 |
| Înţeleptul Garga |
În Tradiţia Vedică, Indra era “rajahul Zeilor” iar rajahul era Indra oamenilor. Cârmuitorul era întruchiparea umană a ideii de “Axa Lumii”, de principiu ordonator, puterea sa fiind considerată de natură divină; de aceea, funcţiile statale erau completate cu atribuţii religioase, existând un paralelism şi interdependenţă între ierarhia divină şi cea pământească: regele avea cea mai înaltă demnitate pământească (cei mai vechi din dinastie fiind consideraţi ca trimişii regelui Zeilor). În perioada Vedică, funcţia regală era asociată justiţiei, ordinii, asigurării şi apărării prosperităţii populaţiei Regatului, cârmuitorul întrunind calităţile eroului, Sfântului, înţeleptului şi tatălui iubitor. Gherga / Garga a fost urmaşul direct al divinului Angiras / An-Giras din secolul LXIII î.C. (ascendenţă corespunzătoare tuturor surselor, cu datare conform istoriei Indiei); Angiras a fost unul dintre cei 7 patriarhi - foarte înţelept, cu pădurea ca mediul său favorit de trai - menţionat de toate cărţile “Vedelor”, el formulând Magia din ultima carte a “Vedelor” (cu aspecte regăsite similar mult ulterior de pildă şi la Hitiţi), fiind considerat “pitris”, adică părintele oamenilor: Tatăl. La sfârşitul mileniului V î.C., neamul Gherga a ajuns foarte puternic şi respectat în Bazinul Ghargar / Ghaggar şi începând cu mileniul IV î.C. mulţi au ajuns printre cârmuitorii Indiei, dintre care câţiva foarte importanţi printre cei vechi au fost:
· Odată cu începutul perioadei Vedice (când a început şi “Timpul celor 7 Râuri”, ce a ţinut până la trecerea în nefiinţă a lui Krişna), adică la mijlocul secolului XXXIX î.C., familia de preoţi Garga a luat puterea în Bazinul Ghaggar, dominaţia pe malurile uriaşului Fluviu fiind până la gurile sale, unde era Regatul Gujarat - denumire provenind din Gaya, Marea Mamă a Epocii Pietrei - determinând dinastia solară Iksvaku să se mute pe Gange (dinastia lunară condusă de Nahuşa rămânând pe Valea Sarasvati / Ghaggar); de altfel, studiile genetice ale Universităţii Americane Princeton au demonstrat că toţi Gargarii de acolo erau Caucazieni. Atunci Garga a compus Imnul lui Indra aflat în mantra 6 din “Rig Veda”, prima scriptură Sanscrită.
· La sfârşitul secolului XXXVIII î.C., Sfântul Garga - înrudit cu Bhardavaja / conectat cu numele iniţial al Indiei - a cârmuit în Bazinul Ghaggar; în timpul său, Videgha Mathava a fost în fruntea primei migrări, spre răsărit, în regiunea Bihar (fostă “Pelasa”: cea mai răsăriteană zonă Pelasgă), unde şi în prezent se găseşte localitatea Garghi / Gargi 24,18 lat. N, 85,46 long. E.
· La mijlocul secolului XXXIII î.C., contemporan cu apariţia conceptului “Asura” (“Asu” însemnând “spirit”, având sufixul “Ra” pentru “cârmuitor”), Garga a condus într-o coaliţie împreună cu fraţii săi Nara şi Mahavirya. Generaţia următoare, care a şi încheiat “Timpul celor 7 Râuri”, a fost cu Garga la putere, atunci fiind respinsă invazia Dasa din N condusă de Pipru.
· În N Indiei Gargyayana la sfârşitul secolului XXIX î.C. a fost primul rege Gargar din “Era Întunecată”. Atunci a fost maximul Civilizaţiei Ghaggar şi carele - tocmai apărute - erau utilizate frecvent.
· În a doua jumătate a secolului următor, 2 regi succesivi - Gargya I şi Gargya II - cu care a fost înrudit Gautama, fondatorul logicii Indiene, au cârmuit (în timpurile lor şeful arhitecţilor a fost Şarvadata / Sharvadatta Garga, însă atunci au început mutările organizate de populaţii şi spre apus: condiţiile climatice din Bazinul Ghaggar au început să se înrăutăţească); denumirea de Gauta / Gautama era de la străvechii Guti / Gheti (așa a fost și fondatorul budismului, Gautama Buda = “Ghetul Bădie”). În 1579, profesorul Belgian Bonaventura Vulcanius a scris în legătură cu Gauta - conectat denumirilor Gutilor / Guţilor, Gheţilor / Geţilor şi Goţilor - că: “Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletului, căci după judecata mea, condamnând puternic moartea, capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; neamul Geţilor - numiţi şi Gauta / Goţi, rădăcina fiind Ghe, adică Pământ - s-a ivit dintotdeauna aşa de la natură, fiind un popor cu totul aparte şi veşnic”.
Arheologic, sigiliile regale Garga din perioada Vedică au fost găsite prin mai multe locuri în Bazinul Ghaggar (pe lângă mărturiile Sanscrite din documente despre Garga, unele transmise de-a lungul multor generaţii pe parcursul unor intervale impresionante de timp doar prin Grai, până au ajuns să fie scrise); de altfel, vechile portrete din zonă înfăţişau aspectele Caspice ale locuitorilor.
Sigiliul era folosit la ștampilare pentru a întări / a confirma un act, prin implicarea unei peceți - nu era utilizat doar să consfințească un legământ, ci și la ștanțarea mărfurilor, ceramicii, etc. - imprimând pe materiale semnul emitentului în relief sau cu culoare; așa cum animalele erau însemnate, sigiliile / pecețile au fost la baza emblemelor / stemelor, blazoanele tatuate ale stăpânilor răspândindu-se astfel (unele elemente au fost preluate în semnele scrierilor, fie acelea grafice, hieroglifice sau alfabetice).
 |
| Răspândirea sigiliilor în Vechea Lume |
În 1894, Britanicul James Hewitt a studiat “Rasele conducătoare din timpurile preistorice în India, Sud-Vestul Asiei şi Sudul Europei”: “Cu toată multitudinea de dovezi istorice, n-aş fi putut scrie despre evoluţia progresului civilizaţional fără ajutorul miturilor transmise verbal de-a lungul generaţiilor, fără vechii preoţi, deduceri din alte discipline - ca botanica şi zoologia - ori rămăşiţele descoperite. În N Indiei, unul dintre fiii Zeiţei Mamă - numită de Finici ca Il - a fost Kuru. Prefixul Kur apare cu variaţii Asiriene ca Gar-du, Kar-du, Gordiani, etc. şi la Kurzii Armeniei (din fostul Vulcan Ararat curge Râul Kura în Marea Caspică, denumire derivată de la Kasiţi / Cuşani); acolo au fost ‘marii’ Geţi - sau Masageţii - cu mulţi agricultori, având ca totemuri vaca dătătoare de lapte şi taurul: dominanţii printre Kurzi erau agricultorii Gar-an, care vorbeau limba Ariană, fără amestec Semit. Zeul lor era Ghur: aceeaşi denumire o are casa la hinduşi. Acei oameni au fost apoi denumiţi mult mai târziu de Asirieni ca Gur-du sau Guti: ei erau urmaşii Mamei Indiene Gauri şi ai lui Gur. Ei - care în India au format Dinastia Kuru - au fost în Mesopotamia conducătorii Girsu (înainte de aceea, în Asia Mică s-au unit cu Amazoanele, organizarea acelora fiiind conformă matriarhatului Indian). În India s-a instaurat şi navigaţia, începând cu portul Dwarka / Ila-pura (oraşul Zeiţei Il / Ida), cu rute îndeosebi către apus - unde oamenii se pictau în roşu - ajungându-se la comerţ cu Dardanii, marea rasă Troiană. Rasa regală Ram, formată din urmaşii Zeului-Soare Ra, în afara Indiei a avut prima colonie în Insula Bahrain: cel mai bun loc de cules perle din Golful Persic; de acolo a ajuns la Ur în Mesopotamia, deschizând comerţul până la Mediterana şi a intrat în Egipt (descendenţii acelor mari călători, comercianţi şi colonişti sunt acum în N Indiei Jainii, care se definesc şi ca fiii lui Ka / Ga). Pătrunderea vinului printre supuşi a determinat revolta Ariană, cu abstractizarea religioasă şi împărţirea pe caste; printre noile reguli apărute a fost şi aceea că proprietăţile nu mai erau comune, ci ale unor familii conducătoare. Astfel, au început să se evidenţieze eroi individuali (mai ales războinici Nordici, a căror glorie militară şi distincţie personală le reflectau ambiţiile), care erau foarte mândri de clanurile lor şi de strămoşii lor, ca de exemplu Ghilga-meş / Hercule la Greci, ş.a. Zeiţa-Mamă din Troia - dezgropată de Dr. Henry Schliemann - aparţinând începutului Epocii Bronzului, poartă simboluri ale ritualului Indian, aşa cum erau pe altarele primitive; de altfel, identitatea numelor şi atributele Zeilor timpurii din N Indiei şi din Mesopotamia reflectă concepţiile religioase similare ale celor 2 zone, amândouă conectate apoi şi cu Egiptul. În vechea Indie, festivalul începutului de an era apropiat de 23 aprilie, ceea ce acum în calendar corespunde Sfântului Gheorghe, nume ce Grecii l-au dat unor agricultori dar care în Siria şi Palestina era venerat ca Gherghis / Ghergas sau El Khudr (prin particula El se indica divinitatea, provenind din Marea Mamă Il, numele dat ei şi de Finici în cea mai mare vechime iar la Basci era Ilu - că la Sumerieni, conform şi Dr. Loganathan Muttarayan din Malaezia în 2004, “il era o particulă de negaţie, cu folosire mai ales în blesteme, în sensul de a nu face ceea ce o putea supăra pe Marea Mamă; prefixul s-a regăsit Medieval în Orientul Mijlociu ca El sau Al ori Io la domnitorii Români). Lydda (azi Lod / Israel) e oraşul sacru al lui George, acelaşi loc fiind căminul lui Khudr, al cărui festival e celebrat anual în 23 aprilie, odată cu creştinul Gheorghe iar localnicii îl denumesc ca profetul Ilie; iată astfel transferul divinităţii Nordice şi Mesopotamiene Il în Il-ie: Ilie. Locaşurile de cult sunt pe toată coasta Est Mediterană şi tradiţia înregistrată de istoricul Al Masudi în secolul X relatează cum Ghergas / Gherghis a fost trimis de Dumnezeu - în timpul vieţii lui Mahomed, adică secolul VII - să-l convertească pe conducătorul Mosulului. Prin Gherghis (Grecul Gheorgos) sau Khudr sunt de înţeles aceleaşi persoane mitologice, sărbătorite cu ocazia sosirii ploilor de vară / musonice în N Indiei - locul de provenienţă - fapt găsit în ‘Mahabharata’: ‘Gânditorul’ Manu - aşa după cum era înfăţişat în cele mai timpurii reprezentări - a făcut libaţii pentru ploaie şi steaua fiilor lui Cuş (prototipul crucii Svasticii, cel mai vechi însemn divin găsit în Girsu / Mesopotamia) a devenit semnul Ankh al lui Horus. Sfântul Gheorghe, apărătorul Crucii, a apărut pentru creştini ca din Capadochia, cea mai mare regiune Anatoliană - vecină cu Mesopotamia - unde ploaia fertilizantă este necesară (e de remarcat că Bascii au preluat agricultura, inclusiv semănatul orzului şi Cultul Taurului, din Asia Centrală şi Anatolia); sărbătorirea lui era corelată din mare vechime cu circuitul Pleiadelor pe cer - timpul ştiut ca Paşti / când Oul Lumii a fost creat - Romanii celebrând momentul prin Festivalul Palilia / Pălălaia (când sacrificau şi cai în mod similar cu sacrificiul regal al calului din N Indiei, ritual încă practicat de Vogulii Ugro-Finici). Hari, Zeul Naturii din N Indiei (sursa fiind similară cu Horus la Egipteni, Hermes la Greci, Sarmis la Geţi, ş.a.) era dintre oamenii neolitici ai râurilor de pe Valea Yamuna - a gemenilor - de unde s-a transmis până în Anatolia ceea ce a consemnat ‘Rig Veda’ pentru femeia lui ca Lada, devenită acolo Leto iar ulterior la Slavi Rada şi gemenii: Artemis / zeiţa nocturnă, Apollo / zeul diurn. Numele şi atributele Marii Mame, ca şi conceptul facerii lumii, provenea din mitologia Ugro-Finică, ea fiind mama din GandHari a lui Rama şi a Cuşanilor, acei vechi şi mari comercianţi din NV Indiei şi Delta Eufratului (Kuşiţii din S Egiptului aveau aceleaşi simboluri). Procesul amestecului raselor este pe deplin atestat şi prin schimbările lingvistice ce s-au evidenţiat în limbile Finico-Ugre şi Indo-Europene, care au evoluat din monosilabice, aglutinante, la stagii evoluate, reflectând diferitele stagii ale civilizării: conform Dr. Paul Topinard, rezultatele erau ale organizării cerebrale ale celor care utilizau limbajele respective, până la aspirarea ‘K’ în moderatul ‘G’ / de pildă de către Ariani. Limbile Finice ale rasei brahicefale (cu capul proporţionat în dimensiuni, nu aplatizat ca la cea dolihocefală, care avea craniul alungit din faţă către spate) făcea dificilă pronunţarea ‘G’ şi de aceea ‘K’ a ajuns mai răspândit printre acei vorbitori. Rutele brahicefalilor care au intrat în Europa sunt arătate de prevalenţa tipului de craniu brahicefalic printre Slavi şi Români, difuzie dovedită şi de gorganele - mormintele rotunde - ce până în Epoca Bronzului au ajuns în Europa. Pe de altă parte, interschimbarea literelor contrastează cu cea utilizată de vânătorii dolihocefali: astfel de exemplu cuvântul ‘ghard’ folosit de Ariani pentru ‘inimă’ s-a transformat în ‘cord’ printre Greci şi Romani, sub influenţa Finicilor, aflaţi pe atunci în centrul Europei; străvechea rădăcină ‘gh’ a luat apoi diverse direcţii. Numele inventatorilor focului, notat Sanscrit Bharga (devenit Bharata în India) a fost transmis de rasa care l-a dus până în Asia Mică / Anatolia pe Ida, ajungând acolo ca ‘Frigieni’ pentru fiii focului: o influenţă Finică, Nordică. Este de remarcat că în matriarhatul timpuriu din India, cultivatorii la început nu foloseau vite în lucrul câmpului, ci munca manuală şi beţe ca plug; descendenţii din rasa lui Gauri / Durga - soţia lui Şiva / Rudra - ştiuţi ca fiii celor care stăpâneau vaca, au fost cei care au adus în India vitele folosite în alte părţi pentru agricultură, însă ei nu consumau lapte (majoritatea oamenilor având diferite grade de intoleranţă faţă de lapte, fruntaşi fiind Asiaticii) şi în bogatele păduri / jungle Indiene folosinţa lor pentru lucrări agricole n-a fost posibilă: împreună cu un complex de împrejurări s-a ajuns la conceptul vacilor sfinte. Rasa descendenţilor din Mama Divină avea ca simbol o ideogramă triunghiulară, regăsită apoi la Sumerieni dar şi la Cuşiţi, Hitiţi, ş.a., sugerând Muntele Sacru Ida, al patroanei vitelor, venerată în Bazinul Sarasvati (teologia Egipteană a numit-o Isis); ea ca Zeiţă a Naturii nu stăpânea doar animalele, ci şi norii, respectiv ploaia”.
“În timp, rolul său s-a schimbat, unele atribute fiind preluate de patriarhatul Nordic, ca asocierile cu taurul şi fulgerele, culoarea roşie ca a vitelor păstrându-se ca emblematică la ambele părţi, mai ales că era întreţinută de simbolistica focului. Primele comunităţi deplasate în afara Indiei cu acea paradigmă a Epocii Pietrei au fost în Canaan şi cele denumite de vechii Greci ca Amazoane, ajungând până pe Masivul Ida din Frigia. Festivalul Roman Palilia era ţinut în onoarea Zeului Aratului Gheourgos - lucrătorul pământului - care a devenit în actualul calendar Sfântul Gheorghe, însă care iniţial a fost divinul plugar; sărbătorirea lui acum este în 23 aprilie şi Festivalul Palilia ţinut în 21 aprilie pretutindeni corespundea aniversării Zeiţei Artemis, mama rasei agricultorilor. Toţi care luau parte îşi spălau mâinile în roua proaspăt strânsă - ritual al agricultorilor Nordici - după ce aprindeau cu scântei de cremene focul sacru din paiele de fân şi-şi purtau animalele prin el, rugându-se pentru rezultate bune în anul agricol ce începea (purificarea cu sfânta rouă stropită peste foc era consacrată celor 2 creatori ai vieţii, simbolizaţi prin apă şi foc). În N Indiei, ceremonia de încheiere a sacrificiului Soma era prin ritualul Gărha-patyă (când stăpânul gospodăriei muta cu torţe focul din vatra sa circulară pe o movilă făcută la răsărit, unde era întreţinut pentru petrecere, începând cu fierberea laptelui, pentru ca să-l purifice), invocând prin imnuri binecuvântarea locuinţei şi ridicând braţele spre cer - ca un pom - în ideea Ka; pomul Ka era udat de Soma - apa vieţii din Rai - iar mesajul divin venea din Rai prin păsările sacre, considerate îngerii trimişi de către Tatăl Ceresc fiilor săi. Pomul credincioşilor - acelaşi la Adam şi Eva - era sacru pentru rasa matriarhală unită cu fiii păstori ai Idei; în N Indiei printre ei erau sătenii Anu, denumiţi de ‘Mahabharata’ ca Mleccha, regăsiţi în Canaan ca Hevei (una dintre cele 7 populaţii acolo dinaintea invaziei Evreilor vechi), care aşa îşi proclamau ascendenţa maternă: prin ‘mleccha’ se înţelegea ‘malac’, adică Uriaş, vechii Evrei ştiindu-i aşa pe mesagerii dintre îngeri”. Festivalul Parilia / Palilia dăinuia dinaintea fondării Romei, fiind pastoral, chiar pre-agrar (sărbătoarea rurală Parilia a fost descrisă de Romanul Ovidiu - exilat printre Geți - în poemul “Fasti”, ca momentul când a fost întemeiată Roma: în Imperiul Roman atunci era ceremonia nașterii capitalei = “Dies natalis Romae”, fiind celebrată Zeița Pale/s, patroana păstorilor și turmelor, protectoarea Colinei Palatine - prima locuită dintre colinele orașului - unde era pălălaia focului etern întreținut de vestale). Academicianul Britanic James George Frazer a scris în 1908 despre “Parilia și Sf. Gheorghe”: “În secolul I î.C., Varro - șeful Bibliotecii Romei - a afirmat că divinitatea Pariliei era masculinul Pale, căruia i se ridicau rugi pentru protecția cirezilor față de lupi (în Antichitate, la Festivalul Parilia - din 21 IV - participanții păstori îl rugau pe Zeul Pales și pentru înmulțirea ierbii și frunzelor); acum, nu e o coincidență că sărbătorirea Sf. Gheorghe - patronul cirezilor - e doar la 2 zile iar în răsăritul European (unde raidurile haitelor de lupi sunt aprige) chiar are mare popularitate. De pildă, în Estonia se agață clopoței la grumazul animalelor numai începând cu 23 IV / ziua Sf. Gheorghe, căci dacă ar fi făcut-o anterior, atunci ar fi atras lupii. În Rusia - unde e denumit Yegory / Yury - nu-i lupta cu vreun dragon, ci de ziua Sfântului pentru prima oară în an sunt scoase animalele la pășunat proaspăt, după lunga iarnă Nordică. În BelaRus / Rusia Albă, Sf. George / Jury are cheile de aur cu care descuie pământul umed din înghețul iernii și împrăștie rouă peste tot. Credința la Ruteni (în Bucovina și Galiția) dar și la Ruși e că în Ajun - 22 IV - vrăjitoarele pot fermeca turmele iar atunci, pentru a proteja animalele, sunt trecute prin fum. Huțulii din Carpați consideră că vacile ce nu dau lapte în acea zi sunt afectate de vrăji și aprind gunoiul de grajd rămas de peste iarnă într-un mare foc, pentru a păzi vitele de alte manevre vrăjitorești. Românii veghează turmele toată noaptea 22/23 IV, pentru a prinde hoațele laptelui lor; atunci începe formal calendarul: păstorii se pregătesc pentru transhumanță. Valahii privesc momentul ca sacru: Sf. Gheorghe e patronul păstorilor și cirezilor / turmelor. Timp de 3 zile (din ziua anterioară până în ziua ulterioară, adică în 22-24 IV), Românii / Valahii își numără animalele, le împart între ei (dacă sunt mai mulți ciobani) și își fac pregătirile necesare începutului sezonului pastoral, căci au de mers spre destinații îndepărtate. Bulgarii sacrifică atunci un animal - de regulă un berbec - iar iarba stropită cu sânge e împrăștiată simbolic, în ideea ca să fie pășunile abundente. În Peninsula Balcanică, Ziua Sf. Gheorghe e încununarea primăverii. Festivitățile de Sf. Gheorghe se aseamănă cu cele ale Anticului Festival Parilia din Peninsula Italică, de pază a vitelor / turmelor de dușmani reali sau imaginari, adică de lupi ori de vrăjitoare, ținându-se la întâlnirea anotimpurilor, când cirezile sunt scoase la pășunat. Sf. Gheorghe e mai mult decât patronul animalelor: verdele Gheorghe patronează și vegetația, în general, ca să înfrunzească, să se îndesească, etc. (așa cum e celebrat de exemplu în Carintia, împodobit cu flori și în strânsă legătură cu ploaia); el ducea în lan o plăcintă în formă de oaie fiind urmat de un alai al fetelor, care îl înconjurau acolo, făceau un foc și îi împărțeau plăcinta. El avea puterea binecuvântării femeilor sterpe pentru a avea urmași; în Bulgaria exista și procedura că de Ziua Sf. Gheorghe femeia care voia să rămână gravidă tăia capul unui șarpe și-i băga în gură sămânță, după care îl îngropa: dacă înmugurea, dorința i se împlinea. Este firească presupunerea că sfântul aducea dragostea dar și pe iubiți împreună: de ziua sa, fecioarele și feciorii își descopereau afecțiunile pentru celălalt sex, manifestările fiind atestate pretutindeni; în răsărit, pe lângă creștini și musulmanii îi știau reputația de fertilitate (de exemplu, în N Siriei, Sf. George avea sanctuare faimoase, ca de pildă în cetatea Gotică Krak)”. Așadar, sărbătoarea Parilia a ancestralei Zeițe Pales s-a contopit cu cea a Zeului Pales = Gheorghe. În Bengal / NE Indiei (onomastică redând Auriul, anume Ben-Gal fiind Gal-Ben invers / îndărăt), totemul strălucitorului = “stră-lucitorului” Garg / Garga a devenit foarte răspândit; numele Garga era purtat de “brah-manii” / brahmanii care aveau obiceiul de a-şi tăia părul specific şi lucrau alama, apăruţi acolo - cronologic - odată cu introducerea castelor şi a obiceiurilor Kuşane / Cuşane. Rădăcina Gar - regăsită în Gar-Gar - era în legătură cu barza Garwe şi vulturul Garuda (pasărea Phoenix / în Tibet identificată cu lebăda). Pe ruta migraţiei ulterioare a Geţilor din NV Indiei prin V Mării Caspice în V Mării Negre s-a răspândit iniţial modelul locuinţei cu fronton / cerdac, având intrarea marcată de craniile animalelor-totem înfipte în ţăruşi (cu răspândire până în Pomerania şi Lituania), ce a înlocuit vechiul tipar al caselor rotunde - ca fagurii stupului - ale primitivilor. Este de remarcat că sinonim “Gânditorului” Manu - părintele oamenilor - din Bazinul Ghargar, sub influenţă Anatoliană “Gânditorul” s-a regăsit în Dobrogea, împreună cu soţia lui, odată cu primul val Gorgan (mileniul V î.C.):
Hinduşii denumeau ca Garuda / Girda - numele păsării Phoenix, respectiv pasărea lui Vişnu / “Veșnicul” - Constelaţia Vulturului (versiunea Perşilor era Gherges); e de ştiut că în prezent, Garuda a ajuns emblema Indoneziei (Țară unde şi acum e oficială cruda excizie, adică mutilarea prin extirparea clitorisului). Epopeea “Mahabharata” a anunţat că Garuda - de sex masculin - a fost progenitura cuplului unor nepoţi ai Zeului Brahma: a fiicei lui Dakşa şi a lui Kaşyapa (unul dintre primii rişi); gruparea de imnuri dedicate aurorei / zorilor din “Rig Veda” 8:49-8:59 (numită Vălakhilya / denumire cu stranie rezonanţă Valahă) a înţelepţilor cu mari puteri ascetice, firavi însă la trup - Zeul Indra i-a batjocorit că n-au putut aduce din codru decât câteva crăci, atunci când el singur a reuşit să aducă o mulţime de copaci ca lemne de foc - a consemnat că Zeul Brahma le-a cerut scuze în numele Zeului Indra iar când a fost zămislit Garuda, acela a devenit şi prietenul Zeului Indra. În 1973, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris în cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică”: “Dacă numele Jarilo al divinităţii primăverii la Ruşi nu aducea nici o imagine expresivă pentru anotimpul ce-l numea (conform rudei sale indo-europene, avesticul ‘yar’ = ‘an’), virtualităţile apar şi nominal în limba înrudită plonă, unde, pe lângă ‘jar’ = ‘primăvară’ avem ‘jarki’ = ‘tânăr’ / ‘proaspăt’: ilustrare lingvistică a inevitabilei asociaţii dintre cei 2 termeni. Mai departe, asocierea se poate face şi cu al treilea termen, cu zorile: prospeţimea zilei. De aceea, la grecii antici zeiţa respectivă Erigone = ‘Născută în zori’ avea un nume înrudit cu ce al primăverii, la ea acasă şi la rudele ei; o altă reprezentare a primăverii era în grecul ‘anoixis’ = ‘deschidere’ - imagine în care se înveşmântează realităţile şi zeii începuturilor, ca şi vechiul Ianus - ‘deschiderea’ firii, naturii. În aria culturală în care ne aflăm, aceeaşi imagine exprima realităţi din domeniul agrar: ‘deschiderea’ pământului brăzdat (oricare va fi fost fondul exprimat mai înainte sub acesta). Aici ea s-a păstrat, până la sfârşitul mileniului II, ca ‘Maica Domnului care deschide brazdele’, pomenită în ziua tragerii primei brazde. Atunci îşi lua gospodina nuiaua şi se ducea, fără să se oprească nici să vorbească, în grajd şi mâna pentru întâia oară vitele la păşune. În acel climat geo-mitic apărea şi ‘Gheorghe cel Verde’ la slavi, unde aratul se începea la această veche dată de început a primăverii: 23 aprilie. Sfântul Gheorghe lua - astfel - locul unei vechi zeităţi a pământului şi a lucrării sale, ceea ce se exprima cât se poate de nimerit şi prin nume: ‘gheorghos’ = ‘plugarul’; iar despre el se spunea că deschidea pământul şi cobora roua din cer. În folclorul sârbesc se spune că, la împărţirea pământului, i-au revenit acestuia florile primăverii iar după folclorul bulgar el mergea în jurul ogoarelor, să vadă dacă grânele creşteau cum trebuie; între practicile care se legau de el în Ucraina era şi alta, deosebit de interesantă: la 23 aprilie - ziua de sfântul Gheorghe - preotul urmat de ceilalţi se ducea pe ogoare, căci atunci holdele începeau să înverzească şi le dădea binecuvântarea (după aceea, tinerile perechi de căsătoriţi se culcau pe ogoarele însămânţate şi se rostogoleau, în credinţa că făceau să fie recolta mai bogată, însuşi preotul fiind rostogolit de femei prin ogoarele însămânţate, căci - se înţelege uşor de ce - în calitatea sacră a preotului, colorată de elemente precreştine, el putea influenţa cel mai mult înmulţirea roadei)”. Despre dificultăţile de pronunţie ale unor categorii de populaţii - similar cu problematica “G”/“K” - a consemnat şi Biblia în “Cartea judecătorilor” 12:6, ca de pildă pe cei care nu puteau şuiera, respectiv nu rosteau “Ș” (sinonimi erau Grecii vechi, care - în loc - preferau “S”); ca exemplu e și egalitatea Kușani = Kasiți. Pe lângă identitatea onomastică dintre Kuşanii Asiatici şi Kuşiţii Africani, asemănările religioase şi heraldice au fost strânse în cele 2 zone; în ambele părţi Gherganii au fost dovediţi genetic şi documentar, fiind de altfel verii biblici ai primilor Cuş (de exemplu, Munţii Hindu Kuş - ai păsării Indiene, adică ai păunului, având mulţi “ochi” pictaţi, pe pene - din actualul Afghani-stan au fost denumiţi Munţii Gherghi): Vechiul Testament în “Facerea” 10 a consemnat că primul născut al lui Ham a fost Cuş / însemnând “pasăre” în vechea Turcă, care “la început” a domnit în Mesopotamia - despre care în secolul I istoricul Evreu Iosif Flaviu a scris că a stăpânit şi în Sudul Egiptului - el fiind tatăl celui dintâi viteaz de pe Pământ Nimrod, constructorul Turnului Babel şi al lui Rama, care a domnit în N Indiei (fratele mai mic al lui Kuş / Cuş a fost Canaan, tatăl lui Gherghe-seu). “Corcodan” a fost denumirea utilizată de vechii Români chiar pentru “păun” / pasărea naţională Indiană, fapt descris de exemplu şi în “Dicţionarul etimologic român” din 1966 ca formaţie expresivă, urmărind să reproducă onomatopeic inclusiv zgomotele făcute de păsări, sub forma de “a cârcâi” (în Sanscrită, “păun” = “krka-vaku”, “fazan” = “karaka-ta”, “cocoş” = “kurku-ta” iar după cum a documentat în 2019 Dr. Sauli Piispanen de la Universitatea din Stockholm / capitala Suediei, pentru “fazan” a existat termenul proto-Mongol “kurgaul” și cel proto-Turk “kirgawul”); tot vechii Români, drept “corcodel” numeau cufundarul, pasăre acvatică specifică zonei temperate a Emisferei Nordice.
