Localitatea Ghirga / Girga este în centrul Sudanului - regiunea Darfur - 10,45 lat. N, 24,45 long. E (regiunea Darfur este la intersecţia populaţiilor negre şi albe) şi are acelaşi nume cu al Dialectului vorbit în zonă. Etnologic - până în prezent - există vechiul Dialect Ghirga / Girga în Sudan şi Ciad, ca parte a grupului de limbi Nilo-Sahariane. Ancheta socio-lingvistică editată de cercetătoarea Americană Elaine Bombay în 2007 a arătat că Dialectul Ghirga / Girga este între limbajele de la graniţa dintre cele 2 Țări (în 1967, misiunea Franceză condusă de Joseph Tubiana a semnalat acolo existenţa clanului Gherghera, caracterizat prin înălţimile foarte mari ale membrilor). În prezent, vorbitorii Dialectului Ghirga / Girga trăiesc în zone aride, în localităţi cu case rotunde, cum ar fi în cantoanele din apusul Sudanului şi prefecturile din răsăritul Ciadului.
 |
| Cu verde Dialectul Ghirga |
Ghega - Dialect European - şi Dialectul African Ghirga / Girga seamănă prin denumiri deoarece au baza în aceeaşi sursă: Gherga. Cele mai Sudice puncte Gherga sunt cercetate de diverşi, între care “Institutul Nord African”, etc. Ca fapt divers: un copac Etiopian - “Cordia Ovalis” - popular se numeşte Gherga.
 |
| Copacul Gherga |
De-a lungul timpului, în Sahel (în N Saharei fiind tranziţia spre deşert iar în S Saharei Sahelul fiind de la limita deşertului până la savană şi la întâlnirea populaţiei albă cu neagră - între Marea Roşie şi Oceanul Atlantic), s-au stabilit Ghergani. Spre exemplu, acum până în Delta Nigerului se găsesc Gherka proveniţi din Ciad. O seamă de locaţii dinspre S au denumiri mai mult sau mai puţin asemănătoare cu Gherga, ca în Somalia aşezările Gargaar 2,43 lat. N, 45,28 long. E şi Gargaara 10,18 lat. N, 43,48 long. E ori torenţii Gargaaro 9,52 lat. N, 46,35 long. E şi Gargaara 10,25 lat. N, 43,57 long. E sau în Sudan aşezările Ghergheita / Gergeita 13,16 lat. N, 22,18 long. E, Ghirgo / Girgo 13,38 lat. N, 23,55 long. E, Ghirgher 15,45 lat. N, 36,40 long. E, etc.; în Etiopia nomenclatura Ghergană este mai numeroasă, după cum se poate observa în tabelul următor, într-o dispunere de la S la N:
La sfârşitul mileniului I î.C. (contemporan cu împăratul Burebista al Geţilor), Diodor din Sicilia a scris în volumul 3 din “Biblioteca istorică”: “Povestesc Etiopienii că ei au fost cei dintâi dintre toţi oamenii şi mai spun că dovezile prin care-şi întăresc spusele sunt vădite. Aproape toată lumea este de acord că ei n-au venit de prin alte ţări în ţara lor, ci s-au născut acolo şi că, prin urmare, pe drept cuvânt sunt numiţi băştinaşi. Apoi este lucru limpede pentru toţi că oamenii care locuiesc în ţările de miazăzi trebuie să fi ieşit cei dintâi din sânul pământului. Într-adevăr, dacă arşiţa soarelui usucă pământul umed şi-i înlesneşte ivirea vietăţilor, este firesc să presupunem că regiunea cea mai aproape de soare a fost cea dintâi care a dat naştere fiinţelor vii. Se mai povesteşte că Etiopienii au fost primii ce i-ar fi învăţat pe oameni să-i slăvească pe zei, să le aducă jertfe, să facă procesiuni şi adunări mari şi să îndeplinească celelalte rituri prin care se preamăreşte divinitatea. Iată pentru ce tuturor le este foarte cunoscută evlavia Etiopienilor şi iată de ce se spune că jertfele pe care ei le aduc zeilor sunt cele mai plăcute Nemuritorilor. În ‘Iliada’ 1:423, Homer ni-l înfăţişează pe Zeus şi pe ceilalţi zei ducându-se în Etiopia, ca să primească jertfele ce li se aduc în fiecare an: ‘Zeus a pornit ieri spre Ocean, la neprihăniţii Etiopieni, ca să fie părtaş la un ospăţ, şi toţi zeii îl urmau’. Se mai arată foarte lămurit că evlavia acestui popor este răsplătită, prin aceea că neamul Etiopienilor niciodată n-a fost nevoit să îndure stăpânirea apăsătoare a năvălitorilor. Într-adevăr, dintotdeauna şi-au păstrat Etiopienii libertatea şi între ei a domnit buna înţelegere, nefiind supuşi vreunei stăpâniri a celor care - mulţi la număr şi foarte puternici - porniseră împotriva lor, fiindcă nici unul din aceştia n-a izbutit să-şi aducă la îndeplinire planurile. Dionis / Dionysos şi Hercule / Heracles, după ce străbătură tot pământul locuit, i-au cruţat de război doar pe Etiopieni, care se află dincolo de Egipt, întrucât erau cucernici şi foarte cu greu gândul cuceririi ar fi fost dus la îndeplinire. Etiopienii spun că Egiptenii sunt urmaşii unei colonii de-a lor, condusă în Egipt de Osiris. Mai spun - vorbind îndeobşte despre Deltă - că Egiptul (de Sus) de azi nu fusese la obârşia lumii decât o mare, dar că mai apoi Nilul, cărând cu el, când i se revărsau apele, mâl adus din Etiopia, a dat naştere, încetul cu încetul, unui nou ţinut. Ca o dovadă limpede a faptului că întreg Egiptul s-a format din aluviunile îngrămădite se aduc cele ce se întâmplă când fluviul se varsă în mare. În fiecare an terenul se înalţă prin îngrămădirea mâlului şi se poate vedea cum solul sporeşte în paguba mării. Locuitorii Etiopiei (Ab / Kuş, partea Nordică fiind Nubia) spun că cele mai vechi dintre datinile Egiptene sunt de obârşie Etiopiană, întrucât coloniile păstrează vechile obiceiuri ale ţării de baştină. Plecăciunile lor în faţa regilor, pe care îi socot zei, datinile de la înmormântările lor - de care Egiptenii sunt foarte grijulii - cum şi multe alte lucruri de felul acesta, sunt împrumutate de la Etiopieni. În sfârşit, stilul în care au fost lucrate statuile Egiptene şi forma literelor întrebuinţate de Egipteni sunt datorate tot Etiopiei. Dintre cele 2 feluri de scriere din Egipt, una este numită ‘scrierea poporului’ / demotică şi oricine o învaţă, iar cealaltă - ce se numeşte ‘sacră’ - nu poate fi înţeleasă decât de preoţi, care au învăţat-o de la părinţi, precum o taină. În schimb, Etiopienii folosesc, fără nici o deosebire, şi un fel de scriere şi celălalt. Apoi, la amândouă aceste neamuri, colegiile preoţeşti au aceeaşi rânduială. Acei care se află în slujba zeilor fac aceleaşi purificări, se rad în acelaşi fel şi se înveşmântează în acelaşi chip. La fel trebuie să le fie şi sceptrul lor: în formă de plug. Regii ambelor popoare poartă un sceptru asemănător. Ei mai au însă pe cap o pălărie înaltă, de pâslă, cu un fel de protuberanţă în vârf, înconjurată de şerpi, ce se numesc ‘aspide’; împodobirea vrea să arate că oricine ar cuteza să-l atace pe rege este osândit să îndure muşcături aducătoare de moarte. Etiopienii mai aduc şi multe alte dovezi cum că neamul lor ar fi străvechi şi că Egiptul este o colonie a lor. Dar nu socotim necesar să scriem despre aceste lucruri. Ca să nu pierdem din vedere nimic din cele ce pot să intereseze istoria timpurilor foarte îndepărtate, va trebui să spunem câte ceva şi despre felul de a scrie al Etiopienilor, numit de Egipteni ‘hieroglife’. Caracterele scrisului seamănă unele cu nişte animale de tot soiul, altele cu mădulare ale trupului omenesc şi, în sfârşit, cu anumite unelte, mai ales cu sculele dulgherului. La ei, nu împerecherea silabelor dă înţelesul scrierii; acesta reiese din ceea ce înseamnă lucrurile înfăţişate, din semnificaţia metaforică ce are menirea, prin exerciţiu, să se fixeze în memorie. Aşa, bunăoară, ei desemnează un şoim, un crocodil, un şarpe sau vreo parte a trupului, ca - de pildă - un ochi, o mână, un obraz. Prin şoim trebuie înţeles tot ceea ce se face cu iuţeală, pentru că această pasăre, s-ar spune, întrece pe aproape toate celelalte zburătoare prin avântul ei. În chip metaforic, reprezentarea se aplică unei mişcări repezi şi oricărui lucru a cărui însuşire e iuţeala. Crocodilul semnifică tot ceea ce este legat de mârşăvie. Ochiul este păzitorul dreptăţii şi străjerul trupului. Mâna dreaptă deschisă, având degetele întinse, simbolizează strângerea mijloacelor de trai; mâna stângă, făcută pumn, paza şi păstrarea bunurilor. Tot aşa se întâmplă şi cu celelalte părţi ale trupului, cu reprezentarea sculelor meşteşugăreşti şi cu a tuturor obiectelor. Oamenii, dacă urmăresc să cunoască înţelesul ascuns al fiecărei reprezentări, prin exerciţiu îndelungat îşi deprind inteligenţa şi memoria şi ajung să citească fără poticnire tot ceea ce a fost scris în acest fel. Etiopienii au mai multe obiceiuri despre care se spune că sunt foarte deosebite de acelea ale altor neamuri, ceea ce este mai cu seamă adevărat când e vorba de alegerea regilor. Preoţii îi aleg din mijlocul lor pe cei mai destoinici, iar dintre cei aleşi, pe acela pe care în timpul unei procesiuni - potrivit datinei - imaginea zeului îl arată, atingându-l, mulţimea îl proclamă rege. El este preamărit şi slăvit ca divinitate, ca şi cum autoritatea lui i s-ar fi încredinţat de către zeiasca pronie. Ales în chipul acesta, regele duce un fel de viaţă prescrisă de legi. Tot ceea ce înfăptuieşte - şi atunci când răsplăteşte şi atunci când pedepseşte - este împlinit după obiceiul strămoşilor. Spun Etiopienii că prietenii regelui mai ţin şi azi un obicei care, cu toată ciudăţenia lui, dăinuie încă. Când prin vreo întâmplare nenorocită, regele şi-a pierdut un mădular al trupului, toţi cei legaţi de el prin prietenie se lipsesc de bună voie de acelaşi mădular. Căci se socoate că-i un lucru ruşinos ca atunci când - bunăoară - regele a ajuns şchiop prietenii de care vorbim să aibă picioare sănătoase şi, deci, atunci când ei ies din palat pentru a-l însoţi, să nu şchioapete şi ei. Li se pare Etiopienilor că este nepotrivit să nu împărtăşeşti cu regele aceleaşi metehne trupeşti, când adevărata prietenie se vădeşte prin jalea şi suferinţa împărtăşite, căci prietenul este părtaş la bine ca şi la rău. Se mai istoriseşte că există la Etiopieni o datină potrivit căreia prietenii regelui trebuie să se lase, de bună voie, să moară când le-a murit regescul prieten, o atare moarte fiind socotită vrednică de toată cinstea şi dovada unei adevărate prietenii. Iată, aşadar, pricina pentru care nu este uşor să unelteşti împotriva vieţii unui rege, întrucât toţi prietenii lui veghează - deopotrivă - ca regele şi ei înşişi să rămână teferi şi nevătămaţi. Mai sunt încă multe alte triburi Etiopiene, dintre care unele locuiesc pe malurile Nilului şi în Insulele pe care le formează acest fluviu, altele în vecinătatea Arabiei sau, în sfârşit, sunt statornicite în mijlocul Libiei. Cei mai mulţi dintre aceşti Etiopieni, şi mai ales cei ce îşi au aşezările de-a lungul fluviului, au culoarea pielii neagră, nasul turtit şi părul creţ. Felul lor de a fi este sălbatic, de parcă sunt fiare, judecând după firea lor, cât şi - îndeosebi - după obiceiurile pe care le au. Sunt murdari şi au unghiile foarte lungi, de parcă ar fi ghearele unor fiare. Habar nu au ce este omenia. Când vorbesc, se aude un glas ascuţit. În sfârşit, nu au nici una din deprinderile vieţii civilizate, iar obiceiurile lor se deosebesc foarte mult de ale noastre”.
