 |
| Simbolul Khepra |
Iniţiaţii Egipteni afirmau că “primul zeu a creat din propria substanţă absolut totul, pozitivul şi negativul, ceea ce atrage şi respinge, fiind necunoscut în afara timpului şi spaţiului obişnuit” (în definirea principiului primordial era protomateria / substanţa primară, constituită din spaţiu - timp - dorinţă): Atum - notat şi Tem - a născut din propria fiinţă tot ce exista, vechii Indieni numindu-l Atma, vechii Tibetani Aum, vechii Evrei Adonai, vechii Greci Adonis (ca ecouri pentru ceea ce era Domn din Eden), ş.a. / denumiri ce acum sunt sinonime cu “atom”.
Vechii Egipteni îşi îndreptau fețele către răsărit în timpul rugăciunilor: faraonii, încă de la începutul Civilizaţiei Egiptene, se considerau divini (o idee împrumutată din Sumer); în vechime, pentru cârmuitori obişnuit era folosit prenumele (în cele mai multe culturi din lume, inclusiv în Egipt), foarte rar fiind folosit numele de neam, clan sau familie, însă acelea au fost consemnate în sens religios ori heraldic, Gherga - după cum apare pe inscripţii, începând din Nubia / S Egiptului - având onoarea de binecuvântat care se manifesta pe ambele tărâmuri. Ideea considerării soarelui ca ochiul Zeilor era străveche (în Cultura Vedică expresia “ochiul Soarelui” era curentă pentru Zeul Varuna, vechii Greci găseau soarele ca ochiul cerului / eterului, în mitologia Nord-Europeană soarele era ochiul lui Odin / Zeul suprem, etc.), cel mai recent pe scara istorică musulmanii - care urmează un calendar lunar - considerând că soarele e ochiul lui Allah. Ochiului i se atribuiau forţe Magice, fiind asociat luminii divine; având lacrimi, era asemănat cu izvorul dătător de viaţă: de pildă, Lacurile erau considerate “Ochii Pământului” (ochiul avea semnificaţia cunoaşterii - inclusiv a ştiinţei divine - iar puterea sa se reflecta câteodată abuziv până la deochi).
 |
| Horus |
Naşterea lui Hor/us a fost prezisă de către un mesager virginei dintr-un neam nobil (care l-a făcut cu un bărbat divin) şi s-a petrecut în cea mai lungă noapte din an - la solstiţiul de iarnă - cu martori ciobani, curând după aceea bebeluşul fiind vizitat de 3 musafiri. Cârmuitorul de atunci a vrut să omoare pruncul / care a fost crescut de un tată vitreg. Abia când Hor/us a avut 30 de ani, un botezător a îndeplinit ritualul cu el şi astfel a ajuns să reziste tentaţiilor la care era supus. A fost însoţit de cel puţin o duzină de discipoli şi s-a schimbat la faţă pe un Munte. Îi plăceau peştele cu pâine şi vinul. Propovăduia că el e gloria, lumina, victoria, că ştia drumul spre Rai şi că va trăi veşnic. A fost răstignit împreună cu 2 tâlhari dar şi-a revenit după 3 zile, evenimentul fiind anunţat de femeile din preajma sa. Ochiul său (riguros proporţionat) era foarte faimos în Egipt ca talisman - având puterea de a combate deochiul - fiind ştiut ca Ochi Gorgon:
 |
| Ochiul lui Horus |
Născut la solstițiul de iarnă, e de remarcat că Hor/us a fost conceput în timpul celebrului festival din Martie, la echinocţiul de primăvară. De pe Calea Ghirga / Gherga, din Egipteana aşezare Abdju / Abydos 26,11 lat. N, 31,55 long. E, unde s-a dezvoltat cel mai puternic cult al său - solar - era Osiris, tatăl lui Horus, fiu care s-a născut postum, după dispariţia părintelui său: la Egiptenii vechi, rolurile celor 2 se contopeau, mai ales că Horus afirma “Tatăl şi cu mine suntem Unul”, adică Tot (e de observat că în vechea Indie, eliberarea religioasă a credincioşilor consta în înţelegerea acelui “mister”; odată dezvăluită paradoxala manifestare a Unului / Tot - coincidenţa contrariilor definea, în gândirea de acolo, divinul - se reuşea degajarea mecanismelor procesului cosmic, considerat “joc” divin denumit “lîlă” sau o iluzie, datorită neştiinţei, denumită “maya”: influenţele vechii Indii în vechiul Egipt au fost ferm atestate).
Primăvara ritualul de înnoire al lumii era marcat încă din preistorie de Paști: model de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate. Dr. Mohamed Daoud - Egiptean descendent faraonic, stabilit în România - a afirmat în 2014: “Paştile formează una dintre sărbătorile faraonice cu începuturile regăsite în urmă cu 5 milenii; vechile festivităţi erau asociate fenomenelor astronomice, având legături cu natura şi manifestările vieţii. Denumirea de ‘Paşti’ provine din cuvântul însemnând ‘a respira viaţă’ (de-a lungul timpului, sensul s-a distorsionat, fiind legat şi de înţelesul ‘adiere’, pentru a se referi şi la suflarea lină a vântului de la începutul primăverii). Vechii Egipteni sărbătoreau venirea primăverii în cadrul unei mari ceremonii formale ce dura o săptămână, odată cu începerea creşterii apelor fluviului. Sărbătoarea începea pe maluri, din zori, la care participau oamenii din grădinile şi de pe câmpurile vecine, pentru a fi salutaţi de soare când răsărea şi pentru a se bucura de frumuseţea naturii; de obicei, îşi luau cu ei hrană şi băutură pentru a-şi petrece ziua împreună până la apus (mâncărurile tradiţionale constau din ouă colorate, ceapă, peşte sărat, salată verde, etc). Nilul era plin de bărci decorate cu flori iar pe pânze erau scrise felicitări cu ocazia Festivalului Primăverii”. (Similare manifestări acvatice - ca nişte ecouri Atlante - sunt preţuite în lume şi azi: începerea primăverii a rămas foarte populară până în prezent de pildă în Asia - până în China - cu festivităţi utilizând nenumărate bărci pe marile ape curgătoare, etc). Mai târziu, Cultul Solar de pe Calea Gherga din Egipt a fost asimilat în V Anatoliei de vechii Greci şi Romani prin ipostaza diurnă a lui Dionys, ca Apollo Gergithios, după cum a observat de pildă şi Dr. Franciscus Streber în 1835 pentru Academia Bavareză, fiind celebrat la începutul primăverii: astronomic la echinocţiu / 21 III, când ziua egalează noaptea, sărbătoare ulterior devenită Paşti (la prima lună plină) timp de 8 zile la Evrei - ce lucrau în mileniul II î.C. pentru faraon - şi de 3 zile în mileniul I la creştini / se ştie că simbolic programul spaţial American de la sfârşitul mileniului II de a trimite oameni pe Lună a fost Apollo, un nume Pelasg, însemnând “Protector”; de altfel, Abydos era principala destinaţie de pelerinaj a Egiptenilor Antici, care se străduiau ca măcar o dată în viaţă să ajungă acolo (similar cum musulmanii, începând cu sfârşitul mileniului I, merg ca o datorie sacră la cubul Kaa’ba / Kaaba din Mecca 21,25 lat. N, 39,49 long. E - cu meteoritul încastrat, numit “Piatra Neagră” - cub făcut de Avram, strămoșul Arabilor şi Evreilor, la începutul mileniului II î.C. / e de observat că în descrierea din Epopeea lui Ghilga-meş arca de la Potop era cubică, substantivul “cub” literar fiind legat de Sanctuarul Ka’ba, la Mecca înconjurarea rituală a monumentului cubic cu piatra cerească aflată într-unul dintre unghiurile sale dăinuind din timpurile pre-islamice).
 |
Ghergu-baf: suburbie Abydos
|
Istoricul Antic Diodor Sicul a scris 1:18 că liderul Muzelor lui Osiris - căci Zeul iubea artele - a fost Apollo, “de aceea denumit MuseGetul” (Apollo cu acelaşi apelativ de MuseGet a fost indicat şi de către alţi Antici, ca de exemplu de geograful Pausania 1:2, originar din Caria / regiunea Gherghiţilor); indicaţia - MuseGet fiind onomastic din aceeaşi familie lingvistică a lui MasaGet = “Mare Get” - sublinia încă o dată sorgintea Getă / Hiperboree: din Nordul îndepărtat (“Muzele erau odraslele Cerului şi Gliei”, din “neamul Nemuritorilor”, Marii Geţi / MasaGeţii Hiperborei fiind astfel). Preotul lui Horus se numea Ankh:
Timpul celor 2 generaţii consecutive ale tatălui Osiris şi fiului Horus - adică jumătate de secol, cel puţin - a fost suficient pentru marile lor realizări, care au rămas în memoria Egiptului şi a lumii (Gherganul Hermes - curier / mesager între Cer şi Pământ - a ajutat-o pe văduva Isis la îngroparea lui Osiris şi a fost martorul naşterii de către ea a lui Horus, el fiind înţeleptul care s-a ocupat de educarea pe rând atât a răposatului Osiris, cât şi a lui Isis şi a fiului Horus / după cum de exemplu a scris în 1992 savantul Francez Yves Bonnefoy în “Mitologii”, ca dascălul Sfintei Treimi / Triadei Egiptene fiind “de 3 ori mare”; Plutarh a scris că “mulţi consideră că Hermes a fost tatăl lui Isis” şi că “Horus era alb”): în Triada Egipteană / “Sfânta Treime”, materia era asociată ei - lui Isis - iar celelalte 2 concepte aparţineau masculinului (lui Osiris forţa spiritului iar lui Horus energia sufletului). După cum a scris în secolul XVII academicianul Suedez Carolus Lundius despre Geţi, “la Hiperborei numărul - trei - a fost cel mai important acceptat în ritualuri; aşa a pătruns în lucrurile sacre şi în legi numărul 3”.
 |
| Hathor |
Femeia lui Osiris - Magiciana Isis, venerată apoi ca Hathor / femeia lui An, mama lui Horus - a rămas protectoarea tronului faraonilor (Zeiţa Mamă a fost prezentă în Egipt de la început, de exemplu fiind relevant pe Nil vechiul ei Templu din Dendera / Dendara 26,08 lat. N, 32,40 long. E, pe “movila mamei divine”, locul unde Isis l-a născut pe pruncul Hor/us): în criptele sale - ce n-aveau urme de funingine pe plafoane şi pereţi de la iluminat - au fost mărit înfăţişate nişte obiecte Magice, interpretate de unii ca flori, cu care mult ulterior au semănat izbitor de tare lămpile electrice; trebuie ştiut că în vechime la monumente lumina se făcea mai ales cu lămpi de ceramică având fitilul din lână, combustibilul fiind grăsime amestecată cu sare, ca să nu emane mult fum (interioarele vechiului Egipt - bogat decorate - nu au fost afumate).
La prima cataractă a Nilului exista Insula Philae 24,01 lat. N, 32,53 long. E, considerată lăcaşul sacru al Zeiţei Isis (la sfârşitul mileniului II, Insula a fost inundată de Lacul de acumulare de la Assuan); semnul pentru “sanctuarul primordial” era cel regăsit şi în Templul Dendera ori la Karnak:
În centrul Templului Dendera, în zona unde se desfăşura ritualul pentru Horus, hieroglifa Gherga apare ca “stăpânul pământului”:
De altfel, “Lexiconul Egiptean” din 2002, realizat de Germanii Christian Leitz şi Dagmar Budde, a arătat în altarul Templului din Dendera prezenţa Gherga şi a copiilor săi, ca de exemplu cu inscripţiile următoare:
Diodor Sicul (80-21 î.C.) în lucrarea “Biblioteca istorică”, Plutarh (46-120) în “Misteriile lui Isis şi Osiris”, ș.a. au scris despre rolul civilizator al lui Osiris faţă de toţi cu care a avut de-a face de-a lungul unui periplu pe care acela l-a efectuat exact pe ruta Gherga: din Egipt în Balcani - via India şi Anatolia - la Istru (prima denumire a Dunării), unde a introdus agricultura cu plug / putând fi remarcată de exemplu rezonanţa dintre Osiris şi Asiria. Şi Isis - al cărei festival era sărbătorit de Egiptenii vechi în fiecare 8 III / azi Ziua Femeii - a avut rol civilizator: le-a învăţat pe femei să toarcă, să ţese şi să vindece boli, în vechiul Egipt medicina - inclusiv chirurgia - fiind foarte dezvoltată pentru acele timpuri, de la faraoni provenind atât “paroh”, cât şi “farmacia” (cultul ei fiind răspândit până pe teritoriul Ungariei de azi; de pildă, e de ştiut că sucul preferat de faraoni era cel roşu denumit “Karkade” - produs din trandafirul de Abisinia - având ca principală însuşire scăderea presiunii sângelui / şi azi e popular în Egipt dar şi în Iordania, etc. ceaiul roşu de măceş Karkade, din “Hibiscus Sabdariffa”).
 |
Karkade
|
Sfânta Treime Egipteană era triada divină formată din Osiris, Isis şi Horus; în vechiul Egipt unitatea religioasă şi socială era cuplul, bărbatul fiind aliat şi complementar femeii, ambii având aceleaşi puteri juridice, de posesie şi moştenire. Generalul Român Nicolae Portocală a enunţat: “Civilizaţia Egipteană, la fel ca Civilizaţia Sumeriană, a apărut brusc şi la nivel deja dezvoltat. Iniţial, Egiptenii au făcut progrese foarte repezi, astfel încât la apariţia faraonilor Civilizaţia lor a fost aproape încheiată, după care a urmat - în cursul lor istoric - o autocraţie exagerată, cum nu au mai fost multe în lume; decadenţa lor în moravuri a fost cu cea mai apropiată endogamie. În familia regală, cununiile dintre frate şi soră erau indispensabile. Acel obicei a fost abrogat abia după jumătatea mileniului II î.C. (în Noul Egipt, după ce Hyksoşii - prinţii străini - au zădărnicit activitatea faraonilor), aportul de sânge nou - introdus în familia regală - aducând energia cu care s-au manifestat majoritatea celor din dinastia 18. În fragmentele literare ce au rămas, fratele zicea ‘Văd pe sora mea că vine şi inima mea se bucură / Dă-mi pe sora mea în noaptea asta / Braţele mele se deschid pentru a o îmbrăţişa’, etc. iar sora: ‘Fratele meu iubit, inima mea răspunde amorului tău / Am găsit pe fratele meu în patul său’, etc. Incestul era o moştenire din timpurile îndepărtate ale primelor înjghebări sociale. În totemism, femeia - depozitara rasei - se credea fecundată de totem, ce reprezenta clanul: deci, endogamie cu neamurile apropiate din clan. Filiaţiunea uterină s-a păstrat chiar în timpurile istorice. Importanţa rezervată femeilor în familie şi în special reginelor - păstrătoarele rasei regale - era una din consecinţele respectării filiaţiunii uterine. Prinţul - de fapt - n-avea dreptul la coroană: el guverna pentru regină spre a o descărca de sarcinile regalităţii (şi numai un bărbat putea s-o facă). Regina odată decedată, copiii primeau succesiunea; era obligatoriu ca dintre ei cel mai mare să fie investit formal. Faraonul - de esenţă divină - era adorat ca zeu; avea privilegiul de la naştere de a trăi cu Ka-ul său, cum nu a avut nici chiar Osiris”.
În 2011, genealogul Roman Scholz de la “iGenea” a identificat la acea energică / puternică Dinastie 18 a faraonilor - caracterizată și ca fățiș exogamă - că avea rădăcini Pontice: “Genetic, faraonii acelei dinastii proveneau din ultimul val Kurgan, plecat de la Marea Neagră; ei au avut femei Caucaziene, respectiv Anatoliene (probabil înrudite Khet / Hitit)”. De altfel, în 1984 lingvistul Giuseppe Catapano din Italia a scris (după cum a prezentat Dr. Ardian Kycyku în 2003): “Potrivit cercetărilor lui, reiese că ilira s-a vorbit și în Egiptul vechi, având legături stranii cu limbile hitită ori aramaică. Mai multe ieroglife și cuvinte egiptene pot fi descifrate și chiar traduse prin albaneza de astăzi - mai ales prin formele arhaice ale dialectului ghegh - citând și lucrările științifice ale arheologilor englezi, americani, germani, turci (cum ar fi: Campbell Thompson, Kurt Bittel, Sevket Aziz Konsu, Kiliç Konten, Enver Bostanci, Muzafer Shanyurek, Fikret Ozansoy, Halet Çambel, John Brandwood și alții). Thot era zeul egiptean al învățăturii, al înțelepciunii, unul din misionarii aleși de Transcendent (Lumina cea Dintâi) ca să aducă știința pe pământ. Thot a fost și întemeietorul unor științe oculte și semi-oculte. Potrivit ipotezelor lansate de majoritatea lingviștilor europeni și americani, între limba ilirilor și cea a albanezilor de astăzi se află graiul arbăreșilor din Italia (o comunitate emigrată după moartea lui Skanderbeg printre italienii sudici) și graiul arvaniților (o comunitate stabilită printre eleni): aceste 2 graiuri, aproape gemene, stau precum un pod lingvistic între iliră și albaneză”. În 2009, filozoful Bănăţean Tripon Cârja prin cartea sa “Adevărul” enunţa: “Osiris le-a asigurat Egiptenilor viitorul, prin a-i ajuta să se înmulţească. În acel scop, el le-a înlocuit condiţionarea căsătoriei de fecioria viitoarei soţii cu deflorarea printr-un falus de piatră, care îl simboliza pe al său. Acea morală l-a obligat însă să dezvăluie soţiei sale Isis că divinitatea este creierul, Egiptenii transmiţând apoi că Isis a aflat de la Osiris numele secret al divinităţii”.
 |
| Migrări umane până în Epoca Bronzului |
Rămăşiţele lui Osiris au fost primele mumificate, pentru ca să fie reanimate la ceremonii - cu care ocazii se făceau libaţii (adică închinările de cupe ca omagiu divinităţii, datorită cărora a apărut spălatul mâinilor, deci în scop ritualic, nu igienic) şi se desfăşurau o serie de dansuri tipice - fiindcă el a introdus practica agriculturii şi irigaţiilor, realizând miracolul de a înmulţi producţia hranei, simbolizând capacitatea de a da viaţă seminţei, fenomenul germinaţiei şi reproducţiei continuând după existenţa fizică a lui Osiris, de unde puterile sale de creaţie rămase pentru binele credincioşilor / supuşilor: el a fost singurul Zeu Egiptean care a suferit o moarte violentă. În 1966, profesorul Galez Gwyn Griffiths (1911-2004) a demonstrat că sistemul îmbălsămării provenea iniţial de lângă Gherga / prima capitală a Egiptului: din Abydos, principalul centru de venerare al lui Osiris. Egiptenii vechi purtau Zeul ascuns într-o cabină de lemn - altar numit “Kar” - oamenii putându-i adresa întrebări ale căror răspunsuri erau de tipul “da” sau “nu” prin intermediul purtătorilor, în cazul afirmativ cei din faţă căzând în genunchi / purtatul unei statui constituia un merit (deseori rezervat demnitarilor) şi mulţimea se alătura adesea purtătorilor: celui care s-a cărat - adică a plecat - pe Lumea “Cealaltă” i se mai zicea “Kar” (titlu respectat, folosit inclusiv pentru demnitari). Obiceiul scoaterii moaştelor s-a perpetuat până la creştini, care inclusiv prin gustarea pâinii şi vinului - ca din trupul şi sângele Mântuitorului - şi-au însuşit şi din canibalismul ancestral preluarea calităţilor celui dispărut; în secolul I î.C., Diodor din Sicilia 1:14 a scris că Osiris a fost cel care a oprit canibalismul. (În trecut, erau multe motive pentru canibalismul ritualic / nu de foame: războinicii propriilor trupe erau consumaţi după moarte pentru a nu fi pângăriţi de duşmani şi mai ales pentru ca virtuţile lor de curaj, dârzenie şi pricepere în lupte să “rămână” în interiorul propriei armate, se gusta din sângele unui Mare Preot ori preotul era chiar mâncat - căci reprezenta un Zeu în lume iar canibalii deveneau astfel una cu Zeul - bătrânii erau mâncaţi după moarte de către rude, ca să-şi continue viaţa în noi trupuri, fiind o formă maximă de iubire şi respect faţă de rudele decedate / manifestându-se ceea ce s-ar numi “afecţiune morbidă”, etc., prin acele acte crezându-se în transferurile resurselor energetice de la morţi la vii; exemplul cel mai recent istoric de înlocuire a canibalismului ritualic este cel creştinesc - preluat de la Romani - prin colivă şi “pomana mortului”). De exemplu, Imnul Canibalic - ritualic - a figurat în Textele Piramidelor Unas şi Teti de pe Platoul Saqqara, fiind transcris şi pe unele din cele mai vechi coşciuge Egiptene (antropofagia s-a păstrat în Egipt ca rit Magic până la începutul mileniului I, când de pildă răsculaţii Egipteni din Delta Nilului au mâncat ofiţerii Romani făcuţi prizonieri).
 |
| Imnul Canibal (din Textele Piramidelor) |
Libaţia era vărsarea ritualică a unui lichid (sânge, lacrimi, vin ori apă) pe pământ, în amintirea morţilor; trebuie ştiut că forma integrală a libaţiei era Ghergană / de tip uranic-teluric: orice sacrificiu urmat de banchet avea la final ridicarea cupei cu băutură - în chip de toast, spre Cer - şi vărsarea câtorva picături închinate Gliei / Pământului (e de remarcat că puternicul obicei Ghergan a intrat în Tradiţie şi s-a perpetuat până în prezent, încă des întâlnit la multe festivităţi). La ceremonii, preoţii purtau măşti de animale, închipuind pe diverşii Zei după animalul a cărui mască o purtau; de pildă, masca unui ibis (pasăre de peste un metru, cu cioc lung şi încovoiat) îl reprezenta pe Thot / Hermes. Egiptenii vechi, care îl celebrau pe Horus prin cântat în cor / “chorus” şi dans în cerc = hora la Români, ca şi vechii Indieni ori alte popoare Antice, pe lângă feline au considerat şi vitele drept sfinte, deoarece cu ajutorul lor au intensificat agricultura: Cultul Vacii a fost o urmare a realizării că produsele sale erau foarte utile - între care laptele hrănitor pentru copii dar la fel ca Indienii, vechii Egipteni nu mâncau carne de vacă - animalul fiind identificat ca dătător de viaţă (respectul provenind din timpurile anterioare Egiptului faraonic - din Sahara unde erau crescute turme imense, cu deplasări pe distanţe mari - în imaginea următoare se poate remarca soarele între coarnele de vită de pe capul femeii lui Osiris).
 |
Isis
|
În Egipt, “Cartea Morţilor” 142, tradusă de Francezul Paul Pierret în secolul XIX, indica drept Osirian uriaşul şanţ - mărginit de valul de pământ la miazăzi - dintre Dunăre şi Don (prin Banat şi Basarabia, via Gherdap şi Ghergheasa), numit de Români Brazda lui “Iorgu” - un derivat Gherga - sau a lui “Novac” / însemnând brazda celui “nou”: cea mai măreaţă realizare megalitică de acel tip din lume, rută utilizată timp de milenii între Carpaţi şi Crimeea prin lespezile enorme împlântate în pământ folosite în orientare ca repere în itinerariile din trecut (în secolul XIII, negustorii Istriani Polo au călătorit din Tauris / Crimeea spre răsărit urmând Căile Gorgane, aflate în prelungire). În 1913, preşedintele Academiei Române, Constantin Istrati, a tratat pe larg amintirea Osiriană prin Tradiţia Caloianului, partenerul bătrânei Caia - simbolizat ritualic prin păpuşa pusă la plutit pe o apă curgătoare - ea fiind menţionată de Grecii vechi ca Gaia, de la care a rămas în spaţiul Kirke / Ghirghe, al primelor aşezări Europene şi al primei scrieri din lume, printre altele portul ornamental al capului, în acelaşi fel cu reprezentările divinităţii ancestrale, fiind regăsit cel puţin prin voal până în prezent la femeile din spaţiul ce a avut legătură cu Gherga, iniţial numit Khirqa, cu variantele Arabe acum Burga / Burqa, etc., după cum de exemplu a studiat Dr. Timothy Dawson în 1994 (e de remarcat că în străvechiul Egipt nu exista acel port până la timpul Gherga, majoritatea localnicilor umblând dezbrăcaţi, apoi doar cei ierarhic superiori în societate purtând haine).
Etimologic, Osiris este în legătură cu numele Istru pentru Fluviul Dunărea, pe Valea superioară a căruia mult ulterior Germanii au preluat cea mai puternică Tradiţie: sărbătorirea primăverii cu ouă vopsite, devenită Ostern (Paştile în Engleză fiind Easter, pronunţat “Istăr”, asemănător lui Istru: o denumire rezonând puternic cu sora şi soţia lui Osiris, Iştar / respectiv Isis în versiunea Egipteană). La Gherdap / Porţile de Fier, expediţia navală a lui Osiris din mileniul V î.C. s-a întrerupt la cataracte (unde a ajuns cu o flotilă de monoxile, amintire păstrată în legendele locului dar şi în însemnările istoricilor, în plus de pildă Ionianul Timonax şi Carianul Apolloniu din Rodos în secolul III î.C. - şeful faimoasei Biblioteci din Alexandria - menţionând că printre Pelasgii de la Dunărea inferioară au imigrat şi Indieni), rămânând printre altele între localnici pe de o parte cunoaşterea viţei-de-vie şi pe de altă parte tocmai consumul ritualic al cărnii de porc / interzis în Egipt, căci porcul (ca şi hipopotamul ori crocodilul), era animal spurcat, asociat lui Set - fratele său, patronul furtunilor şi al deşertului / cel mai mare din lume fiind al Saharei - care era contra străinilor din anturajul lui Osiris şi l-a ciopârţit pe Osiris şamanic, adică în bucăţi: echivalat European ca Saturn, Set a fost stăpânul deşertului şi crudul Zeu al luptei; pe Valea inferioară a Istrului / Dunării, arheologii au găsit nenumărate dovezi dedicate lui Osiris şi femeii lui, Isis (impactul a fost în centrul Pelasgiei, la încheierea apogeului Pelasg, datorat invaziei Indo-Europene / Kurgane). În Vechea Lume, pe tronsonul din apusul Dobrogei direcţia de curgere a Dunării - de la S la N - impresiona, la fel fiind şi cea a Nilului; pe malul Nilului - lângă aşezarea Gherga - arheologii Americani au descoperit o flotă din 14 corăbii lungi de 25 metri, datând dinaintea primului faraon (ca o moştenire după flotila lui Osiris, anterioară ei cu un mileniu):
Prelucrarea aurului exista în SE Europei în mileniul V î.C.: de altfel, prin analize chimice s-a dovedit că o parte din aurul faraonilor era din Munţii Apuseni, ceea ce mai confirmă legăturile vechi dintre cele 2 continente; de altfel, istoricul Ion Nestor 1905-1974 (membru corespondent al Academiei Române) a susţinut că de pildă în mormântul de la Abydos al ultimului faraon din Dinastia 2 era aur Ardelean. Dr. Horia Ciugudean, directorul “Muzeului Naţional al Unirii” din Alba Iulia, afirma că aurul cu o cincime argint e caracteristic în lume doar Munţilor Apuseni, fiind utilizat şi de Troada / Troia (aliajul se numea “electrum”). În 2005, în “Similitudini peste timp şi spaţiu”, cercetătoarea ştiinţifică Lucreţia Brezeanu a scris: “La venirea fanarioţilor în Ţările Române, aceia au constatat cu stupoare că modestele case tradiţionale româneşti semănau, ca organizare spaţială, surprinzător de mult cu celebrele temple antice greceşti. Istoria arhitecturii prezintă faptul că templele greceşti au fost inspirate din cele egiptene. Un fapt derutant este că unele construcţii de cult din evul mediu românesc (bisericile ortodoxe) seamănă cu templele egiptene. Picturile exterioare ale templelor egiptene se regăsesc şi la locaşurile de cult ortodoxe, în special la mănăstirile Bucovinei, celebre tocmai pentru acest fapt. Se poate concluziona că a fost un centru comun de iradiere culturală pentru cele 3 civilizaţii consacrate: egipteană, greacă şi getică”; de exemplu, la Biserica “Sf. Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ 47,31 lat. N, 25,51 long. E / Bucovina din 1488 era reprezentată balanţa de cântărire a sufletului şi e de observat că Elenii - coordonaţi din cartierul “Fanar” al Istanbulului / al “Farului” din Cornul de Aur - au pătruns în structurile de putere ale Ţării Româneşti şi Moldovei abia mult ulterior, îndeosebi la sfârşitul Medieval (după ce s-au convins de importanţa acelor state mai ales prin intermediul anteriorilor Armâni / Aromâni, implicaţi în constituirea lor).
Între gurile Nilului și gurile Dunării nu au fost doar legături Antice: acelea au fost precedate de legăturile Nordicilor cu Sudicii, așa după cum reiese din tiparul Nordic al primelor lor corăbii (arhetipul fiind arca). Legături timpurii - după primordiala influență neolitică dovedită a Civilizației Dunărene în Egiptul pre-dinastic - au mai fost de exemplu în Epoca Fierului și în Antichitate prin intermediul Carianilor, aceia deopotrivă ajungând atât mercenari pentru unii dintre ultimii faraoni, cât și coloniști în Dobrogea: cetățile Grecești de pe litoralul Românesc au fost întemeiate de Carianii din V Anatolic (nu de Elenii din S Balcanic, de aceea fanarioții fiind surprinși să regăsească străvechiul concept constructiv cultual Sudic printre Nordicii Români); nu e de neglijat nici conectarea dinastică Ghergană - via preoții Gherghi din Sanctuarul Gherga al Cariei / marele așezământ religios al regiunii ce a furnizat coloniștii Dobrogei intrați în simbioza Culturii Greco-Gete caracteristică Pontică - care a dezvoltat Dinastia Gurag = Zurazis / “Duras” căreia i-a aparținut atât Anticul Decebal / ultimul rege independent al Geto-Dacilor, cât și descendenții Medievali din clanul “Dulo”, ca Attila Gherei al Hunilor, Rurik al Rușilor, Arpad al Ungurilor, ș.a. (aparținând grupului genetic masculin ca al lui Gherga).
 |
| Veliere Egiptene |
 |
| Zeița Isis în cetatea Cariană Tomis / Constanța |
 |
| Isis alăptându-l pe Horus |
În Antichitate, Diodor Sicul 1:27 a consemnat că Isis “după ce se căsătorise cu fratele său Osiris - şi după ce acela s-a stins din viaţă - a jurat să nu îngăduie nici unui alt bărbat a se apropia de dânsa şi, urmărindu-l pe ucigaşul soţului, a stăpânit cinstind cât se poate de mult legile. Pe scurt, ea a adus cele mai numeroase şi mai mari binefaceri întregului neam omenesc” (locul de frunte acordat lui Isis în mitologia Egipteană explică importanţa filiaţiei uterine, atât în familiile faraonilor - care practicau cununiile între fraţi pentru motive dinastice - cât şi ale supuşilor, precum şi rolul mare jucat de femei, în special de conducătoare; acea stare de lucruri era o rămăşiţă din timpul matriarhatului, ce s-a păstrat în societatea Egipteană împreună cu alte elemente străvechi, cum ar fi animalele totemice, întruchipând diferite zeităţi). Istoricul Antic a continuat: “Iată ceea ce se spune că s-ar putea citi pe stelele lui Isis şi Osiris (pentru fiecare dintre divinităţile acestea s-a înălţat o stelă ce poartă în hieroglife o anumită inscripţie). Pe stela zeiţei Isis scrie: ‘Eu sunt Isis, care am domnit asupra întregii ţări. Învăţătorul meu a fost Hermes. Legile poruncite sub domnia mea nimeni nu le poate zădărnici. Sunt fiica cea mai vârstnică a lui Cronos, cel mai tânăr dintre zei. Sunt nevasta şi sora lui Osiris şi eu cea dintâi am descoperit, pentru oameni, roadele care-i hrănesc. Sunt mama regelui Horus şi răsar odată cu Steaua Câinelui / Sirius. Te salut, te salut, ţară a Egiptului care m-ai hrănit!’ Iată acum şi ceea ce stă scris pe coloana lui Osiris: ‘Tatăl meu este Cronos, cel mai tânăr dintre toţi zeii. Sunt Osiris regele! Sunt acela care am condus o expediţie prin întreaga lume, ajungând până la ţinuturile cele nelocuite ale Inzilor, pe meleagurile ce se îndreaptă către miazănoapte. Ajuns-am chiar până la izvoarele fluviului Istru şi de acolo am străbătut alte pământuri până la Ocean. Sunt cel mai mare fiu al lui Cronos. Am ieşit dintr-un ou frumos şi nobil, am venit pe lume ca o sămânţă înrudită cu ziua. Nu este colţ de ţară pe unde să nu fi trecut, împărtăşind tuturor binefacerile descoperirilor făcute de mine’.” (Autorul a echivalat numele cu cele Greceşti, mai ales că textul lui Isis avea în portul Cume al Gherghinilor corespondentul epigrafic identic în “Imnul Isiac”). Diodor din Sicilia a mai scris în primul volum din “Biblioteca istorică” şi “Despre animalele pe care Egiptenii le socotesc sfinte”: “Lucrurile privitoare la animalele sfinte ale Egiptenilor vor părea multora - şi, pe drept cuvânt - foarte ciudate şi vrednice de a fi cercetate. Locuitorii Egiptului slăvesc - cum nici nu ţi-ar veni a crede - unele dintre animale, şi nu numai atâta vreme cât ele sunt în viaţă, dar şi după moartea lor. Printre aceste animale sunt pisicile, câinii / şacalii, lupii, şoimii, păsările cărora în Egipt li se spune ‘ibis’, ca şi multe alte dihănii de acelaşi soi. Vom încerca să arătăm pe ce se întemeiază adorarea acestor animale, după ce vom fi spus mai întâi câte ceva asupra tuturor îndeobşte. Mai întâi, fiecărui soi de animale cărora Egiptenii le dau slăvire ei îi închină câte o bucată de pământ ale cărui roade sunt îndestulătoare pentru îngrijirea şi hrana lor. Când copiii le sunt bolnavi, Egiptenii fac făgăduieli câte unei zeităţi care să-i însănătoşească. Făgăduielile lor sunt aşa: ei îşi rad capul şi, cântărindu-şi părul, cu greutăţi de argint şi de aur, dau apoi valoarea corespunzătoare acelora care se îngrijesc de animalele sfinte. Paznicii şoimilor, chemându-i cu un glas răsunător, le aruncă bucăţi de carne pe care păsările le apucă din zbor. Cât priveşte pisicile, păzitorii lor, chemându-le prin ciocănituri, le dau pâine muiată în lapte; le mai dau să mănânce şi bucăţi de peşte din Nil. Tot aşa, păzitorii dau şi celorlalte soiuri de animale hrana care le prieşte. Cât priveşte feluritele chipuri prin care ei cinstesc aceste animale, Egiptenii nu numai că nu încearcă să le ocolească, şi nu numai că nu se ruşinează de a fi văzuţi de către ceilalţi oameni când ei săvârşesc atare fapte, dar chiar, dimpotrivă, ei se mai şi fălesc, închipuindu-şi că îndeplinesc cele mai de seamă rituri faţă de zei. Ei călătoresc prin cetăţi şi pe la ţară, purtând anumite insigne şi, fiindcă se poate vedea de departe căror animale ei slujesc, toţi oamenii care le ies în cale li se închină şi le dau cinstire. Dacă vreun animal din acestea moare, Egiptenii îl înfăşoară într-un giulgiu şi - lovindu-se cu pumnii în piept şi gemând de durere - îl duc să fie îmbălsămat. După ce au folosit ulei de cedru şi alte balsamuri înmiresmate care să-i păstreze trupul neatins multă vreme, animalul este aşezat într-un mormânt sacru. Acela care ucide înadins vreun animal din cele sfinte este osândit la moarte; iar pedeapsa aceluia care - fie că va fi vrut, ori nu - ucide o pisică ori un ibis este tot moartea. Mulţimea se năpusteşte asupră-i şi-l supune la cele mai cumplite chinuri. Iată, aşadar, pentru ce, la gândul că ar putea primi o atare pedeapsă, cel care zăreşte vreun animal sacru mort, se opreşte la mare distanţă de el şi strigă - jelindu-se într-una - că animalul era mort când l-a zărit. Dacă cele înfăţişate până acum ar părea de necrezut şi mai degrabă legende, încă mai de necrezut ar fi lucrurile ce urmează să le povestim. Se spune că locuitorii Egiptului fiind odată greu încercaţi de foamete, s-au mâncat între ei, dar de animalele sacre nu s-au atins. Nici unul n-a îndrăznit să cadă într-o astfel de vină. Mai mult chiar: dacă într-o casă a fost găsit un câine mort, toţi cei care locuiesc acolo îşi rad întreg trupul şi îşi arată jalea iar dacă se găseşte acolo vin, grâu sau orice altceva din cele trebuitoare vieţii, nimeni nu îndrăzneşte a se folosi de ele (pe perioada de doliu). Animalele pe care le-am pomenit sunt hrănite în lăcaşurile sacre şi de ele se îngrijesc oameni de vază, care le dau hrana cea mai scumpă. Într-adevăr, ele sunt hrănite cu făina de grâu cea mai aleasă sau cu uruială de grâu pe care păzitorii le fierb în lapte. Li se mai dă, ca să nu ducă nici o lipsă, prăjituri pregătite cu miere şi carne de gâscă, fiartă sau friptă. Cât priveşte animalele carnivore, lor li se aruncă drept hrană multe păsări care au fost vânate. Pe scurt, oamenii îşi dau osteneală să poată hrăni cât mai îndestulător animalele sfinte. Egiptenii, pentru slăvirea animalelor sacre, săvârşesc diferite ceremonii care, toate, sunt uimitoare şi de necrezut. Fiecare animal este de mare folos pentru propăşirea omului şi a societăţii. Aşa, bunăoară, vaca dă omului boul care este folosit la muncă şi ea însăşi poate fi întrebuinţată la aratul unui pământ mai uşor de muncit. Oile fată de 2 ori pe an şi - prin lâna lor - ajută pe om să-şi ocrotească trupul şi să-l împodobească. Câinele foloseşte la vânătoare şi - de asemenea - pentru paza omului. Iată de ce Egiptenii pe zeul căruia ei îi spun Anubis îl înfăţişează având cap de câine: vor să arate prin aceasta că el e păzitorul trupurilor lui Osiris şi Isis. Unii povestesc că Isis, pornind în căutarea lui Osiris, era călăuzită de câini, care nu lăsau să se apropie de ea fiarele sălbatice şi trecătorii; ba mai mult: în vreme ce adulmecau - ajutând-o, în căutarea ei - arătau prin lătratul lor că-i împărtăşesc durerea. Şi de aici se trage obiceiul ca, la Sărbătorile Isiace, câinii să fie în fruntea procesiunii; datina aceasta reaminteşte astfel marile foloase aduse cândva de câine. Pisica le este necesară locuitorilor Egiptului pentru că-i fereşte de muşcăturile şerpilor, muşcături ce le-ar putea aduce moartea. Dintre păsări, ibisul (emblema lui Hermes) este folositor omului, căci îl fereşte de lăcuste şi omizi. Îi e de ajutor şi şoimul (pasărea sfântă a lui Horus), atât fiindcă omoară scorpionii, cât şi fiindcă ucide vipere şi animale mai mărunte a căror muşcătură - de cele mai multe ori - pricinuieşte moartea omului. Vulturul - legat de zeiţa Maat, mama tuturor - este şi el slăvit, fiindcă oamenii îl socot o pasăre regească. Egiptenii au zeificat ţapul, vrând prin aceasta să cinstească procreaţia. Într-adevăr, ţapul este cât se poate de înclinat către împreunare şi, de aceea, pe bună dreptate, Egiptenii dau cinstire mădularului bărbătesc, care este dătătorul de viaţă al tuturor vietăţilor. De altfel, nu numai Egiptenii dar şi multe alte neamuri au cuprins în riturile lor de iniţiere mădularul bărbătesc, ca fiind pricina vieţii tuturor făpturilor. Pentru acest motiv cele mai multe popoare le aşează statuile în temple înfăţişându-i cu falusul în erecţie, asemănător aceluia al ţapului, fiindcă - aşa cum am spus - animalul acesta este stăpânit de o mare pornire către împreunare. Iată deci, prin ce fel de reprezentări oamenii îşi arată recunoştinţa faţă de aceia care sunt pricina fecundităţii lor. Cât priveşte taurii sacri, cinstirile ce li se dau sunt - aşa cum a poruncit Osiris - asemănătoare celor date zeilor, din pricina foloaselor pe care ei le aduc agriculturii, cât şi pentru a veşnici faima acelora care au descoperit rodirea pământului, cu ajutorul muncii acestor vietăţi. Egiptenii mai spun că lupilor li se dă cinstire întrucât seamănă cu câinii. Într-adevăr, lupii nu se deosebesc prea mult de unii câini şi aceste 2 specii - împreunându-se - pot zămisli. Dar tălmăcirea lor ţine mai mult de povestirile fabuloase. Se spune că, în vremurile străvechi, pe când Isis şi cu fiul său Horus se pregăteau să lupte împotriva lui Set, Osiris - reîntorcându-se de pe lumea cealaltă şi luând înfăţişarea unui lup - a venit în ajutorul copilului său şi al soţiei. Din care pricină, după nimicirea lui Set, biruitorii au cerut să fie slăvit lupul, pentru că, datorită lui, urmase izbânda. Sunt unii care, întemeindu-se pe alte tradiţii, spun că, deoarece poporul în vechime se răzvrătise adesea şi uneltea împotriva cârmuitorilor, unul dintre regii de odinioară, care era şi un înţelept, a împărţit ţara în mai multe ţinuturi, poruncind locuitorilor fiecăruia din aceste ţinuturi să cinstească pe un anume animal şi să nu se atingă de un anume fel de hrană. Astfel, unii slăvesc ce alţii dispreţuiesc, ori dispreţuiesc ce alţii socot sacru. Şi niciodată toţi Egiptenii nu se vor înţelege între ei. Căci fiecare dintre seminţiile acestui neam se vor sfădi din pricina călcării datinilor despre care am vorbit. Se mai spune de către unii că pricina zeificării animalelor ar fi următoarea: la începuturile umanităţii, când oamenii au încetat să mai ducă o viaţă sălbatică, alcătuindu-se grupuri, mai întâi se mâncau între ei, iar apoi în războaie cel mai puternic îl biruia mereu pe cel mai slab. După aceea, cei slabi - lămurindu-se asupra chipului cum ar putea găsi o ieşire, deoarece nevoia îi învăţa - se grupară şi, ca semn prin care se puteau deosebi de ceilalţi, ei luară imaginea uneia dintre vietăţile care mai târziu aveau să fie slăvite ca fiind sacre. Sub această emblemă se adunau toţi acei care erau mereu înspăimântaţi; şi alcătuiau câte o ceată de care aveau să se teamă vrăjmaşii lor. Aceştia făceau la fel şi, astfel, întregul norod s-a împărţit în grupuri izolate. Iar animalul sub semnul căruia fiecare ceată îşi găsise scăparea era slăvit ca un zeu, care le făcuse cel mai mare bine. Iată, prin urmare, pentru ce, până în zilele noastre feluritele seminţii din Egipt cinstesc acele animale pe care, dintru început, le-au socotit sfinte. Îndeobşte vorbind, Egiptenii trec drept cei mai recunoscători faţă de cei care le vor fi făcut vreun bine. Ei sunt încredinţaţi că este o mare chezăşie pentru traiul laolaltă, dacă oamenii se ajută între ei şi se arată recunoscători. Într-adevăr, e limpede că muritorii sunt cu atât mai înclinaţi a face bine semenilor, cu cât îi văd pe aceştia că ştiu să păstreze, cu grijă, amintirea binefacerilor ce li s-au făcut. Şi iată, deci, pricina pentru care Egiptenii îi slăvesc pe regi şi li se pleacă lor ca unor adevăraţi zei. Egiptenii cred că pronia zeiască i-a dăruit pe regi cu puterea cârmuirii şi sunt încredinţaţi că aceia care vor şi pot să facă mari binefaceri au şi ei, oarecum, în firea lor ceva din firea zeilor. Poate vom fi stăruit mult prea mult asupra animalelor sacre; am făcut-o însă pentru că, în felul acesta, se pot cerceta mai cu de-amănuntul obiceiurile cele mai ciudate ale Egiptenilor”. Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 1:77 a mai scris: “Dacă în Egipt se întâmpla să vadă cineva în drumul său pe un om supus vreunei silnicii ori cât pe-aici să fie omorât și nu-i sărea într-ajutor - când ar fi putut s-o facă - acela trebuia osândit la moarte”.
 |
| Vaca Raiului |
Povestiri în oglindă au fost de-a lungul istoriei nu numai între vechii Egipteni şi Evrei ca Horus - Hristos dar şi legate de Potop între care de exemplu cea a lui Ghilga-meş şi cea biblică, Ochiul Gorgonei şi al lui Ra / Horus, rănirea mortală în călcâi - ca singur punct vulnerabil - a finului Krişna a lui Garga în India iar apoi a lui Ahile în asediul Troadei / Troiei Gherghiţilor, plutirea într-un coş de nuiele a viitorilor cârmuitori (cum a fost pe Eufrat a pruncului Sargon / Şar-Guni sau Ghin găsit de un grădinar şi ulterior pe Tibru a întemeietorilor oficiali ai Romei, al căror tată nu trebuia cunoscut), cucerirea la sfârşitul Epocii Bronzului prin şiretlic de către Egiptenii vechi a portului Iope prin ascunderea soldaţilor în coşuri ca daruri şi calul de lemn cu soldaţi Ahei dăruit Troianilor, existenţa Decalogului în “Cartea Egipteană a Morţilor” şi în Biblie, lupta piticului ambiţios cu trufaşul Uriaş în răsăritul Mediteran, etc.; procesele hierofanice aveau tendinţa de a relua o serie de arhetipuri, precum temele călcâiului săgetat, coşului de nuiele, ş.a. căci experienţe deosebit de concrete au fost posibile la diverse nivele de Civilizaţie iar o mulţime de legende dar şi de numiri geografice - împreună cu Tradiţiile lor - au migrat deodată cu populaţiile lor. În anumite circumstanţe, repetările au fost deopotrivă umane - ca de pildă Armeni / Armâni, Finici / Fenicieni, Frigieni / Frânci, Romani / Români, Sirieni / Asirieni, ș.a. - istorice (reluându-se cauze întrerupte exact de unde au fost atunci când condiţiile “îngheţării” lor au dispărut) ori geografice: paralelisme se întâlnesc de-a lungul timpului şi printre toponime, ca aşezarea Abydos de lângă Gherga / prima capitală a faraonilor şi de lângă Troada / Troia (întemeiată şi populată de Gargari, Gherghiţi), Regatul Kuş (African = Kuşit, Asiatic = Kuşan), Eritreia la Etiopieni şi Anatolieni, locurile unde era venerată Gherghiţia - ca Masivul Ida din Anatolia şi Creta, Tripoli pe coasta Mediterană în Liban şi Libia (în 1897, Britanicul Henry Cowper a studiat megaliţii din Libia şi la V de capitala Tripoli / Al Gharb 32,54 lat. N, 13,11 long. E a descris cariera din Oaza Gherga-riş / Ghirgarish cu a cărei gresie a fost construit oraşul, acum capitala Țării, ce are şi azi principalul bulevard denumit Ghergareş / “Gherga-reș”, Tripoli fiind protejat de fortul Gargaresc, aşezarea de unde a provenit Dinastia “Var-Ka” = Varca / Barca însemnând “Trăznetul” a cârmuitorilor Cartaginei Berqa / Barca 32,29 lat. N, 20,53 long. E din Libia - după cum a relatat Herodot Karka 4:160 - fiind numită aşa în secolul VI î.C. de coloniştii Greci din Ciclade / arhipelag populat şi de Gherghiţi), Gherho / Gerrhon pentru mlaştinile atât din răsăritul Deltei Nilului cât şi de la izvorul Niprului, Cume din Peninsulele Anatoliană, Balcanică şi Apeninică / Italică, Marea Ionică nu lângă Ionia ci lângă Adriatica / între Peninsulele Balcanică şi Italică, Munții Taurus în Anatolia și Munții Taurici în Crimeea, Caucazul Estic = Himalaia și Caucazul Vestic = Carpații, Albania întâi în Caucaz apoi în Balcani, Iberia atât Caucaziană / Montană cât şi Peninsulară, numeroasele localităţi numite Antiochia, Diospolis, Olbia, Olimp, ş.a., Ţara Galilor care acum e în Arhipelagul Britanic - Galii iniţial fiind pe continent - Romania ca Imperiul Bizantin, etc.
Pe de altă parte, entitatea Sumeriană şi Egipteană veche “Ka” însemnând “energia sufletului” / “energia pământului” (rezonând din puternicul prefix ancestral al divinităţii materne - respectiv Ga - personificarea la Grecii vechi fiind Gaea) se găseşte în prefixe cum ar fi: Cairo, Canaan, Carmel, Caşmir, Calcutta, Caspica, Caucaz, Carelia, Caria, Capadochia, Carpaţi, Carintia, Calabria, Campania, Catalania, Cartagina, Canare, etc., ce completează harta numelor începând cu particula maternă “Ma” - Sumeriano-Egiptean însemnând “ţinut” - răspândite mai ales în V Mediteranei, ca Macedonia, Malta, Magreb, Mali, Mauritania, Maroc, Maracheş, Madeira, Malaga, Madrid, Maiorca, Marsilia, etc., unele în legătură şi cu Gherganii care în N African au devenit Mauri. Trebuie ştiut că în vechime menţinerea ordinii sociale era prin intermediul celor 2 energii / forţe complementare Ka şi Ma: energia Ka avea funcţie creatoare de bogăţie şi succes - ce mişca lumea în favoarea umanităţii - iar forţa Ma / Ma’at avea semnificaţie judiciară, asigurând relaţiile armonioase şi coeziunea (faraonii fiind urmaşii ca domnitori şi răspânditori ai ei). Într-un tabel de corelare - reproducând străvechiul context EurAsiatic - se pot urmări vechile valori:
Dintr-o privire sumară, se poate vedea de pildă și că sfinţenia / sacralitatea pământeană era considerată mai fierbinte decât a soarelui strălucind pe cerul rece, etc. În vechiul Egipt, unele valori au ajuns inversate, ca de pildă Pământul era masculin şi Cerul feminin, de aceea şi forţa spirituală Ma - a “manei” cereşti, simbolizată prin roua aurorii, din zori, apărută la apusul Lunii / Ma - a derivat în atributul matern: Ma’at a fost soţia lui Thot (versiunea masculină a ceea ce era la vechii Greci divina Thet / Thetys, progenitura Pământului / Gliei şi Cerului); de asemenea, culorile reprezentative au fost în diferite nuanţe de roşu / purpuriu iar în timp, pentru direcţiile spiritului şi sufletului - entităţi găzduite în trupul uman de creier şi cord / inimă - diverse culturi au mai atribuit orientările cardinale Est şi Vest sau dreapta şi stânga, etc. Genetic, au fost dovedite legăturile dintre Berberi şi Iberi - ca şi cu faraonii (care erau albi, unii chiar roşcaţi şi cu ochi albaştri, doar câţiva - care au domnit scurt - fiind negri).
Interesant era că femeile faraon purtau bărbi false din păr de capră - simbol Tradiţional al regalităţii - ca semn al autorităţii / fiind o reprezentare a organului sexual masculin iar bărbaţii de rang înalt purtau peruci ca părul femeilor, deoarece statutul femeii era foarte respectat. În vechea societate Egipteană, bărbaţii şi femeile erau egali (datorită căldurii şi pentru a fi curaţi - din timpul Vechiului Regat - Egiptenii au început să se tundă scurt ori să se radă cu brice de bronz, atât femeile, cât şi bărbaţii / preoţii lui Isis având obiceiul de a-şi rade tot trupul, Plutarh afirmând că aceia special “purtau veşminte doar de in, deoarece floarea acestei plante are aceeaşi culoare ca şi vălul azuriu ce îmbracă întreagă lume; inul este un produs nemuritor: planta are seminţe ce sunt bune de mâncat şi din ea se fac veşminte curate şi fine, uşoare la purtat, potrivite în toate anotimpurile”). Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 1:27 a scris: “Împotrivindu-se obiceiului pe care îl au toate celelalte popoare, Egiptenii au hotărât prin lege că se pot căsători cu surorile lor, întemeindu-se pe împrejurarea că în felul acesta Isis a putut să izbândească; căci ea, după ce se căsătorise cu fratele său Osiris - și după ce s-a stins acesta din viață - a jurat să nu îngăduie nici unui alt bărbat a se apropia de dânsa și, urmărindu-l pe ucigașul soțului, a stăpânit cinstind cât se poate mai mult legile. Pe scurt, ea a adus cele mai numeroase și mai mari binefaceri întregului neam omenesc. De aici s-a tras obiceiul ca, la Egipteni, faraoanei să i se dea o mai mare putere decât faraonului și să fie mai slăvită, iar în viața oamenilor de rând femeia să fie stăpâna bărbatului. Acei care se însoară scriu chiar în contractul de căsătorie că au căzut la înțelegere ca, în toate, soției să i se dea ascultare”. În 1981, Radu Hâncu și Vladimir Iliescu - care s-au ocupat de prima traducere în Română a savantului - au enunțat: “Locul de frunte acordat lui Isis în mitologia egipteană explică importanța filiației uterine, atât în familiile faraonilor cât și ale supușilor acelora, precum și rolul mare jucat de femei, în special de faraoane. Acea stare de lucruri era o rămășiță din era matriarhală, care s-a păstrat în societatea egipteană împreună cu alte elemente străvechi, cum ar fi animalele totemice, întruchipând diverse zeități. Căsătoriile între frați se practicau în familia faraonilor pentru motive dinastice, în restul societății fiind rare și doar între frații vitregi. În timpul Ptolemeilor ele au devenit regulă în familia domnitoare iar căsătoriile con-sanguine s-au răspândit masiv și în rândul populației”.
Ca în Siberia - unde şamanii ştiau că sufletele se duc în apus / Vestul ca locul unde apunea soarele fiind asociat cu tărâmul morţilor sau poziția apuseană a Banatului (Ba-Anat = regiunea sufletului lui Anat) comparativ cu Anatolia din răsărit / tărâmul lui An, Anat, Atlas, Anuna, ș.a. - în Sahara dincolo de orizontul Vestic, unde apunea soarele, era similar: în acea parte se afla “tărâmul morţilor”, în plus sufletele plecate încolo întâi trecând printr-un labirint, în final fiind judecate de Osiris. Simbolurile utilizate de vechii Egipteni erau:
 |
| Cuplu Egiptean (mileniul III î.C.) |
Cele mai vestite sanctuare Egiptene pretindeau că deţineau o parte din trupul lui Osiris (ceea ce se întâmplă şi azi la creştini cu anumite relicve considerate sfinte): reminescenţe ale străvechii ciopârţiri şamanice. După cum au indicat Textele Piramidelor, ascensiunea la cer a nobililor decedaţi se producea într-o vâlvătaie de foc, însoţită de huruit şi tremuratul pământului, în “Cealaltă” Lume devenind fulgere de lumină (Textele Piramidelor anunţau că la început “nu exista nici rău şi nici dezordine; era vârsta de aur: pământul era îmbelşugat, burţile erau pline şi cele 2 tărâmuri nu cunoşteau foametea, zidurile nu se surpau, nici spinii nu înţepau”). Însă Ra a îmbătrânit şi oamenii s-au răsculat, pierzând astfel legătura cu divinitatea: “Cartea vacii” aminteşte de mari lupte mitologice; de atunci, oamenii au fost separaţi de divin precum cerul de pământ. Toate necropolele Egiptene erau situate pe malul Vestic / stâng al Nilului; la începuturile Egiptului, toţi morţii erau îngropaţi numai cu faţa către V (aceeaşi direcţie şi cu cea asociată omniprezentului Vişnu - divinitatea din Sfânta Treime N Indiană - al cărui avatar Krişna în mileniul IV î.C. a fost năşit şi apoi învăţat de Garga).
 |
| Vechea aşezare Egipteană în mormânt |