181. Cetatea Gherghina

Aşezarea Gherghina
Privind aşezarea Antică Gherghena / Gherghina 45,24 lat. N, 27,59 long. E - azi dispărută - lângă care a apărut oraşul Galaţi, pe Dunăre la 8 sute de km în aval de Gherdap / Porțile de Fier, într-un studiu asupra toponimiei din 2002, Şerban Marin şi Stelian Brezeanu de la Universitatea Bucureşti au sugerat legarea numelui Gherghina de un nume Grec; patronimul Gherghina - a lui Gherga - e neutru ca nume de familie iar ca prenume e feminin, existent şi în forma Gheorghina.
Cavalerul Dunărean la Gherghina / Galați
Cronicarul Miron Costin la 1691 a scris în “Viaţa lumii” despre ruinele Gherghenei (fiul său Neculai Costin precizând despre cetatea din fosta Țară a Dacilor că a fost renovată de Sever, “împăratul Râmului”). Comentariul cronicarului Miron Costin în capitolul 5 despre o inscripție Romană de la Barboși / Galați a fost “Așijderea o piatră mare adusă la Gălați la Biserica Dii, mai mult nu s-a putut înțelege, făr de atâta, Lătinește: Severus Imperator Romanorum’ iar Românește Sever împăratul Râmului’; și acelei cetăți dzicu Gherghina” (Biserica Dii = Precista). În 1716, fostul domnitor Dimitrie Cantemir al Moldovei / de origine Tătaro-Armână - el anunţând că numele Cantemir era de la Khan Temir, conducătorul Gârgeal / Nogai al Dobrogei până în 1637 iar mama lui era rudă cu domnitorii Ghica - pe când era sfetnic în Peterburg / oraşul lui Petru, adică al ţarului Petru cel Mare”, la Curtea Imperială Rusă pe care acela a ridicat-o atunci în “gâtul” Kareliei, în “Descrierea Moldovei” a indicat la vărsarea Siretului / Siriatului în Dunăre existenţa Antică a aşezării Gherghina, pe dealul numit Barboşi, în N aflându-se oraşul Galaţi / cu bună vedere la Valea Dunării şi Munţii Dobrogei, ce a avut în mileniul I î.C. intense legături Balcanice în vecinătatea Dobrogeană (trecerea Dunării se făcea prin Vadul Gherghişan, după cum a scris cercetătorul Mihai Popescu în Analele Brăilei din 1929, că “pe prelungirea făcută de Ruşi în 1722 se afla poarta Galaţilor al cărui drum ridica malul prin vadul Gherghişan”). Este de observat că vechiul golf al Teucrianilor / Tekker pe coasta Dobrogeană - prin care cei din Gherghina aveau legătura pe Marea Neagră cu restul lumii, via Troia Gherghiţilor, încă dinaintea Războiului Troian - şi-a păstrat numele Tekir-ghiol până acum (în perioada otomană fiind Lac, era denumit “ghiolul” lui Tekir: azi, Techirghiol 44,02 lat. N, 28,37 long. E). De altfel, în N său, la Gorganul Hamangia din comuna Istria, a fost găsită o stelă de piatră antropomorfă, de mărimea staturii umane, similară cu una găsită în Troia I (adică de la începutul mileniului III î.C., când acolo domnea Ghergarul Teucru):


Aspecte ale mileniului III î.C. de genul stelei Troiane din Gorganul Histrian, de genul că Tracii au apărut în acel mileniu prin extensia Troianilor, de genul consemnării de către poetul Roman Ovidiu că Gherghina de la cotul Istrului din NV Dobrogei înaintea Războiului Troian a fost capitala unui mare stat Trac (cetatea fiind în centrul său) şi de genul că Harghita (denumire ce nu e Ungurească / Maghiară, azi în miezul Ţinutului Secuiesc) a fost legată lingvistic de Gherghita din Troia, duc la ideea posibilităţii că tribul strămoşilor Secuilor s-a instalat ca avanpostul Nord Vestic al acelui stat Trac de sorginte Troiană condus pe atunci din Gherghina, fiind sub îndrumarea Ghergarilor / Gherghiţilor Troiani în curbura Carpaţilor, la izvoarele unor importante Râuri ce străbat spaţiul Român, ca Mureş şi Olt; deoarece şi fapte de genul că “Dicţionarul etimologic român” din 1966 atribuie Secuilor “origine necunoscută”, etc., ipoteza Gherga despre strămoşii Secuilor e că s-ar fi stabilit din Epoca Bronzului în actualul Ţinut Secuiesc (ce încă abundă de toponime Ghergane), fiind anteriori Siginilor sosiţi în mileniul II î.C. - tot înaintea Războiului Troian - dintre Magii Gherganiei / aceia ajungând să se centreze la Gherdap. De exemplu, în marginea orașului Covasna 45,51 lat. N, 26,11 long. E din județul Covasna - în Ținutul Secuiesc - se află Cetatea Zânelor (între Valea Râului Negru și Bâsca Mare), despre care Asociația locală “Justinian Teculescu” a consemnat că a avut “important rol politico-militar, dar și de supraveghere și control al căilor comerciale și de comunicație în și dinspre sud-estul Transilvaniei spre Moldova și Muntenia. Construirea cetății dacice a început în secolul II î.C., pe o veche așezare din Epoca Bronzului. Situl, cu o suprafață de peste 3 hectare, include o acropolă’ și 4 terase fortificate, plus alte terase nefortificate, astfel încât putem vorbi de un adevărat munte întărit’ de către daci. Relieful, clima, rețeaua hidrografică și bogățiile pământului au făcut ca el să fie locuit permanent, începând din Epoca Bronzului până în Epoca Modernă”.
Stâlpi sculptați: Românesc (colorat) și Secuiesc
De altfel, concluzia oricărei cercetări mai documentate - ca de exemplu cea a lui Gheorghe Popa Lisseanu 1866-1945, membru corespondent al Academiei Române - e aceeaşi, anume că “Secuii sunt în cea mai mare parte Români Maghiarizaţi” (concludent e şi că numele de “Secui” n-a fost Maghiar, ci exista dinaintea sosirii Ungurilor în Ardeal); de exemplu, “Gesta Hungarorum” - “Cronica Ungurilor” din Evul Mediu - a notat că “Secuii erau înainte oamenii lui Attila”: “Siculi qui primo erant populi Atthyle”. În timp, Secuii - a căror atestare documentară cea mai timpurie rămasă e din 1116 - au fost când aliaţi cu Românii contra Ungurilor, când aliaţi cu Ungurii contra Românilor: începând din Evul Mediu, Secuii - ca Români Maghiarizaţi - au constituit una dintre cele 3 stări conducătoare în Transilvania (coaliţie împreună cu Ungurii şi cu Saşii), ca privilegiu faţă de Românii majoritari din Voivodat / principat, care evident, fiind cei mai mulţi, nu erau cuprinşi în stările minoritarilor, după acea situaţie aparte, pozitiv discriminatorie, cei mai mulţi urmaşi Secui din Epoca Modernă rămânând nostalgici / conservatori; e de remarcat că în secolul XII printre Românii din Sudul Ardealului regele Ungurilor i-a încurajat pe Sași să colonizeze (acolo nu au fost coloniști Unguri / Maghiari). În 2010, savantul Rus Anatole Klyosov - stabilit în Massachusetts / SUA - a afirmat că 2% din bărbații Secui aparțin grupului genetic “N” (în care se află Gherga), ceea ce este încă un argument științific pentru afirmarea identității Secuiești din mijlocul Românilor / în interiorul curburii Carpaților. Privind exteriorul curburii Carpaților, cercetătorul Cristofi Cerchez în “Dacia preistorică şi istorică” a scris: “Boul apare în heraldica noastră cu vârtej în frunte, însemnând legătura cu divinitatea: îl vedem pe stema Moldovei; boul era divinizat - ca şi în Orient - fapt verificat din preistorie (în neolitic, dacă nu chiar în paleolitic). Boul purta steaua în frunte, un semn în formă de vârtej, care în metafizica Indiană se numeşte Chakra’ (centru eteric de origine divină), în legătură cu sistemul nervos şi care - fiind situat pe frunte - purta numele de ‘plexus frontal’, atribuit numai acelora aleşi de divinitate; devenit astfel sacru, boul s-a răspândit în India, în Cultul lui Zoroastru, ca boul Apis în Egipt, etc. Bogăţiile Daciei atrăgeau şi prin extragerea aurului din nisipurile aurifere ale albiilor râurilor; Fenicienii suiau cu corăbiile lor sprintene până pe apa Buzăului, de unde primeau chihlimbarul folosit pentru variate obiecte de podoabă, depozitele din regiunea Buzăului oferind bogate rezerve, foarte apreciate pentru varietatea lor, cunoscute sub numele de rumanit’.” (Este de observat că în Indo-Europeană / Kurgană, nisipului i se zicea “korkă”). În secolul II, autorul Grec Laetus a scris în “Istoria Fenicienilor” (conform academicianului Papadopol Calimah 1833-1898) “despre expedițiile și explorațiunile Fenicienilor în Dacia, unde chiar azi se găsesc vestigii ale acelui timp, ce număra o vechime de un mileniu înainte de Christ. Arme şi vase sacre Feniciene s-au găsit pe teritoriul Daciei în Transilvania; ornamente cu pasărea Ibis s-au aflat în preajma Buzăului. Aşadar, cu mult înainte de Crist, Fenicienii nu numai pătrunseseră la Dunăre şi în Carpaţi, dar aduseseră cu dânşii în Dacia până şi atributele lor cultice. Chiar cuvinte Feniciene se păstrează şi astăzi în limba noastră”.
Rumanit = “Lacrima Zeilor”
În acel context - aflată la cotul Dunării - capitala Gherghina / Ghertina a Regatului Nordic Trac anterior Războiului Troian era un important târg de ambră / chihlimbar, animale / bovine şi ovine, sare, etc., ca staţie importantă pe “Căile lui Hercule” / “Drumurile sării”, ce erau străvechi rute de negoţ (arealul din N şi V Gherghinei a fost celebru dintotdeauna prin bogatele sale resurse saline, marfă de mare preţ în vechime iar în plus, cel mai mare chihlimbar / rumanit din lume a fost găsit la Colţi / Buzău: 3,5 kg). În 1985, cercetătoarea Maria Păun din România a enunţat despre chihlimbar că i se spunea “piatra soarelui”, considerându-se (după cum a scris în Antichitate şi Romanul Pliniu cel Bătrân”) a fi “raze solare încremenite pe crestele valurilor oceanice”. Chihlimbarul - în special cel galben - e strălucitor şi dobândeşte o puternică luminozitate când este luminat de Soare (datorită sacralităţii sale, chihlimbarul nu era depus în morminte, vecinătatea morţilor putându-i altera puritatea); în plus, frecat cu o cârpă, primeşte proprietăţi electrice, se încarcă cu electricitate statică şi dobândeşte calităţi magnetice: atrage mici particule de lemn sau frunze uscate (de altfel, chihlimbarul - numit în vechea Greacă “elektron” - a dat numele său electricităţii).
Rutele chihlimbarului / Căile lui Hercule (conform Dr. Marija Gimbutas)
În spațiul Românesc, erau 2 zone de referință (așa cum se poate vedea pe schița anterioară): Banat și Buzău, cu punct terminus Barboși / Gherghina. Dinastia Ghergară înrudită cu cea regală a Troiei (de fapt, desprinsă din ea, pentru a stăpâni răsăritul Românesc), în Epoca Bronzului conducea Regatul Heraclizilor, aşa după cum sugestiv era denumită acea formaţiune statală, denotând legătura dintre străvechii Gherga şi strămoşul Hercule; la sfârşitul Epocii Bronzului - când metropola Troia / “cetatea mamă” a căzut pradă vicleşugului Aheilor - Heraclizii (riverani supranumiţi Doriani) s-au întors de la Fluviul Dunărea în vechile zone de influenţă Troiane, declanşând în lume Epoca Fierului. În 2013, Dr. Gheorghe Iscru şi-a exprimat opinia că strămoşii Secuilor au fost Anatolienii Cauconi (respectiv Caucazieni ajunși în Anatolia din Caucon = Caucaz). Privind originea Secuilor, Troianii Sikili - utilizând măsura comercială orientală “şekel” / “siqlu”, existentă în Mesopotamia de la începutul mileniului III î.C. ca “mina” Gherganilor Sumerieni - au fost faimoşi negustori ai acelor vremuri, asemănarea atât cronologică, cât şi onomastică a lor cu vechii Secui vizând o apropiere orientală (corpul de legi Medievale “Tripartitum” a afirmat despre sorgintea Antică a Secuilor că aceia ar fi fost urmaşi Saka / Sciţi, deci Nordici faţă de Mesopotamia, conform lui Herodot Karka 4:7, Targhi-taos / “Targhi-zeul” din Bazinul Niprului - unul dintre copiii lui Zeus - fiind strămoşul mitic Saka / Scit, printre urmaşii Saka fiind şi Saxonii; de pildă, teologul Anglo-Saxon Albinus “Flaccus” 735-804 - confidentul împăratului Francilor Carol cel Mare” - a scris despre Saxoni că “Sașii sunt urmașii Asiaticilor Sacae” / Sciți iar academicianul German Gottfried Leibnitz a afirmat în Collectanea Etymologica” că “Geto-Dacii sunt consideraţi fondatorii Teutonilor prin Saşi / Saxoni şi ai Anglilor” (“An-Gali”, notați “Angeilloi” de Anticul Ptolemeu în “Geografia” 2:10, grupați de Anticul Tacitus lângă Eudosi / Jotuni, adică Geați / Gutani, respectiv Geți / Goți): în Evul Mediu, instalarea Cavalerilor Teutoni apăruți în Orientul Apropiat tocmai printre Nordicii Europei - începând cu cei Baltici - a fost rapid favorizată de tradiția Anticilor Cavaleri Geți / Goți, foști Cavaleri Dunăreni, însă cu conflicte acolo, contra Teutonilor fiind SamoGeții / Leahii = Lituanii / Lituanienii împreună cu Polonii / Polonezii.
Sciți
La Sciţi / “S-Ciţi” (ştiuţi şi ca “Askuzai” / “As-Kuzai”, conform Dr. Robert Drews în 2004), etimologic - prin înţelesul direct de “Ciţi” / prefixul “S” de la Asiatici fiind relevant - s-ar vedea ce erau de fapt, anume: “Geţi Asiatici”. La Sciţi = “Schiţi”, respectiv “As-Kuzai”, în versiunile Greacă “Skitai” / “S-Kytai” ori Latină “Skythae” / “S-Kythae”, pronunţia implica rădăcina “S-Kut” / “S-Kit” - “y” fiind “u”/“i” - fiind folosită pentru cei din N EurAsiei / inclusiv N Pontic; în S Pontic (în Asia Mică / Anatolia), în Epoca Bronzului a apărut Imperiul Kheti, al Heteilor / Hitiţilor: o altă similitudine onomastică - neîntâmplătoare - a ulteriorilor Skythae față de anteriorii Kheti. După căderea Regatului Troiei, imediat a căzut şi aliatul imperial K/Hitit, atunci demarând Epoca Fierului, cu intrarea masivă a Gheţilor / Geţilor la Dunărea inferioară, în locul Heraclizilor / Dorianilor plecaţi de la Dunărea inferioară (la Geţi - în versiunile Greacă “Getai” ori Latină “Getae” - pronunţia implica rădăcina “Gheta” şi era folosită pentru cei din EurAsia, începând cu cea de “Ma-SaGeţi”, adică “Geţii Lunii din Asia”, respectiv “Geţii Masivi” din răsărit); cercetătorii au echivalat mereu Geţii cu Sciţii: de exemplu, istoricul Polybius 200-118 î.C. a scris 10:48 că MasaGeţii ApaSiacae / “Apa-Siacae” - însemnând “Sciţii Apelor” - erau nomazi între Fluviile Oxus / din Asia Centrală şi Don (ce pe atunci era hotarul dintre Asia şi Europa), despre “Apasiacae” consemnând şi Anticul Anatolian Strabon în “Geografia” XI 8:8. În Antichitate, efectiv Dobrogea ca “Sciţia Mică” echivala “Geţia Mică”, fiind o regiune Dunăreană populată în interior masiv de Sciţi = Geţi iar pe coastă de Cariani = Greci din Anatolia: acolo timp de multe secole Carianii / Grecii au trăit în simbioză cu Geţii / Sciţii; iar “Sciția Mică” evident că se raporta la “Sciția Mare” a “Geților Mari” = MasaGeți (ai căror succesori la începutul Medieval - știuți în Balcani ca Sciți Bulgari - au întemeiat împreună cu Vlahii / Armâni un Imperiu puternic, în contraponderea Imperiului Bizantin vreme de secole).
La sfârşitul Antic, aliaţi cu K/Hunii din actualul spaţiu Român în secolul V au fost cei numiţi de bizantini ca Zekul iar la sfârşitul secolului IX, când au sosit Ungurii în Panonia - conform “Cronicii Ungurilor” - Secuii i-au întâmpinat favorabil pe noii veniţi; “Se-Cuii” / Secuii se autonumesc “Se-Kely” / Sekely şi nu au fost Unguri, însă s-au Maghiarizat (sistematic fiind consideraţi etnie distinctă - ca “natio Siculica” cu reşedinţa conducătorului / “contelui” Secuilor la Gurghiu / Gorgeny 46,46 lat. N, 24,51 long. E, judeţul Mureş - formând în Ardealul Medieval “uniunea celor 3 naţiuni” împreună cu Ungurii şi Saşii), afirmându-se şi în prezent ca Maghiarizaţi, în ciuda poziţiei centrale Carpatice, în mijlocul spaţiului Românesc, la distanţă de Ungaria / care mult timp i-a folosit pentru a-i păzi răsăritul: poate e relevant un exemplu nesingular, anume că în prezent un fost coleg de la Universitatea Babeş-Bolyai al autorului - Kiss Ferenc din Târgu Mureş, vorbitor atât de Maghiară, cât şi de Română - afirmă public despre identitatea sa că nu-i nici Secuiască, nici Ungurească, ci Ardeleană. Vechimea Secuilor este concludentă - mai mare decât a Geto-Dacilor Tracizaţi după Războiul Troian / inclusiv poziţia lor geografică la curbura Carpatică, în mijlocul spaţiului Românesc, favorizându-le conservatorismul, similar cu alte populaţii izolate în înălţimile centrale ale altor Munţi mari din lume, ca Tibet, Caucaz, Alpi, Pirinei, etc., prin prezervarea de străvechi valori - dar ancestralii Secui, iniţial conduşi de Ghergani, nu pot fi consideraţi totuşi autohtonii primari ai Ţinutului Secuiesc, înaintea lor existând acolo Pelasgii Sâgi / Sâghi (Oamenii pământului = “Sfinţii Ga”, localnicii după al treilea - şi ultimul - val Kurgan / cel de la începutul Epocii Bronzului), aflaţi printre strămoşii Românilor, ca şi ulteriorii Sigini: de altfel, analizele genetice au relevat că în general Secuii - a căror denumire s-a fixat la sfârşitul Epocii Fierului după amestecul Scit / respectiv cu “Saka” - au acelaşi fond genetic ca Românii (ceea ce ancestral s-a şi manifestat în istorie prin mai multe alianţe oficiale între Secui şi Români, uneori contra Ungurilor). Gherghina - până la dezvoltarea Medievală a Galaţiului din vecinătate - interesează Gherga de mai multe ori (în afara numelui ori al trecutului regal) în Epoca Bronzului prin deplasarea după bogăţii a unora dintre locuitorii săi până în V Balcanilor şi în Antichitate prin primirea de bogăţii / inclusiv aur Anatolian.

Cetatea Gherghina

Echipa profesorului universitar Gheorghe Săulescu 1799-1875 de la Academia Mihăileană din Iași / primul arheolog Român, urmată de multe altele, prin cercetarea sistematică a aşezării Gherghina, întinsă pe mai multe hectare - ştiută de localnici de-a lungul vremurilor şi drept “Cetatea Uriaşilor”, “Capul Boului”, Ghertina sau Tirighina - a descoperit nenumărate artefacte mai ales în catacombele fortăreţei din sectorul “A” şi în partea veche din sectorul “B”, unde era Templul Cybelei / Gherghiţiei (dominant aflate în dreptul Insulei), sectoarele “C” şi “D” fiind extensiile aşezării în timp, de-a lungul apei; savantul a scris că “numai în secolul XVIII au început a se ataca ruinele acestui oraş spre a se construi cu materialele de aici fortificaţiunile de la Brăila şi unele biserici din Galaţi; tot asemenea s-au folosit oamenii şi în zilele noastre, ca să extragă din aceste ruine pietrele trebuincioase pentru a pava străzile şi drumul naţional a acestui oraş din urmă. În partea de apus a oraşului vechi se mai vedeau în 1836 temeliile unui templu pe ale cărui ruine zăceau împrăştiate trunchiuri de columne Ionice; s-au mai descoperit aici o statuetă de bronz a Cybelei ţinând în mâna stângă Cornul Abundenţei şi mai multe lespezi dreptunghiulare de marmură (12x24 cm) cu reliefuri, ce reprezentau diferite scene din războaiele ce le avu acest oraş (probabil că aceste table serviseră odată spre a decora pereţii templului)”. Academicianul Român Vasile Pârvan (1882-1927) a scris în 1913: “Seulescul a constatat la 1836 urme de puternice construcţii antice, stâlpi enormi asemănători unor picioare de pod, pe care el i-a explicat cu 2 posibilităţi, ca pod ori ca poartă. Pentru descrierea cetăţii, el rămâne şi pe viitor ca un izvor vrednic de încredere. Seulescul făcuse cercetarea pe baza părerilor lui Cantemir, declarând foarte sigur: ‘Ghertina dară numită din vechiu Capul Boului este veche capitalie a Moldovei’. În Septembrie 1836, el a găsit acolo 3700 monede de argint. Din descoperirile de vechi vase Greceşti, rezultă că aşezarea de la gura Siretului a primit încă din timpuri foarte vechi import Grecesc şi în orice caz a mijlocit negoţul oraşelor de la Pont cu ţinutul din interior. La Gherghina se ridica un castel puternic, care servia drept tovarăş altui castel din dreptul Dunării, existent până astăzi la Bisericuţa în Dobrogia şi alcătuind împreună capetele de pod ale vadului dunărean de la Galaţi”. Acum, splendoarea şi monumentele Gherghinei au dispărut; în secolul III î.C., poetul Apolloniu din Rodos 4:322 a scris că în zona aceea - “înaintea bifurcării Dunării în Deltă” - trăiau populaţiile Sindi şi Grauken în Epoca Bronzului iar în secolul I, poetul Roman Ovidiu a scris că Gherghina a fost reşedinţă regală, capitala unui puternic stat ce a dominat apusul Mării Negre înaintea Războiului Troian, de la Munţii Hemului din S până în ceea ce azi e Moldova: acel stat condus de Gherghina era Trac Nordic, spaţiu în care după Războiul Troian s-au stabilit Geţii sosiţi din N Anatoliei - iar pe înălţimile Vestice - ale Carpaţilor - s-au aşezat Dakii / Dacii sosiţi din Daghe-stan / Caucaz. Este de observat că la N de Gherghina exista din neolitic - mult mai intens locuită decât ulterior - aşezarea ştiută ca Zargi-dava / Zarghedava (menţionată şi de cartograful Antic Ptolemeu), pe malul stâng al Siretului / acum satul Brad, comuna Negri, judeţul Bacău 46,43 lat. N, 26,57 long. E: Dr. Viorel Ungureanu - profesor la Universitatea din Bacău - a susținut în 2015 că urmașul Diegio al regelui Decebal i-a condus pe Dacii liberi de acolo. În “Dacia preistorică” terminată în 1910, savantul Nicolae Densuşianu (fiul preotului din Densuş, localitate cu biserică având pictura restaurată Medieval de Ştefan Gherga) a afirmat că Gherghina a fost întemeiată de către aceiaşi Uriaşi / Munteni ai Epocii Pietrei care au făcut cetatea rituală Pietroasa / în zonă fiind şi afluentul Cârcea al Râului Buzău / “Bu-zău”; de altfel, în Sărăţeanca - pe Dealul Istriţa, unde începe spre apus Câmpia Gherghiţei - poetul Ion Gheorghe (care a documentat în preistoria spațiului respectiv existența unui “ciment de diamant” și a unui demiurg preistoric zis “Fierbe-Piatră”) are acum în grădină o colecţie de peste o mie de artefacte din Epoca Pietrei, majoritatea înfăţişând-o pe Marea Zeiţă numită Anatolian Gherghiţia.
Artefactele Gorgone de la Pietroasa

În judeţul Buzău / Bu-zău”, la poalele Munţilor Buzăului / Bu-zăului”, în 1985 au fost găsite numeroase schelete Antice de Uriaşi - având peste 2 metri - ştiute ca ale Moşnenilor (ca de exemplu în necropola Scăieni 45,24 lat. N, 26,27 long. E), dintre descendenţii cărora s-au ridicat cei mai buni căpitani ai G/herţegului Negru Vodă, întemeietorul formal al Ţării Româneşti / învingătorul Cumanilor: “herţeg” era titlul aristocratic de mare nobil, derivat din termenul Gherţog al celor din străvechea dinastie regală Antică Gurag / Zuraz (al liderilor Gherghi / Gherghiţi peste cei din spaţiul Românesc, începând cu strămoşii Geto-Daci), inclusiv genericul herţegului Negru Vodă fiind de fapt al Dinastiei Negrilor, formată din nobili / prinți Negri” = Nordici, adică dinaştii Negru Vodă - dintre sfârşitul secolului XI şi începutul secolului XIV - iar nu al vreunui solitar Gherţog Negru Vodă; Moşnenii din Muntenia mileniului I î.C. au fost menţionaţi la timpul lor şi de Pitagora, care i-a notat exact aşa (acei ţărani liberi - de la care au provenit proprietăţile denumite moşii şi diverse moşteniri - se numeau Moşteni din Bănie / Oltenia spre apus până la Istriani) dar şi de alţi Antici, ca de exemplu de către Pliniu, care i-a notat drept Mosyni.
Statui de Cumani din Ucraina
În secolul XXI, academicianul Român Ioan Aurel Pop - istoric, rectorul Universității Babeș-Bolyai / Cluj-Napoca - a afirmat despre prințul Negru de la apariția Țării Românești: “Formarea Țării Românești, proces derulat pe parcursul mai multor secole, a pornit din mai multe nuclee de putere. Trebuie reţinut că, din punct de vedere politic (cel care conta în acea vreme de formare), negrul desemna nu culoarea pielii (o piele închisă fiind injust adesea asociată cumanilor veniţi, sosiţi aici, după ce trecuseră şi stătuseră o vreme prin ţinuturile ruşilor ‘mai deschişi la culoare’), ci nordul, conform terminologiei culorilor pentru punctele cardinale, preluate de la chinezi şi dezvoltate de către tătari. Este astfel posibil ca Negru Vodă să însemne ‘voivodul din nord’ (adică voivodul din Ţinutul Făgăraşului), ceea ce este relevant şi pentru întinderea puterii şi impactul dominaţiei tătare asupra teritoriilor dintre Dunărea de Jos şi Carpaţii Meridionali, cu precădere în ultima parte a secolului XIII”. (Despre Tătari, e de remarcat că în Evul Mediu erau considerați drept succesorii Sciților; de exemplu, boierul Aromân din Moldova Nicolae Milescu 1636-1708, spătar al domnitorului Aromân Gheorghe Ghica din Țara Românească în 1659-1660, egala contemporanii Tătari cu înaintașii Sciți). Arheologul Român Cezar Bolliac în 1863 a afirmat că Dorianii / Heraclizii - plecaţi la începutul Epocii Fierului din N cotului Dunării spre S / în Balcani şi mai departe - prin Uriaşi înţelegeau Munteni (caracteristice lor fiind construcţiile de “kule” / cule: case întărite foarte înalte, cu arhitectura specifică în formă de turnuri). În 2008, Adriana Nica şi Laurenţiu Nistorescu prin lucrarea “Între Dochia şi Dacia - femeia în societatea dacă” au localizat între cotul Dunării şi curbura Carpaţilor, pe baza şi a hagiografiei Musaios, de la care provine numele Râului Buzău, preotesele / inclusiv Paparudele - adică zânele tipice Bazinului Dunării inferioare - care practicau primăvara, când răsăreau Pleiadele, ritualul Gherghiţei al vâscului / “Creanga de Aur” (motiv de pace, dragoste şi armonie regăsit până în literatura Română Modernă, Raluca Mateş analizând aceasta într-o lucrare publicată de către Academia Moldovei); mărgăritărelelor - vâscului cu fructe în formă de bobiţe galbene de pe goruni - li se ziceau “georgiţe” / mai ales în Banat:

Georgiţe
Pe de altă parte, Pleiadele erau însoţitoarele Zeiţei Artemis Gergithia, care era numită popular de Români “Cloşca cu pui” (una din cele 7 minuni ale lumii Antice fiind Templul din Efes / Anatolia ridicat în cinstea ei). În județul Galați a fost culeasă povestea “Găinușa de aur”, analizată temeinic în lucrarea “Interpretarea esoterică a unor basme românești” de către filozoful Vasile Lovinescu (cu termeni ca fiind despre “Pasărea Măiastră din Tradiția Primordială”, ca “fapta omului - indiferent de-i bună sau rea - face să intre în acțiune o lege, fiind ilustrarea Apurvei, adică a legii acțiunilor și reacțiunilor concordante”, că “este cel puțin semnificativ că Dumnezeu l-a numit pe Gheorghe Fiul Meu iubit’, nume dat în Evanghelie Mântuitorului”, etc.):
A fost odată un om sărac numit Gheorghe. De sărăcie nu se plângea că era învăţat cu ea ca ţiganul cu scânteia. Muncea pe la cei bogaţi şi slavă Domnului o scotea la capăt şi punea cele trebuitoare pe masa nevestei şi a celor trei copii. Altul era necazul care-l rodea. Sădise în faţa casei în anul când se însurase, un pom care nu creştea şi nu se împlinea. Îl săpa, îl uda, dar pomul parcă era blestemat, rămăsese chircit. Auzise de la oameni că unde pomul nu umbreşte prispa casei să stai duminica la sporovăială cu prietenii şi rudele, acolo nu-i noroc şi Doamne-ajută. Îi părea rău că-l sădise. Se potrivise la un schimnic de la mănăstire, la care după îndemnul mamei sale mersese înainte de căsătorie.
- Du-te, fiule, la Sfânta Mănăstire, la schimnicul cel vechi de zile şi spovedeşte-te înainte să aduci femeie în casa ta, ca să ai noroc şi binecuvântare. Putea să n-asculte? Schimnicul i-a dat canon:
- Să sădeşti un pom în faţa casei, să stai la umbra lui cu nevasta şi copiii, iar când vei fi bătrân să povesteşti cu nepoţii. Şi să rămână pomul acesta în veac urmaşilor tăi. Că nu se pot şterge păcatele altfel decât prin fapta bună. Iar faptă mai bună ca sădirea unui pom nu se află. Aşa sădise pomul în anul când se căsătorise, dar pomul era tot pipernicit şi nu se împlinea, deşi îl îngrijea bine. Auzise din bătrâni că acesta era semn de nenoroc şi de aceea era tare amărât. Nici de tăiat nu-l putea tăia că era doară de la canon. Într-o zi pe când se întorcea de la lucru, trecând pe lângă mlaştină i se întâmplă un lucru de mirare. În smârcuri căzuse un bătrân cu părul alb şi barba albă. Mlaştina era adâncă şi multe nenorociri se întâmplaseră. Încercaseră oamenii s-o sece dar nu putură şi mergea vorba că era blestemată. Gheorghe n-a stat mult pe gânduri văzând bătrânul cum se scufundă. A sărit îmbrăcat, l-a înhăţat pe bătrân, s-a luptat cu smârcurile şi cu greu a ieşit la mal. ‘Se vede că m-a întărit Dumnezeu’ îşi zicea Gheorghe gâfâind şi curăţindu-se de noroiul de pe faţă, mâini şi haine. Când priveşte pe bătrân, minune nemaivăzută: bătrânul era liniştit şi curat de parcă nici nu-l atinsese noroiul, cu faţa blândă, cu ochii albaştri şi cu părul argintiu şi strălucitor. Bătrânul a vrut să-l răsplătească şi l-a întrebat ce-şi doreşte. Lui Gheorghe i-a fost frică şi a spus:
- Cu nimic, Doamne!
- Asta nu se poate, a spus bătrânul.
Atunci Gheorghe s-a gândit la pomul din faţa casei şi i-a cerut un pom ca lumea. Bătrânul l-a întrebat:
- Vrei un pom bogat sau un pom frumos?
După o clipă de gândire, Gheorghe a cerut un pom frumos. Şi-a spus în sine că şi cu un pom bogat tot sărac va fi.
- Dă-mi un pom frumos, Doamne!
Bătrânul i-a spus că a doua zi de dimineaţă în faţa casei sale va fi un pom, mare şi frumos şi aşa va rămâne. Va fi de aur, cu roade de aur şi în vârf cu o pasăre de aur, cu pui de aur, care va cânta, dar că nimeni, nici el, nici urmaşii lui, nu trebuie să atingă pomul, căci de-l atinge careva, acela moare, iar pomul de aur piere şi în locul lui apare alt pom. Apoi, bătrânul s-a făcut nevăzut. Întors acasă, Gheorghe îi spune nevestei că a scos pe Dumnezeu din mlaştină şi aceasta crede că el a înnebunit. Femeia începe să se văicărească:
- Ce ţi-am făcut Doamne de ai trimis nebunia peste omul meu! Mai bine se îneca în mlaştina blestemată.
Dar îl crede, când a doua zi în faţa casei găseşte pomul de aur cu cloşcă în vârf. Femeia îşi cere iertare, iar Gheorghe îi povesteşte totul. A povestit şi vecinilor de s-a dus vestea şi veneau oameni de hăt departe să vadă pomul de aur. Chiar împăratul a venit să vadă minunea. Deşi pomul cel minunat era admirat de toată lumea şi îi face faimoşi, ei tot săraci rămân. Iar femeia începe să cârtească:
- Ce folos avem de la pom?
- Femeie, linişteşte-te şi nu cârti că vei mânia pe Dumnezeu!
Nevasta se liniştea un timp şi apoi reîncepea:
- Taie-l, dracului, că îmi face rău să văd atâta aur când noi suntem în sărăcie!
Dar când Gheorghe se odihnea sub pom şi asculta cântecul păsării, se liniştea, uita greul zilei, îşi bucura sufletul şi o pace adâncă îl cuprindea dându-i putere. Şi oricât de ostenit ar fi fost nu era seară să nu stea sub pom. Anii au trecut, copiii au crescut şi erau acum şapte. După câţiva ani, pentru a-şi îndulci sărăcia, femeia pune pe feciorul cel mare să doboare pasărea din vârf. ‘Că ce o să se întâmple? Nu se ating nici cu degetul de pom, doar doboară pasărea să vadă ce este cu ea, s-o vândă, să se scape de sărăcie’. Când săgeata porneşte din arc, cât ai clipi găinuşa şi puii îşi iau zborul spre Înaltul Cerului, iar pomul de aur, cu un freamăt grozav se preface într-un minunat pom cu fructe foarte mari şi roşii. Seara Gheorghe vine de la muncă şi rămâne trăsnit. A strigat, i-a batjocorit, i-a ameninţat…Zadarnic! A plâns amarnic ceasuri în şir. În zilele următoare a simţit că nu mai are nici-o putere şi nici-o bucurie. ‘De acum are să fie tare greu!’ Noaptea, în vis, Dumnezeu îi vorbeşte lui Gheorghe şi-i spune:
- Eu sunt Dumnezeul tău şi tu eşti Fiul Meu iubit. Întăreşte-ţi inima şi nu lăsa înstrăinarea să-ţi doboare sufletul. Bucură-te, că eu n-am uitat ce ai făcut pentru mine…Drept aceea, găinuşa cu puii, care îţi umpleau inima, sunt în Cer, nu ţi-au fost luate cu totul. Uită-te pe Cer şi unde vei vedea un cuibar de stele acolo-i Găinuşa de Aur, unde n-o mai ajunge nici-o săgeată. Şi o poţi privi ori de câte ori te simţi supărat, ori obosit şi vei prinde putere şi încredere, liniştit şi curăţit.
Iar din pomul din faţa casei, care se numeşte măr, de-ţi va cere un om bun să-i dai, iar de-ţi va cere un om rău, să-i dai şi lui, ca să se răspândească sămânţa şi să te pomenească”.
Eroul Gheorghe a reușit să realizeze în el însuși o purificare și o armonizare superioară stării sale anterioare, trecând de la starea contemplativă la aceea de legătură directă cu divinul; faptul că a primit dezlegare de la Dumnezeu ca să dea sămânță din pom (deci să răspândească știința secretă) la oameni atât buni, cât și răi, a reprezentat o adevărată investire a lui Gheorghe cu calitatea de “Guru”, adică de ajutor pentru purificarea altora: după ce și-a lucrat pământul - în sensul de agricultor al lui Gheorghe - respectiv s-a purificat, el a avut și sarcina de “semănător” (cu toate implicațiile de fertilitate).
Masiv, în mileniul II î.C. - înaintea Războiului Troian - o parte din populaţia Gherghinei, la îndemnul conducătorului ei, a urmat Lâna de Aur / Cerga ajungând până în Istria (căci argonauţii au apucat cu ea în susul Dunării), un număr mare de locuitori urmărind cu înverşunare argonauţii până la Adriatica, rămânând acolo - ca Ginta Istrianilor; de pildă, în judeţul Buzău comuna Ghergheasa - formată prin unirea dintre Ghergheasa Veche şi Ghergheasa Nouă - are pe teritoriul său vestigii din mileniul V î.C. (în 1931 - pe când trăia academicianul Neculai Iorga - a fost numită chiar aşa, cu numele aceluia: “Neculai Iorga”).
Profesorul Roman de retorică Claudius Aelianus a scris: “Misii care își au așezările lângă pământul Scitic povestesc în cântările lor că Medeea a săvârșit, cu mâini nelegiuite, acea crimă împotriva fratelui ei; într-adevăr, Misii cântă și acea faimă nefericită a vrăjitoarei din Colchida. Ei pescuiesc astfel: un Istrian, pescar de meserie, mână lângă malul Istrului o pereche de boi, dar nu pentru că are cumva de arat, căci precum se zice, nu are nici în clin nici în mânecă boul cu delfinul. Astfel cum ar putea să lege prietenie mâinile pescarilor şi plugul? Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, foloseşte caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socoteşte că e bine să se aşeze şi crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului [animalelor] capătul unei funii trainice şi foarte potrivită pentru tras, punând nutreţ din belşug boilor sau cailor. Iar aceştia mănâncă pe săturate. În partea cealaltă, leagă de funie o undiţă puternică şi grozav de ascuţită. Înfige în ea un plămân de taur şi o aruncă somnului din Istru [momindu-l cu] o mâncare foarte plăcută. De sfoara care leagă undiţa atârnă atât plumb, cât să ajungă, ca să fie o greutate pentru tras [în jos]. Când simte carnea de taur, peştele porneşte îndată s-o prindă. Apoi întâlneşte din abundenţă şi fără nici o piedică ceea ce doreşte: deschide gura mare, ca să apuce hrana la care nu se aştepta şi care l-a momit şi trage la el nenorocita hrană. Lacomul se întoarce mulţumit şi, fără să simtă, e străpuns de undiţa pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleşit, smuceşte în jos şi scutură funia cât poate de tare. Pescarul bagă de seamă acest lucru şi se bucură nespus. Apoi sare din locul unde aştepta şi lasă îndeletnicirea pescăriei [pentru a deveni plugar] precum face un actor de tragedie care îşi schimbă masca. El mână boii sau caii, iar între animale şi puternicul cetaceu se încinge o luptă. Animalul din Istru trage în jos cu toată puterea ce o are, iar perechea de animale trage funia în partea opusă. Dar împotriva aceluia sunt mai mulţi, nu unul. Peştele e biruit de opintelile celor 2 animale şi, răpus, este tras pe ţărm”. În vechea Greacă, Ardealul era notat şi ca Adria / Adrian (printre alţii, de pildă în secolul II î.C. de către geograful Scymnos din Insula Chios), onomastica echivalentă între regiunea Ardeal şi Marea Adriatică sugerând prezenţa Ardelenilor la Adriatica, odată cu migrarea provocată de Cergă / Lâna de Aur, din Bazinul Dunării / Istru în Peninsula Istria (şi coasta respectivă, Dalmată); geograful Strabon VII 5:9 a afirmat că Adrias - Marea Adriatică, ştiută şi ca Dalmată - şi-a primit numele după un Râu (cel notat de geograful Ptolemeu ca Atrianus - local zis Tartara / Tartaro, cu izvorul în S Lacului Garda, avându-şi gura pe coasta Veneţiei lângă actualul oraş Adria 45,03 lat. N, 12,03 long. E). De altfel, Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea București - a regăsit aceeași onomastică neolitică “Deal” atât la “Ar-Deal”, cât și la “Dal-mația” / coasta deluroasă Adriatică, populată și de către cei cândva ajunși acolo din Ardeal. Conform poetului Roman Varro, Etruscii / “Rasenae” din Adria au introdus “atriul” = cerdacul la casele din Peninsula Apenină / Italiană.
Istoricul Roman Trog/us Pompei/us - pentru care mai ales populaţia dintre Nistru şi Istru (la margine fiind cetatea Gherghina), era Istriană - a scris în secolul I î.C. că de la Istru / Dunăre au fost luate urmele argonauţilor pe Râul Sava şi apoi bărboşii urmăritori din Gherghina au trecut peste culmile munţilor, ajungând la coasta Adriatică dar nu s-au mai întors (călătoria fiind lungă şi dificilă), rămânând în V Balcanilor, fiind numiţi Istri după numele Fluviului de la care au sosit; şi episcopul Got Isidor din Sevilla a consemnat (9:2) că “neamul Istrilor îşi trage originea de la Colchidianii care au fost trimişi să urmărească pe argonauţi: cum ei au intrat din Pont pe fluviul Istru, au fost denumiţi de la numele fluviului pe care s-au îndreptat de pe mare”.
Arheologic, după Războiul Troian a fost conectată în N Italic sosirea Venetilor pe Valea Po cu Cultura VillaNova, aflată în conexiuni evidente - documentate și de către academicianul Român Vasile Pârvan - cu Cultura Bănățeană a metropolei Cornești. Carianul Hecateu din Milet în secolul VI î.C. a fost primul Antic care a scris despre Istriani, aceia întâi stabilindu-se lângă Laguna Veneţiei, apoi cucerind şi unele Insule Adriatice / derivate Gherga apărând în toată acea zonă, până la strada Gerga din actuala Veneţie (e de remarcat că preşedintele din prezent al provinciei Italiene Gorizia - de la graniţa cu Slovenia - se numeşte Enrico Gherghetta). Aflată la Vest de fosta Țară a Dacilor, Veneția = fosta Țară a Dogilor încă de la început s-a constituit ca expresie imperială acvatică: un ecou al ancestralului Imperiu Atlant.
Schiță de Dr. Jozko Șavli
În Antichitate, în secolul V î.C., istoricul Carian Herodot s-a referit la Eneti din Iliria 1:196 și la Veneti de la Adriatica 5:9 iar în secolul II î.C., istoricul Elen Polybius a susținut că în secolul IV î.C. Veneti - deși înconjurați de Geți - nu au fost Geți. În Evul Mediu însă, nobilul Venețian Nicolo Zeno 1326-1402 a trasat legăturile directe dintre Geți și Venețienii care au constituit “Republica Dogilor” iar istoricul Venețian Antonio Zaccaria 1714-1795 a scris: “Veneții își trag numele și originea din Eneți - populație din Paflagonia - care erau fie Goți / Geți, fie vecini de-ai lor; oricum ar fi fost, și unii și alții erau locuitori ai Pontului Euxin / Mării Negre, amândouă populațiile având obiceiul să migreze spre ținuturi îndepărtate, unde să creeze colonii (căci, așa cum a mărturisit Sf. Isidor, din Geți - care apoi s-au apelat Goți - au avut origine și Ghetulii Africani, războinicii nemiloși despre care a scris și poetul Vergiliu)”. Așadar, nimeni alții decât autohtonii Medievali Venețieni - din “Republica Dogilor” / “Țara Dogilor” - își revendicau sorgintea Getă Antică (ca urmașii organizați ai Dacilor). În prezent, pe coasta Italiană Adriatică - opusă celei Balcanice / Dalmate - ca de pildă în regiunea Marche (vecină cu Emilia-Romagna și San Marino în N, Toscania, Umbria și Lazio în V, respectiv Abruzzo în S) e cea mai numeroasă răspândire a numelui de familie Ghergo din Peninsula Italică:
Principala Zeiță a Venețienilor Antici a fost Reitia, având atributele de “Sahnate” - care aducea sănătate - și de “Pora”, adică pura. Cu iradiere semnificativă începând din Veneţia independentă = “Țara Dogilor” / denumită “Republica Dogilor” de Imperiul Bizantin, cronologia Medievală Gherga timp de un mileniu (până la începutul Epocii Moderne) în general a urmat traseul Veneţia - Balcani - N Dunării. De exemplu, şeful Ragusei / Dubrovnikului pentru Veneţia în 1281-1283 a fost Giovanni de Giorgi (în cartea “Aromânii” din 1936, profesorul Anastase Hâciu a notat că “prin Raguza, unde știm că Valahii aveau contoare încă din secolul XIV, se desfăceau și se exportau manufacturate din Moscopole și din Pind; în aparență, în ciuda numelor, Aromânii erau din centre Aromânești: cine ar îndrăzni - de pildă - să spună că numele Giorgi nu era Dalmațian, Georgiades / Gheorghiade nu era Grec, Georgiev / Gheorghiev nu era Bulgar ori Georgevici / Gheorghevici nu era Sârb? Și totuși, au fost purtate de Aromâni; spre exemplu, Aromânul Olimpiot Ghiorgachi a luptat împotriva lui Tudor Vladimirescu, titlul de Coemgiopol a fost purtat de 2 mari figuri Bucureștene: de starostele argintarilor și de fiul lui, mare negustor de lipscănie - adică de stofe - ambii fiind Gheorghe, ș.a.m.d”). Cercetătorul Cristea Sandu - din Timoc, stabilit în Timișoara - în “Cântece bătrânești și doine” din 1967 a scris: “Legătura culturală cu cetățile Adriatice - Raguza, Zara, Spalato / Split, etc. - o făceau în special negustorii raguzani, care aveau la Vădin (după cum apărea Vidin în documentele Asăneștilor) o colonie, precum și un consulat; acei negustori de sare și alte produse aduceau de la Adriatică cântece și duceau spre Raguza și Zara alte cântece”. O figură politică aparte a făcut în 6 II 1423 Ioan Gherga - Latin notat Johannes / Giovanni Georgio şi Slavon Ivan / Zan Zorzi - ambasadorul Veneţiei în Bosnia: la Sutjeska 43,47 lat. N, 18,10 long. E, acela s-a înţeles - printr-o serie de documente - cu conducătorul Bosniei şi Herţegovinei de atunci împotriva cneazului din Cetin 45,08 lat. N, 15,43 long. E / Croaţia, care le obstrucţiona comerţul. După cum a studiat în 2014 cercetătorul Costa Roşu din Serbia, banul Bosniei în 1180-1204 a fost Morlacul / “Vlahul Negru” Kulin, respectiv Călin; acela în 1189 a acordat privilegii localnicilor, fixând următoarele: “dacă pârăşte vreun Vlah pe un Sârb, să se judece înaintea banului Bosniac iar dacă pârăşte vreun Sârb pe un Vlah, să se judece în faţa cneazului Raguzan” (termenul “Vlah” însemna inclusiv “Raguzan” iar cel de Sârb însemna “supus al banului din Bosnia”). Se poate observa și azi că în partea Sârbă a Bosniei există de exemplu orașul Vlasenica 44,10 lat. N, 18,56 long. E - ecou Vlah - în centrul zonei denumită acolo “Romanija”.
Romanija în răsăritul Bosniei
Despre Morlaci = Vlahii “Negri” din NV Balcanic e de observat că erau contemporani cu Rumânii = Valahii “Negri” din N Dunării, conduși de Dinastia “Negrilor” Vodă începând cu 1080 (conform cronicarului Medieval Român Miron Costin, anul fiind reconfirmat în “Letopisețul” din 1712 și de cronicarul Nicolae Costin, fiul său); legăturile lor se confirmă și în acel an al întemeierii Dinastiei lui “Negru” Vodă pe Valea Oltului - Râu Carpatic ce curge în Dunăre - pe când Morlacul / Vlahul “Negru” Zorzi poreclit “Dracul” activa lângă reședința regală Croată de atunci (de la sfârșitul secolului XI): desigur că atât Vlahii din Sudul Dunării, cât și Vlahii din N Dunării, erau organizați în Vlăhii = “Rumânii populare” (care - de altfel - au existat în multe părți ale Europei Medievale). Apoi - în secolul XIII - de exemplu banii Bosniei în 1235, 1240, 1249, etc. i-au menţionat pe Vlahii din Raguza, Marko Perojevic în “Istoria Bosniei şi Herţegovinei” din 1942 explicitându-i pe acei Vlahi Raguzani ca Români; după violenta pandemie de ciumă - “Moartea neagră” - ce la mijlocul secolului XIV a ucis jumătate din Europeni, corespunzător documentelor timpurilor, Ragusa a fost repopulată cu mii de Vlahi din Dalmaţia. Armânii / Vlahii au făcut şi în Croaţia Medievală o figură aparte: “Legea Vlahilor” / “Lex Valachorum” emisă în 1436 - de banul din Knin, de lângă izvorul Râului Krka - stipula că “Vlahii sunt liberi să-şi aleagă proprii lor conducători, care vor fi de asemenea Vlahi. Nici un Vlah nu va putea fi spânzurat pentru crimele sale. Croaţii nu au dreptul de a avea Vlahi în serviciul lor, cu excepţia unui cioban de gospodărie. Vlahii sunt obligaţi să presteze serviciul militar călare şi cu arme doar vara. În cazul nerespectării acestei obligaţii, ei vor plăti amendă o vacă. Calul Vlahului nu poate fi amanetat. În cazul unei campanii militare, 2/3 din oameni vor fi combatanţi iar restul se vor ocupa de cai şi hrană. Vlahii vor plăti taxe de 2 ori pe an: de Sf. Gheorghe un berbec sau o oaie şi un ţap, plus o monedă de aur de gospodărie iar la Sf. Martin un dinar pentru fiecare cal; ei sunt scutiţi de taxele de păşunat la munte şi în aşezările lor de iarnă”. În 5 X 1630, împăratul Ferdinand II Habsburg (1578-1637) a acordat celor 50 de localităţi Armâne de la frontiera Slovenă cu Imperiul Otoman actul solemn “Statuta Valachorum” - extins apoi şi la frontiera Croată - prin care erau scutite de “toate taxele, corvezile şi alte obligaţii asemănătoare”; pe graniţa Slovenă Armânii erau grupaţi în 3 căpitănii, având în frunte câte un jude “bărbat înţelept şi cunoscător al legilor strămoşeşti”, secundat de 8 judecători asesori, eligibili anual de Sf. Gheorghe (conducătorul administrativ era căpitanul ajutat de un vicecăpitan, în vreme ce stegarii reprezentau şefii militari, toţi bărbaţii cu vârstele de 16-60 ani fiind obligaţi să presteze serviciul militar împotriva oricăror duşmani ai împărăţiei).
Bazinul Savei

Râul Sava - iniţial numit Saos iar în partea inferioară şi Noarus - e navigabil 600 km de la vărsarea sa în Dunăre (ce e la Belgrad 44,49 lat. N, 20,27 long. E) până în prezenta Croaţie, izvorul fiindu-i lângă actuala graniţă Italo-Slovenă; Sava aduce în Dunăre cel mai mare aport de apă dintre afluenţii Fluviului (gura sa e în avale de gura Tisei, ce are cu bazinul său cea mai mare arie de colectare dintre afluenţii Fluviului): aşadar, la graniţa Sudică a Banatului, acum în Serbia - în amonte de Gherdap - se întâlnesc la Fluviu Sava şi Tisa, cele 2 mari ape curgătoare constituind principalele culoare / rute de comunicare ale marii artere Fluviale Dunărea (Valea Sava - străvechea legătură dintre Veneţia şi Banat - trece prin Ljubljana / capitala Sloveniei, Zagreb / capitala Croaţiei şi Belgrad / capitala Serbiei). Dunărea Bănățeană este între gura Tisei și sfârșitul Gherdapurilor, Sava / Sau - alimentat și de Râul Kărka / Krka - fiind cel mai important afluent de pe partea dreaptă a Fluviului. În extremitatea Nord-Vest Balcanică - cea Montană din care-şi culege apele marele Râu Sava - reţeaua hidrografică Kerka are 4 Râuri Krka cu bazinele cumulând suprafaţa de 8679 kmp în 4 Țări, anume în Austria, Ungaria, Slovenia şi Croaţia (onomastica Kerka / Krka fiind concludentă în capătul superior al Dravei lungă de 707 km şi Savei lungă de 990 km, marea apă curgătoare cu gura la graniţa Banatului, regiunea de la capătul inferior al Savei, unde onomastica Gherga e concludentă şi acum):
·         Râul Gurk - Sloven numit Korka / Krka - lung de 157 km, cu izvorul în Lacul Gurk / Gurksee 46,49 lat. N, 14,06 long. E din Alpii Gurktal / Carintiei, Austria şi gura în Drava 46,36 lat. N, 14,31 long. E (afluent stâng), în Carintia / Austria, pe Valea sa fiind oraşul Gurk din regiunea Carintia; bazinul = 2582 kmp
·         Râul Kerka - Sloven numit Krka - lung de 60 km, cu izvorul în Kerkafo / localitate având denumirea Germană Ober Gurkdorf, acum Cepinci 46,51 lat. N, 16,13 long. E în Slovenia şi gura în Râul Ledava 46,28 lat. N, 16,35 long. E (afluent stâng), în Ungaria; bazinul = 1762 kmp
·         Râul Krka (în pronunţie “Kărka”), Latin “Corcoras - în Graiul local “Corca” - lung de 95 km, cu izvorul în Gradicek 45,53 lat. N, 14,46 long. E lângă localitatea Krka din Slovenia şi gura în Sava 45,53 lat. N, 15,36 long. E (afluent drept), în Slovenia; bazinul = 2247 kmp
·         Râul Krka (Antic “Korkoras”) în Dalmaţia lung de 73 km, cu izvorul lângă Knin 44,02 lat. N, 16,11 long. E / fosta capitală a Croaţiei - zonă populată de “Vlahii regali” = Morlaci, aşa cum a documentat inclusiv academicianul Român Silviu Dragomir - şi gura în Marea Adriatică 43,43 lat. N, 15,51 long. E, pe Valea sa fiind Mănăstirea Sârbă Krka din Croaţia; bazinul = 2088 kmp
Tărâmurile Reţelei Kerka din NV Balcanilor au fost conduse - de exemplu - la mijlocul secolului XV din Timișoara / Banat de către Iancu “de Hunedoara”; ele se pare că au fost stăpânite emblematic de nobili Gherga (de la care acele bazine să-şi fi tras onomastica, aceia fiind cei mai importanţi acolo, teritoriile lor însumate depăşind chiar suprafețele unor Țări mici: ţinând cont de cea mai veche atestare onomastică documentară că a fost Antică, înseamnă că vechimea le era anterioară, din Epoca Fierului / Bronzului). La sfârşitul Epocii Bronzului, Gherganii din Gherghina - după ce au trecut prin Gherdap / Banat - s-au stabilit dincolo de izvorul Savei, în regiunea Veneţiei (înţelesul de “veniţi” este evident), unde au început comerţul cu aur, fiind întăriţi ulterior de sosirea unor refugiaţi Troiani conduşi de Atenor, fost consilier al lui Priam, camarad cu Enea (conform istoricului Roman Tit/us Livi/us, provenit din aceeaşi zonă); regiunea Veneto e la S de Lacul Garda şi are centrul administrativ Veneţia. Pasiunea pentru aur s-a perpetuat de-a lungul timpului, Veneţia ajungând mare putere Medievală (din 697, independentă faţă de Imperiul Bizantin, timp de exact 11 secole fiind condusă de dogi): independenţa Veneţiei a survenit la 17 ani după constituirea Imperiului Scito-Vlah = Bulgaro-Armân (care a oprit influenţa spre apus a bizantinilor, permiţând astfel emanciparea Veneţienilor). Apariția în secolul VII a Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân a refăcut oarecum Imperiul Get al împăratului Burebista din secolul I î.C. (continuat până la sfârșitul Antichității de Daciile din S și din N Dunării inferioare): majoritatea covârșitoare a populației era formată din Geto-Daci și din urmași, organizați în structuri foarte puternice pe ambele maluri ale Istrului - deopotrivă în vremurile Dacilor, Goților, Hunilor, Gepizilor, Avarilor, ș.a. - din timpurile Sciților (așa cum au fost de exemplu în Dobrogea = Sciția Mică) până în cele ale Șchiailor / Bulgarilor care s-au extins începând tocmai din Dobrogea. În secolul XIX, academicianul Petriceicu Hașdeu a scris: “Fiind vorba despre numele ‘Bulgar, pe care şi l-au însuşit mai târziu slavinii lui Iornande şi ai lui Procopie, aici este locul de a observa în treacăt că până în timpii de tot noi el era cu desăvârşire necunoscut Românilor. Moşii şi strămoşii noştri numeau totdeauna pe Bulgari ‘Șchiai. Aşa, de exemplu, despre cucerirea Bulgariei de către Turci, cronicarulOltean Moxa ziceaBaiazid prinse pre șușmanul domnului Șchiailor de-l tăie, an 1395, atunci luară Turcii Țara Șchiailor cu totul. Cuvântul ‘Șchiau, ca simplu epitet, căpătase în gura poporului Român înţelesul de naiv sau rustic. Limba bisericească mai cu deosebire, adică vechea Bulgară, a servit a forma limba Rusească cea literară, dându-i un aspect mai depărtat de graiul Rusesc poporan şi apropiind-o într-un mod artificial de graiurile Slavice trans-danubiane şi aceeaşi limbă bisericească a fost în curs de secole limba oficială şi literară a Sârbilor, astfel că la prima vedere Ruseşte, Sârbeşte şi Bulgăreşte se pare a fi mai-mai totuna, deşi în realitate aceste 3 graiuri aparţin la 3 unităţi dialectale diferite. Prin fonetism, până şi prin accentuaţiune, întrucât nu s-a amestecat în ele substratul cel Românesc, Bulgara este un vechi dialect Polon, Sârba un vechi dialect Bohem. La Bulgari, fără îndoială, înrâurirea Românească se resimte mai puternic decât la Sârbi”. La presiunea Românilor au apărut Slavii, așa după cum se poate vedea pe schița următoare (din studiul cercetătorului Finlandez Osmo Joronen, în 1998):
În secolul XX, lingvistul Lazăr Șăineanu a scris: “Din aceleaşi stepe de la Nordul Mării Negre au pornit un şir de popoare ca Hunii (secolele II-IV), Avarii (secolele VI-IX) şi Bulgarii (secolele VII-X) despre care ştiinţa de astăzi nu poate afirma nimic pozitiv în privinţa naţionalităţii lor (din cauza nulităţii resturilor lingvistice), dar care par a fi ocupat o poziţie intermediară între ramura Ugrică şi cea Tătărească, constituind un amestec de elemente Finice şi Turce. Dintre aceste popoare, Bulgarii (adică o hoardă a lor de la Volga, nomadă şi idolatră), după ce luară în posesiune în secolul VI teritoriul de pe ţărmul drept al Dunării, conservară aproape 8 secole limba şi dominaţia lor peste o mare parte a Peninsulei Balcanice, până ce se dizolvară în masa compactă a Slavilor danubieni, adoptându-le traiul, limba şi religia şi impunându-le numai numele, aşa că, în secolul X sub Bulgară se înţelegea exclusiv vechea Slavonă. Tocmai fuzionarea aceasta de elemente diverse etnice într-una şi aceeaşi naţiune a făcut aşa de complicată problema despre originea naţionalităţii Bulgare înainte de completa ei SlavizareÎn “Istoria Românilor pentru poporul Românesc”, academicianul A/Român Niculae Iorga a scris: “Slavii trăiau mai mult pe lângă malul apelor, căutând de gospodărie câmpenească sau hrănindu-se din pescuit. Dunărea era plină de luntrile lor, scobite dintr-un singur copac. Numele râurilor celor vechi, așa cum fuseseră puse de Traci și Sciți, s-au păstrat numai pentru Tisa, Timiș, Mureș, Criș, Jiu, Olt, Siret și Prut; cele mai multe din râurile noastre se numesc cu nume Slave. Căci mai ales de ape erau îndrăgiți Slavii. Toată mitologia lor - cu zei blânzi - e în legătură cu negurile, cu valurile râurilor, cu adâncimea iazurilor. Stăteau în grupe amestecate prin grupele de sate ale noastre, ei având o vale, noi alta. Fiecare sat al Românilor era locuit de urmașii aceluiași moș’: tot pământul pe care-l avea satul - și vatra, și câmpul, și pădurea - formau moșia’. Urmașul cel mai aproape al întemeietorului îndeplinea sarcina de judecător: de aceea s-a început a i se zice de la un timp ‘jude’. Mai multe sate alcătuiau un grup, locuind în aceeași vale sau în același ascunziș, unde Barbarii nu-i puteau găsi lesne pe oameni, pentru a-i globi sau jefui. O astfel de vale putea să aibă un singur jude’, când satele se alcătuiseră unul din altul, și atunci valea toată, cu câte sate erau într-însa, se chema județ’. Slavii aveau - de la cuvântul German konig’ însemnând ‘rege’ - un nume al lor deosebit pentru jude’, pe care ni l-au trecut și nouă: cnez’. Mai multe județe laolaltă, fiind vecine, se uneau însă pentru război, pentru apărarea de dușman sau pentru căutarea de pradă, pentru răzbunare; atunci călăuzul se chema - cu un cuvânt împrumutat din Slavonește - voevod’, adică duce’. În aceasta se încheia rânduiala noastră cea veche”. Este interesant că, ținând cont și de limba “întoarsă” / “îndărăt”, la modul invers “Slav” apare în legătură cu “Valul Sfânt” (“Val-S”). Începând cu formarea sa, Imperiul Scito-Vlah = Bulgaro-Armân s-a bazat în Balcani pe Vlahii de acolo, care au considerat ca potrivit să aibă în frunte Dinastia lui “Is-por” = “As-paruh” / Asparuh (“prunc de As”), mezinul lui Gurg / Kurt = Kubrat, descendent din împăratul Kherei Attila: Gherei “Tătila” / “Tătucul” Hunilor; respectul pentru aceeaşi aristocraţie - mereu imperială / şi pe timpul Geto-Dac ori pe timpul Goţilor sau Hunilor - i-a determinat pe Valahii / Vlahii = Aromânii / Armânii secolului VII să prefere conducerea exercitată de către liderii Sciți / Bulgari = Vulgari (sosiţi de pe Volga), aparţinând aceleiaşi dinastii străveche şi nobilă, membrii săi apoi atrăgând un mare număr de sclavi dintre Slavii tocmai apăruţi, servitorii Avarilor / “A-Varilor”; inclusiv denumirea de Croat poate se folosea pentru casta conducătorului Kubrat (după cum au studiat cercetători ca Otto Kronsteiner, Dr. John Bury, ș.a). Începând cu vremurile Medievale, relațiile Românilor cu majoritatea vecinilor a rămas reflectată și de terminologie: ca o înrudire cu onomastica Valachă, Slavul “Veliki” îi reda pe “Măreți”, reciproc Sclavii ajungând Slavi; “insula de Românitate într-o mare Slavă” - expresia acvatică lansată de academicianul A/Român Niculae Iorga - reda forța stăpânilor față de fostele slugi, realitatea reflectând puterea Valachă / Rumână (care - dacă ar fi fost altfel - ar fi ajuns contopită de vecinii Slavi, aflați atât în Nordul Românilor, cât și în Sudul Românilor). Conform Enciclopediei Britannica”, Sciții / Bulgarii timpurii - care nu erau Slavi - au trăit la V de Volga de la sfârşitul secolului IV; corespunzător geneticienilor (ca de exemplu în 2013 Sena Karachanak, Desislava Nesheva, Yordan Yordanov, Angel Galabov, Draga Toncheva din Bulgaria şi Antonio Torroni, Nadia al-Zahery, Vincenza Battaglia, Valeria Carossa, Viola Grugni, Simona Fornarino, Ornella Semino din Italia), primii Bulgari / Sciți au cuprins şi profilul genetic al bărbaţilor Gherga, cu următoarele explicaţii: “Haplogrupul N’ - caracteristic celor din Altai şi vorbitorilor Turki din Asia Centrală - apare printre Bulgari cu frecvenţa de doar 1,5%. În termeni istorici, cea mai timpurie civilizaţie documentată în actuala Bulgarie a fost a Tracilor. Strămoşi ca Asparuh - dintre Turki - au preluat la sfârşitul secolului VII conducerea peste mai numeroşii Slavi din areal şi de aceea contribuţia genetică de acel tip n-a avut un rol semnificativ în regăsirea printre majoritatea Bulgarilor din prezent. Leagănul proto-Bulgarilor a fost numit Balhara de către Indieni şi Bactria de către Greci: a fost situat la poalele Pamirului / Munţilor Hindu Kuş. La sfârşitul Antichităţii, proto-Bulgarii au ajuns bine organizaţi în E Europei”. Academicianul Leonid Potapov din Altai a documentat în 1969 că în Altai “Kergheii erau Tirgheși / Turgheși, adică stră-Turki, forma lor distorsionând-o pe cea de Turkiji, așa cum i-au notat analele Chineze pe urmașii Yuezhi, formați din Tocari și Azi / Ași”; Dr. Yuri Zuev (Turcolog Kazah) a studiat în 2002: “Din analiza inscripțiilor runice aflate în Mongolia, Azii / Uti au fost Turghii Negri, mai numeroși decât Tocarii”. Pe baza cercetărilor lui Bozhidar Dimitrov - directorul “Muzeului de Istorie” al Bulgariei - “analizele genetice, factorii lingvistici şi etimologia redau originea Bulgarilor în N Afgan, ei aparţinând Iranienilor / Caucazienilor; erau predominant carnivori şi foarte înalţi - media scheletelor deshumate în N Bulgariei fiind de 1,80 metri - ceea ce înseamnă că aveau mari turme / cirezi (de tot felul de animale). Marele lider Kubrat - al cărui mormânt din secolul VII a fost găsit lângă Poltava / Ucraina, fostă capitală Bulgară - a murit creştin”. În secolul X, cronicarul Irakian Ibn Fadlăn - călător în 921 între Bagdad şi Bolghar 54,59 lat. N, 49,03 long. E / capitala Bulgariei de pe Volga - a remarcat că Sciții / Bulgarii de pe Volga făceau comerţ cu Finicii şi că Sciții / Bulgarii arătau la fel ca Vikingii / Vichingii Rus. La fel ca în mileniile precedente, exerciţiul migraţional din E spre V a funcţionat pe deplin şi în mileniul I (continuă şi în prezent): iată aşadar “continuitatea” caracterizând nu doar imobilismul sedentarilor, ci şi fenomenul marilor “mişcări” umane, ce tot continuă. În Peninsula Balcanică, existența Aromânilor a oprit Slavizarea Elenilor: dacă la momentul apariției Slavilor nu ar fi fost Vlahii / Armânii - foarte puternici între Slavii Sud Dunăreni și Sudul Balcanic, ca un “zid” între părți - limba Greacă ar fi dispărut, la fel cum a dispărut și Latina în Peninsula Italică (Grecii Peninsulei Anatoliană oricum au dispărut, azi poate doar în Insulele Est Mediterane s-ar fi păstrat Greaca); limbile Antice - ca Greaca și Latina - erau sortite pieirii și dacă în calea Slavizării Balcanilor n-ar fi fost “tamponul” / “zidul” Aromân / Valah între Marea Egee și Marea Ionică, acum Elenii din Sudul acelui “zid” / “tampon” ar fi vorbit vreun Grai Slav (umanitatea - și în primul rând micuțul popor Elen - ar putea aprecia, chiar în prezent, că limba Greacă a fost protejată, la propriu reușind să se prezerve, datorită Vlahilor / Aromânilor, care nu numai că i-a fost zid apărător / protector dar i-a fost și vehicul propagator, prin circulația avută și întreținând-o constant).
Turkii la începutul Medieval
Este de observat şi că în Turcă “doglu” / “dogulu” = “oriental”, etimologia pentru cuvântul Veneţian de “dogi” derivând direct din orientalii Daci mai degrabă decât din “duci” (termen nobiliar apusean, desprins din înţelesul pentru aristocraţii Daci, similar în răsărit fiind legătura dintre C/Hun şi K/Han, titlurile de “hani” sau de “khani” - cu echivalentul “cnezi” - derivând de la primordialii Cuni / Chuni, adică de la Huni şi respectiv Cumani): în V EurAsiei, titlul de “duce” provenea de la Daci iar în E EurAsiei, titlul de “han” provenea de la Huni; Dacii și Hunii și-au avut capitalele sub cei mai mari conducători ai lor în spațiul Românesc, la Români pentru “duce” fiind echivalentul “gherțoi” / “gherțeg” = “herțeg” iar pentru “han” / “khan” fiind echivalentul “cneaz” (“gherțoi” sau “cneaz” însemna același titlu de “duce”, adică de nobil Dac). Este de ştiut că Medieval s-a fixat termenul Slav “kuna” / “ku-na” pentru “jder” / “Martes”, a cărui blană - denumită cuniţă, cu care se plătea văcăritul / birul - era mult preţuită din Dalmaţia (Croaţii având azi banul “kuna”) până în Finlanda (unde are numele întors “no-kia” / “nokia”); hainele din jder au fost dintotdeauna de foarte mare valoare (purtate de nobilii Români până în Epoca Modernă): cuvântul “jder” folosit de Români poate avea legătură cu legendarul Finlandez Ajatar = “Diavolul Pădurii” - jderul fiind un animal ce sare sprinten din pom în pom - tocmai la Români existând şi “ajder” pentru “balaur” / “dragon”. În fruntea aristocraților Geto-Daci au fost dinaștii Ghergoi (consonantic “GRG” = “Gurag”): acelora li se zicea și Zuraz / Duras, respectiv Dura / Dulo (iar oriental “dogulu” / “doglu” a fost versiunea Turkă pentru “duce”, în Veneția fiind “doge”); “hârțogăria” era tipică “herțegului”, căci era nobilul care avea documente (la fel fiind și cu “harta” - din aceeași grupare cu “cartea” - inițial așa ceva aparținând doar celor culți dar și potenți financiar, adică avuți). Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Termenul gintă’ și-a avut originea în sanscritul gan’ însemnând a naște’. Goții au moștenit și au transmis mai departe cuvântul sanscrit gan’ și sub forma kan’ pentru cel care procrea, kuni’ și kine’ fiind pentru femeie’ și gintă’, de acolo, cuvântul kaneg’ / kanez’ pentru șeful ginții, păstrat în vorbirea curentă de locuitorii vechii Dacii sub forma cneaz’, pentru desemnarea conducătorului comunității teritoriale. Burghezii și ilirii au folosit cuvântul para’ pentru a indica un convoi nomad, alcătuit din unități gentilice; același termen a fost folosit și pentru conducătorul unei ginți, astfel că fara’ a devenit mai târziu denumirea pentru terenul ocupat de o gintă. Fara’ / Ginta’ forma o grupă de bărbați și femei care aveau aceeași origine comună prin naștere, dintr-un singur strămoș. Bărbații și femeile se bucurau de egalitate în drepturi și libertate deplină în cadrul comunității; prima datorie a tuturor membrilor ginții era răzbunarea sângelui unei rudenii, vărsat de un străin. La geto-daci, numele sub care apărea comunitatea gentilică era ca și în sanscrită: dzana’ / dzîna’ în legătură cu ideea de naștere / viață, păstrat până azi în cuvântul zână’ = fată’ în limba tracă (zâna zorilor, zâna codrilor), cuvânt care trebuie pus în directă legătură cu iranianul zen’ = femeie’, având șef un canez’ (ca la goți). Confirmarea acestui adevăr o avem prin prezența cneazului în fruntea tuturor comunităților teritoriale de pe întregul cuprins al Daciei. Termenul latin gens’ pentru gintă’ a fost folosit și de geto-daci, concomitent cu acela de dzâna’, așa cum alături de kan’ / kneaz’ a fost întrebuințat cuvântul jude’ secole la rând, în Evul Mediu (kunig’ / kneaz’ a fost de origine vizigotă).Dzana’ ca simbol al nașterii în comunitatea consanguină a fost păstrată de geto-daci și urmașii lor în mica familie, în care zâna’ = fata nemăritată devenită, după căsătoria cu cneazul, cneaghină’ (după cum ne este cunoscut din documentele medievale). În secolul I, Dio Chrysostom în Orații’ 72 a povestit că ‘unii traci, numiți geți, au pe cap un fel de bonetă ca macedonenii și arimaspii iar alții o tiară, ca bactrienii și parții’; o întrebare se pune acum: exista oare vreo deosebire între cei cu bonetă și cei cu tiară? E probabil că da! Căci erau 2 uniforme purtate de geți, văzute de un martor ocular. În Istoria geților’, astăzi pierdută dar folosită de alanul Iordanes din Sciția Minor, se afla un text din care rezulta că șefii ginților purtau pileus’ = bonete de lână, din care cauză se numeau pileați’; din rândul acelora se alegeau regii, preoții și comandanții militari. Tot după Dio Chrysostom și Iordanes știm ce rang social ocupau și purtătorii de tiară (scufiță roșie de scumpie): aceia erau nobilii cei mai înțelepți, care au învățat teologia, proveniți din rândul comandanților militari, deveniți preoți; spre această idee ne duce faptul că Decebal purta tiară dar și că papa de la Roma poartă tiară, nu bonetă frigiană. Împreună cu acești preoți, șefii ginților - pileații - au alcătuit o aristocrație a dregătorilor, numiți superiorii’: termenul și-a avut originea comună cu sipia’ goților - dat rudeniilor de sânge - și stăpân’ la greci (de aici Diurpaneu’ purtat de fratele lui Decebal, ca membru al dinastiei); termenul de jupan’ a fost păstrat de români pentru dinastici până în Evul Mediu. Instituțiile ortomanilor tara-bostes’ / pileati’ ori a jupanilor’ la traco-iliri s-au păstrat ca războinici’ / juzi’ prin judecii’ și moștenite de generațiile din Evul Mediu după pătrunderea goților sub cuvintele de viteji’ / vikingi’ și cneji’ stăpâni de holde’ / cnezate”. În Evul Mediu, ceea ce era Veneţianul “doge” s-a fixat în Europa ca “duce”: titlul de mare nobil literalmente provenea din respectul pentru măreţii Daci, care efectiv au ajuns liderii Europei la sfârşitul Antichităţii (“duc” la Catalani, “dug” în Galeză, “duke” în Engleză, “vojvoda” în Sârbă, “kherţog” în Bulgară, “herceg” în Maghiară, “herţoh” în Ucraineană”, “herţog” în Estonă, “hercogs” în Letonă, “gherţog” în Rusă, “săsaka” în hindi, etc.); dinaintea dezmembrării Imperiului Roman deja Dacii au fost foarte cinstiţi, peste tot în raza imperială Dacii bucurându-se de reprezentări monumentale în piatră, ceea ce a influenţat profund Cultura Europeană, până la arta contemporană (după cum a cercetat de exemplu Dr. Leonard Velcescu, care printre altele a scris că “Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenţie din partea artiştilor plastici Romani. Se poate afirma că, mai mult decât Galii, Germanii sau alţi Barbari’, Geto-Dacii au ocupat un loc privilegiat în arta Romană şi în inima Romei, în Forul lui Traian. Poporul Daco-Get a fost, putem spune, glorificat într-o manieră fără precedent de către Romani”). După cucerirea unor Daco-Geți din N Dunării, în Imperiul Roman au fost realizate excepționale sculpturi din piatră ale acelora, cu mult mai mari decât ale altora, taliile lor depășind mărimile naturale. În mileniul I, într-o bună parte a Europei, de la Anticii Daci a provenit termenul Medieval de “duci” pentru nobilii conducători; într-o altă bună parte a Europei, termenul echivalent folosit era de “gherţeg” (ca - literalmente - la vechii Bulgari sau la vechii Ruși): acela nu aparţinea nici unei mari familii lingvistice, căci deşi fiind ca Gherțeg / “herţeg” atributul întemeietorului Ţării Româneşti, n-a fost Românic, chiar dacă adăugat Bosniei ca “Herţegovina” n-a fost Slav, chiar dacă răspândit ca “hertig” până în Suedia n-a fost Germanic şi respectiv nici Ugro-Finic, căci sorgintea termenului alternativ de “g/herțeg” pentru “duce” = “vodă” nu era de la vreo familie lingvistică specifică ci era nominal explicită de la regii Gherghiţi / Gherghi ai Geto-Dacilor. Se poate observa lesne în Europa că aria de răspândire a termenului lingvistic “g/herțeg” s-a suprapus peste arealul genetic de răspândire al bărbaților Gherghi; explicația se datorează extraordinarelor puteri ale dinaștilor Gherga: de exemplu, avându-l ca “mâna dreaptă” / vistiernic pe Cavalerul Venețian Grigore, Negru Vodă - “mare herțeg” / fondatorul Țării Românești în 1290 - se pare că a făcut parte din Dinastia Gherga (analiza genetică ar lămuri mai științific aceasta dar în prezent e interzisă, rămânând evident însă contextul onomastic al geografiei din Nordul Carpaților Meridionali, ca Ținutul Herțegului / Hațegului - vecin cu Ținutul Gugulanilor / Cărășenilor = “Negrilor” / “Nordicilor” - și Ținuturile Amlașului, respectiv Făgărașului, stăpânite de Herțegul Negru Vodă). De fapt, Negru Vodă aparținea unei Dinastii Negre / Nordice - veche de peste 2 secole deja la momentul afirmării sale prin “descălecarea” din Țara Românească de la sfârșitul secolului XIII - existând mențiuni despre Negru Vodă în secolul XII / din 1185 (de către preotul Ionaș Mone în 1728) ori dinainte cu 105 ani, în secolul XI / din 1080 (de către cronicarul Miron Costin în 1686): în limbajul vremurilor sale Negru Vodă era mai exact “Cara” pentru “Negru” și mai mult “Mare G/herțeg” decât “Vodă” (pe atunci, termenul “Cara” domina zona Gugulană Caraș iar “herțeg” nu era numai în Amlaș / Sibiu ori Făgăraș / Brașov, ci și în Hațeg, Ținut aflat atât în Hunedoara, cât și în Caraș); au fost mai multe menționări despre conducătorii Valahilor “Negru” Vodă în secolele XI-XIII (din surse foarte diverse și ca atare chiar credibile), așa că nu e deloc plauzibilă ideea inventării sau a falsității Medievale privind durata dinastiei respective în spațiul Românesc, care a început Montan în Munții Banatului și după un stagiu în Făgăraș - la miazănoaptea celor mai înalți Munți ai Carpaților Meridionali - s-a încheiat în Muntenia / la miazăzi de cei mai înalți Munți ai Carpaților Meridionali.
Râul Po / Pad
Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionarul etimologic al limbii române” publicat în 2009 a enunţat: “Se consideră în general că veneţii au fost un trib iliric stabilit în nordul peninsulei italice a căror limbă seamănă mult atât cu latina, dar şi cu alte limbi italice. Acest lucru este doar o prezumţie, dată fiind apropierea acestei limbi de glosele ilirice care au supravieţuit timpului. Trebuie arătat, în schimb, că Titus Livius 1:8 a spus că veneţii erau urmaşii troienilor veniţi cu Antenor după căderea Troiei, care după ce i-a alungat pe localnici s-au aşezat pe valea Padului între Alpi şi Adriatica, spre deosebire de troienii lui Aeneas / Enea care s-au amestecat cu băştinaşii. Dacă vom considera că veneta este urmaşa graiului vorbit la Troia, diferenţele dintre dialectul vorbit de troieni şi cel vorbit de latini nu erau mari, cele 2 grupuri găsind multe puncte comune în limba pe care o vorbeau, precum şi în tradiţiile lor. Aşa se explică şi faptul că Enea / Aeneas după moartea lui Latinus a putut să-i declare pe toţi latini, astfel că au devenit curând un singur popor. Acest amănunt istoric consemnat de Titus Livius explică asemănarea limbii venete cu dialectele ilirice, deoarece tracii erau troieni, iar dialectele ilirice erau similare cu cele tracice. Datorită faptului că veneţii i-au alungat pe localnici, ei şi-au păstrat multă vreme intact dialectul troian, desigur până la instalarea puterii Romei pe valea Padului şi câteva secole după aceea. Ca urmare, credem că limba venetă este o sursă extraordinară pentru înţelegerea limbii traco-dace, deşi acest lucru ar putea părea bizar unor cercetători. Istoricii antici care s-au ocupat de popoarele italice afirmă că diferitele grupuri italice au emigrat în peninsula italică din regiunile locuite de traco-daci din nord-estul peninsulei balcanice”. Râul Pad / Po de 652 km e cel mai lung din Peninsula Italică; îşi are izvorul lângă Platoul Valasco / Valah din Alpii Maritimi şi îşi are Delta la Veneţia: Valea sa a constituit în Nordul Peninsulei principala arteră - “rută” de migrări, inclusiv de transhumanţă - fiind corespondenţa Vestică a Văii Savei din Est, între cele 2 mari ape curgătoare aflându-se coasta Veneto / regiunea Veneţiei (diferențele dintre nomadism și transhumanță sunt că nomazii nu au așezări stabile - ca acelea ciclice, de vară și de iarnă, la cei practicând transhumanța - ori că nomazii se deplasează cu tot avutul lor, inclusiv turme, pe când în transhumanță uneori se deplasau numai ciobanii, pentru păstoritul turmelor altora, etc). Cu timpul - până în Epoca Modernă - pastoralismul, cuprinzând deopotrivă fenomenele de nomadism și de transhumanță, s-a restrâns în EurAsia pe ariile relevate de imaginea următoare (practicanții cei mai Nordici fiind Asiatica populație Dukha în N Mongoliei și în Siberiana Tuva, respectiv Europeana populație Saami în N Peninsulei Kola și în N Scandinav, păstorii din ambele populații fiind preocupați cu turmele de reni):
Pastoralismul în prezent
Este de ştiut că Veneţia - al cărei simbol e leul înaripat auriu pe fond purpuriu / culori tipic Ghergane - îşi are autorizat creştin din anul 1094 carnavalul cu măşti, ce se ţine anual pentru a marca începutul primăverii (cel mai vechi carnaval celebrat constant din lume).
Steagul Veneţiei
În 1916, academicianul N. Iorga - care a locuit în oraşul lagunar în clădirea unde acum e sediul Institutului Cultural Român” - a scris despre Veneţia Medievală: “Dogii Veneţieni nu erau decât succesorii Bizanţului. Biserica Sf. Marcu (sfinţită în 1094 pe locul unde din 828 era capela dogilor) nu e altceva decât o bazilică bizantină, nepotrivită alături de Palatul Dogilor. Îmbrăcămintea chiar a dogilor nu era altceva decât vechea îmbrăcăminte Constantinopolitană. Luntrile din Bizanţ se văd şi azi în gondolele Veneţiene”. Catedrala Sf. Marcu” - e cea mai mare dintre bisericile Veneţiei - datorită înfăţişării sale opulente (ca simbol al prosperităţii şi forţei Veneţiene) a ajuns supranumită “Biserica de Aur”: a fost realizată în stil Gotic şi bizantin.
Cei veniți din Gherghina / Tirighina - de la Istru / Dunăre - şi au dus la denumirea Istriei au avut ca oraş important acolo Tergheste, cu înţelesul de “târg” / azi Trieste, Romanii numind locuitorii dintre Trieste şi Verona drept Carni, printre care Antic s-au amestecat Celţi / Ghergoi veniţi din N, de la ei derivând numele regiunilor Nordice vecine Carnia în Italia, Carniola în Slovenia şi Carintia în Austria (străbătută de Râul Krka). De exemplu, după cum a scris în 1992 Dr. Ervino Curtis din Trieste, într-un document din 1181 al stareţei Mănăstirii Sf. Maria” din Aquileia 45,46 lat. N, 13,22 long E / Italia, coloniştii aşezaţi pe terenurile mănăstireşti din Valea Tagliamento (râu traversând Carnia) “aveau nume sigur Româneşti”; despre provenienţa Istro-Românilor, în 1901 academicianul Român Ovid Densuşianu a considerat că erau din Banat şi SV Ardealului - cu ultimele migrări la sfârşitul mileniului I - iar în 1998, cercetătoarea Elena Scărlătoiu i-a considerat şi din S Coșavei / Kosovei ori din Timoc.

Republica Veneţiei la sfârşitul mileniului I
Gherga pe coasta Adriatică a fost până în Evul Mediu bogat menţionat, ca de pildă, “Codexul diplomatic Dalmat” 13 a notat o scrisoare redactată Latin trimisă în 23 III 1361 din Zagreb - de pe malul Savei - despre nobilii Gherga, proprietarii moşiei Dolech 45,45 lat. N, 13,40 long. E dintre Trieste şi Veneţia: “Gurdak filio Gerga, nobilibus de Dolech” (e de ştiut că prima formă scrisă despre Zagreb - din 1094 - era sub forma Zagrabiti / “Zagra-biti”, cu posibil înţeles şi ca “beţele - stâlpii sau ţăruşii - lui Zagra” / Gagra ori Garga; oraşul Zagreb - acum capitala Croaţiei - s-a dezvoltat în jurul dealului pe care s-a aflat aşezarea Gradec a meşteşugarilor ce ţineau un târg vestit, mult vizitat de negustorii de pe Valea Savei, fiind lângă un vechi braţ al Râului: de exemplu, în vecinătatea Zagrebului, arhivele bisericilor locale au consemnat familii Gherga la Bistra 45,54 lat. N, 15,51 long. E în 23 V 1694, la Brdovec 45,52 lat. N, 15,46 long. E în 20 VI 1695, ș.a).

Armonia lumii” scrisă de Sf. Gerardi
În contextul legăturilor documentate de către academicianul Român Ovid Densuşianu / nepotul savantului Nicolae Densuşianu - că în secolul X au fost ultimele contacte directe migratorii între Istro-Români şi Românii Bănăţeni, respectiv Ardeleni - e de remarcat că din Veneţia Medievală în actualul spaţiu Român au fost emblematici 2 Gherga / Gheorghe: cel care - născut în 980, având tatăl Veneţian Georgio - şi-a avut baza în Banat la Morisena / Cenad, judeţul Timiş, unde s-a instalat după moartea ultimului stăpân independent din Dinastia lui Glad Vodă şi a creştinat Ungurii pentru primul rege creştin al Maghiarilor (a fost ucis în 1046 prin rostogolirea de către păgâni de pe Dealul Budei într-un butoi cu cuie, canonizat ca Sf. Gerardi / pentru Maghiari, St. Gellert) şi cel care a fost menţionat drept Cavalerul Venețian Grigore la 1185 în Ţinutul Făgăraşului ca vistierul / trezorierul familiei herţegului Negru-Vodă, a cărui dinastie a dat primul domnitor al Ţării Româneşti “Gregorius Venetus thesaurarius voivodae Nigro”; contextual, prezența Venețienilor printre rudele Române pe partea stângă a Dunării în secolele XI și XII (exemplari fiind acei Venețieni Gherghi, respectiv Gherard / ca exponent al forței religioase în N Banatului și Grigore / ca exponent al forței financiare în S Ardealului) îi încadrau fenomenului ofensiv împotriva Bizanțului, ce a culminat la începutul secolului XIII cu ocuparea Constantinopolului - în 1204 - și jefuirea acelei capitale imperiale, o bună parte din tezaurul împărătesc fiind transportat de Venețieni îndeosebi în catedrala “Sf. Marcu” (în 2012, Dr. George Metallinos - originar din Corfu / Insulă din Marea Ionică, parte cândva, ca și Insula Chefalonia, din “Mica Vlahie” - a scris: “vreme îndelungată, corăbiile au transportat bogățiile orașului Constantinopol în apus, unde împodobesc și azi biserici, muzee și colecții private”).
Constantinopol: capitala bizantină
Există și 2 elemente privind anul 1080 care conectează reperele Ghergane menționate, dintre lagunara Veneție a Adriaticii și Veneția de Jos a Ardealului: la o generație după decesul Sf. Gherard / Gherhard din Veneția - care și-a avut reședința în Banat, pe malul Râului Mureș, la Cenad - pe când Ungurii erau conduși de Laslău / Ladislau “cel Sfânt” 1077-1095, interesul de expansiune printre Români al aceluia se manifesta serios, de interes pe atunci fiind bastardul unui conducător din Ardeal, consemnat în 1686 de către cronicarul Miron Costin ca Negru Vodă “la veletul de la Hristos 1080”, cu moșie pe Valea Oltului (acel fiu de lider de peste Carpați a fost indicat de către cronicarul Moldovean și drept “crai Unguresc”, cu toate că, având mama Româncă și tatăl din Dinastia Arpazilor - Ungaro-Română - era de fapt mai mult Român); tot în 1080, la Split - cel mai mare port Dalmat - a fost atestat Vlahul “Negru” / Morlacul Zorzi “Draculus” (acolo domnea fostul ban al Croaților zis “Vestitorul păcii” = “Zvoni-mir”, însurat cu ruda sa mai îndepărtată Elena 1050-1091, prințesă Arpadiană / fiica regelui Bela I a Ungurilor din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor). Deopotrivă Croații și Ungurii - la fel ca Venețienii - erau împotriva Imperiului Bizantin, ceea ce apropie ipoteza conlucrării lor, pe de o parte fiind puternica familie Venețiană Zorzi (cu documentate rădăcini Dalmate / Croate, ultima migrație atestată fiind în secolul anterior a strămoșului Sf. Gherard / Gerardo de la gura Râului Krka / Corca în Veneția) iar pe de altă parte fiind puternicele rude în Banat ale clanului Croato-Venețian Zorzi / Gherard: succesorii Sf. Gherard din Veneția s-au regăsit la E de Cenad, cu ecouri atât în secolul decesului său, cât și în secolele următoare (la Margina și Jdioara / județul Timiș, la Caransebeș și Ilidia / județul Caraș-Severin, pe Valea Oltului, etc). Mai multe elemente i-a apropiat pe cei 2 lideri Venețieni Medievali din cele 2 secole consecutive în cele 2 regiuni aflate în centrul spațiului Românesc Nord Dunărean: etnicitatea Venețiană, confesiunea creștină, onomastica înrudită Gerhard și Grigore, pozițiile de conducători - religioasă a lui Gherard cu baza în județul Timiș, financiară a lui Grigore cu baza în județul Brașov - intervalul temporal relativ strâns dintre ei (s-au scurs 139 de ani între decesul Sf. Gherard stabilit în Banat și atestarea Cavalerului Grigore stabilit în Ardeal), etc. “Călătorind” pe spirala trecutului, acei Veneţieni din spaţiul Medieval Român al secolelor XI-XIII (căci Cărăşanul / Gugulanul Negru Vodă - întemeietorul Ţării Româneşti la 1290 - încă îl avea la dreapta sa pe urmaşul Cavalerului Veneţian Grigore) se pot conecta atât cu Dinastia lui Glad de la Gherdap, stăpânind peste Banat - începând cu Caraş / Ţinutul Gugulanilor, academicianul Român Ioan Aurel Pop considerând între limitele ipotetice ale stăpânirii lui Glad Vodă că ar fi cuprins și Ținutul Hațegului - în secolul IX, cât şi cu Gepido-Hunii secolului VI din acelaşi areal, bărbaţi descendenţi genetic identic Gherga cu rădăcinile între Anticii regi Geto-Daci, ca rudele lor îndepărtate (care și-au avut ultima capitală în Ținutul Hațegului): în secolele VII-VIII, acei vechi Români au fost conduşi de către înalţii Avari sosiţi din Bazinul Tarîm - nesupuşi GogTurkilor - care şi-au avut centrul politic în Banat (în secolul VI, istoricii bizantini Simocata şi Menander i-au notat pe liderii lor “Varkhon”, înţelegând prin acea cumulare “Var-khon” termenii “Var” pentru “Hunii Albi” şi “Chuni” pentru Hunii regali, însă rezonanţa termenului era foarte concretă deopotrivă atât cu înţelesul lupesc din Asia Centrală, cât şi cu apelativul Garghon al reprezentanţilor totemici / Avarii fiind singurii migratori din istorie care obişnuiau să-şi înconjoare aşezările cu palisade = garduri solide din lemn, pentru apărare, ştiute ca “prisăci”, Ungurii apoi zicându-le “gyepu”). Corespunzător cărții “Imperiul stepelor” a academicianului Francez Rene Grousset, numele de “Avar” era de la “Var” / “Uar” (“Var” fiind de la așezare iar “Uar” de la Uiguri): “Avarii și-au stabilit capitala în răsăritul Panoniei, lângă cea a Hunilor din secolul precedent: străvechiul Imperiu - dintre Volga și Dunărea mijlocie - s-a revigorat cu hanul Bayan (cu titlul de ‘Gagan, conform consemnării contemporanului Grigore din Tours), care a refăcut ce a putut după împăratul Attila al Hunilor”. (Conform istoricului Ardelean Denis Sinor 1916-2011, titlurile conducătorilor Avarilor erau Khan, Tarkhan, etc).
Avarii la mijlocul secolului VII
În studiul “Fermentul Aromân în Sud-Estul European” din 1955, Dr. Constantin Papanace / Dr. Costache Papa-Nace 1904-1985 (născut lângă Veria, în Selia / Macedonia istorică) a scris: “În secolele V-VII, Peninsula Balcanică a fost obiectivul jafurilor năvălitorilor germani, avari și slavi. Conducerea bizantină a putut să-i domine pentru câtva timp, nu însă să-i asimileze. Dintre barbarii care se revărsau în Balcani, germanii și avarii au trecut ca niște vifore; aceia însă care au reușit să se mențină - ca o pâclă - și să prevaleze datorită unei infiltrații lente, au fost slavii. La sârbi și bulgari, termenul de ‘țințar’ care a înlocuit pe cel de ‘vlah’ conținea și o anumită nuanță de batjocură. De multe ori, acest nume este sinonim cu avar. Același fenomen s-a petrecut și cu diaspora evreiască, unde termenul de jidan’ este încărcat cu multe nuanțe peiorative, din care nu lipsește nici înțelesul de avar. Popoarele sedentare, care înfruntă mai puțin riscul nesiguranței, nu țin seamă că numai prin acest excesiv spirit de economie, care în Statele Unite se cheamă ‘spiritul yankeilor’ (adică al pionierilor) se poate forma instrumentul capital pentru opera de progres economic și social. Mai mult decât această funcțiune socială de ‘capital spoliator’, la originea pornirii băștinașilor împotriva diasporei care-i fermentează, stă contravenirea la legea de bază a teritoriului, adică legea după care orice națiune trebuie să trăiască pe propriul său teritoriu. Pornirea răbufnită sub diferite forme, devine cu atât mai mare, cu cât starea economică a elementelor intruse este mai înfloritoare; și se atenuează pe măsură ce aceste elemente se asimilează. Cum remarcă Gustav Weigand: ‘Rolurile de bază pe care le joacă aromânul îl va face să nu fie iubit de celelalte popoare conlocuitoare’. Spiritul de economie al oamenilor de afaceri, dus uneori până la avariție, nu trebuie privit și judecat prin prisma omului comun. Pentru omul de afaceri, banul nu reprezintă numai sursa pentru o existență comodă, dar și posibilitatea de luptă pentru afirmarea sa în societate. Averea înseamnă putere, prestigiu, glorie, adică satisfacerea a o serie întreagă de pasiuni fundamentale ale omului. Dar la aromâni - spre deosebire de alte popoare ferment - această mentalitate utilitaristă se manifestă numai până la acumularea averii. După aceea încep să-și ia avânt pornirile idealiste și altruiste originare. O comparație mult mai potrivită și edificatoare ar fi cea făcută cu armenii, populație puțin numeroasă ca și armânii, de îndepărtată origine tracă, conservată nealterată în munți, de unde s-a revărsat continuu, în cadrul Imperiului Bizantin, împlinind până în zilele noastre același rol de ferment în diaspora lor. O altă comparație, dar pe un alt plan, diametral opus, s-ar face cu albanezii care, deși de aceeași origine traco-iliră, conservați în același cadru muntos balcanic, în diaspora lor, n-au îndeplinit decât rolul de oameni de arme (mercenari). Comparația cu aceste 2 grupuri etnice înrudite prin substratul comun trac (armenii și albanezii) ar fi cu atât mai interesantă, cu cât muntenii albanezi au jucat față de aromâni același rol perturbator pe care l-au îndeplinit față de armeni războinicii kurzi. Arheologul Antonis Keramopulos din Atena a remarcat: ‘Când se întâmpla - scria el - ca un aromân să se cunune cu o femeie străină de la câmpie, atunci se stabilea acolo, căci nevestele nu mergeau cu bărbații la munte; astfel că rasa la munte rămânea nealterată’. Este un sistem pe care îl practică atât armenii, cât și evreii. Din cauză că ideea de ‘fară’ (gen) era dominantă, fiindcă de numele ei se legau toate faptele care aduceau faimă, precum și cele ce produceau discreditare, preocuparea față de eugenie era foarte mare. Organizarea în fare (ginți) cu ierarhia interioară, rezultată mai mult din selecție, pe calități pozitive ce implicau însușiri morale, intelectuale și capacitate de conducere, evita cristalizarea de categorii sociale și crea un mănunchi de indivizi cu personalitatea bine conturată. Prin acele celule sociale, ce corespund mediului geografic muntos și compartimentat, s-a putut menține o milenară stabilitate etnică la aromâni, care se observă atât sub raport somatic, cât și moral. Dr. Dușan Popovici - profesor la Universitatea din Belgrad - a afirmat: ‘Dacă s-ar pune în cumpănă serviciile datorate unor oameni de origine aromână pentru binele și progresul poporului nostru, cu aportul evreilor din partea croată, care sunt și astăzi un factor însemnat în viața socială, se poate vedea cât de recunoscători trebuie să fie poporul sârbesc din Serbia veche și de pretutindeni, românilor din Macedonia’. Mai multe similitudini s-ar putea găsi în diaspora armenească: atât originea comună, dat fiind că strămoșii armenilor ca și frigienii, înrudiți cu tracii, au tot origine balcanică; ei - armenii - s-au conservat și dezvoltat într-un mediu geografic muntos și în climatul moral al aceluiași Imperiu Bizantin. Iar kurzii turciți au jucat în trecutul lor rolul pe care l-au avut albanezii turciți în evoluția istorică a aromânilor, prin determinarea unor exoduri în masă, fortuite. Din cauza ambivalenței sufletești idealist-realiste, cu o gamă întreagă de manifestări, funcțiunea de ferment a aromânilor a avut un caracter colectiv. Cum a relevat învățatul Italian Oscar Randi, la aromâni s-a produs o împătrită selecțiune: ‘o parte din ei s-a dedat la păstorit, alta la comerț, a treia armelor și a patra, cea mai recentă, la redobândirea libertății naționale a popoarelor balcanice’. Circulația valorilor nefiind stingherită de vreo barieră de prejudecată sau de categorie, a permis crearea și menținerea osmozei trupești și sufletești între membrii colectivității naționale. Aici și-a avut originea acea instinctivă ‘solidaritate aromânească’, atât de necesară în diasporă. Această osmoză a asigurat pentru orice individ o varietate de predispoziții, care i-au înlesnit adaptarea la mediile și situațiile cele mai deosebite, făcând din ei, după cum spunea Padre Faveyrial (care i-a cunoscut de aproape) ‘un popor prin excelență misionar’. Ca și celelalte popoare ferment, care se mimetizează în mijlocul națiunilor unde își desfășoară activitatea (armeni, eleni, evrei), aromânii ‘cu spiritul lor practic, dându-se totdeauna cu cel mai tare’ - cum remarca Dușan Popovici - încercau în realitate să-și satisfacă setea de putere, prin influențe indirecte. Acest fapt a fost de natură a irita sensibilitatea autohtonilor. De aceea, cu toate că aromânii din diasporă - ne referim mai mult la cei din Balcani - au fost un ferment și pe planul armelor, ca promotori de revoluții (ceea ce nu s-a întâmplat cu armenii, elenii și evreii), totuși li s-a reținut și imputat numai partea speculativă, care prin însăși natura ei, este antipatică. Funcțiunea de element ferment a aromânilor nu a fost apanajul unei elite, ci a avut un caracter general. Cândva, Jacques Maritain a definit pe evrei ca ‘poporul care împiedică lumea să doarmă’; păstrând proporțiile, s-ar putea spune același lucru pentru aromâni în raport cu popoarele conlocuitoare. Numai că la aromâni actele de altruism - cum arată faptele lor de binefacere - sunt mult mai frecvente decât la celelalte popoare ferment, la care ne-am referit. Poate faptul se explică prin aceea că, în vreme ce formarea aromânilor ca entitate bine distinctă s-a petrecut în cantoanele munților, adică în plină natură - care nu alterează formele genuine ale impulsurilor generoase, expresia unei mari vitalități - evreii, elenii sau armenii, trăind de secole în atmosfera de ghetouri ori mahalale, au aceste impulsuri vitale sleite. Pe întreaga gamă - între idealismul pur și realismul viguros - energia aromânească s-a exercitat ca un permanent stimulent. Valențele sufletești ale aromânilor - complexe din cauza mediului geografic, a evoluției istorice și a vieții sociale avută încă de la început - permanent au dobândit trăsături și nuanțe noi; acea polivalență accentuată în diasporă prin contactul avut cu diferite neamuri i-a mărit virulența ca ferment, fără însă a-i altera trăsăturile congenitale. Dacă pentru ținuturile natale, populațiile de păstori conduse de celnici (instituție străveche) au fermentat prin capitanatele de armatoli, ca promotori ai libertății, factorul diasporei a fost la început cărvănarul / chirigiul care avea monopolul cărăușiei pe uscat (din cărvănari s-au desprins apoi hangiii, care ofereau baze în pozițiile-cheie ale Peninsulei Balcanice, și oamenii de afaceri pe toate planurile). Numai elemente autohtone, expresia mediului, pornite de la munte, cu puternică tradiție păstorească și haiducească, puteau îndeplini o astfel de funcțiune în ținuturi atât de excentrice, ocupate de un mozaic de popoare. Evreii și elenii, buni negustori, nu riscau în afaceri, capitalul și viața în ținuturi nesigure și periculoase; ei nu aveau aptitudinea să vorbească limbile balcanicilor cu corectitudinea naturală, nu aveau darul curajului și sprinteneala de a ieși din situațiuni grele în ținuturi depărtate de marile centre, același lucru putându-se afirma și despre armeni, în relație cu spațiul balcanic. De aceea aromânii în viața socială și politică a Peninsulei Balcanice - cu multiplele lor funcțiuni - au devenit un ferment permanent printre popoarele din acest sector și (în același timp) un catalizator în conviețuirea lor socială, economică și politică; în mozaicul de popoare, diaspora lor a constituit un factor de progres și de echilibru indispensabil”.
În “Originea Secuilor și Secuizarea Românilor” din 1935, Gheorghe Lisseanu - membru corespondent al Academiei Române - a susținut că “la Avari exista tradiția Hunică, Avarii socotindu-se urmași ai Hunilor”; în completarea afirmării acelui adevăr, în 2010 cercetătorul Turkmen Aidogdy Kurbanov a documentat că Avarii au fost Huni Albi și a afirmat: “Altaicii aveau ‘Warwalîz’ / ‘Varvaliz’ ca ‘orașul Awar’ - ‘Varva’ însemnând ‘înalt’ iar ‘liz’ fiind ‘fort’ - acela devenind capitala Tokhară”. Privind faptul că Barbarii nomazi / migratori în general obişnuiau să stea laolaltă şi nu să se risipească printre autohtoni, în legătură cu înţelesul - prin echivalenţa “B”/V” - ca “Varvari” din cauza vocabulei “var” = “oraş” se poate face analogia cu condiţia lor de “orăşeni”, spre deosebire de înalții independenţi indigeni izolaţi (prin cătune / sate): aglutinările umane urbane erau ale noi-veniţilor, nu ale localnicilor veterani rurali. Despre cei anteriori Avarilor în E Panonic - inclusiv în Banat - anume Gepizii, în “Istoria românilor” din 2010 de Academia Română stă scris: “În deceniul 4 al secolului IV vandalii au fost amintiţi pe cursul Mureşului inferior (la sud, datorită presiunii exercitate de gepizi): acolo în 335 vandalii au fost învinşi de vizigoţi, dată după care cel puţin o parte a lor s-a refugiat în Pannonia. Prezenţa gepizilor în zona nord-vestică a României pe parcursul secolului IV ar putea fi indicată de ‘Tabula Peutingeriana’, deoarece unii autori au propus lectura ‘ge/piti’ pentru numele acelor ‘piti’ localizaţi pe hartă în vecinătatea unei populaţii ‘gaete’ (probabil vizi/goţi), la nord de Porolissum” (adică Moigrad 47,11 lat. N, 23,08 long. E / comuna Mirşid, judeţul Sălaj: în apropiere, Zalău - reședința județului Sălaj - poate și-a tras numele de la “Zăul” = “Moșul Zeu” / Zalmoxe care și-a avut cândva sălaș / altar în codrii din zonă).
Sarmați
Despre cei mai dinainte din areal, aceeaşi sursă academică a consemnat: “Sarmaţii au făcut parte din ramura vestică a populaţiilor iraniene. Încă de la început au ocupat o suprafaţă foarte întinsă. Potrivit studiilor arheologice cu privire la patrimoniul cultural sarmatic - extrem de bogat şi de variat - precum şi asupra teritoriilor largi din Asia şi Europa afectate de numeroasele lor migraţii, istoria sarmaţilor a cunoscut până la sfârşitul antichităţii, de-a lungul a aproximativ 11 secole de existenţă, 4 perioade distincte: perioada sarmaţilor vechi (secolele VII-IV î.C.); perioada sarmatică timpurie (secolele IV-II î.C.); perioada sarmatică mijlocie (secolele II î.C. - I); perioada sarmatică târzie (secolele II-IV). Sarmaţii, care s-au oprit temporar în teritoriile dacice extracarpatice şi au ajuns în ţinuturile de şes din Câmpia Tisei, au avut multe elemente comune în ceea ce priveşte obiceiurile de port şi practicile funerare, datorită strânsei lor înrudiri. Dar între ele au existat şi deosebiri, determinate mai ales de procesul lor de etnogeneză, de separarea lor încă din prima jumătate a secolului I, precum şi de mediul cultural local deosebit în care a poposit fiecare. Semnificativă în acest sens a fost orientarea generală S-N a înmormântărilor iazige şi N-S a celor aparţinând roxolanilor. De asemenea, împrumuturile sarmatice de la localnici prezintă deosebiri evidente în cele 2 mari regiuni, din est şi din vest, despărţite de Carpaţi. Astfel, în mormintele sarmatice din regiunile extracarpatice lipseşte ceramica dacică lucrată cu mâna, fiind prezentă numai aceea lucrată la roată. În schimb, în mormintele sarmatice din vest apar atât vase dacice lucrate cu mâna, cât şi altele lucrate la roată, atestând convieţuirea lor mult mai strânsă. Raporturile dintre daci şi sarmaţi au fost uneori exagerate, considerându-se că între ele s-ar fi ajuns la un amestec cultural mai mare decât a fost în realitate. Numai în zona iazigă din vest s-a ajuns într-adevăr la o convieţuire a celor 2 populaţii în aceleaşi aşezări; fenomenul a fost posibil datorită procesului de sedentarizare la care au fost supuşi iazigii. Situaţia a fost cu totul diferită în teritoriile extracarpatice, unde dacii liberi şi sarmaţii au rămas separaţi până în secolul IV, când procesul de aculturaţie din perioada migraţiei gotice a topit într-o singură cultură toate populaţiile din zonă”. Dr. Sorin Paliga și arheologul Eugen Teodor au scris în 2009: “Sarmații reprezentau aristocrația stepelor, dominând mari întinderi de pământ, de la Volga la Dunărea mijlocie. Întreaga zonă a fost un teren al veșnicelor amestecuri, intersectând influențe grecești și romane din porturi cu tradiții și obiceiuri persane / iraniene (sarmații fiind rude cu aceia) dar și cu mai vechi neamuri getice, și cu mai noi neamuri ale germanilor rărsăriteni, apoi și grupe de populații turcice din Asia Centrală, din ce în ce mai multe, odată cu trecerea timpului. Poate că sarmații s-ar fi sedentarizat iar viața pe țărmurile Pontului s-ar fi schimbat, însă dinspre răsărit au venit, în valuri succesive, noi populații nomade: hunii (secolul IV), avarii (secolul VI), bulgarii (secolul VII), ungurii (secolul IX), pecenegii (secolul X), cumanii (secolul XI), tătarii (secolul XIII)”.
În prima jumătate a mileniului II, Banatul a continuat să fie central în exercitarea puterii pe spațiul său înconjurător (așa cum a fost pe parcursul întregului mileniu anterior, anume în mileniul I); câteva jaloane Bănățene de atunci - privind poziția centrală Bănățeană de putere - au fost:
·         în secolul XI, din capitala Morisena / Cenad - județul Timiș - a fost condus răsăritul Panonic (Banatul și Crișana) direct de către Ajtony / Ahtum Vodă, apoi practic de către Venețianul Sf. Gherard, care a creștinat Ungurii
·         în secolul XII, dintre Gugulani - având capitala Caransebeș / județul Caraș-Severin - s-a afirmat Negru Vodă, cu ajutorul Cavalerului Venețian Grigore, în stăpânirea Sudului Ardealului (Ținuturile Amlașului și Făgărașului)
·         în secolul XIII, magistrul George (care a strâns armată în Timișoara) a trecut dincolo de Timișiana / Banatul Severinului - în Bănie - pentru pedepsirea răzvrătiților frați Lito-voi = “Latinul războinic” și Iancu Bărbat”
·         în secolul XIV, primul rege ne-Maghiar al Ungariei și-a construit - cu banii confiscați de familia sa de la Cavalerii Templieri - reședința în Timișoara / județul Timiș (azi în acel castel e Muzeul Banatului”)
·         în secolul XV, din Timișoara - castelul regal rămânând știut de atunci ca Huniade” - Transilvania și Ungaria au fost conduse de Huniazi (nobila Bănățeană Elisabeta - mama lui Iancu de Hunedoara” / Ioan Huniade și bunica lui Matia / cel mai mare rege al Ungariei - și-a avut strămoșii din Morsena, moșia ei din Margina / județul Timiș fiind la marginea Ținutului Pădurenilor, în vecinătatea Ținutului Gugulanilor)
Despre ceea ce a fost în Banatul secolului XV a scris și profesorul Patriciu Drăgălina - în secolul XIX - în lucrarea “Din istoria Banatului”: “Din conținutul unor documente de donații de atunci, se confirmă că districtul Caran era cu totul deosebit de al Sebeșului. Orașul Sebeș cuprindea odinioară ambii țărmi ai râului de același nume; iar în fața sa, pe țărmul drept al Timișului se afla Caranul: din contopirea lor s-a format un singur oraș, cu numele Caransebeș. Despre districtul Sebeș s-a făcut pomenire și în secolul anterior, XIV; e caracteristic că acest district aproape un secol mai târziu - în secolul XV - se zicea ‘provincia’ Sebeș: nu vom trage la îndoială că vechea noțiune a cuvântului ‘provincie’ își pierduse din însemnătatea de odinioară, însă fiindcă termenul - care în secolele XII și XIII s-a considerat ca atribut numai al comitatelor genuine - acum, aplicat la Ținutul Caransebeșului, prin aceasta se ridică nu numai însemnătatea politică, ci și vechimea acestui district”. În “Buletinul Muzeului limbii Române” din 1926, lingvistul Vasile Bogrea a scris că “în CăvranSebeș e și forma Caravan-Sebeș supt care vorbea de acel ‘oraș mare și slăvit’ Dionisie Eclesiarhul” (călugăr din Vâlcea născut în secolul XVIII): acolo era mare stație de convoaie / caravane, fie acelea comerciale ori parte ale transhumanțelor, căci Caransebeșul a fost la intersecția de mari drumuri din cele mai vechi vremuri; savantul - membru corespondent al Academiei Române - a mai notat despre Caransebeș că “pentru o eventuală legătură cu Kavarii, conlocuitori cu Turkii / Ungurii în Țara Pecenegilor, poate fi văzută ‘Administrarea Imperiului de împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul” (Kavarii s-au desprins din Kazari, au fost avangardă Ungurilor în migrarea de la sfârșitul secolului IX în Panonia și i-au avut ca urmași pe Tarcanii din Crișana).
Transhumanțele Românilor
Onomastica poate fi urmărită deopotrivă în Crișana ca localitățile “Sebiș” pe Crișul Alb / Arad și Crișul Negru / Bihor ori ca “Sebeș” în Caraș atât la apa curgând din Muntele Mic / Țarcu în orașul format prin fuziunea dintre localitățile Caran și Sebeș, anume CaranSebeș / capitala Ținutului Gugulanilor, loc unde e confluența cu Râul Timiș, cât și la numeroasele ape și localități din Ardeal (unde de exemplu pe Râul Sebeș ce curge în Râul Mureș la Alba-Iulia există orașul Sebeș 45,57 lat. N, 23,34 long. E / județul Alba, pe Râul Sebeș ce curge în Râul Olt lângă Turnu Roșu există localitatea Sebeșu de Jos 45,39 lat. N, 24,20 long. E / județul Sibiu, pe Râul Sebeș ce curge în Râul Olt lângă orașul Făgăraș există localitatea Sebeș 45,43 lat. N, 25,01 long. E / județul Brașov, etc). Conform istoricului Leonard Tonitza în 2017, denumirile Sebeș, Sebiș, Sibiu ori altele apropiate - ca de exemplu Cibin - ar reda străvechile Sibile / Cybele, preotesele Marii Zeițe Mamă a Pământului, cu manifestarea tocmai în acel areal încă din neolitic (de pildă prin Cultura Vincea-Turdaș). Banatul Severinului şi Sudul Ardealului - redate pe harta următoare în N Valahiei / Ţării Româneşti - cuprindeau împreună, de la V la E, Ţinuturile Gherdapurilor, Almăjului, Gugulanilor, Păduranilor, Haţegului, Amlaşului şi Făgăraşului (se poate remarca despre Ținuturile Gugulanilor, Păduranilor și Herțegului / Hațegului că-și au denumirile consacrate uman iar nu geografic - ca la celelalte Ținuturi - ceea ce s-a datorat realității conducerii supreme exercitată de acolo):
Banatul Severinului + Sudul Ardealului
În 1941, Dr. Traian Simu din Lugoj a scris: “Importanța covârșitoare ce au avut-o în istorie banii Severinului, a căror reședință a fost la Caransebeș, începând cu anul 1233, adică de când apar în documente, a eclipsat, în mod firesc, activitatea celor 2 castelani ai cetății, numiți și vicecomiți. Nu se poate vorbi izolat numai de cetate, fiindcă trecutul ei a fost în strânsă legătură cu orașul și districtul Caransebeș. Banatul de Severin cred că a luat ființă înainte de anul 1233, când adică a fost pomenit prima dată în cronici, în funcția de ban, Luca. (Printre banii Severinului aflăm ridicați la această demnitate și foști cnezi, ca de pildă Ioan Huniade, în secolul XV). Iată ce a afirmat în privința aceasta Patriciu Drăgălina: ‘Luca n-a putut fi cel dintâi ban al Severinului, deoarece dispozițiunile regale referitoare la această provincie ne îndreptățește a presupune că n-avem de lucru cu pământ nou câștigat’. Înaintașii Bănățeni, ca oameni de cetate și ca apărători ai granițelor, alcătuind miliția, și-au creat o situație superioară, stăpânind pământul strămoșesc în deplină libertate, o situație cu totul aparte față de ceilalți Români. Proprietatea strămoșească a lui Glad și Ahtum devenise pentru regii maghiari, în decursul secolelor, un zid de solidă rezistență împotriva inamicului din afară. Românii autohtoni de aici, servind cu credință interesele regilor Arpadieni, cu brațul lor de luptă, își păstraseră moșiile și toate drepturile politice avute. Cei mai viteji și devotați regelui fură răsplătiți cu slujbe și moșii noi și - ca urmare - mulți dintre foștii cnezi deveniră nobili feudali. Desigur feuda, la început, a fost temporară, ca - la urmă - cei mai credincioși dintre nobilii Români să primească drept deplin asupra feudei și s-o treacă ca moștenire copiilor și nepoților lor. Aceasta a fost situația Românilor Bănățeni în secolele XI și XII. Documentele din secolele XIII și XIV, care s-au păstrat după invazia Tătarilor, ne prezintă o serie întreagă de nobili Români, aproape Maghiarizați, după ce primiră și catolicismul, îndeplinind funcțiile de bani, comiți, castelani, etc. Țăranii de la sate, în frunte cu cnezii lor, cărora încă le era deschisă calea la înaintare, se bucurau de toate libertățile, păstrate de la strămoși, drept recompensă pentru serviciul militar ce-l prestau la nevoie, formând armata cea mare la granița Banatului. Din acest motiv șerbia propriu-zisă era aici necunoscută. Ajungând Banatul sub Turci, situația privilegiată a Românilor Bănățeni a dispărut pentru totdeauna. În secolul XVII, atunci când principele Transilvaniei l-a cedat otomanilor, Caransebeșul a apus; cu reocuparea Caransebeșului de creștini în 1688, nu s-a mai ridicat la o nouă viață nici Caransebeșul, nici celelalte districte. În secolul XIX, istoricul Pesty Frederick (1823-1889, născut în Timișoara) a constatat că districtul Caransebeșului jucase rolul conducător printre celelalte districte, cu tendință de expansiune și care, prin preponderența politică, aduse cu sine primejdia nimicirii districtelor”.
Banatul Severinului în secolul XV
Așadar, timp foarte îndelungat - până la sfârșitul Evului Mediu - Gugulanii au fost cei mai puternici dintre Românii Bănățeni; după primele 5 secole ale mileniului II - când și-a dominat efectiv arealul - în general Banatul a continuat să fie atractiv în celelalte 5 secole, chiar dacă din ele au fost aproape 2 secole sub administrație otomană, 2 secole sub administrație habsburgă și un secol a trecut de la împărțirea Banatului (practic acum sub administrație Românească / două treimi și Sârbească / o treime).


Gerardi

Este de ştiut că Sf. Gherard / Gerardi de la Morisena / Cenad din umeda Vale a Mureșului - care a trăit înaintea schismei dintre catolici şi ortodocşi - a fost primul sfânt creştin din Banat (fiind născut în Țara Dogilor, în laguna Veneţiei, viaţa lui a fost descrisă în “Legendele sfinţilor” de localnicul Petrus devenit episcop în 1370, apoi în 1597 “după cel mai vechi manuscris autentic” - sub g/herbul = blazonul complementar cu Zorzi al lui Babenberg din Carintia / dinastie înrudită, ca şi a nobililor Sagredo din N Spaniei - de călugărul Arnold din Douai 50,22 lat. N, 3,45 long. E / Franţa, în Timişoara de scriitorul Bănăţean Pelbart 1430-1504, cu elogieri de la Nicolae Olahul / Valahul, nepotul lui “Iancu de Hunedoara” / Ioan Huniade, ş.a.); de pildă Geza II / regele Maghiarilor 1141-1162, a invitat colonişti din Veneţia să se stabilească în Argheal / Ardeal, un exemplu fiind în Bihor cei care au dat naştere cartierului Velenţa din Oradea (în Bihor ulterior a mai fost şi “Civitas Olosig”, adică “Oraşul Italienilor”, etc). “Cronica ilustrată a omenirii” - realizată în 2008 de profesori universitari Germani de istorie - a consemnat: “La mijlocul secolului VI î.C., familia limbilor venete, de origine indo-europeană, era răspândită în multe ţări; din Panonia - Ungaria de azi - veneta a ajuns până în nord-estul Italiei”.
G/herbul = blazonul Zorzi

În vremurile imperiale Romane, cei mai importanți Romani obișnuiau să poarte tunici cu o mare bandă purpurie, următorii Romani - ca importanță - aveau tunici cu 2 dungi roșii, etc. Giorgi / Zorzi a fost o nobilă familie, rămasă (aşa cum au scris Venețianul Antonio Longo 1758-1822, Veneţianul Giuseppe Tassini în 1866, ș.a.) în tradiţia Nordului Italiei din anul 411 - când domnea împăratul bizantin Honoriu, fiul împăratului bizantin Teodosiu cel Mare” - ca înrudită cu Anticii conducători = măreții duci din Bazinul Moraviei, de altfel denumirea Moravă venind de la Mare” / “Măreț” în extremitățile apusene ale arcului Carpatic, fie pe partea stângă a Dunării la V de actuala Slovacie, fie pe partea dreaptă a Dunării, în actuala Serbie, ambele Morave - zonele “Măreților” - fiind puternic populate la sfârșitul Antic de Daci și la începutul Medieval de urmașii acelora, anume de Vlahi, adică de oamenii aceluiași popor / neam; în arealul Nord Italian, fondul Gherga exista acolo deja de peste un mileniu şi jumătate (prin coloniştii Caucaziani, Istriani şi Troiani, stabiliţi după vânarea hoţilor Cergii / Lânii de Aur şi respectiv după Războiul Troian): se poate observa / remarca rezonanţa Zuraz-Zorzi-Zorza cu Românul Gherga (Đerđa-Giorgi-Gorga) din Epoca Modernă, prin versiunile din Antichitate şi din Evul Mediu Geto-Dacă, Balcanico-Veneţiană, Vlaho-Armână, Zorzi / Giorgi fiind în legături cu anterioara dinastie regală Antică Geto-Dacă Zuraz şi cu posterioara filiaţie A/Română Medievală Zorza pentru stolnicul lui Vodă Mircea cel Bătrân” al Ţării Româneşti, tatăl paharnicului Gherghinu, ş.a.m.d.
Mărețiile” = Moraviile înaintea Ungurilor
Dr. Emidio De Felice 1918-1993 a consemnat echivalenţele Zorzi cu Zorza, Zorzan, Zorzati, Zorzato, Zorzet, Zorzin, Zorzini, ş.a., afirmând că e tipic în zona Veneto, inclusiv în Padova: “Zorzi se traduce în Giorgio, transformarea numelor cu ‘G’ în ‘Z’ fiind tipic Veneţiană; a derivat din latinul Georgius, adaptat din grecul Gheorghios (tradus ca ‘agricultor’)”; de exemplu, la Universitatea din Padova în 1458-1462 a fost profesor de teologie Dominicanul Donato Giorgi, ajuns apoi (în 1481-1493) episcop în răsăritul Herzegovinei, cu sediul în Travunia / Trebinje 42,42 lat. N, 18,20 long. E. Studiile genealogice internaţionale au reflectat asupra identităţii întemeietorului Dinastiei Zorzi ca fiind Cavalerul Got Giorgi intrat în slujba împăratului Honoriu la un an după cucerirea Romei de către Goţi. Apoi, la Ticinum 45,11 lat. N, 9,09 long. E (devenită ulterior capitala Lombardă Pavia / de la Papia, în legătură cu papalitatea), Giorgio s-a evidenţiat prin eliberarea cetăţii asediate în timpul episcopatului lui Epifaniu 466-496: familia avea acolo mai multe proprietăţi, numele consolidându-se ca Giorgi / respectiv Zorzi în Dialect Veneţian (datorită Hunilor, din 453 familia s-a aflat aşezată cu reşedinţa permanentă numai în “Țara Dogilor” / Laguna Veneţiei, contribuind la fondarea puterii Medievale a sa). Exact atunci - adică în secolul V - Veneţia s-a consolidat ca oraş lagunar, printre familiile constituante fiind cea a lui Gherga, cu numele Zorzi în dialect: în timp, Carianul / Grecul Gherga/s a devenit Getul Zuraz/is, respectivul Gotul Zorza / Zorzi.
Regatul OstroGot (493-553) în V Balcanic şi Peninsula Italică
Dr. Titus Filipaş a studiat “Istoria veneţiană mai veche. Posibile puncte de legământ între Dacia romană şi strălucitoarea Veneţie”: “Înainte de a exista oraşul Veneţia, se formaseră deja mici comunităţi pe traseul cel mai scurt între Aquileia (oraş din Câmpia Friuli distrus de hunii lui Attila la anul 452) şi Ravenna. Pe vremea invaziilor barbare, siguranţa relativă oferită de zona de coastă Veneto şi puzderia de insule veneţiene atrăgea refugiaţi din localităţile înconjurătoare, ameninţate de barbari. Un detaliu mai puţin cunoscut, însă important pentru noi, este acela că mulţi dintre veteranii legiunii Macedonica se retrăgeau la Veneto chiar din timpurile romane cele mai autentice (după bătălia de la Actium din 31 î.C., veteranii din legiunea Macedonica au început a se stabili în Veneto; mai târziu, alţi militari ai legiunii Macedonica l-au însoţit pe Traian peste Dunăre: este plauzibil să credem că exista legătură între Dacia romană şi Veneto încă din secolul II). Populaţia în Veneto şi insule a crescut datorită influxului de refugiaţi. Organizarea lor citadină a venit abia cu bizantinii care i-au înfrânt pe ostrogoţi. Afluxul populaţiei alungate din ţinuturile depărtate de ţărm a sporit iarăşi, odată cu invazia longobardă din 568. Funcţiona încă instituţia Tribunilor Mării, aleşi pe plan local, menţinându-şi puterile administrative încredinţate din era imperială romană. Atunci când, în secolele VII-VIII, puterea bizantină în Italia a slăbit, guvernarea zonei veneţiene a trecut la magistrul local numit doge (duce / voivod). De la 742, administraţia dogelui şi-a avut centrul politic în Malamocco. Francii lui Charlemagne i-au înfrânt pe lombarzi în 774 şi în 803-810 a urmat o încercare a francilor de a cuceri zona Veneto. Bizanţul i-a ajutat pe veneţieni iar la 812 a fost semnat între Charlemagne şi împăratul Mihail I (care domnea din 811) un tratat hotărând suzeranitatea Bizanţului asupra Dalmaţiei şi Veneţiei. Cum a ajuns Mihail I împărat la Constantinopol? În anul 809, bulgarii conduşi de Krum au ocupat oraşul bizantin Serdica (azi Sofia); împăratul Nicefor a contra-atacat dar a fost ucis într-o ambuscadă în 811. Fiul lui, deşi grav rănit, a reuşit să scape din ambuscadă; ajuns muribund la Adrianopol, a transmis puterea cumnatului Mihail. Unul dintre copiii macedoneni luaţi ostatici de Krum (eliberaţi mai târziu) şi-a făcut educaţia de viclenie şi putere barbară atât de bine, încât prin înşelăciune şi crimă şi-a croit drum în fruntea imperiului bizantin, fondând dinastia macedoneană. Prin tratatul bizantino-francic din 812 s-a garantat dreptul Veneţiei de a practica liberă comerţul cu toată partea apuseană a Mediteranei. În 829, întreprinzătorul Buono da Malamocco a adus din Alexandria egipteană moaştele Sf. Marcu, care a devenit patronul ceresc al Veneţiei”. Se pare că rămăşiţele respective erau de fapt ale împăratului Alexandru “cel Mare” născut în Macedonia, nu ale evanghelistului Marcu / nepot al apostolilor Andrei și Petru, mama sa Maria fiind sora lor: era măritată în Ierusalim cu un bogat urmaș Iebuseu (frate mai mare al lui Gherghe-seu) pe Colina Sion - având în proprietate și locul Cinei de Taină - iar fiul Marcu s-a mutat ca adult la Alexandria / unde era celebra Bibliotecă Antică, în Egipt creștinarea începând cu apostolul Iacov / al cărui frate a fost evanghelistul Matei, împreună cu concitadinii din Cana Galileii, Simon Zilotul și Bartolomeu / care a stat un timp în Oaza Kharga.
Leoaică din Gaulia / Anatolia
Iniţial, g/herbul - adică blazonul - familiei Gherga = Zorzi era tot din 2 straturi, cu un leu negru pe un câmp cu flori de aur (și leul a fost simbol Daco-Get); apoi, a fost folosită banda purpurie pe fond auriu, respectiv argintiu: în heraldică, Gherga a lansat - ca premieră mondială - reprezentarea sa nobiliară prin dungi orizontale cu purpuriu / roşu (la început cu o bretea, apoi cu mai multe, în funcție de gradul înrudirii în cadrul neamului). Din 963, episcopul diocezei Castello / Olivolo din N Veneţiei (lângă Arsenal) era Gregorio Giorgio, fiul lui Andrea Georgii: aceia au fost tatăl şi bunicul Sfântului Gherard din Banat şi Ungaria (Gregorio Giorgio / Georgii - tatăl lui Gherard - a murit în 985 la Ierusalim, de atunci fiul lui, cel care a ajuns primul sfânt creştin în Banat, fiind crescut de călugării săi pe Insula Burano a Veneţiei).
Este de observat / conform şi repertoriului genealogic realizat în 1830 la Veneţia de secretarul guvernamental Francesco Schroder că familia Sagredo (care l-a avut ca sfânt pe Gerardo / Gherard), ştiută ca de origine Greacă, provenea de pe coasta Dalmată - de la gura din Croaţia a Râului Corca / azi Krka - şi în 480 o parte a ei s-a mutat în “Țara Dogilor” / Laguna Veneţiei, lângă rudele Zorzi aflate din generaţia anterioară refugiate acolo datorită Hunilor; g/herbul = blazonul Sagredo - purpuriu / roşu pe fond auriu / galben - era superior celui utilizat de Zorzi (purpuriu / roşu pe fond argintiu / alb), care prin stabilirea deja în “Țara Dogilor” / Veneţia la momentul sosirii ramurii Gherga din Sebenico / Şibenik, de la gura Râului Corca / Krka, recunoştea astfel distincţia respectivă: de altfel, Gherga de la gura Corca / Krka din Iliria / Dalmaţia s-a instalat la Veneţia în 480 probabil şi cu facilitarea nobilului Roman devenit abate iar apoi ajuns fericitul papă Felix III, la aşezarea în “Țara Dogilor” / Laguna Veneţiei primind porecla “Sagredo” - “Sa-Grego” în dialect însemnând “Sfânt Grec” - pentru individualizarea faţă de ramura Zorzi (localnicii din lagunara Veneţie / “Țara Dogilor” denumind astfel ramura Gherga nou sosită - care utiliza scrierea Greacă în loc de scrierea locală Latină - pentru deosebirea de Zorzi, de cealaltă parte manifestându-se acceptarea, prin însuşirea numelui de Sagredo). În “Dicţionarul istoric al familiilor patriciene Veneţiene” publicat în 1758 de Giuseppe Bettinelli, despre Sagredo autorul a notat că era “neam clar din Salonic”; aşadar, acea ramură a familiei Sagredo venită în “Țara Dogilor” = Veneţia nu provenea de fapt din V Peninsulei Balcanice / de pe coasta Adriaticii - unde fu în tranzit - ci de pe coasta Egeii: originea sa era în E Peninsulei Balcanice, în cel mai mare oraş al Macedoniei - unde Balcanicul împărat Galeriu născut de preoteasa Romula din Oltenia în Gamzigrad 43,53 lat. N, 22,11 long. E / Timoc pe la mijlocul secolului III, a ridicat Arcul de Triumf plin cu reprezentări de mândri Geţi în secolul precedent ajungerii Goţilor Zorzi în Veneţia, anume în anul 304 - un timp şi un loc când acolo, pentru cinstirea monumentală, puteau fi aşezaţi membri Sa-Gredo nu ca Greci, ci chiar ca parte a dinastiei regale Zuraz / Duras din nobila ramură Amală / OstroGotă care pe atunci încă îi conducea pe Geţi / Goţi (Galeriu “cel Tânăr” - nepotul lui Galeriu “cel Bătrân” - avea numele Dac Dara). Probabil acei nobili Geţi / Goţi Gherghi îngrijind în Săruna = Salonic / Tesalonic altarul împăratului Galeriu din secolul IV - Rotonda de lângă Arcul de Triumf - ruda lor Geto-Dacă, au acceptat în secolul următor, adică în secolul V, transformarea sa în biserică, cu hramul Sf. Gheorghe” / ruda Anatoliană tocmai canonizată (monumentul devenind “Agios Georgios”); memorabilul gest a fost reţinut ca sublim, pe lângă nobleţea făptuitorilor săi, mutaţi imediat la Veneţia / via Dalmaţia ce curând a devenit OstroGotă.
Rotonda din Săruna
G/herbul = blazonul dungat purpuriu-auriu / roşu-galben (de extracţie Getă) s-a răspândit - în numai câteva secole - din Balcani via “Țara Dogilor” / Veneţia şi Coasta de Azur până în Peninsula Iberică; se poate remarca despre tricolorul Românilor că e format din roşu-galben-albastru, cuprinzând acele culori ale nobililor Geți. În 1943, academicianul Ion Nistor în “Originea românilor din Balcani” a scris: “episcopul Ioan de Nichiu din Delta Nilului (661-700) a arătat în cronica sa că în anul 609 provinciile romane de la Dunăre fuseseră pustiite de barbari, oraşele dărâmate iar populaţia robită şi dislocată de cuceritori; numai Cetatea Salonicului, Saruna Vlahilor, a mai putut ţine piept barbarilor cotropitori”. Venețianul Gherga - zis “Gherard”, devenit sfântul din Banat / Cenad, care nu a fost catolic, nici ortodox - putea aparține familiei Sagredo, familiei Zorzi, nici uneia din acele familii sau ambelor familii; deoarece era un “SaGredo”, adică “Sfânt Grec” din ramura mai nobilă decât Zorzi, dintre cele 4 versiuni, pentru valabilitate deplină, ultima - ca aparținând ambelor familii - a rămas ca fiind completă (cu mențiunea că, în Veneția / “Țara Dogilor”, Sa-Gredo era mai nobilă iar Zorzi acolo era mai veche).
G/herbul = blazonul Sagredo
G/herbul = blazonul pe auriu / galben avea întâietate în faţa celui pe argintiu / alb: corespunzător “Dicţionarului familiilor nobile din Veneţia” realizat în 1780 de Giuseppe Bettinelli, o altă parte a familiei Gherga s-a mutat de la gura Corca - aşa cum a fost atestată denumirea Râului Krka în 799 - la Veneţia în anul 900 (Andrea Georgii / Andrei Gherga - fiul capului emigraţiei - fiind bunicul Sfântului Gherard), apoi o altă parte a ei în Austria şi N Spaniei, acei Gherga atunci ajungând să folosească alfabetul Latin; g/herbul = blazonul său Medieval e sugestiv, prin banda orizontală purpurie / roşie pe fond auriu / galben (în timp, datorită înrudirii cu Austriecii Babenberg şi îndeosebi din cauza înmulţirii descendenţilor Balcanici, banda roşie s-a multiplicat în arealul aparţinătorilor, fondul devenind argintiu / alb, cei care l-au preluat - inclusiv Arpadienii şi Basarabii - fiind heraldic de importanţă secundară, recunoscând primatul Dalmaţilor Gherga / Balcanicii care au preluat stilul g/herbului = blazonului Georgii, având dungi orizontale purpurii pe fond auriu, apoi fiind fraţii Asan / “As-An” care au întemeiat în 1185 Imperiul Armâno-Bulgar, redând legătura lor nobiliară: istoricul bizantin Niketas Choniates din Bazinul Meandrului, care a trăit în anul 1185, a scris despre Vlahii contemporani lui din N Balcanic / azi Bulgaria că erau foştii Moesi / Mysi ce locuiau şi în Munţii Haemus / actualul lanţ Montan Stara Planina, bizuindu-se pe “strâmtori” - adică pe trecători - pe care le apărau şi pe numeroasele cetăţi “înălţându-se drepte pe stânci prăpăstioase”). Anul 1185 ca reper dublu al celor 2 Dinastii conducătoare ale Românilor - din S Dunării și din N Dunării - nu a fost o coincidență: e atestat istoric că în 1185 forțele din ambele părți ale Dunării inferioare s-au sincronizat în cooperare și s-au coordonat reciproc pentru conducerea Românilor; în 1185, distinșii Cavaleri care au fost dinaștii Vlahi Asan din Sudul Dunării au preluat puterea cu ajutorul Valahilor din Nordul Dunării iar atunci în Nordul condus de dinaștii Valahi ai lui Negru Vodă - pe partea Cavalerească și financiară - s-au lansat dinaștii Grigorie cu sorgintea în Sudul Venețian (ascensiunile din același an 1185 ale Valahilor / Vlahilor, cu sprijin Cavaleresc Venețian, au fost de succes, față de Valahii din Nordul Dunării impunându-se Negru Vodă cu Venețianul Grigorie iar față de Vlahii din Sudul Dunării impunându-se Vlahii Asan). Pe de altă parte, se poate remarca și prezența de atunci a Cavalerilor Templieri în Ținuturile Amlașului și Făgărașului, apoi apărând Cavalerii Teutoni în Ținutul Bârsei, respectiv a Cavalerilor Ioaniți în Banatul Severinului. La ivirea lor, cele 3 rețele Cavalerești Medievale din spațiul Românesc erau în legături mai ales cu cruciații Venețieni și s-au suprapus la Dunărea inferioară cumva cu succes tradiției stră-Românilor a puternicilor Cavaleri Dunăreni Antici / din mileniul precedent; e de știut despre Veneția Medievală că a fost foarte influentă în zona Valahă, începând cu vecina Peninsulă Valcanică / Balcanică, atât în S Dunării, cât și în N Dunării. Despre cele petrecute la Nord de Dunăre în secolul anterior anului 1185 și al apariției în centrul spațiului Românesc al primilor Cavaleri / cei din Ordinul Templierilor, istoricul Român Radu Constantinescu a afirmat - referindu-se la destinaţia şcolară a lucrării “Deliberatio” realizată de Veneţianul Gherard - că el “iniţiase un adevărat învăţământ superior la Cenad, prelegerile sale comentate inaugurând un curs de filozofie, înaintea deschiderii primei lecţii universitare din Europa, la Bologna” (în 1088, la Bologna 44,30 lat. N, 11,21 long. E / Italia a fost fondată prima universitate din lume, existentă şi azi). În 2017, Nicolae Markov - președintele Uniunii Bulgarilor din Banat - a scris: “Sfântul Gerhard, născut la 23 IV 980 în Veneția, decedat la 24 IX 1046 în Buda, a fost un călugăr benedectin, hirotonit episcop în 1030. Martiriul lui a avut loc pe Dealul din Buda, fiind ulterior cinstit ca primul Sfânt martir al Ungurilor. Sarcofagul lui este păstrat în biserica din Cenad. El a înființat la Cenad o școală, prima atestată de pe teritoriul actual al României. De asemenea, a scris un tratat teologico-filosofic, păstrat actualmente la Munchen”.
De-a lungul istoriei, ramurile Zorzi s-au aflat în Korcula, Zattere, San Provolo, Santa Giustina, în Veneţia lângă Ponte dell’Angelo, Ponte dei Greci (unde în 1436 şi-a ridicat palatul - azi Hotelul Liassidi - pe ruinele altei construcţii), etc.; în studiul “Aromânii” din 1936, profesorul Anastase Hâciu a scris: “Frumoasa Biserică Grecească San Giorgio dei Greci’ din Veneția era frecventată de negustorii Aromâni în relațiuni cu capitala Dogilor sau stabiliți aici”. În secolul XI, Pappon Zorzi / Pepone Gheorghi a cucerit Insula Korcula şi a purtat titlul de conte, Insula devenind proprietatea Senatului Veneţiei / “Țării Dogilor”, în schimb primind domeniul Friuli populat de Carni (structurat începând cu 1077 în cel mai bine organizat teritoriu dintre entităţile Medievale Nord Italiene); apoi, din 1254 până în 1797 - deci timp de peste jumătate de mileniu - Insula Korcula a aparţinut familiei Zorzi / Georgi, începând cu domnia lui Marsiliu Gheorga din Ragusa / care l-a crescut pe exploratorul Marco Polo, zis “Milion” (Arhivele Veneţiei au mai reţinut şi că familia Zorzi a stăpânit în 1331-1362 Insula Leucas = Levcada / Lefkada 38,43 lat. N, 20,39 long. E - numită pe atunci Santa Maura - în Marea Adriatică).
Stema și steagul Ragusei
În Evul Mediu, la conducerea atât a Veneției cât și a Ragusei s-au aflat urmași ai regelui Antic Decebal, Zorzi / Giorgi. Stema = g/herbul Medieval al Ragusei - acum Dubrovnik în Croaţia - avea la baza sa g/herbul = blazonul Zorzi / Giorgi, împreunat la mijlocul său (printr-o dungă roşie şi una albă) cu blazonul = g/herbul Babenberg din Carintia, ce reflecta în simetrie inversă roşu-alb-roşu pe cel din Veneţia alb-roşu-alb: rudenia vecinilor era emblematic reprezentată (în plus, după cum au semnalat mai mulţi cercetători, o tradiţie locală lega familia Latină Georgi / Zorzi din Ragusa şi de Roma). La mijlocul secolului X, împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” în “Cartea de învăţătură pentru fiul Romanos” a scris: “Să se ştie că împăratului Diocleţian tare i-a plăcut de Dalmaţia; de aceea, aducând de la Roma oameni mulţi cu familiile lor, i-a aşezat cu sălaşele lor pe aceia în acea ţară a Dalmaţiei: acelora li s-au zis Romani, pentru că de la Roma au fost mutaţi şi această denumire o poartă până în ziua de azi. Să se ştie că Croaţii care locuiesc în părţile Dalmaţiei se trag din Croaţii nebotezaţi. Acei Croaţi s-au prezentat la împăratul Romeilor Iraclie pe timpul când Arabii au izgonit cu război de acolo pe Romanii pe care împăratul Diocleţian aducându-i de la Roma i-a colonizat acolo; de aceea s-au şi numit Romani, pentru că ei de la Roma au fost strămutaţi”. Este de ştiut că Mediteranean, “Dal-Matia” era “Divina Mamă”, “Dal-matin” fiind “divinul răsărit”; de altfel, datorită curenţilor Adriaticii, marea este mai caldă pe coasta Dalmată decât pe coasta Italiană (numele Antic al Podgoriţei - capitala MunteNegrului - a fost Diocleea): în prezent, lângă Mănăstirea Moraca 42,42 lat. N, 19,22 long. E din N Podgoriței există tiparul bărbătesc genetic “N” ca al lui Gherga (corespunzător analizelor științifice).
G/herbul = stema Dalmației
În secolele V-VI, coasta Dalmată a fost controlată de OstroGoţi, în secolul VII acolo apărând Croaţii sosiţi din N Carpaţilor (în 1797, Dr. Josip Mikoczy a scris la Zagreb despre Croaţi că descindeau din Sarmaţi / Mezi iar în 2003, Dr. Samar Abbas a afirmat că “fiind legați de Jații Indiei și de Iranienii ‘Surya Mada’ după cum era versiunea Prakrită pentru Sarmați = Solarii Mezi, denumirea de Croați e conectată de Carpați, în secolul următor Regatului Goților - cuprinzând Dalmația, Veneția, etc. - ei plecând din Carpații Nordici, au traversat Panonia și s-au așezat la Adriatica, astfel fiind consemnat în cronica lor cea mai veche, despre Regatul Croaților”); în Evul Mediu, Graiul Dalmat - acum dispărut - a fost Românic, nu Slav (a rămas puternic până în secolul XX pe coasta Mării, mai ales între Golful Rijeka din N - de la Peninsula Istria - şi Golful Kotor din S, în MunteNegru). În 1862, Andrew Paton / consulul Britanic la Ragusa a scris în “Cercetări despre Dunăre şi Adriatică”: “Întemeierea Ragusei a avut loc între 639 (când colonia Greacă Epidauros de la 20 km înspre Sud a fost parţial distrusă de Avari) şi 656 (când localitatea Epidauros a fost complet ruinată de atacul Croaţilor); Croat / Chrobat deriva din Crapat, numele regiunii Montane Carpatice dintre actualele Ungaria şi Polonia (Sârb / Serb se pare că era de la Servian / Sarmat)”. Împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” a consemnat în lucrarea “Administrarea Imperiului” că în 649 Gregorios din Epidauros / Ragusa “Veche” s-a mutat în Ragusa din cauza sosirii Slavilor: Gregorios a fost un lider important al comunității Ragusane, din moment ce a beneficiat de atenția imperială prin notificarea respectivă. Ragusa - Dubrovnik azi, de la Româneasca “Dumbravă” însemnând “pădure de stejari” - s-a întemeiat ca oraș pe locul unui port Antic, folosit pentru escalele corăbiilor ce navigau de-a lungul coastei Dalmate iar denumirea Ragusei a fost conectată de cea veche Albaneză pentru “strugure” (proto-Albanezul “ragușa”), acum folosindu-se cuvântul Albanez “ruș” / “rrush”: Vlahii viticultori, cultivând struguri negri - pentru vinurile roșii - erau mari gospodari Rumâni ai ciorchinilor “ruș”. Se ştie că în secolul VII, printre Românii din N Balcanilor s-au instalat strămoșii celor care acum sunt principalii Slavi din Balcani: Croaţii din N Carpaţilor cu vecinii lor Sârbi şi Bulgarii (împreună cu ultimii, Valahii / Aromânii - respectiv Vlahii / Armânii în pronunţie locală - constituind o structură imperială ce a dăinuit peste 3 secole, anume Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Aromân). Este de observat că la S de Epidauros / Ragusa Veche, ce exista din secolul VI î.C., era Ιόνιο Πέλαγος = “Ionio Pelagos” / Marea Ionică şi că primul rege al Ilirilor - din Vestul Balcanic - a fost din Vestul Anatolic (unde era Ionia); Sfântul Vlahilor - foarte respectat în Ragusa, acolo fiind catedrala cu moaştele lui - era din Anatolia secolului IV: vechile legături între oamenii celor 2 mari Peninsule - Anatolică şi Balcanică - s-au păstrat în timp (moaştele Sfântului Vlasie / al Vlahilor au ajuns la Ragusa, documentele cetăţii reţinând că Valahii - notaţi Murlaci / “Dogiu Valasi” - din secolul VIII s-au înmulţit acolo). Faptul că Vlahii / Românii au fost aproape înconjurați de Slavi dar aceia n-au ajuns apoi decât să se împartă în Slavii Nordici și Slavii Sudici, denotă puterea Românească extraordinară (Slavii constituie atât cea mai nouă, cât și cea mai numeroasă familie etnică Europeană): în prezent, România are ca vecini Țări Slave atât în N / Ucraina, cât și în S / Bulgaria și Serbia (Bulgarii și Sârbii sunt separați inclusiv azi de către Timoceni = Vlahi / Români, din acea cauză limbile lor Sud Slave ajungând diferite); în mileniul I, urmașii numeroșilor Geto-Daci din Antichitate s-au răspândit în primul val ca Goți - dând naștere marii familii Germanice - iar în al doilea val ca Slavi (cu centrul de difuziune din Polesia / Mlaștinile Pripeatului, Râu lung de 761 km, afluent de dreapta al Fluviului Nipru).
Leagănul Slav: Polesia
Este interesant că și în prezent locuințele sezoniere ale Rușilor se numesc “dacea”, cei trăind în ele având un stil de trai distinct (în Epoca Modernă, dictatorul sovietic Iosif Stalin 1878-1953 - cel mai mare criminal din istoria omenirii după comunistul Mao Zedong 1893-1976, care a epurat în China mai mulți oameni - și-a avut “dacea” favorită în Gagra 43,20 lat. N, 40,13 long. E / Georgia, la poalele Munților Caucaz, pe malul Mării Negre, acolo petrecându-și o mare parte a vieții); se poate remarca despre regele Sigismund “cel Bătrân” din Dinastia Jagello (genetic Gherga) că a efectuat “Reforma Valakă” începând cu Lituania, inclusiv în SamoGiția, Polonia și Rutenia, din 1547: proprietățile au fost cartate în unități agricole denumite “volok” - “valakas” în Lituană, “voloka” în Rusă, etc. - pentru rotația culturilor, organizarea respectivă dăinuind până la introducerea sistemului metric, în 1921 (Ana 1523-1596 / fiica lui s-a măritat cu Ștefan Bathory - însemnând “Bravul” - principele Transilvaniei, a cărui familie își avea rădăcinile în clanul Suedezo-German Gut-Keled / Cled-Gut, nume care poate reda “Paloșul Got”). Academicianul Rus Boris Rybakov 1908-2001 a scris în cartea “Străvechiul păgânism slav” din 1981 că numele Sf. Vlasie / Vlaho al Valahilor - patronul păstorilor - a fost mult slăvit de Slavi (care până s-au creștinat l-au venerat pe Zeul Veles / Volos, considerat forța supranaturală a pământului, a apelor și a Lumii de Dincolo”, asociat cu Dragonii și Magia, fiind mărețul oponent al Zeului Perun al Furtunilor, după cum credeau Slavii, la fel cum Vedicii îl aveau pe inamicul Vala al Zeului Furtunilor Indra ori în mileniul III î.C., Anatolienii Hatei - strămoșii Kheti / Hitiților - în Festivalul Puruli al primăverii celebrau omorârea dragonului); tipic pentru zonele umede, arborele Zeului Volos / Veles a fost răchita / salcia: de exemplu, în Iaroslavl 57,37 lat. N, 39,15 long. E / Rusia - lângă Moscova - când pe locul fostului altar înconjurat de sălcii / răchite al Zeului Veles a fost ridicată prima biserică din oraș, aceea a fost dedicată Sf. Vlasie din Anatoliana Sebastia / Sivas (ale cărui moaște se află în fosta Catedrală a Vlahilor din Ragusa = Dubrovnik / Croația iar din 855 și în St. Blasien 47,45 lat. N, 8,07 long. E din Munții Pădurea Neagră / Germania, în centrul spațiului Românesc orașul Blaj din județul Alba - la confluența Târnavelor - avându-și astfel legată onomastica). În 2009, Dr. Sorin Paliga și arheologul Eugen Teodor au scris în “Lingvistica și arheologia slavilor timpurii / O altă vedere de la Dunărea de Jos”: “Zeul Perun / stăpânul fulgerului era răspunzător de fertilitatea pământului, respectiv chiar de viața comunităților: a fost adoptat ca zeu protector al dinastiei prinților varegi de Kiev, care i-au și ridicat, la Kiev și Novgorod, statui impresionante, cu puțină vreme înaintea trecerii lor la creștinism; mai târziu, a fost echivalat cu Sf. Ilie, călător prin cer cu caleașca lui de foc (cunoscut ca figură de primă mărime în credințele populare ale românilor). Soarele era întruchipat de zeul Svarog / Svarga, probabil și zeu al focului, inclusiv al căminului. Un alt zeu puternic a fost Volos, zeul turmelor: numele lui Volos a fost amintit de Cronica lui Nestor, imediat după Perun; importanța primilor 2 zei a rezultat și dintr-un fapt din 971, când la încheierea tratatului cu bizantinii, Sviatoslav s-a jurat că va păstra pacea sau va atrage mânia zeilor Perun și Volos. Un demon al cehilor purta același nume, ceea ce poate semnifica o răspândire inițială mai mare a cultului său; s-a mai speculat că numele portului pomerian Wolin ar putea veni tot de la Volos. Rolul său de protector al turmelor poate fi mult mai important decât ar putea să apară la prima vedere, vitele fiind principala avuție a comunităților, dar și un criteriu de evaluare socială, până în plină Epocă Modernă. Cel mai interesant aspect este echivalarea sa cu Sf. Blasius al bizantinilor (Vlas sau Vlah în liturghia slavonă, Vlasie ca patronim românesc), și el protector al vitelor. Asocierea Volos-Vlah nu este deloc întâmplătoare. Vechea cronică rusă a pomenit la marginile sud-vestice ale pământurilor locuite de ruși neamul ‘volohilor’, aflat undeva pe cursul superior al Nistrului sau pe cursul superior al Tisei. Cronica lui Nestor i-a amintit printre cei care au făcut necazuri slovianilor la Dunăre, referindu-se la cei pe care azi îi numim slovaci. Volohii și slovianii au fost amintiți opunându-se trecerii ungurilor prin pasurile Carpaților nordici, atunci când aceia hotărâseră că Pannonia va fi noua lor țară. Cronica lui Anonymus (cronicarul anonim al regelui Bela IV) a afirmat că ungurii au găsit în Pannonia pe olahi, ‘păstorii romanilor’. Dacă Volos era o trimitere transparentă la volohi, ce indicii ‘etnice’ ar fi pentru Perun și Svarog? Perun avea un frate lituanian, Perkunas pe nume, cu aceleași atribute, existând și replicarea letonă Perkuons: numele său străluce și în cuvântul polonez pentru ‘fulger’ = ‘piorun’. Cât despre Svarog, numele său a fost recunoscut de lingviști ca fiind unul de sorginte iraniană, adică sarmatică. Perun reprezenta puterea suverană, legitimă și sacră. Svarog era brațul înarmat. Volos era păstorul, ca expresie a ‘poporului’, a celui care asigura hrana; trimiterea la turme nu era însă una oarecare: într-o societate premonetară turmele de vite reprezentau chiar ‘valuta’, expresia metaforică a bogăției (în limbile moderne, ‘pecuniar’ a venit de la crescătorul de vite), Volos având deci o valoare apropiată de Hermes, ca zeu ‘al comerțului’ fiindcă ‘pecunia’ = ‘avere / bani’ guverna orice schimb. Cele 3 zeități principale ale vechilor slavi par să contureze mai mult decât schema socială tipică a indo-europenilor, relevând chiar sorgintea etnică a adoratorilor: Perun era baltic, Svarog era sarmat iar Volos era … român; mare încurcătură! Forma preluată în maghiară de ‘olah’ (deja uzuală în secolul IX, când călăreții lor au adăstat pentru prima oară în Țara Volohilor din Carpații nordici) mărturisește împrumutul pe filieră orientală, căci ‘olah’ nu putea veni din ‘vlah’, ci din ‘voloh’. Substratul volohilor au fost cei generic numiți ‘daci liberi’ (în sensul că n-au fost supuși de romani): ei au fost locuitorii antici ai dealurilor Carpaților nordici și ai teritoriilor nord moldave, zona primelor nuclee proto-slave. Limba slavă arhaică (sau ‘primitivă’) s-a constituit pe un fond baltic sudic, cu elemente vest-iranice, nord-trace / daco-trace și germanice, cărora ulterior li s-au adăugat elemente vechi românești (mai ales în limbile slavilor sudici). Marile migrații - pe care nu proto-slavii le-au provocat, ci goții și hunii - au creat condițiile pentru ca să apară slavii; imperiul avarilor - parte a marilor migrații - a creat nevoia unei limbi de comunicare, adică un mix spontan și ireversibil. Privind un eveniment din 595 petrecut în sudul Dobrogei, cronicarul bizantin Teofilact Simocatta a descris barbarii ‘sclavini’ ca ‘geți’, cu explicația că ar fi fost numele lor vechi: la echivalența geți-sclaveni avem de reflectat”.
Bazinul Volkhov
De altfel, Slavii au rădăcina “Velik” pentru “Mare” iar așa ceva constituie încă un motiv de reflecție, rezonanța fiind a vecinului Valak / Valah; tot din apropiere / vecinătate, termenul “volk” are înțelesul Rus de “lup” iar cel German de “oameni” (de unde și “popular”, “folclor”, etc.), ceea ce înseamnă alte reflecții. La N de Valahi - spre Marea Baltică - Rurik = primul rege Rus și-a avut capitala la Garða / Novgorod, pe Râul Volkhov, nume care, conform și lingvistului Max Vasmer 1886-1962, era conectat de Finicul Velho” pentru Magician” / Vrăjitor”, în Rusă - după cum a scris inclusiv Petr Zolin - termenul volhkv” fiind preot păgân” (iar la Ruși volhov” = dragon marin”, termenul volosti” fiind folosit pentru parohii” / colonii”): Râul Volkhov e navigabil integral, curgând din Sudicul Lac Ilmen / Il-men” (al Sfinților) în Nordicul Lac Ladoga / La-Doga” = cel mai mare Lac din Europa, găzduind inițial flota Regatului Garða. Veliky Novgorod = Rurikovo Gorodișce (adică Mărețul Nou Oraș” / Marele Oraș Nou” al lui regelui Rus Rurik) era denumit Vareg / Viking ca Holm-Garðr”, literalmente însemnând Ostrovul Oraș”: era la ieșirea Râului Volhov / Volkhov din Lacul Ilmen (de unde se naviga până în Karelia); aprovizionarea cu apă venea din Sudicul BelaRus, prin Râul Lovat pe care se naviga iar apoi și pe Râul Kunya (Varegii, care au fost deopotrivă negustori și luptători, ziși Varyagi de către Ruși, pe acolo se duceau la Nipru - Fluviu ale cărui praguri sunt azi denumite volnyi” / de la “valuri” - spre Kiev și mai departe, în Marea Neagră, la Valahi, navigând spre capitala bizantină pe lângă litoralul Dobrogean: în prima Țară Rumână / Valahă independentă - anume “Vlașca de la Dârstor” - au rămas vestigii Varege / Vikinge în așezământul creștin de la Basarabi-Murfatlar, unde la sfârșitul mileniului I / în secolul X conducătorii au fost atestați ca jupanul Gheorghe și judecătorul George, aceia fiind conectați cu dinaștii Vlahi din Balcani). După ce în Antichitatea Românească Dinastia Gherga a fost cunoscută și ca Zuraz / Zurazis la regii Traci, inclusiv la conducătorii Geto-Dacilor, în principalele porturi ale Adriaticii Medievale - anume Ragusa și Veneția - a condus Casa De Giorgi / Zorzi, cu ramuri de exemplu în mileniul II la N Dunării ca Sf. Gherard la Cenad, Cavalerul Grigore la Curtea Marelui G/Herțeg Negru Vodă, dregătorii Gherga / Zorza la Curtea domnitorului Mircea cel Bătrân” în timpul ierarhului ortodox Nicolae Gherga = Sf. Nicodim, ș.a. până la (de pildă, cu afirmarea la Moscopole / Albania iar apoi de cealaltă parte a Dunării, la Mișcolț / Ungaria) Casa Comercială Gheorghiu / Gherga: mari negustori Aromâni / Vlahi.
“Cronica Ragusei” (păstrată în Arhiva Agram / Zagreb, capitala Croaţiei) scrisă în secolul XIV după manuscrise vechi cuprinde: “În anul 743 a venit şi s-a stabilit pe teritoriul Ragusei populaţie foarte multă din Bosnia; şi au mai venit Murlaci din codrii de asupra Narentei, mai mulţi Cătunari / Centurioni, dintre care unul era cap peste toţi şi venise cu o mare mulţime de animale domestice de diferite rase. Anul 744: Iar după aceea, au venit Daci Valahi / ‘Dogiu Valasi’; ei începură să pună la cale ca să separe pe fiecare generaţie pentru sine însăşi, fiind oameni cu averi mari, de aur, argint, vite şi alte lucruri, între care erau mulţi Cătunari / Centurioni, şi fiecare din aceştia se considera ca un comite, având fiecare directorii săi. Unul era mai mare peste cai, altul peste vitele cele mari, altul pentru animalele mai mici, altul peste porci; unul pentru rânduiala casei şi altul care să dea ordine la supuşii amintiţi mai sus. Apoi era unul peste toţi, care se chema Marele Cătunariu / ‘Chatunar Grande’ şi acesta era din Neamul Păstorilor / ‘Pecorale’, fiindcă astfel se numeau ei, considerându-se ca nobili, atât erau ei de avuţi de vite şi mai cu seamă de oi. Aceşti Cătunari / Centurioni amintiţi mai sus au făcut un consiliu şi împărţiră populaţia în 3 clase, după starea fiecăruia: în o parte se aflau oamenii de neam (nobilii), în alta oamenii din popor, iar în a treia servitorimea, fiindcă veniră din Valahia / ‘Vulachia’ atâtea slugi pentru vite încât formau o mulţime mare de oameni”. (“Vulachia” / “Dogiu” din care în 743 ajunseră la Ragusa Valahi Negri / Morlaci şi în 744 acei mulţi “Valasi” nu putea fi decât o parte a Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân constituit de 64 ani, în 680; în Evul Mediu, prima “Valahie” / “Dacie” Nord Dunăreană s-a constituit în Banat după 59 de ani, plătind tribut împăratului Grum / Krum al Imperiului Scito-Vlah = Bulgaro-Armân iar prima Ţară Română de sine stătătoare / independentă - “Vlaşca de la Dârstor” după cum i-a zis academicianul Neculai Iorga - s-a format după încă 33 de ani, în 836, tot la Dunăre, în mod distinct față de celelalte structuri imperiale Scito-Vlahe / Bulgaro-Armâne). În 1205-1358, Veneţia / “Țara Dogilor” a fost suverana Ragusei, apoi Ragusa prin Tratatul de la Zadar a fost scurt timp vasală Ungariei iar ulterior s-a organizat ca republică Dalmată timp de peste 4 secole, având “g/herbul” = stema semănând cu dungile lui Arpad, multiplicând “g/herbul” = blazonul Zorzi (ultimul ei conducător din independenţă, în 1814 - Ragusa fiind cucerită de armata habsburgă, deoarece era aliată cu împăratul Francez Napoleon Bonaparte - a fost cneazul = “rectorul” Simone / Sabin De Giorgi, care l-a avut ca guvernator pe nobilul Vlaho Caboga); e de remarcat că patricienii Georgi / Zorzi au avut Medieval principala casă nobiliară în Ragusa populată majoritar de Vlahi, aflată sub patronajul Sf. Vlaho din Sebastia: de exemplu, Matei Gherga 1329-1400 (notat în arhive ca Matteo de Giorgi) a fost ducele / cneazul Ragusei în anii 1372, 1377 şi 1380, el fiind cel care a transformat castelul Gotic din centrul cetăţii în “Palatul Rectorilor”, sediul pentru autoguvernare, canalul din faţa sa fiind deja umplut - din secolul XII - pentru unirea părţii continentale cu vechea Insulă Ragusa (localnicii au fost cei mai buni navigatori şi comercianţi Medievali în Mediterana - cheresteaua pentru ambarcaţiuni o aduceau şi de pe Masivul Gargano de pe malul Adriatic opus - Veneţia atacând fără succes rivala Ragusa de pildă în secolul X, în 948 şi 972, cu succes abia în secolul XIII, după a patra cruciată / cruciadă, cu ajutorul cruciaţilor care în 1204 au ocupat capitala Constantinopol a Imperiului Bizantin).

Republica Ragusă
În 1290 (anul formal al întemeierii Ţării Româneşti, într-un timp când reţeaua Cavalerilor Ospitalieri era una dintre cele mai puternice structuri Europene şi reţeaua Cavalerilor Templieri era una dintre cele mai bogate structuri din Europa, eforturile lor însă disipându-se în Europa, atunci fiind pierdută “Ţara Sacră” a creștinilor), generalul Pietro Zorzi - nepotul lui Marin / Marsiliu Gheorgu din Ragusa - a cucerit Insula Rodos; el şi-a expus în Insula Korcula o pânză cu o dungă formată de sângele său, similară g/herbului = blazonului familiei.
Nobilul Bartolomeu Gorgis în închisoare

În 1266-1273, trubadurul Bartolomeus Gorgis în Latină / Bertolome Zorzi în Veneţiană a compus în Occitană - limbă Românică, derivată din Latina vulgară - 18 piese protestatare, inclusiv faţă de războiul Genovei cu Veneţia / dar şi un poem cu aluzie la Grwgi / Gurci (Cavaler al regelui Arthur, răposat în 580, conform Analelor Cambriei; e de ştiut despre Clotaire 497-561, fiul lui Clovis / primul rege al Franţei, că printr-un edict a numit Occitania ca “Roumanie”): capturat de Genovezi pe când era într-o caravană de negoţ în Imperiul Bizantin a fost închis 7 ani, la eliberare dogele = șeful Veneţiei dăruindu-i castelele Koroni 36,47 lat. N, 21,57 long. E şi Methoni 36,49 lat. N, 21,42 long. E de pe litoralul Sud-Vestului Peloponezului, unde s-a îndrăgostit de o frumoasă nobilă şi a rămas acolo - cu ea - toată viaţa (domeniul Gargaru / Gargarou din acea zonă acum e o atractivă destinaţie de vacanţă). Filozoful Francez Xavier Fourvieres 1855-1912 în “Micul tezaur” a scris: “cei care încă vorbesc dialectul primitiv în S Galiei sunt Valahi”. Este interesant că pentru “cal castrat” se foloseşte termenul “valach” în Germană, Daneză, Suedeză, Poloneză, Lituaniană, etc. (denumit astfel după cel al primilor furnizori: Valahii - până în Epoca Modernă - au fost mari crescători de cai). În secolul IV, Ammian Marcellin în “Istorie Romană” 17:12 a enunţat “Caii de care se folosesc Sarmaţii sunt cei mai mulţi castraţi, pentru ca să nu se agite la vederea iepelor şi în luptă să meargă liniştiţi, să nu trădeze - prin nechezat - pe călăreţi” iar istoricul Procopiu (născut la 109 ani după decesul aceluia) în lucrarea “Despre războaie” 3:2 a precizat: “Neamurile Gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr dar - dintre toate - cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt Vandalii, ViziGoţii şi Gepizii; altădată li se spunea Sarmaţi iar unii îi numeau neamuri Getice. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume dar încolo sunt în toate la fel. Toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. Toţi au o singură limbă, numită Gota. Eu cred că la obârşie se trag toţi dintr-un singur neam iar mai târziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. Acest neam locuia din vechime dincolo de Fluviul Istru”.
Europa în secolul II
Cronologic, după ce la sfârșitul Epocii Bronzului populația Enetă din Paflagonia (S Pontic / N Anatoliei), aliată așa cum a scris poetul Homer în “Iliada” 2:844 cu populația Troiei în Războiul Troian - prințul Enea / ginerele regelui Priam al Troiei probabil îi aparținea - a existat populația de Veneți în NV Mării Adriatice dar și populația Antică Sarmată Venedă în răsăritul Vistulei, geograful Antic Ptolemeu notând că până pe malul Sudic al Balticii = “Marea Venedică” trăiau Veleti; în Antichitate, inclusiv în V Europei existau Veneti printre Celții / Galii din Bretania - astfel cum a consemnat liderul Roman Iuliu Cezar în “Bellum Gallicum” - vestiți navigatori, cu baza principală în portul Vannes 47,39 lat. N, 2,45 long. V, ei fiind cei mai puternici din Armorica, adică zona cuprinzând Normandia și Bretania, unde în secolul VI conducea cel știut Breton ca Gwereg, înrudit cu Cerdic din Wessex / Anglia și cu Caradog din Wales / Țara Galilor, șeful Cavalerilor Mesei Rotunde ai regelui Arthur: acel lider Gwereg / pronunțat Ghereg, zis și Waroch, conducea Domnonia în Bretonia - formațiune dăinuind în paralel cu Dumnonia din Britania - acelea fiind direct înțelese Românește ca zonele Domnilor (fiica sa Trifina a fost canonizată, ea ajungând la baza legendei lui “Barbă Albastră”). Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 4:18 a scris că în Bretania existau Anticii maritimi “Carios-Veliți” - inclusiv în jurul St. Malo 48,38 lat. N, 2 long. V - al căror nume însemna “Cei veniți”: conform academicianului Francez Jean Baptiste Bourguignon dAnville 1697-1782, ei aveau lângă St. Brieuc 48,30 lat. N, 2,45 long. V reședința Finiac, populată de Finici. Despre Sarmații Venedi de exemplu au scris Anticii Pliniu, Tacit, Ptolemeu, Mela, ș.a.
Tabula Peutigeriana despre Veneți Dunăreni
La începutul secolului II, Gepizii = “pruncii Geților” din Bazinul Vistulei aveau ca vecini populațiile Finică și Veletă = Venedă / Vendă, de acolo desprinzându-se apoi Vandilii / Vandalii, după cum a studiat în 1926 și istoricul Danez Gudmund Schutte 1872-1958 (prin clasica echivalența “V”/“B”, populația Vendă - formată din Vendiți - sau Vandală s-ar vedea literalmente ca “Bendă” ori “Bandală” / “Bandită”; Dr. Mihai Vinereanu a scris în 2009 că termenul “bandit” a provenit din Gotă, ajungând răspândit prin Europa tocmai pe principalele rute Vandale): așadar au fost asemănări atât ale “bandiților” cu Vandalii - care vandalizau în bandă / ceată - cât și ale “hoților” cu ViziGoții (Vandalii au fost Barbarii Antici proveniți dintre Lugii / Lygianii, Sorabii și Polonii Vistulei, a căror putere la retragerea Romană din Dacia - în secolul III - era până în Panonia / pe Dunărea mijlocie iar apoi, din cauza Goților și Hunilor au migrat, aliați cu Alanii, spre V Europei, ajungând în Galia și Iberia, fiind puternici până în secolul VI inclusiv în N Africii). În secolul VI, Iordanes a consemnat în “Getica” despre Veneți că trăiau începând de la izvorul Vistulei și erau răspândiți pe mari distanțe, regăsiți până și pe malurile Lacului Constanz din Alpi / denumit Lacul Veneti; inclusiv în portul Ventspils / Windau 57,25 lat. N, 21,32 long. E la Marea Baltică / din V Letoniei - în regiunea Curland, la gura Râului Venta - după cum a scris preotul catolic Henricus de Lettis / adică Henric din Letonia la sfârșitul secolului XII mai trăiau Vendiți (de la care a provenit steagul alb-cărămiziu Leton, așa cum a consemnat “Cronica Livoniei” / “Livländische Reimchronik” în 1279), acolo reușind Cavalerii Teutonii să-și instaleze o bază. În secolul VII, “Cronica lui Fredegar” - din Burgundia - a scris că “la fel cu apartenența Avarilor la Huni se remarcă rudenia Vandalilor - Winedos’ / Winidi’ - cu Sclavii / Slavii”. Împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” (care l-a indicat pe împăratul Attila al Hunilor și ca predecesorul Avarilor) a scris că în secolul VII dintre ultimii Vendiți - denumiți Sorabi - care trăiau între Vistula și Elba au ajuns în Balcani cei numiți Sârbi. Însemnările de la Mănăstirea Bavareză Wessobrunn 47,52 lat. N, 11,01 long. E de la sfârșitul secolului VIII au egalat Vandalii cu Sciții, precizând că Țara lor era Panonia, pe Dunărea mijlocie. Este posibil ca după Vendii Vistulei, Rusia să fi fost numită Vene de Estoni, Venea de Kareliani, Venaja de Finici, etc. (fondatorii Garða / Novgorod - prima capitală Rusă - au fost Finicii Voți / Vendiți, răspândiți și în Ingria, regiunea dintre Bazinul Narva / Estonia și Lacul Ladoga / Karelia); în vechea Prusacă - așa cum a scris în secolul XIV Peter Holcwesscher - “wend” era conectat cu înțelesul pentru ape. La Români - corespunzător dicționarelor - prin “venetici” sunt înțeleși adesea peiorativ “străinii”, începând cu Venețienii Medievali.
Inițial, la E de Vistula, Gepizii erau vecini cu Finicii și Venedi
Goții - adică foștii Geți din spațiul Român - s-au despărțit când au sosit Hunii dinspre răsăritul Europei: în cei care s-au asociat cu năvălitorii Huni, “strălucitorii” OstroGoți (mai nobili, conduși de Amali), care au rămas pe loc și în “înțelepții” ViziGoți (mai puțin nobili, conduși de Balți), care s-au mutat spre apusul Europei; după destrămarea Imperiului Hun, o parte din OstroGoți a plecat de asemenea din spațiul Român spre V - căci au început să sosească alți năvălitori dinspre E - ramura aceea OstroGotă a Goților stăpânind V Peninsulei Balcanice și Peninsula Italică, stabilindu-și capitala în regiunea Emilia-Romagna, la Ravenna 44,25 lat. N, 12,12 long. E (în Nordul Italiei, nu departe de Veneția, între ele aflându-se orașul Adria) până în 540, când Ravenna a fost cucerită de bizantini. Dat fiind contextul anteriorului secol V, al apariției Zorzi (versiunea Venețiană pentru Giorgi) în N Italiei dinspre răsărit atunci şi al sosirii Goților tot atunci şi tot dinspre răsărit în N Italiei - conform şi cercetătorilor Italieni - conectează nobilii Zorzi ca ramură din dinastia regală Geto-Dacă Zuraz (a regelui Decebal): stabilirea Zorzi în N Italiei la 411 - după un an de la devastarea Romei de către Goții Dobrogeni - e chiar semnificativă (atât în timp și spațiu, cât și nobiliară, respectiv onomastică); pe atunci, în Banat erau deja născuţi nobilii fraţi Zerkon / Kerkon şi Kerka, care nu s-au mai mutat în V, în schimb alţii din clanul lor Zuraz au făcut-o, numiţi Veneţian Zorzi (Zerkon / Kerkon a ajuns conducătorul Bănăţenilor - din SE Panoniei - iar sora sa Kerka a ajuns împărăteasa Hunilor, ca prima soţie a lui Attila, atunci când acela a devenit împărat). Din timpuri străvechi, femeile obișnuite autohtone numai se amăgeau pentru relații lungi cu aristocrații, căci aceia - în mod obișnuit - se cununau din motive de alianțe cu străine ori dacă nu reușeau astfel, atunci se căsătoreau cu rude, pentru păstrările reciproce ale averilor. Despărţirea Goţilor (adică a Geţilor liberi) aşa a şi fost consemnată de istorie, în OstroGoţi şi ViziGoţi - datorită sosirii Hunilor - conducătorii Goţilor fiind din Dinastia Zuraz pe ramurile Amali la OstroGoţi şi respectiv Balţi la ViziGoţi iar Venețienii Giorgi / Zorzi erau de sorginte ViziGotă, ca aristocrații urmași Zuraz / Gurag, adică Gherga, Bănăţenii Zerkon / Ghergon şi Kerka / Gherga fiind dintre mai nobilii OstroGoţi (prezenţa Gherga în cele 2 ramuri dinastice Gote regale relevând că de fapt a fost la baza lor - în secolul I - cel mai marcant reprezentant atunci fiind Decebal, ultimul rege al Geto-Dacilor); după destrămarea Imperiului Hunilor, Teodoric cel Mare” - regele OstroGoţilor, născut la actuala graniţă a Ungariei cu Austria, în V Panoniei / Burgenland, pe malul Lacului Neusiedler 47,49 lat. N, 16,44 long. E alimentat de Râul Wulka - a luat conducerea în Ravenna, inclusiv peste ViziGoţii din N Italiei. De altfel, distanţa dintre Banat şi Marea Adriatică este apropiată / aceeaşi cu cea până la Marea Egee sau până la Marea Neagră; inclusiv în prezent, milioane de persoane de origine Română - îndeosebi din cauza fenomenului migrator Modern - sunt în cele 3 mari Peninsule Europene de la Marea Mediterană: Balcanică, Italică și Iberică.
Marin Zorzi 1231-1312 a fost dogele Veneţiei în ultimul său an de viaţă; iniţial, era ambasadorul Veneţiei / “Țării Dogilor” la Roma şi fiind în vârstă - considerat sfânt deja când trăia, căci ajuta săracii şi a ridicat Biserica San Domenico” / acum dispărută - a fost invitat să conducă “Țara Dogilor” / republica Veneţiană pentru a restabili bunele relaţii cu papalitatea (din 1309, Roma era foarte deranjată de ocuparea Ferrara de către Veneţia: papa Clement V, la conducerea catolică în perioada 5 VI 1305 - 20 IV 1314 - adică Gasconul născut Raymond de Got, care în 1307 a interzis Ordinul Templier - a excomunicat Veneţia şi a declarat că ierta de păcate ori scutea de penitenţă pe oricine ucidea un Veneţian). Este de observat că dogele Marin Zorzi / Giorgi a fost cel care l-a lansat, prin comenzile sale de hărţi nautice pentru “Țara Dogilor” / Veneţia - mare putere maritimă a timpului - pe geograful Pierro Vesconte, devenit astfel primul cartograf profesionist din lume. Dogele Marin Giorgi / Zorzi - de o profundă spiritualitate religioasă - a murit la lucru şi a fost înhumat în Biserica Zanipolo din Veneţia. În 1520, familia - care din 1422 stăpânea Mel 46,04 lat. N, 12,05 long. E - a mai ridicat Palatul Zorzi acolo (acum primăria acelei localităţi de lângă Veneţia) dar a deţinut şi alte palate, ca de exemplu în Veneţia Palatul Secco Zorzi, Palatul Correr Contarini Zorzi / în 1317, Casa De Giorgi a acordat titlul de furnizor oficial de sticlă Venețiană firmei Barovier din Murano, fondată de 22 ani, cu care s-a și înrudit, aceea avându-și acum sediul oficial în Palatul Contarini de lângă Piața San Marco din Veneția, etc.; în prezent, încă există descendenţi Veneţieni Zorzi, proprietari ai unei bune părţi din Veneţia şi împrejurimi.

Palatul Zorzi din Mel
În Peninsula Balcanică, marchizatul Budoniţa / Vodoniţa întemeiat după cruciada din 1204 pe Muntele Kallidromo 38,44 lat. N, 22,32 long. E pentru a păzi Trecătoarea Termopile a fost condus de militari Zorzi din 1335 până la includerea sa din 1414 în Imperiul Otoman (la creştini, cruciada / cruciata era “războiul sfânt”, având drept corespondenţă ceea ce era la musulmani “gihad” / “jihad”). Nicolae Giorgi / Niccolo Zorzi a fost însurat cu Guglielma - supranumită “Doamna Termopile” - şi l-au avut ca fiu pe Francis Zorzi 1337-1388, care a condus marchizatul din 1345 (la început împreună cu mama) până când a decedat. Puterea a fost preluată apoi de către fiul său mai mare Iacob Zorzi / Giacomo Giorgi; fratele său Nicolae Giorgi conducea cetatea Karystos 38,01 lat. N, 24,25 long. E - administrând inclusiv Sudul Negroponte - şi în încercarea de a-şi proteja supuşii datorită invaziei otomane, Iacob i-a transferat lui Nicolae mulţi dintre oamenii săi (e de ştiut că “Țara Dogilor” / Veneţia în 1402 a dat legea pentru încurajarea Armânilor să emigreze în Insula Negroponte - Grec numită Chalkida, după capitala sa - şi mulţi au ajuns acolo, N ei numindu-se “Noua Vlahie”). În timpul asediului otoman din 1410, Iacob Giorgi (conform unui document Veneţian redactat de către fiul său) “a preferat - ca un înţelept şi adevărat creştin ce era - să moară decât să se predea” apărând cu vitejie Termopile de “noua invazie Persană”, însă fu ucis prin trădare; e de remarcat că soţia Spartanului Leonidas - care în 480 î.C. a murit în luptele cu Perşii din Trecătoarea Termopile, acolo murind și 2 fii ai împăratului Darius, astfel cum a scris Herodot Karka 7:224 - a fost regina Gorgo: fiica unui rege Spartan, soţia unui rege Spartan şi mama unui rege Spartan (una dintre puţinele femei despre care a scris istoricul Herodot Karka). După cum au studiat în 2011 inclusiv istoricii Joseph Roisman și Ian Worthington, pe atunci Makedonii cooperau cu Perșii (contra Elenilor); Makedonii au deprins multe de la Perși, ceea ce și ulterior le-a fost util, căci - conduși de Alexandru “cel Mare” - în secolul următor au reușit cucerirea Imperiului Persan. Nicolae Zorzi / Giorgi - fiul mai mare al lui Iacob Giorgi - a menţinut poziţia timp de un an iar apoi a transmis unchiului Niccolo / Nicolae Giorgi din Karystos conducerea marchizatului (acela controla şi târgul Anatolian Lampsac, lângă Dardanele) şi s-a refugiat în Veneţia. În 20 VI 1414, otomanii au preluat stăpânirea marchizatului - pe atunci la N, în Ţara Românească, principalii dregători ai lui Vodă Mircea cel Bătrân” erau Zorza / Gorga şi fiul său Gherghina - iar Niccolo / Nicolae Giorgi a fost ambasador pe lângă papa Martin 1417-1431, în 1425 la curtea împăratului creştin Sigismund (născut în Nurnberg / Bavaria și îngropat la Oradea / Crișana) iar apoi la curtea din Adrianopol a sultanului Murad II, din ordinul căruia însă a fost otrăvit în 1436. Frumoasa lui fată Chiara Zorzi a fost ducesa Atenei din 1451 - de care s-a îndrăgostit nobilul Veneţian Bartolomeo Contarini, care şi-a omorât nevasta pentru a fi împreună cu ea şi s-au cununat la Atena în 1453 - însă când sultanul Mohamed II a cucerit Constantinopolul, un Italian a ucis-o pentru ca să se pună bine cu noua putere, astfel şi Atena intrând în stăpânirea otomană (e de ştiut că de exemplu în 1400, conducătorul Atenei nu era Elen, ci era Ioan Vlahul).
Posesiuni Veneţiene
Iacob Zorzi - fiul lui Nicolae Giorgi / Niccolo Zorzi - a condus inclusiv Sudul NegroPonte / Eubea în 1436-1447 iar apoi a fost Antonio Zorzi, până în 1470, când otomanii au luat în stăpânire şi acea zonă (în 1475, negociatorul “Țării Dogilor” / Veneţiei cu sultanul Mohamed II Cuceritorul” - pentru încheierea armistiţiului dintre acele puteri - a fost Geronimo Giorgi / Zorzi); stăpânirea “Țării Dogilor” / Veneţiei asupra Insulei NegroPonte / Eubea era din 1205. Dinastia Zorzi era foarte puternică în acele timpuri în Mediterana; de exemplu, în 14 VIII 1430 Veneţia / “Țara Dogilor” l-a autorizat pe Carlo Zorzi să se alăture cu galera sa flotei din Malta şi să atace Tunisia.
Venus dormind, de Giorgione
Giorgio Zorzo (născut la CastelFranco în 1477 şi mort de ciumă la Veneţia în 1510) s-a bucurat de mare popularitate, el introducând în pictura Medievală nudul integral; supranumit “Giorgione” / “Zorzon” - adică “Marele George” sau “Bărbătosul George” - a fost maestrul unor artişti ca de exemplu printre discipoli avându-l pe pictorul Tiţian 1490-1576, care i-a terminat unele dintre opere. Stilul lui Giorgio Zorzo a rămas cunoscut în Renaştere ca “giorgionism”, fiind urmat în timp de mulţi pictori. În 1501, Giorgione / Giorgio Zorzo l-a găzduit în Veneţia pe inventatorul Leonardo da Vinci, acela lăudându-l ca “poet al culorilor”, “un fin muzician”, “ultrasensibil la graţiile feminine”, etc. (şi sculptorul Michelangelo Buonarroti l-a numit “un poet plin de farmec”); întors din Veneţia la Florenţa, Leonardo da Vinci - a cărui primă operă ca artist a fost reprezentarea Gorgonei - a realizat în 1503 portretul vecinei Lisa Gherardini, probabil ruda Toscană Ghergană a artistului Veneţian / pe atunci, idiomul Toscan se numea “Lingua Romanesca” (tabloul a devenit cel mai faimos din lume, ştiut ca “Mona Lisa”): ea de câțiva ani era soţia negustorului Francesco Giocondo, de unde şi apelativul său “Gioconda” (Medievalul istoric Irlandez Daniel O’Daly 1595-1662 a scris despre Gherardini că proveneau din Troia).
Lisa Gherardini
În 1506, Bartolomeu Columb - fratele exploratorului Cristofor Columb - l-a întâlnit la Roma pe Veneţianul Alessandro Zorzi, căruia i-a descris Caraibele şi partea de continent American apropiată de arhipelag, crezând că era India / Asia (fraţii Columb nu ştiau că era alt continent).
Filozoful şi teologul Francisci Georgii (1466-1540) a publicat în 1525 şi 1536 lucrări de Cabală creştină - ştia Ebraica şi Greaca / avea o importantă bibliotecă - prin care s-a ocupat de teoriile microcosmului şi macrocosmului: credea că în Cabala era dovedit adevărul creştin; a fost ştiut şi ca Francesco Zorzi / Giorgio “Veneţianul”. Era aşa de respectat, încât regele Henry VIII al Angliei 1491-1547 l-a contactat în 1527-1533 de mai multe ori - la fel ca mulţi jurişti, teologi, ş.a. - pentru sfaturi (fiind invitat câţiva ani la Curtea Engleză, unde - conform şi studiului din 1979 al Britanicei Frances Yates despre filozofia ocultă - a determinat constituirea Bisericii Anglicane, separată de Biserica Catolică); apoi, în Veneţia, lângă Arsenal şi Castello, din 1534 Francesco Georgii / Giorgio a participat la concepţia ridicării Bisericii Francesco, arhitectura sa urmând codul trinităţii:
(Ruda lui Francesco Giorgio, cardinalul Gasparo Contarini, a fost finanţatorul Ordinului Iezuit tocmai înfiinţat în acel timp de un nobil de pe domeniul Basc Gherga). În 1593, după ce fizicianul Galileo Galilei din Pisa / Ducatul Florenţei a propus Veneţiei / “Țării Dogilor” mărirea vaselor, Christoforo de Zorzi - şeful şantierului naval din Arsenal - i-a răspuns că atunci s-ar majora fragilitatea ambarcaţiunilor (ceea ce practic dar şi ştiinţific s-a demonstrat ca real: practicianul ştia mai bine decât teoreticianul); de altfel, strădaniile lui Galileo Galilei din mileniul II de a demonstra că Pământul “totuşi se mişcă” - în jurul Soarelui - erau în virtutea celor susţinute în mileniul I î.C. de astronomul Aristarchos 310-230 î.C. din Gherghita Samos, despre care învăţatul Arhimede 287-212 î.C. a scris: “Aristarchos a publicat o carte conţinând ipoteze în care - din presupunerile admise - urmează că Universul este mult mai mare decât cel cunoscut iar Pământul se mişcă în jurul Soarelui pe circumferinţa unui cerc” (pentru lucrarea “Dialog despre cele 2 mari sisteme ale lumii”, Galileo Galilei s-a sfătuit cu bunul său prieten - un alt Ghergan - nobilul matematician Giovani Sagredo 1571-1620 din Veneţia / opera lui Galileo Galilei fiind interzisă oficial de Vatican până în 1992). De altfel, în urmă cu 2 milenii - adică în secolul I - chiar în Peninsula Italică se ştia ceea ce savantul Roman Gaius Plinius / Pliniu cel Bătrân” a scris în “Istoria naturii” despre sfericitatea Pământului şi orbitarea în jurul Soarelui: “Există o înverşunată dezbatere în rândul învăţaţilor şi al vulgului dacă sunt oameni răspândiţi peste tot în lume, astfel încât ei stau cu picioarele îndreptate spre alţii. Dacă cineva se întreabă de ce oamenii din partea celalaltă nu cad, îi întrebăm direct, la rândul nostru, dacă nu cumva oamenii din partea cealaltă se întreabă de ce nu cădem noi. Este într-adevăr de minune că Pământul formează un glob, când e atât de multă suprafaţă plană pe câmpii şi pe mări, astfel încât nu este niciodată noapte şi niciodată zi în acelaşi moment peste tot Pământul, pentru că pe jumătatea de glob îndepărtată de soare este noapte”. În istorie au rămas numeroşi nobili, oameni politici, artişti ori negustori Zorzi (numiți direct așa, pe lângă mai fiind multe ramuri Gherga, ca de pildă Bona / Bunic, Contarini, Sagredo, ș.a.); astfel, la mijlocul secolului XV, Marco Zorzi / fiul lui Bertucci Zorzi a fost ambasador la regele Carol VIII al Franţei 1483-1498, Giorgio Zorzi / fiul lui Giovanni Zorzi - născut în 1582 - a fost ambasador în Polonia, Alexandru Zorzi născut în 11 IX 1747 în Veneţia a fost Iezuit în Ferrara unde a şi murit în 14 VII 1779, Antonio Zorzi născut în 1745 la castelul Novegradi / Novi-Grad de lângă Zara / Dalmaţia a fost episcop în regiunea Veneţiei şi apoi cardinal, fiind în 1803 înhumat în Domul din Udine 46,04 lat. N, 13,14 long. E, ş.a. În prezent, în Palatul Zorzi din Castello este sediul UNESCO din Veneţia (construcţie începută în secolul XIV, remodelată în 1480):
La N de Veneţia, în Alpii Dolomiţi, anume în Sudul Tirolului - vechii locuitori ai Dolomiţilor fiind ştiuţi ca “Valaci” / acolo existând şi acum Muntele Valacia, cu Vârful Om avut drept cel mai înalt - şi azi a rămas, la poalele Masivului Gherdacia, Graiul Gherdein ca parte a Ladinei (limbă Românică, de care era apropiată Latina vulgară), răspândită îndeosebi în Bazinul Gherdeina; tot în Tirolul de Sud este comuna Gargazon 46,35 lat. N, 11,12 long. E (atestată documentar cu acel nume din secolul XIII), cu denumirea provenită - conform Institutului Italian de Geografie” în 2004 - de la “o persoană Garganthius”: e de ştiut că legendele Celte numeau vechii Uriaşi (cei din dispăruta Epocă a Pietrei) ca Gargantua. Una dintre principalele localităţi ale regiunii - Nemțește numită “Welsch Tirol”, adică “Tirolul Vlah” - e Cortina 46,32 lat. N, 12,08 long. E din Valea “Largă” / “Ampezzo”, atestată documentar în 1156; principalii locuitori ai zonei au fost păstorii Valaci, “Codex Rotari” din anul 643 afirmând despre drepturile păstorilor că erau aspru pedepsiţi cei care nu-i lăsau să treacă: transhumanţa Valacilor era îndeosebi în Alpii răsăriteni, între Dolomiţi şi Dalmaţi (unde trăiau Valahii Negri = Morlacii, care Medieval au ţinut legăturile atât cu cei din Tirol, cât şi cu cei din Timoc şi din Timiş).
“Acta Croatica”: Registrul din Vukovar (secolul XVIII)
Se poate observa că Râul Drava - curgând în paralel cu Râul Sava, la N, alimentat şi de afluentul Gurk / Sloven Krka - îşi are izvorul în Sudul Tirolului, traversează Carintia și S Panoniei, vărsându-se (după Osijek 45,33 lat. N, 18,40 long. E / cu denumirea Antică Mursa; corespunzător “Acta Croatica” - “Enciclopedia familiilor Croaților” din 2007 - în orașul Osijek și în prezent există familii Gjergja) în Dunăre în V Voivodinei, la Aljmaș 45,31 lat. N, 18,56 long. E / Croația, între Mohaci 45,56 lat. N, 18,38 long. E / Ungaria și Vukovar 45,21 lat. N, 19 long. E / Croația: în orașul Vukovar / “Vuko-var”, fost Walk / Volko, aflat la gura Râului Vuka / însemnând “Râul Lupului” - de unde denumirea sa ca “Orașul Lupului”, căci “var = “oraș”, onomastică rămasă de la Anticii Volcae atestați acolo - de pildă la 1749 au fost Latin atestați Nicola Jorga și Georg Jorga (care desigur că nu erau nume Croate în acea localitate, cu poziția la intersecția vadurilor dintre Sudicii Sârbi și Nordicii Maghiari, respectiv dintre Esticii Valahi și Vesticii Venețieni).
În spaţiul Balcanic dintre Peonia, Panonia şi “Țara Dogilor” / Veneţia s-au dezvoltat Armânii iar înaintea Romanilor (dar după Puni / Fenicieni), Imperiul Macedon a fost o mare putere mondială Antică, care a pornit din zona populată ulterior - Medieval - de urmaşii Vlahi / Armâni: ca exemple religioase / creștine, în Evul Mediu Sf. Nicodim, ctitorul Mănăstirilor Vodița de la Gherdap / Banat, Prislop din Ținutul Hațeg, Tismana din Bănie, etc. = “părintele” ortodoxiei Românești, a fost Armânul Nicolae Gherga din Coșava / Kosovo iar după cum au documentat academicianul Nicolae Iorga, Dr. Valer Papahagi, ș.a., Casa Comercială Gheorghiu = Gherga - a negustorilor Armâni Gherga - a fost cea mai importantă din Moscopole (metropolă Armână, cel mai mare oraș din Imperiul Otoman după capitală), la sfârșitul Evului Mediu; în Epoca Modernă, urmașul Atanasiu Gherga ca naș a cununat în Mișcolț perechea Șaguna și apoi l-a botezat pe fiul Anastasiu - canonizat ca Sf. Andrei Șaguna - Aromânul care a reușit, ca mitropolitul Transilvaniei, separarea oficială a Bisericii Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă Sârbă în Ardeal și Banat, în secolul XIX.
Flamură Armână