 |
Civilizația Dunăreană în mileniul V î.C.
|
România are foarte multe valuri de pământ (structuri artificiale, făcute de stră-vechii oameni: “Valahii”); cea mai mare realizare - dintre toate valurile de pământ - a fost megalitica “Brazda lui Iorgu”, datând din neolitic (și recondiționată de-a lungul vremurilor, până în Antichitate). La sfârşitul mileniului V î.C., delimitarea dintre organizarea agricolă (din S) şi organizarea pastorală (din N) s-a făcut fizic prin Brazda lui Iorgu / Novac - “Brâul Pământului” - începând de la apus spre răsărit, în Bazinul Dunării inferioare, la limita primei Civilizaţii Europene: a fost primul hotar imperial concret al Vechii Lumi, creat datorită apariţiei Kurganilor / Gorganilor patriarhali (a avut şi numele popular de “Brazda Jidovească” / “Brazda Gealaţilor”, realizarea sa fiind atribuită străvechilor “Uriaşi”); Brazda Uriașă din spațiul Valah / stră-Român a marcat ruta cea mai populară a migrărilor - accesul încă din neoliticul agrar fiind “pe hotar”, legiuire pentru a nu tulbura nici una dintre proprietăți / stăpâniri de pe cele 2 părți laterale ale sale - căci traficul uman avea dublu sens (cel Kurgan de stabilire - dinspre E spre V - și cel mai firav de răspuns ulterior, respectiv de retragere, în sens invers). “Brazda lui Iorgu” a constat dintr-un uriaș șanț în care băltitul era curent, cu valul de pământ aferent de-a lungul său, realizatorii iar apoi autohtonii locuind pe “malurile” / “terasele” din preajma marelui val de pământ al imensei Brazde rămânând cunoscuți ca “Valahi” (mocirla marelui șanț al Brazdei era roditoare pentru diversele culturi agricole ale străvechilor Valahi iar valul de pământ corespunzător era Cale Sacră de deplasare ușoară în acele vremuri, când încă nu existau drumuri); agricultorii - după defrișarea codrului pe fâșia necesară cultivării - săpau ritualic un șanț: pământul stivuit în malul / valul alăturat delimita ca hotar respectiva suprafață iar deplasarea pe el - fiind mai sus - era mai facilă, jos fiind mlăștinos (timp de milenii, oamenii s-au obișnuit să se tot deplaseze pe hotare, acelea fiind limitele / granițele pământurilor lor, pe care le supra/vegheau de acolo). Valahii din cele mai vechi timpuri au supra/vegheat trecerile hotarelor (fie că acelea erau acvatice sau nu), vadurile, strâmtorile ori trecătorile având valuri - ca de exemplu ale apelor curgătoare - sau fiind valuri de pământ artificiale, făcute de ei; e interesant că la Greci pentru “stradă” se folosește “odoi” (la Pindar cu sensul chiar de călăuzire / “călă-uzire” pe “calea” marcată de piloni, apropierea de “uzi” / “ud” - ca de Eden - fiind evidentă) iar la Turci - a căror Țară e pe ambele maluri ale Strâmtorilor Garganele / Dardanele și Gherghel / Cherchel = Bosfor - pentru “Vale” se folosește termenul “Vadi”. Academicianul Ion Mușlea din Ardeal - care a înființat Arhiva de Folclor din România - a documentat utilizarea populară până în Epoca Modernă a cataligelor / picioroangelor, de pildă în lucrarea despre “Șcheii de la Cergău” din 1929 observând că acolo era “noroi și noroi, în lunile de primăvară și toamnă, cel puțin; e atâta ‘tină’ - cum se zice aici - încât copiii merg la școală pe catalige (pe care Șcheii le numesc ‘kicioroange’) și tot pe catalige vin fetele și feciorii la fântână = un spectacol amuzant, fără îndoială, deși felul acesta de a umbla nu e un joc, ca în alte părți, ci un mijloc de deplasare ca oricare altul: aceasta se poate vedea și din forma specială a cataligelor Ceorgovenilor, căci pe când în alte părți ele sunt lungi, chicioroangele Șcheilor nu trec de genunchi, unde se prind cu curelușe și astfel mâinile rămân libere”. Corespunzător păsărilor acvatice - cu picioare foarte înalte / lungi, permițându-le să umble prin smârcuri ori prin ape puțin adânci - din vremuri străvechi oamenii și-au adaptat deplasările prin medii umede (îndeosebi deoarece drumurile amenajate lipseau) cu picioroange / catalige: deopotrivă astfel își facilitau accesul în fertilele zone umede, aveau o perspectivă mai bună - de la înălțimea cocoțării pe picioroangele de lemn - iar cei care le foloseau erau și văzuți de ceilalți oameni ca “Uriași”; înălțarea pe catalige permitea vederea la distanță în spațiile deschise, vegherea mai profundă a vadurilor - cei abili astfel fiind respectați ca “Gealați”, fiind stimați “Uriași” datorită utilității lor - pe glob folosirea picioroangelor fiind răspândită pretutindeni (iar străvechii Gherghi - se poate presupune - nu au fost străini de așa ceva): inclusiv azi se mai practică și pescuirea de pe picioroange, etc.
 |
| Catalige / picioroange (mileniul I î.C.) |
Viziunea celor cu tălpile pe pământ despre cei înălțați pe catalige putea fi ca despre cei “cu capul în nori”: puținii dar grozavii Uriași - așa cum îi vedeau cei de la sol - efectiv vedeau diferit zona înconjurătoare (mai cuprinzător / mai amplu = “de sus”), ceea ce însemnau alte opinii față de cele înrădăcinate ale majoritarilor “de jos”. Cu timpul, bețele purtate de vechii oameni au căpătat diverse semnificații de putere, ca de exemplu:
· Magică prin kerykeionul / caduceul purtat de mesagerul divin Hermes = “Gher-moșul” (respectiv, de cel din vechime)
· religioasă prin cârja arhierească / preoțească (sacru toiag, uneori chiar mai înalt ca statura purtătorului)
· regală prin tipicul sceptru asociat cârmuitorului (de exemplu, primul sceptru din lume s-a atestat în spațiul stră-Român)
· etc.
(Pe partea Magico-religioasă - cea mai veche, de altfel - se poate remarca onomastica Ghergană concretă, anume ca Magicul “kerykeion” și respectiv “cârja” preoțească).
 |
| Kerykeion și Cârjă |
Realizarea Brazdei lui Iorgu în N Dunării / respectiv în S Carpaților a durat mult timp - implicând deopotrivă oameni mari și oameni mulți - efortul de lucru fiind inclusiv în mileniul IV î.C. (apoi a continuat spre răsărit, în mileniile următoare ajungând în Asia); Dunărenii din Sud erau demarcați prin uriașa Brazdă de Hiperboreii din Nord, în Antichitate de pildă știindu-se despre Barbarii din Nord că ziceau Valahi ziditorilor / jidovilor din Sud: la Români - așa cum a arătat inclusiv Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939 - “bâr” este “interjecția cu care ciobanul mână oile” (astfel fixându-se și “berbece”), identificarea cu Barbarii ca atare fiind firească, aceia ca proeminenții bărbați preocupați astfel. Barbarii Gheți - știuți ca “Oamenii Pământului Ga” - care au avut în Asia Centrală și Mesopotamia populația Gută ca înaintașă în mileniul III î.C. ori pe cea Khetă (formată din Hetei, populând Imperiul Hitit) în Mesopotamia și Asia “Mică” a mileniului II î.C., acolo unde trăiau s-au obișnuit să traseze hotarele în Vechea Lume, ei moștenind asemenea atribut de Gardieni imperiali chiar din Bazinul Dunării / populat de Valahi până în prezent, de exemplu pe malul Sudic al Defileului Dunării Gherdap trăind “Vlahi” și azi, la începutul mileniului III, după cum poate constata oricine din cele 3 Țări care se întâlnesc acolo, anume România, Serbia ori Bulgaria. Construirea unui asemenea monument uriaş necesita un grad de organizare şi de diviziune a muncii ce putea fi obţinut doar prin autoritatea unei elite cârmuitoare, respectiva structură megalitică ivindu-se prin efortul coordonat de cooperare al populaţiilor de ambele părţi ale sale, deopotrivă din S şi N (e de observat că în lume primii megaliţi - construcţii din piatră - au fost în Europa iar apoi au apărut de pildă movilele gorgane în EurAsia, ziguratele în Asia Centrală / Orientul Mijlociu, unde Sumerienii, conform “Lexiconului” lui John Halloran, aveau termenul “zig” pentru “zid”, piramidele în NE Africii, etc.): celor care au ridicat “brazda” - adică uriaşul val de pământ, în N Dunării inferioare - şi urmaşilor lor li s-a fixat, inclusiv de la masivul val al său, numele de Valahi (apoi li s-a spus Valahi de exemplu în Antichitate şi celor din Imperiul Roman care au ridicat valuri de pământ, chiar dacă au făcut-o nu numai din motivul de hotar pentru a-şi marca graniţele, ci chiar ca să-şi apere astfel teritoriile). La S de Munții Carpați, măreața Brazdă neolitică a delimitat Nordicii Munteni de cei de la Vale: trăind în așezările “var”, Valahii care au zidit uriașul megalit și-au binemeritat denumirea de “Jidovi” = “zi-dovi” / zidari buni executanți de ziduri / “muri” (de marcare a zonei lor dar și de protecție a așezărilor lor); în zonele stâncoase ale înălțimilor n-avea rost de realizat vreo brazdă, însă valurile de pământ în terenurile mai joase - pe dealuri și la șesuri - erau semnificative. În general, în neolitic, trasarea brazdei era pretutindeni considerată un act sacru (şi - în primul rând - un act de fecundare a pământului, chiar un act de deflorare / dezvirginare): era luarea în stăpânire şi fecundarea pământului virgin de către omul transcendent (intermediar între Cer şi Pământ); după cum au consemnat şi autorii Francezi ai “Dicţionarului de simboluri”, la început - în Epoca Pietrei - primul arat trebuia făcut de cupluri iar uneori era însoţit de împreunări sexuale (plugul ţinea de simbolismul falic şi brazda întruchipa femeia), marea Brazdă a lui Iorgu din Bazinul Istrului fiind un uriaş monument megalitic / referință mondială a aşa ceva. Sfera de influenţă a Amazoanelor / a “zânelor Mamei” pe atunci era din Valea Dunării inferioare - denumită Istru - în Sud, acoperind Balcanii, N Saharei (din Munţii Atlas ai actualei Algerii, până în Egipt) şi Anatolia; Ghergarii erau partenerii favoriţi ai Amazoanelor / ai “fiicelor Marii Mame” şi erau în Nordul lor - ştiuţi ca Hiperborei / denumirea bourilor, animalele asociate lor, fiindu-le emblematice - în ceea ce în vechime era numit Caucaz de ambele părţi ale Mării Negre: la V de Pont în zona denumită apoi, din timpul Romanilor, drept “Cârpaţi” - după felul războinic de a cârpi / a lovi și apoi a fugi sau după portul cu “cârpe” al capetelor ori poate și după faptul că-și făceau inclusiv locuințe din chirpici - iar la E de Pont în zona ce a rămas şi până în prezent denumită drept Caucaz (mai în E - în prelungirea acelora - au fost în vechime Munţii Gherghi şi Caucazul Indian, cu denumirea de azi Himalaia / Hima-laya).
 |
| Divinul “Osi-ris” / Osiris |
În 2005, autorul Ion Drăgușanul în “Datina, Biblia Românilor” a scris: “Osiris şi-a dus felahii în delta Nilului, întemeind Egiptul de nord, cel de sud fiind înfiinţat de Seth. Se ştie că şi sumerienii ori grecii, începând cu valul dorian, au plecat de pe malul stâng al Dunării. Se ştie că vatra iniţială a lumii europene a fost cuprinsă între Don și Rin, între Dunăre și Marea Baltică, Carpaţii având rolul de centru spiritual, rol confirmat şi de tăbliţele de la Tărtăria, dar şi de simbolul muntelui, prezent în toate religiile popoarelor desprinse din acest spaţiu. Un spaţiu în care s-a întemeiat şi o datină comună, pe care cei mai mulţi au abandonat-o, subjugaţi fiind de alte datini, de alte legi. Datina a fost concepută ca Lege, iar amintirea Legii lui Anu încă mai dăinuie, ‘c-aşa-i Legea din bătrâni’, demnă de ţinut minte. Osiris a fost prezent în tradiţiile româneşti drept împăratul Ostrea-Novac, cel care ar fi tras brazda lui Novac la hotarul ţării. În vechile litanii ale egiptenilor, publicate şi la noi sub titlul ‘Cartea Egipteană a morţilor’ (în care e numit ‘Osiris Ani’, nici un scrib neîndrăznind să preia numele zeului), se aminteşte că una dintre gloriile lui Osiris consta în aceea că el ar fi deschis drumurile din regiunea nordului. Cultura egipteană a fost precedată de alta, cu mult mai veche decât aceea a popoarelor asiatice. Civilizația egipteană a fost pelasgă, începând din neolitic. Prin urmare, felahii egipteni n-ar fi decât pelasgi, ceea ce înseamnă că numele de valah vine din aceeaşi rădăcină, însemnând pelasg. Caz în care mărturia călătorilor străini referitoare la pretenţia românilor că ei s-ar trage din Flachus ar fi justificată, Flachus fiind - în fond - Pelasg, deci un rege ancestral bine conservat de memoria obştească a românilor, de obicei şi de tradiţie. Osiris a fost recunoscut de antici - după cum a scris de pildă în secolul I î.C. poetul Tibul - drept cel care ‘primus aratra’ (a arat primul) şi ‘primus inexpertae commisit semina terrae’ (a semănat primul). Dar aceeaşi glorie a primului semănător a revendicat-o şi Saturn, ‘zeu pământesc’ / ‘strămoşesc’ (conform syriacului Lucian din Samosata), pe care ‘geţii îl numesc Zamolxis’ (conform lui Photius), adică Zeul Moş sau Moş Timp (Saturn, Cronos), lui fiindu-i dedicaţi munţii şi luna decembrie, ‘Indrea’, cum o numeau vlahii, adică ‘luna omului’, în cinstea căreia s-a încetăţenit tradiţia numită ‘Jocul caprei’ sau ‘Jocul cerbului’ (care, în fond, amintesc şi de Orpheu, al cărui nume era, în traducere, Cerb)”. În 2006, Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti a studiat etimologia Carpatică în legătură cu “Khalkos” (lingvistic şi mai aproape de Gherga): “Etniconul era un grup din sudul Pontului; plasat în context pre indo-european, ‘kal’ îl identifica pe ‘kar’ = ‘munte’. Exemple tipice sunt Karpatos - insulă în Egeea - ori Carpaţii; în Carpaţi, aurul (grecul ‘khrysos’) a fost exploatat din timpuri imemoriale: numele grec pentru ‘aur’ e conectat de arhaica rădăcină însemnând zonă montană, adică locul unde era exploatat”. Este de observat că înaintea Războiului Troian, Balcanii au fost colonizaţi de Cauconii din Anatolia: o populaţie Caucaziană. Din N Caucazului au pornit cele 3 valuri Kurgane, ale celor care au ridicat Gorgane (partenerii Amazoanelor dar şi fiii acelora): primul val Gorgan - din Epoca Pietrei - a şocat Vechea Lume, năvălind pe cai; al doilea val Gorgan a deschis Epoca Bronzului iar al treilea val Gorgan a consolidat patriarhatul. Este de ştiut că legenda Elenă a atribuit Aheului Perseu, împreună cu anturajul său, spre sfârşitul Epocii Bronzului, în mileniul II î.C., exterminarea Amazoanelor şi Gorgonelor din N Africii, Amazoanele pentru ultima oară în istorie organizându-se în Caucaz - ca partenerele Ghergarilor - la sfârşitul mileniului I î.C., după cum de pildă a consemnat Strabon, Gorgonele / Gherganele avându-şi atestată constant prezenţa şi în spaţiul Grec până atunci (de altfel, etimologic însuşi denumirea de Greci provine de la Romani, prin derivarea de la localnicele Gorgone, care vorbeau “în Grai”).
 |
| Cu purpuriu Brazda lui Iorgu |
În N Dunării inferioare, Brazda respectivă - cea mai mare construcţie megalitică din lume / de fapt o realizare faraonică înaintea existenţei faraonilor - şi-a avut prima piatră de hotar implantată în secolul XLIII î.C., în urma introducerii pe Valea Istrului / Dunării inferioare a agriculturii cu plug având cuţitul din corn de taur, de către Gherganul Osiris = “Osi-ris”, adică “regele Osi” / “As” (atunci s-a încheiat vechea perioadă a Civilizaţiei Bănăţene - constituind “cordul” = inima Civilizaţiei Dunărene - şi a început calendarul Egiptean, căci Zeul împreună cu anturajul său s-a dus în N Africii, acolo răsărind Civilizaţia pe fertila Vale a Nilului); se poate remarca paralela neolitică dintre ceea ce era descendența EurAsiatică a foștilor Uriași - albii Cro Magnon / Neandertali din paleolitic - simbolizați prin divinul Osiris și respectiv fratele Set, simbolizând negrii Homo Sapiens / descendența Africană (se știe că Set și-a măcelărit fratele Osiris dar urmașii aceluia, nu ai lui - începând cu fiul Horus al divinului Osiris - au cârmuit pe Valea Nilului inferior / în Egipt: la sfârșitul neoliticului, când s-au ivit primii faraoni, aceia s-a demonstrat că au fost de genul mai recent alogen alb iar nu de genul uman mai vechi, autohton negru). Exact din acel timp al realizării Brazdei lui Iorgu şi al debutului calendarului Egiptean - adică secolul XLIII î.C. / când în Bazinul Nilului inferior a demarat Era Zeilor - în Bazinul Dunării inferioare a fost datat în 2005 (la iniţiativa profesorului Gheorghe Lazarovici de la Universitatea din Reşiţa / reședința judeţului Caraş-Severin) cu radiocarbon la un laborator în Roma scheletul Marii Preotese de la Tărtăria, descoperit cu tot inventarul său de obiecte, inclusiv având o brăţară realizată din scoicile Mediterane Spondylus: aşadar, cu un mileniu mai devreme decât estimarea iniţială (dar totuşi, cu un mileniu înainte de atestarea pe glob a următoarelor scrieri, cu hieroglife şi cuneiforme, în Egipt / Africa şi Siria / Asia); se poate rapid remarca inversarea principalelor figuri divine - de gen feminin, respectiv masculin - între Bazinele inferioare ale Fluviilor Dunărea și Nil. În 2005, arheologul Român Gheorghe Lazarovici şi arheologul Italian Marco Merlini au descris împreună lucrurile ei, ale Marii Preotese Nord Dunărene (înfăţişându-i şi falusurile): “Pe tăbliţa dreptunghiulară - ce o avea în mâna stângă - vedem un păstor, sprijinit într-un toiag, care veghea o turmă de cerbi, la marginea unei păduri. Fiind vorba despre o preoteasă, cuvântarea era probabil de genul ‘Eu vă păstoresc şi trebuie să am grijă de sufletele voastre, precum păstorul are grijă de turma sa’. Falusurile erau obiecte direct utilizate în ceremoniile de fertilitate / fecunditate sau dezvirginare / deflorare rituală. Distrugerea lor - erau din ceramică, atât falusul mare, cât şi falusul mic - ar fi putut cauza probleme făptuitorilor. Celelalte 3 tăbliţe - cu orificii, ca nişte amulete, ce se puteau suprapune - fiind împărţite în câmpuri puteau avea legături cu calendarul uman, legat de ciclul menstrual. Similarităţi s-au găsit prin săpăturile din Zorlenţu Mare / Banat. Iniţial, tăbliţele au fost albe, frumoase (erau văruite), încălzindu-se uşor în contact cu atingerea mâinii, în momentul când se încredinţau cuiva în procesul de iniţiere. Poate chiar acesta să fi fost şi motivul pentru care au fost făcute cu lapte de var şi nu din gresie. Marea preoteasă a murit la circa 60 de ani. Rămăşiţele ei au fost analizate la Iaşi şi la Roma. Suferea de osteoporoză. Statutul ei a fost foarte important: scheletul său a fost lăsat în aer liber 7 ani pentru a se descărna, înainte de a fi îngropat. O legătură se poate face cu obiceiul existent la români - dar şi la vechii indieni - de a spăla osemintele după o perioadă de 7 ani de la deces”.
Pentru dobândirea puterii absolute asupra vastului Imperiu, Osiris s-a luptat cu fratele său mai mare Set (diminutivul de la Saturn = Crăciun) și a fost înfrânt de acela: la sfârşitul mileniului V î.C., Civilizaţia din Bazinul Dunării - delimitată prin Brazda lui Iorgu de consolidata Cultură Cucuteni din Nord - a influenţat în Sud formarea Civilizaţiei din Bazinul Nilului (în mileniul IV î.C. fiindu-i înregistrată prin scris influenţa şi în Mesopotamia, adică în Bazinele Eufratului şi Tigrului); în plus, se ştie că de la sfârşitul mileniului V î.C. Bazinul Ghaggar din N Indiei a fost influenţat agricol atât de către Orientul Apropiat, cât şi de către Egipt. Cultura Cucuteni, desprinsă din Cultura Vincea / Grocka ale cărei simboluri erau purtate de artefactele Turdaş-Tărtăria, a fost relevată pe larg de către arheologul German Hubert Schmidt 1864-1933, însurat cu fiica moşierului Gheorghiu care stăpânea Dealul Cetăţuia 47,16 lat. N, 26,56 long. E din comuna Cucuteni / judeţul Iaşi (în imediata vecinătate - pe Valea Râului Cârjoaia - fiind comuna Cotnari, vestită podgorie, de asemenea cu existenţa din neolitic); o bună parte din spaţiul Românesc de la sfârşitul neoliticului al Culturii Cucuteni, cu extindere până pe litoralul Dobrogei, a fost cârmuit apoi - în Epoca Bronzului - din Gherghina / Galaţi ca stat aliat Troiei, organizat în secolul XXVIII î.C., după 2 secole de la întemeierea Regatului Troiei (ce era din secolul XXX î.C. / de la începutul mileniului III î.C.): a fost Regatul Heraclizilor (din care au pornit Dorianii spre Sud, în secolul XII î.C., la începutul Epocii Fierului). În 2009, Dr. Romeo Dumitrescu a scris despre figurinele în cerc ale Culturii Cucuteni (provenind din Cultura anterioară aceleia, adică din pre-Cucuteni, un sit arheologic de referință pentru începutul Culturii Cucuteni fiind și la Găiceana 46,20 lat. N, 27,13 long. E / județul Bacău, unde inclusiv acum trăiește Gherga): “Statuetele feminine au fost dispuse împreună cu biluţe (21 perforate parţial, 42 total), scăunele şi conuri; s-a presupus că biluţele şi conurile formau reprezentări ‘phalice’. Consider că ele ar trebui interpretate ca o ‘trusă de fertilitate’, în legătură cu ciclul menstrual optim. Tratatele medicale menţionează că astăzi perioada menstruală de 21 zile este rar întâlnită (în special la unele populaţii izolate din zonele muntoase); acest tip de perioadă menstruală e moştenită genetic, adică o fiică, a cărei mamă a avut perioada menstruală de 21 zile, va avea şi ea la fel, cu o perioadă foarte fertilă între 13 şi 15 zile. Am întocmit calendarul menstrual, în funcţie de modul de dispunere al statuetelor şi de elementele simbolice ale acestora grupându-le astfel: 4 statuete cu picioarele desfăcute, 9 statuete simple cu scăunele, 7 statuete cu sâni şi 3 statuete cu incizii pe abdomen (dintre care 2 aparţineau grupului cu sâni). Statuetele cu picioarele desfăcute pot sugera menstruaţia. Una din statuetele următoare prezintă o incizie pe abdomen şi scaunul pe care e aşezată are în partea superioară semnul triunghiului pubian. Din următoarele 7 statuete (cu sâni), primele 2 dintre ele au incizii pe abdomen. Ultima statuetă e extrem de mică, având o structură similară embrionului. Suprapunând schema peste perioada menstruală lunară, primele 4 statuete - cu picioarele desfăcute - ar corespunde perioadei menstruale. Concluziile - din punct de vedere medical - sunt următoarele: într-un timp când puterea rezida în număr, precucutenii şi cucutenii aveau nevoie de cât mai mulţi copii; acest ansamblu de statuete reprezintă o schemă a perioadei menstruale şi a perioadei fertile. Probabil că fiecare cuplu primea în dar o ‘trusă de fertilitate’, înainte de căsătorie. Comparând perioada menstruală actuală - de 28 zile - cu cea a cucutenelor, probabil de 21 zile, este extrem de probabil că rata de fertilitate a cucutenelor să fi fost cu 30% mai mare decât a noastră; acest fapt ar explica explozia demografică sesizată în culturile pre-Cucuteni şi Cucuteni. Probabil că, după menopauză sau după moartea femeii, aceste ‘truse de fertilitate’ erau aruncate şi statuetele distruse ritual, ceea ce ar explica raritatea lor”. (Totuşi, din acele timpuri s-au păstrat mii de figurine = “idoli”; Aromânul Dimitrie Bolintineanu a scris: “Era o datină veche, ca în timpul procesiunilor religioase păgâne, a ține în mână statue și statuete, reprezentând pe zea sau pe zeul ce se celebra. Toți păgânii trebuiau să le aibă cu ei în procesiune, unele fiind și de lemn. Ele se găsesc încă astăzi între antichități. Acele statuete le mai purtau chiar în bătălie luptătorii”. Obiceiul idolilor ușor de purtat a fost puternic răspândit și în Asia, regăsit în Anatolia, Mesopotamia, etc). În 2012, cercetătorii Francesco Menotti și Aleksey Korvin au studiat cele 3 stagii ale Culturii Cucuteni - formarea, dezvoltarea și declinul - în 2017 Dr. Mihai Popescu observând că aceea a ajuns din România via Ucraina până în ceea ce azi e Belarus:
 |
| Răspândirea Culturii Cucuteni |
În neoliticul Românesc, brazda făcea parte din ritualul întemeierii: trasarea ei era actul Magic de înstăpânire asupra teritoriului şi de culturalizare a spaţiului, ca un brâu ocrotitor împotriva invaziei forţelor haosului; popular, uriaşa Brazdă a lui Novac - împăratul Jidovilor / Uriaşilor - era ştiută ca “Troiană” (termen Anatolian, folosit pentru valul de pământ apoi și în cazul întăriturilor Troiei): e de observat că exista dinaintea Troiei şi a fost trasată de la apus către răsărit, cu pământul aruncat spre miazăzi - în semn că era direcţia importantă de închinare - pe partea dreaptă, cea de valorizat în viaţă (academicianul Petriceicu Haşdeu a scris în 1887 că “în astronomia poporană ‘Calea lui Troian’ era una din numirile ‘Drumului de lapte’, negreşit acestea fiind nişte chestiuni cât se poate de interesante”). “Valul” de pământ pentru marcarea hotarului a fost cuvânt utilizat de Traci și Iliri, ulterior Romanii au avut “vallum”, vechii Germani “wal”, etc. (era apropiat de străvechiul “var” pentru “așezare”). Carianul Herodot a precizat în “Istorii” 2:144 că Osiris - Zeu în Bazinul Nilului dar Zeu și în Bazinul Dunării / implicat în trasarea Marii Brazde - a fost asimilat de către vechii Greci ca Apollo iar Oros / Horus, fiul lui Osiris, era asimilat de către vechii Greci ca Dionis (arheologul Francez Raymond Weill a afirmat că Osiris era legat de puterea Asura din Sumer / Ghienghir).
 |
| Zeul Dionis |
“Troiana” / Brazda Mare a început din Vest către Est, realizată întru întâmpinarea Soarelui, luminător diurn ce are implacabila circulație de la răsărit spre apus, ca un uriaş val de pământ, având marcarea cu lespezi înfipte la distanţe ce le făceau succesiv vizibile - codrii fiind defrişaţi pe traseul său, semănând unei “artere verzi”, ca un culoar / coridor - existând în N Dunării inferioare în Banat de la confluenţa Tisei cu Dunărea până la Gherdap / Porţile de Fier iar apoi în N Câmpiei Române (ce avea un vast codru) până la confluenţa Siretului cu Dunărea, la Gherghina / Ghertina; atât la Gherdap cât şi la Gherghina - ambele pe malul stâng al Dunării - au fost Altarele / Templele Mamei Ghirghe: puncte de referinţă foarte importante pe atunci. Aşezările bolovanilor sau lespezilor erau în şir regulat la mici intervale unele de altele: monumentala înşiruire de pietroaie, ce ajungea din Banat până la N de Marea Neagră, forma o construcţie megalitică unitară. Hotarul simbolic din apusul Mării Negre - sub forma brazdei agricole - în răsăritul Mării Getice / Negre a devenit apoi zid, în Caucaz, adică în Munţii aflaţi până la Marea Caspică (în vechime denumită Marea Ghergană): Marea sărată Ghergană (nu are vreo ieşire) conţine cel mai mare volum de apă interioară din lume; acolo - între Marea Getică / Neagră şi Marea Ghergană / Caspică - Ghergarii şi partenerele lor Amazoane / “zânele Mamei” au ridicat ziduri din piatră lungi de sute de km, pentru a se delimita împreună faţă de celelalte populaţii, isprava continuând apoi şi la răsărit de Marea Caspică, frontiera Nordică a ceea ce a fost acolo Ghergania ajungând a fi marcată în Antichitate prin Zidul Gorgan, continuat Medieval în Extremul Orient de Chinezi prin Marele Zid (pentru apărarea lor de năvălitorii Nordici).
Ceea ce a început în Banat la sfârşitul mileniului V î.C. - prin marele val de pământ al Brazdei lui Iorgu / lucrare tipică Valahă - s-a terminat ajungând la Pacific, la începutul mileniului II (Valahii au realizat Valuri / începând European cu Brazda lui Iorgu, ce a devenit Mare Zid în Asia iar Kurganii au ridicat Gorgane). Ruta respectivă - de hotar, începând cu Brazda lui Iorgu, pentru orientarea în deplasări de-a lungul timpului - mai ales că în prelungirea sa răsăriteană erau Căile Gorgane, pline de tumuli, a fost utilizată în ambele sensuri, ca de exemplu de Hiperborei în drumul lor din Arctica la Adriatica până în mileniul II î.C. sau de către exploratorul Istrian Marco Polo în mileniul II, după cum a menţionat acela în faimosul său jurnal scris cu ocazia călătoriei sale din Europa până în China Medievală (e de ştiut că a copilărit fără tată şi a crescut în Corchira / Korcula pe când acea Insulă era cârmuită de Marsiliu Gheorgu). În Evul Mediu, Marele Zid Chinezesc - capătul răsăritean din EurAsia a ceea ce a început prin Brazda lui Iorgu = cea mai mare construcție megalitică din lume - a fost expresia celui mai mare efort de construire din lume (desigur realizat de către cel mai mare popor din lume); Europenii care au început așa ceva au rămas știuți ca “Valahi”: din grupul genetic bărbătesc “NO” - care a dat pe glob cei mai numeroși Homo Sapiens - Gherganii aparțin ramurii “N” iar Chinezii în majoritate aparțin ramurii “O” (iată încă o confirmare științifică a puterii din Vechea Lume a celor mulți care au zidit așa ceva unde au trăit). În Vechea Lume, Pelasgii - adică Peregrinii / Pelegrinii - atunci când se stabileau undeva erau remarcați ca realizatori de ziduri “Ciclopice” (masive, cele mai vechi fiind fără mortar / ciment): se știe despre centrul mondial al Pelasgiei că a fost spațiul stră-Român / Valah. În Europa, Valurile de pământ au continuat să apară de-a lungul vremurilor în multe părţi, realizatorii lor generic fiind denumiţi Valahi (la fel ca iniţiatorii din Bazinul Dunării inferioare); cei care le-au inițiat au rămas în memoria colectivă ca “Ji-dovi” / Jidovi = Uriașii care făceau jiduri / ziduri, cu scopul primordial al hotărniciei agricole (ulteriorii Kurgani au ridicat celebrele Gorgane - tumulii ca mormintele căpeteniilor lor - în scopuri religioase). Coloana de piatră preistorică s-a numit “balvan” până în Evul Mediu (după cum a scris Latin în Ungaria anului 1267 “Cronica Arpadiană”).
Căile Gorgane au constituit comunicarea dintre E şi V, începând cu invazia neolitică a triburilor Kurgane şi continuând apoi inclusiv cu comercianţii EurAsiei, Herodot Karka anunţând în “Istorii” 2:103 că încă existau în timpul său stâlpi Egipteni la Traci și Sciți (Europeni printre care în Epoca Bronzului au ajuns militarii faraonului Sesostris), Pindar 522-443 î.C. afirmând în “Isthmianica” 6:1 că pe monumentala rută Hiperboree unele obeliscuri aveau şi 30 de metri înălţime: “Căci mii de cărări / Ale faptelor frumoase rostirea le-a tăiat în piatră - lungi de-o sută / De picioare, toate laolaltă - până dincolo / De apa Nilului şi de Hiperborei”. De altfel, în N Munţilor Ural (districtul Troitsko din republica Komi) sunt 7 monoliţi - conform Tradiţiei reprezentând Uriaşi Samoyezi - 62,15 lat. N, 59,17 long. E, cu înălţimi între 30 şi 42 de metri:
 |
| Amazoană |
 |
| Brazda lui Iorgu a marcat limita Nordică a Stepei |
Uriaşa Brazdă dintre Banat şi Basarabia a rezultat dintr-un lung şanţ, cu pământul aruncat pe partea Sudică a sa, lucrarea fiind indicată până şi de vechii Egipteni prin “Cartea Morţilor” drept “Osirică” (a rămas săpat în piatră despre Civilizatorul Osiris că era de pe Calea Ghirga, proprietatea lui acolo, în Egipt, fiind notată drept “Gherg” de hieroglifele primilor faraoni - care au fost descendenţii lui - primul faraon, urmaşul său direct, supranumit “Luptătorul”, instalând de altfel la sfârşitul mileniului IV î.C. prima capitală a Egiptului în oraşul său natal Gherga de pe Valea Nilului; inclusiv poetul Pindar - care mai mult a lucrat pentru onorarea comenzilor particularilor înstăriţi decât pentru cererile comunităţilor - a scris în 478 î.C. că o rută străveche marcată asemănător ca a Hiperboreilor din N Dunării mai exista în lume doar în susul Nilului). La aproape 2 milenii şi jumătate după celebrul Osiris, care în a doua jumătate a mileniului V î.C. a influenţat totul între Valea Dunării şi Valea Nilului, în prima jumătate a mileniului II î.C. a fost procesul de influenţă în sens invers - din Valea Nilului în Valea Dunării - prin expediţia faraonului Sesostris (din Egipt via Georgia, după cum au consemnat Diodor Sicul, Valerius Flaccus, ş.a.): între Bazinele celor 2 Fluvii - Dunăre şi Nil - cele mai importante dintre acelea alimentând Mările vecine Neagră şi Mediterană, au fost legături puternice, începând din Epoca Pietrei (Egiptenii au fost atrași în Europa de prosperul Regat Heraclid din Epoca Bronzului, expediția faraonului Sesostris - după cum a scris și istoricul Carian Herodot 2:104 - ajungând la final să fie respinsă de către Traci). În secolul XIX, Francezul Louis Constant, alias Eliphas Levi, în “Istoria Magiei” a scris despre ce a fost simetric în trecut față de timpul său, adică în secolul XIX î.C., în Egiptul ce avea în centrul său prima capitală, anume portul Gherga pe Nil: “Diviziunea Egiptului a ajuns o sinteză Magică; numele provinciilor sale corespundeau figurilor numerelor sacre. Regatul lui Sesostris era împărțit în 3 părți: Egiptul de sus, figură a lumii celeste și patrie a extazului; Egiptul de jos, simbol al pământului; și Egiptul de mijloc, arie a științei și a înaltelor inițieri. Fiecare din acele 3 părți era divizată în 10 provincii denumite ‘nomii’ și plasate sub protecția specială a unui zeu. Acei zei, 30 la număr, grupați câte 3, exprimau simbolic toate concepțiile ternare în decadă, adică tripla semnificație naturală, filozofică și religioasă a ideilor absolute asociate în mod primitiv numerelor. Astfel au fost: tripla unitate sau ternarul original, triplul binar sau mirajul triunghiului, triplul ternar sau ideea întreagă în oricare dintre cei 3 termeni ai săi, triplul cuaternar adică numărul ciclic al revoluțiilor astrale, etc. Geografia Egiptului sub Sesostris a fost deci un rezumat simbolic al întregii dogme Magice a lui Zoroastru, regăsit și formulat într-un mod precis de către Hermes. Astfel, pământul Egiptean era o carte mare și însemnările acelei cărți erau repetate, traduse în pictură, sculptură, arhitectură, în toate orașele și în toate templele. Deșertul însuși își avea propriile învățăminte eterne și propriul verb de piatră se așeza de-a dreptul la baza piramidelor, aceste limite ale inteligenței umane, în fața cărora meditează de atâta timp un Sfinx colosal afundându-se încet în nisip. Acum, capul său mutilat se înalță ca și cum ar aștepta ca, înainte să dispară, să vină o voce umană care să explice lumii noi problema piramidelor. Egiptul este leagănul științelor și al înțelepciunii, căci îmbracă în imagini, dacă nu mai bogate, cel puțin mai exacte și mai pure decât cele din India, dogma veche a primului Zoroastru, cel cu 6 milenii anterior lui Platon”. (Profetul Zoroastru a fost cu peste 2 milenii înaintea Zeului Osiris, înaintașul - la rândul său - tot cu peste 2 milenii al faraonului Sesostris; cu situarea la mijlocul cursului Nilului prin Egipt, noma de la capătul Căii Sacre Ghirga, cuprinzând inclusiv porturile Abydos / principalul centru cultic al Zeului Osiris și Gherga / orașul primului faraon, era denumită chiar cum era: “Măreață”). Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “Cartea românească a morţilor” în 1999: “Tărâmul de după moarte (Iadul, cultivat de religiile indo-europene) nu a înlocuit definitiv peisajul edenic descris de cântecele româneşti de înmormântare. Dintre popoarele europene, românii sunt singurii care mai păstrează o filosofie a morţii încifrată în cântece funerare (‘Zorile’, ‘Cântecul Bradului’, ‘Cântece de Priveghi’, etc.); adunate laolaltă, aceste cântece rituale alcătuiesc o adevărată ‘Carte a Morţilor’, cu sute de versuri, cântată - acolo unde se păstrează obiceiul - la moartea fiecărui om. În aceste documente de excepţională importanţă pentru etnologi, lingvişti, istorici, filosofi, ş.a. nu apare niciunde ideea de Iad, în accepţiunea creştină a termenului. Zorile, moment al începutului de zi, sunt personaje mitice, zâne în cete fără soţ, de obicei 3 surori, prezente la ieşirea omului din existenţă şi intrarea sa în post-existenţă; se înrudesc cu zânele destinului - Ursitorile - care întâmpină noul-născut la ieşirea din pre-existenţă şi intrarea în existenţă, dar şi cu Zorile cântate mirilor dimineaţa, după consumarea actului nupţial, când în pântecele matern începe un nou ciclu vital, pre-existenţa. Numele generic de ‘Zori’ grupează mai multe texte funerare cântate - la unison sau antifonic - de un grup de femei în diferite momente ale ceremonialului funerar: Cântecul Zorilor impresionează prin arhaicitatea sonorităţilor şi puterea evocatoare a textului. Este de o măreţie greu de imaginat pentru cine n-a avut prilejul să audă sau să vadă vreodată obiceiul. Un exemplu de Cântec al Zorilor e cel cules în Borlova / judeţul Caraş-Severin: ‘Colo-n vale-n cale / I-o răchită mare / La aia cine se umbrea? / Maica Precesta / Jos să mi te apleci / Poale să-i săruţi / Ia să mi te ieie / Şi să mi te ducă / La mijloc de Rai / C-acolo-i de trai’.” Despre “Cartea Morţilor” la Români e util de reflectat asupra celor scrise de acelaşi Dr. Ion Ghinoiu şi în 2013: “Cuprinde texte de iniţiere a defunctului pentru drumul mitic care leagă ‘Lumea de aici’ de ‘Lumea cealaltă’, cântate de un cor feminin în momente semnificative ale ceremonialului funerar, sinonimă cu ‘Cartea tibetană a morţilor’ şi ‘Cartea egipteană a morţilor’. Mesajele sunt transmise prin monologuri şi dialoguri riguros formalizate. Sutele de versete cântate, unele de mare vechime şi de o tulburătoare frumuseţe, sunt adresate unor personaje mitice care locuiesc în Lumea cealaltă: mortului strigat pe nume sau printr-un nume tabu (Dalbu de Pribeag), zeiţelor destinului (Zorilor), soţului sau soţiei postume (Bradul, Suliţa), substituţilor mortului (Stâlpul, Crucea), adăposturilor postume (Sicriul, Pământul), zeiţei morţii în ipostaza păsării de pradă (Gaia, Corboaica), ghizilor providenţiali (felina, lupul), vameşilor, reperelor de orientare (mărul rotat, salcia), personajelor psihopompe (cerbul, calul) şi - în final - rudelor mortului din Lumea cealaltă. Ca metode de expunere se folosesc: descrierea amănunţită a drumului mitic şi a înfăţişării personajelor întâlnite; fixarea cunoştinţelor prin repetarea situaţiilor cheie ale călătoriei; comparaţia şi opoziţia drumului bun cu cel rău, a prietenilor şi neprietenilor. Iniţierea mortului se desfăşura după o severă planificare a timpului scurs între momentul morţii şi închiderea mormântului. Drumul până la mormânt e lecţia finală, de punere în practică a celor învăţate: i se arată, aşa cum i-a spus în Cântecele de Zori, unde şi cum trebuie plătite vămile (la fântâni, la trecerile apelor), unde şi când să se odihnească (la răscruci ca să aleagă drumul bun), etc. Textele Cărţii Morţilor se pot grupa după mai multe criterii: funcţia, destinaţia, timpul şi locul transmiterii mesajelor. Versetele - cu predominarea clară a celor hexasilabice - par a fi împietrite; ele sunt îndelung cizelate şi decantate nu numai de impurităţi poetice, ci şi de orice adaus care ar îngreuna transmiterea cu claritate a mesajului. Melodiile - care contrastează cu deznădejdea lugubră a bocetelor - au, prin sonorităţile lor preistorice, ecou profund în inimile îndoliaţilor, a celor care le ascultă; ele se topesc în natura înconjurătoare. Aria lor de răspândire este compactă în sud-vestul României şi relativ compactă în sudul Ardealului. Cântecele funerare nu sunt atestate la popoarele vecine românilor sau la alte popoare ale Europei; ele au elemente comune cu ceremoniile şi textele renumitelor cărţi ale morţilor (tibetană şi egipteană). În ‘Cartea românească a morţilor’, Iorgovan era reprezentarea morţii cu chip de om, binecunoscut în folclorul mehedinţean” (adică la Gherdap, căci Iorgovan / Iorgu - patronul uriaşei Brazde megalitice - era de acolo). Este de ştiut că la Nabta 22,3 lat. N, 30,42 long. E - în S Egiptului - din mileniul V î.C. există un observator astronomic megalitic (aranjat circular în format cunoscut pe atunci ca Gargar), având aliniamente ce corespund vechilor referinţe:
Denumirea Brazdei ca a lui Iorgu, apelativ din rădăcina Gherga, s-a împământenit prin Grecul nume Ghiorgo folosit iniţial pentru viteazul asociat ei, ulterior datorită Ionianului Hercule - Iavan în vechea limbă / pentru Ionian, care des se afla la Băile Herculane - ajungându-se la conferirea şi de Iorgovan (din formula Iorgu-Iovan; se poate observa că în unele balade Româneşti, prima femeie din lume era numită Iova, nu Eva: simbolul de viață era asociat atât primei muieri, cât și bărbatului Iorgu). Denumirea simplă de “Novac” - însemnând “cel nou” - a fost mai recentă în timp, poate fixată odată cu consolidarea valului de pământ de către Romani în secolul II şi apoi întărirea sa cu fortăreţe de către primul împărat creştin, Tracul Constantin “cel Mare”, în secolul IV (la sfârşitul acelui secol, datorită presării Goţilor din N de către Huni, ambele locaţii de la capetele Brazdei din Câmpia Română - Gherghina şi Gherdap - au fost abandonate, în prezent unele părţi ale vechiului megalit al lui Iorgu mai fiind vizibile doar pe anumite porţiuni). Exponenţii neolitici reprezentativi ai dinastiei cârmuitoare Gherga în Bazinul Dunării inferioare timp de 25 de secole - adică 2 milenii şi jumătate - au fost, la început Gheorghe / Gheorgu, respectiv Novac “cel Bătrân” şi la sfârşit Iorgu Iorgovan, respectiv Novac “cel Tânăr”; în memoria populară, ambii Ghergani “Novac” au rămas prin ceea ce la timpul lor au făcut “nou”: primul / “împăratul Uriaşilor” a organizat Vechea Civilizaţie Europeană prin individualizarea aceleia ca succesoarea Imperiului Atlant şi desprinderea de trecutul pre-diluvian iar ultimul a realizat Troiana, megalitica Brazdă prin marcarea hotarului după primul val Kurgan, separând Nordul cârmuit de Iorgu - de unde apoi au mai năvălit Gorgani / Kurgani - şi respectiv Sudul (ce curând după aceea prin puternica sa influenţă a dezvoltat Bazinul Est Mediteran, al Mării “dintre pământuri”). Vechii Egipteni şi Greci numeau asemenea linii de comunicaţii - ca Brazda lui Iorgu - drept “Căi Sacre”, marcate în unele locuri semnificative şi cu statui de Sfinți / Sfincși. În secolul I, istoricul Roman Curtius Rufus a numit aliniamentul megalitic al Brazdei ca a fiind a lui “Liber Pater” - de exemplu, o inscripţie Romană din Iliria / Dalmaţia îi numea pe Osiris în Latină ca Liber şi pe femeia lui Isis ca Libera - Românii conservând pentru împărat apelativul de “Ler” iar “Biblioteca” lui Apollodoros 3:5 a arătat că traseul (ştiut drept “Calea Gorgană”) se întindea printr-o ramură până în India. Cercetătoarea Venera Dumitrescu din România a notat în studiul “Din Galia până la Krasnodar, pe drumul lui Ler Împărat” - realizat la sfârșitul mileniului II - că “Aurelius Sextus Victor, în secolul IV scria: ‘între timp s-a făcut printre neamurile de nord un drum, pe care se mergea uşor de la Marea Neagră până în Galia’, un drum strategic european. Istoricii susţin că Brazda lui Novac trecea prin Severin-Craiova-Bucureşti-Urziceni-Slobozia-Brăila. Aceste date mi-au permis să pot alcătui harta Drumului lui Ler împărat pe teritoriul României. Victor Cirimpei a cules un cântec cu refrenul ‘Ler, Ler, oi, Doamni’ din localitatea Adler, ţinutul Krasnodar. În vecinătatea aeroportului din Adler se află casele câtorva sute de români, care alcătuiau, până la mijlocul secolului XX, satul Moldovka. Aceasta reprezintă o atestare a vechii localităţi Ad-Ler, aflată pe traseul drumului lui Ler Împărat. Aceasta reprezintă marea noutate pentru istoriografie, care mi-a permis alcătuirea unei hărţi a drumului lui Ler până la Krasnodar, la Adler, şi în continuare, pe teritoriul asiatic. În Dacia preistorică exista o Cale Sacră care, plecând din sudul Daciei, mergea - după cum indica Pindar - până la locul comun de adunare al hiperboreilor. Enigmatica Hyperboreea - raiul nordic / Șambala străvechilor popoare europene - era pentru vechii traci locul de permanentă reîntoarcere. Acea cale inițiatică, numită de Herodot Exampaeos, era marcată de vechi sanctuare și de monumente megalitice sau trecea prin impresionante chei naturale, așa cum sunt Cheile Bâcului din Basarabia, ca o cale triumfală de tipul aliniamentului megalitic. Ramura sud-vestică europeană avea relații strânse cu carpato-dunărenii și avea multe lucruri în comun, în special limba. Spiritualitatea carpato-dunărenilor a atins apogeul dezvoltării prin realizarea a ceea ce ei puteau vedea și înțelege: vedeau zei și noi reguli de viață - iar cine le vedea cu adevărat, cine le înțelegea și practica, era socotit a se fi născut de 2 ori: apăruse Spiritualitatea Vedică. Aici, pe cursul inferior al Dunării, s-a născut spiritualitatea a ceea ce a dominat și încă mai domină lumea: de aici și-a tras rădăcinile Cultura Vede, din care s-au inspirat caldeii și egiptenii, iar mai târziu iudaismul și creștinismul. Aici a apărut societatea pastorală: carpato-dunărenii s-au deplasat cu cirezile lor înspre răsăritul Europei și Asia, din ce în ce mai departe de Casă, căutând pășuni bogate pentru cirezi, câmpuri cu fân, izvoare, căutând să se întoarcă, însă, în fiecare an, Acasă. Dar drumurile deveneau din ce în ce mai lungi, acumulau cantități mari de bogății alimentare, pe care vecinii mai puțin harnici și le doreau fără muncă și astfel a apărut prima categorie a luptătorilor care păzeau Casa și care mai târziu au devenit apărătorii țării: Kșa-atri-ya. Pentru cei care plecau primăvara, pentru a se întoarce acasă toamna, spațiul carpatic a început să aibă un caracter sacru: astfel au apărut serbările / sărbătorile. Ei se întorceau acasă, la marea zeiță Danu, mama ploilor și a pajiștilor bogate, de unde vine și numele fluviului Dunărea - Danubiu. Tradițiile și denumirile locale au fost luate cu ei de acei carpato-dunăreni-istrieni, arieni, pelasgi (sau cum vreți să-i numiți) și purtate peste tot, reprezentând caracteristica lor principală. Nicolae Miulescu, în lucrarea ‘Dacia - Țara Zeilor’, a făcut un calcul foarte simplu: considerând distanța parcursă zilnic în timpul pășunatului de aproximativ 15 km, pentru a se putea întoarce iarna acasă, păstorii puteau ajunge ușor până la nord de Munții Caucaz. O dovadă a expansiunii estice și a stabilizării lor în perimetrul caucazian se regăsește și în binecunoscutul Drum al Zeilor, marcat cu pietre uriașe fixe și menționat de Kauși-Taki în Upanișada 1:3 ce-i poartă numele. Despre acel drum al zeilor, cunoscut în antichitate ca fiind misterios, poetul Pindar în ‘Isthia’ 20 spunea: Nici dacă vei călători pe mare sau pe uscat nu vei afla calea cea demnă de admirație care duce la locul principal al hiperboreilor - cum ne denumea el. După Pindar, la nord de Dunăre și Marea Neagră exista, încă dinaintea timpurilor sale, o cale monumentală și totodată miraculoasă prin mulțimea și mărimea colosală a stâlpilor săi interiori. Herodot vorbea despre acei stâlpi ca despre Columnele lui Sesostris / Osiris care existau și în timpurile sale în ținuturile Sciției. Poetul Ovidiu în cartea a treia a Fastelor sale amintea de căile triumfale ale lui Bach sau Liber Pater prin Sciția. În cântecele eroice populare mai găsim și azi amintiri despre Bacul Viteazul, Bacul Haiducul - care instituise un serviciu de străji pe drumul cel lung dintre Odriu și Diu. Herodot, în descrierea Sciției, făcea referire la un ținut în nordul Mării Negre pe care sciții, pe limba lor, îl numeau Exampaeos, cuvânt ce în traducere din greacă înseamnă Căile Sacre. Acele locuri numite Exampee erau, după Herodot, situate la o depărtare de 4 zile de navigare în sus pe râul Hypanis / Bug; acea cale sfântă se afla așadar aproape pe aceeași paralelă cu Chișinăul de azi, având direcția de la apus la răsărit. Șirul cel lung de lespezi enorme (implantate în pământ) ce se întindea din Basarabia spre Crimeea și Don, de la Prut la marea de Azov, reprezenta una din Minunile Lumii Preistorice, reprezenta calea sfântă a carpato-dunărenilor din Europa în Asia, reprezenta și reprezintă istoria noastră - neglijată, uitată, părăsită și politic inconfortabilă pentru vecinii noștri. Apa Bâcului pe lângă care trecea, până în secolul XVIII, acea faimoasă linie de monumente monolitice, se varsă în vechiul Tyros / Nistru, în apropierea satului românesc Gura-Bâcului. Spre nord, la mică distanță de acest punct, se află și astăzi 2 sate: unul pe malul drept și altul pe cel stâng al Nistrului, purtând amândouă același nume: Speia. Din punct de vedere filologic, Speia este identic cu termenul scit Exampe-os, unde ultima silabă a fost probabil vulgarizată ori grecizată. Începem astfel să găsim căile sacre ale arienilor, carpato-dunărenilor. Iar dacă azi englezii se mândresc cu misterioasele lor pietre de la Stonehenge sau francezii cu Carnac, noi românii nici nu le mai pomenim în cărțile noastre de istorie iar istoricii noștri par nu că le-au uitat, dar nici măcar n-au auzit de ele! Nu pot înțelege de ce Pindar, Herodot, Ovidiu vorbeau despre acel drum al megaliților cu respect iar cei de mai sus nici nu-l amintesc! Țările din jurul nostru se mândresc cu câte o bucățică de dinte sau de os și își scriu istorii frumoase. Noi avem de milenii drumuri construite în piatră și nici nu ne pasă! În preistorie columnele de piatră brută au avut probabil și o utilitate publică, indicând călătorilor direcțiile drumurilor prin ținuturile pastorale acolo unde nu erau semne de orientare. Dar să ridici lespezi, bolovani, stânci și să marchezi cu ele așa o mare distanță - pare o muncă ciclopică chiar și pentru un modern al vremurilor noastre. Cine au fost Ei - străbunii noștri - și cum de au fost capabili de o astfel de lucrare?! Explicații, în prezent, nu există…ori nu vrem să le auzim. Să nu uităm că în tradițiile preistorice ale poporului român exista o brazdă uriașă care tăia câmpiile României și ale Ucrainei de azi, până la Don, de la apus la răsărit - Brazda lui Novac. După alte tradiții, această brazdă e atribuită lui Ler Împărat (Liber-Pater), figura războinică ce cutreiera lumea, erou jefuitor - persoana cu caracter negativ și detestat în descântecele noastre populare; de menționat că Ler Împăratul nu trebuie confundat cu Ler Domnul - fiul hiperboreanului Aplo / Apollo - din colindele noastre pre-creștine, transformat la creștinizare în fiul Maicei Sfinte. Dar să revenim din preistorie la anul 1716 cand învățatul Domn al Moldovei Dimitrie Cantemir scria: nu departe de Chișinău, într-un orășel lângă râul Bâc, se văd o serie de lespezi foarte mari dispuse în linie dreaptă, în așa fel ca și cum ar fi fost așezate acolo prin activitatea omului. În limba poporului acel șir de pietroaie poartă numele de Cheile Bâcului; țăranii, în simplitatea lor spun că acea construcție a fost făcută de zmei care se conjuraseră să închidă cursul râului Bâc. Păstorii carpato-dunăreni, după o lungă ședere în zona Caucazului, își vor fi continuat drumul lor spre Est”.
În 2015, autorul Român George Grigore a scris despre “Menhirele aflate pe Calea Zeilor din Basarabia”: “Stau încă în calea noastră semne și mesaje importante lăsate de către strămoșii noștri, ‘Geții de Aur’ primordiali, de acum mii de ani. Astfel, se menționează în mai multe izvoare documentare existența între râurile Prut și Nistru, prin Basarabia - teritoriu actual al Republicii Moldova - a unui aliniament de menhire a căror semnificație este apreciată ca simple borne de marcaj ale unui drum de legătură pe direcția E-V, între centrele spirituale ale lumii străvechi. Din păcate nu s-au efectuat cercetări arheologice sistematice asupra acelui aliniament de menhire, dar nici asupra prelungirii eventuale a aceluia pe teritoriul României și al Ucrainei. Mulți dintre noi au aflat poate despre acele aliniamente lungi de mulți kilometri de ‘pietroaie’ fixate în pământ, cunoscute sub numele de ‘menhire’. Nefiind monumente funerare, acele șiruri de pietroaie, dispuse la distanță unele de altele, nu se știe ce reprezintă, ce semnificație aveau și nici cine le-a realizat. Aliniamente de astfel de pietre mari ca dimensiuni se mai găsesc și prin alte țări, în Corsica, în Spania, etc. Marea surpriză o rezervă pentru noi însă Dimitrie Cantemir, care în monumentala sa operă ‘Descrierea Moldovei’, în capitolul 4 a scris astfel despre ținutul Lăpușnei: ‘se află pe râul Bîcu (Bîcului, de la ‘bîc’= taur) Chișinăul, un târgușor de mică importanță. Nu departe de el se vede un șir de pietre foarte mari așezate în linie atât de dreaptă de parcă ar fi puse de mâna omului. Dar ce mă împiedică să cred aceasta este atât mărimea pietrelor, cât și lungimea traseului pe care se află, căci unele au 3-4 coți pe fiecare latură a unui pătrat, iar șirul lor se întinde dincolo de Nistru, spre Crimeea. În limba țării li se spune Cheile Bîcului și țăranii, în simplitatea lor, spun că ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat să astupe apa Bîcului’. Căpitanul rus Zasciuk, însărcinat în 1823 de însuși țarul Rus cu cercetarea la fața locului a acelei lucrări a relatat: ‘Acel aliniament de pietroaie pe direcția V-E începea de la Ungheni / Prut, trecând prin codrii Căprianei, pe la miază-noapte de Chișinău, peste moșiile care se află lângă Bîc după care se izbea de malul Nistrului’. Concluzia rezultată din relatarea căpitanului a fost că acel aliniament de pietroaie nu putea fi rămășița unei fortificații, atât prin distanțarea pietroaielor între ele, cât și prin faptul că traseul lor în linie dreaptă nu urmărea nici cursul unui râu, nici culmea unor dealuri, principii elementare în armată, lăsând să se creadă că era vorba de marcajul unei căi de circulație. De acele pietre a vorbit și Alexandru Hașdeu - tatăl academicianului Petriceicu Hașdeu - precizând că acele steiuri de piatră erau îngropate până la jumătate în pământ: ‘dar localnicii răpesc treptat aceste pietre care le sunt de trebuință, așa că lucrarea este amenințată de a ajunge peste puțin timp la nimicire totală’. Pe lungul său traseu dintre bazinul Dunării, Caucaz și estul Mării Caspice, această construcție megalitică a primit diferite denumiri ca: Drumul Zeilor, Căile Sacre, Cheile Bicului, Exampaeos, Scitici Tryumphi, Solitudinile Sciților, etc. Ideea marcării unui drum mai important în zonă apare firească cunoscând că invaziile multor oștiri pe acele meleaguri au constatat marea dificultate de orientare într-o regiune de întinsă câmpie lipsită de repere de referință. Ipoteza lui Nicolae Densușianu a fost că așa era marcată calea sacră a Hyperboreilor, popor de care vechii greci au amintit cu multă teamă și respect (invaziile acelora în 2 rânduri, prin secolele XX î.C. și XIII î.C., au modificat structural societatea veche a ‘Geților de Aur’ primordiali de pe continent și din Creta). Acea cale sacră către popoarele Hyperboreene ar fi fost opera zeului Osiris, venit pe aceste tărâmuri pentru a aduce elemente civilizatoare. Zeul era numit în vechime și ‘Bahos’ iar Osiris avea ca reprezentare pe taurul Apis (inclusiv în Vechea Biserică Valaho-Egipteană). Obiceiul de a marca drumurile de mare circulație este bine cunoscut la români: pe munți, ciobanii, pentru a feri locurile rele pe timp de ceață, marchează drumurile lor cu grămezi de pietre numite ‘momâi’ (de la ‘momâie’ = ‘păpușă’, adică zeiță ori zână)”. În Vechea Lume, existența lui Osiris a fost atestată nu doar în Europa și în Egipt, ci și la Sciți = Iranieni / Asiatici, care îl venerau până și la Kerch / Strâmtoarea Nord-Pontică - după cum a consemnat inclusiv istoricul Antic Heordot Karka - pe Zeul Goitosiros / “Goit-Osiros” (nume redându-l pe al lui Osiris, așa cum a studiat și cercetătorul Rus Sergej Rjabchikov în 1999, acolo Circasii avându-l ca Zeu principal pe Sozeris, care patrona agricultura).
Dintre cele 2 Civilizaţii pre-diluviene vecine, cea a Imperiului Atlant, care printre altele a domesticit câinele eschimos, primul prieten animal al omului, era mai timpurie decât cea a Cornului Abundenţei, care printre altele a fost prima ce a cultivat grâul, post-diluvian hotarul descendenţilor lor fiind trasat - spre sfârşitul Epocii Pietrei - prin Brazda lui Iorgu, cu continuare apoi prin Zidul din Caucaz şi Zidul Gorgan (în Evul Mediu, la răsărit Chinezii terminându-l cu Marele Zid, ca o formă de “integrare” tardivă a Civilizaţiei lor de partea “sedentară” a lumii / uriașul hotar întins spre răsărit - pornit de Brazda lui Iorgu din spațiul stră-Românesc și încheiat de Marele Zid Chinezesc - a fost printre cauzele majore de generare a migrărilor umane importante de-a lungul vremurilor, dinspre Est / Asia: așa cum se știe, la fel ca la capătul European - unde accesul facil în vârful Brazdei era dinspre partea uscată de la miazăzi - în capătul Asiatic, pe Marele Zid, accesul pe el era din direcție similară, dinspre Sudul Chinezilor care l-au ridicat).
 |
| Zidurile Asiei |
 |
| Brazda azi |