201. Primii dregători Români: Gherga

Profesorul de istorie Vasile Ursache scria în 2006 că “Românii au străbătut un drum aspru şi nu lipsit de sinuozităţi, în direcţia aşezării unui stat feudal puternic. Pas cu pas, s-au întemeiat instituţii şi dregătorii, s-au clădit noi ierarhii şi sisteme de relaţii, noi ‘câmpuri de forţă’. Domnia s-a întărit, sporindu-şi puterea şi prestigiul date de lege, sabie, biserică, de avere şi înrudirile cu dinastiile din ţările vecine. În strânsă legătură cu creşterea puterii domnului, s-a perfecţionat şi şi-a sporit rolul Sfatul Domnesc în care - progresiv - boierii cu dregătorii s-au impus, luând locul boierilor ‘netitraţi’ (al acelor pani şi jupani deprinşi să-şi fie proprii lor stăpâni în vremuri bune şi supuşi nesiguri ai altora în vremuri tulburi)”. El a indicat datele de apariţie ale dregătoriilor întâi în Ţara Românească / impuse fără deosebiri foarte curând apoi şi în Moldova. Între dregătorii lui Mircea cel Bătrân”, Zorza a fost stolnicul (cel care se îngrijea de mesele domneşti, gustând mâncărurile înaintea lui Vodă spre a se dovedi că nu erau otrăvite, subalternii aceluia fiind militari) şi Gherghina a fost paharnicul; în 1975, lingvistul Român Christian Ionescu în “Mică enciclopedie onomastică” a notat că în familia numelui Gheorghe intră numeroase nume hipocoristice, între care Gherga / Zorza. Funcţia de stolnic ocupată de Zorza (prima formă a numelui Gherga în versiune Română - posibil din Italiană, conform academicianului Niculae Iorga în “Ctitorii” / el a studiat unele relaţii comerciale, politice, etc. desfăşurate în Balcani de Zorzi / Giorgi şi îndeosebi între Ragusa şi Veneţia acelui timp - sau din Slavonul Zorza = Gorga / în Poloneză însemnând auroră boreală) şi cea de paharnic, ocupată de directul transcris despre tânărul Gherga drept Gherghina, au fost menţionate documentar în Ţara Românească la 8 I 1392; în Moldova funcţiile au apărut atestate ulterior, la 18 XI 1393, în timpul domnitorului Muşat, tatăl lui Alexandru cel Bun” / poreclit în sensul de “bunelul”, de la “bătrân”, căci în Evul Mediu - aşa cum azi sunt preluate multe din Occident - Nordicii Moldoveni preluau multe de la Sudicii Valahi: acele dregătorii, bine cunoscute în S Dunării, au rămas apoi vreme de peste 4 secole în preajma domnitorilor Români, ca importante în Sfatul Domnesc. În Istoria românilor” - de Academia Română - din 2012 e scris: “Cuvântul ‘stolnic’ a fost preluat de români de la sud-slavi, mai curând de la bulgari; dregătorul răspundea de masa lui vodă şi de servirea sa la ospeţele domneşti, de aprovizionare cu alimente, inclusiv cu peşte (subalternii lui strângeau dijma din peşte, mai ales din bălţile Dunării). Paharnicului îi revenea aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti; denumirea dregătoriei provenea din Serbia sau Bosnia, de la ea trăgându-şi originea şi cuvântul ‘pahar’ din limba română” (în “Ctitorii”, academicianul N. Iorga a punctat despre acea dregătorie: “păharnicul fiind singur aproape o creaţiune Românească”). Gorga / Zorza a fost ori băiatul lui Nicodim Gârca ori fiul fratelui său Antonie - împreună cu care zidise Mănăstirea Banăţeană Vodiţa - după cum a scris Ştefan, fiul ţarului Lazăr / iar apoi a scris şi arhidiaconul Paul din Alep 1627-1669, fiul patriarhului Macarie al Antiochiei, care şi-a însoţit tatăl într-un periplu prin statele Române, că la un moment dat “Nicodim şi fraţii săi au fost nevoiţi să părăsească Vodiţa” (întâi de acolo au ajuns la Gura Motrului 44,33 lat. N, 23,26 long. E / judeţul Mehedinţi, unde au realizat schitul de lemn dedicat Sfintei Parascheva, înconjurat de chiliile lor, între care au sădit vie, la S de acea mănăstire fiind şi acum “Izvorul Sf. Nicodim”). Academia Română a mai precizat (în 2012, în Istoria românilor”): “În Ţara Românească, principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimţământul marilor boieri. Menţionarea acelora ca martori sau atârnarea peceţilor lor la actele emise de cancelaria domnească reprezentau încredinţarea dată de aceia că erau de acord cu măsura luată ori cu acţiunea iniţiată prin actul respectiv”. Academicianul N. Iorga în “Ctitorii” / “Fondatorii statului” a scris: “Actul de la Mircea dat Mănăstirii Sfintei Treimi, deci Cozia, la 4 IX 1390, aduce ca marturi fireşte pe Nicodim şi pe călugării lui: popa - adică ieromonahul - Gavril şi pe Sarapion, pe Vladislav vornicul (viitorul Vlad Vodă de la 1396), pe Bars, pe Roman, al cărui nume aminteşte împrumuturile Moldoveneşti de la Ruşi şi pe contemporanul Domn al Moldovei, pe Mândricica (de la Medru / Dumitru), pe Truţă, pe Vlad, pe Dan, Danciul; nu exista un logofăt. Noul Domn apare, pentru aşezarea noii stăpâniri, înainte de toate ca un ‘orânduitor’, care strânge în jurul său o Curte şi dă o formă definitivă înjghebării Domniei pe vremea când - în toată Europa - forme noui se impuneau. Dar nimic din datinele de la noi nu aminteşte pe acelea luate de la bizantini. Deci, de la început a fost un Domn ‘încunjurat’. În documentul - probabil din 1392 - pentru fiii lui Batea, apare ca martur Zorza stolnic; numele lui Zorza pare să arate un străin, Italian. În actul lui Mircea pentru Tismana (din 1392, dând călugărilor burdufuri, caşcavale, cergi, postave, cu pomenirea mamei, Calinichia) se pomeneşte atragerea la Domn a unui Sas, care-i face Domnului case’ în satul Brătila. Străinii ca acela erau deci atraşi pentru lucrul la Baia-de-Aramă în vederea monedei ce se bătea. Tot acolo era şi alt străin câştigat: Dumitru Dăbâcescu, din Dăbâca. Până la capăt Mircea a avut catolici din Ardeal lângă dânsul ca Martin la 1415, Ruşi ca Stoica Rusul, fiul unui Barbu cu nume Veneţian venit prin Sârbi, un Gostean căruia i se zicea cel Negru. Era deci o Curte gata încă înainte de 1400. Domnia lui Mircea a însemnat realisarea unei noi sintese Româneşti. Ea cuprinde şi elemente Balcanice: numele mamei, Calinichia, e Grecesc; Mircea însuşi e Mrcşa (de la Marcu, patronul Veneţiei)”, versiunea Sârbă pentru Mircea fiind Marko, Românii având 2 denumiri - Mircea și Marcu - pentru același nume, în fond. În document - datat după formularea blestemului ca posibil şi din 1400 - domnitorul a confirmat drepturile unor boieri, scutindu-i de dări şi slujbe (cu excepţia oastei): “În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul marele şi singur stăpânitorul domn, Io Mircea Vodă, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungro-Vlahiei, părţile de peste munţi şi toată Podunavia: A binevoit domnia mea cu a sa bunăvoinţă şi a dăruit domnia mea acest atotcinstit şi preacinstit, mai presus de toate cinstele şi darurile domniei mele, acest hrisov al domniei mele, slugilor domniei mele, fiilor lui Batea, o ocină, locul numit Mociuriţe, lui Coman şi Nanu două părţi iar lui Stanciu şi lui Batea a treia parte. Şi într-alt loc, ocina lui Neagotă, să fie jumătate lui Coman şi lui Nanu, fiii lui Batea iar jumătate fiului lui Neagotă, nepotul lui Coman, ca să le fie ocine de ohabă de toate slujbele şi dăjdiile, câte se află în ţara domniei mele, începând de la vama oilor, de vama porcilor, de vinărici, de albinărit, de gloabe şi de cărături, numai singură oastea s-o facă domniei mele iar de alta, de toate să fie de ohabă slugilor domniei mele, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lor. Cine s-ar încumeta dintre boierii domniei mele, mari şi mici sau dintre dregătorii domniei mele să batjocorească acest hrisov al domniei mele, al fiilor lui Batea, Coman, Nanu şi Stanciu şi al fiilor lui Neagotă, nepoţii lui Coman şi să-i turbure măcar cu un fir de păr, fie pentru dăjdii, fie pentru slujbe, acela va primi urgie şi pedeapsă de la domnia mea, ci să le fie ohabă. Încă blestemă domnia mea şi după moartea domniei mele pe cine va alege Dumnezeu să fie domn ţării Ungro-Vlahiei sau din rodul inimii mele sau din rudele domniei mele ori din alt neam, dacă va cinsti, păzi şi înnoi acest hrisov al domniei mele, pe acela Dumnezeu să-l cinstească şi să-l păzească aci şi în veacul viitor, cu sufletul şi cu trupul; dacă va călca şi va batjocori şi nu va înnoi acest hrisov al domniei mele, pe acela Dumnezeu să-l batjocorească, să-l nimicească şi să-l ucidă, aici cu trupul şi cu sufletul în veacul viitor să fie părtaş cu Iuda şi acei Evrei care au strigat asupra lui Hristos, mântuitorul nostru: sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri, precum este şi va fi în veci, amin. Aceştia sunt martorii hrisovului: jupan Vlad, jupan Bran, jupan Staia, jupan Zorza stolnic, jupan Aga, jupan Voicu şi Stan şi Radu din Berivoeşti. Io Mircea Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. Stolnicul Zorza (respectiv Gorga / Gherga, în 2006 “Asociaţia Slaviştilor din România” publicând în “Romanoslavica” XLI că “informaţiile din vechile documente româneşti oferă variante mai puţin cunoscute astăzi ale unor antroponime, ca Zorza = Gheorghe”) a fost printre semnatarii documentului, lângă pecetea de pe pergament a lui Vodă Mircea cel Bătrân”:

Stolnicul Zorza e subliniat

Este de observat că particula “IO” din titlul domnesc “Io Vodă” însemna la Greci “cel ales de Dumnezeu” / “unsul lui Dumnezeu” şi la Evrei - fiindcă era derivată din Iahve - a fost formula sacră utilizată pentru dumnezeire (similar cu “Il” din răsărit - provenit din străvechiul diminutiv al Marii Mame - sau Grecul Ion / nume Ionian ori de la mult mai recentul Ioan Asan, Jo de la Jupiter / Zeus, Magicul “10” ce a condus la sistemul zecimal, motivat de numărul degetelor ori de la Cavaler IOanit / acum doar limba Engleză folosind “I” pentru “eu”, reflectând străvechiul prefix regal “iYi” al iluminării, ca și al luminoaselor ii emblematic și popular purtate din vremuri imemoriale) iar Ţării Româneşti i se spunea UngroVlahia pentru a se deosebi de Vlahiile Balcanice, adică era “Valahia dinspre Ungaria”, la fel cum din timpul bizantinilor PeonoDacii erau Românii din Panonia şi Transilvania iar Moldova se mai numea şi RosoVlahia, adică Valahia dinspre Rusia: apoi - ca în scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung de la 1521 - pentru Valahia a fost în uz “Ţeara Rumânească”; Podunavia / “Po-Dunavia” însemna Valea Dunării. La un deceniu de la celebra bătălie de pe Câmpia Mierlei (când au luptat Ghergani şi ţarul Lazăr - rudă din clanul Muntenegrean Gherbali / Grbalj - a fost omorât / acela, conducătorul coaliţiei creştine, fiind hotărât să reziste până la ultimul om, blestemându-i pe Sârbii care n-au ajutat), Armânul / Aromânul Nicodim Gârca din zona Kosovară a Gherganilor s-a certat cu nepotul Mircea cel Bătrân” pentru ca să nu mai fie mitropoliţi Eleni în Ţara Românească aşa cum au fost până atunci, retrăgându-se lângă moşia fratelui său Antonie Gârca, în Ţinutul Haţegului, la Prislop 45,38 lat. N, 22,52 long. E, unde de fapt a fost prima sa aşezare în N Dunării dar şi ultima mănăstire ctitorită - pe lângă anterioarele de la Gura Motrului, Vişina şi altele - însă Zorza / Gorga, venit tot de pe aceleaşi meleaguri Kosovare ca Nicodim Gârca, s-a păstrat drept stolnic al domnitorului Român; e de observat că la N de Dunăre, Nicodim - nepot al lui Basarab Întemeietorul” - coborât de pe Muntele Athos, unde a fost stareţul Mănăstirii Hilandar, a ridicat biserici întâi în Banat, ulterior în Bănie şi a încheiat în Ţinutul Haţegului, ucenicii lui continuând şi în Moldova. (Puterea Sf. Nicodim asupra domnitorului Mircea cel Bătrân” era mare, prin dubla influenţă Ghergană asupra lui Vodă: pe linia paternă a lui Mircea cel Bătrân” direct el = Gârca iar pe linia maternă, mama Ana - călugărită Calinichia - a lui Vodă Mircea cel Bătrân” îi era rudă, sorgintea ei din clanul Gherbali fiind din acelaşi trunchi Balcanic Gherga; realităţile au fost că în secolul XIV Basarabi din Ţara Românească / Valahia - ca prinţesa Ruxandra şi nepotul ei Radu - s-au cununat cu Armâni / Aromâni Gherga din Coşava / Kosovo). Academicianul N. Iorga în “Ctitorii” a scris: “Relaţiile Athoniţilor cu Scaunul ecumenic - Patriarhia din Constantinopol - nu erau totdeauna bune, păstrându-se vechea rivalitate; atârnarea de Muntele Sacru Athos era mai uşoară: de acolo nu se impuneau Vlădici” / adică mitropoliţi.
Mediatorul Nicodim

După întemeierea Mitropoliei Severinului - şi terminarea sediului ei la Mănăstirea Vodiţa din Banat - Nicodim Gârca s-a remarcat în 1375 prin medierea de la Patriarhia din Constantinopol dintre bizantini şi Sârbi (care în 1346 şi-au declarat unilateral în Kosovo Patriarhia, ce a existat până în 1766 - în localitatea Pec / Ipek - la 19 km de Mănăstirea Deceani); ca atare, Hariton - mitropolitul UngroVlahiei, care a urmat din 1371 lui Iachint / primul mitropolit al Ţării Româneşti - a devenit şeful Muntelui Athos, încheind dominaţia Sârbă acolo (baza lui era cea la care a fost stareţ: Mănăstirea Cutlumuş - a Românilor - ce a fost ctitorită pe Muntele Athos în 1169 de bogatul creştin Constantin, al cărui tată a fost “Arab” / probabil Sirian). Orașul Kosovar Pec / Ipek 42,39 lat. N, 20,18 long. E din secolul XII a fost centrul jupei cneazului Grd / Gherga (strămoș al Sf. Nicodim). Este de observat că atunci când Sârbii şi-au anunţat Patriarhia, ei au dăruit Biserica Sf. Nicolae” din Vranje - sediul Episcopiei Vlahilor - Mănăstirii Hilandar de pe Muntele Athos, cu textul: “Cel care se numeşte ‘voinic’ va da de Sf. Dumitru o pătură roşie iar ceilalţi Vlahi să lucreze lâna - o bucată de cap de om - iar restul lânii să o lucreze pe din două. Iar când se concediază păstorul, Vlahii să păzească iepele pe jos; de-a călare să meargă cu egumenul şi economul unde le va porunci şi să transporte sarea şi orice va fi de trebuinţă mănăstirii. Iar când vor lucra via, să li se dea pâine şi vin de la biserică. Vitele pe care le pasc, să le pască pentru plată. Când pasc mai mult de un an, să-şi ia drept parte un mânz iar în anul următor îndată să şi-l scoată (din turmă). Iar egumenul de la Hilandar să-şi ia în fiecare an câte 2 cai”. În studiul Aromânii” din 1936, profesorul Anastase Hâciu a scris: “Odată cu începutul secolului XVIII, Ohridenii au început să emigreze sub numele de ‘Vlasi’ și ‘Țințari’, toți purtând nume caracteristice Aromânești. O mare parte din acei ‘Vlasi’ și ‘Țințari’ din Ohrida s-au așezat în regiunea Vrania / Vranja, unde până astăzi se găsește localitatea ‘Vlașki Put’ = ‘Drumul Aromânilor’. Numeroase coloane în drum spre Dunăre au lăsat urme bogate în Serbia. De pildă, la Niș a fost o colonie de Moscopoleni ce locuia părțile orașului ‘Vlah Mahale’. De o asemenea colonie Moscopolană se vorbește și în împrejurimile Vraniei”.
Vechea ortodoxie

Titlul cel mai cuprinzător al lui Vodă era “drept-credinciosul întru Hristos Dumnezeu, pietosul şi iubitorul de Dumnezeu Mircea cel Mare, domn cu mila lui Dumnezeu şi singur stăpânitor a tot pământul Ungro-Vlahiei şi de dincolo de Munţii Carpaţi, până la pământul Tătărăsc, herţog Almaşului şi Făgăraşului, domn al Banatului denspre apus, stăpânitorul ambelor laturi ale Dunării până la Marea Neagră, domnul cetăţii Dârstorului şi al tuturor ţărilor şi oraşelor până la hotarele Adrianopolei” (pe atunci, Adrianopol - adică Edirne / Turcia - era capitala otomanilor iar Constantinopol - adică Istanbul / Turcia - era capitala bizantinilor). În 15 XI 1406 la Turnu Severin, Vodă Mircea cel Bătrân” însoţit de stareţii mănăstirilor şi de principalii dregători, între care erau Gherganii, a găzduit o importantă întrunire, aşa după cum reiese din documentul datat în 23 XI din acel an la Mănăstirea Tismana, la care a participat regele Sigismund de Luxemburg - fiul împăratului Carol din Boemia şi al Elisabetei din Pomerania - care din 1387 domnea peste Ungaria şi Croaţia (avându-l în suită pe comitele Timişoarei, generalul Filippo Scolari, al cărui stil a fost însuşit apoi de Niccolo Machiavelli / ambii erau din Florenţa); întrevederea a dus la întărirea colaborării cu Ştefan - fiul ţarului Lazăr - care conducea Aromânii şi Sârbii în S Dunării, fiind contactată opoziţia otomană, pentru instalarea ca sultan a fiului lui Baiazid: Musa, ginerele lui Vodă Mircea cel Bătrân” (ceea ce s-a şi întâmplat, după 5 ani). În 1991, preotul Mihai Zorilă a scris despre unele minuni ale Sfântului Nicodim la acel eveniment din Turnu Severin: la praznic bătrânul a transformat friptura de purcel în păstrăv şi a mers prin foc împreună cu vârstnicul său frate Antonie, ceea ce a dus la convertirea ortodoxă a lui Sigismund de Luxemburg / botezat “Mateiaş” (Nicodim Gârca avea şi darul tămăduirii, căci a vindecat-o de epilepsie / schizofrenie pe singura fiică avută de Sigismund / ultimul din Dinastia de Luxemburg cu Maria / ultima din Dinastia Anjou); e de observat că în 2008-2016 (pentru 2 mandate de câte 4 ani), primarul oraşului Drobeta Turnu Severin - reşedinţa judeţului Mehedinţi, ce se întinde deopotrivă în Banat şi în Bănie - a fost avocatul Constantin Gherghe.
Sf. Nicodim trecând prin foc

Academicianul N. Iorga a explicat: “e un străvechi obicei juridic la Români; expresia ‘nu-mi bag mâna în foc’ ce se păstrează în Ardeal şi Moldova dar nu şi în Muntenia dunăreană pare să n-aibă nici un alt sens decât al unei simple comparaţii. E proba adevărului prin înfruntarea suferinţei fizice, fără a se resimţi. Acest obicei - de care Romanii au fost străini - se află la Indieni dar şi la bizantini (după un pasaj din Gheorghe Acropolitul). E vorba de apucarea fierului roşu. La Perşi trebuia să se scoată un inel de aur din apă clocotită. Aşa este şi la Oseţi, care vorbesc de ‘a trece prin foc’. De altminteri şi expresia ‘a trece prin foc şi apă’ are acelaşi sens. Concluzia e că aceste amintiri pot să fie în legătură cu acea străveche tradiţie existentă în aceste părţi, ce nu pot veni decât de la marea familie protoistorică a Dacilor; cum în aceeaşi ramură - până la Oseţi - există şi instituţia jurătorilor, ce nu poate avea decât aceeaşi străveche origine”. Gherganul Nicodim împăcat - era reprezentant al isihasmului şi şeful absolut al ortodoxiei Ţării Româneşti, ambii mitropoliţi / ai Severinului şi UngroVlahiei fiind decedaţi de câţiva ani, fără ca oficial să fie acceptaţi alţii - a revenit lângă Curtea lui Vodă şi apoi a murit în 26 XII 1406, la Mănăstirea Tismana 45,03 lat. N, 22,56 long. E, ctitoria sa pe locaţia vechii biserici de acolo / plasată lângă figura arhaică sculptată în stânca de pe partea răsăriteană a văii ştiută de popor ca “Mama”, amintind vechiul Cult al Marii Zeiţe (în căutarea locului de amplasare a mănăstirilor, Sfântul Nicodim folosea un toiag de fier cu care lovea pământul, acela comportându-se ca o antenă a subteranului - în acelaşi judeţ Gorj / Gorgiu - lângă Baia de Fier 45,10 lat. N, 23,46 long. E de pe pârâul Galbenul, e şi Peştera Muierii, cu o istorie străveche; în 2009, inginerul Corneliu Brăneanu afirma că Tismana pe harta energetică Europeană e la intersecţia unor axe sacre ce în E au Munţii Ural iar în V Franţa).

Mănăstirea Tismana
Este de ştiut că tehnica isihasmului (propagată în Imperiul Bizantin de Anatolianul Grigore Sinaitul 1255-1346, care a introdus-o pe Muntele Athos) urmărea unirea inimii cu mintea în aceeaşi trăire, adică a centrului afectiv - feminin - al inimii cu centrul creator - masculin - al frunţii: într-o retragere solitară, isihastul trebuia să spună rugăciunea ţinându-şi răsuflarea în tot timpul ce o pronunţa (treptat, datorită lipsei aerului, un sentiment de fericire inefabilă îl învăluia, văzându-se înconjurat de raze de lumină, considerată divină / supraterestră, similară celei pe care martorii transfigurării lui Iisus au contemplat-o pe Muntele Tabor / Tavor). Pentru tot ce a făcut privind ortodoxia şi Românii, Sfântul Nicodim Gârca a rămas ocrotitorul Olteniei (atunci când s-a culcat pentru totdeauna, adică atunci când a murit, stareţul Mănăstirii Deceani - locul unde a deprins primele învăţături ortodoxe - era Armânul / Aromânul Grigore “Sam-Vlah” / “Ţamblac” din Târnova / Qirqin, devenit apoi mitropolitul Kievului); ulterior în Ţara Românească, pentru peste 6 decenii - inclusiv cu un deceniu după căderea Constantinopolului, deci pentru mai mult de 2 generații - conducerea ortodoxiei a fost exercitată direct de către preoţi Gherga, nepoţi ai Sf. Nicodim (fără atestări bizantine - căci nu agreau Patriarhia ecumenică - dezvoltând Biserica Ortodoxă Română în autodeterminare / autocraţie, adică “prin mila lui Dumnezeu”): în acea perioadă Ţara Românească n-a avut mitropoliţi, ortodoxia sa fiind coordonată de preoţi Gherga din marile mănăstiri, inclusiv din Gherghiţa şi Ghergani (până la Iosif de la Cozia - mitropolitul UngroVlahiei - în timpul lui Vodă Radu cel Frumos”, domnitor care era convertit la islam din timpul când s-a implicat în cucerirea Constantinopolului alături de otomanii musulmani, atunci el comandând o parte a oştirii învingătoare). De altfel, în ortodoxie Românii mereu au fost mai apropiaţi de Muntele Athos decât de Patriarhia ecumenică din Constantinopol / Istanbul (aglomerată de Eleni); după decesul Sf. Nicodim, nu a fost nevoie de aducerea unor clerici din străinătate, deoarece cei mai calificați în Țara Românească pentru a continua munca înaltului răposat au fost cei apropiați lui, începând cu rudele: nepoții Gherghi erau primii preoți capabili de așa ceva, ceea ce ei au și făcut, împreună cu anturajele lor. În “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” - publicată în 1992 - Dr. Mircea Păcurariu a scris: “N-ar fi exclus ca odată cu Nicodim să fi venit în ţară şi unii dintre monahii români trăitori la Athos, de care făcea amintire şi hrisovul ctitoricesc dat Cutlumuşului în 1369. În hrisovul dat Vodiţei la 1372 de Vlaicu Vodă se rânduia ca după moartea lui Nicodim ‘să nu aibă voie nici un domn să aşeze în locul acela pe cârmuitor, nici arhiereu, nici altul nimeni, ci precum spune kir Nicodim şi cum va orândui, aşa să ţie călugării de acolo şi singuri să-şi puie cârmuitor’. Prin acele prevederi, mănăstirea Vodiţa devenea o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice autoritate din afară, întrucât se conducea numai prin propriul ei sobor, practică folosită la Athos, de unde Sf. Nicodim a adus-o în Ţara Românească. Într-un hrisov din 27 VI 1387, se prevedea ca vieţuitorii din mănăstirile Vodiţa şi Tismana ‘să fie de sine stătători şi - după moartea cârmuitorului lor - să nu le pună nimeni cârmuitor, nici eu însumi Mircea vodă, nici altul dintre cei de după mine, ci numai ei înşişi să aleagă pe cine vor binevoi, nici să strice orânduiala şi datina lui Nicodim şi porunca mea’. Sfântul Nicodim a fost un mare organizator al vieţii monahale la noi, după rânduielile isihaste de la Athos (însuşi cuvântul Românesc pentru ‘sihaştri’ a derivat de la ‘isihaştri’): el a fost un luptător dârz împotriva acţiunilor prozelitiste catolice patronate de statul feudal ungar în regiunile dunărene şi un bun cunoscător al problemelor ideologice; rânduielile statornicite de el la marile ctitorii ale sale din Ţara Românească au slujit drept pildă pentru numeroasele mănăstiri pe care le-au ridicat mai târziu domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Mănăstirea Vodiţa a fost amintită pentru ultima dată într-un hrisov al lui Vodă Radu ‘cel Frumos’ din 10 VII 1464”. Rânduiala ortodoxă impusă de Nicodim Gârca / Nicolae Gherga era bazată pe conceptul fundamental al bisericii ca fiind nu sub forma clădirii, ci ca formată din comunitatea credincioşilor săi; autocraţia Ţării Româneşti s-a menţinut până după căderea Constantinopolului (Armânii din Balcani colaborând cu otomanii acolo îndeosebi pentru îndepărtarea influenţei Elene din Patriarhia ecumenică / aceeaşi divergenţă cu Elenii fiind dintotdeauna şi a Armenilor din Caucaz). În imaginea următoare se poate vedea prima pagină din “Tetravanghelul” / Evanghelia caligrafiată în 1404 de Nicolae Gherga = Sfântul Nicodim (cea mai veche carte datată din Ţara Românească):
Evangheliarul Sf. Nicodim
Dr. Avram Tudosie, Dr. Dănuţ Apetrei şi Dr. Dumitru Zaharia au scris în 2011: “După zidirea sfintei Mănăstiri Tismana în 1386 - şi a altor biserici şi schituri în zonă, ca Aninoasa, Coşuştea, Moştiţa şi altele - până la stingerea sa (deci timp de 2 decenii), Cuviosul Nicodim a înregistrat o aşa numită ‘etapă culturală’ a vieţii sale. Acest luminos Meşter Manole al secolului XIV cu echipa sa de valahi pornită din şcoala de arhitectură a Athosului a construit şi desăvârşit cetăţi-mănăstiri care i-au purtat numele sfânt peste veacuri, calitatea meşteşugului oglindindu-se nemijlocit în durabilitatea operei. A înfiinţat la Mănăstirea Tismana o şcoală de caligrafie şi de copişti de cărţi bisericeşti renumită în Peninsula Balcanică. Mănăstirile au devenit focare nu numai de rugăciune, ci şi de cultură, adăpostind în chiliile lor călugări instruiţi şi biblioteci mari. Cronicile de la curţile domneşti erau caligrafiate tot de călugări. Caligrafii se bucurau de mare cinste, căci erau singurii care se îndeletniceau cu transcrierea şi răspândirea cărţilor de cult în numărele de exemplare necesare bisericilor. Până la intrarea în uz a tiparului cărţile au fost truda acelor călugări necunoscuţi de istorie. Din renumitul atelier al mănăstirii se recrutau viitori episcopi şi mitropoliţi, precum şi diacii cancelariilor domneşti. De la Mănăstirea Tismana au plecat destoinici ucenici ai Sfântului Nicodim spre Muntenia, Ardeal şi Moldova întemeind vetre de viaţă duhovnicească după regulile Cuviosului”. Pe atunci, educația nu se făcea în școli, ci în mănăstiri (fiind monopolul popilor); de aceea și puterea călugărilor / preoților era mare, secondați - în domeniul educației - numai de unele curți boierești mai mari, unde se mai depuneau eforturi de gen. Urmând celor 3 secole de influenţă catolică la Dunărea inferioară, implicarea din 1359 a lui Nicodim Gârca / Nicolae Gherga din S Dunării - avea 39 de ani - pe lângă unchiul Alexandru Basarab (fratele mamei sale) care domnea în Ţara Românească a fost hotărâtoare pentru ortodoxia la N de Dunăre, domnitorul acceptând pe lângă noul prenume Nicolae / devenind Nicolae Alexandru Basarab şi ivirea Mitropoliei Ţării Româneşti la Câmpulung; în acelaşi an, boierul Bogdan din Cuhnea Maramureşului - certat cu regele Maghiarilor - a trecut Carpaţii şi începând prin ctitorirea la Rădăuţi a Bisericii Ortodoxe Domneşti Sf. Nicolae”, a fondat Moldova ortodoxă (la începuturi sprijinită consistent cu călugări trimişi din S de către Sf. Nicodim). Academia Română în 2012 a indicat în Istoria românilor”: “Societăţile medievale se întemeiau nu pe libertate, ci pe supunere, nici pe egalitate în drepturi, ci pe ierarhie. Cele 2 state române extra-carpatice s-au integrat ariei de civilizaţie a Imperiului Bizantin, fapt exprimat de confesiunea lor ortodoxă şi de ierarhia constituită după model bizantin, a bisericii lor. Evul Mediu românesc reprezintă o parte integrantă a Evului Mediu general. ‘Romaniile’ constituite în lumea românească de dinaintea apariţiei statelor medievale de sine stătătoare au fost cunoscute sub numele de ‘Ţări ale Românilor’ ori de ‘Vlahii’ (‘Terra Blacorum’ ori ‘Vlaşka Zemlja’). Aceasta înseamnă că pe planul instituţiilor sociale, politice şi administrative existau la români multe elemente ce datau ori îşi aveau originea în îndelungata perioadă istorică de dinaintea apariţiei statelor de sine stătătoare”. (În Imperiul Bizantin, principalul reper ortodox al Rumânilor / Românilor a fost Muntele Athos - nu Patriarhia ecumenică din Constantinopol - iar ale Armânilor / Aromânilor n-au fost nici Patriarhia ecumenică, nici Muntele Athos, ci Ohrida şi Meteorele). În 1290, refuzul recunoaşterii suzeranităţii regelui Ungariei care i-a urmat lui Ladislau Cumanul l-a determinat pe acel Negru - adică Nordicul - “duce” / “mare herţeg” din Făgăraş să se organizeze şi pe teritoriul Valahiei / Ţării Româneşti (la fel a făcut Bogdan din Maramureş, care a trecut Carpaţii pentru ca să se organizeze în Bogdania / Moldova); primii domni ai Țărilor extra-carpatice ale Românilor au plecat din zona intra-carpatică Ardeal / Transilvania: dinăuntrul Carpaţilor. Rezistenţa Românilor din Transilvania - ca şi existenţa ulterioară a statelor Ţara Românească şi Moldova revoltate împotriva Ungariei - i-a determinat pe Unguri să opereze în Ardeal doar prin 3 stări: Maghiari + Secui + Saşi; de exemplu, în 1552 - când o parte din regiunea Banatului a fost cucerită de otomani - în Ardeal au început şi discriminări legiferate prin Dieta Transilvană de felul: “Românul să nu poată denunţa (sau da în vileag) pe Ungur sau Sas, dar Ungurul sau Sasul să poată denunţa pe Român” ori “ţăranul Ungur poate fi osândit numai pe mărturia a 7 oameni de bună-credinţă, Românul însă după mărturia a 3”. Istoricul Român Nicolae Bălcescu a sintetizat situaţia: “Pe la începutul veacului X domneau peste Ardeal, Bihor şi Banat ducii Români Gelu, Menumorut şi Gladiu, când un nou neam Barbar din Asia, Ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După 2 lungi războaie, ducele Ungurilor, Arpad, încă nu putu coprinde Bihorul, ţara lui Menumorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menumorut. Gelu, domnul Românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte Ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904). ‘Atunci Românii, văzând moartea domnului lor, dederă mâna cu Ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca’. Aşa Românii, nu învinşi şi coprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe Unguri în ţara lor. Într-acest chip, dupe un război sângeros, intrară Ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu (iar apoi urmaşul Ahtum a fost învins numai prin trădarea ginerelui Cinad, care s-a instalat în reşedinţa de la Morisena, denumită de atunci Cenad). La începutul domniei Ungurilor, soarta Românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii erau atunci soţi ai Ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea Ungurilor şi pe lângă hotare se aflau ducaturi cu totul libere, precum erau cele ale Maramureşului, Omlaşului şi Făgăraşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse Ungurilor, aceştia erau foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai aflau atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuiau munţii de către răsărit. Aceştia erau Săcuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei erau împărţiţi în scaune şi aveau o organizaţie cu totul democratică. Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie Germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheza II şi aşezată de dânsul în pământul numit crăiesc. Cu toţi Ungurii, Săcuii şi Saşii, Românii - cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate - rămăseseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în veacul XIII, împreună cu sentimentul dreptului lor de Moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jelozia naţiilor ce vieţuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii Ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe Români ca o naţie coprinsă şi - după dreptul coprinderilor de atunci - a-i despoia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe Moştenii ţării în starea de iobagi. Românii nu suferiră în tăcere tirania şi reducerea lor din starea de naţie liberă la starea iobăgiei; dar norocul nu-i ajută şi toată răscoala nefericită îngreuie mai mult jugul lor. Românii se sculară în mai multe rânduri în veacurile XII, XIII şi XIV. Istoria Ardealului şi a Ungariei dupe acele timpuri e plină de aşa-numitele ‘răscoale ţărăneşti’; aceste răscoale nu erau numai rădicarea iobagului către stăpânul său, dar mai mult răscoala sentimentului naţional al unui popor chinuit de alt popor. De atunci ura neamurilor luă proporţii mari şi - în vreme ce această deosibire a sângelui slujea impliatorilor de pretext la tirania lor - în inima impilaţilor ea hrănea vecinica dorinţă a neatârnării. Era o întreită tiranie: politică, religioasă şi socială. La 1366, Ludovic I, regele Ungariei, dedese voie nobililor să stârpească de tot naţia Română. Această cruntă prigonire ajunse atât de nesuferită, încât, la 1437, Românii apucară cu toţii armele împotriva tiranilor. Ungurii chemară într-agiutor pe Săcui şi pe Saşi, se conjurară împreună şi făcură legătură spre apărarea comună şi stârpirea Românilor, întărind cu jurământ a lor legătură. Dar ţăranii Români, ajutaţi şi de puţinii nobili din neamul lor ce se mai păstrase, ţinură războiul mai bine de 2 ani şi tocmai la 1439, căzând asupră-le toată puterea Ungariei, ei se liniştiră, după ce însă craiul Albert (ginerele împăratului Sigismund) le dete libertatea de a se strămuta în orice loc şi oricând le va plăcea. Înălţarea Românului Ioan Huniade la guvernarea Ungariei şi aceea a fiului său Matia la demnitatea de crai opri furia Ungurilor d-asupra Românilor. Matia pedepsi încă cu crâncenie pe cerbicoşii nobili Unguri din Ardeal, rebelaţi în contră-i, supt pricinuire că nu vor a se supune la un crai Român. Vrând să dea satisfacţie cererilor poporului Român de la 1437, el îl scăpă de dijmele ce plătea la popii catolici şi îl apără de asupririle nobililor. Craiul Matia, ca şi tatăl său, Ioan Huniad, spre a rădica naţia lor apăsată, nu ştiu face altceva decât a înmulţi numărul nobililor Români. Această măsură fu slabă în adevăr, căci aceşti nobili sau erau săraci şi neputincioşi a ţine frunte numeroşilor nobili, sau - de erau bogaţi - dobândeau interese potrivnice mulţimei şi se înecau în aristocraţia Maghiară, pierzându-şi naţionalitatea. Adevăr e că Huniazii, înălţaţi în mărimea lor prin Unguri - care îi privegheau de aproape, ştiindu-i de sânge Român - nu puteau face mai mult. Ţintirile lor erau să înglobeze pe toţi Românii în acelaşi stat cu Ungurii; pentru aceea au fost inspitirile lor nenorocite de a coprinde Ţara Românească şi Moldova. Dar cu craiul Matia muri şi dreptatea, dupe spusa şi de astăzi a poporului în Ungaria şi Ardeal, şi asuprirea ţăranilor Români crescu din zi în zi. La anul 1514 izbucni acea revoluţie a ţăranilor supt Doja, îngrozitoare prin crâncenia faptelor ei şi a pedepselor ce trase asupră-i. Românii din Banat, precum şi chiar nobili Români din Maramureş, luară parte l-această revoluţie (înăbuşită la Timişoara). Ţăranii Români din Ardeal, ce nu se mişcaseră, împărtăşiră pedeapsa celorlalţi şi perdură dreptul a se muta dupe o moşie pe alta. Apoi se introduse şi cartea de legi a lui Verboczy, care legiua că ţăranul n-are nimic afară de simbria pentru munca sa. Pedeapsa Dumnezeiască nu întârzie a izbi pe aristocraţii Unguri. Când puternicul sultan Soliman năvăli asupra Ungariei, ţăranii nu voiră a se scula spre a apăra o patrie unde nu li s-a lăsat nici un drept; şi Ungaria căzu, împreună cu craiul său, în bătălia memorabilă de la Mohaci (1526). Banatul de atunci căzu în stăpânirea Turcilor şi Ardealul rămase supt prinţi Unguri, aleşi şi vasali ai Porţii. Această nouă eră în care intră Ardealul fu şi mai fatală Românilor. Atunci se iviră acele legi batjocoritoare pentru Români, prin care veneticii Unguri şi soţii lor ocăresc numele şi neamul lor - şi religia lor numai o suferă vremelniceşte - şi pe dânşii îi declară de hoţi, tâlhari şi vagabonzi în ţara lor, moştenită de la părinţi; legi care cu totul îi depărtează de slujbe civile, nu le iartă a umbla cu sabie, paloş şi altă armă, pedepsind cu tăiere de mâna dreaptă pe acela la care se va găsi o puşcă (legi prin care nu le era iertat a purta haine de postav, nici pantaloni, nici cizme, nici pălărie, nici cămaşe subţire, apoi alte nenumărate legi despre iobăgie vecinică, etc). Ura naţională a Românilor în contra tiranilor Unguri se întrupă atunci în oarecare individualităţi puternice, care - fără a simţi poate - se făcură organul ei; astfel Ştefan Mailat, Român din Ţinutul Făgăraşului (1537-1541) şi mai apoi Pavel Măcicaş (1586) din Banat clătiră torţa discordiei peste capetele Ungurilor şi îi vătămă greu prin războaiele ce aţâţară”.
Nobil Ungur (cu căciulă)
Prin analize istorice şi genetice, s-a dovedit înrudirea Gherga-Măcicaş existentă la 1552 / atunci Grigore Gherga a murit la apărarea de otomani a Timişoarei (cetatea fiind păzită de o mie de Maghiari, 4 sute de Spanioli, 3 sute de Cehi, 2 sute de Austrieci, ș.a.), anul acela însemnând includerea unei părţi din Banat în Imperiul Otoman, familiile Gherga şi Măcicaş rămânând în partea creştină Bănăţeană neocupată otoman iar Baltazar Măcicaş fiind dus departe de Banat, lângă rudele Gherga din Boemul Trebon, Cehul Josef Macskay din Olomouc 49,35 lat. N, 17,15 long. E - genetic Gherga - confirmând aceasta în 2013 / el şi-a studiat filiaţia paternă până la ViziGoţii din secolul VII: nobila familie Măcicaş mai era înrudită în Banat din secolul XV şi cu nobila familie Fiat - însemnând “Tânăra” - din Armeniş / pe linie paternă, de pildă în 6 IX 1639 Sigismund Fiat a luat în zălog moşia Belinţ de la Francisc Groza; în judeţul Caraş-Severin, localitatea Armeniş - pe Valea superioară a Râului Timiş - e în miezul Ţinutului Gugulanilor, avându-l consemnat ca mare proprietar în 1468 pe “Petru Herka de Armeniş”. Se poate observa despre Herka de Armeniş din secolul XV sau despre Herce de Caransebeş din secolul următor că de fapt erau forme Medievale de consemnare ale autohtonilor Gugani / Gugulani Gherga. Este de remarcat şi că în trecut, pentru a nu prinde farmece, vrăji sau blesteme, deseori copiii purtau numele mamei (datină ce a existat din timpurile cele mai îndepărtate până în Evul Mediu; de exemplu, Petru - un fiu al lui Vodă Ştefan cel Mare” - era Rareş, lui Ioan Vodă cel Cumplit” i se zicea “Armeanul” datorită mamei sale Armene, ş.a.): clanurile nobile Gherga şi Măcicaş - similare genetic - probabil că la un moment dat au procedat astfel (în Caraş spre exemplu, la 22 IX 1535 - pentru credincioasele servicii militare - domnitorul Transilvaniei a confirmat nobilului Ioan George stăpânirea străveche în Caraşova, comună ai cărei locuitori şi în prezent anunţă că nu-s Sârbi, ci că-s Croaţi).

Grigore “SamVlahu” / “Ţamblac”

Puţin mai tânăr decât Sf. Nicodim, la Târnovo / Bulgaria şeful bisericii în 1375-1393 a fost Sf. Eftimie (Armân / Aromân de lângă Adrianopol, conform biografului său Grigore “Samvlahu” / “Ţamblac”, fiindcă erau rude; printre altele, s-au păstrat şi scrisori de-ale Sf. Eftimie către Sf. Nicodim). Sf. Eftimie - călugărit din 1350 la Mănăstirea Kilifarevo de lângă Târnovo, şcolit din 1363 la Mănăstirea Studium din Constantinopol şi activ apoi la Mănăstirea Lavra de pe Muntele Athos - a întemeiat Şcoala Literară la Mănăstirea Sf. Treime” de lângă Târnovo (pe care a renovat-o în 1371, deoarece necesita lucrări de mult timp: conform inscripţiei fondatoare, a fost ctitorită în 27 I 1070 de Georgi “Prilozhnik” / însemnând Gheorghi “Bijutierul” şi de fiul aceluia Kalin / însemnând “Frumosul”); acolo a stabilit regulile ortografice Slavone pentru literatura ortodoxă - urmate ca modele în cele ce azi sunt Bulgaria, Serbia, România şi Rusia - printre discipolii săi fiind înrudiţii Ciprian şi nepotul Grigore “SamVlahu” (Armânul / Aromânul Eftimie a fost ultimul patriarh de la Târnovo, el conducând apărarea oraşului de otomani). În 1392, la ideea ca Eftimie să fie mitropolit în Ţara Românească, Nicodim şi nepotul său Vodă Mircea cel Bătrân” au preferat să-l ştie rezistent în Marea Târnavă / Târnovo, căci atacul otoman acolo era iminent (Qirqin / Târnovo a căzut în 17 VII 1393); simbolizând moştenirea Asană, moaştele muceniţei Vlahe Filofteia / nume însemnând “iubitoarea de Dumnezeu” - care a trăit în Qirqin / Târnovo la începutul secolului precedent - au fost atunci duse prin Vidin la Curtea de Argeş, fiind instalate acolo în Biserica Domnească Sf. Nicolae” iar Eftimie s-a retras la Mănăstirea Petriţa din Bacovo / Bulgaria (ctitorită de generalul Caucazian Grigore), unde s-a stins. “Panegriricul” redactat de Grigore Vlahul / “Ţamblac” pentru Eftimie s-a apropiat de “Encomionul” redactat de patriarhul Constantinopolului pentru sanctificarea lui Grigore Isihastul / “Palamas” în 1368 (Sf. Grigorie “Palama” era dintr-o nobilă familie Anatoliană - tatăl său a fost demnitar la curtea împăratului bizantin Andronic Paleologul - dar rămas orfan de mic a fost crescut chiar de către împărat, care i-a devenit tutore; mama şi surorile lui Grigorie “Palama” au devenit călugăriţe, de la el - apărătorul isihasmului pe Muntele Athos şi episcopul Salonicului din 1347 - isihasmul fiind numit şi palamism: doctrină oficială ortodoxă). Datorită luptelor cu structura catolică a Cavalerilor Teutoni, Olgierd / Algirdas Ghedimin / Gediminas (1296-1377, marele duce al Lituaniei / din familia înrudită cu Dinastia Rurik a Ruşilor, genetic ca Gherga) l-a cerut pe episcopul ortodox Ciprian din Târnovo / Bulgaria în 1376 ca mitropolitul Kievului; acel bogat Armân / Aromân - învăţat şi pe Muntele Athos - cu un deceniu mai tânăr decât Nicodim Gârca, era cunoscut datorită misiunii pe care a avut-o în 1373 (trimis de patriarhul Constantinopolului în Lituania pentru a ajuta înţelegerea cu mitropolitul Moscovei) şi în 1381 a ajuns şi mitropolitul Moscovei, cu titlul de “mitropolitul tuturor Ruşilor”, conducând apoi Biserica Ortodoxă Rusă timp de un sfert de secol, incluzând în administrarea religioasă şi Marele Ducat al Lituaniei: Olgierd Ghedimin a introdus Ruteana ca limbă oficială în Lituania. Fiul fratelui său din Qirqin / Târnovo - Armânul / Aromânul Grigore, zis Slavon “Sam-Vlah”, însemnând în Ruteană “sunt Vlah” şi în Rusă fiind preluat “Ţamblac” - născut în 1365, a fost monahul predicator al Bisericii Moldovei din Suceava începând cu 1401 (trimis de patriarhul Constantinopolului, lucrările lui fiind copiate în acele timpuri la Mănăstirea Neamţ în prima şcoală de miniaturi din SE Europei de conducătorul său, călugărul Grigore / Gavril, zis “Uric” / însemnând “Scriitorul”). Este de ştiut că Mitropolia Moldovei, înfiinţată în 1386 la Rădăuţi 47,50 lat. N, 25,55 long. E / judeţul Suceava în Biserica Domnească a primului Vodă Bogdan a fost recunoscută de Patriarhia Constantinopolului în 1401 şi atunci Vodă Alexandru cel Bun” a decis mutarea sediului ei la Suceava - ce din 1388 era capitala Moldovei - împreună cu recunoaşterea concomitentă a Episcopiei Armenilor acolo (când Vodă Bogdan a întemeiat Bogdania / Moldova cu capitala la Baia şi sediul ortodoxiei la Rădăuţi, la Siret fiind sediul catolic, târgul Sucevei era dominat de Armenii refugiaţi din Ani - fosta capitală a Armeniei - şi Kilikia / Cilicia: mulţi se numeau Gheorghiu, cu urmaşi până în prezent / e de remarcat şi că în Războiul de Independenţă al Românilor, otomanii s-au predat la Plevna 43,25 lat. N, 24,37 long. E, Bulgaria în 28 XI 1877 colonelului Mihail Cerchez, descendent dintr-o veche familie Armeană / Circasiană din Moldova; Dr. Alexandru Şuga a scris în 1982 că până “în secolul trecut majoritatea populaţiei de la sudul Dunării vorbea limba română”). După Războiul de Independență, în 1878 la Conferința din Berlin delegații Aromâni Dina Gargala, Miha PapaGheorghe, ș.a., și-au prezentat dezideratele și au protestat când s-a decis preluarea administrării Tesaliei de la otomani de către Eleni: a fost o manifestare organizată a statalității Balcanice Armâne în Epoca Modernă. Este de știut că anterior de domnitorul Bogdan Vodă din Maramureș - și înainte de predecesorii săi, anume Dragoș Vodă cu fiii - Moldova era condusă de Românii din Galiția, după cum a scris istoricul Basarabean Alexandru Gonța în “Românii și Hoarda de Aur” despre cum a fost de pildă cu un sfert de secol (durata medie a unei generații) înaintea “descălecării”: “În 1334, în anturajul principelui de Halici, Gheorghe Troiadenovici / Trojadenovic - ginerele lui Ghedymin - erau Românii Boris Cracula și Alexandru Moldaovici / Moldaowicz. Primul purta titlul de palatinul Liovului, oraș care - denumit Leucopolihni / Leuco-Polihni - era, după cronicarul bizantin Laonicos Chalcocondil, reședința domnească a Bogdaniei Negre, adică a Moldovei iar cel de-al doilea în traducere corectă ar face Alexandru al lui Molda’, adică al principelui orașului Baia”. În 1363, Bogdan Vodă din Grădiștea lui Cârlig / Maramureș a unit Moldova dintre Carpați și Siret cu “Valahia Minoră” dintre Siret și Nistru - condusă de Petru, mezinul răposatului Vodă Ștefan care își avea reședința la Hârlău 47,25 lat. N, 26,54 long. E / județul Iași, vasal Hoardei de Aur prin conducătorul Cetății Albe, capitala Paratalasiei=Bugeac - fondând astfel formațiunea teritorială a Moldovei Medievale; în secolul XIV, stăpânirea pericarpatică a Moldovei de către Bogdan Vodă - a dealurilor din răsăritul Carpaților Orientali / Estici - era similară cu stăpânirea pericarpatică de către dinasticii Cărășanului / Gugulanului Negru Vodă a Nordului Carpaților Meridionali în secolele anterioare: în 1362, având sprijinul Dinastiei Ghedimină din Lituania (genetic Ghergană), Bogdan Vodă împreună cu Petru, la Apa Albastră” = Siniuha / afluentă a Râului Bug, i-au bătut cumplit” pe Tătarii conduși de Dimitrie “Princeps Tartarorum” de la Cetatea Albă, emirul din portul Cociubei / Odesa și de hanul Crimeii iar în anul următor Bogdan Vodă din Maramureș i-a învins pe urmașii Maramureșanului Dragoș Vodă, care anterior descălecase” împreună cu fii săi în Bucovina, la Baia - pe malul Râului Moldova - pentru a păzi, în beneficiul Ungurilor, trecătorile Carpaților de năvălirile Tătarilor. În “Românii și Hoarda de Aur”, istoricul Basarabean Alexandru Gonța a mai scris: “Consecința practică și imediată pentru români a victoriei de la Siniuha și a anexării Podoliei la Lituania a fost că Moldo-Vlahia și Țara Românească au scuturat dependența de Hoarda de Aur. Anul 1362 trebuie socotit ca adevăratul an al independenței depline a Moldovei și Țării Românești. De atunci înainte, Moldova s-a orientat în politica externă alături de familia Ghedimină din Lituania”. În 24 VI 1402, Armânul / Aromânul Grigore a depus la Catedrala din Suceava moaştele Sf. Ioan cel Nou” din Trapezunt, pe care le-a adus de la Cetatea Albă - ortodox executat acolo în 2 VII 1330 la intriga transportatorilor Nord Italieni catolici, care voiau dominaţia peste Marea Neagră - rostind şi o cuvântare despre patimile aceluia, ce a fost transcrisă în 1439 de scriitorul Gavril / Grigore “Uric” iar imediat după, până în 1407, s-a dus ca stareţul Mănăstirii Deceani din Kosova, unde a scris despre ctitor şi despre Sf. Parascheva, manuscrisul fiind acum păstrat în Bucureşti, apoi s-a întors în Moldova împreună cu cei din familia cneazului Ghîrd / Gârd din Coşava / Kosovo pentru încă 7 ani (pe atunci în Moldova domnea Vodă Alexandru cel Bun” 1400-1432) iar până la decesul din 1420 a fost mitropolitul Kievului, ales de sinodul din Novgorod: însoţirea stareţului Armân Grigore al Mănăstirii Deceani din Coşava cu cneazul Armân Ghârd din Coşava a fost tocmai când a răposat sufletul ortodoxiei Româneşti, Armânul Nicodim Gârca din Coşava (aşa ceva denotă - în plus - că făceau parte din acelaşi neam); Sf. Ioan cel Nou” - născut în Pont / fosta Garghia - a rămas patronul ortodox al Moldovei, dublat pe partea feminină de Sf. Parascheva. În conciliul de la Constanz 47,39 lat. N, 9,10 long. E - conform jurnalului cardinaluluiFilastre - în 1416 Grigore a militat pentru unirea bisericilor ca formă a apărării de islam, fiind primit cu mare respect de împăratul Sigismund de Luxemburg 1368-1437 (care - ca botezat şi “Mateiaş” - a înţeles ortodoxia foarte bine de la Nicodim Gârca iar apoi l-a acceptat ca ambasador pe Nicolae Gorgi de la Termopile, a cărui fiică a ajuns ultima conducătoare a Atenei / ucisă în 1453, imediat după căderea Constantinopolului, atunci şi Peloponezul ajungând inclus în Imperiul Otoman); la conciliu - ce a curmat existenţa antipapilor - au mai participat boierul Georgius / Gheorghe din Sămuşeni 48,36 lat. N, 26,04 long. E (N Bucovinei, acum Ucraina), reprezentanţi din Valahia / Ţara Românească de la Câmpu Lung, Curtea de Argeş, Turnu Severin, ş.a. În bătălia de pe Câmpia Mierlei din 1389, coaliţia creştină a fost condusă de ţarul Lazăr - Aromân Sârbizat, rudă cu Sfântul Nicodim de la Tismana şi cu nepoţii Gherga - care a murit în aceeaşi zi cu sultanul Murad: conducătorul otomanilor a fost ucis sub loviturile de pumnal ale lui Miloş Obilici (satul purtându-i numele - acum ştiut şi drept Kastriot - încă existând în S fostei moşii Kosovare Gherga); în 1974, profesorul Latif Nulaku de la Universitatea din Priştina / Kosovo a afirmat la Bucureşti că numele Obilici în Sârbă - Kopilici în Albaneză - se explică prin etimologia cuvântului Român “copil”, de unde şi toponimele Kosovare “Kopilje”, “Kopilova”, etc. sau cele legate de termenul Vlah: Vlahinja, Vlahja, Vlahinja, etc. (o parte din populaţia Vlahă din Kosova - odată cu ocuparea acelei regiuni de către Sârbi - a fost Sârbizată, mai întâi prin schimbarea numelui iar apoi prin forţarea declarării naţionalităţii Sârbe, astfel încât nu-i exclus ca acel Obilici să fi provenit dintre Armânii Sârbizaţi). De altfel - în preajma naşterii lui Nicodim - existenţa puternicilor Ghergani Armâni / Aromâni a fost printre motivele care au determinat conducătorii Sârbi să interzică mariajele cu Vlahii. Este de ştiut că la Tismana (iniţial numită Tismeana) vinul era păstrat în butoaie de tisă - arbore ce creşte acolo - de unde denumirea locului; lemnul tisei era - pentru rezistenţa şi elasticitatea sa - preferatul arcaşilor Epocii Pietrei, numele apei Tisei (cu lungimea de 1378 km, ce izvorăşte - prin Tisa Neagră - din Munţii Gorgani ai Carpaţilor Păduroşi) avându-şi etimologia tot aşa: conform arhidiaconului Paul din Alep / Siria, butea uriaşă de la Mănăstirea Tismana - făcută din lemn de tisă - avea capacitatea de 46300 litri. Paharnicul nu doar întindea domnitorului primul pahar - ceea ce însemna mare încredere - ci şi priveghea viile, îngrijindu-se să fie lucrate cum se cuvine şi culese la vreme, având sub porunca sa toţi boierii, căci nimeni nu era slobod, adică liber să-şi culeagă via dacă nu şi-a procurat mai înainte de la el învoirea. Paharnicul Gherghina apare de pildă într-un document din 10 VI 1415 al lui Vodă Mircea cel Bătrân”, care se referă la localitatea Bala 44,53 lat. N, 22,49 long. E din actualul judeţ Mehedinţi (unde domnitorul îşi avea grajdurile cailor pentru războaie): “În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea mare Vodă şi domn, din mila şi darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi încă şi către părţile tătăreşti şi pe amândouă părţile peste toată Podunavia încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al Cetăţii Dârstorului, a binevoit domnia mea cu a sa binevoinţă, cu inima curată şi luminată şi am dăruit acest atotcinstit hrisov boiernaşilor domniei mele, Vlad cu nepoţii săi, Şişa, Buia şi lui Stănilă cu fraţii săi, ca să-i fie lui Vlad cu toţi nepoţii lui, Buia, Şişa şi lui Stănilă cu fraţii lui, satul numit Bela, care este în judeţul Motrului, ca să fie lui Vlad cu toţi nepoţii lui, de ocină şi de ohabă, satul Bela şi Preslop. Au dat domniei mele un cal şi o cupă. De aceea să le fie de ocină şi de ohabă începând de la vama oilor, de la vama porcilor, de albinărit, de găletărit, de vinărici, de gloabe, de cărături, de podvoade, adică de la slujbele mici până la cele mari, de acestea toate să le fie de ohabă lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor cât va trăi domnia mea şi cât va trăi fiul domniei mele, Mihail Vodă. Iată aceştia sunt martorii acestui hrisov: ban Radu vornic, jupan Martin, ban Aga, jupan Stoica rusul, jupan Dragomir de la Segarcea, Baldovin logofăt, Micu vistier, Vasea purtătorul de sabie, Stanciu comis, Manea stolnic, Gherghina paharnic şi eu, Mihail cărturar, care am scris la Argeş. Io, Mircea Vodă, din mila lui Dumnezeu domn”.

Paharnicul Gherghina e subliniat
Pe atunci, g/herburile = stemele Ţării Româneşti și Armeniei erau la fel, după cum a redat contemporanul Ulrich von Richental 1360-1437 (orășean din Constanz / Germania), leul regăsindu-se pe sigiliul mic al lui Vodă Mircea “cel Bătrân”:
G/herburile Armeniei și Ţării Româneşti, 1414
În tradiţia Tismanei a rămas despre Sf. Nicodim că a fost şi cel care a adus acolo castani, de la Muntele Athos: plantaţiile sale de castani au fost primele din N Dunării. Dregătoriile stolnicului şi paharnicului au fost foarte importante la curtea domnitorilor Ţării Româneşti: poziţiile mesenilor întotdeauna urmau un protocol riguros, toţi serveau mâncarea pregătită în aceeaşi oală şi nu cereau de băut, ci aşteptau invitaţia făcută de Vodă, care oferea pocalul ce trecea din mână în mână pentru gustarea de către fiecare; stolnicul şi paharnicul erau membri ai Sfatului Domnesc. Pentru meritele lor, dregătorii Gherga au fost întăriţi şi cu moşii în puncte-cheie / foarte importante ale Ţării Româneşti: lângă capitala Regatului cea denumită Ghergani şi la intersecţia principalelor vaduri comerciale ale Regatului cea ajunsă a fi denumită Gherghiţa, astfel neamul Gherga fiind în apropierea puterii politice, economice, religioase şi militare mai ales în secolele XV-XVI (după un sfert de mileniu de la plecarea Gherganilor din Ghergani, o ramură Ghica - stăpână peste o parte din fosta moşie - a ridicat peste ruinele culei Gherga din Ghergani conacul Ghica din Ghergani, clădire existentă şi azi; în secolele XV-XVI, Gherghiţa a jucat rolul Curţii de Vară a domnitorilor Ţării Româneşti, funcţionând ca gazdă alaiurilor domnitorilor şi sfaturilor necesare statului, în completarea celor din capitala Târgovişte, reşedinţa din Gherghiţa fiind dezvelită arheologic în secolul XXI). Ambele cule Gherga / reşedinţe Gherga - din Ghergani şi din Gherghiţa, ale tatălui şi fiului, importanţi dregători din dreapta şi din stânga domnitorului Mircea cel Bătrân” - erau centrale, în mijlocul Ţării Româneşti, de acolo relativ facil putându-se controla întreg teritoriul. Ducaţii de argint bătuţi în timpul lui Vodă Mircea cel Bătrân” - corespunzând, conform numismaţilor, sistemului de ducaţi bătuţi la Veneţia din 1202 - reproduceau g/herbul = blazonul Basarabilor (de inspiraţie Gherga):


În “Ctitorii”, academicianul N. Iorga a precizat că “moneda domnilor Munteni - comparată cu a Balcanicilor - n-avea nimic bizantin sau sub-bizantin: nici Hristos, nici Sfânt ocrotitor, nici figură imperială în Scaun de judecată (cum a fost de pildă la Sârbi sau în Bosnia portretul regal cu sabie şi cruce)”. Academia Română în Istoria românilor” din 2012 a precizat despre cultura secolului XIV că toponimele Româneşti cel mai des redau forma plurală a întemeietorului - ca Ghergani, însemnând “Oamenii lui Gherga” - ori a primului stăpân, ca Gherghiţa; similar, Bucureşti - atestat ulterior, cu prezenţă Ghergană pe document - însemna “Oamenii lui Bucur” (Aromânul Bucur fiind eponimul: primul stăpân / în acel sens, Baki Ymeri - membru al “Uniunii Scriitorilor” din România - precizând că “pe plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, Bucuria se cheamă Bukurie”, lingvistul Român Sextil Puşcariu susţinând că Bucur şi Bucegi derivau din aceaşi rădăcină Dacă, “Buc”). Mărimea moşiei se stabilea în funcţie de suprafaţa pe care o putea înconjura împroprietăritul pe jos într-o zi (ritualul de întemeiere era prin marcarea locului central - “ferit” sau “bun”, căci “rău” era locul necurat, cu proprietăţi malefice, ce influenţa viaţa omului, flora şi fauna - vatra moşiei / adică terenul construit determinându-se prin tragerea cu arcul din centrul vetrei / moşiei: unirea punctelor unde au căzut săgeţile se făcea prin tragerea unei brazde cu plugul, spre câmp fiind şanţul iar pe pământul scos şi taluzat creşteau spini, astfel încât nici oamenii şi nici animalele nu puteau intra decât pe poarta ţarinii, ce în timpul nopţii se închidea), până la sfârşitul secolului XVI aşezările Ţării Româneşti prezentându-se ca oaze de locuire în mijlocul codrilor.
Pădurile Europei actuale
Lingvistul Român Ion Nania a scris: “Toată lumea a auzit de ‘baterea ţăruşului’; prin sintagma ‘aici s-a bătut ţăruşul’, fiecare ţăran înţelegea că ‘aici s-a întemeiat satul’. Din punct de vedere istoric, ritualul a apărut după ce s-a trecut de la locuirea neolitică la aşezările răsfirate, bazate pe gospodării individuale. Ţăruşul era un par lung de circa 2 metri - din gorun sau gârniţă - şi era bătut de bărbaţi în poiana stabilită din centrul cătunului. Înaintea baterii, toţi bărbaţii noii aşezări se descopereau şi se închinau în genunchi, cu faţa spre răsărit, în timp ce aducătorul parului rostea: ‘Doamne Zău, ziditor al Pământului şi Cerului, Tată Ceresc, ocroteşte-ne satul - i se spunea numele - şi pe toţi cei ce vor locui aici, în vecii vecilor’ şi toţi rosteau ‘Ocroteşte-ne Doamne vitele şi oile şi fereşte-ne de ispita celui necurat şi a barbarilor care vor râvni la vatra şi moşia noastră’. Toţi se ridicau, puneau mâna pe par şi spuneau: ‘Doamne Zău, vom rămâne credincioşi şi ne vom da viaţa pentru glie’. După rostirea acelui jurământ, bărbatul cel mai în vârstă ascuţea parul, ce astfel devenea ţăruş, coloana care făcea legătura dintre pământ şi cer; în capătul ţăruşului bătut în pământ cam 2 palme, puneau o opincă nouă, neîncălţată: în locul ţăruşului urmau să sape puţul din care luau apă toţi. Dintre toate popoarele indo-europene, la unul singur mai aflăm apelativul ‘ţăruş’: grecescul ‘ţaruhi’ = ‘opincă’. În 1987, Pierre Leveque în ‘Aventura greacă’ a concluzionat: ‘Către anul 2000 î.C., un grup indo-european din regiunea carpato-danubiană a ocupat Grecia; autohtonii au fost apoi înghiţiţi de dorieni, fiind sigur că dorienii au venit din valea Dunării de-a lungul Moravei şi a Axiosului / Vardarului, unde au fost găsite cimitirele lor’. Se ştie că vechii greci purtau sandale iar geto-dacii purtau opinci. În opinia noastră, grecii cu siguranţă au văzut ritualul baterii ţăruşului la geţii ce-şi întemeiau aşezări statornice; ei numeau parul ascuţit nu ‘ţăruş’, ci tot ‘par’ = ‘paluhi’, socotind că ‘ţaruhi’ era ‘opinca’. Consider că a sosit timpul ca lingviştii români să abandoneze vechile tipare şi să reanalizeze sutele de cuvinte pe care dicţionarele explicative le consideră a avea etimologie necunoscută”. În Dicţionarul de mitologie română” publicat în 2013 de Dr. Ion Ghinoiu apar şi următoarele consideraţii despre bătutul parului: “Expresia românească ‘a bate stâlpul’ / ‘parul’ era o imagine a hierogamiei cosmice, definind Cerul patern cu Pământul matern. Practica magică a bătutului parului la întemeierea adăpostului şi în primele invenţii tehnologice ale omenirii (semănatul cu parul, aprinderea focului prin frecarea lemnelor, zdrobitul seminţelor cu pisălogul în piuă, etc.) îşi au originea în reflexologia şi mişcarea de dute-vino a reflexului sexual. La casa miresei, uneori sub un măr din grădină, o persoană iniţiată - ca brădarul, colăcarul, stegarul - oficia împerecherea tânărului cuplu prin spargerea talerului miresei, întors cu faţa în jos, cu prăjina steagului de nuntă al mirelui. Adesea în vârful bradului de nuntă se înfigea un măr sau o gutuie, simbol al nupţialităţii. Actul nupţial cândva petrecut în văzul tuturor a fost preluat - într-un târziu - de aceste substitute, paralel cu dezvoltarea sentimentului de pudoare. Structura ceremonialului nupţial aminteşte de o posibilă iniţiere sexuală a tinerilor de către naşi, reprezentanţi ai strămoşilor în linie paternă, practică atestată până recent în unele societăţi arhaice. Obiceiul din Ţara Almăjului ca mireasa să nu doarmă prima noapte cu mirele şi bogăţia folclorului erotic pe această temă, strigăturile adresate naşului în timpul nunţii cultivă ambiguitatea generatoare de sub/înţelesuri legate de plata găinii, simbolul miresei nuntite; aluziile erotice la adresa naşului - ideal de masculinitate şi virilitate - abundă de-a lungul întregului ceremonial nupţial”. Alegerea locului favorabil pentru întemeierea locuinţei era însoţită de o serie de practici Magice (locul unde dormeau animalele lăsate în libertate peste noapte, visele, etc.); în accepţia Română, locuinţa era privită ca un adăpost consacrat ce trebuia protejat în consecinţă: actul fundamental de întemeiere al casei era bătutul ţăruşului ce fixa locul unde urma să fie amplasată vatra focului, mărimea construcţiei stabilindu-se prin aruncarea bardei (teslei / toporului) în cele 4 vânturi, fapt ce determina forma relativ circulară a gospodăriei / pentru “bătătură” şi anexe. Totuşi, o spusă sintetiza situaţia, în sensul că nu locul sfinţeşte omul, ci omul sfinţeşte locul; academicianul A/Român Lucian Blaga a observat în “Trilogia culturii”: “satele ortodocşilor permanent au fost creatoare, oraşele devenind simple sate hipertrofiate iar în apus s-a întâmplat invers, căci satele catolice erau forme desuete, de obârşie orăşenească”. Bunele servicii ale dregătorilor Gherga au fost răsplătite de Vodă Mircea cel Bătrân” cu proprietăţile / moşiile ce au fost denumite după stăpâni - Ghergani şi Gherghiţa - însă pe când aceia erau preocupaţi iarna de amenajări acolo împreună cu cei încă veniţi din Balcani din numerosul neam Aromân Gherga, domnitorul Mircea a fost otrăvit şi a murit (îngropat în 4 II 1418 pe malul Oltului, la ctitoria sa - Mănăstirea Cozia 45,16 lat. N, 24,18 long. E din judeţul Vâlcea / în Slavonă “vâlc” însemnând lup - zidită de “popa Gavril” / din anturajul Gherganului Nicodim, şef şi peste Mănăstirea Cotmeana 44,57 lat. N, 24,37 long. E, judeţul Argeş).

Gherghi...şi Gherghe Paramali”

Academicianul A/Român N. Iorga a scris în “Ctitorii”: “După Vodiţa, Nicodim începu a zidi la Tismana, în munţii Gorjului, apoi la Cozia, drept deasupra Oltului, şi la Cotmeana, dincolo de apă. Pentru el nu erau hotare; ele erau numai pentru puternicul - dar mai puţin influentul său adversar - patriarhul ecumenic. De aceea Nicodim a făcut în Ardeal, supt munţii cari cuprind rămăşiţele Sarmisegetusei, micuţa biserică de la Prislop şi şi-a îndreptat ucenicii spre nou-întemeiata Moldovă, unde - în adâncurile codrilor Neamţului, lângă pârâul cu acest nume - în acelaşi cadru de munte şi de codru, a ridicat zidurile mănăstirii cu acest nume. Încă la 23 XI 1406 Nicodim a primit o donaţie de la Mircea”. În acel secol XV, cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil a scris că “acest Mircea nu de puţine ori ţinându-se cu femei tinere a avut de la ele nu puţini copii nelegitimi prin toată Dacia”; se prea poate că dregătorii de frunte - “mâinile” dreaptă şi stângă, tatăl stolnic Zorza şi fiul paharnic Gherghi - ai domnitorului au avut grijă, din moşiile lor de la Ghergani şi Gherghiţa, de aşa copii domneşti. Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân” şi Vodă al Ţării Româneşti între 1418 şi 1420, în timpul când tatăl său zăcea, trăindu-şi ultimele clipe, a dăruit 10 case “din însăşi casa domniei mele şi din însăşi oraşul domniei mele” (adică Târgovişte 44,55 lat. N, 25,27 long. E / judeţul Dâmboviţa), între care Mănăstirii Cotmeana pe cea a lui Gherghi / Gherghe “Paramali” - adică “Afumatul” / “Beţivul” - şi Mănăstirii Cozia pe cea a lui Gherghe / Gherghi “să fie de ocină şi de ohabă şi de toate dăjdiile şi slujbele să fie slobode”; e de ştiut că “ocină” însemna proprietate moştenită iar “ohabă” însemna deplina posesie, ce conducea la scutirea de taxe.

Gherghi Afumatul” şi Gherghi Obraz” sunt subliniaţi

În 28 II 1424, Vodă Dan II - nepot al lui Mircea cel Bătrân” / era fiul lui Vodă Dan I - a reconfirmat / întărit Mănăstirilor Cotmeana şi Cozia cele 10 case “de oameni” / adică pentru familii, scutite de dări şi slujbe (istoricii Aurel Cazacu, Valeria Costăchel şi Petre Panaitescu - care în 1957 au studiat viaţa feudală în Ţara Românească - au afirmat că “în acel act, dintre nume, Gherghi Afumatul şi Gherghe Obraz sunt evident străine, nu ca Românescul Gheorghe”, profesorul universitar Petre Panaitescu în 1943 afirmând în cartea sa “Mircea cel Bătrân” că erau Greceşti): “Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Dan mare Vodă şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind peste toată Ţara UngroVlahiei, Amlaşului şi Făgăraşului herţeg: A binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată şi am dăruit acest atotcinstit şi cu frumoasă faţă, ce este preacinstit, deasupra tuturor cinstelor şi darurilor, acest de faţă hrisov al domniei mele, celor 2 mănăstiri ale domniei mele, de la Cozia a Sfintei Troiţe şi Sfintei Blagoveştenii de la Codmeana, ca să le fie din oraşul domniei mele, din Târgovişte, 10 case, anume: Ianache, Trifo, Tudoran nepotul lui Gavalin, Costandin fiul lui Tudor, Caloian fiul lui Mihu, Gherghe Afumatu, Seva Muchia, Gherghe Obraz, Ivan Gari şi Ştefu nepotul lui Razmir. Aceste 10 case le slobozesc domnia mea acelor 2 mănăstiri ale domniei mele, ca să fie în supunere şi pentru toată nevoia, la orice vreme; de asemenea şi de ohabă, începând de la vama oilor, vama porcilor, albinărit, găletărit, cărături, vinărici, podvoade, posadă, fân, talpe, toate engariile, mici şi mari, câte se află în oraşul domniei mele, în Târgovişte, întru nimic să nu aibă vreun amestec cu oraşul domniei mele, ci să slujească numai acelor 2 mănăstiri ale domniei mele. De aceea, oricine vor fi, din mila lui Dumnezeu şi a domniei mele, dregători, judeţul acestui oraş al domniei mele, Târgovişte, vornic, pristav, birău, folnoj, încă şi găletarii, vinăriceii, vameşii de oi, de porci, de albine şi birarii sau orice dregător al domniei mele, fiecare să se ferească de acele case pe care le-a dăruit domnia mea acelor 2 mănăstiri ale domniei mele. Iar cine s-ar încumeta să împiedice chiar şi cu un fir de păr, acela va primi mare rău şi urgie de la domnia mea, ca un neascultător şi necredincios al acestui hrisov al domniei mele. Încă şi după moartea domniei mele, pe cine vrea Domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti, din rodul inimii domniei mele ori din alt neam, dacă va cinsti, înnoi şi întări acest hrisov al domniei mele, pe acela Domnul Dumnezeu să-l cinstească, să-l întărească şi să-l păzească în domnia lui; dacă va strica şi va risipi, pe acela Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici şi în veacul viitor să fie blestemat de Tatăl, Fiul, Sfântul Duh şi de 318 sfinţi părinţi purtători de Dumnezeu de la Niceea şi să-i fie sufletul lipsit de corpul şi de sângele lui Hristos. Aceştia sunt martorii: jupanii Borcea, Voico, Albu, Dobrotă, Utmeş, jupan Cârstea Pleşeschi, Coica logofăt, Nanotă spătar, Mileţ vistier, Dragomir comis, Nan paharnic. Şi Nicula am scris în Târgovişte, în anul 6932”.
Mănăstirea Cotmeana
Este de remarcat că în patrimoniul micii mănăstiri, terminată în 1383, pe timpul domniei lui Radu I - aflată pe dealurile Nord-Argeşene în apropierea Râului de Munte Cotmeana - a rămas cel mai vechi clopot din Ţara Românească, datat 1385 / până atunci numai toaca fiind folosită (e de observat că - foarte importante în ritualurile religioase - clopotele metalice s-au răspândit din răsăritul Indiei în restul lumii). Casele dăruite mănăstirilor de Vodă Mihail - după cum reiese din document, asociat la domnia tatălui său, Vodă Mircea, care atunci se afla pe patul de moarte - erau ale dregătorilor de la Curtea Domnească, după aceea fostul stolnic Zorza / Gherghe “Obraz” retrăgându-se împreună cu fiul său mai mic Gherg-ka la moşia Ghergani iar fiul său mai mare, fostul paharnic Gherghina / Gherghi “Afumatul”, mai dinamic, mergând şi mai departe, la Gherghiţa, ce se găsea în mijlocul unei aglomerări de sate, unde s-a ocupat de ceea ce ştia mai bine - cultura viţei-de-vie - în podgoria de acolo (ce exista deja, mormântul stăpânului de la sfârşitul secolului XIV al regiunii fiind dezvelit în 1968 de arheologi în curtea Liceului Urlaţi 44,59 lat. N, 26,12 long. E / denumirea de Urlaţi fiind considerată traducerea din Slavă de la “Krik” = “Urlet” a hidronimului Cricov, academicianul A/Român N. Iorga constatând în 1927 că acea etimologie însă “n-ar avea nici un sens, ci căutarea întâlnindu-se lângă Dunăre, până la Craguievaţ şi Cruşevaţ”, reşedinţa fortificată a ţarului Lazăr, pe care a întemeiat-o în 1371: între Kosovo şi Timoc, regiuni puternic populate de Aromâni / Vlahi); în 1421 - după ce Vodă Mihail / fiul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” a fost ucis de vărul său Dan II - fostul paharnic Gherghina / Gherghiţă a revenit la Curtea Domnească în calitatea de logofăt (respectiv cancelar, în forma Latină) al următorului Vodă, Radu “Chelu” / tot fiu al răposatului Vodă Mircea “cel Bătrân”. În acel secol XV Gherghiţa s-a dezvoltat rapid, mai ales că era pe principala rută comercială a Ţării Româneşti iar Ghergani a rămas pentru neamul Gherga “moşia părintească” (secolele XIV-XV au fost cele mai reci ale Evului Mediu). Demnitarul Zorza / Gorga - respectiv Ghergha / Gherghe - a avut 2 fii cu funcţii importante în Ţara Românească: primul născut Gherghina / Gherghiţă - stabilit în Gherghiţa - şi mezinul Gherg’ka / Gherghe, care ca junior a rămas în Ghergani cu tatăl său (Gherg-ka a intrat în dregătorie ulterior fratelui său Gherghina / Gherghiţă, ca lascărul / cămăraşul lui Vodă Vlad Dragul” / Dracul”, fiu al domnitorului Mircea “cel Bătrân”). În lucrarea “Între Orient şi Occident”, Dr. Neagu Djuvara a scris despre organizarea aşezărilor de Moşneni în Ţara Românească: “Întregul sat se socotea urmaş al unui strămoş comun (un ‘moş’) şi - uneori - era păstrată în scris filiaţia diferitelor familii, ceea ce i-a inspirat lui Iorga expresia ‘sate genealogice’ pentru a desemna acele comunităţi. Ca să fie cineva primit într-un astfel de sat (altfel decât prin căsătorie) trebuia să dovedească că făcea parte din acel neam. De altminteri, satul purta, cel mai adesea, numele acestui străbun eponim. Satul se putea întinde sau mări, însă tot pe bază de legătură familială. Se putea, de asemenea, ieşi din comunitate, însă evaluarea cotei-părţi cuvenite celui ce pleca punea o problemă delicată: nu exista o împărţire a proprietăţii pe capete, nici măcar pe capi de familie, deoarece fiecare moşnean păstra pentru sine şi numai pentru sine tot pământul pe care-l putea lucra şi desţeleni; un moşnean desţelenea şi lucra mai mult pământ, un altul mai puţin, astfel încât nu existau proprietăţi egale. Autorizaţia de a defrişa, precum şi împărţirea pământului pe familii era de resortul sfatului satului, care avea puteri destul de întinse, atât în materie administrativă, cât şi în materie fiscală, de vreme ce satul răspundea solidar pentru dări. Sistemul de împărţire a pământului arabil putea comporta variante. Când exista o oarecare suprapopulaţie iar împrejurimile nu îngăduiau extinderea pământului arabil prin defrişări, se putea ajunge la împărţirea unui lot mare în parcele individuale, distribuirea făcându-se prin tragere la sorţi; bucăţile de pământ se numeau ‘soarte’ şi deveneau ereditare în cadrul familiei dar chiar şi atunci, parcelele redeveneau comunitare după recoltă, pentru păşune. Tot ereditare erau - pretutindeni - casa individuală din jur, împreună cu ograda de păsări şi cu livada. Copiii părăseau casa părintească pe măsură ce se căsătoreau; fetele intrau în familia soţului iar băieţii îşi făceau casă în alt loc, uneori chiar foarte departe, atunci când satul - saturat - trebuia să se extindă. Până la un timp foarte recent, în satul românesc era de neînchipuit ca un băiat să se însoare înainte de a avea casa lui, cu excepţia ultimului născut. El era dator să rămână în casa părinţilor care îmbătrâneau; el şi nevasta lui preluau gospodăria ‘bătrânilor’, îi ţineau pe aceia pe lângă ei până la moarte şi se îngrijeau să facă cele cuvenite pentru înmormântare, precum şi toate pomenirile, care - la creştinii ortodocşi - au atât de mare însemnătate. Dacă într-o familie nu erau băieţi - fapt socotit ca o pedeapsă dumnezeiască - sau dacă muriseră cu toţii înainte de a fi putut creşte moştenitori bărbaţi, una din fete avea datoria să se instaleze la bătrânii săi părinţi, împreună cu bărbatul ei, care, de altfel, intra în familia soţiei şi îşi lua, cel mai adesea, numele patronimic al socrului sau preciza, după propriul său nume, că era din satul socrului; în felul acela, bărbatul îşi schimba nu numai locuinţa, dar şi neamul din care se trăgea. Când nici o fată nu era, se înfia un copil, de preferinţă dintre rudele cele mai apropiate; iar printre aceia trebuie să socotim finii, deoarece năşia crea o adevărată rudenie între naş şi fin (interdicţiile de căsătorie între ei, şi chiar între urmaşii lor, erau la fel de severe ca şi între rudele de sânge). Practica năşiei era de o mare însemnătate în societatea ţărănească: naşii de la botez şi naşii de la căsătorie adesea erau aceiaşi, naşii de la căsătoria părinţilor devenind apoi naşi ai copiilor celor cununaţi, dar putea exista şi reciprocitate, încât se ajungea la un fel de năşie reciprocă, între familii, nu doar între indivizi”. În 1408, la 2 ani după ce a fost puternic influenţat de către Nicodim Gherga la Turnu Severin, regele Sigismund de Luxemburg a fondat Ordinul Dragonului - sub patronajul Sf. Gheorghe - asemănător Cavalerilor Templieri (care oficial nu mai erau de un secol), în care l-a cooptat pe Vlad Dracul”: modelul l-a avut în primul Ordin laic din lume al Cavalerilor - al Sf. Gheorg - înfiinţat de regele Carol Robert d’Anjou al Ungariei în 1318 la Timişoara şi în “Ordinul Sacru al Dragonului Sfântului Gheorghe” lansat de Aromânul Sârbizat Miloş Obilici împreună cu o duzină de Cavaleri (toţi morţi în prima bătălie de pe Câmpia Mierlei, cu excepţia lui Ştefan, fiul ţarului Lazăr); după excluderea în 1436 a lui Vlad Dracul” din Ordinul Dragonului - datorită alianţei cu otomanii - Gherghe / Ghergka l-a ajutat, fiind cămăraşul lui Vodă: cel care se îngrijea de cămara domnului (de avutul domnitorului, ca administratorul tezaurului personal al aceluia). După cruciada eşuată de la Varna, Vodă Vlad “Dracul” l-a acuzat de eşec pe Ioan / “Iancu de Hunedoara” şi a fost ucis - se pare că îngropat de viu - împreună cu fiul său mai mare Mircea de către acela, la începutul anului 1447 (soția lui Vlad Dracul” era Vasilisa Mușat, fiica lui Alexandru cel Bun” din Dinastia Maramureșenilor Bogdănești care conducea Moldova, așa cum Dinastia Neagră din Ardeal - din care au fost înaintașii lui - conducea Valahia / Țara Românească, numită bizantin UngroVlahia, respectiv Maghiar sau Latin TransAlpina; un alt fiu al lor a fost Vlad “Țepeș”, născut în cetatea Sighișoara ce pe atunci era în stăpânirea domnitorului Muntean). Este de ştiut că în afara atribuţiilor principale dregătoriei pe care o deţinea şi de la care îşi lua numele, fiecare dregător putea îndeplini, din porunca domnului, diverse alte însărcinări: strângeri de dări, judecata unor pricini între locuitori (individual sau în grupuri formate şi din alţi dregători), comandă de oaste, hotărnicii, solii peste hotare, etc.