176. Cultul Ghergan

Cultul Ghergan - agricol, “Georgic” - început ca stimarea strămoşilor Gherga, s-a manifestat îndeosebi în religiile monoteiste mozaică prin Sf. Ilie (de pe Valea Gherka din Ţinutul Galilean al Gherghe-seilor), creştină prin Sf. Gheorghe şi musulmană prin profetul Khidr / Khizr, care distribuia ritualic portul Khirqah. Cultul Ghergan simboliza o atitudine religioasă şi nu era limitat la ţărani sau la mediul rural, ci îi cuprindea pe cei trăind în contact direct cu “Mama Natură” Gherga, fiind ca o continuare - cu variaţii - a credinţei manifestată Antic de pildă şi prin venerarea Baal / Bel (care a preluat un set de însuşiri de la Gherga).

Monolit în Valea Baalbek / Liban
Istoricul Sirian Hassan Haddad în 1969 a explorat respectivele dimensiuni, reflectate îndeosebi prin cei 3 sfinţi / fiecare religie mare monoteistă având câte un exponent:
·         Prorocul / profetul Ilie (cu prenumele având semnificaţia “Al cărui Dumnezeu e JHWH” / Tetrada însemnând Iahve / Iehova), înălţat la cer cu o căruţă de foc, este atipic în Biblie - faţă de toţi ceilalţi - fiind printre creştini cel mai popular personaj din Vechiul Testament; încurajat de soţie, la început el se închina lui Baal / Bel, fertilul stăpân al fulgerelor, însă prin râvnă a ajuns un virtuos slujitor al Domnului (e de ştiut că şamanismul de la începuturi găsea divinitatea supremă ca patronând furtunile, în vechime spiritele invocate fiind considerate ca uneori coborând - inclusiv asupra oamenilor - sub forma trăznetului / cei morţi aşa fiind îngropaţi cu onoruri ca şamanii, căci cumva au fost “aleşii” cerului).
·         Sfântul Gheorghe era foarte respectat de populaţiile ocupate cu agricultura (ai căror oameni erau ştiuţi ca “Gheorgoi” în Greacă sau “Felahi” în Arabă, sinonimi pentru alţii cu “Valahi” / “Români”, îndeosebi ţăranii din interiorul Carpaţilor în Evul Mediu fiind “Rumâni”), numele său prinzând celebritate mai ales ca o divinitate a ţărănimii; de pildă, în Antiochia 36,12 lat. N, 36,09 long. E / azi Antakya din Turcia, existau vechile altare închinate lui Zeus numit Georgos - fermierii practicând sacrificiile pentru fertilitate în 6 XII - iar anterior altarele lor erau închinate lui Belus Georgeus, menţionat de textele Ugarite din secolul XIV î.C. (ştiut demult şi în Babilon, unde împăratul Nimrod, văr primar cu Gherghe-seu / Gherga, a încercat ridicarea Turnului Babel).
·         Coranul l-a plasat pe Khidr / Khudr, fratele lui Ilie, ca domnitor Veghetor peste Ținutul Soarelui de la miezul nopţii - unde se întâlneau Cerul cu Pământul şi nu era în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară - în cosmologia lui Avicena respectiva dimensiune fiind explicit polară, Hiperboree (Avicena a fost discipolul învăţatului Masihi Gorgani, care a murit într-o furtună de nisip în 999). Al Khidr sau Khidar / Khadir - poreclit “omul verde”, azi pentru musulmani culoarea respectivă fiind semnificativă - încarna pronia cerească, ca mediatorul ce împăca extremele şi rezolva antagonismele fundamentale pentru a asigura dezvoltarea omului (în N Indiei era respectat ca zeitatea Fluviilor, domnind şi asupra vegetaţiei, inclusiv asupra cânepei Indiene); de pildă, la N de Nazaret, şiiţii Nazerini din Siria - care au adaptat în mileniul I Cultul Ghergan din mileniile anterioare - îl venerează îndeosebi şi acum, prin excelenţă, considerând că toţi profeţii trebuie să fie într-o oarecare relaţie cu el (identificat ca Ilie de Evrei şi ca George de creştini).

Khizr şi Ilie la Fântâna Vieţii
Cei 3 prestigioşi reprezentanţi orientali ai Cultului Ghergan - Ilie din Valea Gherka, eroul Gheorghe şi fratele Khadir al lui Ilie din Ţinutul Gherghe-seilor, cei mai recenţi pe scara istorică în domeniul religios - au urmat aceleaşi atribute legate de fertilitate, putere, viaţă şi moarte, ca de exemplu:
Tema centrală este a celui care veghează puterile fertilizante ale naturii, putând aduce vigoare unde e sterp. Semnificaţia caracterului rustic s-a potrivit calendarului activităţilor agricole şi aducerii ploilor (practică specifică şamanilor), cum de pildă a procedat fiul lui Antioch, Seleucos 358-281 î.C. - unul dintre foştii generali ai împăratului Makedon Alexandru cel Mare” - care a întemeiat Imperiul Seleucid: a instaurat în anul 300 î.C. pe Muntele Aqra 35,57 lat. N, 35,58 long. E (Kasios / Casius din N Ugaritului, azi graniţa Siriano-Turcă), ce era Muntele Sacru al lui Baal / Bel încă pe timpul Hurianilor / Huriţilor, sărbătoarea din 23 IV, rămasă până acum ca data de aniversare a Sfântului Gheorghe; el şi-a şi instalat capitala Imperiului la poalele acelui Munte Sacru, în aşezarea Antiochia de pe Râul Orontes 36,12 lat. N, 36,09 long. E, unde patrona Georgos. (Grâul ca aliment de bază la mulţi e simbolul hranei esenţiale şi al nemuririi, spicul de grâu figurând drept simbol al învierii - folosirea grâului fiert sub formă de colivă arătând că şi în ritualurile de înmormântare grâul are semnificaţia de sămânţă regeneratoare, simbolizând renaşterea - grâului dintotdeauna atribuindu-i-se o origine divină, sacralitatea sa fiind prin transcendenţa ce coboară pe pământ; ortodocşii la 23 IV sfinţesc grâul cu litie - adică procesiune religioasă pe câmp - denumirea Română pentru grâul tare fiind “ghircă”). Pe de altă parte, prorocul Ilie - celebrat în 20 VII - avea un control absolut asupra fulgerelor şi precipitaţiilor iar fratele său, profetul Khidr / Kadir, provoca furtunile prin călărit straşnic. Militantismul şi forţa lor de sacrificiu sunt înfăţişate prin armele ce mereu le-au avut (Ilie manevrând focul, Gheorghe o sabie, Khidr o lance), ei fiind cei mai războinici dintre toţi, un alt simbol specific Cultului Ghergan fiind asocierea exponenţilor săi cu formele naturale, fraţii împărţindu-le - înălţimile-Ilie şi apele-Kadir - fiind preluat numele lui George-Gheorghe la botezarea unora din acelea; e interesant că în iconografia ortodoxă, Sfântul Gheorghe este preponderent reprezentat cu lancea / sabia lui fiind mai evidentă doar în apus. Combinarea celor 2 poli (cer-pământ, respectiv agresivitate-pasivitate) nu este obişnuită în istoria religiilor, fiind originală, vag regăsită doar în vechea mentalitate Egipteană a păstrării echilibrului dintre contrarii: aparţine Cultului Ghergan; de altfel, conceptul a fost prezent de la momentul iniţial al formării numelui, clar redat de cele 2 silabe ale numelui Gherga = Gher-Ga. Ca şi alternanţa dintre zi şi noapte sau a anotimpurilor, ciclul vieţii şi al reînvierii a fost demonstrat atât de parcursul activităţilor celor 3 faimoşi sfinţi, cât şi de destinul lor: ei sunt eterni, o dovadă a divinităţii lor. În Atena Antică, poetul dramatic Menandru 342-291 î.C. a fost principalul reprezentant al unui nou tip de comedie, cu personaje în “Mizantropul” ca Gorgias - fiul Mirinei, proprietarul sclavului Daos - care s-a însurat cu proprietara sclavului Getas ori Georgos în piesa cu acelaşi nume (“Georgos” / “Gheorg”) în care descrie viaţa la fermă a Murinei / Mirinei şi a fiului ei Gorgias Georgos; personajele mamă şi fiu Murina şi Gheorg / Gorghi au apărut şi în piesa “Eroul” (din care însă s-au păstrat doar fragmente). Romanul Vitruviu a indicat în lucrarea sa “Arhitectura” 7:4 că Grecii vechi obişnuiau să facă daruri numite “Xenia” - lucruri ca picturi, epigrame, etc. - o “epigramă Xenia” fiind oferită ca exemplu de cercetătoarea Americană Stacey Foster:
“Lui Gherga îi ofer aceste mulţumiri,
Când am nevoie de ceva misterios,
Când scriu poezie sau desenez,
Deseori o rezolv anonim.
Am căutat tot mai mult,
Sperând să-ţi cânt din nou slava,
Pentru cuvintele pe care foarte mult le ador,
Lipsindu-mi în mai multe feluri”.
În timpul împăratului Roman Carinus (282-285), magistrul Gregorius - responsabil cu petiţiile - a emis ceea ce a rămas ştiut drept “Codex Gregorianus”: o colecţie de edicte publice - devenită faimoasă în Imperiul Roman - care a fost în vigoare până în secolul VI, când a fost înlocuită prin codificarea împăratului bizantin Iustianian “Corpus Iuris Civilis” urmărind să apere relaţiile de proprietate privată, intrată în vigoare din 7 IV 529.
Ulterior, “obiceiul pământului” s-a concretizat în scris prin “Nomos Georgikos” - legea rurală emisă de către împăratul bizantin Heraclius, care a domnit între 610 şi 641, rămas în memoria populară a Vlahilor ca “împăratul cel bun” - după cum a observat Dr. Titus Filipaş, de la el titulatura conducătorilor Romaniei schimbându-se din Augustus în Basileu (împăratul a schimbat limba oficială a Imperiului din Latină în Greacă). Armânul Branislav Stefanoski din Macedonia a reflectat: “În timpurile străvechi, în Anatolia şi Balcani se vorbeau armeana / pelasga şi înrudita armână / tracă. Dacă şi romanii recunoşteau oficial Troia ca loc al originii lor, înseamnă că limba romană trebuie potrivită limbii dardanilor (care erau fondatorii Troiei), a căror limbă, de partea ei, este de aceeaşi origine cu limba frigienilor / brigilor, makedonilor, adică a makedon-armânilor de azi. Dionisie din Halicarnos 7:90 a consemnat: Limba vorbită de romani nu este complet barbară, nici absolut greacă, e un amestec din amândouă, în cea mai mare parte ca şi dialectul eolian’. Ce-a făcut Roma de fapt: Roma a făcut ceea ce a făcut Alexandru mai devreme; a pus sub comanda sa toate triburile identice pelasgo-trace şi, cu ajutorul lor, a cucerit restul lumii. Acest lucru poate fi dovedit şi prin faptul că, din împăraţii romani, peste jumătate erau de origine tracă, mulţi dintre ei vorbind cu puternic accent ‘barbar’ iar parte din ei nu puteau renunţa deloc la folosirea zilnică a multor cuvinte ‘barbare’. Este clar că cetăţenii romani nu aveau nici o dificultate în înţelegerea cuvintelor ‘barbare’. Poporul vorbea identic ‘barbara’ sa, chiar dacă era divizată într-un conglomerat de dialecte, limbă ce era numită în vremea Imperiului Roman ca populară / ‘vulgară’ (nu era standardizată după normele gramaticale stricte, aşa cum erau greaca şi latina). Limba latină în sine era moartă în afara utilizării ei în administraţie; a murit pentru că a fost artificial creată: era pur administrativă. Cei care au vorbit armâna au păstrat-o până în prezent, cu toate dialectele ei şi foarte mici modificări”. Heraclius era dintr-o familie Armeană din Capadochia - înrudită cu Gregorie pe linia mamei - şi a întemeiat dinastia imperială bizantină ce i-a purtat numele, în exercitarea puterii fiind înconjurat de Gheorgani, ca de exemplu Gheorghe, comandantul districtului militar Armeniacum, care a luptat în 627 lângă Ninive cu succes pentru Imperiu împotriva armatei Perşilor deoarece aceea, împreună cu Avarii, a atacat Constantinopolul în anul precedent sau Gheorgu Georgeprolificul poet cunoscut drept “Pisidianul” / adică din Pisidia, prietenul împăratului şi al lui Sergiu, patriarhul Constantinopolului 610-638 (promotorul monotelismului, ce afirma că Iisus are 2 firi - divină şi umană - dar o singură energie), care a fost arhivarul catedralei “Sfânta Sofia” din capitala Imperiului şi autorul primului acatist din lume, dedicat Fecioarei Maria; printre cărţile sale au fost Campania lui Heraclius împotriva Perşilor din 622, Avarica din 626, Heraclias din 627, Cosmologia, etc. Profetul Mahomed s-a adresat atunci printr-o scrisoare împăratului Heraclius şi anturajului său - între care erau acei Gheorga de la Curte - în ideea că nu ar trebui să existe vreo constrângere pentru “Popoarele Cărţii” (după cum i-a considerat pe zoroaştri, Evrei şi creştini) din Imperiul Bizantin să accepte islamul; după decesul acelui împărat, Gheorghius / Grigore - fiul vărului lui Heraclius - care guverna Nordul Africii din Cartagina pentru Imperiul Bizantin (cu care Maxim Mărturisitorul” era bun prieten) s-a revoltat în 646-647 împotriva tânărului Constantin Bărbosul” / rudă a sa, care conducea din 641 în Constantinopol şi a uzurpat tronul declarându-se împărat, însă a murit într-o confruntare cu Arabii în N Africii, de atunci acea parte a lumii fiind preluată de musulmani. Este de ştiut că înaintea sa guvernatorul Nordului Africii pentru un deceniu - până în 642 - a fost preotul Gheorghe / George din Apamea / Siria, susţinător de asemenea al Sf. Maxim Mărturisitorul” (principalul adversar creştin al monotelismului); după învăţătura lui Maxim Mărturisitorul” sunt 2 morţi: cea dintâi produsă de păcat, cea de-a doua fiind moartea după asemănarea lui Christos / în care se poate recunoaşte străvechiul model mitico-magic al religiilor naturiste.
Catedrala Sfânta Sofia”
La momentul emiterii “Nomos Georgikos”, deoarece pluguşorul - ce numai zgâria pământul - a fost înlocuit cu plugul mare ce făcea brazde, în Imperiul Bizantin a fost introdus (în locul vechilor proprietăţi Antice) sistemul de ferme al ţăranilor liberi care îşi plăteau impozitele către stat şi permiteau ca armata prin recrutări locale să fie operaţională peste tot, ceea ce a adus schimbările sociale necesare intrării în Evul Mediu; codul respectiv agrar trata 85 de situaţii legate de cultura pământului şi a inventariat toate populaţiile la care se aplica atunci, fiind apoi de referinţă timp îndelungat (şi după dispariţia Imperiului Bizantin), inclusiv în Ţările Române de la N Dunării: aşa cum primul cod de legi din lume - cel al lui Manu, din Bazinul Ghaggar - prevedea pedepse aspre celor care îi încălcau prevederile, “Nomos Georgikos” stipula norme bizantine clare de reglementări, respectate Medieval de creştini.