 |
| Arianii au ajuns în India dinspre NV |
Sorgintea Arianilor a fost Ponto-Caspică - Arianii au provenit din acele Bazine Marine - migrarea lor în Bazinul Gargar / Ghaggar datorându-se veștii abandonării aceluia de către puternicii Gherga, Arianii urmând în general ruta predecesorilor migrați imediat după Potopul Pontic tot de acolo în NV Indiei (unde acei înaintași - străluciți Veghetori - au reușit fondarea primei Civilizații post-diluviene independente din lume, fundamentată pe Cultura Vedică). Orientalistul Germano-Britanic Ernest Bunsen 1819-1903 a studiat prezenţa Ariană în Bazinul Oxos la sfârşitul mileniului V î.C., afirmând că şi acela era numit pe atunci Sarasvati, denumire coruptă Persan apoi în Harahvaiti iar ulterior Harut (de la care - printre alţii - în Europa a apărut numele de Croat / Horvat, denumirea cravatei fiind de la eşarfa distinctivă ce o purtau la gât Croaţii, de la începutul lor European, aşa cum s-a regăsit în Epoca Modernă la văcarii Americani = “cow-boys”); în Mesopotamia, Arianii au fost numiţi Huriani. În 1924, istoricii Britanici de la Universitatea Cambridge au susţinut că primul val Arian a ajuns din Carpaţi în N Indiei la sfârşitul mileniului IV î.C. (după Potopul biblic) şi învăţaţii săi au început a redacta “Vedele” odată ajunşi acolo.
 |
| Începutul mileniului II î.C. (conform cercetătorului Costas Melas, 2020) |
În 1950, savantul Englez Harold Bailey de la Universitatea Cambridge şi orientalistul Francez Sylvain Levi au dedus că la un moment dat Ganga - soţia lui Şiva, credinţa în puterile ei asupra apei fiind că poate spăla păcatele, astfel credincioşii asigurându-şi un loc în Rai - a înlocuit Garga (în Caşmir a fost cunoscut şi reversul, respectiv Ganga-Garga, după cum a arătat sociologul Indian Ram Kaul în 2002, exemplificând şi vechimea formei Gargiya); asemenea rocade lingvistice Asiatice “N”/“R” s-ar remarca nu doar în N Indian, ci și în N Mongol (de unde Medieval au ajuns Mogulii peste Indieni): așa cum a rămas știut din Evul Mediu Ghenghis Khan - cel mai mare împărat al Mongolilor - în denumirea sa Genghi/s, cu pronunția Ghenghi pentru “Universal”, efectiv s-ar vedea puternicul K/Han = împărat Gherghi / Gherghis.
 |
Ganga
|
Pe de altă parte, Gangara / Ghagara a fost patronul clopoţelelor Gargara utilizate în consacrarea stăpânului topoarelor cu tăiş dublu (prototipul halebardelor), utilizate şi de Ghergarii din Anatolia sfârşitului Epocii Pietrei. Zeului Gargara / Gangara al clopoţelelor îi era consacrată Constelaţia Dragonului, a cărei principală stea a fost pentru Pământ până la începutul mileniului III î.C. Steaua Polară (datorită efectelor precesiunii, peste 19 milenii va fi din nou Steaua Polară: vechii Egipteni au considerat-o steaua protectoare a Zeiţei Fertilităţii Taurt - soţia lui Set - patroana Cerului Nordic). În prezent, Gange e cel mai sacru Fluviu din Gyagar / India (iniţial, în marele trecut, cel mai important a fost Ghaggar, Fluviu izvorând din Caşmir, dar după secarea lui migrarea mai ales spre răsărit a dus la acordarea de importanţă Gangelui, al cărui Bazin e un sfert din actuala Indie). De altfel, foarte vechiul şivaism - ce reprezintă manifestarea graţiei divine ca mântuitoare a fiinţelor - avea forma cea mai pură şi elevată în Caşmir, Tradiţia transmiţându-se de-a lungul timpului de la maestru la discipol, sub forma “de la gură la ureche”; principiile sale s-au multiplicat în lume, de la modelul holografic al Universului (prin care rezonează totul şi e de ajuns cunoaşterea bună a unui singur aspect pentru a avea revelaţia restului, infinităţile cosmice fiind atât macro cât şi micro, omul fiind expresia verigii între minus infinit / “-∞” şi plus infinit / “+∞”, aşa cum Hermes = Ham afirma “cum este în mic, aşa e în mare”), până la împărtăşirea unor date, ca: adevărul este unul singur, creaţia este unică, viaţa e doar una, omul este unicat, toate fiinţele sunt indisolubil legate între ele, etc. NV Indiei era populat de Ariani, ceea ce efectiv însemna că erau Indo-Iranieni (aparţinând Indo-Europenilor), ulterior budiştii conferindu-le şi înţelesul de nobili, însă nu ca termen rasial, ci ca standard social; aspectul lor general - începând din cele mai vechi timpuri - era tipic Nordic, ca o populaţie înaltă, cu pielea, părul şi ochii de culori deschise.
Geologul Român Liviu Giosan în 2012 a explicat cum s-a prăbuşit Civilizaţia milenară din Nordul Indiei (inclusiv de pe teritoriul Paki-stanului): “Civilizaţia a dispărut datorită unor presiuni geoclimatice extraordinare. Populaţia de acolo nu a reuşit să inventeze o soluţie tehnologică care să surmonteze acel handicap climatic, preferând să părăsească în masă zona din apropierea fluviului Indus, ce totuşi alimentează astăzi cea mai mare reţea de irigaţii din lume. În urmă cu 4 milenii, precipitaţiile aduse de musoni au scăzut atât de mult, încât ploile nu au mai putut susţine debitele iar zona din apropierea Indusului - altădată propice pentru agricultură - a devenit improprie. Oamenii au decis să migreze, aproape în totalitate, spre est, către bazinul fluviului Gange, unde au trăit la un nivel mult inferior de dezvoltare şi apoi au pierit”.
 |
| Restrângerea Vedicilor (Dr. Nishant Malik, 2020) |
 |
| Yamuna |
Dr. Napoleon Săvescu documentând “Noi nu suntem urmaşii Romei” a arătat că la începutul mileniului II î.C. (atunci când Fluviul Ghaggar a secat complet), populaţia mutată gradat spre E, în direcţia Fluviului Gange, a produs acolo al doilea val de urbanizare; pe atunci, populaţia globului era de 27 milioane oameni, dintre care aproape o cincime trăia în India: “Aveau o organizare tribală, în fruntea fiecărui trib fiind un rege-rajah, a cărui funcţie era ereditară. Viaţa de familie era dominată de tată (pitar în sanscrită...cel care aducea pâinea / pita în casă) iar mama (matar în sanscrită) se bucura de o oarecare libertate, având autoritate asupra copiilor şi servitorilor. Acea populaţie Ariană albă s-a suprapus populaţiei locale negroide, fără a se amesteca cu ea, divizând societatea indiană în 4 categorii sociale numite caste, în ordinea lor: preoţii, războinicii, negustorii şi ţăranii - ultima fiind a servitorilor (care asudau muncind pentru primii). La începutul perioadei Ariane era permisă mutarea dintr-o castă în alta”. Este de ştiut că termenul Sanscrit pentru “castă” era “varna” (însemnând şi “culoare”). Divinul Tată - în N Indiei Dyaus Pitar - e de observat că a ajuns în vechea Greacă Zeus Pater, în Iliră Dai Patures, Latin “Ju-Piter” = Jupiter, etc. / înlocuit hindus de Varuna, căci încă din perioada Vedică numele Dyaus a ajuns să însemne “cerul zilei”; de altfel, Jupiter era cuvântul compus din Io (Jo sau Ju, pentru stăpân) şi Pater = tată, literalmente adică: stăpânul tată. Zeul Cerului era - prin excelenţă - mascul fecundător: din Dyaus - denumit “cu bună sămânţă” - s-au născut Zeii (el era văzut “cu mulţi ochi” - formulă mitică pentru stele - şi “vedea tot”, astfel încât nu-i scăpa nici un păcat, oricât de ascuns, în unele versiuni hinduse fiind personificat și ca tatăl soarelui / Zeul Surya).
 |
| A doua migrare Ariană |
Prima migrare Ariană se presupune că a fost cu mult înainte, apărută în timpul avatarului Rama (a cărui ivire a fost calculată între mileniul VIII î.C. şi mileniul VI î.C., pentru mai mare precizie mijlocul perioadei respective - din mileniul VII î.C. - fiind după începutul calendarului Indian, un timp post-diluvian plauzibil); mişcarea a fost de-a lungul neoliticului, în mod gradat, după cum au explicat în 1955 istoricul Britanic Edward Rapson de la Universitatea Cambridge: “Trebuie reţinut faptul că aceste migraţii nu au avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, ‘Wirosii’ = Indo-Europenii trebuie să fi avut de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare care le devorau substanţa şi îi lăsau să piară de foame sau să supravieţuiască în mizeria captivităţii unor cuceritori cruzi. Trebuie să presupunem că succesul s-ar fi putut obţine numai în valuri succesive care urmau la intervale scurte: căci dacă succesorii lor ar fi întârziat prea mult, primul val de migratori ar fi fost oprit sau absorbit”. Ocuparea unui nou teritoriu de către Ariani devenea legitimă prin ridicarea unui altar denumit “Garga-Patya”, dedicat lui Agni / patronul focului, primul născut al lui Brahma / Dyaus (în spaţiul Român şi acum se sărbătoreşte tăierea porcilor de Ignat, când ard focuri cu vâlvătaie, corelaţia Agni-Ignat fiind evidenţiată de specialişti); Agni / Argi - Zeul Sacrificiului, ştiut drept cel care a adus focul din Cer - era preotul Zeilor, “crainic” între Cer şi Glie: a fost considerat stăpânul casei, căci alunga beznele, îndepărta demonii şi apăra de vrăji (de aceea, raporturile sale cu oamenii erau foarte strânse). Iniţial, Varuna şi Argi / Agni (al cărui omolog era soarele) făceau parte din grupa “asura” - adică a Magilor / Magicienilor - sub cârmuirea lui Indra / fiu al lui Dyaus, însă toţi cei 3 Zei au trecut în mai tânăra tabără divină denumită “deva”; este de remarcat că la hinduşi - în Sanscrită - “deva” era denumirea pentru “divin” (mult ulterior, budiştii i-au asociat pe “asuri” cu obişnuiţii grotelor Tibetane, în ansamblu având genericul Agharti / “A-Gharti”). Indra - zis şi Sakra - era cel ştiut cu “mii de testicule”, stăpânul ogoarelor şi al pământului: fecundătorul (în “Rig Veda” - cea mai veche lucrare dintre “Vede”, însemnând “Veghea” / cunoaşterea regală - a fost Zeul cel mai popular / suprem, cârmuitorul divin al tărâmului spiritual divin, eroul prin excelenţă locuind pe Muntele Meru, neistovit băutor de Soma şi arhetip al forţelor generice, fratele geamăn al lui Argi / Agni). Ghergarii / Gargarii au fost prezenţi în primele 2 caste, care erau ale cârmuitorilor: casta preoţilor / brahmanilor (purtând părul peste tâmpla dreaptă de la sfârşitul adolescenţei prin tuns ritualic - obicei străvechi, inclusiv de recunoaştere - preluat în Anatolia de Troianii Gargari / Gherghiţi iar în Africa de Maxyanii de la apus de Ghetuli, ajunşi mari agricultori în timpul Romanilor) şi casta nobililor războinici, regală, din care proveneau regii; cei din N Indiei denumeau casta ca “varna” iar oraşul Varna de pe coasta Vest Pontică unde locuiau Valahi - întemeiat lângă Anticul port Carian Odessos - îşi poate avea etimologia conectată astfel ori chiar legată de Varuna (protector acvatic şi ceresc deopotrivă, fiind Zeu de Vară / anotimpul cel mai însorit) sau ca fortăreaţă “Var” a Varegilor / Vikingilor, căci prima sa menţiune documentară a fost făcută de către călugărul bizantin Teofan “Mărturisitorul” în secolul IX. Despre puterile intercontinentale de călătorie şi de influenţare din trecut au apărut consemnări încă din Antichitate, ca de pildă în “Geografia” XVII, capitolul 3, Anatolianul Strabon - care n-a fost în India - a scris neîncrezător, “ferind de a trece totul în tăcere şi într-un fel de a mutila istoria”, că pe coasta Atlantică Nord Africană “există vechi aşezări de Troiani, care sunt pustii în prezent (adică în secolul I î.C.) dar care odinioară erau formate din cel puţin 300 de localităţi, pe care le-au distrus Nigriţii şi Pharuşii, unii autori susţinând că Pharuşii sunt Indieni care au ajuns pe acele meleaguri împreună cu Hercule”. Dr. Napoleon Săvescu a mai notat: “Acele caste - existente până în prezent - sunt grupări formate din persoane cu aceeaşi origine şi ocupaţii, exercitând un anumit tip de profesii şi având drepturi bine precizate. Concepţia de bază este că omul de la naştere e destinat să aparţină unei caste, acum fără a mai putea trece dintr-una în alta. Prima castă - a preoţilor ‘oameni-zei’ (numiţi fachiri şi de către kurzi) - era cea mai importantă, fiind considerată a celor născuţi de 2 ori / a doua naştere fiind considerată iniţierea în ştiinţa Arianilor. Sacerdoţii nu plăteau nici un fel de taxe şi nu li se puteau aplica pedepse corporale; majoritatea erau demni de cel mai mare respect, dedicându-se acţiunilor de binefacere, predând în şcoli - de la cele mănăstireşti până la cele universitare - erau proprietarii caselor de joc, artişti, perceptori şi filozofi (în prezent unii dintre ei practică yoga, fac exorcizări şi diverse cascadorii şamanice - ca mersul pe jar, şezutul pe cuie, consumul de sticlă, etc. - pentru confirmarea dominaţiei spiritului asupra materiei; trebuie ştiut că în India şamanul avea înţelesul de gospodar: cel care îngrijea casa). Literatura sacră s-a împărţit în 2 mari grupuri - auzită / ştiută (pronunţată asruti) şi scrisă: sanscrită. Textele asruti se bucurau de cea mai mare autoritate, ele fiind considerate ca transmise oamenilor de către zei. Lucrările începeau prin invocarea omului ca simbol divin, cu rezonanţă solemnă, prelungit indefinit, cuvântul om simbolizând legătura dintre fiinţa supremă şi materie fiind pronunţat în temple cu respect, la rostire stând în picioare. Prima limbă derivată din indo-europeană a fost sanscrita. Interesant e că foarte multe cuvinte româneşti se aseamănă mult cu cele ale ei” (ca exemplu din Bazinul Gangelui statul Bihar, asemănător cu Bihor). Sistemul de caste era asociat cu credinţa în reîncarnare, în ideea că oamenii “împrumută” din natură cele necesare existenţei - anume vizibilul trup şi invizibilul suflet - pe durata vieţii mărginite, după care le înapoiază naturii, astfel încât alţii să le poată folosi conţinutul / esenţa: preoţii susţineau că sinele / sufletul fiecărei fiinţe - care se separă de trup în clipa morţii - intră în alt trup, în funcţie de faptele săvârşite în cursul vieţii; dacă îndatoririle au fost respectate, atunci eul în viaţa următoare făcea parte dintr-o castă superioară, altminteri renăscându-se într-o castă inferioară, astfel oamenii acceptând imobilismul castelor, ce există neoficial şi acum printre hinduşi (budiştii nu cred în migrarea fizică a sufletului ci în reîncarnarea morală, individualizându-se şi prin faptul că, la fel ca brahmanii, nu mănâncă usturoi ori ceapă). De altfel, aura energetică a corpurilor rămâne neschimbată după amputări şi dispare doar la momentul decesului, când trupul mortului cântăreşte imediat cu câteva grame mai puţin - cât greutatea unei pene - ceea ce ar indica părăsirea trupului de către suflet. La fel cum nu poate ştii ce e după moarte, omul nu-şi înţelege existenţa dinaintea naşterii. Tema reîncarnării - existentă şi la faraonii care pretindeau că sunt întruchipările lui Ra / Horus - a fost scoasă din textele Bibliei abia în 553, prin conciliul / sinodul din Tracia, de la Constantinopol (la care au participat 4 episcopi Georgius, din Galileea, Acra, Armenia şi Tracia), pe alocuri mai păstrându-se referirea din secolul I a lui Iisus Christos despre vărul său Ioan “Botezătorul”, că era avatarul Sfântului Ilie din Valea Gherka a secolului IX î.C., ceea ce şi istoric corespundea prin faptul că ei după mamă erau din spiţa fostului rege David, cununat în secolul X î.C. cu prinţesa Gheşurită Maaca, din acel Ţinut al Gherghe-seilor (de pildă în “Evanghelia după Matei”, capitolul 11 “Trimişii lui Ioan Botezătorul şi mărturia lui Iisus despre Ioan”: “14. Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină. 15. Cine are urechi de auzit să audă”).
 |
| Faună în N Indiei |
În 1996, Peter Scharf de la “Societatea Filozofică Americană” a observat că Garga denota descendenţa brahmană patriarhală “gotra”: sistem Vedic de referinţă al clanurilor în India şi în prezent (gotra - Romanii au denumit-o gintă - e linia genealogică ce indică descendenţa comună dintr-un strămoş mitic). Tradiţia a interzis cununiile între membrii aceleiaşi gotra: scopul interdicţiei era acela de a preveni degenerarea, precum şi de a mări influenţa fiecărei gotre prin alianţe de cununie / iniţial toate familiile proveneau dintre brahmani, care descindeau din cei 7 profeţi străvechi. În 2012, inginerul Bhagawant Kamat din gotra Gargya - trăind în Goa 15,33 lat. N, 73,49 long. E / India - a apreciat prezentul studiu: “Originea Gherga este o lucrare excelentă. Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru aşa ceva. Sunt foarte interesat de studierea strămoşilor mei. Stăpânirea Portugheză a păstrat o evidenţă bună a datelor civile hinduse din Goa, însă înainte de 1500 nu pot ajunge pe acea cale. Aparţin grupului de brahmani Goud Sarawat. Gotra mea e Gargya, originalul meu riş / strămoş a fost Garg, ‘pravara’ / ascendenţa mea fiind Angirus, Brahaspad, Bharadwaj, Gargya (această prezentare este cerută de ritualul ‘şiradha’, în memoria înaintaşilor). Sunt foarte impresionat de lectura aceasta (folosesc convertor de limbă). Prin cercetările pe care le-aţi făcut sunt sigur că aţi fost în legătură cu gotra Gargya. Aţi făcut cea mai puternică cercetare despre Garg, cum încă nu este în India. Probabil că dacă îmi investighez genele vor putea fi găsite legături comune. ‘Ramayana’ a afirmat că Garga-riş a fost fiul lui Angirus şi ‘Purana Matsya’ pretinde că Garg a fost fiul lui Bharadwaj iar Bharadwaj s-a născut prin colectarea unei sperme ce era pe jos” (“Şiradha” / “Şirăddha” - în evidentă legătură cu ceea ce e ştiut ca “şir Indian” - înseamnă înşiruirea strămoşilor, concept de care s-au conectat Indo-Europenele “cireadă”, “şaradă” pentru enigmă, etc.); “a călca” - verb rămas în Latină dar şi în Română, etc. - în rezonanţă cu Gărga, a însemnat dintotdeauna “a păşi”, “a merge”, “a pune” piciorul (la început, mai ales pe urme): de altfel, pentru şirul de militari - călcând în linie - s-a consolidat denumirea Europeană de “cordon” / “kordun” în Turcă, în rezonanţă cu Gorgon (prin cordon se mai numeşte cingătoarea / brâul, etc). După cum se ştie prea bine, dictatorul Neamț Adolf Hitler 1889-1945 (împreună cu anturajul său) a cauzat ultimul război mondial insistând pe “puritatea Ariană” - a nobililor dintre N Indiei şi N Europei - utilizând Svastica drept emblemă. Svastica şi acum în India este la mare cinste, după cum se poate observa:
În afara spaţiului Indo-Iranian, cea mai veche populaţie Indo-Europeană a fost cea Huriană. Arianii erau înrudiţi cu cei de la Lacul Aral, cu Arameii din Orientul Mijlociu şi cu Armenii de la poalele Araratului (care Antic au dezvoltat un Imperiu în Caucaz); spre exemplu, Fortăreaţa Arianilor - respectiv Fortăreaţa Leoaicelor - a fost ridicată cu ajutorul Gargarilor din zonă în 782 î.C. sub cârmuirea regelui Arghiştu / Argisti al Regatului Urartu la Erebuni 40,08 lat. N, 44,32 long. E (acum Erevan, capitala Armeniei, o denumire influenţată de fosta Iveria = Iberia, acum Georgia), după cum relevă inscripţiile cuneiforme de fondare:
Gargareii au fost strămoşii Erilor, care au avut capitala Erebuni / Erevan (Lacul Sevan - cel mai mare din Armenia - iniţial se numea Lacul Ereta iar Fluviul Arax, ce străbate Sudul Munţilor Caucaz, îşi avea numele legat de ei; tot Gargareii / Ghergarii au fost strămoşii Giurgiuki ai Cecenilor dar şi ai InGuşilor, ai populaţiei Nakh - în apusul căreia se găsea populaţia Antică Malkh printre Circasi / Cherkezi - ş.a. din Caucaz). Dr. Johanna Nichols de la Universitatea Californiană Berkeley / SUA în 2000 a indicat originea străveche a acelora din pre-diluviana Civilizaţie a Cornului Abundenţei:
Regele Argisti domnea peste întregul Podiş Ararat, precum şi pe Valea Araxes (unde începutul Epocii Bronzului a fost prin Cultura Kharachoi), având turme mari de cornute / vite; Sarduri, urmaşul lui, a ajuns cu cuceririle până la Marea Neagră, în Kolkida / Colchida: o denumire a zonei derivată din Gorghida, date fiind clasicele echivalenţe “G”=“K” şi “R=“L”. În răsărit, în timpul Epocii Fierului, metalurgia a ajuns în India la un nivel neatins de nici o altă Țară: fierarii erau renumiţi pentru abilitatea lor deosebită; tehnica turnării şi călirii fierului era cunoscută în India cu mult înaintea Europei, în care a pătruns prin Anatolia (de pildă puterea Hitiţilor bazându-se astfel). “Cronica ilustrată a omenirii” din 2008 - coordonată de Germanii Annette Grunwald şi Andreas Schmid - enunţă: “Primele urme sigure ale prelucrării fierului provin din India, care a avut un rol de avangardă; fierul era rar, scos din meteoriţi (din care se extrăgeau cu dalta bucăţi din metalul dur): de aceea, în Egipt fierul a ajuns să fie denumit ‘cuprul din ceruri’.” Calitatea metalului obţinut era cu totul remarcabilă; oamenii de pe 3 continente, vechii Egipteni, Grecii vechi şi Perşii, vorbeau despre “oţelul din India” (minele de cositor, cupru, plumb sau zinc datează din mileniul II î.C). A rămas consemnat în literatura Indiană din mileniul II î.C. că la începutul Epocii Fierului, regele Janamejaya II - deoarece s-a întâmplat ca să-l rănească pe fiul înțeleptului / riș Gărgya - a fost așa de blestemat de către tatăl Gărgya, încât a fost abandonat de popor și nu și-a mai redobândit suzeranitatea (chiar dacă a umblat pe la învățați - ca de exemplu la Saunaka - pentru a fi dezlegat, prin sacrificiul regal al calului, după cum a studiat Tradiția istorică Indiană și orientalistul Frederick Pargiter 1852-1927). În capitala Indiei, în cea mai veche geamie (adică moschee mai mare, echivalenta catedralei la creștini), este o columnă produsă în 912 î.C., vizibilă în imaginea următoare, dintr-un aliaj feros care nu prea rugineşte - ce a uimit lumea - iniţial servind drept port-drapel lui Vişnu într-un Templu jainist din Era Antică Gupta / trebuie ştiut că Gupta, din care a derivat prin Arabi denumirea Egiptului şi a cetăţenilor săi Copţi, era vechea denumire Indiană a guvernatorilor militari. În N Indiei, o ramură Garga a devenit Vaishya (în pronunţie “vaişia”): una dintre cele 4 stări a ordinii hinduse, cea dedicată protecţiei cornutelor / vitelor şi agriculturii, formată din cultivatori şi comercianţi - proprietari de terenuri şi angajaţi în negoţ - ei devenind foarte prosperi; Dinastia Gupta aparţinea acelei stări, gotra comună cu Dinastia Garga fiind Agrawal (din Agroha 29,12 lat. N, 75,22 long. E / având vechiul nume Agro-Daka, de pe drumul dintre Taxila şi Mathura, preotul regal Garga fiind cel care a binecuvântat urmaşii solari ai regelui Agrasena - primul domnitor - care la sfârşitul mileniului IV î.C. cârmuia din Agra până acolo, loc unde familia Garga era cea mai numeroasă).
 |
| Stâlp de fier Antic în capitala Indiei |
În N Indiei, la sfârşitul mileniului II î.C., meşteşugarii erau organizaţi în ghilde = bresle, meseriile transmiţându-se din tată în fiu iar ghildele / breslele se grupau în corporaţii (inclusiv preoţii), deciziile acelora fiind respectate de către cârmuitori. Inzii Antici au exploatat mine de aur din timpuri foarte îndepărtate (cea mai mare parte din aurul folosit de Perşi provenea din India). Australianul Peter Meyers în 2008 a studiat Arianii şi a observat că aceia au introdus de fapt în Vechea Lume roata olarului, carele de război, etc.
