31. Plămădirile Gherga


În Glosarul” din 1877 al academicianului Ardelean Treboniu Laurian apare: “Argea = groapă săpată în pământ în formă pătrată şi în care vara ţes muierile pânza iar iarna se pun stupii”; micul bordei umed des era săpat ca dreptunghi, umbra şi umiditatea dând firelor de cânepă sau de in o duritate ce permitea ca pânza să fie ţesută bine şi des (fără a se rupe vreun fir / cum s-ar fi întâmplat afară, în aer uscat). Academicianul Român Petriceicu Haşdeu în Dicţionarul limbei istorice şi poporane” din 1887 a scris că “zicătoarea pentru cei molateci a apărut datorită fetelor leneşe, cărora nu le plăcea ţesutul: ‘Nu te grăbi ca fata mare la argea şi ca văduva la măritat’. Trimiterea silită a fetei la argea a dat naştere şi unui joc: ‘La argea căţea! (aşa se chema): se luau de mâini mai mulţi copii, formând un cerc. Unul se face mumă şi altul fată. Muma e cu un băţ în mână şi sileşte pe fată la argea. Fata trece printre copii, etc. Argea era în strânsă asociaţiune de idei cu fetele. Sensul de argea nu era numai ţesătoresc, ci şi arhitectonic. Argeaua fiind o gaură în pământ acoperită, cuvântul capătă în arhitectură - pe lângă înţelesul de ceva găurit - mai cu seamă pe acela de boltă sau de partea superioară cea încovoiată a unei clădiri. Argea se zice şi scheletului unei case, numindu-se tot materialul lemnos la clădire (căpriori, grinzi, leaţuri, etc.) în afară de pereţi. Bolta cea mare a bisericii - de sub turlă, obişnuit în mijlocul bisericii - se numeşte argea. Plutaşii când fac plute de dulapi sau scânduri, pe de lături - adică la stânga şi la dreapta plutei - leagă strâns câte o grindă, numită argea; aceste argele apără pluta de a nu se desface, când e izbită de valuri (argelele întăresc pluta). La Turci, cuvântul ‘arga’ are acelaşi sens cu Latinul ‘arca’. Pentru argea, accepţiunea cea mai răspândită la Români a rămas cea de bordei unde se ţese, un fel de cămară în pământ unde se aşează uneltele de ţesut şi-n care lucrează fetele, făcând pânză. În Banat - după Manuscrisul Lugojan’ din 1670 - diminutivul ‘argelaş’ însemna o cocioabă. În vechea Greacă - ca la Efor - argea însemna ‘locuinţă sub pământ’.” (Se poate remarca legătura - mai mult decât lingvistică - dintre bordei și bordel). Este de observat că atât “volta” (însemnând mişcarea în cerc sau în arc de cerc, rotirea corăbiei pentru a primi vântul, turul complet executat de călăreţ într-un manej sau învârtirea vioaie în jurul propriei axe la dans, etc.) ori “bolta” - partea superioară arcuită a unei construcţii sau numai tavanul curbat în sus - etc. erau în armonie cu vechea denumire “gorga” pentru cerc. Dr. August Scriban în Dicţionarul Limbii Româneşti” din 1939 a comparat argea cu argila - adică “lipit cu lut” - şi cu termenul Grec vechi “ergaleîon” însemnând “unealtă” (ca de pildă “războiul de ţesut”), echivalând argeaua cu camera boltită ce venea după gârliciul pivniţei şi cu naosul / adică partea boltită a unei biserici dar mai ales cu cele 2 grinzi mărginind pluta. Dicţionarele Româneşti anunţă pentru argea că însemna “război de ţesut”, “acoperiş” dar şi “cutie” / “arca” la orientali ca Tătari sau Cumani (conform de pildă “Dicţionarului de arhaisme” de Gheorghe Bulgăr şi Gheorghe Constantinescu din 2002) iar academicianul A/Român Sextil Puşcariu a considerat termenul ca “prototip Cimerian”: Cimerianii au fost Hiperborei din mileniul II î.C.
Legături între Hyrkani / Mezi și Cimeriani
În 1955, arhitectul Gheorghe Cantacuzino din România în “Consideraţii asupra artei populare” a avut următoarea remarcă: “Un anumit material, o anumită climă şi un anumit program de viaţă pot da naştere în regiuni foarte îndepărtate la forme similare şi câteodată chiar identice. Am văzut, în nordul Persiei, în fosta Hyrcanie, case şi chiar gospodării întregi cu totul asemănătoare celor din şesul muntenesc. Acelaşi plan, aceleaşi metode de construcţie, aceleaşi forme. Amănunţite studii nu s-au făcut încă în această direcţie. Nu e mai puţin adevărat că locuinţa românească face parte dintr-un grup de locuinţe orientale şi că se pot observa înrudiri de forme cu casele din anumite regiuni ale Orientului Apropiat”.
În Hyrkania / Ghergania, ştiută şi ca “Ţara lupilor” - lupul fiind animal totemic şi pentru Geto-Dacii din Carpaţi - având drept capitală oraşul Gorgan, portul popular bărbătesc era similar cu cel al păcurarilor / momârlanilor Ardeleni, în vechime purtînd acelaşi model de căciulă “Frigiană”, baticul femeilor înfăşurându-se în mod similar portului Getelor, etc. Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a clarificat: “Pe linie iraniană, geto-dacii au adus atât portul național, cât și dragonul de pe steag”.
Gher (centrul Asiei)
Ca o incursiune în onomastica Ghergă, se poate recunoaşte prin cuarţ” - cu forma chert” (în variantă populară “cremene”), având de pildă în vechea Germană sinonimul “twarc” - cel mai răspândit mineral de pe scoarţa Pământului, utilizat din Epoca Pietrei; un verb rezonând cu Gherga / Gurga e “a urca” (poziţia Gherganilor - aproape de cer, pe înaltul Munţilor pietroşi / cuarţul formând o bună parte a scoarţei pământului - fiindu-le caracteristică). Pe de altă parte, amestecarea datorită împerecherii celor diferiţi, prin încrucişarea fiinţelor - ducând la hibrizi, bastarzi, ş.a. - a fost ştiută drept corcire” iar rezultatele sale au fost corcite”; etimologic, rădăcina verbului “a corci” şi a substantivelor din familia sa pentru corcituri era în legătură cu “korc” (însemnând şi “deşiş” / “tufiş”, mediul iniţial favorit pentru orgii): Korc era o rezonanţă din Gorg (ca şi - de exemplu - “colţ”) iar “organism” - ca şi “organizare”, etc. - par a proveni din organ”, respectiv Gorgan. Este interesantă distribuția cuvântului pentru biserică” în Europa, așa cum se poate vedea:
Împreună pământul figurat prin pătrat şi cerul figurat prin cerc au definit Gherga; pe lângă colţul asociat nu doar danturii, specific Gliei / Ga fiind pătratul, au fost şi figurile geometrice unghiulare ca “ungherele” (un-gherele / colţurile) dar şi elementele celelalte, rotunde: aşa după cum se poate remarca legătura dintre “cerc” şi Gherg, e şi apropierea cuvântului “curba” de Gurga. Ca în familia verbală “a curge”, ce consonantic - prin C”,R”,G” - reproduce consoanele G”,R”,G” de la Gherga, e inclusiv “cultura” şi familia verbală “a culege” (cu culegere), etc. iar pentru Ardeal / Argheal apar “a arde”, “ardere”, etc., în legătură cu ceea ce făcea Gărga / Gherga, prin întreţinerea focurilor. Altar provine de la Gargar; străvechiul rit Gargar de a jertfi pe altar - uneori şi prin ardere pe loc - s-a fixat cu acea onomastică pe un larg areal în Vechea Lume. Similar, cuvinte ca de pildă “curaj”, respectiv “dârz” au derivat din Gurag, respectiv Gârg. Construcţiile oamenilor Epocii Pietrei erau văzute ca legând glia de cer; de pildă - după traiul în grote - colibele / casele erau considerate drept corpuri ce-i găzduiau (înconjurarea lor - cât şi a incintelor sacre apoi - era cu zidul numit “herkos” de vechii Greci, un derivat din Kherkos / Ghergos, în Persană “coliba” fiind “kulba”). În S Siberian - locul ultimei mutaţii genetice Gherga - noţiunea de casă s-a păstrat ştiută ca gher”, cu variaţii în limba hindi, vorbită în N Indiei, ca ghar”, Afghanii numind-o din vechime kherga” / mai nou jirga”, etc. (nu este o mare diferenţă lingvistică - de exemplu - între Afgana veche Kherga” şi Greaca veche Kherkos” pentru acelaşi lucru: casa).
Chirpici

În prezent, aproape jumătate din populaţia globului încă trăieşte în locuinţe din văiugă / paiantă (acum catalogate drept “casele săracilor”, neavând durabilitatea decât a unei generaţii dacă sunt neîngrijite, mai ales fiindcă sunt sensibile la umezeală). Din Epoca Pietrei noroiul, lutul, pământul argilos nears, uscat la soare, în formă de cărămidă, câteodată în amestec cu bălegar, paie sau var, au constituit bazele naturale aflate la îndemână cu costuri scăzute pentru construcţii răcoroase vara şi călduroase iarna, deoarece materialul respectiv este bun termoizolator şi oferă un mediu interior sănătos (în Indo-Europeană, pentru “bălegar” era termenul “guorgo” iar cornutelor care-l făceau li se spunea “guou”). Primele construcţii ale Epocii Pietrei - poate paradoxal - nu au fost din piatră, ci din lemn şi chirpici (perioada respectivă fiind de fapt nu chiar “a pietrei”, ci a lemnului şi a argilei / lutului); în Biblie (a doua carte a lui Moise” - Ieşirea” / Exodul” - capitolul 5), vechii Evrei au notat că în mileniul II î.C. conducătorul Egiptului, adică faraonul, le cerea să producă asemenea cărămizi, primele construcţii faraonice fiind astfel realizate cu mult înaintea lor, în mileniul IV î.C. în prima capitală a Egiptului - aşezarea Gherga de pe Nil - locul de unde s-au lansat dinastiile faraonilor. În Româna străveche, cărămida era şi “berca” iar regiunea apuseană vecină vechiului Egipt era Berqa. Este de remarcat că etimologic termenul a fost atestat cu respectiva denumire în spaţiile Gherga din cele mai vechi timpuri (ca de pildă kerpic” în vechea Armeană, Cumană, Turcă, etc.), încadrându-se în aceeaşi rădăcină Ghergană a acoperământului capului ca şi cârpa - respectiv khirqa” - ori cerga; primele întrebuinţări ale cărămizilor au fost la construcţiile cuptoarelor (inclusiv azi cea mai rece parte a EurAsiei e Siberia). Banatul abundă de străvechi locuinţe din bârne vălăturite cu chirpici: un stil al Epocii Pietrei folosit la bordeie / colibe, case, fortificaţii, etc. ca soluţie constructivă agreată de Gherga pe atunci (regiunea are şi cea mai mare densitate din lume de spirale duble - ca reprezentări orizontale ale lui 8 / culcat fiind simbolul infinitului - cu care erau împodobite lucrările, simbolizând legăturile dintre viaţă şi moarte); spirala era şi reprezentarea bidimensională a unui parcurs spaţial tridimensional (de evoluţie). În Epoca Pietrei spirala era ochiul Marii Zeiţe, ulterior ajungând şi simbol solar. Atunci au apărut în arhitectura din Europa elemente ce au rămas tradiţionale caselor Româneşti, ca de exemplu curtea - rezonând cu Gurghea - şi cel denumit cerdac” (respectiv prispa):
Cerdac

Casa tradiţională avea cerdac în horă (adică locuinţa era înconjurată de cerdac - deschis ori închis cu balustradă - pe toate laturile), ulterior păstrându-se doar frontal; beţele / stâlpii de sprijin se numeau gorgozani”. Un alt element esenţial la casă era cadrul ferestrei, căruia i se zicea gergevea” / ulterior ajungând cercevea”; şi coridorul este un derivat Ghergar. În acele prime construcţii, focul casnic avea caracter sacru, fiind întreţinut de femei să ardă mereu (inclusiv torţa - făclia îmbibată cu răşină - reflecta Gorga); pe timpul nopţii, iluminatul locuinţei se realiza cu ajutorul flăcărilor din vatră (Cultul Focului era dinaintea Potopului Pontic, de la sfârşitul mileniului VIII î.C. oamenii folosind căldura pentru a creşte rezistenţa vaselor ceramice, ce în Banat au început aşa să devină tot mai luxoase, majoritatea însoţite de ornamente). Profesorul universitar Italian Mario Alinei, coordonatorul “Atlasului Lingvistic European al UNESCO”, despre “Continuitatea paleolitică a populaţiilor Altaice, Uralice şi Indo-Europene în EurAsia” a scris în 2003: “Peste Balcani s-a difuzat acelaşi termen: ‘cărămidă’ în Română, ‘garamida’ în Bulgară, ‘cheramida’ în Sârbă, ‘qeramidhe’ în Albaneză, ‘keramida’ în Greacă, ‘keramit’ / ‘karcamak’ în Turcă; sursa - atât semantică, cât şi fonetică, inclusiv pentru toate derivatele - a fost Qarca (cu înţelesul de întărire păstrat în vechiul dicţionar Turc), provenind din rădăcina Indo-Europeană Ker. La fel a fost şi pentru ‘ceramică’ (în Română), ‘keramos’ în Greacă, etc”. (Este de ştiut că înaintea inventării ceramicii, recipientele erau din piatră, lemn scobit, coşuri împletite din nuiele şi lutuite - ca să poată adăposti lichide - burdufuri de piele, ş.a.; olăritul a fost un meşteşug casnic, cu o mare varietate de forme, ceramica ajungând în timp să fie scrijelită cu modele şi pictată - înainte ori după arderea în vetre - căci arta prelucrării argilei / lutului exista dinaintea Potopului şi implica rostuirea materiei pământului prin efort şi îndemânări, după Potop activitatea fiind şi cu binecuvântarea Cerului; în actuala Turcă “kîrmîzî” = “roșu”). De altfel, în secolul I eruditul Roman Pliniu cel Bătrân” a afirmat în “Istoria naturii” 7:62 că unul dintre primii civilizatori ai Lumii Vechi, care a învăţat oamenii să construiască edificii de argilă / lut, a fost Dokius, fiul Cerului. “Gard” - inclusiv “gardurile” de stâncă de la Gherdap sau gardianul (observatorul de la gard / spiritul păzitor), “grad” pentru fortificaţie dar şi “grădină”, etc. au fost derivate ca plămădiri Gherga, de exemplu cuvintele regăsindu-se în Nordicul Regat Garðar, Grădiştea Gheţilor, etc.; arhaicul termen de “grad” - cu sensul militar de “poziţie tare, ocupată de combatanţi” - a fost utilizat cu mult înaintea existenţei Slavilor şi de Romani (fiind menţionat de istoricul Liviu 6:32, filozoful Cicero 1:23, ş.a) iar termenul militar de gardă s-a perpetuat până acum pentru supraveghere / apărare, ideea “cheii” aparţinând Gheii, adică Marii Mame. Grădiştea / Grădişcea era diferită de grădină: conform academicianului Petriceicu Haşdeu, “grădiştea vrea să zică locul unde a fost sau este o zidărie veche, o ruină, neapărat de o întindere însemnată, cel puţin cât o cetăţuie”. Dr. Mihai Vinereanu a scris în Dicţionarul etimologic al limbii Române”: “Grădiştea - fortăreaţa unei cetăţi - e un cuvânt ce trebuie asociat cu frigianul Gordium (oraş în Frigia). Româneasca grădişte provine din pre indo-europeana ‘gherd’ = ‘a închide cu gard’ / ‘a îngrădi’; ‘ghordho’ însemna ‘gard’. În sanscrită ‘grha’ = locuinţă, în hitită ‘gurtas’ = fortăreaţă, în frigiană ‘gordum’ = cetate, în greacă ‘hortis’ = grădină, în albaneză ‘gardh’ = gard, în gotă ‘garts’ = casă, etc. Sufixul ‘-işte’, foarte frecvent în română şi în albaneză, este de origine traco-iliră. Româneasca ‘grădişte’ păstrează sensul original al radicalului pre indo-european ‘ghordos’ care însemna atât fortăreaţă, cât şi îngrăditură (cum a însemnat şi în hitită şi în frigiană). Româneasca grădişte s-a păstrat în toponime precum Grădişte / Grădişcea din judeţul Hunedoara, în apropiere de vechea cetate a Sarmisegetusei (de origine traco-iliră, la fel ca gard, grădină, etc.)” La Geto-Daca Grădişte a Muntelui - anume Grădişcea Muncelui ori mai precis, a Muntelui mai mic decât Sf. Kogaionon / Gogaionon, deci Grădişcea Muncelului - ambele cuvinte apar în pronunţia tipic Gugulană / Bănăţeană, cu consoana “Cînlocuind consoana “T (Grădişte-Grădişce, Munte-Munce): treaba fiind în afara Banatului - în răsăritul Ţinutului Haţegului - denotă influenţa clară Gugulană din vecinătatea apuseană, a stăpânilor reali pe atunci, acolo (pentru care şi Timişoara - capitala Banatului - este, inclusiv acum, “Cimişoara”, astfel fiind Graiul Bănăcean); e interesant despre “cimişir” - adică merişorul turcesc - închinat în vechime Marii Mame, că (fiind mereu verde) era simbolul nemuririi, Galii de pildă divinzându-l ca simbol al eternităţii / în România creşte mai ales în zonele înalte, planta fiind apreciată de Gugulani, adică de cei din Bazinul Timişului / Cimișului superior şi din jurul Muntelui Gugu, fost Kogaionon, ca o imagine a ciclului vieţii. Aşa după cum prin “calcani” au fost numiţi marii peşti rombici carnivori - turtiţi lateral - din Marea Neagră, lacomi mâncători de hamsii, cu acelaşi cuvânt Românii au numit şi zidul fără fereastră (de obicei în spatele casei) ori pavăza / scutul, aplatizat şi cu dimensiunea de un metru, ca şi calcanul.
Vocabularul e bogat în similarităţi Ghergane fonetice (după sonorizări) şi semantice (după înţelesuri): de la acei Gherghi ai Epocii Pietrei, în actualul spaţiu Românesc au mai rămas denumiri consacrate, autentificările fiind “certificate”, adevărul fiind “cert” iar contrările implicând termeni ca gâlceavă, cârcoteală, harţă, arţăgos până la “zarvă” / “vâlvă” sau “ceartă” / “certuri”, îngrijirea mărită a cuiva fiind verbalizată prin “a corconi” / “a corcoli” (“a cocoloşi” / “a guguli”), etc.; tolba - pentru ţinut arcul şi săgeţile - câteodată foarte frumos ornamentată, era numită “gorytas” (în Greacă γωρυτός). Ca termeni populari, izbucul e “gâlgoi”, băltoaca e “gâldău”, o porţiune din apa curgătoare în care albia e adâncită se numeşte “galdan”, etc. În 2016, farmacista Rodica Pitic a scris despre planta “cârcel” - “Ephedra distachya” - cu răspândirea între Lacul Aral și Oceanul Atlantic (denumirea, arealul dar și utilizarea medicală având posibile conexiuni cu străvechii vraci EurAsiatici Ghergi): “Cârcelul este un arbust mic, care deşi nu seamănă cu molidul şi bradul, este rudă bună cu acestea. Creşte spontan pe terenurile nisipoase şi uscate de pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării. Tulpinile sunt ramificate de la bază, prevăzute cu noduri, la fiecare nod având frunze mici dispuse două câte două. Florile sunt grupate câte două-trei, iar fructul este o baca de culoare roşie-zmeurie, de mărimea unui bob de mazăre. Ca plantă medicinală, cârcelul a fost folosit din cele mai vechi timpuri în tratamentul febrei, astmului, tusei şi infecţiilor pulmonare. În terapeutică se folosesc părţile aeriene ale plantei, care conţin efedrină, pseudoefedrină, taninuri, substanţe răşinoase. Efedrina stimulează respiraţia, are proprietăţi bronhodilatatoare, antispastice, fiind recomandată în tratarea asmului bronşic, bronșitelor. Sub formă de extracte, siropuri, tincturi, poţiuni calmante, se utilizează la creşterea presiuni sanguine şi stimularea miocardului. Extern se utilizează în soluţii diluate, având acţiune vasoconstrictoare în catarul nazal. Are efect antialergic, ajută la scăderea inflamațiilor, în tratarea erupțiilor cutanate, folosind în acest scop cataplasmele”. Pentru varză - una dintre cele mai vechi legume cunoscute, cu elementele florale galbene aşezate în cruce - se folosea “curechi” (în Banat “cureci”). O pasăre acvatică răspândită în Bazinul Pontic - găsindu-se pe întreg teritoriul României - e rața cârâitoare (“Anas Querquedula”), denumită “garganey” / “kerke-ris”: iernează pe Valea Nilului; raţelor cârâitoare în vechime li se spuneau “garganei”.
Rața cârâitoare
Orătăniile / păsările erau denumite “gujălii” (cuvânt prezentat de Dr. August Scriban în 1939 ca aparținând mulțimii păsărilor din ogradă “angărie”, gujălie poate derivând din termenul Kurgan / Indo-European “gheugh” pentru “mască” - după cum a studiat lingvistul Julius Pokorny în 1959 - de pildă în Lituaniană “gužùtis” = “barză” iar gùžė” folosindu-se ca diminutiv pentru “zeiță”). Românii au expresia “de-a vălătucul” pentru “de-a rostogolul” / “de-a dura”, vălătucul fiind valul de lemn pentru răsturnarea bulgărilor iar unele construcții țărănești erau din vălătuci (adică lut amestecat cu paie pentru clădirea pereților). Inimii i se zicea în mare vechime “cardi” (“a carda” însemna scărmănarea în vederea pregătirii pentru tors, “coarda” fiind firul, termenul “tors” înrădăcinându-se pre Indo-European în “terk”, apoi Sanscrit fiind “fus”, etc.), folosindu-se “cerbi” pentru animalele preţuite de Gherghi, “cercei” pentru primele bijuterii de aur din lume / care aveau “toartă” pentru prindere, “cerc” pentru aşezarea Sfatului Bătrânilor / în “Adunarea Gherga”, “circ” pentru scena rotundă / în vechea Greacă, prin “kerkis” era denumită tribuna cu scări a teatrului, “holda” fiind lanul de cereale, “a încărca” în care, căruţe, etc. / aşa derivând şi “cargo”, beciului din piatră - camerei boltită subterană în care se păstrau obiectele de valoare - i se spunea “gherghir”, păşunea era ştiută ca “ghergheleu”, etc.
Cerb Carpatin

Cerbul a fost animalul totemic al unor populaţii din emisfera Nordică, prezent în unele rituri de întemeiere şi de trecere: el simboliza renovarea ciclică şi lumina, fiind caracterizat de forţă virilă, agilitate, viteză dar şi de sfiiciune ori însingurare. Legătura mitologică a cerbului cu lumea de sus a cerului se explică prin identificarea coarnelor sale lungi şi ramificate cu razele soarelui: ele se reînnoiesc periodic şi de aceea cerbul a fost şi un simbol al regenerărilor şi renovărilor din natură; coarnele sale erau folosite ca talismane sau ca material pentru prepararea unor droguri ale longevităţii. Cerbul - şi renul - a fost folosit ca animal de tracţiune şi călărie înaintea domesticirii calului, de unde au derivat funcţiile sale de călăuză a sufletelor pe Lumea Cealaltă”, intermediar între lumi sau curier / mesager divin (renii sunt singurele cervide la care au coarne atât femelele, cât şi masculii). Basmele, credinţele, ca şi prezenţa constantă a cerbului în jocurile de măşti reprezintă argumente întemeiate în favoarea recunoaşterii caracterului totemic al acestui animal în spaţiul Carpatic. În 1980, Dr. Mihai Coman în “Izvoare mitice” a observat că “în oraţiile de nuntă, ca şi în colindele cu un conţinut marital, cerbul simbolizează mirele şi - mai mult decât atât - el este imaginea forţei generatoare de viaţă a zeităţii care asigură fertilitatea naturii”.
Cerc
Cercul e simbolul perfecţiunii, omogenităţii, mişcării imuabile şi eterne care nu are nici început, nici sfârşit; în plan cosmic, cercul simbolizează cerul (în opoziţie cu pătratul care e simbolul gliei / pământului). Cercul este şi simbolul timpului, al veşnicei reînceperi (cu redare iconografică inclusiv prin imaginea şarpelui muşcându-şi coada / unde capul e materia, corpul e sufletul iar coada e energia); în mare vechime, omul era considerat fiinţă asfinţită, deoarece se năştea pentru a muri: uriaşul timp trăia din moartea omului şi murea prin viaţa omului. Cercul limitează un spaţiu, însă mişcarea de rotaţie ce formează acest spaţiu este potenţial infinită (concept nemăsurabil, cu toate că infinitul nu era ştiut decât ca o sumă de finituri); în felul acesta, Cosmosul - în multe tradiţii - era considerat o sferă, dincolo de limitele sale fiind haosul. Toate punctele cercului sunt la aceeaşi distanţă de centrul invizibil; în acest sens, el reprezenta zeul solar. De asemenea, se remarcă legătura aproape universală a cercului (şi altor forme rotunde) şi cu principiul feminin. La majoritatea popoarelor, cercului i s-a atribuit o putere Magică de apărare; din aşa ceva au derivat locuinţele şi aşezările circulare, formele circulare ale stânelor, taberelor de luptă, precum şi tragerea brazdelor în jurul caselor ori satelor, în caz de pericol (un caracter ritual - izvorât din simbolismul cercului - îl au toate mişcările de înconjurare a unui obiect sacru: prin “târcol” se dădea ocol, acela însemnând şi “gard”). Denumirea de “arc” e legată de Garg iar “arta” de ceea ce făceau artiştii Gharga. Ciurul - obiectul ce se mişcă - e legat lingvistic de cer (prin rotaţiile sale mişcându-se ca timpul), “a ciura” însemnând “a broda”, ciur fiind şi rama cu o reţea de găurele pe care se întinde materialul / într-un mod mai elaborat decât ghergheful.
Cârcă

O atenţie etimologică poate fi acordată şi cuvântului “gârbă” / “cârcă” pentru spinare, respectiv “cârjă”, derivat - după unii lingvişti - din radicalul Indo-European ger / gher (ca şi “cracă” sau sărbătoarea crăcilor, a sorcovelor de Crăciun - din radicalele Indo-Europene “kark” şi “ker” - respectiv creangă, crânguri, etc.) ori din Fenicianul “cruce”, printre arhetipuri fiind bastonul purtat de slujitorii sfinţiţi, ca semn al puterii lor: sceptrul lui Maat sau Horus, caduceul / “keryke-ionul” lui Hermes / Ham (conform Bibliei, bunic al lui Gherghe-seu, ai cărui urmaşi au fost cei mai mulţi dintre cei ai patriarhului Noe), ş.a. De altfel, în “Dinastia zeilor” Costel Popescu a scris: “Sarmis a exclus războiul din existenţa societăţii şi atunci mai corect ar fi ca ‘Sfântul Gheorghe’ să-l reprezinte pe el, să fie Sarmis; Hermes a fost socotit păstor şi agricultor, termen de unde se spune că ar deriva din greaca veche numele de Gheorghe”. În 2004, Dr. Blagoja Govedarica / profesor universitar de arheologie în Germania a studiat apariţia în mileniul VI î.C. a “keryke-ionului” / sceptrului - devenit simbolul regalităţii - la început o bară din piatră şlefuită, cu răspândirea din Carpaţii Vestici / Munții Apuseni în lume:
Răspândirea sceptrului, începând din Carpații Occidentali
Dr. Laurence Waddell - profesor la Universitatea Londrei / capitala Britanică - a documentat în 1924 că termenul Sumerian Garza însemnând “personal divin” (al Zeului Solar) era utilizat pentru “sceptrul regal”; savantul a mai scris: “Semnul său e pictat ca o cruce dublă ori topor de luptă - numit Khat, rădăcina pentru Khat-ti / Hitit - ce provenea din razele solare reproduse pe amuletele Troiane, Sumerian numindu-se Garza, care a dat și cuvântul Fenician sinonim, fiind simbolul suveranității, remarcat în mâinile regilor Ariani. Reprezentările Troiane erau ale apelor abisale iar Crucea Solară a victoriei divine - știută și drept Crucea ‘Cassi’ - era uneori ornamentată prin dublarea conturului, așa cum făceau Sumerianii și Catii / Hitiții, găsindu-se inclusiv pe sigiliile sacre ale preoților-regi din Babilonia (Cassii echivalau Kasiții - sau Kușanii / Cușiții - cu Khatti / Hitiții, respectiv cu strămoșii Geților / Goților). O formă simplă a Crucii Soarelui e Svastica, ce stilizată e Crucea Sf. George (înroșită fiindcă simboliza focul solar): inițial, crucea roșie a Sfântului George a fost sceptrul de lemn, care și-a găsit un cămin și în centrul Anatoliei, în Capadochia. Crucea Sacră era numită Garza și a fost comună vechilor religii păgâne ale strămoșilor Gentililor - Guți, Katti / Hitiți, Geți - astfel încât creștinismul propagat din Galileea a fost facil îmbrățișat de urmașii Goți. Crucea Sf. Andrei a reprodus simbolul Zeului Indra - se poate observa și asemănarea onomastică dintre Indra și Andrei - ori emblema ciocanului Zeului Thor, fiind denumită Geur / George. Imperialii Khatti au fost cei știuți ca Hitiți, așa fiind numiți de Babiloneni și de vechii Egipteni; vechii Evrei însă le-au deformat denumirea, în Hetei / Hitită (după cum au scris în Vechiul Testament), ei însă zicându-și Arri. ‘Khatti Arri’ / Kșatriya (războinici hindi) erau ‘Khattri Arya’: Ariani care au avut același înțeles la rădăcină. Numele George - Grecul Georgos - era al gospodarului Georgiilor, adică al terenurilor, Sumerian tărâmul / țara fiind ‘Kuur-ki’; ținând cont de calitatea interschimbabilă dintre ‘G’ și ‘K’, de fapt se poate vedea valoarea ideografică ‘Guur’ / ‘Geur’ pentru Tatăl-Zeu Bel care strivea Dragonul: așadar, Zeul Geur = Bel a fost protectorul Capadochiei Hitite / Khatti, prototipul Sfântului George (acolo crucea tridimensională știută heraldic ca ‘Gyron’ avându-și numele Sumeriano-Hitit de ‘Gurin’). Structura gramaticală a inscripțiilor vechi și compararea cu cele vorbite contemporan relevă că limba Gută și apoi Khattă / Hitită au precedat Gota. Între îmbrăcămințile Hitită / Khattă și Gotă s-au putut observa mari asemănări; ‘Sirienii Albi’ din Capadochia - după cum a consemnat Strabon - arătau ca înalți Ariani, îmbrăcați în stilul ulterior recunoscut ca ‘Gotic’ (sau Getic, după cum au fost anterior notați Greco-Roman: prefixul ‘Ghe’ / ‘Go’ a fost versiunea mai moale a Sumerianului ‘Ka’ de la Kasiți / Kușani). Guții iar apoi Khattii / Hitiții au fost Geți / Goți primitivi. Identitatea Indo-Gotă a apărut la Khatti / Hitiți și în arhitectura bazată mult pe lemn ori prin semiarcul azi numit ‘Gotic’ - cea mai nobilă dintre formele religioase de construit - ce exista în capitala Anatoliană Hitită la cele mai vechi clădiri, din mileniul II î.C. În plus, Cultul Solar a fost prezent la toți, până la Goți; de fapt, ei s-au caracterizat prin sistematicile tendințe monoteiste, la sfârșitul Antic de pildă remarcându-se de la Geți / Goți până la Scoțieni mari figuri creștine, ca Sf. George în Capadochia cu crucea sa roșie, episcopul Ulfila la Dunăre cu Biblia Gotă, ș.a”.
Se poate observa că gorunul / stejarul a fost arbore sacru pe un teritoriu imens, din N Indiei până la Atlantic, investit cu privilegii de către stăpânii fulgerelor (pentru că e trăznit cel mai des - dintre toţi copacii - la care s-au adăugat alte însuşiri: că e din lemn de esenţă dură, are dimensiuni impresionante, e longeviv şi semnifică forţă): craca şi cârja, înrudite cu rădăcina Indo-Europeană “kark” (ce a dat şi Latinul “quercus” pentru gorun / stejar), iniţial erau joardele” / beţele “magice” - chiar noduroase - luate dintr-un stejar / gorun sacru. Oamenii au observat că preferatele mistreţilor pentru hrană sunt ghindele stejarilor, înaintea apariţiei aşezărilor umane berzele preferând să-şi crească puii în coroanele stejarilor - făcându-şi cuiburile în vârfurile lor - iar lemnul stejarului des a fost folosit la construcţia templelor; de pildă, în Europa stejarul / gorunul era arborele sacru al lui Zeus = “zeul zeilor” la vechii Greci, al Zeului Perun / Pe-Run” la Baltici, ca arborele național la Români, Germani, ș.a. Gorunul este integrat atât etnologic, cât şi lingvistic, mitului fundamental: cu rădăcinile sale înfipte adânc în pământ şi cu vârful ridicat spre cer, era arborele axial, asigurând comunicarea dintre lumea subpământeană, cea terestră şi cea celestă (cârja era de obicei băţ rupt din gorun iar craca onomotapeic reproducea glasul divin din pădure la ruperea crengii); e interesant că la Maltezi arborele sacru e tuia - numit de ei għargħar” - conifer înrudit cu chiparosul, ienupărul / adică turcelul, etc. (pe partea răsăriteană a golfului capitalei Valetta a Insulei Malta se află localitatea Kalkara 35,53 lat. N, 14,31 long. E, între localitățile Xghajra și Birgu).
Steagul Kalkarei
Inclusiv provenienţele denumirilor de carcasă, carceră / zarcă, cârciumă, etc. sau chiar (prin permutarea literelor) a numelui rumegătoarei cinstite din vechime, capra - Românii încă având obiceiul umblatului “cu capra” de Anul Nou - îşi au sorgintea din acelaşi trunchi lingvistic, cap-ra ajungând şi asociată cu soarele Ra; în “Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale”, autorul Ivan Eseev - profesor la Universitatea de Vest din Timişoara - a precizat: “De la denumirea acestui animal a derivat cuvântul ‘capriciu’, deoarece simboliza gustul pentru libertate, libertinaj, desfrânare, încăpăţânare. În culturile arhaice ale lumii apare adesea ca întruchipare a materiei prime, a mamei primordiale care cu laptele ei hrănea zeii. În calitate de simbol al fecundităţii şi fertilităţii, capra şi ţapul figurează în riturile agrare ale popoarelor din SE Europei, inclusiv la Români (jocul cu măşti, ‘capra’, etc)”. Jocul păgân al caprei a fost iniţial un ceremonial grav - un element de cult - făcând parte din ritualurile menite să aducă rodnicie în Noul An. Gâlca în vechea Română însemna nod (în Meglenă “golcă”) sau o umflătură (în Bulgară “gălka”) cu dese referiri atât la porţiunea îngroşată a firelor textile toarse, cât şi la imflamarea gâtului; descântecele de “gâlci” au fost frecvente în folclorul Român (după cum a studiat de exemplu lingvistul Aurel Cândrea 1872-1950, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti). Călcâi - şi cu toate derivatele sale, ca de exemplu verbul “a călca”, etc. - etimologic e legat tot de Gherga (inclusiv “barbur” se folosea pentru călcâi, ca şi pentru călcâile încreţite ori brodate ale cămăşilor); scorpionul înţeapă de obicei călcâiul iar şarpele muşcă tot acea parte (călcâiul serveşte într-un fel drept bază fiinţei umane, caracterizată prin poziţia verticală, căci lovit în călcâi, omul cade): de aceea, faptul că viaţa evada din trup tocmai prin călcâiul prin care pătrundea moartea n-a fost deloc contradictoriu pentru logica imaginativă. O apropiere de familia lingvistică Gherga o are şi cuvântul “cartea” - păstrat în Română / Bănăţenii zic “carcia” - care îşi are legătura cu Garghea. Printre plămădirile lingvistice Gherga - ca de exemplu “cult” din Gurg, “cerc” din Gherg, “carte” din Garghe, etc. - a fost şi “calcul” din Gargur: despre ansamblul de operaţii matematice făcute cu scopul de a găsi valorile unor mărimi prin “calcul” se poate uşor observa că provine din Gargur; socotitul a început prin ţinerea evidenţelor prin scrijelirea de tip răboj pe oase încă din Epoca Pietrei, derivarea denumirii de calcul - reproducând Gargur - probabil provenind din străvechea sa practicare datorită mulţimilor Ghergare (acelea, în mod deosebit - la începuturi - se înmulţeau prin orgiile ce debutau cu “hârjoane” în locurile amenajate special pentru dragoste, anume grădinile). În imaginea următoare se poate vedea o monedă Tracă de la mijlocul mileniului I î.C.: