 |
| Aşezarea Gherghina |
Privind aşezarea Antică Gherghena / Gherghina 45,24 lat. N, 27,59 long. E - azi dispărută - lângă care a apărut oraşul Galaţi, pe Dunăre la 8 sute de km în aval de Gherdap / Porțile de Fier, într-un studiu asupra toponimiei din 2002, Dr. Şerban Marin şi Dr. Stelian Brezeanu de la Universitatea Bucureşti au sugerat legarea numelui Gherghina de un nume Grec; patronimul Gherghina - a lui Gherga - e neutru ca nume de familie iar ca prenume e feminin, existent şi în forma Gheorghina. Privind orașul Galați din vecinătatea cetății Gherghina (reședința județului în România cu aceeași onomastică Galați / în Sudul Moldovei) e de știut că vechii Greci ziceau Galați și Celților / Keltoi = Ghergoi din centrul Anatolic: acolo din secolul III î.C. a apărut Galatia - cu capitala Angora / azi Ankara - având în Vest ca vecină Frigia (unde căciula Tradițională era exact cea Getă) iar în Est avea regiunile Gharghia / Khaldia = Pontus și Capadochia.
 |
| Cavalerul Dunărean la Gherghina / Galați |
Aspecte ale mileniului III î.C. de genul stelei Troiane din Gorganul Histrian, de genul că Tracii au apărut în acel mileniu prin extensia Troianilor, de genul consemnării de către poetul Roman Ovidiu că Gherghina de la cotul Istrului din NV Dobrogei înaintea Războiului Troian a fost capitala unui mare stat Trac (cetatea fiind în centrul său), de genul că Harghita (denumire ce nu e Ungurească / Maghiară, azi în miezul Ţinutului Secuiesc), etc. ar fi fost legate lingvistic de Gherghita din Troia, ducând la ideea posibilităţii că tribul strămoşilor Secuilor s-a instalat ca avanpostul Nord Vestic al acelui stat Trac de sorginte Troiană cârmuit pe atunci din Gherghina, fiind sub îndrumarea Ghergarilor / Gherghiţilor Troiani în curbura Carpaţilor, la izvoarele unor importante Râuri ce străbat spaţiul Român, ca Mureş şi Olt; deoarece şi fapte de genul că “Dicţionarul etimologic român” din 1966 atribuie Secuilor “origine necunoscută”, etc., ipoteza Gherga despre strămoşii Secuilor e că s-ar fi stabilit din Epoca Bronzului în actualul Ţinut Secuiesc (ce încă abundă de toponime Ghergane), fiind anteriori Siginilor sosiţi în mileniul II î.C. - tot înaintea Războiului Troian - dintre Magii Gherganiei / aceia ajungând să se centreze la Gherdap. De exemplu, în marginea orașului Covasna 45,51 lat. N, 26,11 long. E din județul Covasna - în Ținutul Secuiesc - se află Cetatea Zânelor (între Valea Râului Negru și Bâsca Mare), despre care Asociația locală “Justinian Teculescu” a consemnat că a avut “important rol politico-militar, dar și de supraveghere și control al căilor comerciale și de comunicație în și dinspre sud-estul Transilvaniei spre Moldova și Muntenia. Construirea cetății dacice a început în secolul II î.C., pe o veche așezare din Epoca Bronzului. Situl, cu o suprafață de peste 3 hectare, include o ‘acropolă’ și 4 terase fortificate, plus alte terase nefortificate, astfel încât putem vorbi de un adevărat ‘munte întărit’ de către daci. Relieful, clima, rețeaua hidrografică și bogățiile pământului au făcut ca el să fie locuit permanent, începând din Epoca Bronzului până în Epoca Modernă”.
De altfel, concluzia oricărei cercetări mai documentate - ca de exemplu cea a lui Gheorghe Popa Lisseanu 1866-1945, membru corespondent al Academiei Române - e aceeaşi, anume că “Secuii sunt în cea mai mare parte Români Maghiarizaţi” (concludent e şi că numele de “Secui” n-a fost Maghiar, ci exista dinaintea sosirii Ungurilor în Ardeal); de exemplu, “Gesta Hungarorum” - “Cronica Ungurilor” din Evul Mediu - a notat că “Secuii erau înainte oamenii lui Attila”: “Siculi qui primo erant populi Atthyle”. În timp, Secuii - a căror atestare documentară cea mai timpurie rămasă e din 1116 - au fost când aliaţi cu Românii contra Ungurilor, când aliaţi cu Ungurii contra Românilor: începând din Evul Mediu, Secuii - ca Români Maghiarizaţi - au constituit una dintre cele 3 stări conducătoare în Transilvania (coaliţie împreună cu Ungurii şi cu Saşii), ca privilegiu faţă de Românii majoritari din Voivodat / principat, care evident, fiind cei mai mulţi, nu erau cuprinşi în stările minoritarilor, după acea situaţie aparte, pozitiv discriminatorie pentru Secui, cei mai mulţi urmaşi Secui din Epoca Modernă rămânând nostalgici / conservatori; e de remarcat că în secolul XII printre Românii din Sudul Ardealului regele Ungurilor i-a încurajat pe Saxoni / Sași să colonizeze (acolo nu au fost coloniști Unguri / Maghiari). În Evul Mediu, “Pământul Crăiesc” al Sașilor = Deutsche din S Ardealului s-a întins în N Carpaților Meridionali între “Scaunul” Orăștiei / V până la Ținutul Secuiesc / E:
În 2010, savantul Rus Anatole Klyosov - stabilit în Massachusetts / SUA - a afirmat că 2% din bărbații Secui aparțin grupului genetic “N” (în care se află Gherga), ceea ce este încă un argument științific pentru afirmarea identității Secuiești din mijlocul Românilor / în interiorul curburii Carpaților. Privind exteriorul curburii Carpaților, cercetătorul Cristofi Cerchez în “Dacia preistorică şi istorică” a scris: “Boul apare în heraldica noastră cu vârtej în frunte, însemnând legătura cu divinitatea: îl vedem pe stema Moldovei; boul era divinizat - ca şi în Orient - fapt verificat din preistorie (în neolitic, dacă nu chiar în paleolitic). Boul purta steaua în frunte, un semn în formă de vârtej, care în metafizica Indiană se numeşte ‘Chakra’ (centru eteric de origine divină), în legătură cu sistemul nervos şi care - fiind situat pe frunte - purta numele de ‘plexus frontal’, atribuit numai acelora aleşi de divinitate; devenit astfel sacru, boul s-a răspândit în India, în Cultul lui Zoroastru, ca boul Apis în Egipt, etc. Bogăţiile Daciei atrăgeau şi prin extragerea aurului din nisipurile aurifere ale albiilor râurilor; Fenicienii suiau cu corăbiile lor sprintene până pe apa Buzăului, de unde primeau chihlimbarul folosit pentru variate obiecte de podoabă, depozitele din regiunea Buzăului oferind bogate rezerve, foarte apreciate pentru varietatea lor, cunoscute sub numele de ‘rumanit’.” (Este de observat că în Kurgană / Indo-Europeană, nisipului i se zicea “korkă”).
 |
| Stâlpi sculptați: Românesc (colorat) și Secuiesc |
 |
| Rumanit = “Lacrima Zeilor” |
Autorul Grec Laetus - care l-a tradus din Feniciană pe istoricul Theodotus - a scris în “Istoria Fenicienilor” (conform academicianului Român din secolul XIX Papadopol Calimah) “despre expedițiile și explorațiunile Fenicienilor în Dacia, unde chiar azi se găsesc vestigii ale acelui timp, ce număra o vechime de un mileniu înainte de Christ. Arme şi vase sacre Feniciene s-au găsit pe teritoriul Daciei în Transilvania; ornamente cu pasărea Ibis s-au aflat în preajma Buzăului. Aşadar, cu mult înainte de Crist, Fenicienii nu numai pătrunseseră la Dunăre şi în Carpaţi, dar aduseseră cu dânşii în Dacia până şi atributele lor cultice. Chiar cuvinte Feniciene se păstrează şi astăzi în limba noastră”. Așa ceva ar apropia situația respectivă de cercetările Cabirilor ale arheologului Român Teohari Antonescu - din același secol XIX - ori de zoroaștrii Gabrisți / Gavrisți consemnați oficial de cronica Românească “Letopisețul Cantacuzinesc” din secolul XVII (ca predecesorii la Dunărea inferioară ai Geto-Dacilor); în Epoca Bronzului, Kabri-siții și-au avut bogatul Regat la Nordul Muntelui Carmel / Vestul Galileeii, acolo după Războiul Troian instalându-se Fenicienii, cu gărzi formate din mercenari Greci (așa cum a studiat inclusiv arheologul Evreu Aharon Kempinski 1939-1994): la sfârșitul Epocii Fierului acei Greci prezenți în Nordul Canaanului erau Carianii - adică Gherghiții - care începuseră colonizarea temeinică a Dobrogei (iată așadar alte legături între Țările Sfinte Est Mediterană și Vest Pontică).
 |
| Imagine aeriană a palatului Kabri (literele sunt arheologii din 2013) |
În Canaan, perioada de glorie Kabri a fost până la sfârșitul puterii Hyksosă (secolul XVI î.C.); în palatul regal Kabri s-au regăsit urme serioase Cicladice Minoice - din Creta, Santorini, etc. - Cipriote, ș.a. (clădirea avea și o pivniță dedicată păstrării vinului): legăturile Nordului Canaanit / dominat de Ghirgasiți cu spațiul Egeeii / dominat de Gherghiți au fost solide în Epoca Bronzului iar la încheierea acelei perioade istorice - din cauza “Oamenilor Mării” - Kabri-siții din Vestul Galileeii, știuți drept Kabiri / Cabiri în Vestul Anatolic, ziși Gavrisți în Vestul Pontic, au fost Cavaleri stimați în Vechea Lume (după 2 milenii, Ordinele Cavalerilor catolici au fost legiferate tocmai în originarul spațiu Canaanit, însuși etimologic termenul pentru Cavaleri părând a fi conectat astfel).
În acel context - aflată la cotul Dunării - capitala Gherghina / Ghertina a Regatului Nordic Trac anterior Războiului Troian era un important târg de ambră / chihlimbar, animale / bovine şi ovine, sare, etc., ca staţie importantă pe “Căile lui Hercule” / “Drumurile sării”, ce erau străvechi rute de negoţ (arealul din N şi V Gherghinei a fost celebru dintotdeauna prin bogatele sale resurse saline, marfă de mare preţ în vechime iar în plus, cel mai mare chihlimbar / rumanit din lume a fost găsit la Colţi / Buzău: 3,5 kg; e de remarcat că vechea denumire pentru Buzău a fost “Serri”). Așa cum au studiat în 2015 Suedezii Nils Morner și Bob Lind, chihlimbarul a fost larg utilizat de Civilizațiile Minoică și Miceniană, la schimb pe atunci bronzul ajungând importat până în N European din E Mediteran, așa cum se poate vedea:
 |
| Negoțul dintre E Mediteran și N European în Epoca Bronzului |
În 1985, cercetătoarea Maria Păun din România a enunţat despre chihlimbar că i se spunea “piatra soarelui”, considerându-se (după cum a scris în Antichitate şi Romanul Pliniu “cel Bătrân”) a fi “raze solare încremenite pe crestele valurilor oceanice”. Chihlimbarul - în special cel galben - e strălucitor şi dobândeşte o puternică luminozitate când este luminat de Soare (datorită sacralităţii sale, chihlimbarul nu era depus în morminte, vecinătatea morţilor putându-i altera puritatea); în plus, frecat cu o cârpă, primeşte proprietăţi electrice, se încarcă cu electricitate statică şi dobândeşte calităţi magnetice: atrage mici particule de lemn sau frunze uscate (de altfel, chihlimbarul - numit în vechea Greacă “elektron” - a dat numele său electricităţii).
 |
| Rutele chihlimbarului / Căile lui Hercule (conform Dr. Marija Gimbutas) |
 |
| Lituania “Mare” / Medievală (între Mările Neagră și Baltică) |
 |
| Sciți |
 |
Cetatea Gherghina
|
Echipa profesorului universitar Gheorghe Săulescu 1799-1875 de la Academia Mihăileană din Iași / primul arheolog Român, urmată de multe altele, prin cercetarea sistematică a aşezării Gherghina, întinsă pe mai multe hectare - ştiută de localnici de-a lungul vremurilor şi drept “Cetatea Uriaşilor”, “Capul Boului”, Ghertina sau Tirighina - a descoperit nenumărate artefacte mai ales în catacombele fortăreţei din sectorul “A” şi în partea veche din sectorul “B”, unde era Templul Cybelei / Gherghiţiei (dominant aflate în dreptul Insulei), sectoarele “C” şi “D” fiind extensiile aşezării în timp, de-a lungul apei; savantul a scris că “numai în secolul XVIII au început a se ataca ruinele acestui oraş spre a se construi cu materialele de aici fortificaţiunile de la Brăila şi unele biserici din Galaţi; tot asemenea s-au folosit oamenii şi în zilele noastre, ca să extragă din aceste ruine pietrele trebuincioase pentru a pava străzile şi drumul naţional a acestui oraş din urmă. În partea de apus a oraşului vechi se mai vedeau în 1836 temeliile unui templu pe ale cărui ruine zăceau împrăştiate trunchiuri de columne Ionice; s-au mai descoperit aici o statuetă de bronz a Cybelei ţinând în mâna stângă Cornul Abundenţei şi mai multe lespezi dreptunghiulare de marmură (12x24 cm) cu reliefuri, ce reprezentau diferite scene din războaiele ce le avu acest oraş (probabil că aceste table serviseră odată spre a decora pereţii templului)”. Academicianul Român Vasile Pârvan (1882-1927) a scris în 1913: “Seulescul a constatat la 1836 urme de puternice construcţii antice, stâlpi enormi asemănători unor picioare de pod, pe care el i-a explicat cu 2 posibilităţi, ca pod ori ca poartă. Pentru descrierea cetăţii, el rămâne şi pe viitor ca un izvor vrednic de încredere. Seulescul făcuse cercetarea pe baza părerilor lui Cantemir, declarând foarte sigur: ‘Ghertina dară numită din vechiu Capul Boului este veche capitalie a Moldovei’. În septembrie 1836, el a găsit acolo 3700 monede de argint. Din descoperirile de vechi vase Greceşti, rezultă că aşezarea de la gura Siretului a primit încă din timpuri foarte vechi import Grecesc şi în orice caz a mijlocit negoţul oraşelor de la Pont cu ţinutul din interior. La Gherghina se ridica un castel puternic, care servia drept tovarăş altui castel din dreptul Dunării, existent până astăzi la Bisericuţa în Dobrogia şi alcătuind împreună capetele de pod ale vadului dunărean de la Galaţi”. Acum, splendoarea şi monumentele Gherghinei au dispărut; în secolul III î.C., poetul Apolloniu din Rodos 4:322 a scris că în zona aceea - “înaintea bifurcării Dunării în Deltă” - trăiau populaţiile Sindi şi Grauken în Epoca Bronzului iar în secolul I, poetul Roman Ovidiu a scris că Gherghina a fost reşedinţă regală, capitala unui puternic stat ce a dominat apusul Mării Negre înaintea Războiului Troian, de la Munţii Hemului din S până în ceea ce azi e Moldova: acel stat cârmuit de Gherghina era Trac Nordic, spaţiu în care după Războiul Troian s-au stabilit Geţii sosiţi din N Anatoliei - iar pe înălţimile Vestice - ale Carpaţilor - s-au aşezat Dakii / Dacii sosiţi din Daghe-stan / Caucaz. Este de observat că la N de Gherghina exista din neolitic - mult mai intens locuită decât ulterior - aşezarea ştiută ca Zargi-dava / Zarghedava (menţionată şi de cartograful Antic Ptolemeu), pe malul stâng al Siretului / acum satul Brad, comuna Negri, judeţul Bacău 46,43 lat. N, 26,57 long. E: Dr. Viorel Ungureanu - profesor la Universitatea din Bacău - a susținut în 2015 că urmașul Diegio al regelui Decebal i-a cârmuit pe Dacii liberi de acolo. În “Dacia preistorică” terminată în 1910, savantul Nicolae Densuşianu (fiul preotului din Densuş, localitate cu Biserică având pictura restaurată Medieval de Ştefan Gherga) a afirmat că Gherghina a fost întemeiată de către aceiaşi Uriaşi / Munteni ai Epocii Pietrei care au făcut cetatea rituală Pietroasa / în zonă fiind şi afluentul Cârcea al Râului Buzău / “Bu-zău”; de altfel, în Sărăţeanca - pe Dealul Istriţa, unde începe spre apus Câmpia Gherghiţei - poetul Ion Gheorghe (care a documentat în preistoria spațiului respectiv existența unui “ciment de diamant” și a unui demiurg preistoric zis “Fierbe-Piatră”) are acum în grădină o colecţie de peste o mie de artefacte din Epoca Pietrei, majoritatea înfăţişând-o pe Marea Zeiţă numită Anatolian Gherghiţia: încă din Epoca Pietrei s-a observat că pietrele calde se despicau ori sculpta mai ușor iar de aceea deseori erau încălzite pentru prelucrări.
 |
Artefactele
Gorgone de la Pietroasa
|
În judeţul Buzău / “Bu-zău”, la poalele Munţilor Buzăului / “Bu-zăului”, onomastica reflectând divinul Boz = Zeu, la fel ca la credincioșii Besi ori cârmuitorii Basa-rabi, zonei Basarabiei, etc., în 1985 au fost găsite numeroase schelete Antice de Uriaşi - având peste 2 metri - ştiute ca ale Moşnenilor (ca de exemplu în necropola Scăieni 45,24 lat. N, 26,27 long. E), dintre descendenţii cărora s-au ridicat cei mai buni căpitani ai G/herţegului Negru Vodă, întemeietorul formal al Ţării Româneşti / învingătorul Cumanilor ziși Kharteș de către Armenii Medievali sau Valwen de către Nemții Medievali: la fel cum de la Românul “gospodar” s-a ajuns, prin pierderea “g” la Slavonul “hospodar”, cuvântul “herţeg” a ajuns titlul aristocratic de mare nobil, derivat din termenul Gherţog al celor din străvechea dinastie regală Antică Gurag / Zuraz (al liderilor Gherghi / Gherghiţi peste cei din spaţiul Românesc, începând cu strămoşii Geto-Daci), inclusiv genericul herţegului Negru Vodă fiind de fapt al Dinastiei Negrilor, formată din nobili / prinți “Negri” = Nordici, adică dinaştii Negru Vodă - dintre sfârşitul secolului XI şi începutul secolului XIV - iar nu doar al vreunui solitar Gherţog Negru Vodă; Moşnenii din Muntenia mileniului I î.C. au fost menţionaţi la timpul lor şi de Grecul Pitagora (acei ţărani liberi - de la care au provenit proprietăţile denumite moşii şi diverse moşteniri - se numeau Moşteni din Bănie / Oltenia spre apus până la Istriani) dar şi de alţi Antici, ca de exemplu de către Pliniu, care i-a notat drept Mosyni. Pe de altă parte, sorgintea Marelui Herțeg Negru Vodă din Ținutul Făgăraș / județul Brașov - dar cu moșii și în Ținutul Almaș / județul Sibiu - în legătură cu dinaștii din Ținutul Hațeg / județele Alba și Hunedoara (unde au fost ultimii cârmuitori Geto-Daci independenți) pentru a fi combătută trebuie demonstrată ori măcar argumentată de către contestatari; deocamdată, nu prea există preocupări serioase istorice Românești nici în acest domeniu.
Gherga se pare că a fost inspirațional și pentru “herga”, ajuns la Nordicii Medievali “hörgr” - “hearg” în vechea Engleză, în pronunție “hirg” - însemnând “sanctuar” / “altar”; de altfel, la Nordicii Europei “kirke” - alt cuvânt conectat de străvechea Ghirghe - s-a fixat ca “biserică”: comunitatea credincioșilor.
Academia Română a scris în “Istoria românilor” din 2010: “În cadrul unor ritualuri legate de cultul strămoșilor, cumanii au ridicat statui masive din piatră, cunoscute în special sub numele de ‘balbali’ / ‘kamennye’, ele fiind plasate pe movile sau în sanctuare. Acestea redau deopotrivă bărbați și femei sprijiniți pe un piedestal și ținând de obicei o cupă în mâini. Detaliile anatomice și de port sunt în general sumare. Până în prezent au fost depistate peste o mie astfel de statui, cele mai multe provenind din teritoriul delimitat de Don și Nipru. Obiceiul ridicării statuilor de piatră antropomorfe în arealul euroasiatic a fost atestat - încă înainte de era creștină - la triburile de neam scitic, acesta fiind transmis de la etniile iraniene la cele turcice”. Este de știut că și monumentele Kurgane - menhire, obeliscuri, stele, statui, etc. - au fost generic denumite “balbali” (rezonând cu Barbari), primele datând din neolitic în aceleași zone unde ulterior au fost Sciții iar apoi Cumanii = Kharteș / Valwen; privind cealaltă denumire - Medievala “kamennye” - se poate observa etimologia Kameniței / Cameniței ca similară Cumană (așa cum a fost Medieval denumită de pildă cetatea Dacă Petridava, pe Nistru = capitala Podoliei). În secolul XXI, academicianul Român Ioan Aurel Pop - istoric, rectorul Universității Babeș-Bolyai / Cluj-Napoca - a afirmat despre prințul Negru de la apariția Țării Românești: “Formarea Țării Românești, proces derulat pe parcursul mai multor secole, a pornit din mai multe nuclee de putere. Trebuie reţinut că, din punct de vedere politic (cel care conta în acea vreme de formare), negrul desemna nu culoarea pielii (o piele închisă fiind injust adesea asociată cumanilor veniţi, sosiţi aici, după ce trecuseră şi stătuseră o vreme prin ţinuturile ruşilor ‘mai deschişi la culoare’), ci nordul, conform terminologiei culorilor pentru punctele cardinale, preluate de la chinezi şi dezvoltate de către tătari. Este astfel posibil ca Negru Vodă să însemne ‘voivodul din nord’ (adică voivodul din Ţinutul Făgăraşului), ceea ce este relevant şi pentru întinderea puterii şi impactul dominaţiei tătare asupra teritoriilor dintre Dunărea de Jos şi Carpaţii Meridionali, cu precădere în ultima parte a secolului XIII”. (Primul domnitor al Țării Românești - care la sfârșitul secolului XIII, anume în 1290 - a descălecat din N Carpaților Meridionali în S Carpaților Meridionali a fost herțegul Negru Vodă, corcit Cuman; despre Tătari, e de remarcat că în Evul Mediu erau considerați drept succesorii Sciților: de exemplu, boierul Aromân din Moldova Nicolae Milescu 1636-1708, spătar al domnitorului Aromân Gheorghe Ghica din Țara Românească în 1659-1660, egala contemporanii Tătari cu înaintașii Sciți, ca înțeles Medieval Tătarii fiind “Tătucii” Stepei EurAsiei - știuți de Iraniani ca “mesageri călări” / care descălecau abia când ajungeau la destinația finală - Mongolii zicându-le “Tata” iar Chinezii “Dada”). Arheologul Român Cezar Bolliac în 1863 a afirmat că Dorianii / Heraclizii - plecaţi la începutul Epocii Fierului din N cotului Dunării spre S / în Balcani şi mai departe - prin Uriaşi înţelegeau Munteni (caracteristice lor fiind construcţiile de “kule” / cule: case întărite foarte înalte, cu arhitectura specifică în formă de turnuri). În 2008, Adriana Nica şi Laurenţiu Nistorescu prin lucrarea “Între Dochia şi Dacia - femeia în societatea dacă” au localizat între cotul Dunării şi curbura Carpaţilor, pe baza şi a hagiografiei Musaios, conectată de numele Râului Buzău, preotesele / inclusiv Paparudele - adică zânele tipice Bazinului Dunării inferioare - care practicau primăvara, când răsăreau Pleiadele, ritualul Gherghiţei al vâscului / “Creanga de Aur” (motiv de pace, dragoste şi armonie regăsit până în literatura Română Modernă, Raluca Mateş analizând aceasta într-o lucrare publicată de către Academia Moldovei); mărgăritărelelor - vâscului cu fructe în formă de bobiţe galbene de pe goruni - li se ziceau “georgiţe” / mai ales în Banat:
 |
| Balbali = statui de Cumani din Ucraina |
 |
Georgiţe
|
Pe de altă parte, Pleiadele erau însoţitoarele Zeiţei Artemis Gergithia, care era numită popular de Români “Cloşca cu pui” (una din cele 7 minuni ale lumii Antice fiind Templul din Efes / Anatolia ridicat în cinstea ei). În județul Galați a fost culeasă povestea “Găinușa de aur”, analizată temeinic în lucrarea “Interpretarea esoterică a unor basme românești” de către filozoful Vasile Lovinescu (cu termeni ca fiind despre “Pasărea Măiastră din Tradiția Primordială”, ca “fapta omului - indiferent de-i bună sau rea - face să intre în acțiune o lege, fiind ilustrarea Apurvei, adică a legii acțiunilor și reacțiunilor concordante”, că “este cel puțin semnificativ că Dumnezeu l-a numit pe Gheorghe ‘Fiul Meu iubit’, nume dat în Evanghelie Mântuitorului”, etc.):
“A fost odată un om sărac numit Gheorghe. De sărăcie nu se plângea că era învăţat cu ea ca ţiganul cu scânteia. Muncea pe la cei bogaţi şi slavă Domnului o scotea la capăt şi punea cele trebuitoare pe masa nevestei şi a celor trei copii. Altul era necazul care-l rodea. Sădise în faţa casei în anul când se însurase, un pom care nu creştea şi nu se împlinea. Îl săpa, îl uda, dar pomul parcă era blestemat, rămăsese chircit. Auzise de la oameni că unde pomul nu umbreşte prispa casei să stai duminica la sporovăială cu prietenii şi rudele, acolo nu-i noroc şi Doamne-ajută. Îi părea rău că-l sădise. Se potrivise la un schimnic de la mănăstire, la care după îndemnul mamei sale mersese înainte de căsătorie.
- Du-te, fiule, la Sfânta Mănăstire, la schimnicul cel vechi de zile şi spovedeşte-te înainte să aduci femeie în casa ta, ca să ai noroc şi binecuvântare. Putea să n-asculte? Schimnicul i-a dat canon:
- Să sădeşti un pom în faţa casei, să stai la umbra lui cu nevasta şi copiii, iar când vei fi bătrân să povesteşti cu nepoţii. Şi să rămână pomul acesta în veac urmaşilor tăi. Că nu se pot şterge păcatele altfel decât prin fapta bună. Iar faptă mai bună ca sădirea unui pom nu se află. Aşa sădise pomul în anul când se căsătorise, dar pomul era tot pipernicit şi nu se împlinea, deşi îl îngrijea bine. Auzise din bătrâni că acesta era semn de nenoroc şi de aceea era tare amărât. Nici de tăiat nu-l putea tăia că era doară de la canon. Într-o zi pe când se întorcea de la lucru, trecând pe lângă mlaştină i se întâmplă un lucru de mirare. În smârcuri căzuse un bătrân cu părul alb şi barba albă. Mlaştina era adâncă şi multe nenorociri se întâmplaseră. Încercaseră oamenii s-o sece dar nu putură şi mergea vorba că era blestemată. Gheorghe n-a stat mult pe gânduri văzând bătrânul cum se scufundă. A sărit îmbrăcat, l-a înhăţat pe bătrân, s-a luptat cu smârcurile şi cu greu a ieşit la mal. ‘Se vede că m-a întărit Dumnezeu’ îşi zicea Gheorghe gâfâind şi curăţindu-se de noroiul de pe faţă, mâini şi haine. Când priveşte pe bătrân, minune nemaivăzută: bătrânul era liniştit şi curat de parcă nici nu-l atinsese noroiul, cu faţa blândă, cu ochii albaştri şi cu părul argintiu şi strălucitor. Bătrânul a vrut să-l răsplătească şi l-a întrebat ce-şi doreşte. Lui Gheorghe i-a fost frică şi a spus:
- Cu nimic, Doamne!
- Asta nu se poate, a spus bătrânul.
Atunci Gheorghe s-a gândit la pomul din faţa casei şi i-a cerut un pom ca lumea. Bătrânul l-a întrebat:
- Vrei un pom bogat sau un pom frumos?
După o clipă de gândire, Gheorghe a cerut un pom frumos. Şi-a spus în sine că şi cu un pom bogat tot sărac va fi.
- Dă-mi un pom frumos, Doamne!
Bătrânul i-a spus că a doua zi de dimineaţă în faţa casei sale va fi un pom, mare şi frumos şi aşa va rămâne. Va fi de aur, cu roade de aur şi în vârf cu o pasăre de aur, cu pui de aur, care va cânta, dar că nimeni, nici el, nici urmaşii lui, nu trebuie să atingă pomul, căci de-l atinge careva, acela moare, iar pomul de aur piere şi în locul lui apare alt pom. Apoi, bătrânul s-a făcut nevăzut. Întors acasă, Gheorghe îi spune nevestei că a scos pe Dumnezeu din mlaştină şi aceasta crede că el a înnebunit. Femeia începe să se văicărească:
- Ce ţi-am făcut Doamne de ai trimis nebunia peste omul meu! Mai bine se îneca în mlaştina blestemată.
Dar îl crede, când a doua zi în faţa casei găseşte pomul de aur cu cloşcă în vârf. Femeia îşi cere iertare, iar Gheorghe îi povesteşte totul. A povestit şi vecinilor de s-a dus vestea şi veneau oameni de hăt departe să vadă pomul de aur. Chiar împăratul a venit să vadă minunea. Deşi pomul cel minunat era admirat de toată lumea şi îi face faimoşi, ei tot săraci rămân. Iar femeia începe să cârtească:
- Ce folos avem de la pom?
- Femeie, linişteşte-te şi nu cârti că vei mânia pe Dumnezeu!
Nevasta se liniştea un timp şi apoi reîncepea:
- Taie-l, dracului, că îmi face rău să văd atâta aur când noi suntem în sărăcie!
Dar când Gheorghe se odihnea sub pom şi asculta cântecul păsării, se liniştea, uita greul zilei, îşi bucura sufletul şi o pace adâncă îl cuprindea dându-i putere. Şi oricât de ostenit ar fi fost nu era seară să nu stea sub pom. Anii au trecut, copiii au crescut şi erau acum şapte. După câţiva ani, pentru a-şi îndulci sărăcia, femeia pune pe feciorul cel mare să doboare pasărea din vârf. ‘Că ce o să se întâmple? Nu se ating nici cu degetul de pom, doar doboară pasărea să vadă ce este cu ea, s-o vândă, să se scape de sărăcie’. Când săgeata porneşte din arc, cât ai clipi găinuşa şi puii îşi iau zborul spre Înaltul Cerului, iar pomul de aur, cu un freamăt grozav se preface într-un minunat pom cu fructe foarte mari şi roşii. Seara Gheorghe vine de la muncă şi rămâne trăsnit. A strigat, i-a batjocorit, i-a ameninţat…Zadarnic! A plâns amarnic ceasuri în şir. În zilele următoare a simţit că nu mai are nici-o putere şi nici-o bucurie. ‘De acum are să fie tare greu!’ Noaptea, în vis, Dumnezeu îi vorbeşte lui Gheorghe şi-i spune:
- Eu sunt Dumnezeul tău şi tu eşti Fiul Meu iubit. Întăreşte-ţi inima şi nu lăsa înstrăinarea să-ţi doboare sufletul. Bucură-te, că eu n-am uitat ce ai făcut pentru mine…Drept aceea, găinuşa cu puii, care îţi umpleau inima, sunt în Cer, nu ţi-au fost luate cu totul. Uită-te pe Cer şi unde vei vedea un cuibar de stele acolo-i Găinuşa de Aur, unde n-o mai ajunge nici-o săgeată. Şi o poţi privi ori de câte ori te simţi supărat, ori obosit şi vei prinde putere şi încredere, liniştit şi curăţit.
Iar din pomul din faţa casei, care se numeşte măr, de-ţi va cere un om bun să-i dai, iar de-ţi va cere un om rău, să-i dai şi lui, ca să se răspândească sămânţa şi să te pomenească”.
Eroul Gheorghe a reușit să realizeze în el însuși o purificare și o armonizare superioară stării sale anterioare, trecând de la starea contemplativă la aceea de legătură directă cu divinul; faptul că a primit dezlegare de la Dumnezeu ca să dea sămânță din pom (deci să răspândească știința secretă) la oameni atât buni, cât și răi, a reprezentat o adevărată investire a lui Gheorghe cu calitatea de “Guru”, adică de ajutor pentru purificarea altora: după ce și-a lucrat pământul - în sensul de agricultor al lui Gheorghe - respectiv s-a purificat, el a avut și sarcina de “semănător” (cu toate implicațiile de fertilitate).
Masiv, în mileniul II î.C. - înaintea Războiului Troian - o parte din populaţia Gherghinei, la îndemnul cârmuitorilor ei, a urmat Lâna de Aur / Cerga ajungând până în Istria (căci argonauţii au apucat cu ea în susul Dunării), un număr mare de locuitori urmărind cu înverşunare argonauţii până la Adriatica, rămânând acolo - ca Ginta Istrianilor; de pildă, în judeţul Buzău comuna Ghergheasa - formată prin unirea dintre Ghergheasa Veche şi Ghergheasa Nouă - are pe teritoriul său vestigii din mileniul V î.C. (în 1931 - pe când trăia academicianul Neculai Iorga - Ghergheasa a fost numită chiar aşa, cu numele aceluia: “Neculai Iorga”).
Profesorul Roman de retorică Claudius Aelianus a scris: “Misii care își au așezările lângă pământul Scitic povestesc în cântările lor că Medeea a săvârșit, cu mâini nelegiuite, acea crimă împotriva fratelui ei; într-adevăr, Misii cântă și acea faimă nefericită a vrăjitoarei din Colchida. Ei pescuiesc astfel: un Istrian, pescar de meserie, mână lângă malul Istrului o pereche de boi, dar nu pentru că are cumva de arat, căci precum se zice, nu are nici în clin nici în mânecă boul cu delfinul. Astfel cum ar putea să lege prietenie mâinile pescarilor şi plugul? Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, foloseşte caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socoteşte că e bine să se aşeze şi crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului [animalelor] capătul unei funii trainice şi foarte potrivită pentru tras, punând nutreţ din belşug boilor sau cailor. Iar aceştia mănâncă pe săturate. În partea cealaltă, leagă de funie o undiţă puternică şi grozav de ascuţită. Înfige în ea un plămân de taur şi o aruncă somnului din Istru [momindu-l cu] o mâncare foarte plăcută. De sfoara care leagă undiţa atârnă atât plumb, cât să ajungă, ca să fie o greutate pentru tras [în jos]. Când simte carnea de taur, peştele porneşte îndată s-o prindă. Apoi întâlneşte din abundenţă şi fără nici o piedică ceea ce doreşte: deschide gura mare, ca să apuce hrana la care nu se aştepta şi care l-a momit şi trage la el nenorocita hrană. Lacomul se întoarce mulţumit şi, fără să simtă, e străpuns de undiţa pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleşit, smuceşte în jos şi scutură funia cât poate de tare. Pescarul bagă de seamă acest lucru şi se bucură nespus. Apoi sare din locul unde aştepta şi lasă îndeletnicirea pescăriei [pentru a deveni plugar] precum face un actor de tragedie care îşi schimbă masca. El mână boii sau caii, iar între animale şi puternicul cetaceu se încinge o luptă. Animalul din Istru trage în jos cu toată puterea ce o are, iar perechea de animale trage funia în partea opusă. Dar împotriva aceluia sunt mai mulţi, nu unul. Peştele e biruit de opintelile celor 2 animale şi, răpus, este tras pe ţărm”. În vechea Greacă, Ardealul era notat şi ca Adria / Adrian (printre alţii, de pildă în secolul II î.C. de către geograful Scymnos din Insula Chios), onomastica echivalentă între regiunea Ardeal şi Marea Adriatică sugerând prezenţa Ardelenilor la Adriatica, odată cu migrarea provocată de Cergă / Lâna de Aur, din Bazinul Dunării / Istru în Peninsula Istria (şi coasta respectivă, Dalmată); geograful Antic Strabon VII 5:9 a afirmat că Adrias - Marea Adriatică, ştiută şi ca Dalmată - şi-a primit numele după un Râu (cel notat de geograful Antic Ptolemeu ca Atrianus - local zis Tartara / Tartaro, cu izvorul în S Lacului Garda, avându-şi gura pe coasta Veneţiei lângă actualul oraş Adria 45,03 lat. N, 12,03 long. E). De altfel, Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea București - a regăsit aceeași onomastică neolitică “Deal” atât la “Ar-Deal”, cât și la “Dal-mația” / coasta deluroasă Adriatică, populată și de către cei cândva ajunși acolo din Ardeal. Conform poetului Roman Varro, Etruscii / ziși “Rasenae” din Adria au introdus “atriul” = cerdacul la casele din Peninsula Apenină / Italiană. O conexiune logică (Adri-Odry) ar fi sugerată pentru onomastica Adriatică de la Odrysii / “Od-rișii” Balcanilor, Traci organizați de Perși care - astfel cum a prezentat Dr. Jan de Boer în 2002 - au avut prima capitală în Bisya / Kirklareli: așa cum cândva anterior Oceanul Atlantic și-a primit numele de la răsăritenii Atlanți ajunși pe țărmurile sale, vecinele Mări Ionică și Adriatică și-au primit numele de la răsăritenii ajunși pe țărmurile lor (anume, de la Anatolienii Ionici, respectiv de la Tracii Odryși, care și-au mutat apoi capitala la Adrianopol).
Istoricul Roman Trog/us Pompei/us - pentru care mai ales populaţia dintre Nistru şi Istru (la margine fiind cetatea Gherghina), era Istriană - a scris în secolul I î.C. că de la Istru / Dunăre au fost luate urmele argonauţilor pe Râul Sava şi apoi bărboşii urmăritori din Gherghina au trecut peste culmile Munţilor, ajungând la coasta Adriatică dar nu s-au mai întors (călătoria fiind lungă şi dificilă), rămânând în V Balcanilor, fiind numiţi Istri după numele Fluviului de la care au sosit; şi episcopul Got Isidor din Sevilla a consemnat (9:2) că “neamul Istrilor îşi trage originea de la Colchii care au fost trimişi să urmărească pe argonauţi: cum ei au intrat din Pont pe fluviul Istru, au fost denumiţi de la numele fluviului pe care s-au îndreptat de pe mare” (de altfel, din Bazinul Istrului până în Peninsula Istria au rămas Vlahi până în Epoca Modernă; așa cum a consemnat Peter Heylin în “Cosmografia” din 1657, pe atunci încă se putea afirma că: “Peninsula Istria, foarte împădurită, furnizează materiale lemnoase de calitate Veneției deopotrivă pentru ambarcațiuni și pentru clădiri).
Înaintea Războiului Troian - deci în Epoca Bronzului - în zona Veneției așa cum au existat Veneți comercializând electrumul Nordic (inclusiv Baltic) și Caucazieni preocupați de aur din E Pontic, au fost inclusiv luntrași Veneți Finici, din NE European, unde Karelii și azi sunt dominați de bărbații genetic Gherga, negustori îndeosebi de blănuri / de la care au rămas interesante inscripții în arealul Nordic Adriatic, lângă laguna Venetă. Arheologic, după Războiul Troian a fost conectată în N Italic sosirea Venetilor pe Valea Po cu Cultura VillaNova, aflată în conexiuni evidente - documentate și de către academicianul Român Vasile Pârvan - cu Cultura Bănățeană a metropolei Cornești. Carianul Hecateu din Milet în secolul VI î.C. a fost primul Antic care a scris despre Istriani, aceia întâi stabilindu-se lângă Laguna Veneţiei, apoi cucerind şi unele Insule Adriatice / derivate Gherga apărând în toată acea zonă, până la strada Gerga din actuala Veneţie (e de remarcat că preşedintele din prezent al provinciei Italiene Gorizia - de la graniţa cu Slovenia - se numeşte Enrico Gherghetta). Aflată la Vest de fosta Țară a Dacilor, Veneția = fosta Țară a Dogilor încă de la început s-a constituit ca expresie imperială acvatică: un ecou al ancestralului Imperiu Atlant.
Este interesant că lingvistul Francez Xavier Delamarre a propus în “Dicționarul Galic” (limbă Celtă dispărută) din 2003 ca Indo-Europenii / Kurganii să fie desemnați drept “Veneți”; de pildă, Hitiții / Kheti = Indo-Europeni au notat pe unii Oameni ai Mărilor ca “Wa-na-at-ti-ja-ta” (însemnând cei din clanuri). În 2014, cercetătorul Andres Paabo - de origine Estonă - a susținut că în vremurile pre-Romane străvechii luntrași Finici erau activi pe rutele de negoț Europene la fel cum Sudul Mediteran a ajuns dominat de navigatorii Fenicieni (aceia fiind activi mai ales din Vestul Asiei până în Vestul Africii); de pildă, în Epoca Bronzului - anterior apariției Sudicilor Fenicieni - Nordicii Finici din Bazinul Baltic ajungeau până în Bazinele Pontic și Adriatic, o colonie Finică existând inclusiv în Laguna Veneției, în preajma căreia au rămas inscripții tipice lor (semănând cu cele de pe unele Tăblițe Gete / alfabetul respectiv fiind păstrat în regiunea Veneto tot până în Antichitate): acolo era capătul importantei rute continentale Europene dintre Baltica și Adriatica de transport a chihlimbarului / electrumului și blănurilor - cu pirogile dar și cu caii - o denumire relevantă de pe marele traseu fiind și stația Viena (la Finici “vene” = “barcă”) pe Fluviul Dunărea, unde se întâlnea artera Pontică. El a observat la cele mai vechi inscripții găsite, începând din secolul XIX, de arheologi în jurul Veneției, că nu rezonează Indo-European (Ilir, Celt, Latin sau Sloven), ci ne Indo-European, respectiv Etrusc și Finic - inclusiv privind venerarea Zeiței Rhea, mătușa Zeiței Leto - ceea ce le-ar înrădăcina în ancestrala Atlantidă HiperBoree: de altfel, urmașii Atlanților Est-Europeni au fost atestați Antic și în N Africii (unde erau beneficiarii unor importante resurse de sare, după cum a scris de exemplu istoricul Carian Herodot 4:184-185, ca vecini cu Garamanii / Car-manii și cu Ghetulii). Istoricul Roman Tacit a scris în “Germania” 45 că la gurile Vistulei națiunile Aesti o venerau - purtând măști de vieri - pe Mama Zeilor, știută încă din vremurile pre-Romane ca Rhea (Nordicii au venerat-o până în Evul Mediu pe matroana Freya / “F-Reya” - ceea ce evident o reda pe Zeița Rhea - iar vocabularul German a reținut că “Frau” = “Doamna”): ei i se sacrificau de Crăciun - inclusiv în Estonia pre-creștină - vieri (ziși “kult” în Estonă, respectiv “karju” în Finică); de altfel, Trieste - vecinul Estic al Veneției - se numea Latin “Terg-Este”, primul port al Romei fiind Ostia / Latinul “ostium” ajungând să însemne “poartă” / “deschidere” (la Finici “ostja” = “cumpărător”), Dunărea / Fluviul Rheii era “Ist-Ru”, etc. Pe de altă parte, se poate reflecta la Zeița Leto (HiperBoree, conform și istoricului Antic Diodor din Sicilia 2:47), zisă Etrusc Letun - mama gemenilor Gherghiți Artemis și Apollo, cu importante centre cultice inclusiv în Anatolienele Calinda / Calynda din Caria și Letoon din Likia - că își avea onomastica regăsită în denumirile Lituană, respectiv Letonă; conform cercetătorilor Paul Kretschmer, Erich Bethe, Pierre Chantraine, ș.a., Leto = Zeița Maternității a fost pre-Greacă (era fiica HiperBoreului Polus / Koios, fratele mai mare al lui Cron / Crăciun și al sorei Phoebe / “Pură”, des asociată cu Selena / Sf. Lună, care era foarte iubită de Carianul / Gherghitul Endy-mion).
În lucrarea “Străvechea limbă Venetică” din 2014, cercetătorul Andres Paabo a scris: “Inițial, cele vorbite în zona Veneției - la capătul Sudic al rutei electrumului ce avea la Nord Balticii - nu au fost nicicum în legătură cu ulterioara Latină; în lipsa oricărei traduceri a străvechilor inscripții de acolo în vreo altă limbă a Vechii Lumi - pentru a putea face comparații - rămân doar indiciile, ce toate conduc spre originea Nordică a primei limbi Venetice, în sensul nu al căutării cuvintelor Nordice în Venetă, ci al găsirii cuvintelor Venete în Nord. Trebuie ținut cont că la început, Europa nu era Indo-Europeană / Euro-Indiană; așadar, cu mult înaintea Romanilor, inclusiv zona Veneției - între Delta Po și Alpi - nu a avut de a face cu Indo-Europeni (de exemplu, târzia Latină s-a ivit ca limbă Indo-Europeană). Arheologii au fost uimiți să descopere că în Bazinul Dunării vânătorii-culegătorii și agricultorii au conviețuit fără să se amestece, în ciuda contactelor avute pentru foarte mult timp, ceea ce a însemnat că fiecare respecta teritoriul celuilalt, căci în loc de a-și însuși practicile reciproc, au preferat să aibă schimburi între ei, făcând negoț: ivirea comerțului în zona lor a fost consecința pozitivă a traiului diferiților oameni în același mediu; prin natura ocupațiilor, regiunile s-au dezvoltat cu ajutorul negustorilor, care au apărut nu din sânul agricultorilor legați de glie, ci dintre nomazii vânători-culegători. Astfel, chiar competitori împărtășind același mod de trai conviețuiau pașnic, înțelegând să-și împartă resursele, câștigurile fiind ale tuturor (o paralelă ar fi cu târgul având diverse dughene - aflate în competiție pentru clienți - toate însă colaborând în general pentru existența pieții). Înaintea organizării la alt nivel, interesele mutuale ale comunităților au favorizat contactele economice și culturale dintre ele: în vremurile timpurii ale Vechii Lumi așa se desfășurau treburile, un observator extern putând vedea asocieri și cooperări chiar între oameni cu limbi și culturi complet diferite (deși după perioade de multe generații, comunitățile învecinate puteau converge lingvistic și cultural, din motivele practice ale facilitării mai eficace a legăturilor); de pildă, după Epoca Pietrei au fost multe comunități independente ce chiar dacă nu formau aceeași națiune se asociau, utilizând și aceeași limbă, astfel cum au fost în Epoca Bronzului colaborările Micene din Balcani sau diversele orașe-state din Epoca Fierului vorbind Greaca. În Europa Antică, cel ce a organizat politic administrarea având impactul mai serios a fost Imperiul Roman: a transformat partea continentală Sudică de la nivelul civilizațional natural bazat pe comportamentul social și pe negoț în ierarhia de obediență față de noii stăpâni care dominau armat, prin forță. Astfel, acumulările îndelungate - inclusiv cele de sorginte ne Indo-Europeană - au fost erodate și înlocuite cu valorile puternicilor momentului (minoritari și dictatoriali): ancestralele rețele orizontale au fost înlocuite de impunerea verticală autoritară (de sus în jos); inclusiv limba a fost impusă, ca oficiala Latină, astfel încât circulația Venetei - datând din Epoca Bronzului - a avut mult de suferit (Indo-Europenii au fost războinici mereu - care mai de care - iar Romanii au confirmat). Vechea Europă o venera pe Marea Zeiță Rhea și era orientată feminin iar Indo-Europenii orientați masculin îl venerau pe Zeul Războiului; întâlnirea dintre vechii Europeni și Indo-Europeni a avut loc cu mult înaintea Romanilor, transferurile civilizaționale ale lor petrecându-se în Epocile metalelor. Primii Veneți aparțineau Vechii Europe - dinaintea Indo-Europenilor - iar sfârșitul lor a fost în Antichitate, când au apărut Romanii: inscripțiile rămase de la vechii Veneți au fost dinaintea încheierii existenței lor în zonă (ultimii Veneți vechi au fost contemporani cu vecinii Etrusci din Sud); în Vechea Lume, îndeosebi negustorii utilizau Tăblițe dure, ca de exemplu metalice / din bronz, cu ceară pe ele, în grosimea căreia își scrijeleau notițele (ceară ce după topire era reutilizată la scris), sistemul - remarcat atât la Finici / N, cât și la Fenicieni / S - fiind folosit din vremuri imemoriale și pe vaste întinderi de cei care își transportau bunurile, cu reprezentări deopotrivă pictografice / populare de pildă în Extremul Orient, ca la Chinezi sau fonetice / populare în rest. Unii din Vechea Lume scrijeleau definitiv Tăblițe, în lemn - material perisabil - sau în lut (ca Sumerienii de pe Fluviile Mesopotamiei); în ultimele inscripții ale vechilor Veneti a fost împrumutat alfabetul Etrusc, apoi cei din zona Veneto au preluat alfabetul Latin: până acum, nimeni nu a studiat faptul că vechea Venetă nu era Indo-Europeană (la fel ca vecina limbă Etruscă)”. În Antichitate explicit, în secolul V î.C., istoricul Carian Herodot s-a referit la Eneti din Iliria (1:196) și la Veneti de la Adriatica (5:9) iar în secolul II î.C., istoricul Elen Polybius a susținut că anterior lui cu 2 secole, adică în secolul IV î.C., Veneti - deși apropiați de Geți - nu au fost Geți; în NE Italiei de exemplu Ravenna / “Ra-venna” (denumire Etruscă) e semnificativă în onomastică vechilor termeni Rhea = pura divinitate venerată și acolo, împreună cu “venna” = cuvântul nominalizându-i credincioșii luntrași din portul său Adriatic (buni navigatori cu b/arca).
 |
| Schiță de Dr. Jozko Șavli |
 |
| Principala rută a electrumului (conform arheologului Polonez Jerzy Wielowiejski, 1980) |
 |
| Delta Padului / Po are în N Veneția și în S Ravenna |
 |
| Situația lingvistică la sfârșitul Epocii Fierului |
 |
| Gherbul Jurjevic |
 |
| Romanija în răsăritul Bosniei |
 |
Bazinul
Savei
|
Râul Sava - iniţial numit Saos iar în partea inferioară şi Noarus - e navigabil 600 km de la vărsarea sa în Dunăre (ce e la Belgrad 44,49 lat. N, 20,27 long. E / capitala Serbiei) până în prezenta Croaţie, izvorul fiindu-i lângă actuala graniţă Italo-Slovenă; Sava aduce în Dunăre cel mai mare aport de apă dintre afluenţii Fluviului (gura sa e în avale de gura Tisei, ce are cu Bazinul său cea mai mare arie de colectare dintre afluenţii Fluviului): aşadar, la graniţa Sudică a Banatului, acum în Serbia - în amonte de Gherdap - se întâlnesc la Mărețul Fluviu atât Sava, cât şi Tisa, cele 2 mari ape curgătoare constituind principalele culoare / rute de comunicare ale marii artere Fluviale Dunărea (Valea Sava - străvechea legătură dintre Veneţia şi Banat - trece prin Ljubljana / capitala Sloveniei, Zagreb / capitala Croaţiei şi Belgrad / capitala Serbiei). Dunărea Bănățeană este între gura Tisei și sfârșitul Gherdapurilor iar Sava / Sau - alimentat și de Râul Kărka / Krka - e cel mai important afluent de pe partea dreaptă a Fluviului. În extremitatea Nord-Vest Balcanică - cea Montană din care-şi culege apele marele Râu Sava - reţeaua hidrografică Kerka, populată majoritar de Vlahi inclusiv în Evul Mediu / conform și cercetătorului Croat Ivan Muzic în 2010, are 4 Râuri Krka cu Bazinele cumulând suprafaţa de 8679 kmp în 4 Țări, anume în Austria, Ungaria, Slovenia şi Croaţia (onomastica Kerka / Krka fiind concludentă în capătul superior al Dravei lungă de 710 km şi Savei lungă de 990 km, marea apă curgătoare cu gura la graniţa Banatului, regiunea de la capătul inferior al Savei, unde onomastica Gherga e concludentă şi acum):
· Râul Gurk - Sloven numit Korka / Krka - lung de 157 km, cu izvorul în Lacul Gurk / Gurksee 46,49 lat. N, 14,06 long. E din Alpii Gurktal / Carintiei, Austria şi gura în Drava 46,36 lat. N, 14,31 long. E (afluent stâng), în Carintia / Austria, pe Valea sa fiind oraşul Gurk din regiunea Carintia; Bazinul = 2582 kmp
· Râul Kerka - Sloven numit Krka - lung de 60 km, cu izvorul în Kerkafo / localitate având denumirea Germană Ober Gurkdorf, acum Cepinci 46,51 lat. N, 16,13 long. E în Slovenia şi gura în Râul Ledava 46,28 lat. N, 16,35 long. E (afluent stâng), în Ungaria; Bazinul = 1762 kmp
· Râul Krka (în pronunţie “Kărka”), Latin “Corcoras” - în Graiul local “Corca” - lung de 95 km, cu izvorul în Gradicek 45,53 lat. N, 14,46 long. E lângă localitatea Krka din Slovenia şi gura în Sava 45,53 lat. N, 15,36 long. E (afluent drept), în Slovenia; Bazinul = 2247 kmp
· Râul Krka (Antic “Korkoras”) în Dalmaţia lung de 73 km, cu izvorul lângă Knin 44,02 lat. N, 16,11 long. E / fosta capitală a Croaţiei - zonă populată de “Vlahii Regali” = Morlaci, aşa cum a documentat inclusiv academicianul Român Silviu Dragomir - şi gura în Marea Adriatică 43,43 lat. N, 15,51 long. E, pe Valea sa fiind Mănăstirea Sârbă Krka din Croaţia; Bazinul = 2088 kmp
 |
| Proporțiile popoarelor Europei |
 |
| Primii Slavi s-au ivit în N Românilor |
 |
| Secolele VI-IX în E Europei |
 |
| Expansiunea onomasticilor Slave (Dr. Jurgen Udolph, 2016) |
 |
Turkii la începutul Medieval
|
Este de observat şi că în Turcă “doglu” / “dogulu” = “oriental”, etimologia pentru cuvântul Veneţian de “dogi” derivând direct din orientalii Daci mai degrabă decât din “duci” (termen nobiliar apusean, desprins din înţelesul pentru aristocraţii Daci, similar în răsărit fiind legătura dintre C/Hun şi K/Han, titlurile de “hani” sau de “khani” - cu echivalentul “cnezi” - derivând de la primordialii Cuni / Chuni, adică de la Huni şi respectiv Cumani): în V EurAsiei, titlul de “duce” provenea de la Daci iar în E EurAsiei, titlul de “han” provenea de la Huni; Dacii și Hunii și-au avut capitalele sub cei mai mari cârmuitori ai lor în spațiul Românesc, la Români pentru “duce” fiind echivalentul “gherțoi” / “gherțeg” = “herțeg” iar pentru “han” / “khan” fiind echivalentul “cneaz” (“gherțoi” sau “cneaz” însemna același titlu de “duce”, adică de nobil Dac). Este de ştiut că Medieval s-a fixat termenul Slav “kuna” / “ku-na” pentru “jder” / “Martes”, a cărui blană - denumită cuniţă, cu care se plătea văcăritul / birul - era mult preţuită din Dalmaţia (Croaţii având azi banul “kuna”) până în Finlanda (unde are numele întors “no-kia” / “nokia”); hainele din jder au fost dintotdeauna de foarte mare valoare (purtate de nobilii Români până în Epoca Modernă): cuvântul “jder” folosit de Români poate avea legătură cu legendarul Finlandez Ajatar = “Diavolul Pădurii” - jderul fiind un animal ce sare sprinten din pom în pom - tocmai la Români existând şi “ajder” pentru “balaur” / “dragon”. În fruntea aristocraților Geto-Daci au fost dinaștii Ghergoi (consonantic “GRG” = “Gurag”): acelora li se zicea și Zuraz / Duras, respectiv Dura / Dulo (iar oriental “dogulu” / “doglu” a fost versiunea Turkă pentru “duce”, în Veneția fiind “doge”); termeni înrădăcinați în marea vechime (pe baza nobilei moșteniri din Eden, cu consonanța “DN” ca a apelor curgătoare “danu”, cu exemplul grozav al celor dintre Don și Dunăre, partea din Rai care a fost leagănul Românilor = “Oamenii Râurilor”) s-au regăsit Medieval de la cei emigrați din Peninsula Jută / Iută - dintre Dani / Danezi în Arhipelagul Britanic, stăpânit de “Domni Prieteni” - până în Peninsula Iberică, unde “dona” pentru doamnă și “don” pentru domn au devenit titluri consacrate respectuos, propagarea până acolo fiind facilitată mai ales de rețelele creștinilor. Se poate observa că denumirea de “don/a” e conectată de cea a riveranilor Donului, Dunării, etc. iar mai mult, prima pereche de numere la Slavi e legată de divin, putându-se observa că “Unu” - zis de pildă “Jedan” în Bosniacă și Sârbo-Croată, “Edin” în Bulgară, “Jeden” în Cehă, Poloneză și Slovacă, “Eden” în Macedonă, “Odin” în Rusă, “Odyn” în Ucraineană, etc. - îl redă pe Zeul Odin iar “Doi” (“Dva” la majoritatea) o redau pe Divă = Doamna-Zeu. Tot cu rădăcini în Vechea Lume, inclusiv șefia școlară superioară a ajuns exercitată de către “decan” (legăturile de exemplu cu Geto-Dacii răspândiți European de la sfârșitul Antichității nefiind coincidențe, de pildă sistemul de numărare fixat rămânând cel zecimal / bazat pe “10”); de altfel, vechii Greci au apreciat - începând cu prima lor Școală, anume cea din Milet / Caria - marile învățăminte dobândite de la Geți (după cum au mărturisit, inclusiv în scris) pe care i-au întâlnit când colonizau coastele Pontice / ale Mării Getice, acum Neagră, ce a fost în Nordul lor: pe atunci, Geții se întindeau între Indieni și Europeni, aportul lor Civilizațional în Vechea Lume fiind stimat inclusiv de ulteriorii imperiali Romani, care au realizat statui glorificând tocmai Geto-Dacii, pe care au ajuns să-i respecte foarte mult, până la sfârșitul Antichității. Este de știut că la începutul Medieval al Turkilor - în secolul VI - la poalele Munților Tian Șan, în preajma Lacului Balkhaș din răsăritul Kazah, exista confederația tribală Dulu, cuprinzând jumătate din cele 10 triburi ale Turkilor Vestici de pe atunci: ei taxau Drumul Mătăsii și gospodăreau ca reședință principală orașul Suyab 42,48 lat. N, 75,11 long. E / Kârgâ-stan (posibil că erau rudele Asiatice ale clanului European Dulo); o parte din Dulu - cea maniheistă / practicând dualismul apărut în Imperiul Săsan - a fost știută ca Turgheș (considerată Altaică de către lingvistul Rus Nikolai Baskakov 1905-1995), care a cârmuit direct din capitala Suyab în 699-766 khaganatul Turk, denumit după ei ca Turgheș.
În Europa, “hârțogăria” era tipică “herțegului”, căci era nobilul care avea documente (la fel fiind și cu “harta” - din aceeași grupare cu “cartea” - inițial așa ceva aparținând doar celor culți dar și potenți financiar, adică avuți). Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Termenul ‘gintă’ și-a avut originea în sanscritul ‘gan’ însemnând ‘a naște’. Goții au moștenit și au transmis mai departe cuvântul sanscrit ‘gan’ și sub forma ‘kan’ pentru cel care procrea, ‘kuni’ și ‘kine’ fiind pentru ‘femeie’ și ‘gintă’, de acolo, cuvântul ‘kaneg’ / ‘kanez’ pentru șeful ginții, păstrat în vorbirea curentă de locuitorii vechii Dacii sub forma ‘cneaz’, pentru desemnarea conducătorului comunității teritoriale. Burghezii și ilirii au folosit cuvântul ‘para’ pentru a indica un convoi nomad, alcătuit din unități gentilice; același termen a fost folosit și pentru conducătorul unei ginți, astfel că ‘fara’ a devenit mai târziu denumirea pentru terenul ocupat de o gintă. ‘Fara’ / ‘Ginta’ forma o grupă de bărbați și femei care aveau aceeași origine comună prin naștere, dintr-un singur strămoș. Bărbații și femeile se bucurau de egalitate în drepturi și libertate deplină în cadrul comunității; prima datorie a tuturor membrilor ginții era răzbunarea sângelui unei rudenii, vărsat de un străin. La geto-daci, numele sub care apărea comunitatea gentilică era ca și în sanscrită: ‘dzana’ / ‘dzîna’ în legătură cu ideea de naștere / viață, păstrat până azi în cuvântul ‘zână’ = ‘fată’ în limba tracă (zâna zorilor, zâna codrilor), cuvânt care trebuie pus în directă legătură cu iranianul ‘zen’ = ‘femeie’, având șef un ‘canez’ (ca la goți). Confirmarea acestui adevăr o avem prin prezența cneazului în fruntea tuturor comunităților teritoriale de pe întregul cuprins al Daciei. Termenul latin ‘gens’ pentru ‘gintă’ a fost folosit și de geto-daci, concomitent cu acela de ‘dzâna’, așa cum alături de ‘kan’ / ‘kneaz’ a fost întrebuințat cuvântul ‘jude’ secole la rând, în Evul Mediu (‘kunig’ / ‘kneaz’ a fost de origine vizigotă). ‘Dzana’ ca simbol al nașterii în comunitatea consanguină a fost păstrată de geto-daci și urmașii lor în mica familie, în care ‘zâna’ = fata nemăritată devenită, după căsătoria cu cneazul, ‘cneaghină’ (după cum ne este cunoscut din documentele medievale). În secolul I, Dio Chrysostom în ‘Orații’ 72 a povestit că ‘unii traci, numiți geți, au pe cap un fel de bonetă ca macedonenii și arimaspii iar alții o tiară, ca bactrienii și parții’; o întrebare se pune acum: exista oare vreo deosebire între cei cu bonetă și cei cu tiară? E probabil că da! Căci erau 2 uniforme purtate de geți, văzute de un martor ocular. În ‘Istoria geților’, astăzi pierdută dar folosită de alanul Iordanes din Sciția Minor, se afla un text din care rezulta că șefii ginților purtau ‘pileus’ = bonete de lână, din care cauză se numeau ‘pileați’; din rândul acelora se alegeau regii, preoții și comandanții militari. Tot după Dio Chrysostom și Iordanes știm ce rang social ocupau și purtătorii de tiară (scufiță roșie de scumpie): aceia erau nobilii cei mai înțelepți, care au învățat teologia, proveniți din rândul comandanților militari, deveniți preoți; spre această idee ne duce faptul că Decebal purta tiară dar și că papa de la Roma poartă tiară, nu bonetă frigiană. Împreună cu acești preoți, șefii ginților - pileații - au alcătuit o aristocrație a dregătorilor, numiți ‘superiorii’: termenul și-a avut originea comună cu ‘sipia’ goților - dat rudeniilor de sânge - și ‘stăpân’ la greci (de aici ‘Diurpaneu’ purtat de fratele lui Decebal, ca membru al dinastiei); termenul de ‘jupan’ a fost păstrat de români pentru dinastici până în Evul Mediu. Instituțiile ortomanilor ‘tara-bostes’ / ‘pileati’ ori a ‘jupanilor’ la traco-iliri s-au păstrat ca ‘războinici’ / ‘juzi’ prin ‘judecii’ și moștenite de generațiile din Evul Mediu după pătrunderea goților sub cuvintele de ‘viteji’ / ‘vikingi’ și ‘cneji’ stăpâni de ‘holde’ / cnezate”. (Echivalentul străvechiului “Cavaler” a fost Medievalul “Cneaz” / “Viteaz”). În Evul Mediu, ceea ce era Veneţianul “doge” s-a fixat în Europa ca “duce”: titlul de mare nobil literalmente provenea din respectul pentru măreţii Daci, care efectiv au ajuns liderii Europei la sfârşitul Antichităţii (“duc” la Catalani, “dug” în Galeză, “duke” în Engleză, “vojvoda” în Sârbă, “kherţog” în Bulgară, “herceg” în Maghiară, “herţoh” în Ucraineană”, “herţog” în Estonă, “hercogs” în Letonă, “gherţog” în Rusă, “săsaka” în hindi, etc.). Dinaintea dezmembrării Imperiului Roman deja Dacii au fost foarte cinstiţi, peste tot în raza imperială Dacii bucurându-se de reprezentări monumentale în piatră, ceea ce a influenţat profund Cultura Europeană, până la arta contemporană; de exemplu, academicianul Român Papadopol Calimah a anunțat în 1873 ce a fost cu mai puțin de un secol înainte de a scrie: “Dacii solii lui Decebal trimiși să ceară pace de la împăratul Traian au avut statui de marmură, cioplite din ordinul Senatului Roman, care s-au pus în Capitoliul Romei și au existat până la 1775” (erau reprezentați atât conducătorul delegației după războiul Romanilor contra Geto-Dacilor din 101-102, anume fratele regelui Decebal, cât și fiul mai mare al regelui Decebal, lăsat gaj la Roma, a cărui moarte acolo - survenită curând - a fost pretextul următorului război, cel din 105-106 / urmat de alte realizări artistice monumentale).
După cum a cercetat de exemplu Dr. Leonard Velcescu: “Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenţie din partea artiştilor plastici Romani. Se poate afirma că, mai mult decât Galii, Germanii sau alţi ‘Barbari’, Geto-Dacii au ocupat un loc privilegiat în arta Romană şi în inima Romei, în Forul lui Traian. Poporul Daco-Get a fost, putem spune, glorificat într-o manieră fără precedent de către Romani”. Uriașa Columnă din Roma - realizată din ordinul împăratului Marcu Traian al Imperiului Roman - este încă pe locul său din centrul capitalei; după cucerirea unor Daco-Geți din N Dunării, în Imperiul Roman au fost realizate excepționale sculpturi din piatră ale acelora, cu mult mai mari decât ale altora, taliile lor depășind mărimile naturale. În mileniul I, într-o bună parte a Europei, de la Anticii Daci a provenit termenul Medieval de “duci” pentru nobilii cârmuitori; într-o altă bună parte a Europei, termenul echivalent folosit era de “gherţeg” (ca - literalmente - la Schei = vechii Bulgari sau la Sciți = vechii Ruși): acela nu aparţinea nici unei mari familii lingvistice, căci deşi fiind ca Gherțeg / “herţeg” atributul întemeietorului Ţării Româneşti, n-a fost Românic, chiar dacă adăugat Bosniei ca “Herţegovina” n-a fost Slav, chiar dacă răspândit ca “hertig” până în Suedia n-a fost Germanic şi respectiv nici Ugro-Finic, căci sorgintea termenului alternativ de “g/herțeg” pentru “duce” = “vodă” nu era de la vreo familie lingvistică specifică ci era nominal explicită de la regii Gherghiţi / Gherghi ai Geto-Dacilor. Se poate observa lesne în Europa că aria de răspândire a termenului lingvistic “g/herțeg” s-a suprapus peste arealul genetic de răspândire al bărbaților Gherghi; explicația se datorează extraordinarelor puteri ale dinaștilor Gherga: de exemplu, avându-l ca “mâna dreaptă” / vistiernic pe Cavalerul Venețian Grigore, Negru Vodă - “Mare Herțeg” / fondatorul Țării Românești în 1290 - se pare că a făcut parte dintre dinaștii Gherga (analiza genetică ar preciza mai științific aceasta, însă în prezent e interzisă, rămânând evident doar contextul onomastic al geografiei din Nordul Carpaților Meridionali, ca Ținutul Herțegului / Hațegului - vecin cu Ținutul Gugulanilor / Cărășenilor = “Negrilor” / “Nordicilor” - și Ținuturile Amlașului, respectiv Făgărașului, stăpânite de Herțegul Negru Vodă). Contrar abordării universale a dinaștilor regali ca amestecați în general cu alogeni, acum mulți Români acceptă doar Basarabi autohtoni: strădania demonstrării purității Române la Basarabi însă nu a dat încă roade, cercetările rezumându-se doar la declarații de voință, fără valoare istorică. Negru Vodă de fapt aparținea unei Dinastii Negre / Nordice - veche de peste 2 secole deja la momentul afirmării sale prin “descălecarea” din Țara Românească de la sfârșitul secolului XIII - existând mențiuni despre Negru Vodă în secolul XII / din 1185 (de către preotul Ionaș Mone în 1728) ori dinainte cu 105 ani, în secolul XI / din 1080 (de către cronicarul Miron Costin în 1686): în limbajul vremurilor sale - pe atunci bizantinii ziceau Ungurilor că erau Turki - Negru Vodă era mai exact “Cara” pentru “Negru” și mai mult “Mare G/herțeg” decât “Vodă” (pe atunci, termenul Slavon “Craș” sau oriental “Cara” - însemnând “Negru” - domina zona Gugulană Caraș-Severin iar “Herțeg” nu era numai în Amlaș / Sibiu ori Făgăraș / Brașov, ci și în Hațeg, Ținut Hunedorean aflat între actualele județe Alba și Caraș-Severin); au fost mai multe menționări despre cârmuitorii Valahilor “Negru” Vodă în secolele XI-XIII (din surse foarte diverse și ca atare chiar credibile), așa că nu e deloc plauzibilă ideea inventării sau a falsității Medievale privind durata dinastiei respective în spațiul Românesc, care a început Montan în Munții Banatului și după un stagiu în Făgăraș / “Făgă-raș” - la miazănoaptea celor mai înalți Munți ai Carpaților Meridionali - s-a încheiat în Muntenia / la miazăzi de cei mai înalți Munți ai Carpaților Meridionali.
 |
| Khaganatul Turkilor Vestici după victoria din 557 contra Hunilor Albi / Heftaliți |
 |
| Statui în Roma: probabil fratele și fiul regelui Decebal |
Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionarul etimologic al limbii române” publicat în 2009 a enunţat: “Se consideră în general că veneţii au fost un trib iliric stabilit în nordul peninsulei italice a căror limbă seamănă mult atât cu latina, dar şi cu alte limbi italice. Acest lucru este doar o prezumţie, dată fiind apropierea acestei limbi de glosele ilirice care au supravieţuit timpului. Trebuie arătat, în schimb, că Titus Livius 1:8 a spus că veneţii erau urmaşii troienilor veniţi cu Antenor după căderea Troiei, care după ce i-a alungat pe localnici s-au aşezat pe valea Padului între Alpi şi Adriatica, spre deosebire de troienii lui Aeneas / Enea care s-au amestecat cu băştinaşii. Dacă vom considera că veneta este urmaşa graiului vorbit la Troia, diferenţele dintre dialectul vorbit de troieni şi cel vorbit de latini nu erau mari, cele 2 grupuri găsind multe puncte comune în limba pe care o vorbeau, precum şi în tradiţiile lor. Aşa se explică şi faptul că Enea / Aeneas după moartea lui Latinus a putut să-i declare pe toţi latini, astfel că au devenit curând un singur popor. Acest amănunt istoric consemnat de Titus Livius explică asemănarea limbii venete cu dialectele ilirice, deoarece tracii erau troieni, iar dialectele ilirice erau similare cu cele tracice. Datorită faptului că veneţii i-au alungat pe localnici, ei şi-au păstrat multă vreme intact dialectul troian, desigur până la instalarea puterii Romei pe valea Padului şi câteva secole după aceea. Ca urmare, credem că limba venetă este o sursă extraordinară pentru înţelegerea limbii traco-dace, deşi acest lucru ar putea părea bizar unor cercetători. Istoricii antici care s-au ocupat de popoarele italice afirmă că diferitele grupuri italice au emigrat în peninsula italică din regiunile locuite de traco-daci din nord-estul peninsulei balcanice”. Râul Pad / Po de 652 km e cel mai lung din Peninsula Apenină; îşi are izvorul lângă Platoul Valasco / Valah din Alpii Maritimi şi îşi are Delta la Veneţia: Valea sa a constituit în Nordul Peninsulei principala arteră - “rută” de migrări, inclusiv de transhumanţă - fiind corespondenţa Vestică a Văii Savei din Est, între cele 2 mari ape curgătoare aflându-se coasta Veneto / regiunea Veneţiei (diferențele dintre nomadism și transhumanță sunt că nomazii nu au așezări stabile - ca acelea ciclice, de vară și de iarnă, la cei practicând transhumanța - ori că nomazii se deplasează cu tot avutul lor, inclusiv turme, pe când în transhumanță uneori se deplasau numai ciobanii, pentru păstoritul turmelor altora, etc). Cu timpul - până în Epoca Modernă - pastoralismul, cuprinzând deopotrivă fenomenele de nomadism și de transhumanță, s-a restrâns în EurAsia pe ariile relevate de imaginea următoare (practicanții cei mai Nordici fiind Asiatica populație Dukha în N Mongoliei și în Siberiana Tuva, respectiv Europeana populație Saami în N Peninsulei Kola și în N Scandinav, păstorii din ambele populații fiind preocupați cu turmele de reni):
Este de ştiut că Veneţia - al cărei simbol e leul înaripat auriu pe fond purpuriu / culori tipic Ghergane - îşi are autorizat creştin din anul 1094 carnavalul cu măşti, ce se ţine anual pentru a marca începutul primăverii (cel mai vechi carnaval celebrat constant din lume): denumirea de “car-naval” reda faptul că avea o ambarcațiune în fruntea petrecerii populare (ceremonia înrădăcinându-se în marile sărbători / festivaluri păgâne).
 |
| Pastoralismul în prezent |
 |
| Steagul Veneţiei |
În 1916, academicianul A/Român N. Iorga - care a locuit în oraşul lagunar în clădirea unde acum e sediul “Institutului Cultural Român” - a scris despre Veneţia Medievală: “Dogii Veneţieni nu erau decât succesorii Bizanţului. Biserica Sf. Marcu (sfinţită în 1094 pe locul unde din 828 era capela dogilor) nu e altceva decât o bazilică bizantină, nepotrivită alături de Palatul Dogilor. Îmbrăcămintea chiar a dogilor nu era altceva decât vechea îmbrăcăminte Constantinopolitană. Luntrile din Bizanţ se văd şi azi în gondolele Veneţiene”. Catedrala “Sf. Marcu” - e cea mai mare dintre Bisericile Veneţiei - datorită înfăţişării sale opulente (ca simbol al prosperităţii şi forţei Veneţiene) a ajuns supranumită “Biserica de Aur”: a fost realizată în stil Gotic şi bizantin.
 |
| Centrul Veneţiei, văzut de pe Catedrala “Sf. Marcu” |
 |
Republica
Veneţiei la sfârşitul mileniului I
|
Gherga pe coasta Adriatică a fost până în Evul Mediu bogat menţionat, ca de pildă, “Codexul diplomatic Dalmat” 13 a notat o scrisoare redactată Latin trimisă în 23 III 1361 din Zagreb - de pe malul Savei - despre nobilii Gherga, proprietarii moşiei Dolech 45,45 lat. N, 13,40 long. E dintre Trieste şi Veneţia: “Gurdak filio Gerga, nobilibus de Dolech” (e de ştiut că prima formă scrisă despre Zagreb - din 1094 - era sub forma Zagrabiti / “Zagra-biti”, cu posibil înţeles şi ca “beţele - stâlpii sau ţăruşii - lui Zagra” / Gagra ori Garga; oraşul Zagreb - acum capitala Croaţiei - s-a dezvoltat în jurul Dealului pe care s-a aflat aşezarea Gradec a meşteşugarilor ce ţineau un târg vestit, mult vizitat de negustorii de pe Valea Savei, fiind lângă un vechi braţ al Râului: de exemplu, în vecinătatea Zagrebului, arhivele Bisericilor locale au consemnat familii Gherga la Bistra 45,54 lat. N, 15,51 long. E în 23 V 1694, la Brdovec 45,52 lat. N, 15,46 long. E în 20 VI 1695, ș.a).
 |
“Armonia lumii” scrisă de Sf.
Gerardi
|
În contextul legăturilor documentate de către academicianul Român Ovid Densuşianu / nepotul savantului Nicolae Densuşianu - că în secolul X au fost ultimele contacte directe migratorii între Istro-Români şi Românii Bănăţeni, respectiv Ardeleni - e de remarcat că din Veneţia Medievală în actualul spaţiu Român au fost emblematici 2 Gherga / Gheorghe: cel care - născut în 980, având tatăl Veneţian Georgio - şi-a avut baza în Banat la Morisena / Cenad, judeţul Timiş, unde s-a instalat după moartea ultimului stăpân independent din Dinastia lui Glad Vodă şi a creştinat Ungurii pentru primul rege creştin al Maghiarilor (a fost ucis în 1046 prin rostogolirea de către păgâni de pe Dealul Budei într-un butoi cu cuie, canonizat ca Sf. Gerardi / pentru Maghiari, St. Gellert) şi cel care a fost menţionat drept Cavalerul Venețian Grigore la 1185 în Ţinutul Făgăraşului ca vistierul / trezorierul familiei herţegului Negru-Vodă, a cărui dinastie a dat primul domnitor al Ţării Româneşti “Gregorius Venetus thesaurarius voivodae Nigro”; contextual, prezența Venețienilor printre rudele Române pe partea stângă a Dunării în secolele XI și XII (exemplari fiind acei Venețieni Gherghi, respectiv Gherard / ca exponent al forței religioase în N Banatului și Grigore / ca exponent al forței financiare în S Ardealului) îi încadrau fenomenului ofensiv împotriva Bizanțului, ce a culminat la începutul secolului XIII cu ocuparea Constantinopolului / Tracia - în 1204 - și jefuirea acelei capitale imperiale, o bună parte din tezaurul împărătesc fiind transportat de Venețieni îndeosebi în Catedrala “Sf. Marcu” (în 2012, Dr. George Metallinos - originar din Corfu / Insulă din Marea Ionică, parte cândva, ca și Insula Chefalonia, din “Mica Vlahie” - a scris: “vreme îndelungată, corăbiile au transportat bogățiile orașului Constantinopol în apus, unde împodobesc și azi biserici, muzee și colecții private”).
Există mai multe elemente privind anul 1080 care conectează reperele Ghergane menționate, dintre lagunara Veneție a Adriaticii și Veneția de Jos a Ardealului: la o generație după decesul Sf. Gherard / Gherhard din Veneția - care și-a avut reședința finală în Banat, pe malul Râului Mureș, la Cenad, el fiind Giorgio / Gheorghe, după cum i-a confirmat explicit numele însuși “Legenda majoră” în același secol XI - pe când Ungurii erau cârmuiți de zveltul Laslău / Ladislau “cel Sfânt” 1077-1095, interesul de expansiune printre Români al aceluia se manifesta serios, de interes pe atunci fiind bastardul unui cârmuitor din Ardeal, consemnat în 1686 de către cronicarul Miron Costin ca Negru Vodă “la veletul de la Hristos 1080”, cu moșie pe Valea Oltului (acel fiu de lider de peste Carpați a fost indicat de către cronicarul Moldovean și drept “Crai Unguresc”, cu toate că, având mama Româncă și tatăl din Dinastia Arpazilor - Ungaro-Română - era de fapt mai mult Român, însă venea dinspre Ungaria, ca “Ungurean” / corespunzător limbajului Medieval); de pildă, pe Valea Oltului a fost atestată “Insula Sf. Gherard” = actualul sat Bradu 45,43 lat. N, 24,19 long. E din județul Sibiu (acum zona aparținând orașului Avrig / “Av-rig”), în centrul a ceea ce a fost notat Latin Medieval “Terra Blachorum” = “Pământ Vlah”. Tot în 1080, la Spalato = Split - cel mai mare port Dalmat - a fost atestat Vlahul “Negru” / Morlacul Zorzi “Draculus”, alături de Petru “Dracul”, care slujea Biserica locală (acolo domnea fostul ban al Croaților zis “Vestitorul păcii” = “Zvoni-mir”, însurat cu ruda sa mai îndepărtată Elena 1050-1091, prințesă Arpadiană / fiica regelui Bela I a Ungurilor din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor). În 2018, cercetătorul Român Pompiliu Sfera din Banatul Sârbesc a scris: “Demetrius Zvonimir a fost rege al Croaților din Dalmația în 1075-1089. A fost încoronat la Solin în 1076. Înaintea încoronorii a fost banul Slavoniei pentru un deceniu (1064-1074). A construit 3 Biserici în Knin. Unchiul său se numea Streza (nume Românesc). A fost cununat cu Elena - sora regelui Ladislau I al Ungurilor - care i-a născut un fiu, pe Radu / Radovan și două fiice, Claudia și Vinica: la sfârșitul secolului XI, Claudia s-a cununat cu voivodul Vlah din Lika iar Vinica cu nobilul Mihail, tot de origine Vlahă. În Lika, boierii de Corbu s-au organizat din secolul XII în jupania medievală Corbavia / Krbava, unde în secolul XIV s-a distins familia Grgur - cu care erau înrudite ramurile Kurjak și Gusa - ai cărei reprezentanți s-au stabilit în Bosnia, Slavonia, Ungaria, Istria și Veneția (din secolul XV, boierii de Corbu s-au înrudit cu nobili din familiile Frankapan, Rohonci, ș.a.); nobilii de Corbavia s-au menținut peste două secole la putere atât în Croația, cât și în Ungaria, unde au fost primii Croați care au obținut cele mai înalte titluri de dregători (boierii de Corbavia erau și crescători de cai de rasă, pe care îi vindeau la Ragusa / Dubrovnik și Veneția)”. Este de știut - așa cum a scris Dr. Laurențiu Rădvan în cartea “Orașele din Țările Române în Evul Mediu” din 2011 - că “pentru Ungaria, Munții Carpați nu au reprezentat un obstacol major, căci ținta spre sud-est era Marea Neagră, la fel cum Adriatica fusese spre sud-vest”. Este foarte posibil ca acea atestare din secolul XI de pe coasta Dalmată să fi fost chiar a bastardului Arpadian George / Gyorgy = Gheorghe / Gherga întors din Britania - via rudele Dalmate - în Nordul Dunării, ca fondatorul Dinastiei Negru Vodă: el era Nordic = Negru, cu mama Gherga Vlahă (Bănățeană / Cărășană); în 1080 la Spalato / Split, “Dracul” Zorzi putea fi ori mențiunea bastardului Arpadian Gyorgy, aflat doar temporar acolo - căci mențiunea cronicarului Român Miron Costin despre el a fost că s-a stabilit pe Oltul superior - ori era un apropiat al prințesei Arpadiane Elena, provenind din aceeași Panonie ca ea (așa cum în același secol Sf. Gherard împreună cu anturajul său a putut ajunge din Veneția / de pe coasta Adriaticii în Panonia - stabilindu-se la Cenad / în colțul Bănățean - și reciproc unii Bănățeni / din SE Panoniei au putut apoi ajunge pe coasta Adriaticii, ca aceia ziși “Dracul”, de pildă în 1070 la un caz Dalmat fiind atestat martorul Vlah Negulus din Zara Vecchia, etc). Deopotrivă Croații și Ungurii - la fel ca Venețienii - erau împotriva Imperiului Bizantin, ceea ce apropie ipoteza conlucrării lor, pe de o parte fiind puternica familie Venețiană Zorzi (cu documentate rădăcini Dalmate / Croate, ultima migrație atestată fiind în secolul anterior a strămoșului Sfântului Gherard / Gerardo de la gura Râului Krka / Corca, în Veneția) iar pe de altă parte fiind puternicele rude în Banat ale clanului Croato-Venețian Zorzi / Gherard: succesorii Sf. Gherard din Veneția s-au regăsit la E de Cenad, cu ecouri atât în secolul decesului său, cât și în secolele următoare (la Margina și Jdioara / județul Timiș, la Caransebeș și Ilidia / județul Caraș-Severin, pe Valea Oltului, etc).
Mai multe elemente i-a apropiat pe cei 2 lideri Venețieni Medievali din cele 2 secole consecutive în cele 2 regiuni aflate în centrul spațiului Românesc Nord Dunărean: etnicitatea Venețiană, confesiunea creștină, onomastica înrudită Gerhard și Grigore, pozițiile de cârmuitori - religioasă a Benedictinului / respectiv binecuvântatul călugăr “negru” Gherard cu baza în județul Timiș și financiară a vistierului Grigore / trezorierul dinaștilor Negri cu baza în județul Brașov - intervalul temporal relativ strâns dintre ei (s-au scurs 139 de ani între decesul Sf. Gherard stabilit în Banat și atestarea Cavalerului Grigore stabilit în Ardeal), prezența Venețiană atestată în Cenad / Banat prin Sf. Gherard și toponimia conectată atestată în Ardeal, ca “Insula Gherardă” în perimetrul orașului Avrig / județul Sibiu, respectiv cea Venețiană în județul Brașov, etc.; se poate observa că între ei a trăit un alt tiz Gherga, anume bastardul regal Gyorgy / Gheorghe - care în 1080 a fondat Dinastia Negru Vodă - născut în Banat și răposat în Ardeal (adică viața lui a fost conectată de zonele unde s-au remarcat cei 2 Venețieni de marcă printre Românii Medievali, majoritari în Nordul Carpaților Meridionali). “Călătorind” pe spirala trecutului, acei Veneţieni din spaţiul Medieval Român al secolelor XI-XIII (căci Cărăşanul / Gugulanul Negru Vodă - întemeietorul Ţării Româneşti la 1290 - încă îl avea la dreapta sa pe urmaşul Cavalerului Veneţian Grigore / probabil erau apropiați nu doar ca lideri, ci și ca rude) se pot conecta atât cu Dinastia lui Glad de la Gherdap, stăpânind peste Banat - începând cu Caraş / Ţinutul Gugulanilor, academicianul Român Ioan Aurel Pop considerând între limitele ipotetice ale stăpânirii lui Glad Vodă că ar fi cuprins și Ținutul Hațegului - în secolul IX, cât şi cu Gepido-Hunii secolului VI din acelaşi areal, bărbaţi descendenţi genetic identic Gherga cu rădăcinile între Anticii regi Geto-Daci, ca rudele lor îndepărtate (care și-au avut ultima capitală în Ținutul Hațegului): în secolele VII-VIII, acei vechi Români au fost cârmuiți de către înalţii Ouari / Avari sosiţi din Bazinul Tarîm - nesupuşi GogTurkilor - care şi-au avut centrul politic în Banat (în secolul VI, istoricii bizantini Simocata şi Menander i-au notat pe liderii lor “Varkhon”, înţelegând prin acea cumulare “Var-Khon” termenii “Var” pentru “Hunii Albi” şi “Chuni” pentru Hunii regali, însă rezonanţa termenului era foarte concretă deopotrivă atât cu înţelesul lupesc din Asia Centrală, cât şi cu apelativul Garghon al reprezentanţilor totemici / Avarii fiind singurii migratori din istorie care obişnuiau să-şi înconjoare aşezările cu palisade = garduri solide din lemn, pentru apărare, ştiute ca “prisăci”, Ungurii apoi zicându-le “gyepu”). În secolul VI - la venirea Avară în Ardeal - arheologii au observat că aveau monede Săsane și ritualuri de îngropări ca Hunii Albi din Valea Fergana: etimologic - prin echivalența “B”/“V” - “bine” ar fi apropiat de “vine” iar “Oamenii Buni” = Bhuni ar fi Oamenii Vuni / Vhuni, legătura cu Finicii “Vene” ivindu-se atât onomastic, cât și ca sorginte, căci Hunii erau înrudiți cu Finico-Ugrii; astfel, indiferent de inițiala consoană, din Bhuni, Chuni, Fhuni, Vhuni, ș.a. s-ar înțelege Huni = Finico-Ugri considerați buni.
Corespunzător cărții “Imperiul Stepelor” a academicianului Francez Rene Grousset, numele de “Avar” era de la “Var” / “Uar” (“Var” fiind de la așezare iar “Uar” de la Uiguri): “Avarii și-au stabilit capitala în răsăritul Panoniei, lângă cea a Hunilor din secolul precedent: străvechiul Imperiu - dintre Volga și Dunărea mijlocie - s-a revigorat cu hanul Baian (cu titlul de ‘Gagan’, conform consemnării contemporanului Grigore din Tours), care a refăcut ce a putut după împăratul Attila al Hunilor”. (Conform istoricului Ardelean Denis Sinor 1916-2011, titlurile cârmuitorilor Avarilor erau Khan, Tarkhan, etc.; se poate observa că Avarii au fost în aceleași spații ca Hunii, nu doar în Banatul având acum onomastic cei mai mulți Gherga din lume, ci de exemplu și în Daghe-stan / fosta Țară Ghergară - respectiv Albania Caucaziană, de la Marea Caspică - unde sunt toponime Gherga și acum). Academia Română în “Istoria românilor” din 2010 a indicat echivalările celor care au fost contemporani Avarilor cu foștii Huni dar și înrâuririle reciproce ale Avarilor refugiați după pierderea Panoniei în regiunile învecinate, locuite de diferiți Slavi (Ungurii - care s-au așezat în Panonia dominată înaintea lor de Avari și Huni - afirmând că și ei, la fel ca Secuii, descindeau din puternicii Huni): “Geograful anonim din Ravenna, care își redactase opera în cursul secolului VII, notifica faptul că hunii, numiți și avari, locuiau în vremea sa în ‘Datia’ (=Dacia) ‘prima et secunda’, denumită și ‘Gipidia’; din câte deducem din înșirarea cursurilor de apă din cuprinsul regiunilor dacilor, acestea din urmă corespundeau în accepțiunea geografului din Italia cu Banatul, Crișana și Transilvania intracarpatică. În ‘Annales regni Francorum’ stă scris că drept urmare a atacului din anul 796 al lui Pepin / fiul împăratului Carol cel Mare avarii s-ar fi refugiat dincolo (la E) de Tisa: ‘Pippinus autem Hunis (=Avaris) trans Tizam fluvium fugatis eorumque regia’. Potrivit călugărului Eginhard - biograful împăratului Carol cel Mare - toată aristocrația ‘hunilor’ (avarilor) ar fi pierit în timpul luptelor; totodată, el a apreciat că prăzile capturate din palatul căpeteniei avarilor (construcție de lemn, din apusul Banatului), însumând mari cantități de aur și argint, ar fi fost extrem de consistente. Instanțele ecleziastice superioare din Salzburg își reproșau prin ‘Epistoale Karolini aevi’ din 799 că n-au fost suficient de consecvente în opera lor de misionarism, astfel că o parte din avarii convertiți s-a dezis de preceptele creștine: ‘Hunorum (=Avarorum) vero, sicut dixisti, perditio nostra est neglegentia’; arhiepiscopul Arn și succesorii săi s-au dovedit totuși stăruitori în opera de evanghelizare din zona Panoniei, profitând și de extinderea spre est a statului franc. În cartea de învățătură ‘Administrarea imperiului’ pentru fiul său Romanos, împăratul Constantin Porfirogenetul a folosit sintagmele ‘slavii sau avarii’ și ‘slavii numiți / ziși și avari’. Etc”.
Unii Avari - aidoma unor Goți și Huni - practicau deformarea craniilor, alungindu-le (poate în ancestrala idee a egalării străvechilor căpățâni Neandertale, ale Uriașilor la care părțile creierelor erau egale - astfel aceia având trăiri deosebite - sau în credința dobândirii unei staturi mai înalte, ca a acelor voinici, legendele despre cei din Vechea Lume circulând pe atunci mai intens, în plus și rămășițele Neandertale ori Cro Magnon încă putând fi întâlnite relativ mai facil prin diverse locuri din EurAsia); ceea ce a rămas intrigant însă este că pe glob modelarea forțată a capetelor pentru alungiri a fost documentată istoric întâi în America de Sud, apoi în Africa: așa ceva s-ar explica doar prin schimburi culturale inter-continentale (dar Uriașii Vechii Lumi n-au existat nici în America de Sud, nici în Africa, ci doar în EurAsia / iar și dacă ar fi existat - conform Dr. Svabo Paabo în 2018 - n-ar fi trecut Oceanul, deoarece “ei erau rezonabili și nu navigau dacă nu vedeau țărmul, nefiind așa ‘nebuni’ ca Homo Sapiens, căci numai oamenii s-au aventurat pe tot globul, traversând întinderi imense de ape, fără să vadă pământ la orizont”). Nu se pune problema vreunui aport al străvechilor Uriași peste Oceanul Atlantic din America în Vechea Lume, deoarece aceia nu au existat în America, așa cum de altfel nu au existat nici Homo Sapiens în America decât după ultima glaciațiune; explicația constă în conservarea obiceiului presării capetelor din vremea Neandertală, așa cum de exemplu în 1982 antropologul American Erik Trinkaus de la Universitatea Harvard din Cambridge / Massachusetts a studiat relicvele datând de 45 milenii din Peșterile Șanidar 36,48 lat. N, 44,14 long. E ale Munților Zagros / Irakul Kurd - având cele mai timpurii deformări artificiale ale craniilor din Vechea Lume - și transmiterea treptată din Asia: pe de o parte, urme străvechi de gen s-au găsit Asiatic în Valea Iordanului, etc. iar pe de altă parte, transferul în America a avut loc la sfârșitul glaciațiunii (după care a avut loc o lungă întrerupere a comunicărilor serioase inter-continentale).
 |
| Constantinopol / Tracia: capitala bizantină |
 |
| Veneția la Vest de Banat |
 |
| Europa în secolul VI |
 |
| În zona Kurdă au fost primele cranii alungite din lume |
 |
| Avarii la mijlocul secolului VII |
 |
| Avarii genetic “N” în secolul VII |
 |
| Sarmați |
 |
| Sfârșitul secolului V î.C. |
În prima jumătate a mileniului II, Banatul a continuat să fie central în exercitarea puterii pe spațiul său înconjurător (așa cum a fost pe parcursul întregului mileniu anterior, anume în mileniul I); câteva jaloane Bănățene de atunci - privind poziția centrală Bănățeană de putere - au fost:
· în secolul XI, din capitala Morisena / Cenad - județul Timiș - a fost cârmuit răsăritul Panonic (Banatul și Crișana) direct de către Ajtony / Ahtum Vodă, apoi practic de către Venețianul Sf. Gherard, care a creștinat Ungurii iar apoi spre răsărit, pe Valea Oltului superior, a preluat cârmuirea bastardul creștin regal Gheorghe, născut în Banat, fondatorul Dinastiei Negre cu stăpânirea în Nordul Carpaților Meridionali
· în secolul XII, dintre Gugulani - având capitala Caransebeș / județul Caraș-Severin - s-a afirmat ferm Negru Vodă, cu ajutorul Cavalerului Venețian Grigore, în stăpânirea Nordului Carpaților Meridionali, respectiv a Sudului Ardealului (Ținuturile Amlașului și Făgărașului)
· în secolul XIII, magistrul șamanic George (care a strâns armată în Timișoara) a trecut dincolo de Timișiana / Banatul Severinului - în Bănie - pentru pedepsirea răzvrătiților frați Lito-voi = “Latinul războinic” și Iancu “Bărbat”
· în secolul XIV, primul rege ne-Maghiar al Ungariei și-a construit - cu banii confiscați de familia sa de la Cavalerii Templieri - reședința în Timișoara / județul Timiș (azi în acel castel e “Muzeul Banatului”)
· în secolul XV, din Timișoara - castelul regal de acolo rămânând știut de atunci ca “Huniade” - Banatul, Transilvania și Ungaria au fost cârmuite de Huniazi (nobila Bănățeană Elisabeta - mama lui “Iancu de Hunedoara” / Ioan Huniade și bunica lui Matia / cel mai mare rege al Ungariei - și-a avut strămoșii din Morsena, moșia ei din Margina / județul Timiș fiind la marginea Ținutului Pădurenilor, în vecinătatea Ținutului Gugulanilor)
 |
| Transhumanțele Românilor |
 |
| Banatul Severinului + Sudul Ardealului |
 |
| Banatul Severinului în secolul XV |
 |
Gerardi
|
Este de ştiut despre Sf. Gherard / Gerardi de la Morisena / Cenad din umeda Vale a Mureșului - înalt prelat care a trăit înaintea schismei dintre catolici şi ortodocşi - că a fost primul Sfânt creştin din Banat, canonizat de catolici în 1083, odată cu Voicu / Ștefan = primul rege al Ungurilor, cel care l-a invitat în Banat, ei 2 (purtând și același blazon) având de altfel inclusiv singurele sarcofage de cârmuitori gravate cu cruci bizantine din istoria Ungurilor; se poate observa că sanctificarea ambilor a avut loc la 3 ani după ce puternicul bastard Arpadian George - având gherg / gherb = blazon asemănător, regăsit ulterior ca emblematic la Basarabi - a fondat Nordica Dinastie a lui Negru Vodă, care a condus Românii de la poalele Nordice ale Carpaților Meridionali. Gherard / Gheorghe fiind născut în Țara Dogilor, în laguna Veneţiei, viaţa lui a fost descrisă în “Legendele sfinţilor” de localnicul Petrus devenit episcop în 1370, apoi în 1597 “după cel mai vechi manuscris autentic” - sub g/herbul = blazonul complementar cu Zorzi al lui Babenberg din Carintia / dinastie înrudită, ca şi a nobililor Sagredo din N Spaniei - de călugărul Arnold din Douai 50,22 lat. N, 3,45 long. E / Franţa, în Timişoara de scriitorul Bănăţean Pelbart 1430-1504, cu elogieri de la Nicolae Olahul / Valahul, nepotul lui “Iancu de Hunedoara” / Ioan Huniade, ş.a.; de pildă Geza II / regele Maghiarilor 1141-1162, a invitat colonişti din Veneţia să se stabilească în Argheal / Ardeal, un exemplu fiind în Bihor cei care au dat naştere cartierului Velenţa din Warod / Oradea (în Bihor ulterior a mai fost şi “Civitas Olosig”, adică “Oraşul Italienilor”, etc). “Cronica ilustrată a omenirii” - realizată în 2008 de profesori universitari Germani de istorie - a consemnat: “La mijlocul secolului VI î.C., familia limbilor venete, de origine indo-europeană, era răspândită în multe ţări; din Panonia - Ungaria de azi - veneta a ajuns până în nord-estul Italiei”.
 |
| G/herbul = blazonul Zorzi |
În vremurile imperiale Romane, cei mai importanți Romani obișnuiau să poarte tunici cu o mare bandă purpurie, următorii Romani - ca importanță - aveau tunici cu 2 dungi roșii, etc.; începând cu secolul IV, unii Alani au ajuns mercenari pentru Romani, o reprezentare “Insignia Viri Illustris Magistri Equitum” din anul 430 ilustrând semnul Alan - alb / roșu - așa cum se poate vedea (Alanii au fost Arianii ajunși în Marea Stepă a EurAsiei):
Este emblematic că la Aromâni e populară exact combinația culorilor Mărțișorului, a albului cu purpura (inclusiv blazonul / gherbul sau steagul contând, prezent și la cununii); în 2018, cercetătorul Român Pompiliu Sfera din Serbia a scris despre Tradiții la Aromâni: “Un element important în cadrul nunții este steagul, numit ‘hlambura’, considerat simbolul trainiciei. Materialul steagului poate consta dintr-o bucată de pânză roșie-albă sau tricoloră, cu franjuri sau garnitură de dantelă. Pânza albă semnifică puritatea, cea roșie virginitatea”. Giorgi / Zorzi a fost o nobilă familie (aşa cum au scris Venețianii Antonio Longo 1758-1822, Giuseppe Tassini în 1866, ș.a.) rămasă în Tradiţia Nordului Italiei din anul 411 - când domnea împăratul bizantin Honoriu, fiul împăratului bizantin Teodosiu “cel Mare” - ca înrudită cu Anticii cârmuitori = măreții duci din Bazinul Moraviei, de altfel denumirea Moravă venind de la “Mare” / “Măreț” în extremitățile apusene ale arcului Carpatic, fie pe partea stângă a Dunării la V de actuala Slovacie, fie pe partea dreaptă a Dunării, în actuala Serbie, ambele Morave - zonele “Măreților” - fiind puternic populate la sfârșitul Antic de Daci și la începutul Medieval de urmașii acelora, anume de Vlahi, adică de oamenii aceluiași popor / neam; de exemplu, până în Epoca Modernă pentru Moravia Nordică (acum aparținând Cehiei) s-a folosit oficial numele de Wallachia iar mulți Vlahi încă trăiesc în Moravia Sudică (acum aparținând Serbiei). În arealul Nord Italian, fondul Gherga exista deja de peste un mileniu şi jumătate (prin coloniştii Caucaziani, Istriani şi Troiani, stabiliţi după vânarea hoţilor Cergii / Lânii de Aur şi respectiv după Războiul Troian): se poate observa / remarca rezonanţa Zuraz-Zorzi-Zorza cu Românul Gherga (Đerđa-Giorgi-Gorga) din Epoca Modernă, prin versiunile din Antichitate şi din Evul Mediu Geto-Dacă, Balcanico-Veneţiană, Vlaho-Armână, Zorzi / Giorgi fiind în legături cu anterioara dinastie regală Antică Geto-Dacă Zuraz şi cu posterioara filiaţie A/Română Medievală Zorza pentru stolnicul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” al Ţării Româneşti, tatăl paharnicului Gherghinu, ş.a.m.d.
Dr. Emidio De Felice 1918-1993 a consemnat echivalenţele Zorzi cu Zorza, Zorzan, Zorzati, Zorzato, Zorzet, Zorzin, Zorzini, ş.a., afirmând că e tipic în zona Veneto, inclusiv în Padova (fostă așezare Sarmată): “Zorzi se traduce în Giorgio, transformarea numelor cu ‘G’ în ‘Z’ fiind tipic Veneţiană; a derivat din latinul Georgius, adaptat din grecul Gheorghios (tradus ca ‘agricultor’)”; de exemplu, la Universitatea din Padova în 1458-1462 a fost profesor de teologie Dominicanul Donato Giorgi, ajuns apoi (în 1481-1493) episcop în răsăritul Herzegovinei, cu sediul în Travunia / Trebinje 42,42 lat. N, 18,20 long. E.
Studiile genealogice internaţionale au reflectat asupra identităţii întemeietorului Dinastiei Zorzi ca fiind Cavalerul Got Giorgi intrat în slujba împăratului Honoriu la un an după cucerirea Romei de către Goţi; în 411, ViziGoții cârmuiți de AtaWulf (“Tatăl lup”), cumnatul regelui Alaric - care a fost însurat cu sora lui Atavulf - au plecat din Peninsula Apenină în Galia: atunci nu toți Goții au urmat acea direcție. Apoi, la Ticinum 45,11 lat. N, 9,09 long. E (devenită capitala Regatului LongoBarzilor Pavia / de la Papia, în legătură cu papalitatea), urmașul Gherga știut drept Cavalerul Giorgio s-a evidenţiat prin eliberarea cetăţii asediate în timpul episcopatului lui Epifanie 466-496: familia avea acolo mai multe proprietăţi, numele consolidându-se ca Giorgi / respectiv Zorzi în Dialect Veneţian (datorită Hunilor, din 453 principala ramură a familiei s-a aflat aşezată cu reşedinţa permanentă în “Țara Dogilor” / Laguna Veneţiei, contribuind la fondarea puterii Medievale a sa; Veneția se află în N Deltei Po / Pad, în S Deltei Po / Pad fiind Ravenna, devenită capitala OstroGoților în același secol). În 1871, Venețianul Vicenzo Zanetti a scris că în Pavia (capitala LongoBarzilor în 572-774) “ramura rămasă a familiei și-a păstrat numele Giorgio, așa cum de exemplu a fost acolo nobilul Pietro Giorgi în secolul XVI; și în Veneția s-a păstrat mult timp numele Giorgi: în 756, prin Trieste au ajuns în Laguna Veneției unii Giorgi, care au fost printre locuitorii Malamocco (acolo se afla, de 12 ani, reședința oficială a dogelui). Tribunul Veneției în 804 a fost Foscari Giorgio, al cărui fiu Gregorio Giorgio a locuit în Malamocco, unde a devenit consilier. În 857, căpitanul Pietro Giorgio din Veneția s-a distins în luptele contra Dalmaților. Veneția secolului X a trimis, ca oratori / ambasadori, în 905 pe Alberto Giorgio la Constantinopol iar în 934 pe Girolamo Giorgio la Curtea Franceză. Giovanili Giorgio a murit în 1043 la Zara. În 1070, Giorgio Giorgio a fost un foarte valoros căpitan al Venețienilor în luptele contra Normanzilor. În secolul următor, din aceeași familie s-au manifestat căpitanii Paolo Giorgio în 1177 contra împăratului Frederic Barbarossa și Michiele Giorgio împotriva Ragusei, în 1199. Familia Giorgio a dat Veneției oameni distinși nu numai sub arme, în navigație, jurisprudență, diplomație sau cultură, ci și religios: Marco Giorgio în perioada 1194-1220 a condus San Giorgio Maggiore. Ș.a.m.d.” (În secolul V, Veneţia s-a consolidat ca oraş lagunar, printre familiile constituante fiind cea a lui Gherga, cu numele Zorzi - inițial Giorgi - în Dialect: în timp, Carianul / Grecul Gherga/s a devenit Getul Zuraz/is, respectiv Gotul Zorza / Zorzi).
Vreme de un secol - din 453 / de la moartea împăratului Attila al Hunilor, până în 553 - Regatul OstroGoților a fost la apus de Dunărea mijlocie (la răsărit de care s-a constituit Regatul Ghepizilor) și totodată s-a aflat în vecinătatea Vestică față de Dioceza Dacia a Imperiului Bizantin. Dr. Titus Filipaş a studiat “Istoria veneţiană mai veche. Posibile puncte de legământ între Dacia romană şi strălucitoarea Veneţie”: “Înainte de a exista oraşul Veneţia, se formaseră deja mici comunităţi pe traseul cel mai scurt între Aquileia (oraş din Câmpia Friuli distrus de hunii lui Attila la anul 452) şi Ravenna. Pe vremea invaziilor barbare, siguranţa relativă oferită de zona de coastă Veneto şi puzderia de insule veneţiene atrăgea refugiaţi din localităţile înconjurătoare, ameninţate de barbari. Un detaliu mai puţin cunoscut, însă important pentru noi, este acela că mulţi dintre veteranii legiunii Macedonica se retrăgeau la Veneto chiar din timpurile romane cele mai autentice (după bătălia de la Actium din 31 î.C., veteranii din legiunea Macedonica au început a se stabili în Veneto; mai târziu, alţi militari ai legiunii Macedonica l-au însoţit pe Traian peste Dunăre: este plauzibil să credem că exista legătură între Dacia romană şi Veneto încă din secolul II). Populaţia în Veneto şi insule a crescut datorită influxului de refugiaţi. Organizarea lor citadină a venit abia cu bizantinii care i-au înfrânt pe ostrogoţi. Afluxul populaţiei alungate din ţinuturile depărtate de ţărm a sporit iarăşi, odată cu invazia longobardă din 568. Funcţiona încă instituţia Tribunilor Mării, aleşi pe plan local, menţinându-şi puterile administrative încredinţate din era imperială romană. Atunci când, în secolele VII-VIII, puterea bizantină în Italia a slăbit, guvernarea zonei veneţiene a trecut la magistrul local numit doge (duce / voivod). De la 742, administraţia dogelui şi-a avut centrul politic în Malamocco. Francii lui Charlemagne i-au înfrânt pe lombarzi în 774 şi în 803-810 a urmat o încercare a francilor de a cuceri zona Veneto. Bizanţul i-a ajutat pe veneţieni iar la 812 a fost semnat între Charlemagne şi împăratul Mihail I (care domnea din 811) un tratat hotărând suzeranitatea Bizanţului asupra Dalmaţiei şi Veneţiei. Cum a ajuns Mihail I împărat la Constantinopol? În anul 809, bulgarii conduşi de Krum au ocupat oraşul bizantin Serdica (azi Sofia); împăratul Nicefor a contra-atacat dar a fost ucis într-o ambuscadă în 811. Fiul lui, deşi grav rănit, a reuşit să scape din ambuscadă; ajuns muribund la Adrianopol, a transmis puterea cumnatului Mihail. Unul dintre copiii macedoneni luaţi ostatici de Krum (eliberaţi mai târziu) şi-a făcut educaţia de viclenie şi putere barbară atât de bine, încât prin înşelăciune şi crimă şi-a croit drum în fruntea imperiului bizantin, fondând dinastia macedoneană. Prin tratatul bizantino-francic din 812 s-a garantat dreptul Veneţiei de a practica liberă comerţul cu toată partea apuseană a Mediteranei. În 829, întreprinzătorul Buono da Malamocco a adus din Alexandria egipteană moaştele Sf. Marcu, care a devenit patronul ceresc al Veneţiei”. Se pare că rămăşiţele respective erau de fapt ale împăratului Alexandru “cel Mare” născut în Macedonia, nu ale evanghelistului Marcu / nepot al apostolilor Andrei și Petru, mama sa Maria fiind sora lor: era măritată în Ierusalim cu un bogat urmaș Iebuseu (frate mai mare al lui Gherghe-seu) pe Colina Sion - având în proprietate și locul Cinei de Taină - iar fiul Marcu s-a mutat ca adult la Alexandria / unde era celebra Bibliotecă Antică, în Egipt creștinarea începând cu apostolul Iacov / al cărui frate a fost evanghelistul Matei, împreună cu concitadinii din Cana Galileeii, Simon Zilotul și apostolul Bartolomeu / care a stat un timp în Oaza Kharga; apostolul Bartolomeu - din duzina apostolilor de la Cina cea de Taină - după ce l-a ajutat pe apostolul Filip în Anatolia, a sfârșit jupuit de viu în fața Ghergarilor din Albania Caucaziană care l-au găzduit, fiind executat de către fratele regelui Armenilor (propovăduirea creștină în Țara Ghergarilor din Caucaz a fost continuată de apostolul Eliseu, care a reușit să ridice Biserica Ghiș acolo - prima Biserică din Caucaz - însă curând a ajuns martirizat în apropiere, la altarul moșului Gher = Ghel-meț din Daghe-stan, tot parte a Țării Ghergarilor / Albania Caucaziană, pe când intenționa să ridice următoarea Biserică). Este de remarcat că Ghergarii Caucazieni erau receptivi pentru creștinism, pe lângă interesele apostolilor Bartolomeu și Eliseu din Galileea secolului I reușita deplină fiind după peste 2 secole, prin interesul Sf. Grigore “Luminătorul”, de la evanghelizarea căruia a rămas în istorie oficial că prima Țară creștină din lume a fost Armenia, începând cu anul 301: Sf. Grigore “Luminătorul” a creștinat în Caucaz deopotrivă Albania și Armenia dar Albania Caucaziană = fosta Țara Ghergară - natală a sa - nu mai există, dăinuind însă vecina Armenie / Țara pe care Sfântul Grigore “Luminătorul” a reușit s-o convertească de la păgânism la creștinism.
Iniţial, ghergul = g/herbul - adică blazonul - familiei Gherga = Zorzi era tot din 2 straturi, cu un leu negru pe un câmp cu flori de aur (și leul a fost simbol Daco-Get); apoi, a fost folosită banda purpurie pe fond auriu, respectiv argintiu: în heraldică, Gherga a lansat - ca premieră mondială - reprezentarea sa nobiliară prin dungi orizontale cu purpuriu / roşu (la început cu o bretea, apoi cu mai multe, în funcție de gradul înrudirii în cadrul neamului). Din 963, episcopul diocezei Castello / Olivolo din N Veneţiei (lângă Arsenal) era Gregorio Giorgio, fiul lui Andrea Georgii: aceia au fost tatăl şi bunicul Sfântului Gherard din Banat şi Ungaria (Gregorio Giorgio / Georgii - tatăl lui Gherard - a murit în 985 la Ierusalim, de atunci fiul lui, cel care a ajuns primul Sfânt creştin în Banat, fiind crescut de călugării săi pe Insula Burano a Veneţiei).
Este de observat / conform şi repertoriului genealogic realizat în 1830 la Veneţia de secretarul guvernamental Francesco Schroder că familia Sagredo (care l-a avut ca Sfânt pe Gerardo / Gherard), ştiută ca de origine Greacă, provenea de pe coasta Dalmată - de la gura din Croaţia a Râului Corca / azi Krka - şi în anul 480 o parte a ei s-a mutat în “Țara Dogilor” / Laguna Veneţiei, lângă rudele Zorzi aflate din generaţia anterioară refugiate acolo datorită Hunilor; g/herbul = blazonul Sagredo - purpuriu / roşu pe fond auriu / galben - era superior celui utilizat de Zorzi (purpuriu / roşu pe fond argintiu / alb), care prin stabilirea deja în “Țara Dogilor” / Veneţia la momentul sosirii ramurii Gherga din Sebenico / Şibenik, de la gura Râului Corca / Krka, recunoştea astfel distincţia respectivă: Gherga de la gura Corca / Krka din Iliria / Dalmaţia, în larg semnificativă fiind Insula Žirje / Zurium 43,39 lat. N, 15,39 long. E, s-a instalat la Veneţia în 480 probabil şi cu facilitarea nobilului Roman devenit abate iar apoi ajuns fericitul papă Felix III, la aşezarea în “Țara Dogilor” / Laguna Veneţiei primind porecla “Sagredo” - “Sa-Grego” în dialect însemnând “Sfânt Grec” - pentru individualizarea faţă de ramura Zorzi (localnicii din lagunara Veneţie / “Țara Dogilor” denumind astfel ramura Gherga nou sosită - care utiliza scrierea Greacă în loc de scrierea locală Latină - pentru deosebirea de Zorzi, de cealaltă parte manifestându-se acceptarea, prin însuşirea numelui de Sagredo). De altfel, invers - vorbirea “îndărăt” fiind o practică curentă, dovedită în Vechea Lume - din Grecul / Carianul “GERGAS” literalmente e “SAGREG” iar rezonanța Venețiană a fost Sagredo: așa ceva - în Graiul local - aducea cu semnificația misterioasă de “Secret”. În “Dicţionarul istoric al familiilor patriciene Veneţiene” publicat în 1758 de Giuseppe Bettinelli, despre Sagredo autorul a notat că era “neam clar din Salonic”; aşadar, acea ramură a familiei Sagredo venită în “Țara Dogilor” = Veneţia nu provenea de fapt din V Peninsulei Balcanice / de pe coasta Adriaticii - unde fu în tranzit - ci de pe coasta Egeeii: originea sa era în E Peninsulei Balcanice, în cel mai mare oraş al Macedoniei istorice - unde Balcanicul împărat Galeriu născut de preoteasa Romula din Oltenia în Gamzigrad 43,53 lat. N, 22,11 long. E / Timoc pe la mijlocul secolului III, a ridicat Arcul de Triumf plin cu reprezentări de mândri Geţi în secolul precedent ajungerii Goţilor Zorzi în Veneţia, anume în anul 304 - un timp şi un loc când acolo, pentru cinstirea monumentală, puteau fi aşezaţi membri Sa-Gredo nu ca Greci, ci chiar ca parte a regalei Dinastii Zuraz / Duras din nobila ramură Amală / OstroGotă care pe atunci încă îi cârmuia pe Geţi / Goţi (Galeriu “cel Tânăr” - nepotul lui Galeriu “cel Bătrân” - avea numele Dac Dara). Probabil acei nobili Geţi / Goţi Gherghi îngrijind în Săruna = Salonic / Tesalonic altarul împăratului Galeriu din secolul IV - Rotunda de lângă Arcul de Triumf - ruda lor Geto-Dacă, au acceptat la sfârșitul secolului transformarea sa în Biserică, cu hramul “Sf. Gheorghe” / ruda Anatoliană tocmai canonizată (monumentul devenind “Agios Georgios”); memorabilul gest a fost reţinut ca sublim, pe lângă nobleţea făptuitorilor săi, mutaţi imediat la Veneţia / via Dalmaţia ce curând a devenit OstroGotă. “Rotunda” - numele avându-l de la forma sa rotundă / zidurile au peste 6 metri grosime - e una dintre Bisericile cele mai timpurii din lume consacrată marelui Sfânt militar Gheorghe și e cea mai veche funcțională din Salonic / Macedonia:
G/herbul = blazonul dungat purpuriu-auriu / roşu-galben (de extracţie regală Getă) s-a răspândit - în numai câteva secole - din Balcani via “Țara Dogilor” / Veneţia şi Coasta de Azur până în Peninsula Iberică; se poate remarca despre tricolorul Românilor că e format din roşu-galben-albastru, cuprinzând acele culori ale nobililor Geți (de exemplu, Dr. Gheorghe Iscru a susținut existența Draconului / stindardului tricolor la MasaGeții din Iranul secolului IX î.C.): tricolorul - înaintea adoptării ca drapelul Rumânilor / Românilor în Revoluția pașoptistă - a mai fost folosit de pildă de boierii Buzești loiali voivodului Mihai “Viteazu” la sfârșitul secolului XVI ori de pandurii revoluționarului Tudor Vladimirescu la începutul secolului XIX. În 1943, academicianul Ion Nistor în “Originea românilor din Balcani” a scris: “episcopul Ioan de Nichiu din Delta Nilului (661-700) a arătat în cronica sa că în anul 609 provinciile romane de la Dunăre fuseseră pustiite de barbari, oraşele dărâmate iar populaţia robită şi dislocată de cuceritori; numai Cetatea Salonicului, Saruna Vlahilor, a mai putut ţine piept barbarilor cotropitori”. Venețianul Gherga - zis “Gherard”, devenit Sfântul din Banat / Cenad, care a fost creștin, însă nici catolic, nici ortodox, activitatea sa fiind înaintea schismei - putea aparține familiei Sagredo, familiei Zorzi, nici uneia din acele familii sau ambelor familii; deoarece era un “SaGredo”, adică “Sfânt Grec” din ramura mai nobilă decât Zorzi, dintre cele 4 versiuni, pentru valabilitate deplină, ultima - ca aparținând ambelor familii - a rămas ca fiind completă (cu mențiunea că în Veneția / “Țara Dogilor”, Sa-Gredo era mai nobilă iar Zorzi acolo era mai veche).
 |
| Insigna Alană |
 |
| “Mărețiile” = Moraviile înaintea Ungurilor |
 |
| Așezări Alane și Sarmate în N Peninsulei Apenine |
 |
| Regatul OstroGot (493-553) în V Balcanic şi Peninsula Italică |
 |
| Leoaică din Gaulia / Anatolia |
 |
| Rotunda din Săruna / Macedonia |
 |
| G/herbul = blazonul Sagredo |
G/herbul = blazonul pe auriu / galben avea întâietate în faţa celui pe argintiu / alb: corespunzător “Dicţionarului familiilor nobile din Veneţia” realizat în 1780 de Giuseppe Bettinelli, o altă parte a familiei Gherga s-a mutat de la gura Corca - aşa cum a fost atestată denumirea Râului Krka în 799 - la Veneţia în anul 900 (Andrea Georgii / Andrei Gherga - fiul capului emigraţiei - fiind bunicul Sfântului Gherard), apoi o altă parte a ei în Austria şi N Spaniei, acei Gherga atunci ajungând să folosească alfabetul Latin; g/herbul = blazonul său Medieval e sugestiv, prin banda orizontală purpurie / roşie pe fond auriu / galben (în timp, datorită înrudirii cu Austriecii Babenberg şi îndeosebi din cauza înmulţirii descendenţilor Balcanici, banda roşie s-a multiplicat în arealul aparţinătorilor, fondul devenind argintiu / alb, cei care l-au preluat - inclusiv Arpadienii şi Basarabii - fiind heraldic de importanţă secundară, recunoscând primatul Dalmaţilor Gherga / Balcanicii care au preluat stilul g/herbului = blazonului Georgii, având dungi orizontale purpurii pe fond auriu, apoi fiind fraţii Asan / “As-An” care au întemeiat în 1185 Imperiul Armâno-Bulgar, redând legătura lor nobiliară: istoricul bizantin Niketas Choniates din Bazinul Meandrului, care a trăit în anul 1185, a scris despre Vlahii contemporani lui din N Balcanic / azi Bulgaria că erau foştii Moeși / Mysi ce locuiau şi în Munţii “Hae-Mus” / Haemus = actualul lanţ Montan Stara Planina, bizuindu-se pe “strâmtori” - adică pe trecători - pe care le apărau şi pe numeroasele cetăţi “înălţându-se drepte pe stânci prăpăstioase”). Anul 1185 ca reper dublu al celor 2 Dinastii cârmuitoare ale Românilor - din S Dunării și din N Dunării - nu a fost o coincidență: e atestat istoric că în 1185 forțele din ambele părți ale Dunării inferioare s-au sincronizat în cooperare și s-au coordonat reciproc pentru cârmuirea Rumânilor / Românilor (dacă în N Dunării inferioare nu ar fi fost structură Valahă organizată temeinic, atunci sprijinirea Vlahilor din S Dunării inferioare nu ar fi putut exista); în 1185, distinșii Cavaleri care au fost dinaștii Vlahi Asan din Sudul Dunării au preluat puterea cu ajutorul Valahilor din Nordul Dunării iar atunci în Nordul cârmuit de dinaștii Valahi ai lui Negru Vodă - pe partea Cavalerească și financiară - s-au lansat dinaștii Grigorie cu sorgintea în Sudul Venețian (ascensiunile din același an 1185 ale Valahilor / Vlahilor, cu sprijin Cavaleresc Venețian, au fost de succes, față de Valahii din Nordul Dunării impunându-se Negru Vodă cu Venețianul Grigorie iar față de Vlahii din Sudul Dunării impunându-se Vlahii Asan). Pe de altă parte, se poate remarca și prezența de atunci a Cavalerilor Templieri în Ținuturile Amlașului și Făgărașului, apoi apărând Cavalerii Teutoni în Ținutul Bârsei, respectiv a Cavalerilor Ioaniți în Banatul Severinului. La ivirea lor, cele 3 rețele Cavalerești Medievale din spațiul Românesc erau în legături mai ales cu cruciații Venețieni și s-au suprapus la Dunărea inferioară cumva cu succes Tradiției stră-Românilor a puternicilor Cavaleri Dunăreni Antici / din mileniul precedent; e de știut despre Veneția Medievală că a fost foarte influentă în zona Valahă, începând cu vecina Peninsulă Valcanică / Balcanică, atât în S Dunării, cât și în N Dunării. Despre cele petrecute la Nord de Dunăre în secolul anterior anului 1185 și al apariției în centrul spațiului Românesc al primilor Cavaleri / cei din Ordinul Templierilor, preocupați de transferarea internațională a banilor, pentru legătura cu care trezorierul Grigore al lui Negru Vodă = Cavaler Venețian a avut cel mai evident rol, istoricul Român Radu Constantinescu a afirmat - referindu-se la destinaţia şcolară a lucrării “Deliberatio” realizată de Veneţianul Gherard - că el “iniţiase un adevărat învăţământ superior la Cenad, prelegerile sale comentate inaugurând un curs de filozofie, înaintea deschiderii primei lecţii universitare din Europa, la Bologna” (în 1088, la Bologna 44,30 lat. N, 11,21 long. E / Italia a fost fondată prima universitate din lume, existentă şi azi). În 2017, Nicolae Markov - președintele Uniunii Bulgarilor din Banat - a scris: “Sfântul Gerhard, născut la 23 IV 980 în Veneția, decedat la 24 IX 1046 în Buda, a fost un călugăr benedectin, hirotonit episcop în 1030. Martiriul lui a avut loc pe Dealul din Buda, fiind ulterior cinstit ca primul Sfânt martir al Ungurilor. Sarcofagul lui este păstrat în biserica din Cenad. El a înființat la Cenad o Școală, prima atestată de pe teritoriul actual al României. De asemenea, a scris un tratat teologico-filosofic, păstrat actualmente la Munchen” / primul director al Școlii din Cenad a fost “magistrul Waltherius”. (Dr. Claudiu Mesaroș - conducător de doctorate în domeniul filosofiei la Universitatea de Vest din Timișoara - a observat în 2012 la Sf. Gherard de Cenad că ViziGotul “Isidor din Sevilla rămâne sursa sa directă recunoscută, pentru informații sistematice, organizare și stil; Gerard s-ar situa, astfel, în generațiile de intelectuali formați după Etimologiile lui Isidor” / înțeleptul episcop din Peninsula Iberică). Succesorul Sf. Gherard în fruntea Episcopiei Cenadului a fost unul dintre însoțitorii săi de la început, anume călugărul Benedictin Maurus - numele redând Bănățeanul Negru / Nordic, de pe Mureș, din Morisena / localitatea fiind încă știută ca Morisena până în secolul următor, apoi rămânând doar Cenad - care a murit cu un an înaintea schismei, adică în 1053; Academia Română în “Istoria Românilor” din 2010 a precizat ce a fost în viața Cenadului: “Mănăstirea Ioan Botezătorul de acolo a fost transformată după 1030, de către autoritatea ungară victorioasă în lupta cu formațiunea politică locală, în sediul unei comunități călugărești de lege apuseană, cu benedictini ocrotiți de primul episcop de Cenad, venețianul Gerardus”. Sf. Gherard a început prin asigurarea unui nou loc călugărilor bizantini pe care i-a găsit în Morisena / Cenad, despre așa ceva academicianul Maghiar Henszlmann Imre notând în 1871 că aceia i-au fost recunoscători, ei îngrijindu-se și de înmormântarea sa: “Pe sarcofag se găsesc sculptate cruci bizantine, acelea fiind probabil executate de călugării Greci ca ofrandă binefăcătorului lor în stilul încetățenit în patria lor; spun binefăcător, fiindcă Sf. Gellert, atunci când a îndepărtat călugării Greci / bizantini din abația benedictină, pentru a face loc călugărilor din acest Ordin, a ridicat o altă mănăstire, mai bună pentru Greci decât cea existentă la Cenad”.
 |
| Medalie Benedictină |
De-a lungul istoriei, ramurile Zorzi s-au aflat în Korcula, Zattere, San Provolo, Santa Giustina, în Veneţia lângă Ponte dell’Angelo, Ponte dei Greci (unde în 1436 şi-a ridicat palatul - azi Hotelul Liassidi - pe ruinele altei construcţii), etc.; în studiul “Aromânii” din 1936, profesorul Anastase Hâciu a scris: “Frumoasa Biserică Grecească ‘San Giorgio dei Greci’ din Veneția era frecventată de negustorii Aromâni în relațiuni cu capitala Dogilor sau stabiliți aici”. În secolul XI, Pappon Zorzi / Pepone Gheorghi a cucerit Insula Korcula şi a purtat titlul de conte, Insula devenind proprietatea Senatului Veneţiei / “Țării Dogilor”, în schimb primind domeniul Friuli populat de Carni (structurat începând cu 1077 în cel mai bine organizat teritoriu dintre entităţile Medievale Nord Italiene); apoi, din 1254 până în 1797 - deci timp de peste jumătate de mileniu - Insula Korcula a aparţinut familiei Zorzi / Georgi, începând cu domnia lui Marsiliu Gheorga din Ragusa / care l-a crescut pe exploratorul Marco Polo, zis “Milion” (Arhivele Veneţiei au mai reţinut şi că familia Zorzi a stăpânit în 1331-1362 Insula Leucas = Levcada / Lefkada 38,43 lat. N, 20,39 long. E - numită pe atunci Santa Maura - în Marea Adriatică).
În Evul Mediu, la cârmuirea atât a Veneției cât și a Ragusei s-au aflat urmași ai regelui Antic Decebal, Zorzi / Giorgi (e de știut că Dalmația în tot secolul V - ca și ulterior - a fost dominată de Goții ajunși acolo din Bazinul Dunării inferioare). Stema / Ghergul = g/herbul Medieval al Ragusei - acum Dubrovnik în Croaţia - avea la baza sa g/herbul = blazonul Zorzi / Giorgi, împreunat la mijlocul său (printr-o dungă roşie şi una albă) cu blazonul = g/herbul Babenberg din Carintia, ce reflecta în simetrie inversă roşu-alb-roşu pe cel din Veneţia alb-roşu-alb: rudenia vecinilor era emblematic reprezentată (în plus, după cum au semnalat mai mulţi cercetători, o Tradiţie locală lega familia Latină Georgi / Zorzi din Ragusa şi de Roma); despre Carintia e de știut că a găzduit ultimii Avari, regrupați acolo sub cârmuirea creștinului Teodor în anul 805, așa cum a consemnat “Annales Fuldenses” (“Capcanus princeps Hunnorum Aquis ad imperatorem venit et, ut postulavit, inter Sabariam et Carnuntum habitandi locum accepit, … erat anim christianus nomine Theodorus”). Împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” a scris în “Administrarea Imperiului” din 949 că anterior cu jumătate de mileniu - adică în anul 449, când în Banat a murit împărăteasa Kerka, soția lui Attila - unii nobili de la Curtea Salonei / capitala Dalmației s-au mutat (probabil de teama Hunilor) la Pitaura / Ragusa Veche; autorul explicit l-a citat acolo întâi pe Grigore (forma Balcanică pentru Gherga). La mijlocul secolului X, același împărat bizantin Constantin “Porfirogenetul”, în “Cartea de învăţătură pentru fiul Romanos”, a scris: “Să se ştie că împăratului Diocleţian tare i-a plăcut de Dalmaţia; de aceea, aducând de la Roma oameni mulţi cu familiile lor, i-a aşezat cu sălaşele lor pe aceia în acea ţară a Dalmaţiei: acelora li s-au zis Romani, pentru că de la Roma au fost mutaţi şi această denumire o poartă până în ziua de azi. Să se ştie că Croaţii care locuiesc în părţile Dalmaţiei se trag din Croaţii nebotezaţi. Acei Croaţi s-au prezentat la împăratul Romeilor Iraclie pe timpul când Arabii au izgonit cu război de acolo pe Romanii pe care împăratul Diocleţian aducându-i de la Roma i-a colonizat acolo; de aceea s-au şi numit Romani, pentru că ei de la Roma au fost strămutaţi”. Este de ştiut că Mediteranean, “Dal-Matia” era “Divina Mamă”, “Dal-matin” fiind “divinul răsărit”; de altfel, datorită curenţilor Adriaticii, Marea este mai caldă pe coasta Dalmată decât pe coasta Italiană (numele Antic al Podgoriţei - capitala MunteNegrului - a fost Diocleea): în prezent, lângă Mănăstirea Moraca 42,42 lat. N, 19,22 long. E din N Podgoriței există tiparul bărbătesc genetic “N” ca al lui Gherga (corespunzător analizelor științifice). Așa cum a documentat Aleksandra Boskovic în 2017, cea mai veche Biserică MunteNegreană funcționează de 9 secole (inițial ar fi avut un tunel de sub altar la Râul Moraca): Biserica Sf. Gheorghe din capitala Podgorița (ultima oară renovată de frații Armâni Ginovski / înaintea primului război mondial); în secolul IV - când Romanii au oficializat creștinismul - MunteNegru făcea parte din Dioceza Dacia.
În secolele V-VI, coasta Dalmată a fost controlată de OstroGoţii plecați din N Dunării inferioare - aceia organizându-se la V de Dioceza Dacia - în secolul VII acolo apărând Croaţii sosiţi din N Carpaţilor (în 1797, Dr. Josip Mikoczy a scris la Zagreb despre Croaţi că descindeau din Sarmaţi / Mezi iar în 2003, Dr. Samar Abbas a afirmat că “fiind legați de Jații Indiei și de Iranienii ‘Surya Mada’ după cum era versiunea Prakrită pentru Sarmați = Solarii Mezi, denumirea de Croați e conectată de Carpați, în secolul următor Regatului Goților - cuprinzând Dalmația, Veneția, etc. - ei plecând din Carpații Nordici, au traversat Panonia și s-au așezat la Adriatica, astfel fiind consemnat în cronica lor cea mai veche, despre Regatul Croaților”). Dr. Srinivasan Kalaynaraman de la “Centrul de Cercetări Sarasvati” din Chennai / Madras 13,05 lat. N, 80,16 long. E - capitala statului Indian Tamil Nadu - pe lângă observația că pentru “cupru” există termenii Slavi “med” Bulgar, Ceh, Rus și Slovac, “medz” Belarus, “miedz” Polonez, “mid” Ucrainean, etc. (iar Grec e “khalkos”) a evidențiat apropierea cuvântului Croat “med” pentru “mierea” (având culoarea asemănătoare cuprului) de apelativul Sanscrit “Madhu” = “Mieros” al lui Krișna; în așa accepțiune, de pildă Media ar corespunde și ca tărâmul apicultorilor Gherga. Onomastica la nivel statal s-ar vedea și la conectarea Sanscritei Sarasvati - Afgana, respectiv Iraniana Harauvati - de Hravat a Croației (remarcând și flamura Croată ca reproducând tabla șahului, joc cu răspândirea tocmai din India în Europa): cu asemenea interpretări, se pot remarca și legături între Bharat pentru India, respectiv Hravat pentru Croația ori Sanscritul “Bhaga” similar Croatului “Bog” la “Zeu” (ceea ce rezonează atât cu onomastica orașului Bagdad ca “darul Zeului”, a Râului Bega din Banat ca divin, etc). El a mai relevat și că Sanscritul “val” - în Română însemnând identic “val” - e la fel inclusiv Croat: “val”. De fapt, în Evul Mediu, Graiul Dalmat - acum dispărut - a fost Românic, nu Slav (a rămas puternic până în secolul XX pe coasta Mării, mai ales între Golful Rijeka din N - de la Peninsula Istria - şi Golful Kotor din S, în MunteNegru).
 |
| Stema și steagul Ragusei |
 |
| G/herbul = stema Dalmației |
 |
“Cosmographia Scoti” (realizată în 1436 după acte vechi de un mileniu) |
 |
| Prevalis / Praevalitana la Adriatica - cu capitala Scodra / Scutari, parte a Diocezei Dacia - a existat între secolele III și VII |
 |
| Leagănul Slav: Polesia |
 |
| Novgorod / Rusia și înrudirile genetice |
 |
| Denumirea “jarka” pentru “baltă” / “lac” era inclusiv în Bazinul superior al Niprului |
 |
| Incursiuni Gote în secolele III-IV (schiță de arheologul Leton Michel Kazanski, 1992) |
 |
Republica Ragusă
|
În 1290 (anul formal al întemeierii Ţării Româneşti, într-un timp când reţeaua Cavalerilor Ospitalieri era una dintre cele mai puternice structuri Europene şi reţeaua Cavalerilor Templieri era una dintre cele mai bogate structuri din Europa, eforturile lor însă disipându-se în Europa, atunci fiind pierdută “Ţara Sacră” a creștinilor), generalul Pietro Zorzi - nepotul lui Marin / Marsiliu Gheorgu din Ragusa - a cucerit Insula Rodos; el şi-a expus în Insula Korcula o pânză cu o dungă formată de sângele său, similară g/herbului = blazonului familiei.
 |
| Nobilul Bartolomeu Gorgis în închisoare |
În 1266-1273, trubadurul Bartolomeus Gorgis în Latină / Bertolome Zorzi în Veneţiană a compus în Occitană - limbă Românică, înrudită cu Latina vulgară - 18 piese protestatare, inclusiv faţă de războiul porturilor Genovei și Veneţiei / dar şi un poem cu aluzie la Grwgi / Gurci (Cavaler al regelui Arthur, răposat în 580, conform Analelor Cambriei; e de ştiut despre Clotaire 497-561, fiul lui Clovis / primul rege al Franţei, că printr-un edict a numit Occitania ca “Roumanie”): capturat de Genovezi pe când era într-o caravană de negoţ în Imperiul Bizantin a fost închis 7 ani, la eliberare dogele = șeful Veneţiei dăruindu-i castelele Koroni 36,47 lat. N, 21,57 long. E şi Methoni 36,49 lat. N, 21,42 long. E de pe litoralul Sud-Vestului Peloponezului, unde s-a îndrăgostit de o frumoasă nobilă şi a rămas acolo - cu ea - toată viaţa (domeniul Gargaru / Gargarou din acea zonă acum e o atractivă destinaţie de vacanţă). Filozoful Francez Xavier Fourvieres 1855-1912 în “Micul tezaur” a scris: “cei care încă vorbesc dialectul primitiv în S Galiei sunt Valahi”. Este interesant că pentru “cal castrat” se foloseşte termenul “valach” în Germană, Daneză, Suedeză, Poloneză, Lituaniană, etc. (denumit astfel după cel al primilor furnizori: Valahii - până în Epoca Modernă - au fost mari crescători de cai). În secolul IV, Ammian Marcellin - din Antakya / Turcia - în “Istorie Romană” 17:12 a enunţat “Caii de care se folosesc Sarmaţii sunt cei mai mulţi castraţi, pentru ca să nu se agite la vederea iepelor şi în luptă să meargă liniştiţi, să nu trădeze - prin nechezat - pe călăreţi” iar istoricul militar Procopiu din Cezareea Palestinei (născut la 109 ani după decesul aceluia) în lucrarea “Despre războaie” 3:2 a precizat: “Neamurile Gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr dar - dintre toate - cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt OstroGoții, Vandalii, ViziGoţii şi Gepizii; altădată li se spunea Sarmaţi și Melanclaeni iar unii îi numeau neamuri Getice. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume dar încolo sunt în toate la fel. Toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. Toţi au o singură limbă, numită Gota. Eu cred că la obârşie se trag toţi dintr-un singur neam iar mai târziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. Acest neam locuia din vechime dincolo de Fluviul Istru iar mai târziu, Gepizii au preluat stăpânirea pe ambele părți ale Fluviului, inclusiv în Singidunum și Sirmium, așa cum e în prezent” (mențiunea “dincolo de Istru” însemna spațiul Românesc iar orașele Singidunum = Belgrad / pe Dunăre și Sirmium = Mitrovița / pe Sava sunt în actualul spațiu Sârbesc; anterior Melanclenii - rezonând cu Sanscritul Mlecchi pentru străini - au fost localizați de Anticii Herodot și Pliniu între Mlaștina Maeotă / Marea Azov = Karga și Fluviul Volga: erau considerați Geți iar la începutul Medieval - așa cum reiese din atestarea bizantinului Procopie - vorbeau Gota până în Bazinul Volgăi).
Cronologic, după ce la sfârșitul Epocii Bronzului populația Enetă din Paflagonia (S Pontic / N Anatoliei), cârmuită pe atunci de “Pylae-menes”, conform lui Pseudo-Apollodorus în “Biblioteca” 1:9 descendent al lui Phineus, considerat fiu al lui Poseidon, aliată așa cum a scris poetul Homer în “Iliada” 2:844 cu populația Troiei în Războiul Troian - prințul Enea / ginerele regelui Priam al Troiei probabil îi aparținea - a existat populația de Veneți în NV Mării Adriatice dar și populația Antică Sarmată Venedă în răsăritul Vistulei, geograful Antic Ptolemeu notând că până pe malul Sudic al Balticii = “Marea Venedică” trăiau Veleti (legendarul Phineus - însurat cu Nordica fiică a lui Boreas sau cu o Scită - avea numele rezonând Finic dar și ca posibil fiu al eponimului Fenician Phoenix iar urmașul său Πυλαιμένεα în pronunție “Pula-men” pretindea că descindea din Dardan / ginerele întemeietorului Troiei, ca atare fiind înrudit deopotrivă cu contemporanul rege Priam din Războiul Troian); în Antichitate, inclusiv în Vestul Europei existau Veneti printre Celții / Galii din Bretania - astfel cum a consemnat liderul Roman Iuliu Cezar în “Bellum Gallicum” - vestiți navigatori, cu baza principală în portul Vannes 47,39 lat. N, 2,45 long. V, ei fiind cei mai puternici din Armorica, adică zona cuprinzând Normandia și Bretania, unde în secolul VI cârmuia cel știut Breton ca Gwereg, înrudit cu Cerdic din Wessex / Anglia și cu Caradog din Wales / Țara Galilor, șeful Cavalerilor Mesei Rotunde ai regelui Arthur (Britanic notat Gwawrddur / “Gwawrd-Dur”, în pronunție “Guaurd-Dur”): acel lider Gwereg / pronunțat Ghereg, zis și Waroch, cârmuia Domnonia în Bretonia - formațiune dăinuind în paralel cu Dumnonia din Britania - acelea fiind direct înțelese Românește ca zonele Domnilor (fiica sa Trifina a fost canonizată, ea ajungând la baza legendei lui “Barbă Albastră”). Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 4:18 a scris că în Bretania existau Anticii Maritimi “Carios-Veliți” - inclusiv în jurul St. Malo 48,38 lat. N, 2 long. V - al căror nume însemna “Cei Veniți”: conform academicianului Francez Jean Baptiste Bourguignon d’Anville 1697-1782, ei aveau lângă St. Brieuc 48,30 lat. N, 2,45 long. V reședința Finiac, populată de Finici. Sarmații Venedi / Venezi - care desigur că făceau negoț, de pildă verbul Românesc “a vinde”, ca și cel Latin “vendo”, etc. fiind în legături cu așa ceva - au fost descriși de Anticii Pliniu, Tacit, Ptolemeu, Mela, ș.a.
La începutul secolului II, Gepizii = “pruncii Geților” din Bazinul Vistulei aveau ca vecini populațiile Finică și Veletă = Venedă / Vendă, de acolo desprinzându-se apoi Vandilii / Vandalii, după cum a studiat în 1926 și istoricul Danez Gudmund Schutte 1872-1958 (prin clasica echivalența “V”/“B”, populația Vendă - formată din Vendiți - sau Vandală s-ar vedea literalmente ca “Bendă” ori “Bandală” / “Bandită”; Dr. Mihai Vinereanu a scris în 2009 că termenul “bandit” a provenit din Gotă, ajungând răspândit prin Europa tocmai pe principalele rute Vandale): așadar au fost asemănări atât ale “bandiților” cu Vandalii - care în hoinărelile lor vandalizau în bandă / hoardă - cât și ale “hoților” cu VeszGoții / ViziGoții (Vandalii au fost Barbarii Antici proveniți dintre Lugii / Lygianii, Sorabii / Sorbii și Polonii Vistulei, a căror putere la retragerea Romană din Dacia - în secolul III - era până în Panonia / pe Dunărea mijlocie iar apoi, din cauza Goților și Hunilor au migrat, aliați cu Alanii, spre Vestul Europei, ajungând în Galia și Iberia, fiind puternici până în secolul VI inclusiv în N Africii, Sorbii = strămoșii Sârbilor stabilindu-se la începutul secolului VII în V Balcanilor). Vandalii și Alanii cârmuiți de regele Gense-ric 428-477 (născut lângă Lacul Balaton / Panonia) și-au stabilit capitala Regatului comun în Cartagina; în secolul VI, bizantinul Procopie în “Istoria războaielor” 3:2 i-a descris pe Vandali ca blonzi înalți. În secolul VI, cronicarul Iordanes a consemnat în “Getica” despre Veneți că trăiau începând de la izvorul Vistulei și erau răspândiți pe mari distanțe, regăsiți până și pe malurile Lacului Constanz din Alpi / denumit Lacul Veneti; inclusiv în portul Ventspils / Windau 57,25 lat. N, 21,32 long. E la Marea Baltică / din V Letoniei - în regiunea Curland, la gura Râului Venta - după cum a scris preotul catolic Henricus de Lettis / adică Henric din Letonia la sfârșitul secolului XII mai trăiau Vendiți (de la care a provenit steagul alb-cărămiziu Leton, așa cum a consemnat “Cronica Livoniei” / “Livländische Reimchronik” în 1279), acolo reușind Cavalerii Teutoni să-și instaleze o bază. În secolul VII, “Cronica lui Fredegar” - din Burgundia - a scris că “la fel cu apartenența Avarilor la Huni se remarcă rudenia Vandalilor - ‘Winedos’ / ‘Winidi’ - cu Sclavii / Slavii”. Împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” (care l-a indicat pe împăratul Attila al Hunilor și ca predecesorul Avarilor) a scris că în secolul VII dintre ultimii Vendiți - denumiți Sorabi / Sorbi - care trăiau între Vistula și Selawa / Elba au ajuns în Balcani cei numiți Sârbi. Însemnările de la Mănăstirea Bavareză Wessobrunn 47,52 lat. N, 11,01 long. E de la sfârșitul secolului VIII au egalat Vandalii / “Van-dalii” cu Sciții, precizând că Țara lor era Panonia, pe Dunărea mijlocie. Este posibil ca după Vendii Vistulei, Rusia să fi fost numită Vene de Estoni, Venea de Kareli, Venaja de Finici, etc. (printre fondatorii Garða / Novgorod - prima capitală Rusă - au fost Finicii Voți / Vendiți, răspândiți și în Ingria, regiunea dintre Bazinul Narva / Estonia și Lacul Ladoga / Karelia); în vechea Prusacă - așa cum a scris în secolul XIV învățatul Peter Holcwesscher din Pomerania - “wend” era conectat cu înțelesul pentru ape. Este de știut - așa cum a consemnat “Tabula Peutingeriana” - că în Antichitate Sarmații Baltici au fost Lupiones și Wieleci = Wilki, echivalați ca Lupi ori Valahi, literalmente (în Polonă s-a fixat cuvântul “wilk” pentru “lup”): acei Lupiones / Wieleci au reprezentat singura populație a regiunii atestată documentar atât Medieval, cât și Antic (când nu existau Slavii); e de reținut că strămoșii Geto-Daci ai Valahilor au avut lupul ca animal totem (la foștii Valahi / actuali Români - corespunzător dicționarelor - prin “venetici” sunt înțeleși adesea peiorativ “străinii”, începând cu Venețienii Medievali).
Goții - adică foștii Geți din spațiul Român / Valah - s-au despărțit când au sosit Hunii dinspre răsăritul Europei: în cei care s-au asociat cu năvălitorii Huni, “strălucitorii” OstroGoți (mai nobili, cârmuiți de Amali), care au rămas pe loc și în “înțelepții” ViziGoți (mai puțin nobili, cârmuiți de Balți), care s-au mutat spre apusul Europei; după destrămarea Imperiului Hun, o parte din OstroGoți a plecat de asemenea din spațiul Român spre V - căci au început să sosească alți năvălitori dinspre E - ramura aceea OstroGotă a Goților stăpânind V Peninsulei Balcanice și Peninsula Italică, stabilindu-și capitala în regiunea Emilia-Romagna, la Ravenna / “Ra-Venna” 44,25 lat. N, 12,12 long. E (în Nordul Italiei, nu departe de Veneția, între ele aflându-se orașul Adria) până în 540, când “Ra-Venna” / Ravenna a fost cucerită de bizantinii împăratului Iustinian. Paznicii Grifoni s-au regăsit în aceleași posturi simetrice ca Gardiani deopotrivă la Cariani (ca de exemplu în Templul din Didyma, unde erau venerați Gherghiții), la Geto-Daci (ca de exemplu pe matrița de bronz din capitala SarmiseGetusa a Regatului Dac), la OstroGoți (ca de exemplu în Catedrala din capitala Ravenna a Regatului lor), la Venețieni (ca de exemplu în Palatul Dogilor), etc.:
 |
| Europa în secolul II |
 |
| Tabula Peutigeriana despre Veneți Dunăreni |
 |
| Inițial, la E de Vistula, Gepizii erau vecini cu Finicii și cu “Veniții” Venedi |
Marin Zorzi 1231-1312 a fost dogele Veneţiei în ultimul său an de viaţă; iniţial, era ambasadorul Veneţiei / “Țării Dogilor” la Roma şi fiind în vârstă - considerat Sfânt deja când trăia, căci ajuta săracii şi a ridicat Biserica “San Domenico” / acum dispărută - a fost invitat să cârmuiască “Țara Dogilor” = republica Veneţiană, pentru a restabili bunele relaţii cu papalitatea (din 1309, Roma era foarte deranjată de ocuparea Ferrara de către Veneţia: papa Clement V, la cârmuirea catolică în perioada 5 VI 1305 - 20 IV 1314 - adică Gasconul născut Raymond de Got, care în 1307 a interzis Ordinul Templier - a excomunicat Veneţia şi a declarat că ierta de păcate ori scutea de penitenţă pe oricine ucidea un Veneţian). Este de observat că dogele Marin Zorzi / Giorgi a fost cel care l-a lansat, prin comenzile sale de hărţi nautice pentru “Țara Dogilor” / Veneţia - mare putere maritimă a timpului - pe geograful Pierro Vesconte, devenit astfel primul cartograf profesionist din lume. Dogele Marin Giorgi / Zorzi - de o profundă spiritualitate religioasă - a murit la lucru şi a fost înhumat în Biserica Zanipolo din Veneţia. În 1520, familia - care din 1422 stăpânea Mel 46,04 lat. N, 12,05 long. E - a mai ridicat Palatul Zorzi acolo (acum primăria acelei localităţi de lângă Veneţia) dar a deţinut şi alte palate, ca de exemplu în Veneţia Palatul Secco Zorzi, Palatul Correr Contarini Zorzi / în 1317, Casa De Giorgi a acordat titlul de furnizor oficial de sticlă Venețiană firmei Barovier din Murano, fondată de 22 ani, cu care s-a și înrudit, aceea avându-și acum sediul oficial în Palatul Contarini de lângă Piața San Marco din Veneția, etc.; în prezent, încă există descendenţi Veneţieni Zorzi, proprietari ai unor bune părţi din Veneţia şi împrejurimi.
 |
| Palatul Zorzi din Mel |
În Peninsula Balcanică, marchizatul Budoniţa / Vodoniţa întemeiat după cruciada din 1204 pe Muntele Kallidromo 38,44 lat. N, 22,32 long. E pentru a păzi Trecătoarea Termopile a fost cârmuit de militari Zorzi din 1335 până la includerea sa din 1414 în Imperiul Otoman (la creştini, cruciada / cruciata era “războiul Sfânt”, având drept corespondenţă ceea ce era la musulmani “gihad” / “jihad”). Nicolae Giorgi / Niccolo Zorzi a fost însurat cu Guglielma - supranumită “Doamna Termopile” - şi l-au avut ca fiu pe Francis Zorzi 1337-1388, care a cârmuit marchizatul din 1345 (la început împreună cu mama) până când a decedat. Puterea a fost preluată apoi de către fiul său mai mare Iacob Zorzi / Giacomo Giorgi; fratele său Nicolae Giorgi cârmuia cetatea Karystos 38,01 lat. N, 24,25 long. E - administrând inclusiv Sudul Negroponte - şi în încercarea de a-şi proteja supuşii datorită invaziei otomane, Iacob i-a transferat lui Nicolae mulţi dintre oamenii săi (e de ştiut că “Țara Dogilor” / Veneţia în 1402 a dat legea pentru încurajarea Armânilor să emigreze în Insula NegroPonte - Grec numită Chalkida, după capitala sa Chalkis 38,28 lat. N, 23,36 long. E - şi mulţi au ajuns acolo, N ei numindu-se “Noua Vlahie”). În timpul asediului otoman din 1410, Iacob Giorgi (conform unui document Veneţian redactat de către fiul său) “a preferat - ca un înţelept şi adevărat creştin ce era - să moară decât să se predea” apărând cu vitejie Termopile de “noua invazie Persană”, însă fu ucis prin trădare; e de remarcat că soţia Spartanului Leonida/s - care în 480 î.C. a murit în luptele cu Perşii din Trecătoarea Termopile, acolo murind și 2 fii ai împăratului Darius, astfel cum a scris Herodot Karka 7:224 - a fost regina Gorgo: fiica unui rege Spartan, soţia unui rege Spartan şi mama unui rege Spartan (una dintre puţinele femei despre care a scris istoricul Herodot Karka / fiind de remarcat că în acele vremuri Sparta practica poliandria - adică practic femeile erau la putere - astfel cum de exemplu a cercetat în 2019 și Dr. Giuliana Proietti din Padova / Italia). După cum au studiat în 2011 inclusiv istoricii Joseph Roisman și Ian Worthington, pe atunci Makedonii cooperau cu Perșii (contra vechilor Eleni); Makedonii / MakIdonii - credincioșii Marii Ide / Zeița Mamă - au deprins multe de la Perși, ceea ce și ulterior le-a fost util, căci (cârmuiți de Alexandru “cel Mare”) în secolul următor au reușit cucerirea chiar a Imperiului Persan. Nicolae Zorzi / Giorgi - fiul mai mare al lui Iacob Giorgi - a menţinut poziţia timp de un an iar apoi a transmis unchiului Niccolo / Nicolae Giorgi din Karystos cârmuirea marchizatului (acela controla şi târgul Anatolian - fost Gherghit - Lampsac, lângă Dardanele) şi s-a refugiat în Veneţia. În 20 VI 1414, otomanii au preluat stăpânirea marchizatului - pe atunci la N, în Ţara Românească, principalii dregători ai lui Vodă Mircea “cel Bătrân” erau Zorza / Gorga şi fiul său Gherghina - iar Niccolo / Nicolae Giorgi a fost ambasador pe lângă papa Martin 1417-1431, în 1425 la curtea împăratului creştin Sigismund (născut în Nurnberg / Bavaria și îngropat la Oradea / Crișana) iar apoi la curtea din Adrianopol / Tracia a sultanului Murad II, din ordinul căruia însă a fost otrăvit în 1436. Frumoasa lui fată Chiara Zorzi a fost ducesa Atenei din 1451 - de care s-a îndrăgostit nobilul Veneţian Bartolomeo Contarini, care şi-a omorât nevasta pentru a fi împreună cu ea şi s-au cununat la Atena în 1453 - însă când sultanul Mohamed II a cucerit Constantinopolul / Tracia, un Italian a ucis-o pentru ca să se pună bine cu noua putere, astfel şi Atena intrând în stăpânirea otomană (e de ştiut că de exemplu în 1400, cârmuitorul Atenei - cetate supusă Veneției - nu era Elen, ci era Ioan Vlahul / după cum a studiat în 1889 și istoricul Constantin Sathas 1842-1914).
 |
| Posesiuni Veneţiene |
Iacob Zorzi - fiul lui Nicolae Giorgi / Niccolo Zorzi - a cârmuit inclusiv Sudul NegroPonte / Eubea în 1436-1447 iar apoi a fost Antonio Zorzi, până în 1470, când otomanii au luat în stăpânire şi acea zonă (în 1475, negociatorul “Țării Dogilor” / Veneţiei cu sultanul Mohamed II “Cuceritorul” - pentru încheierea armistiţiului dintre acele puteri - a fost Geronimo Giorgi / Zorzi); stăpânirea “Țării Dogilor” / Veneţiei asupra Insulei NegroPonte / Eubea era din 1205. Dinastia Zorzi era foarte puternică în acele timpuri în Mediterana; de exemplu, în 14 VIII 1430 Veneţia / “Țara Dogilor” l-a autorizat pe Carlo Zorzi să se alăture cu galera sa flotei din Malta şi să atace Tunisia.
 |
| Venus dormind, de Giorgione |
Giorgio Zorzo (născut la CastelFranco în 1477 şi mort de ciumă la Veneţia în 1510) s-a bucurat de mare popularitate, el introducând în pictura Medievală nudul integral; supranumit “Giorgione” / “Zorzon” - adică “Marele George” sau “Bărbătosul George” - a fost maestrul unor artişti ca de exemplu printre discipoli avându-l pe pictorul Tiţian 1490-1576, care i-a terminat unele dintre opere. Stilul lui Giorgio Zorzo a rămas cunoscut în Renaştere ca “giorgionism”, fiind urmat în timp de mulţi pictori. În 1501, Giorgione / Giorgio Zorzo l-a găzduit în Veneţia pe inventatorul Leonardo da Vinci, acela lăudându-l ca “poet al culorilor”, “un fin muzician”, “ultrasensibil la graţiile feminine”, etc. (şi sculptorul Michelangelo Buonarroti l-a numit “un poet plin de farmec”); întors din Veneţia la Florenţa, Leonardo da Vinci - a cărui primă operă ca artist a fost reprezentarea Gorgonei - a realizat în 1503 portretul vecinei Lisa Gherardini, probabil ruda Toscană Ghergană a artistului Veneţian / pe atunci, idiomul Toscan se numea “Lingua Romanesca” (tabloul a devenit cel mai faimos din lume, ştiut ca “Mona Lisa”): ea de câțiva ani era soţia negustorului Francesco Giocondo, de unde şi apelativul său “Gioconda” (Medievalul istoric Irlandez Daniel O’Daly 1595-1662 a scris despre Gherardini că proveneau din Troia).
În 1506, Bartolomeu Columb - fratele exploratorului Cristofor Columb - l-a întâlnit la Roma pe Veneţianul Alessandro Zorzi, căruia i-a descris Caraibele şi partea de continent American apropiată de Arhipelag, crezând că era India / Asia (fraţii Columb - Evrei Sefarzi din Genova / rivala Veneției - nu ştiau că era alt continent).
 |
| Lisa Gherardini |
 |
Casa Columb - natală - din Genova / Italia (fotografie din 2020) |
Filozoful şi teologul Francisci Georgii (1466-1540) a publicat în 1525 şi 1536 lucrări de Cabală creştină - ştia Ebraica şi Greaca / avea o importantă bibliotecă - prin care s-a ocupat de teoriile microcosmului şi macrocosmului: credea că în Cabala era dovedit adevărul creştin; a fost ştiut şi ca Francesco Zorzi / Giorgio “Veneţianul”. Era aşa de respectat, încât regele Henry VIII al Angliei 1491-1547 l-a contactat în 1527-1533 de mai multe ori - la fel ca mulţi jurişti, teologi, ş.a. - pentru sfaturi (fiind invitat câţiva ani la Curtea Engleză, unde - conform şi studiului din 1979 al Britanicei Frances Yates despre filozofia ocultă - a determinat constituirea Bisericii Anglicane, separată de Biserica Catolică); apoi, în Veneţia, lângă Arsenal şi Castello, din 1534 Francesco Georgii / Giorgio a participat la concepţia ridicării Bisericii Francesco, arhitectura sa urmând codul trinităţii:
(Ruda lui Francesco Giorgio, cardinalul Gasparo Contarini, a fost finanţatorul Ordinului Iezuit tocmai înfiinţat în acel timp de un nobil de pe domeniul Basc Gherga). În 1593, după ce fizicianul Galileo Galilei din Pisa / Ducatul Florenţei a propus Veneţiei / “Țării Dogilor” mărirea vaselor, Christoforo de Zorzi - şeful şantierului naval din Arsenal - i-a răspuns că atunci s-ar majora fragilitatea ambarcaţiunilor (ceea ce practic dar şi ştiinţific s-a demonstrat ca real: practicianul ştia mai bine decât teoreticianul); de altfel, strădaniile lui Galileo Galilei din mileniul II de a demonstra că Pământul “totuşi se mişcă” - în jurul Soarelui - erau în virtutea celor susţinute în mileniul I î.C. de astronomul Aristarchos 310-230 î.C. din Gherghita Samos, despre care învăţatul Arhimede 287-212 î.C. a scris: “Aristarchos a publicat o carte conţinând ipoteze în care - din presupunerile admise - urmează că Universul este mult mai mare decât cel cunoscut iar Pământul se mişcă în jurul Soarelui pe circumferinţa unui cerc” (pentru lucrarea “Dialog despre cele 2 mari sisteme ale lumii”, Galileo Galilei s-a sfătuit cu bunul său prieten - un alt Ghergan - nobilul matematician Giovani Sagredo 1571-1620 din Veneţia / opera lui Galileo Galilei fiind interzisă oficial de Vatican până în 1992). De altfel, în urmă cu 2 milenii - adică în secolul I - chiar în Peninsula Italică se ştia ceea ce savantul Roman Gaius Plinius / Pliniu “cel Bătrân” a scris în “Istoria naturii” despre sfericitatea Pământului şi orbitarea în jurul Soarelui: “Există o înverşunată dezbatere în rândul învăţaţilor şi al vulgului dacă sunt oameni răspândiţi peste tot în lume, astfel încât ei stau cu picioarele îndreptate spre alţii. Dacă cineva se întreabă de ce oamenii din partea celalaltă nu cad, îi întrebăm direct, la rândul nostru, dacă nu cumva oamenii din partea cealaltă se întreabă de ce nu cădem noi. Este într-adevăr de minune că Pământul formează un glob, când e atât de multă suprafaţă plană pe câmpii şi pe mări, astfel încât nu este niciodată noapte şi niciodată zi în acelaşi moment peste tot Pământul, pentru că pe jumătatea de glob îndepărtată de soare este noapte”. În istorie au rămas numeroşi nobili, oameni politici, artişti ori negustori Zorzi (numiți direct așa, pe lângă mai fiind multe ramuri Gherga, ca de pildă Bona / Bunic, Contarini, Sagredo, ș.a.); astfel, la mijlocul secolului XV, Marco Zorzi / fiul lui Bertucci Zorzi a fost ambasador la regele Carol VIII al Franţei 1483-1498, Giorgio Zorzi / fiul lui Giovanni Zorzi - născut în 1582 - a fost ambasador în Polonia, Alexandru Zorzi născut în 11 IX 1747 în Veneţia a fost Iezuit în Ferrara unde a şi murit în 14 VII 1779, Antonio Zorzi născut în 1745 la castelul Novegradi / Novi-Grad de lângă Zara / Dalmaţia a fost episcop în regiunea Veneţiei şi apoi cardinal, fiind în 1803 înhumat în Domul din Udine 46,04 lat. N, 13,14 long. E, ş.a. În prezent, în Palatul Zorzi din Castello este sediul UNESCO din Veneţia (construcţie începută în secolul XIV, remodelată în 1480):
La N de Veneţia, în Alpii Dolomiţi, anume în Sudul Tirolului - vechii locuitori ai Dolomiţilor fiind ştiuţi ca “Valaci” / acolo existând şi acum Muntele Valacia, cu Vârful Om avut drept cel mai înalt - şi azi a rămas, la poalele Masivului Gherdacia, Graiul Gherdein ca parte a Ladinei (limbă Românică, de care era apropiată Latina vulgară), răspândită îndeosebi în Bazinul Gherdeina; tot în Tirolul de Sud este comuna Gargazon 46,35 lat. N, 11,12 long. E (atestată documentar cu acel nume din secolul XIII), cu denumirea provenită - conform “Institutului Italian de Geografie” în 2004 - de la “o persoană Garganthius”: e de ştiut că legendele Celte numeau vechii Uriaşi (cei din dispăruta Epocă a Pietrei) ca Gargantua. Una dintre principalele localităţi ale regiunii - Nemțește numită “Welsch Tirol”, adică “Tirolul Vlah” - e Cortina 46,32 lat. N, 12,08 long. E din Valea “Largă” / “Ampezzo”, atestată documentar în 1156; principalii locuitori ai zonei au fost păstorii Valaci, “Codex Rotari” din anul 643 afirmând despre drepturile păstorilor că erau aspru pedepsiţi cei care nu-i lăsau să treacă: transhumanţa Valacilor era îndeosebi în Alpii răsăriteni, între Dolomiţi şi Dalmaţi (unde trăiau Valahii Negri = Morlacii, care Medieval au ţinut legăturile atât cu cei din Tirol, cât şi cu cei din Timoc şi din Timiş).
Se poate observa că Râul Drava - curgând în paralel cu Râul Sava, la N, alimentat şi de afluentul Gurk / Sloven Krka - îşi are izvorul în Sudul Tirolului, traversează Karintia / Carintia și S Panoniei, vărsându-se în Dunăre la V de Voivodina, anume la Aljmaș 45,31 lat. N, 18,56 long. E / Croația, între Mohaci 45,56 lat. N, 18,38 long. E / Ungaria și Vukovar 45,21 lat. N, 19 long. E / Croația (după Osijek 45,33 lat. N, 18,40 long. E / cu denumirea Antică Mursa; corespunzător “Acta Croatica” - “Enciclopedia familiilor Croaților” din 2007 - în orașul Osijek și în prezent există familii Gjergja).
În orașul Vukovar / “Vuko-var”, fost Walk / Volko, aflat la gura Râului Vuka / însemnând “Râul Lupului” - de unde denumirea sa ca “Orașul Lupului”, căci “var = “oraș”, onomastică rămasă de la Anticii Volcae atestați acolo - de pildă la 1749 au fost Latin atestați Nicola Jorga și Georg Jorga (care desigur că nu erau nume Croate în acea localitate, cu poziția la intersecția vadurilor dintre Sudicii Sârbi și Nordicii Maghiari, respectiv dintre Esticii Valahi și Vesticii Venețieni).
 |
| “Acta Croatica”: Registrul din Vukovar (secolul XVIII) |
În spaţiul Balcanic dintre Macedonia Nordică = Peonia, Panonia şi “Țara Dogilor” / Veneţia s-au dezvoltat Armânii iar înaintea Romanilor (dar după Puni / Fenicieni), Imperiul Macedon a fost o mare putere mondială Antică, care a pornit din zona populată ulterior - Medieval - de urmaşii Vlahi / Armâni: ca exemple religioase / creștine, în Evul Mediu Sf. Nicodim, ctitorul Mănăstirilor Vodița de la Gherdap / Banat, Prislop dintre Ținutul Pădurenilor și Ținutul Hațeg, Tismana din Bănie, etc. = “părintele” ortodoxiei Românești, a fost Armânul Nicolae Gherga din Coșava / Kosovo iar după cum au documentat academicianul Nicolae Iorga, Dr. Valer Papahagi, ș.a., Casa Comercială Gheorghiu = Gherga - a negustorilor Armâni Gherga - a fost cea mai importantă din Moscopole (metropolă Armână, cel mai mare oraș din Imperiul Otoman după capitală), la sfârșitul Evului Mediu; în Epoca Modernă, urmașul Atanasiu Gherga ca naș a cununat în Mișcolț perechea Șaguna și apoi l-a botezat pe fiul Anastasiu - canonizat ca Sf. Andrei Șaguna - Aromânul care a reușit, ca mitropolitul Transilvaniei, separarea oficială a Bisericii Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă Sârbă în Ardeal și Banat, în secolul XIX.
 |
| Flamură Armână |