Geneza unei Zeităţi e interesantă în măsura în care ajută surprinderea geniului religios al credincioşilor săi, divinitatea reuşind să-şi reveleze virtuţile prin rezultatul unei grandioase sinteze, într-un lung proces de confruntare şi simbioză; percepţia veche Greacă a preoteselor care o slujeau pe divina Gherghiţia - Ghirghe în Epoca Pietrei - era sub forma de Gorgone (la singular Γοργώ / Gorgo, în unele vechi dialecte Greceşti Gorgo căpătând semnificaţia de “austeră” iar Gorgos căpătând semnificaţia de “rapid”), despre care localnicii ştiau că la început au fost Hiperboree, provenind din apropierea tărâmului morţilor.
Când sunt de considerat stră-Românii / vechii Români, vechii Egipteni, vechii Indieni, vechii Greci, ș.a. trebuie ținut cont de faptul că în Vechea Lume ei toți și-au avut locurile - sociale, culturale, Civilizaționale - cu trăsături de caracter (respectiv tipologii personale) diferite față de actualii lor descendenți. Din Epoca Pietrei, pentru Indieni Gorgona era Kalî, nevasta lui Şiva, credincioşii ei fiind denumiţi Kala (Zeului Șiva îi era asociată culoarea albastră, la fel fiind de exemplu și la îngerul Gavriil); conform purănei lui Brahma, Maha-Bharatei, etc., cei din N Gyagar / Gargya = “Gargua” (Indiei) la sfârşitul mileniului IV î.C., deci dinaintea Epocii Bronzului, îl ştiau pe Kala-Yavana, fiul lui Gărgya / Gherghia, drept regele Yavana - adică al Ionianilor - în plus, învăţaţii din V Anatoliei fiind denumiţi de Indieni în mileniul I î.C. ca Garga-Charyas: discipoli Gherga. Existenţa Cariei în SV Anatoliei n-a fost deloc întâmplătoare: era Ţara Gherghiţilor, a discipolilor Gherga (acolo - în Caria = Ţara Gherghiţilor - cel mai mare aşezământ religios a fost Sanctuarul Gherga); în Lumea Veche, Gorgonele erau ştiute ca muierile / preotesele Ghergane, celebre în mult mai multe părţi decât doar în Ţara Gherghiţilor. Grecii vechi le ştiau pe Gorgone / Gherghide până şi în Bazinul Nigerului, unde prezenţa lor a fost arătată a fi fost în mileniul IV î.C. - la sfârşitul Epocii Pietrei - de istorici din mileniul I î.C. ca Dionisie din Insula Lesbos, Diodor din Insula Sicilia, ş.a. Academicianul Evreu Albert Einstein, cel care a formulat ştiinţific teoria relativităţii, afirma că “îţi poţi trăi viaţa doar în 2 moduri: sau crezi că nu există magie sau crezi că totul e magie” (“Magia Albă” a rămas cunoscută ca “Teurgia”, o practică în rezonanţă cu Ghergia; prin “Misteriile Teurgice”, Anticii Europeni încercau să purifice “sufletul spiritual”). Istoricul Jona Lendering - profesor universitar în Olanda - în “Magii” din 2006 a scris: “Magii au fost experţi în tradiţiile (probabil orale) religioase Iraniene, fiind poate Mezi; Magii trebuie distinşi de preoţi şi n-aveau de a face cu Magia (confuzia era foarte veche, notată şi de Heraclit din Efes în secolul VI î.C). Magii venerau focul şi credeau în viaţa de apoi: o idee religioasă populară în Iran. Xenofon - care în 401 î.C. a fost în Imperiul Perşilor - i-a etichetat pe Magi ca ‘experţi în tot ceea ce era religios’ (‘Cyropaedia’ 8:3) iar filozoful Aristotel s-a simţit dator să expliciteze că ‘Magii nu ştiu şi nici nu practică vrăjitoria’. La Perşi, Magii erau controlorii şi contabilii administraţiei imperiale; pentru cele mai importante sacrificii, nu preoţii, ci Magii erau responsabili: Magii erau implicaţi la cel mai înalt nivel în religia de stat a Imperiului Perşilor. În Capadochia, Magii erau ştiuţi ca aprinzătorii focurilor: ei erau păstrătorii focului veşnic şi - după cum a scris Anatolianul Strabon în ‘Geografia’ XV 3:15 - Magii ‘îşi acopereau obrajii şi buzele’ cu un voal din înalta lor tichie (probabil pentru ca respiraţia lor să nu polueze sacrul foc)”. Geograful Anatolian Strabon i-a notat pe Magii păstrători ai focurilor în vetrele Capadochiei ca “Pyraethi” (ei treceau totul prin foc).
 |
| Sf. Gorgo |
În 2008, istoricul Elen Michael Kalopoulos a demonstrat în direct la televiziune că lumina de la Ierusalim, apărută la Paștile ortodox fără vreo sursă de foc se datora impregnării lumânării patriarhului cu fosfor alb - existent din abundență în apropiere, la Marea Moartă - substanță foarte inflamabilă (și chibritele au în vârf fosfor), ce în contact cu aerul umed, datorat respirației din timpul rugăciunii rostite, se aprinde spontan; cercetătorul respectiv a afirmat despre calitățile fosforului că erau cunoscute din Antichitate, folosit de exemplu de către Magii Gharghei / Chaldei în mileniul I î.C. De altfel, în 1788 istoricul Britanic Edward Gibbon a scris: “Musulmanii zâmbeau cu condescendență la flacăra miraculoasă ce se aprindea de Paști. Această fraudă pioasă era apreciată de cruciații Latini și este repetată anual de către preoțimea ortodoxă, impunând-o asupra spectatorilor creduli pentru beneficiul propriu și al tiranilor care îi conduc. Cu timpul, toleranța asupra acestui fenomen a fost sporită și de interes, veniturile crescând în fiecare an datorită miilor de străini veniți să observe fenomenul”. La Biserica “Sfântul Mormânt” din Ierusalim, miracolul nu se întâmplă cu lumânarea de ceară utilizată de catolici ori de alții, doar la cea locală având fosfor alb, folosită ortodox (chestiunea nefiind de credință, ci chimică).
“Vrăjitoarele” Gherga erau cele care purtau măştile asociate cu viaţa dinamică - numite Gorgoneia / Gorgoneion în Greacă - ce reprezentau în esenţă imaginea Europenelor în ritualul alungării răului (în 1912, Englezoaica Jane Harrison a acordat atenţie acelei Magii arhaice în studiul său despre originile sociale ale religiei Greceşti, explicând şi că mătuşa “The-mis” / Themis - însemnând “soartă” - era un nume rămas din timpul Uriaşilor pentru fiica Cerului şi a Terrei / Pământului, care prezida Adunările, ajunsă pentru Grecii vechi simbolul dreptăţii; Themis - Dreptatea - a fost a doua soţie a lui Zeus / prima soţie fiind Prudenţa, mama Atenei). În Banat, cu o denumire asemănătoare Themis, cel mai important Râu se numeşte Timiş / ce nu delimitează, ci traversează regiunea (conform şi împăratului bizantin Constantin “Porfirogenetul” 905-959 / însemnând “Cel născut în purpură”, Themis personifica Râul Timiş - ce ca “Ghi-miş” / “Ci-miş” în Graiul local putea fi mai degrabă al “moşului Pământului” sau chiar al vechii Gheia, Mama Pământului, ca şi Artemis / “Arte-mis” care era vechea Zeiţă Arte / Garghe - după cum tot aşa, Zeiţa Dreptăţii Dicia, conform şi juristului Roman Ulpian 170-223, reprezenta regiunea Daciei); e de observat că şi în Bucegi, pe Valea Prahovei - în judeţul Braşov - e utilizată denumirea Timiş: “Ti-miş” (în Epir / “E-pir” = “zonă focoasă” există Râul Thyamis iar Thames a ajuns în Anglia ca denumirea apei pe care i se află capitala, pe malurile tuturor acelor ape curgătoare atestările fiind că au locuit Anticii Ghergai / Keltai). În Balcani, Themis / “The-mis” a fost ştiută ca întemeietoarea Pelasgă a Oracolului “Matricii” - în Greacă “Delphi” / “Del-Phi” - cel mai stimat Sanctuar în Peninsulă, pe locul unde iniţial era venerată Zeiţa Mamă, închinat apoi lui Apollo / “A-Pollo” şi distrus de împăratul bizantin Arcadius 377-408 (se poate vedea că “oracole” rimează prin consoane - “C”/“G” şi “L”/“R” - cu “Gora-Gore” / “Goragore”, respectiv ceea ce făceau unele Ghergare, iniţiala “G” fiind aspirată); o piaţă importantă de metale a fost indicată de poeţii vechi - Grec Homer şi Roman Ovidiu - ca existând mult anterior lor în N Istrului / Dunării, la Temesa (probabil în legătură cu denumirea Timiş din Carpaţi / denumirea Tracă a Banatului fiind Tibisia, o denumire Antică semnificativă, ca a aşezării Tibiscum - Trac însemnând “loc mlăştinos” - azi Jupa 45,27 lat. N, 22,11 long. E lângă Caransebeş, judeţul Caraş-Severin: capitala Ţinutului Gugulanilor, zonă unde Gherganii şi în prezent sunt numeroşi / în Evul Mediu, Caransebeşul - iniţial târgul provinciei / districtului Sebeş - a fost sediul Banatului Severinului, având numai primari Români / “Severin” așa cum se știe Românește având semnificația de “Dur”). În 1996, cercetătorul Bănăţean Simion Lugojan a presupus că locul natal al lui Decebal - ultimul rege al Geto-Dacilor - a fost Diupa / Jupa, pe Râul Timiş (lângă care s-a dezvoltat capitala Gugulană). În legătură cu Gugulanii (după cum a prezentat şi Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009): “a guguli”, “a gugiuli”, “a giugiuli” e verbul Românesc pentru “a (se) drăgosti”, “a dezmierda”, “a mângâia” (o formaţie de natură imitativă); “a măguli” - adică “a flata” / “a linguşi” - e tot autohton Românesc, similar ca formă cu “a guguli” / “a giugiuli”, cu trecerea lui “g” iniţial la “m”, prin procesul de disimilare. În “Descrierea Eladei” 10:5, Carianul Pausania a scris despre Delfi / Delphi (Sanctuarul Peninsulei Balcanice ca replica Sanctuarului Insulei Cicladice Delos): “Boio, o femeie din partea locului, care a compus Imnul pentru Delfi, afirma că Oracolul pentru cinstirea lui Apollo a fost întemeiat de oameni veniţi din Ţara Hiperboreilor şi că printre ei se afla şi Olen (muzician din Lycia / Anatolia); acela a fost cel dintâi prezicător şi a fost primul care a dat prezicerile în hexametric. Boio a compus următoarele versuri: ‘Statorniciră într-adevăr aici un Oracol infailibil / Copiii Hiperboreilor’. După ce enumeră câţiva Hiperborei, către sfârşitul imnului îl aminteşte pe Olen: ‘Şi Olen, care a fost cel dintâi prezicător al lui Phoebos / Şi care cel dintâi a compus un cântec inspirat din vechi poeme’. Cu toate acestea, nu s-a mai păstrat amintirea nici unui alt prezicător iar darul profeţiei este legat numai de femei”. (Hiperboreul Olenos - care, conform poetului Roman Ovidius, era pruncul purtătorului de păcate de pe Gargaros / Anatoliana Ida, unde era şi un stâlp de piatră în memoria sa - a trăit în Epoca Fierului; la începutul mileniului I, scriitorul Roman Gaius Hyginus în “Astronomica” 2:13 a afirmat că Olen era unul dintre Kureţi / Cureţi - fiu al lui Hefaistos / Vulcan - şi că a fost tatăl celor 2 nimfe care l-au îngrijit pe Zeus, ceea ce înseamnă că Hiperboreul Olenos / cântăreţ în Anatolia, ajuns în Balcani la Delphi, purta numele celui cinstit în Epoca Bronzului de Ghergari pe Gargaros din timpurile străvechi ale Epocii Pietrei: la poalele Gherghidei / Gargaros - ale Masivului Ida, patronând la început Edenul din care făcea parte o bună parte a Anatoliei - în urmă cu 5 milenii s-a format Troada / Regatul Troiei). Academicianul Român Papadopol Calimah a scris: “Despre Hiperborei istoria ne spune multe. Hiperboreii cu grifonii păzeau aurul. De la Hiperborei se trimiteau anual daruri la Oracolul din Delfi, care a fost fondat de ei, după mărturia unanimă a întregii Antichități Grecești. Olen, poet mai vechi decât Homer, a scris istoria celor 2 tinere care, venind din Țara Hiperboreilor, au introdus cultul lui Apollo și Artemis, adică al Soarelui și al Lunii. Un monument, la Delos, a stat multe secole, înălțat în onoarea lor. Melanopos de la Cuma a scris în versuri istoria Hiperboreilor. Aristeas de la Proconnes, anterior lui Herodot, a scris despre Hiperborei; el a știut mai mult decât alții despre dânșii, căci a călătorit până la Issedoni și a studiat tot ce se atingea de Hiperborei”. În 2013, cercetătorul Makedono-Armân Branislav Stefanoski a afirmat: “Numele ‘Del’ e de origine hyperboreană şi însemna ‘soare’. Ştefan din Bizanţ a denumit ‘Del’ / ‘Dil’ ca Pelasgia. În greceşte, soarelui i se spune ‘ilios’; în albaneză, termenul e întâlnit în forma lui originară ‘dili’. Este mai mult decât evident că între ‘Dil’ / ‘dili’ şi ‘ilios’ a existat o legătură semantică şi etimologică. În limba greacă arhaică ‘deilios’ = ‘soarele’. După Vergiliu (în ‘Eneida’ 4:152), la sărbătorile ioniene din Delos luau parte şi Agathyrsi din Carpaţi, îmbrăcaţi în haine cusute cu flori”. (Troia era ştiută ca Ilion iar Dinastia Gherga - care în Caria a avut Sanctuarul Gherga şi a stăpânit Insula Delos / “cordul” Cicladelor - a cârmuit Troada / Regatul Troian).
 |
| Gorgo |
Înainte şi după Războiul Troian, Gorgonele / Gherganele au fost vizitate de jefuitorii şi siluitorii călători Ahei (ca Perseu, Iason, Ulise şi alţii), mărturiile despre impactul întâlnirilor lor în diverse contexte şi diferite locaţii având ecouri foarte puternice, pe timp îndelungat; Gorgonele erau divinele reprezentante ale vechii societăţii, surori cu nimfele, urmaşe ale lui Forcu / Phorcys, fiul Gheii (de la care a derivat “porphyra” / “Porhy-Ra” = purpura): Phorcys / Phorkys - purtătorul făcliei / torţei - era fiul cuplului Pontus-Ga, Zeu acvatic, frate cu Ceto, care ca soţie i-a născut Graiele şi Gorgonele (conform Gherghinului Hesiod în “Teogonia” 270). Din mitologia Greacă se pot observa egalităţile dintre Phorkys şi Gorgon ca fiu sau dintre Typhon / “Taifun” - în vechea Greacă însemnând “vârtej” / “uragan”, conform și “Dicționarului limbii românești” din 1939 editat de Dr. August Scriban - şi Pontus Gargaros ca tatăl aceluia ori linia ascendentă a vechiului rege Gargo / “Gargo-ris” la Gherghini / Telkini iar apoi la Gargar / Tartar; similaritatea rolurilor dintre Gorgo şi Phorcys / Forcus a fost confirmată şi de către specialiştii lingvişti, care au demonstrat inclusiv onomastic că numele tatălui Medusei a derivat din proto Indo-Europeanul “Gorg” (“Phork” / “Forc” a provenit din “Gorg”, la fel ca şi Indo-Europeanul “tork”, rădăcina pentru “mistreţ” = “Sus Scrofa”): Gorg a fost tatăl Medusei Gorgona. Pe de o parte, la Gherga / Gorga se poate observa apropierea nomenclaturii de “tork” / “gorg” pentru “porc” ca având chiar valoare totemică; pe de altă parte, asocierea dintre Gorgon / Gherga atât cu porcul (ca animal), cât şi cu Phorkys (ca divin), a reflectat realitatea că nu era Semit - care nu suportă porcul - ci Hamit, după cum a precizat Biblia în “Facerea”: Ghergheseu - adică Gherghe-Sfântul - a fost nepotul lui Ham de pe arca lui Noe (de pe nava cărând numai familia Homo Sapiens, urmaşii negri Hamiţi şi negresele Hamite formând cel mai mare număr, “Însemnaţii” Iafiţi şi hibrizii / “Corciții” Semiţi fiind în numere mai reduse). Este interesant că al treilea avatar al Zeului Vișnu - o ființă jumătate om, jumătate porc mistreț - a fost Varaha; filozoful Român Vasile Lovinescu a scris: “Sensul strict al termenului Avatar era Principiu. Avatarele din primele vârste ale umanității n-au avut înfățișare omenească, ci au apărut ca Pește, Leu și Porc. Pământul sacru polar se numea Vârâhî = ‘Țara Mistrețului’. Dat fiind caracterul ‘solar’ al acestuia, apare identitatea sa cu ‘țara solară’ sau ‘Syria’ primitivă (centrul spiritual primordial). Pe de altă parte, rădăcina ‘Var’ - ca nume a mistrețului - se regăsește în limbile Nordice sub forma ‘Bor’ (de aici germanicul ‘Eber’ ori englezescul ‘Boar’); echivalentul exact este deci ‘Boreu’ și adevărul e că numele obișnuit de ‘HyperBorea’ a fost întrebuințat de greci la o vreme când pierduseră deja sensul acelei străvechi designații (la noi, vântului de Nord i se spune și ‘Borilă’, de unde ‘boare’, etc). Mistrețul a reprezentat în vechime constelația ‘Ursa Mare’; se poate vedea transferul dintre urs (în germană ‘Bar’, în engleză ‘Bear’) și mistreț ‘Bor’ ori ‘Boreea’, însăși ‘Țara Mistrețului’. Istoricul Constantin Giurescu a observat că, după Tabula Peutingeriană, Vrancea se numea mai demult Varanha / Țara Mistreților, locul unde s-a împlinit jertfa ciobanului din ‘Miorița’. Cloșca cu pui / Găinușa a fost numele popular al constelației Pleiadelor. Se știe însă mai puțin că Pleiadele - fiicele lui Atlas - au devenit, la un moment ciclic, anume în perioada predominării atlante, substitutul zodiacal al Ursei Mari, constelație polară (aici atingem un nod vital de o extremă importanță, în legătură direct cu ‘Misterele Polului’). Într-o anumită perioadă, numele de ‘Sapta-Rikșa’ - cei ‘7 Rikși’ / Luminători - nu a mai fost aplicat Ursei Mari (constelație compusă din 7 stele), ci Pleiadelor / Cloșca cu Pui, care și ea cuprinde 7 stele: acel transfer de la o constelație polară la una zodiacală a corespuns unei treceri de la simbolismul solstițial la acela echinocțial, implicând o schimbare în punctul de plecare al ciclului anual, ca și în ordinea de predominare a punctelor cardinale aflate în relație cu diferitele faze ale acelui ciclu. Această schimbare este de la Nord în direcția Vest, referindu-se la perioada atlantă: faptul se găsește confirmat net de greci, pentru care Pleiadele erau fiicele lui Atlas (eponimul Atlantidei) și - ca atare - numite de asemenea Atlantide. Când Tradiția Primordială hiperboreană și Centrul Suprem care o păstra s-au ocultat, reprezentanții lor accesibili au fost alte tradiții, derivate. Una din cele mai importante din acele tradiții substitutive - care au lăsat urme în memoria omenirii - a fost civilizația atlantă; simbolismul său nu a mai fost polar și solstițial Nord-Sud, ci solar și echinocțial Est-Vest. În tradițiile Nordice, direct ieșite din Tradiția Primordială, Ursul simboliza casta Războinicilor, pe când Mistrețul pe aceea a Preoților. Despre civilizațiile chaldeană și egipteană se spune că ar fi de origine atlantă. Rene Guenon crede că civilizația celtă (numele ‘celt’ nu e designația unui popor, ci al unei caste sacerdotal-regale, identic cu numele de ‘chaldean’) a fost rezultatul unei întrepătrunderi dintre un curent metafizic hyperborean N-S și un curent hermetic atlant E-V. Punctul de joncțiune principal al celor 2 curente s-a întâmplat în Dacia”. O literă dispărută din vechiul alfabet Grec a fost “digamma”, având sinonimul numeral denumit “stigma” - ca ecou pentru ceea ce cândva era Barbar / arhaic - cu regăsire şi în scrierea Troiei / Ilionului drept Wilusa, ca prima literă (numele Sanscrit al său era “Forkwas” - ca simbol falic al sacrului mariaj - iar în Latină a produs litera “F”):
Apropiat de Svastică, la începutul alfabetului Grec era semnul unic “DiGamma” pentru An / Gherga (literă care a dispărut în Antichitate). În “Gramatica elementară a limbii Greceşti” din 1846, Dr. Raphael Kuhner a scris despre DiGamma că “a fost dublu ‘G’, care dacă avea poziţia fruntaşă înaintea cuvântului însemna un suflu tare iar pronunţia a ceea ce urma era obligatoriu silabică” (după cum a explicat acea literă dispărută în Antichitate Carianul Dionisie din Halicarnos); numele Gherga / Gher-Ga are 2 silabe (ambele începând cu “G”), astfel încât “dublul G” DiGamma pare a fi emblematic pentru Gherga, mai ales că grafia sa se apropia de Svastica având 2 bumerange încrucişate - cu simbolistică străveche la Gherga dar şi la An - iar rostirea DiGamma era apropiată de cea folosită acum pentru “W”, respectiv “uau”, însă alungită, anticipativ sunând ca An. De altfel, în timp a fost şi trecerea lui “P” - sau “PH” - în “F” (ca în exemplul de la termenul “pulă” la “falic” prin “phallus”, etc.); astfel, în “Finn” - pentru cineva din tărâmul Finlandei / Suomi - se poate vedea “Sfinţenia” străveche, la care se folosea particula “Pi”, aşa că Nordicii “Fini” sau “Phinni” / “Pheni” = “Ph-Ini” / “Ph-Eni” erau de fapt literalmente “Sfinţii Ani” (denumire emblematică pentru Sfinţii oameni ai lui An): o conexiune - relevată de lingviști - a apropiat denumirea Finicilor ca străvechi luntrași de “vene” = bărci / pirogi (Zeul An - fiind suprem în acvatica Atlantida - desigur că era respectat de către străvechii luntrași, regăsindu-se în denumirea credincioșilor săi). Paleo-lingvistic se remarcă învecinările vechiului termen naval “vene” - prin betacism - de “baie” ori “bun” sau mai direct se observă aproprierile de Româneștile “a veni”, “a vâna”, “vână”, “vânt” dar și de “vină”, “venin”, “vin”, etc. ori Sanscritul “vanati” pentru “a dori”, Avesticul “vanaiti” pentru “a câștiga”, Tocharul “win” pentru “plăcere”, Hititul / Khetul “went” pentru “a copula”, Ilirul “Veneti” pentru “Cei iubiți” sau în Latină “venustus” = “grațioasă”, ș.a.m.d. Fostul semn al piciorului ridicat de către fertila barză, al bumerangului, cârjei, plugului, etc. - folosit pentru “G” - ulterior a produs în alfabetul Latin literele “C” și “G” (fonetic fiind și K):
În alfabetul Grec - în care toate literele aveau semnificaţii profunde - din “Gamma” Γ a derivat scrierea literei “Pi” Π (particulă des uzitată la sacralitate) iar litera “Phi” Φ, în pronunţie “Fi”, reproducea aspectul organului sexual feminin; după cum au studiat unii specialişti, însuşi semnul tridentului “Psi” Ψ - simbolul Zeului Poseidon, semnificativ apropiat de “An-Coră” / ancoră - era legat de reprezentarea vulvei (cu înţelegerea de către unii şi ca ghiara curcii / puicuţei, respectiv “semnul dropiei”, pasărea tipică Stepei EurAsiei - “Otis tarda” - cea mai grea zburătoare din lume, având trupul lung de peste un metru şi deschiderea aripilor de aproape 3 metri):
În Bazinul Ghaggar - din N Indiei / N Gyagar - prezenţa pe sute de sigilii = ştampile sacre a semnului tridentului era de fapt unirea braţelor ridicate în poziţia Ka a mătaniei (de forma “U”) împreună cu simbolul sceptrului regal (de forma “Y”/“I” ca a Zeului Ianus) şi se citea “Ras”; când semnul tridentului era precedat de 3 linii verticale, atunci era simbolul Marii Mame Găyatri / Sarasa-tri ori Saraswati (“Sa-Rasa” / “Sarasa” = “mlaştina” sau “esenţa” iar “tri” era de la “treime”, astfel încât se înţelegea că ea era “esenţa trinităţii”): cel mai vechi sceptru din Europa a fost găsit la “Var-na” / Varna, pe coasta Pontică Bulgară (de vechime apreciată ca Atlantă) iar mai mult, tot în arealul Pontic, sceptrul Zeului Poseidon - care poseda Edenul / Raiul - era tridentul. Este de remarcat că în Vechea Lume religiile inițiale plasau la început Trinitatea: Pământul-Mamă, Cerul-Tată și Văzduhul-Fiu. Dr. Harald Haarmann - care a observat și preluarea unor semne din Scriptul Dunărean de către scrierea lineară Egeeană / printre care și cel al tridentului - a afirmat în documentarul din 2014 despre Civilizația Dunăreană: “Nomazii Finici din Stepa EurAsiei au ajuns la Varna și i-au preluat centrul lucrativ de negoț; acolo ei s-au instalat ca o elită iar localnicii au trebuit să se adapteze la noile condiții. Atunci când Indo-Europenii au migrat dinspre Nord spre acele locuri, a existat un gen de presiune asupra populației Europene vechi; o parte a emigrat spre Sud, producând o ‘derivă culturală’ în Balcani și zona Egeeii: aceia și-au luat cu ei - firește - vechea cultură (în mod corespunzător, au dus cu ei și cunoștințele de scriere spre Creta, unde - după o pauză de reorganizare - au reînceput să scrie)”:
Dintre cele 3 surori Gorgone reprezentative în formarea treimii Gorgone, despre Medusa Gorgonă (cea mai tânără şi cea mai frumoasă dintre ele), savantul Nicolae Densuşianu - bibliotecarul / arhivarul Academiei Române - a scris în “Dacia preistorică” că era “Mătuşa” vestită pentru frumuseţea ei, spre deosebire de hidoşenia ce i-a fost atribuită ulterior: “După Pindar (secolul V î.C.), în ‘Odele Olimpice’ 3:28 şi 8:46, Hyperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau a Dunării de Jos; după Apollodor 2:4 (secolul II î.C.) merele de aur ale Hesperidelor erau în Ţara Hyperboree a lui Atlas iar Clement Alexandrinul 4:213 (secolul III), l-a numit Hyperboreu pe Zalmoxe. Hyperboreii, locuitorii unei ţări foarte fertile şi fericite, un popor pastoral şi agricol, oameni plini de virtuţi, religioşi şi drepţi, contemporani cu zeii Olympului, se considerau născuţi din rasa cea glorioasă a Titanilor (conform lui Pindar); ei constituiau o întinsă populaţie Pelasgă din Nordul Mării Negre şi al Istrului. În secolul IV î.C., cronicarul Palaiphatos - discipol al filozofului Macedonean Aristotel - a scris în ‘Istorii incredibile’ 31 că tatăl Gorgonelor era Phorcys din Insula Cerne / Ruşava; e foarte probabil că Insula Ruşavei - ce domină Strâmtoarea Dunării în dreptul Orşovei din Banat / de la gura Cernei - a avut în timpurile vechi un fel de ‘grădişce’ sau fortificaţie primitivă (în timpul Roman se numea Tierna, la Procopiu 4:6 ‘Zernes’). Numele celor 3 Gorgone, care locuiau pe ţărmul de Nord al râului celebru Oceanos, era - după Hesiod / ‘Teogonia’ 276 - Stheno, Euryale şi Medusa. Mătuşa / Medusa, una şi aceeaşi cu Clymena (‘Vestita’ de frumoasă), a fost la început o personalitate cu totul distinctă de Gorgona cea legendară. Legenda despre Atlas este următoarea: Perseu - fiul lui Zeus şi al nimfei Danae - a fost trimis de conducătorul Insulei Serifos ca să-i aducă capul Gorgonei Medusa, care avea puterea magică să împietrească pe muritori. Perseu a sosit la cataractele Istrului - unde se aflau cele 3 Gorgone legendare / conform versurilor 274-281 din ‘Teogonia’ lui Hesiod - tăie capul Medusei, îl puse în traistă şi plecă înapoi. În drumul său, Perseu se abătu pe la regele Atlas din Ţara Hyperboreilor, căruia îi ceru ospitalitate pentru o noapte. Atlas însă aducându-şi aminte de un vechi oracol, că odată un fiu al lui Zeus îi va răpi poamele sale de aur, îi răspunse brusc: să plece îndată mai departe, fiindcă altcum nu-l va scăpa de mânia sa nici vitejiile sale mincinoase, nici tatăl său Zeus. Atunci Perseu scoase din traistă capul cel urât al Medusei şi de îndată Atlas - pe cât era de mare - fu prefăcut într-un munte. Aceea a fost voinţa zeilor - a scris Ovidiu în ‘Metamorfoze’ 4 - şi acum Cerul cu toate stelele sale se reazămă pe Atlas. Titanul Atlas al mitologiei Greceşti - acel reprezentant al vechii generaţii Pelasge - a fost unul din eroii legendari de la Dunăre şi Carpaţi. În cele mai vechi monumente ale literaturii Greceşti, zeul cel mare al lumii Pelasge avea epitetul de ‘cel care ţine egida’ sau scutul; ‘Iliada’ lui Homer descrie acel scut ca foarte preţios, pe care timpurile nu-l puteau îmbătrâni şi care nu putea pieri niciodată. De el erau suspendaţi 100 de ciucuri de aur împletiţi foarte frumos, având fiecare ciucur o valoare de câte 100 de boi. Jur-împrejur, acel scut al puternicului zeu era înconjurat cu o frică religioasă. Pe el era reprezentat capul Gorgonei. Acel scut a fost fabricat şi dăruit lui Zeus de Vulcan. Însă după cum rezultă din alt loc al ‘Iliadei’, scutul marelui Zeus era de marmură - dură şi lucitoare - iar la acea particularitate se pare că se refereau cuvintele lui Homer, că timpurile nu puteau îmbătrâni egida / scutul şi că egida / scutul nu putea pieri niciodată. Acela era scutul cel miraculos ce inspira - de o parte curajul de luptă, de altă parte o teroare marţială - şi da învingere tuturor acelora în a căror tabără se afla. După vechile tradiţii, Zeus a apărut mai întâi cu acel scut în luptele ce le avuse cu Titanii şi cu Giganţii. În memorabilul război ce-l purtară Aheii cu Troianii, Zeus trimise pe Apollo în ajutorul Troianilor, îi împrumută acel scut, spunându-i să-l scuture pe teatrul de război şi va face pe Ahei să se retragă înspăimântaţi la corăbii (‘Iliada’ 15:229); însă Atena / fiica lui Zeus, în înţelegere cu Hera / soţia lui Zeus, luă acel scut - fără ştirea lui Zeus - şi alergând cu el în tabăra Aheilor îi îndemnă la război contra Troianilor (‘Iliada’ 2:447). După cum a scris Pliniu 6:36, Gorgonele erau nişte femei sălbatice păroase; iar după Diodor Sicul 3:54, Gorgonele erau un popor de femei care se aflau în continuu război cu Amazoanele. Legenda vechii Gorgone - sau a Gorgonei cea teribilă - o aflăm şi din cântecele eroice Române (după cum a cules Bănăţeanul Gheorghe Cătană în ‘Balade’): ea era o fată sălbatică care locuia în ‘Câmpia Nistrului’, la ‘marginea mărilor’, o figură sinistră, căci când cineva o vedea, fiori de moarte îl cuprindea; eroul cel mai războinic al tradiţiei Române - Novac cel Bătrân - a plecat să taie capul acelei fete sălbatice, pe care a aflat-o adormită, o deşteptă, se luptă cu dânsa, îi tăie capul, îl puse în suliţă şi-l duse acasă, ca semn de învingere”. Ceremoniile sfinte patronate de Ghergane / Gherghide erau reminiscenţe din timpul matriarhatului; spre exemplu, în 1819 cercetătorul American Robert Mays de la Universitatea Princeton le-a acordat atenţie prin lucrarea sa despre un nou sistem de mitologie, prezentând cronologia descrierii lor începând din Epoca Bronzului (trebuie ştiut că la Grecii vechi numele copilului nu era pus de mamă, ci de tată sau de bunic, ceea ce încă o dată confirmă numele Gherga: atât prin credinţă, cât şi prin filiaţia paternă în general din ultimele 5 milenii). Ele uneori erau secretoase (datorită rarităţii unora dintre resursele utilizate, ale unor manifestări câteodată de necontrolat ce nu erau sortite întotdeauna publicului, fiind greu de înţeles, etc.), de unde caracterul lor încărcat de Misterii. În spaţiul Grec vechi au circulat pentru secole multe monede înfăţişând Medusa Gorgonă, ca de exemplu:
 |
| Echivalență între Scriptul Dunărean și cel Cretan linear A |
Zeiţa Fertilităţii era asociată cu imaginea de Gardiană a Infernului / Iadului, confruntându-se cu demonii pe care îi înţelegea - la intersecţia vieţii cu moartea - având puterea respectării unei ordini considerată ameninţătoare pentru oameni (scoaterea limbii - imagine cu care uneori Gherganele / Gorgonele au fost reprezentate - era un obicei Tibetan de alungare a spiritelor rele, Zeiţa Kali de exemplu fiind aşa reprezentată); ajutorul necesar împotriva necunoscutului era asigurat de către preotesele Gorgone / Ghergane care slujeau transmiterea Misteriilor prin legăturile ce le făceau cu supranaturalul, inclusiv prin ritualuri extatice (ca de exemplu utilizând băuturi “magice” - vin, miere fermentată, etc. - ce alterau mintea, determinând pierderea identităţii proprii şi preluarea alteia). Gherganele îşi transmiteau puternicele valori ale învăţăturilor la fiecare generaţie, parcurgând astfel milenar istoria, prin Ghergane / Gherghide înţelegându-se surorile Gorgone şi Graie, împreună cu verişoarele Graţii. Mezinei Gorgone Meduza vechii Greci i-au atribuit şi înaripatul cal Pegas / “Pe-Gas” (nume derivat din Luvianul pentru “fulger” / Luviana fiind limba din Epoca Bronzului a Levantului), Pegas într-o legendă Evreiască fiind calul regelui Nimrod / vărul lui Gherghe-seu (Ka-naan / Canaan din timpuri străvechi a fost ştiut ca “Tărâmul Sacru”, în care trăiau Sfinţii Gherghe; ulterior - la sfârşitul mileniului II î.C. - Evreii stabiliţi ajunşi în zonă au perpetuat conceptul, ca “Ţara Sacră”, notându-i pe Sfinţii Gherghe de acolo ca autohtonii “Gherghe-sei” / “Ghirga-şiţi”). Arhaic - la vechii Români - bătrânei / babei i se zicea “gorgună”.
Academicianul Aleksander Bruckner 1856-1939 (născut în Berejanî / Galiția) a găsit într-un manuscris Polonez din secolul XV incantația din zori către cele 3 surori Ghergane / știute Antic Grec ca Gorgone notate Medieval acolo Zarze:
 |
| Gorgona la Sarmisegetusa (Muzeul din Deva / reședința județului Hunedoara) |
 |
| Incantația din zori către străvechile Gorgone, notate Medieval Zarze |
