherga”: inclusiv în prezent, majoritatea bărbaților Finici aparțin grupului genetic Gherga, așa că potrivirile nominală și genetică nu-s întâmplătoare.

NE Europei la sfârșitul secolului VIII
(Finii și Turkii se învecinau)

Emblematic din vecinătatea Finico-Turkă a începutului Medieval s-a dovedit istoric apariția simbiotică a Ungurilor, considerați înrudiți deopotrivă cu Finico-Ugrii și cu Turkii iar la sfârșitul secolului IX, Ungurii au ajuns în Panonia, pe fostul loc al Sarmaților Iazigi = “tamponul” dintre Daci și Deutsche, inclusiv azi Ungaria existând între spațiul Românesc și Nemțesc / al vorbitorilor de Germană, Țara la V de Ungaria / pe Dunărea mijlocie fiind Austria iar Țara la E de Ungaria / pe Dunărea inferioară fiind România. Conform istoricului Finlandez Eero Kuussaari 1891-1978, cuvântul “Varegi” corespundea termenului Finic “vartio” = “gărzi”, în forma veche a limbii Finice “Varakko-Ruotsit” însemnând “Navigatorii Mărilor” (corespunzător autorului Osmo Joronen, “ruotsi” însemnau “vâslași”, Varegii literalmente fiind “vâslași Varaki”, la Nord de Valachi; acum Ruotsi e denumirea Finică a Suediei): așa cum se știe, roșul era emblematic Anticilor Geto-Daci, la fel fiind și pentru descendenții lor direcți, Medievalii Goți - răspândiți până în Bazinul Baltic - ca și pentru Rușii timpurii. Populațiile de la sfârșitul Antic și de la începutul Medieval în Bazinul Baltic erau la fel ca în Bazinul Pontic (ambele Bazine fiind alimentate de apele curgătoare din Carpați): oamenii lor erau conectați nu doar cu același mediu vălurit, ci și organizați simetric atât la miazăzi / împărțiți în Esticii OstroGoți și Vesticii ViziGoți, cât și la miazănoapte / împărțiți în Esticii Varegi și Vesticii Vikingi (mai mult, pe tot parcursul primului mileniu, legăturile dintre populațiile Pontice și cele Baltice s-au păstrat strânse, rolul central - cel puțin geografic - în ambele direcții fiind exercitat de către Valahii Carpaților). Ținând cont că termenul Finic “vuori” însemna “munte” iar vechiul cuvânt “vaara” se folosea pentru “deal”, savantul respectiv a susținut că Finicii acționând ca Gardienii apelor pe atunci aveau așezări “var” protejate de palisade din lemn pe înălțimile reliefului - la distanțe vizibile reciproc - de unde semnalizau cu fum în caz de pericol, acei Balto-Finici ajungând oamenii “regelui roșu” Rurik, întemeietorul Rusiei în secolul IX; la Finici există numele Ruurikki și în prezent (acela nu e tipic în lumea Germanică).

Suedia lingvistică actuală

Autorul Osmo Joronen a mai scris în 1998: “Finicii au condus Scandinavia înaintea apariției Suedezilor și Arhipelagul Britanic înaintea apariției Celților. Varegii au fost Finici Baltici care s-au distins față de cei din Suedia prin Graiul Uralic; ei trăiau în Livonia / Estonia, Vestul Finlandei și în Insulele Baltice, mai ales între Riga și Arhipelagul Alandiei. Sursele Ruse au atestat diferite tipuri de Varegi: războinicii de gen Kaleva și Karelian erau aliați pentru protecția față de raidurile Vikingilor Vestici; corespunzător dovezilor arheologice, cele mai timpurii vase de transport dar și de asalt - în stil Vareg / Viking - au fost Kareliane, în răsăritul Baltic. Cei care au intrat în Rusia aveau Finici printre ei - care cunoșteau fiecare apă și fiecare codru - căci Finicii erau gardienii Estului Baltic (Suedezii erau cei noi): Finicii aveau reputația de gardieni, nu de lupi ai mărilor, ca Suedezii. Suntem siguri că la Garða / Novgorod cei mai mulți dintre oamenii lui Rurik au fost Finici (ei conduceau teritoriile de la Nord și numeau Regatul lui Rurik ca Rurima); de acolo, rutele Varegilor au ajuns până la bizantini”. (De pildă, Vikingii urcau cu vasele lor și pe Vistula până la Cracovia / capitala Polonilor din 1038).

Rutele Varege între Mările Baltică și Neagră

La Marea Baltică, în mileniul I, întâi au fost Goții iar apoi au fost Varegii / Vikingii (de pildă, preoții Vikingi erau “gothi”): inclusiv succesiunea respectivilor Baltici confirmă legăturile dintre cele 2 populații - Goți / foști Geți și Varegi / Vikingi - care s-au aflat pe același areal, la un interval temporal de câteva secole; după cum se știe, Bazinul Baltic începe din Sud cu cumpăna apelor Carpaților (apele curgând spre miazănoapte din Munții Valahilor ajungând în Marea Baltică a Varegilor). De exemplu - foarte concret ulterior - în secolele IX-XI Valahii și Variahii / Varegii au fost vecini inclusiv între Bazinele Nistrului și Niprului (așa cum se poate vedea și pe harta următoare, publicată în 2017 de “National Geographic”):

În N European / la Marea Baltică, tranziția de la Geți la Varegi - respectiv de la Goți la Vikingi - a durat 2 secole: în secolul VI, după erupția groaznică a Vulcanului Krakatao - ce a provocat pe glob o răcire prelungă timp de ani - severitatea condițiilor de trai a determinat deopotrivă mărirea mobilităților Nordicilor (ajutată de introducerea velelor la ambarcațiunile lor în secolul următor - VII - acelea devenind tot mai perfecționate pentru rapiditatea deplasărilor), mulți dintre aceia migrând spre Sud / așa cum a studiat în 2014 și arheologul Andres Tvauri din Estonia și totodată mărindu-se abilitățile lor războinice, ceea ce în secolul VIII a dus la invadările vecinilor lor, începând cu a celor din Insula Saaremaa, cea mai mare Insulă Estonă, în Golful Riga, cu jumătate de secol înaintea invaziei Vikinge în Britania; arheologul Eston Andres Tvauri a scris că “după catastrofa climatică, în perioada pre-Vikingă, Finicii au dezvoltat contacte de primă-mână cu cei din Nordul actualei Germanii și din actuala Ucraină”. Despre așa ceva a scris în anul 2017 și autorul Român Cătălin Gruia, referindu-se la “Homo Homini Lupus”: “În Scandinavia anului 536 a început o iarnă de 14 ani. Părea că va fi sfârșitul lumii, al celei a oamenilor și zeilor deopotrivă. O rafală de meteoriți sau comete urmată de megaerupția unui vulcan au creat o uriașă draperie de praf pe care mâna implacabilă a destinului a tras-o peste văzduh. Soarele a dispărut și recoltele s-au prăbușit odată cu temperaturile. În vârtejul de foamete și lupte ce a urmat, locuitorii din zona Scandinavă, majoritatea fermieri pașnici, au pierit pe capete. Pacea, prosperitatea, proprietatea, libertatea, dreptatea sau arta sunt fructele firești ale unui context socio-istoric stabil. Însă când resursele se împuținează sub limita supraviețuirii, se activează de sub pojghița de civilizație resorturile fiarei perfecționate în milenii de luptă cu foamea, cu moartea, cu ghearele și cu dinții. Și omul redevine lup pentru om. Când jaful este singura cale de a supraviețui, civilizația se reinventează printr-o prismă de valori inversate. Așa s-a întâmplat cu vikingii când vara a revenit în sfârșit în Nord: supraviețuitorii se coagulaseră într-un nou tip de societate războinică, unde ura, agresivitatea, viclenia, forța erau noile virtuți. Și ar fi continuat să se omoare între ei, poate până la ultimul om, de nu s-ar fi ivit vela în secolul VII. Cu acea nouă aripă tehnologică, în lungile corăbii cu dragoni, conchistadorii Evului Mediu timpuriu european au trecut prin foc și sabie zeci de țări. Vreme de aproape 3 secole au explorat teritorii îndepărtate, au prădat dar au și colonizat zone bogate, au jefuit dar au și construit orașe prospere. În tot acest timp, drumul către Sud și - la un moment dat - către Vest a fost sinonim cu drumul către putere. ‘Nu am văzut niciodată un fizic mai desăvârșit ca al lor’ observa Ahmad Ibn Fadlan, un diplomat arab din Bagdad în secolul X. ‘Își machiau ochii, se îmbrăcau cu haine colorate țipătoare și purtau bijuterii grele. Dar acea împodobire avea un scop serios: fiecare obiect spunea o poveste despre aventuri externe, despre nesăbuință și curaj răsplătit. Echipat cu prada de război, un viking era un afiș viu de recrutare pentru viața de raid, chemându-i pe tineri să depună un jurământ de loialitate în schimbul unei părți din captură’ afirma Canadiana Heather Pringle. Într-un spațiu geografic uriaș, din Afganistan în Canada, aventurierii vikingi au întâlnit, au luptat, au jefuit și au făcut comerț cu zeci de popoare, inclusiv în spațiul românesc”. Desprinsă din Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân (constituit în 680), prima Țară Rumână independentă din Evul Mediu - ivită din 813 la Sudul și Nordul Istrului / Dunării inferioare ca “Vlașca de la Dârstor” după cum a numit-o academicianul Neculae Iorga - se învecina în NE din 862 cu Regatul Rus întemeiat de Rurik / bărbat genetic Gherga, care avea gardă Vikingă; vecinătatea Valaho-Varegă (Rumâno-Rusă) s-a consolidat după sfârșitul secolului IX, Ungurii în 896 deplasându-se dinspre răsărit în apusul Valahilor și s-a diluat în secolul XI, când pe de o parte “Vlașca de la Dârstor” și-a încetat existența în 1048 din cauza Pecenegilor - restrângându-se în Bărăgan / Muntenia - iar pe de altă parte Vikingii și-au pierdut în 1066 ultimul rege, la invazia Angliei (pe atunci, Rușii erau cârmuiți din Kiev de Demetrius Rurik / zis Iziaslav 1024-1078, fiul Sfintei Anna = prințesă Vikingă / tatăl ei a fost regele Olof din Suedia): îndeosebi în NE spațiului Românesc, Rușii / Varegii în acele timpuri au fost prezențe concrete nu doar pe partea dreaptă a Nistrului, ci chiar și pe partea dreaptă a Prutului (vecinătatea lor cu Valahii vremurilor - de pildă în Moldova, chiar dacă în prezent poate ar tulbura profund - a fost evidentă). Varegii / Vikingii au provenit dintre Nordicii Europei = Hiperboreii dominați genetic de bărbații având tipologia paternă Gherga (cei mai numeroși bărbați cu amprenta genetică masculină Gherga de pe continent se găsesc și acum în N European); toporul dublu le-a fost emblematic: aşa după cum nobilii Traci - cei mai Nordici fiind Geţii - foloseau “labrys”, Vikingii (succesorii din N Europei ai Goţilor) foloseau aceeaşi puternică şi caracteristică armă. Concentrarea genetică bărbătească majoritară “N” ca a lui Gherga în 4 Țări vecine actuale din răsăritul Baltic - anume Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda - nu s-a produs întâmplător, ci redă o situație existentă și în jurul imediat al lor (adică în Polonia, Rusia, Suedia și Norvegia), rezultată dintr-o compactare / aglutinare străveche, dinaintea existenței statelor respective; ținând cont că separarea organizațională a fost Medievală, înseamnă că Antic exista o aceeași populație, reflectată masiv pe atunci doar de către Geto-Dacii care au dominat Nordul European (căci în Sudul European erau Romanii): limita dintre cele 2 mari puteri Antice ale Europei - Romană cu capitala Roma / Italia și Daco-Getă cu capitala SarmiseGetusa / România - a fost Valea Dunării, în Europa ea constituind granița Sudică a Geților liberi, respectiv granița Nordică a Romanilor din Imperiul Roman (pentru Daco-Geți, limita Nordică a răspândirii a fost Marea Baltică / Scandinavia, zona de unde Medieval s-au manifestat Varegii / Vikingii, Marea Baltică ajungând denumită datorită lor și Marea Varegă, așa cum de pildă a consemnat cronicarul Nestor al Rușilor Medievali).

Situația din SV Balticii la mijlocul mileniului I

În 2001, Dr. Florin Pintescu - de la Universitatea din Suceava / Bucovina - a studiat elementul Viking în spațiul Românității orientale prin deosebirea interesului primar pentru comerț la mare distanță, nu pentru posedare teritorială, căci în E Europei Varegii nu voiau bunuri fixe (ca în V Europei), ci voiau bunuri mobile: “Sursele medievale au înregistrat o listă de toponime, ca Gardar sau Ruscia pentru Rusia Europeană, Gardariki / Suedia, Greka / Grecia, Vulgaria / Bulgaria, Polena / Polonia, etc. ‘Blokkumannaland’ în diverse scrieri Vikinge la început semnifica ‘Valakia’ dar apoi doar ‘Africa’. Faimoasa rută a Varegilor spre Greci trecea pe litoralul Românesc, prin Sulina, Sf. Gheorghe și Constanța: Dobrogea era regiunea de contact cu Bizanțul”. Totuși, Varegii / Vikingii și-au lăsat amprentele în teritoriile Medievale, coloniile lor existând la formarea Rusiei, în Normandia, Islanda, Groenlanda, Canada, Sicilia, ș.a.m.d. În 2003, arheologul Bulgar Valeri Yotov a scris la Varna - pe coasta Vest Pontică - despre “Vikingii în Balcani”: “Principala rută a Varegilor spre Constantinopol a fost frecventată în secolele IX-XI (cu vasele denumite ‘mono-xylon’ de către bizantini); ceea ce îi atrăgea deopotrivă pe Varegii obișnuiți - dar și pe nobilii lor - erau soldele generoase ca mercenari în gărzile împăraților bizantini. După 1070, Varegii au fost înlocuiți de mercenari Englezi, Varegii numind Nordul Dobrogei ca ‘Noua Anglie’, căci noii mercenari și-au făcut baza acolo; în NE Bulgariei și în SE României - dar și de-a lungul Dunării - au rămas din acele vremuri ca artefacte Varege săbii, podoabe, etc. expuse în muzee”. (Prezențele vechilor Britanici nu au fost neobișnuite în spațiul actualei Românii, de exemplu unele fiind Antice - anterioare cu circa 9 secole - după cum au rămas inscripții Romane, astfel consemnând inclusiv istoricul Ioan Șchiopul în 1945, despre: “cărămizi din stâlpii podului peste Dunăre inscripționate ‘Cohors Britanorum’ la Drobeta, pietre și cărămizi inscripționate ‘Singulorum Brittanicorum’ la Jupa, ‘Singulares Britanici’ la Cigmău, ‘Tribuno Britanorum’ la Alba Iulia, ‘Cohors Britanica’ la Cașeiu, ‘Quaestor Britanicorum’ la Orăștie în anul 186, etc”). Este de remarcat că în acel context Medieval a reușit la 1080 nobilul George - repatriat din N Britanic în N Dunării inferioare deja de câțiva ani - să preia de pe Valea Oltului superior cârmuirea Țării Românești, ca fondatorul Dinastiei Negru-Vodă / apelativul “Negru” fiind pentru “Nordic”: cel dintâi Negru-Vodă, anume bastardul Arpadian Gherga / Gyorgy (zis Gheorghe / George, al cărui fiu Ion / Marius - poate “Mureșanul”, datorită Mureșului inferior de unde îi era tatăl - a fondat Clanul Drummond în Scoția) în acele timpuri nu era singurul venit din Britania în spațiul Românesc; în continuare se pot vedea principalele rute ale mercenarilor pentru gărzile împăraților bizantini / vizantini - inițială din Karelia prin Dobrogea, respectiv ulterioară din Britania prin Normandia - și imaginea de pe un mozaic bizantin a unui mercenar din garda împărătească (nu toți erau blonzi cu ochi albaștri).

În 2007, Dr. David Faux în “Cultura Kurgană din Scandinavia” a studiat rădăcinile central Asiatice ale Vikingilor: “Este general acceptat că descendenţii vânătorilor-culegătorilor după glaciaţiune şi-au găsit ultimul cămin European în Scandinavia. Dovezile mişcării lor de-a lungul multor milenii există cu rădăcini în Asia Centrală până înaintea timpului Vikingilor. Genetica multor Scandinavi semnalează legăturile directe cu Munţii Caucaz şi cu Asia Centrală, căci urmele genetice pe liniile masculine sunt ajutate deopotrivă nu doar de către cercetările arheologice, ci şi de către rămăşiţele cailor lor, originari din Mongolia. Toate grupele de date (genetica umană, genetica animală, descoperirile arheologice dar şi relatările istorice ori mitologice, sursele lingvistice, etc.) converg spre creionarea parcursului din Altai până în Norvegia, cu o mulţime de similarităţi în Estul Europei. Ceea ce însă e mai puţin documentată este semnificativa mişcare de oameni şi bunuri înspre Scandinavia din timpurile imediat premergătoare Erei Vikinge (în secolele anterioare). Din secolul VIII, Nordicii Scandinavi au scuturat lumea ‘civilizată’; ştiuţi ulterior ca Vikingi, acei bărbaţi misterioşi - ‘Lupii Nordici’ - au terorizat mănăstirile creştine, au luat sclavi pe care i-au vândut pe pieţele dintre Bagdad şi Dublin, au colonizat teritoriile ocupate şi au practicat inimaginabile ritualuri sângeroase. Nordicii erau conduşi de către străvechii As-Eir, prinţii care au ajuns în fruntea lor din legendara ‘casă’ As-Gaard. Până în mileniul V î.C., Scandinavia a fost sporadic populată, predominanţi fiind nomazii vânători-culegători ai Epocii Pietrei. La sfârşitul mileniului I î.C., termenul ‘got’ / ‘guz’ însemna ‘clan’ / ‘trib’. Puternice dovezi arheologice evidenţiază că în secolul V era o continuitate culturală între Afganistan şi Scandinavia, ce nu se datora numai unui negoţ crescut, ci şi migrării persoanelor care şi-au transportat tradiţiile. De exemplu, un gorgan din fiordul Norvegian Eveboe conţine sticlă Siriană din secolul V, o jucărie ce exista pe atunci numai în Afganistan şi Iran, stilul înhumării fiind cel Hunic din arealul Dunărean; alte artefacte, ca de exemplu un sigiliu Scit şi plăcuţe de bronz cu Grifoni găsite într-un mormânt din Borre / Norvegia, evidenţiază influenţele orientale inclusiv după căderea Imperiului Roman (prin Sciţi se înţeleg Alanii = ‘Ase’ şi Hunii = Germanicii Goţi, căci Hunii nu erau doar triburile Turce ale EurAsiei, ci cuprindeau şi pe numeroşii lor aliaţi: ‘German’ însemna ‘puternic’ iar printre Estici erau şi coloniştii Greci din Phanagora de la Marea Azov, din aceeaşi confederaţie cu Bulgarii migraţi din Valea Balkh - centrul Bactriei / Nordul Afganistanului - ramură a As-Tokharilor MasaGeţi, umbrela Alanilor conduşi de Dinastia ‘Aşilor’). Până în 450, dinspre Sud au sosit cei care şi-au stabilit centrele de putere în Bornholm = Insula Burgunzilor / aparţinând Danemarcei şi Gamla Uppsala / Suedia: Odin cu amestecaţii Heruli / OstroGoţi şi forţele Alane / Hune, care au stabilit dinastiile conducătoare Nordice, cu evidente rădăcini cromozomiale / genetice pe filieră paternă în Asia Centrală. Mulţi istorici privesc cu scepticism povestirile - de gen ‘Saga’ din Islanda, de pildă - despre timpurile dinaintea Vikingilor, conţinând relatări despre zei, Uriaşi, ş.a.; analogii pot fi cu ‘Iliada’ lui Homer, ‘Eneida’ lui Vergiliu, etc., văzute de mulţi savanţi ca lucrări de ficţiune (însă citind atent, Germanul Heinrich Schliemann a descoperit Troia, confirmând existenţa sa şi locaţia sa, ambele indicate de Grecul Homer, în acelaşi timp dovezile confirmând scrierea Romanului Vergiliu despre migrarea Troianilor în Italia)”.

Schiță de Maria Kvilhaug (istoric Norvegian), 2017

“Cronicarul Islandez Snorri Sturluson a notat că Odin a fost progenitorul conducătorilor Germani şi Scandinavi, el ancestral provenind din Asia: ‘a plecat cu un mare număr de însoţitori de pe tărâmul Turc; n-au avut nici o destinaţie finală. Întâi au ajuns în teritoriul Saxon / German - unde Odin şi-a lăsat 3 fii, marii strămoşi ai conducătorilor de acolo - apoi un fecior a rămas în Iutlanda / Danemarca şi altul în Suedia (unde ştiindu-se că erau din Asia li s-a spus Asir), după care Odin a trecut în Norvegia, acolo fiul său fondând casa regală. Oamenii Asir s-au însoţit cu localnicele, care le-au născut prunci’. Se pare că acea migrare a fost un preponderent fenomen masculin; într-adevăr, genetic pe linie feminină sunt puţine legături Asiatice ale Scandinavelor. Snorri Sturluson a avut o bună reprezentare a geografiei: faţă de Marea Neagră, numea Asia ceea ce era la Est şi Europa ceea ce era la Vest; delimitarea o făcea Fluviul Don, a cărui Vale se numea Vana. El a numit partea răsăriteană ca tărâmul Asa, în care se afla Asgaard, capitala lui Odin (‘Askel’ la vechii Turci însemna ‘Castelul Alb’ al conducătorului As, vechii Bulgari numind aşa castelul urmaşilor împăratului Attila al Hunilor din Kiev = Belgorod la Slavi); AsGaard putea foarte bine fi în Caucaz ori lângă Lacul Aral. Conform cronicarului Islandez, plecarea oamenilor lui Odin dinspre SE către NV a fost în timpul Romanilor (Dr. Thor Heyerdhal a avansat anul 63 ca acela al plecării şefilor As de la gura Donului / Marea Azov, spre N, ca lideri ai celor emigraţi din Azerbaidjan în Scandinavia, el observând şi onomastica paralelă dintre Lacul Van din Turcia, respectiv Valea Vana / a Donului); ei prima dată au ajuns în Gardarike / Rusia, un tărâm al mlaştinilor, lângă Lacul Ladoga (spre apus au intrat pe Valea Dunării, până în Ţinuturile Germane). Capitala AsGaard a lui Odin (unde acela şi-a lăsat 2 fraţi), presupusă de unii să fi fost chiar Troia, a fost căutată începând din Altai; Stepele se întind de acolo prin Ucraina - pretinsa ţară unde a apărut Cultura Kurgană care a domesticit caii - până în Carpaţi. În Epoca Fierului, Sciţii - întinşi între Altai şi Carpaţi - i-au înlocuit pe Cimerianii din Nordul Pontic. În E, Uigurii din Bazinul Tarîm au fost descendenţi Huni; numele lor Dingling rezonează cu cel Yngling menţionat de Saga ca al Dinastiei As care a condus în Scandinavia. Pe de altă parte, numele de Azeri, ca şi cel de Asiri / Asirieni (însemnând ‘înalţi’, ca şi ‘Aşiri’) e semnificativ, cronicile notându-i pe Sciţii Aşkenazi ca ‘Asguza’. Oamenii ‘As’ au migrat ca Alani din Bazinul Pontic / al Mării Negre spre V, în Bazinul Dunării (la sfârşitul secolului IV, acolo s-au amestecat Hunii cu OstroGoţii); moştenirea ‘As’ e de asemenea păstrată de tradiţia Bulgară” (adică Scită, a celor ajunşi în Balcani după ce au plecat de pe Volga, “As” regăsindu-se ca prefix şi în onomastica “Os-etă” / “Os-eţiei” - “eţi” fiind “ţară” - sau la “Es-eni”, în Canaan, etc.; cu înţelesul de “cal” - în Prakrită “assa” ori în Sanscrită “aşva” - sau ca “tărâmul cailor”, în Prakrită “assaka” ori în Sanscrită “aşvaka”, particula respectivă s-a regăsit ca prefixul în ceea ce a devenit numele poporului Afgan şi denumirea Țării Afgani-stan, etnograful Britanic Walter Bellew 1834-1892, cercetând egalitatea dintre Afgan şi Alban, afirmând: “ceea ce în răsărit era zis de Perşi ca Paştuni = Afgani, în apus era numit de Armeni ca ‘Alvani’ = Albani, echivalând înţelesul de ‘Puştani’ - adică Munteni - semnificativi rămânând astfel cunoscuţi Daghii în fosta Albanie Caucaziană, în V Caspic”). În spaţiul Caspico-Caucazian, echivalenţa Albani = Alvani (prin egalitatea consoanelor “B”=“V”) a considerat - prin similitudinea “V”/“U” - Albania / Alvania ca Aluania. Vecina Vestică a Albaniei / Aluanei - în acelaşi spaţiu - era Iberia = Kartli:

În Antichitate, Aluania - fosta Aran - a găzduit Alani, dintre aceia însă mulţi plecând din Albania Caucaziană / Ţara Ghergarilor, alţii preferând să rămână în spaţiul Caucazian ca Oseţi printre Georgieni iar Odin rezona cu populaţia Udi / Uti, urmaşa din zonă a populaţiei Guti (onomastic, la curbura Carpaţilor - în Munţii Buzăului - cândva a fost Ţinutul Luanei: o rezonanţă Alană, cu obârşia în Aluania = Albania Caucaziană); localnicii de pe partea Caucaziană a Caspicii erau numiţi de către Georgieni ca Răni iar apoi, musulmanii Medievali le-au zis Al-Răni (vechii Greci le spuneau Albani). Pe plan doctrinar / religios - în sfera morală - “aşa” / “arta” era conceptul confesional decisiv al adepţilor Magului Zoroastru (corespunzător termenului Vedic “rta” = “adevăr”, conectat cu Iranianul “ard” şi cu proto Indo-Europeanul “har”); cârmuitorii “Aşi” / “As” ai Goţilor - strămoşii Vikingilor / Varegilor - au preluat denumirea aşa de la Masivii / Marii Geţi, originari din Asia Centrală (astfel - de la “As” - provenind şi numele Asiei): la limita Europei cu Asia, onomastici ca aceea Azeră, a Mării Azov, etc., au evidenţiat aceeaşi influenţă. În MasaGeţi = Marii Geţi - care au urmat străvechilor Guţi - şi-au avut sorgintea şi Cunii (strămoşii celor ştiuţi de la Huni până la Cumani), nu doar Caucazienii Uti / Udi ori credincioşii N Europeni ai lui Odin numiţi Varegi / Vikingi. Termenul de “odă” a rămas în vocabulare și de la cântecele închinate lui Odin de către unii credincioși conduși de Vodă pe căile ude ale răsăritului European; de pildă, în Greacă s-au fixat cuvinte ca “ᾠδή” / “odi” pentru “cântat” sau “οδός” / “odos” pentru “cale”, în proto-Germană “Woden” / “Wuotan” se înrudea cu Latinul “Vates” pentru “Bard” / “Profet”, etc. Romanii - după cum a scris și Anticul Tacitus - îl egalau pe Zeul Odin cu Her-mes (Mercur la ei), ca ghidul spre Lumea “Cealaltă”: era divinitatea perfectă a călătorilor, a negustorilor, a exploratorilor și chiar a hoților (ceea ce a corespuns în toate privințele Varegilor / Vikingilor); iar la Slavii Sudici, “Vodă” = “Cârmuitor” / “Lider” (ceea ce a corespuns de la început descrierii Romane al lui Odin / Vodan, echivalat cu Mercur / Hermes, ca supremul călăuzitor, mesager, ghid). Istoricul Miloș Milojevic 1840-1897 a susținut că Sârbii și Danezii aveau aceiași strămoși, analizele genetice recente relevând procentele bărbătești ridicate “I” la ambele popoare; de altfel, ambele națiuni au avut negustori îndemânatici. Academicianul Croat Radoslav Katicic în 2008 a remarcat apropierea dintre Zeul Volos / Veles - al Slavilor - și mlăștinoasele / udele Câmpii Elizee = “Elysion” (tărâmul lui Hades / Zeul Hăului), divinitățile Valkyrie și Valhala = palatul Zeului Odin / Zeului Óðinn, adică “O-Gin”, care mai avea 2 frați, Vili și Ve: probabil cu forma inițială “Ve-res” = “regele Ve”, “Ve-les” / Veles era păstorul celor care au părăsit Lumea “Asta”; așa cum Odin / Hermes a fost “Tată”, pentru “tată” exista Sumerianul “adda”, Hititul “attas”, Lydianul “ata”, vechiul cuvânt Grecesc “atta” - preluat Latin identic - cu sinonimul Românizat “fadar”, în vechea Suedeză “ata”, în Sârbo-Croată e termenul “otac”, etc. (foarte concret, ancestralii “tătuci” au fost bărbații Caucazieni Udi / Uti, urmașii strașnicilor Ghergari din Vechea Lume / partenerii legendarelor Amazoane, astfel cum e deopotrivă atestat, atât mitic, cât și științific). În 1995, academicianul Tătar Mirfatyh Zakiev a enunţat: “La Nord de Iranieni erau Turkii iar la miazănoapte de aceia erau Finico-Ugrii. Cu denumirile de Sarmaţi - şi apoi de Alani - au fost ştiuţi strămoşii Turki; de pildă, Tătarii Nogai au fost Alani. Etnonimul Alan a fost As, cu numeroase variante fonetice (regăsit la Turki, Kîrgîzi, ş.a.); savantul Al Bîrunî 973-1048 a scris că limba Aşilor / Alanilor o reproducea pe aceea din Chorasmia, vorbită de Cumani (toţi cândva făcând parte din uniunea MasaGetă, în care au fost şi Hunii). Bulgarii de pe Volga erau numiţi de către Ruşi ca Yasi. Kîrgîzii erau Aşi. Etnonimul As desemna Turki. Oguzii erau nobili Usi. Tătarii se autonumeau Suas”. În 2000, Dr. Agusti Alemany din Catalania a scris despre Alani: “Etimologia lor nu e Iraniană, ci Turkă, având înţelesul de ‘Oamenii Stepei’; astfel, Alanii se potrivesc foarte bine celor din zonele de deltă ale Lacului Aral (însemnând ‘livezi’). Pe de altă parte, rotacismul ‘s’/’r’ e foarte bine documentat în Turkă: ‘Ar’ la Oguri însemna ‘bărbat’ iar la Oguzi a devenit ‘As’, semnificând ‘om’; astfel, sufixul ‘-as’ (cel mai răspândit) la unele populaţii a avut şi paralele în terminaţii ca ‘-uz’, respectiv ‘-ar’. Etnonimul ‘As’ regăsit la Azeri / ‘As-Eri’ = ‘As-oameni’. Numele tribal pentru ‘oameni’ a fost ‘As’ iar locaţia lor a fost ‘Alan’, adică ‘Stepa’. Alanii au fost nomazi iar Oseţii au fost sedentari; Iraniana s-a adăugat Osetei: n-a fost substratul acelui grai Caucazian. Analizele genetice denotă că bărbaţii Oseţi n-au legături cu bărbaţii Perşi, doar circa un sfert dintre Osete relevând legături cu orientalele, ceea ce înseamnă că potenţii Caucazieni au avut cândva orientale în haremurile lor. Forma Georgiană ‘-os’ probabil a avut aceeaşi origine ca ‘-as’. Etc”. În 2015, cercetătorul Român Dan Alexe a susţinut (“În apărarea lui Neagu Djuvara: au fost Basarabii cumani?”) că “la oseţi (vechii alani), multe familii de nobili erau de origine cercheză”. (De exemplu, în prezent un mare dirijor fără baghete, considerat “omul-orchestră” al lumii - multiplu decorat internațional - e Osetul Valery Gergiev / ambii lui părinți fiind din Nordul Oseției = Alania; el e acum directorul Filarmonicii din Munchen / capitala Bavariei, cetățean al Rusiei iar în Rotterdam / Olanda chiar există Festivalul Gergiev în fiecare an). “Oguz-name” (cea mai veche cronică Turkă) a consemnat în secolul XI despre ceea ce a fost în secolul IX: “Când Quipchaq I (personificarea Pecenego-Cumanilor) a crescut mare și a devenit voinic, țările Urus (Varego-Rușilor), Ulak (Românilor), Magar (Ungurilor) și BasKurd (Bașkirilor) au devenit dușmane și n-au vrut să se supună, atunci hanul Oguz i-a oferit lui Qipchaq mult popor și numeroși oșteni, poruncind să meargă în părțile Volgăi și Donului dar și Nipru sau Dunăre, pentru ca să-i aducă sub ascultare”; poporul care a rezistat sub toate stăpânirile în Nordul Pontic, din vremea Hunilor - secolul IV - până la ofensiva Bisseno-Qipchaq / Pecenego-Cumană din secolul XI a fost poporul Ulak / Ulaq, adică Român (termenul Turk “Qipchaq” folosit pentru “Cuman” însemna “Scit Roșu”).

Aşa cum Vasile Guţu / bunicul matern al autorului a putut să se mute în interiorul spaţiului Român o mie de km, din Basarabia în Banat (de lângă Nistru până lângă Tisa), tot aşa strămoşii Gherga, în timp de milenii au parcurs mii de km, global de-a lungul vremurilor deplasându-se nu numai în acelaşi spaţiu - ca Guţu, în interiorul spaţiului Românesc - ci şi între mai multe spaţii; Basarabia - regiunea dintre Nistru și Prut - a fost leagăn atât pentru Geți, cât și pentru Goți iar Guțu de pe Valea Fluviului Nistru pare descendent al acelora (cel puțin numele fiind evident). Legătura dintre Munţii Pamir / Asia Centrală şi Marea Baltică / Europa Nordică s-a realizat prin Văile celor 2 Fluvii ce se vărsau în aceeași Mare Caspică (Hyrkană / Ghergană): Oksos din Sud şi Volga din Nord (primii Gherghi care au coborât de la izvorul Oksos la Caspica s-au grupat în Ghergania / Hyrkania din Sudul Mării Caspice, apoi în Ţara Ghergarilor / Albania Caucaziană din Vestul Mării Caspice, ajungând în Nord până în mlaştinile Gherho de dincolo de izvorul Volgăi, în tărâmul stăpânit de Varegii / Vikingii Garða). Faptul că în Evul Mediu mulţi Varegi / Vikingi erau Gherga (unii ca urmaşi direcţi - după un mileniu - ai navigatorilor Cariani, alţii cu rădăcinile directe din migrarea Caucaziană sau având printre strămoși plutași de pe apele din Bazinul Dunării / cei mai recenți în filiație fiind Geții / Goții) a dus la rezultatul actual: în Bazinul Baltic, cuprinzând şi Scandinavia, grupul genetic “N” - al lui Gherga - are cea mai mare răspândire din Europa.

Legendarul lider Viking Ragnar zis “Loðbrók” = “Nădragi de piele” / pe care îi purta mereu ca să se ferească de șerpi, corespunzător “Völsunga Saga” despre dinaștii Volsung direct descendenți din Zeul Odin - prin cârmuitorii Sigi și Rerir ai Hunilor - a fost echivalat istoric ca regele Danez Horik I 827-854, fiul regelui Gøtrik, după cum era consemnat Danez (“Got-rik” literalmente însemnând “rege Got”), care a cârmuit Vikingii Danezi în 804-810 / tatăl aceluia poreclit “Sigurd” = “Sigurul” respectiv “Protectorul” fiind vestit că a omorât un dragon; Ragnar - în versiunea de atunci notat “Regin-heri” - însemna “luptător regal” iar varianta Vandală “Raginari” a fost atestată din secolul V (după cum a studiat o inscripție în 1955 istoricul Francez Christian Courtois; Vandalii / Vandiții au plecat din N Volohilor / Valahilor = Românilor în N Africii înainte de ViziGoți iar după aceea, Varegii / Vikingii s-au ivit în aceleași vaduri Europene). Înaintașii Vikingului Ragnar (născuți în secolul VIII), anume tatăl Got și bunicul Sigurd / “Protector” - viteaz faimos printre vechii Germanici pentru vitejiile sale redându-le pe cele ale Cavalerului Gheorghe - au fost de asemenea interesanți, cu aură legendară: unii cercetători l-au văzut ca ascendentul lor pe cârmuitorul Antic Armenius / fiul lui Sigimer (16 î.C. - 21), șeful Cheruscilor / strămoșii Saxonilor, despre care a scris Romanul Tacit în “Anale” 2:88 că “fără îndoială, a fost eliberatorul Germanilor” după ce i-a învins în anul 9 pe Romani în bătălia din Pădurea Teutoburgică 52,24 lat. N, 8,07 long. E / Saxonia inferioară. Faptul că Vikingul Ragnar era fiu de Got / Get e plauzibil: Goții încă existau pe atunci, de exemplu ultimul Regat Got din lume a fost cel ViziGot din Peninsula Iberică, în secolul VIII; de altfel, pentru Danemarca s-a utilizat oficial denumirea Dacia încă multe secole de atunci iar vecina Germania - întemeiată și de Saxoni - e “Deutsch-land” inclusiv azi. Așa cum se știe, Geto-Dacii = Tracii Nordici - care formau cel mai mare popor al Europei Antice, strămoși nu doar ai Românilor Medievali și Moderni, ci și ai altora - nu au dispărut (la modul hocus-pocus) tot în Antichitate, când din secolul III unii au început să scrie despre Goți dar au ținut să și precizeze că foștii / vechii Geți erau “noii” Goți: prezența Gotă a fost pretutindeni în Europa Evului Mediu timpuriu - în mileniul I - inclusiv la temelia Vikingă (așa cum oamenii de știință temeinic au documentat ceea ce a rămas cunoscut popular). Vikingul Ragnar, după ce s-a luptat cu vărul său mai mare Harald Klak 785-852 pentru domnie (care după ce a pierdut s-a creștinat), s-a însurat cu nobila Kraka și a avut mai mulți fii, printre care cel zis “Hvit-särk” = “Alba robă”, identificat de savanți, ca academicianul Suedez Olof von Dalin 1708-1763 sau Dr. Leontii Voitovych în 2016, drept “Străinul” (“Oskyldr” / “Askold”) ce a cârmuit Kievul în timpul regelui Rurik / întemeietorul Rusiei, care pe atunci domnea din Garða / Novgorod: el a pretins șefia Kievului având aceiași strămoși Duri - din clanul Dulo - ca și fondatorul Dinastiei Rurike, însă a sfârșit ucis de cumnatul regelui Rurik (fratele soției aceluia) pe “Colina Ungurească” din marginea Kievului, în 882. După un sfert de mileniu / în secolul XII, cronicarul Danez Saxo “Învățatul” a scris despre “Străin” / “Roba albă” = fiul lui Ragnar că a obținut Kievul de la prințul Daxon - a cărui mamă era Scită iar al cărui socru era regele Rutenilor - care i-ar fi oferit fata ca soție. Steagul Viking a fost produs de Kraka - soția liderului Ragnar Horik - redând corbul divin al Zeului Odin (emblematic neamului ei):

Flamura Vikingă

Este de știut că unii cercetători au încercat să-l coreleze pe nepotul Rorik al lui Harald Klak cu Rurik / primul rege al Rușilor (ambele abordări savante - Germanică și Crâmleană - converg deopotrivă cu Gherga, atât genetic prin profilul bărbătesc, cât și prin înrudirea cu Clanul Dulo / Duras = Ghergan, așa ceva fiind cel mai important din perspectiva filogeniei Gherga, indiferent de filiera abordării, căci în Epoca Modernă există evidente interese politice în istorie, Germanice sau Slavice; din fericire, istoria nu se negociază și nici nu e capricioasă, adică nu se supune toanelor vreunor istoriografi): de fapt, cârmuitorii timpurii deopotrivă din Kiev și Novgorod au fost genetic “N”, înfruntarea lor fiind în fond “fratricidă”. Regele Ragnar Horik - zis “Lod-brok”, adică “brăcinari de piele” - l-a avut pe fiul Bjorn ca fondatorul Vechii Dinastii regale în Suedia, cu reședința pe Insula Munso 59,25 lat. N, 17,33 long. E (nu departe de târgul Birka): după cum au cercetat istoricii, “Casa Uppsala” - așa cum a mai fost cunoscută Vechea Dinastie - era înrădăcinată în străvechii Yngling; cârmuitorul Bjorn a ținut legătura cu fratele său vitreg Halfdan, care și-a stabilit reședința la Jorvik / Yorkshire 53,57 lat. N, 1,05 long. V (unde a întemeiat Dane-law / zona din N Englez dominată de Vikingi). Mărețul cârmuitor Ragnar și-a avut așadar fiii în cele 4 zări, anume la Marea Baltică, pe Fluviul Kiev, în Peninsula Daneză și Insula Britaniei; în 2019, cercetătorul American Hunter Provyn a documentat sorgintea neamului respectiv dintre Finici, ca genetic “N” - la fel cu bărbații Gherga - așa cum se poate vedea (el considerând situația drept “o prolifică descendență Finică în Anglia Vikingă”):

Începând cu anul 865, frații “Străinului” / “Robei Albe” care a ajuns în Kiev - anume ceilalți fii din Danemarca ai răposatului rege Ragnar Horik - au condus “Marea Oaste Păgână” Vikingă ce a invadat Arhipelagul Britanic, jefuind acolo vreme de 14 ani: vestea morții marelui rege Rurik - întemeietorul statului Rus - a atras după anul 879 o parte a Vikingilor din Marea Britanie în Garðarike (Regat denumit astfel în Cronicile Medievale iar nu Rusia), pentru a continua să acționeze așa cum știau ei mai bine, ceea ce au și făcut îndeosebi spre bogatul Sud oriental, fiind des prezenți la Mările Caspică și Neagră, în vremurile durând peste un secol ce au urmat. Înspre Vest, Vikingii / Varegii - care au străbătut şi căile spre Islanda, Groenlanda ori America de Nord în urmă cu mai bine de un mileniu - au făcut-o printr-o înţelegere profundă a vântului şi a curenţilor oceanici.

Islanda - Insulă în mijlocul Oceanului Atlantic, la întâlnirea plăcilor Europeană şi Americană - era descrisă de Romanul Pliniu “cel Bătrân” (care a murit la erupţia Vulcanului Vezuviu din anul 79) drept locul unde “în miez de vară nu există noapte şi pe de altă parte, în miez de iarnă nu este lumină; de fapt, unii cred chiar că noaptea stăruie acolo timp de 6 luni”. Vikingii / Varegii au început să locuiască din secolul IX Islanda - atunci împădurită aproape pe jumătate - ei numind-o Insula Garðar, după numele pionierului Garðar care a ridicat prima casă acolo (în localitatea de azi Husavik 66,03 lat. N, 17,19 long. V / acela era din Insula Daneză Zealand - de la Marea Baltică, din S Suediei - și avea soția din Arhipelagul Hebride / V Scoției); în 1967 şi autorul Barthi Guthmundsson al lucrării “Originea Islandezilor” a scris că primii colonişti au fost Heruli, din S Suediei. Este de ştiut că acei Heruli din S Suedez au ajuns acolo de la Gherdap, unde în secolul VI aveau în stăpânire malul drept al Dunării, după cum a scris în Latină contemporanul cronicar bizantin Procopiu despre războaiele Goţilor (3:33): “Împăratul a dat Herulilor câteva locuri în Dacia, în jurul Singidunului, unde ei locuiesc şi astăzi. Mai înainte, pe când Dacia era tributară Goţilor, Gepizii nu se mişcau din fostele lor locuinţe dincolo de Dunăre, căci atâta se temeau de Goţi, încât nu cutezau a trece fluviul. Acum, Gepizii stăpânesc Singidunul şi Sirmiul, cu regiunea învecinată”. (Dacia la care făcea referire cronicarul imperial era provincia “Moesia Superior” - vecină în S cu Dardania şi Dalmaţia; în N avea Dunărea, pe partea cealaltă a Fluviului - în Banat - fiind Gepizii până în 565, când din cauza invaziei Avarilor au trecut în Sudul Balcanic în jurul cetății Sirmium, Goţii Heruli din jurul Belgradului plecând în N, la Marea Baltică). “Părintele Asiriologiei”, Englezul George Rowlingston 1810-1895, a afirmat că “Dacii par a fi fost strămoşii Danezilor” - din N Germanilor - şi a observat că “vechii Germani numeau Islanda ca Valland” (asociere de nume ce nu putea fi întâmplătoare); în Islanda Medievală, corpul de legi se numea Gragas. Regatul Danez - Medieval știut ca “Daciae” - anume Danemarca a tutelat Valland / Islanda şi Groenlanda până în Epoca Modernă (acele Insule au cele mai Nordice capitale din lume): pe glob nu există oameni mai extrem Nordici / Hiper-Borei decât oamenii lor.

Capitala Islandei

Varegii / Vikingii au colonizat Groenlanda - cea mai mare Insulă din lume - din secolul X şi i-au fixat capitala numită tocmai Garðar / acum Igaliku 60,59 lat. N, 45,25 long. V, din 1124 acolo funcţionând sediul Episcopiei Groenlandei (legătura oficială a Sudului Groenlandei fiind pe continentul European cu Lund 55,42 lat. N, 13,12 long. E, cea mai Sudică Dioceză Suedeză). Biserica Garðar era cu hramul “Sf. Nicolae” şi avea 16 / 27 metri, ridicată din gresie pe moşia Garðar a ginerului celui care a fost E-rik, supranumit Erik “cel Roşu” 950-1003, primul cârmuitor al Groenlandei; de altfel, e de remarcat că etimologia şi istoricul numelui Jerrik - varianta pentru Erik în Daneză, limba Vikingilor - lingvistic redă rezonanţa Gherga (iar în Groenlanda, Kerta e actuala versiune feminină a vechii Gerðr - Gearda la Saami - respectiv Gerda = forma Germanică legată de Gerhard).

Cu Thorvard, bogatul proprietar al Moşiei Garðar, prinţesa Vikingă Freydis, fiica lui Erik “cel Roşu”, s-a măritat în Groenlanda din interes material, soţii Garðar cârmuind la începutul secolului XI colonia înfiinţată pe coasta Atlantică a Americii de N, cu ei încheindu-se domnia şi consemnările din cronicele Vikingilor despre Vinland / “Vin-land”, adică Ţinutul Vinului (denumire datorată bogatelor păşuni şi producerii vinului acolo), reşedinţa lor fiind la - ceea ce acum e - L’Anse aux Meadows 51,35 lat. N, 55,31 long. V, în Canada: în secolul XI, cronicarul German Adam din Bremen a scris în “Gesta” 4:39 despre Vikingii din Vinland / America de Nord; s-ar putea observa - prin vechea echivalență “V”/“F” - și că “Vinland” rezona cu “Finland”, Finicii fiind Medieval considerați în unele locuri inclusiv ca “Veniți” (prezența Finicilor în fruntea Vikingilor a fost atestată încă de la începuturile navigărilor acelora). Este interesant că zonei din Nordul Vinland = “Finlanda Canadiană” i s-a zis albă = Albania, populată de Albani - după cum a observat în 2001 și profesoara Geraldine Barnes de la Universitatea din Sydney / Australia - iar în Europa, Albania a fost Țară Ghergară (fie în Caucaz, fie în Balcani).

Trebuie ştiut că la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II temperatura medie a globului a fost, conform datelor, cu 2 grade mai mare decât în prezent: o modificare climatică favorizantă deplasării Va-regilor / Vikingilor, mai ales în N EurAsiei şi N Atlanticului. În secolul XVI, cartograful Flamand Abraham Ortelius a înfăţişat clar la V de Groenlanda “misteriosul” teritoriu numit “Groclant” (ştiut şi ca “Ţinutul Gorc”):

O inscripţie runică din 1362 a fost găsită la Solem 45,8 lat. N, 95,41 long. V / Minnesota - în centrul Americii de Nord, lângă Dakota - lăsată de un grup în care erau 8 persoane din Gotland / Marea Baltică, cei ajunşi tocmai acolo, aşa cum au afirmat, aflându-se în explorarea Vinland / “Vin-land” (după cum a rămas consemnat pe piatra expusă la “Muzeul Kensington” / SUA): traversarea Atlanticului a fost realizată de foştii Goţi / Geţi liberi cu mult înainte de Cristofor Columb (acel navigator fiind Evreu creştinat, conform cercetătorului Evreu Simon Wiesenthal 1908-2005 / fondatorul “Centrului de Documentare Evreiesc”), care - după ce a trecut Oceanul Atlantic - nici n-a ştiut unde a ajuns, crezând că era în India, Americile de aceea fiind numite şi ca “Indiile de Vest” iar băştinaşii Americani / descendenții Siberieni fiind denumiţi “Indieni”; altă inscripție runică - zisă Narragansett / Quidnessett - a fost găsită în Rhode Island 41,34 lat. N, 71,27 long. V / SUA (dar mai există si alte relicve, etc). În acele timpuri, în N Europei Medievale, urmașii Vikingilor - în colaborare cu Cavalerii Teutoni - s-au implicat în “Liga Hanseană”, termenul Germanic vechi “hansa” însemnând “convoi”, ale cărei principale rute comerciale erau între Rușii Estici și Englezii Vestici (între Estica Garða = “Noul Oraș” / Novgorod și Vestica “Noua Troie” / Londra):

Rutele Hanseane

Regatul Danez - aflat la mijlocul rutelor Hanseane - a fost de pildă denumit “Daciae” în bula papală din 1133; denumirea “Dacia” era folosită de catolici pentru a defini o parte din Letonia, Estonia, întreaga Scandinavie, Islanda și Groenlanda, până în 1527 (numele “Dacia” pentru N Europei a fost oficial începând cu papa Agapet II, născut la Roma de o Grecoaică, el funcționând la Vatican în 10 X 946 - 8 XI 955, pe vremea Vikingilor, atunci începând creștinarea organizată a Nordicilor): văzut din Sudul Europei, pe atunci Nordul Europei era Dac.

Dacia în secolul X

După ce Romanii în secolul II au ocupat Dacia (și - corespunzător unei ipoteze bizare - ar fi exterminat Dacii), au păstrat denumirea Dacia în Bazinul Dunării inferioare oficial până în secolul VII iar din secolul X papalitatea de la Roma a utilizat oficial până în secolul XVI denumirea Dacia pentru Nordul Europei; între acele zone - anume între Dacia Antică de la Dunărea inferioară și Dacia Medievală din Europa Nordică - există și acum oficial Moderna Deutsch-land (adică Germania), în centrul Europei. Bărbosul senator Venețian Nicolo Zeno (care - în secolul XVI - având ca resurse mai ales manuscrisele bogatei biblioteci a familiei sale, a scris mai multe cărți, el trăind în primul secol de la introducerea tiparului în Europa) a descris voiajul precolumbian în Atlanticul Nordic, până în Noua Scoție / Canada = America de Nord, al unora dintre proprii strămoși Venețieni - pricepuți navigatori - la sfârșitul secolului XIV împreună cu unii Britanici, finanțatorul expediției ajungând considerat în 1784 de naturalistul Scoțian Johann Forster 1729-1798 ca să fi fost Henry Sinclair, zis “Zinclir”, notat Venețian “Zichmi”, șef al Insulelor Orkney și baron de Roslin / nepot al ultimilor Cavaleri Templieri legali; același nobil autor Nicolo Zeno din Veneția Medievală în lucrarea “Despre originea Barbarilor (până în anul 800)”, publicată în 1557, a prezentat în scris diverse elemente interesante - evidente la vremea sa - printre acelea explicit afirmând ori reconfirmând de pildă și că:

· Gherghinii / Telchinii din Insula Rodos au fost primii navigatori Maritimi din lume

· Uriașii au avut orașul Enos în Liban

· au fost mai multe Potopuri

· Noe a fost Uriașul zis Ianus

· Gorgonidele în Vechea Lume erau faimoase ca glorioase / luptătoare

· Amazoanele (denumire derivată din “A-mamele”, adică fără piepturi uriașe) erau Ghete

· sacerdoții Geți se numeau “Pii”

· împărțirea în Amali / Asiatici și Balți / Europeni era mult anterioară Goților; Fluviul Don - care în Vechea Lume separa Asia de Europa - a delimitat inițial MasaGeții de Geți iar apoi pe OstroGoții / cârmuiți de către dinaștii Amali, de ViziGoți / cârmuiți de către dinaștii Balți (respectiv de cei bine încinși cu brâurile sacre cărora le spuneau “balți” / în limbile Germanice “belt” devenind “curea”)

· Geții / Gheții l-au învins pe faraonul Sesost-ris

· Circe - a cărei mamă a fost Hecate - s-a cununat cu Scita / fiu al lui Hercule Egipteanul (iar urmașii Sciți au rămas printre Geți)

· prezența dușmănoasă la Troia a lui Hercule nu era adevărată

· Priam / regele Troianilor se înrudea cu Telef / cârmuitorul Geților (Telephe / Telephus - urmaș al lui Hercule - era ginere al regelui Priamos)

· regina Tomi-ris (urmașa regelui Filimer / Fili-mer care a fixat MasaGeți în partea Tramotană a Mării Caspice numită Baccu, întinsă până la Fluviul Arax / Aras) și-a pierdut fiul după ce împăratul Ci-rus al Perșilor a făcut un pod peste acea apă curgătoare; regina MasaGeților - după ce l-a decapitat pe împăratul Perșilor - a cucerit toate populațiile Pontice (pe traseul Asia “Mică” / Anatolia - peste Strâmtoarea Bosfor - apoi Tracia și Moesia / inclusiv Dobrogea), ajungându-se până la preluarea numele ei de către un port Gherghit / Cariano-Get, în expediția de răzbunare din Asia în Europa împăratul Da-rius al Perșilor în 514 î.C. urmând aceeași rută ca regina Tomi-ris a MasaGeților

· migrarea inițială Getă a fost din Armenia în ceea ce la timpul autorului era Valahia / Țara Românească, până la Marea Baltică (el nominalizând ca destinații Gete și Carelia, Laponia, Scandinavia, Groenlanda, ș.a.)

· sediul principal al Goților = Gheților a fost Dacia

· împăratul Aurelian - care în secolul III a retras Romanii din Dacia Nord Dunăreană în Dacia Sud Dunăreană - era Dac

· în Germania, coloniștii Geți / Gheți erau denumiți Cați (aceia ajungând să locuiască din Turingia până în Olanda)

· Hunii aveau mamele Gete

· mândrii Barbari au distrus Imperiul Roman

· Gepizii și Goții erau rude

· Vandalii și Geții proveneau din aceeași stirpe

· LongoBarzii / Lombarzii erau Barbarii cu bărbi lungi

· în secolul VIII, Maurii au reușit să intre în Europa ajutați de unii nobili ViziGoți, nemulțumiți de regele avut (așa s-a încheiat domnia / stăpânirea ViziGotă în Peninsula Iberiei)

· etc.