37. Gherga în Africa

Cu galben Nilo-Saharienii

În ciuda aparenţelor, două treimi din suprafaţa întregului continent African se află în emisfera Nordică; etimologia Africii redă “Afriki”, adică numele dintâi al unei părți a Anatoliei - anume Frigia - de unde au ajuns acolo (pe țărmul său Nordic) străvechi coloniști: stabilirea Frigienilor / Anatolienilor din regiunea Frigia - adică Afriki - a fost la apus de Valea Nilului, în Sahara și Sahel, în ceea ce s-a numit Libia (cea mai importantă Vale din Frigia, adică din Anatoliana Afriki, a fost Krka / Sakarya, onomastică regăsită în Nordul Africii - în Sahara - iar în Anatolia la apus de Afriki / Frigia fiind ceea ce s-a numit Lydia / Lidia). După cum a studiat cercetătorul Britanic George Babington în 1903, Berberii / indigenii Saharei foloseau termenul “Ifren” pentru Troglodiții din Tunisia (menționați în Antichitate de către istoricul Herodot Karka) iar de exemplu Romanii îl apelau pe comicul Latin Publius Terentius ca “Afer”, adică “Tunisian”: numele Tunis provenea de la Tanit / Zeița Lunii, față a Zeului Baal, pe care îl reflecta, venerarea ei noaptea prețuind răcoarea, inclusiv roua din zori; e de observat că Troglodiții - respectiv “Oamenii grotelor” / “Oamenii cavernelor” - existau deopotrivă în Anatolia și în N African (inclusiv acum, în centrul Turciei ori în centrul Tunisiei pot fi vizitate locuințele subterane ale Troglodiților, unii localnici încă folosindu-le). În Africa Nordică, răspândirea Gherga a fost semnalată mai ales între Fluviile Nil şi Niger, printre Nilo-Sahariani (cu galben pe hartă). Cele mai vechi picturi din inima Saharei - din mileniul IX î.C. - în “Podişul Râurilor” / Tassili din SE Algeriei, prezintă în locul numit “Prăpastia Uriaşilor” 25,10 lat. N, 8,10 long. E oameni cu capete “rotunde” şi aspect negroid la vânarea unei bogate faune de animale mari, printre care se află fiinţe Uriaşe de culoare albă, reprezentând zeităţi (reprezentările adesea erau aspecte din timpul actului sexual, personajele de obicei pe feţe purtând măşti enigmatice); acolo începutul artei rupestre coincidea cu timpul trecerii la agricultură şi picturile au imortalizat transformarea - prin mii de imagini atât interioare într-un sistem extins de peşteri, cât şi exterioare - în secvenţe stilistice: pornind de la imagini gravate cu un ghibol / bivol uriaş ca motivul preferat, Marea Mamă (având trupul alb) dansând mascată cu braţele întinse pentru binecuvântare, cirezi de cornute cu trupurile acoperite de spirale duble - simbol al fertilităţii cu semnificaţia de control şamanic asupra animalelor - picturile ciupercilor halucinogene inspiratoare ale artiştilor timpurii iar apoi şi imaginile complexe ale locuitorilor cu negrii dezbrăcaţi iar albii purtând pelerine la muncă, distracţie ori lupte şi diverse alte animale, galeria oprindu-şi cronologia la caii înhămaţi carelor. Este de remarcat că pe glob se cunosc o mulțime de plante cu efecte halucinogene, ce furnizează compuşi secretaţi de altfel de către organismul uman (însă pentru unii aceia fiind în cantităţi insuficiente a apărut nevoia de suplimentare cu aport exterior / practica existând din Epoca Pietrei, unul dintre multiplele efecte asupra utilizatorilor ajungând să fie şi îngroşarea vocii).
Carul / vehicul pe roţi cu tracţiune animală, ce a preluat simbolismul roţii - ca semn al soarelui - era al zeilor solari şi al eroilor mitici, semnificând forţele coborând din Cer pe Pământ; carul avea şi o semnificaţie spirituală, de aceea conducerea lui fiind o artă prin care conducătorul său îşi manifesta virtuţile, inclusiv de a-şi struni patimile interioare, căci conducătorul său era ca solul dintre 2 lumi, fiind asimilat cu un ambasador simbolic: în istorie, valenţele carului au ajuns să se manifeste şi pentru victorie / carul triumfal, abundenţă / carul alegoric sau la moarte / carul mortuar. Răspândirea carelor de luptă a fost din S Uralilor / Munţii aflaţi în apusul Siberiei - numerele din imaginea anterioară sunt anii î.C. - unde pe atunci, în Epoca Bronzului, principalul oraş era Arkaim 52,37 lat. N, 59,33 long. E, acum în Rusia / atribuit MasaGeţilor de la sfârşitul mileniului III î.C. închinători la soare de către arheologul Francez Jean Deshayes 1924-1979, în “Civilizaţiile vechiului Orient” (loc cu multe fulgere globulare, părăsit de ei - cu carele - subit, la scurt timp după realizare): Masa-Geţii erau numiţi Armean “Marii Kuşi” (fiind cei din Munţii Hindu Kuş / a căror parte apuseană - cea mai apropiată de Armeni - avea numele de Gherghi-stan). Savantul Francez a observat “organizarea de stup” a cetăţii circulare Arkaim / Arka-im; e de remarcat că în Româna arhaică “im” = “mal” / “noroi”, “Arka” fiind cetatea solară a MasaGeţilor ivită ca secţiunea unui trunchi de copac pe solul mâlos din Sudul Uralilor, spre Stepa Kazahă (aşezarea acolo era ca un amfiteatru - în trepte - în vârf având fortăreaţa). În 2007, Dr. Nicolae Țicleanu a scris (referindu-se la Epoca Bronzului): “De altfel, aria de extindere a culturii Cucuteni s-a suprapus în mare măsură celei a regatului massaget; dintre nobilii massageți, o parte au migrat în Delta Nilului, devenind apoi faraoni, așadar hiksoșii înrudindu-se cu regii massageților”. Geneticienii au remarcat că majoritatea apropierilor genetice ale faraonilor s-au regăsit în prezent nu printre Africani / Egipteni, ci printre Europeni (așa ceva însemnând că în vechiul Egipt majoritatea dinte ei nu proveneau dintre supuși, ci erau străini, anume Europeni, conform și observațiilor antropologului American Robert Sepehr).
Istoricul Herodot Karka a menţionat că în Sahara pe timpul său trăiau blonzii urmaşi ai Atlanţilor, ce utilizau care trase de cai (aveau capitala Germa / Djerma 26,30 lat. N, 13,04 long. E, în Libia, în interiorul continentului pe al cărui mal Mediteran ceea ce vechii Greci numeau Grădina Hesperidelor fiind actuala localitate Ben-Ghazi / Benghazi 32,07 lat. N, 20,04 long. E - întemeiată de vecinii din Berqa / Barca şi de cei din Cyrena - ajunsă cea mai mare localitate din Țara Libiei după capitală: Hesperis - femeia lui Atlas - a născut 7 fete, numite după mamă “Hesperide” iar după tată “Atlantide”. Potrivit filozofului Platon, religia Atlantidei, exersată în Arhipelagul ei, era marcată de un Cult al Taurului, ea dispărând brusc, într-o catastrofă naturală precedată de cutremure violente, cronologic succesiunea vechilor populaţii indicate de Greci după dispariţia Uriaşilor la vremea Potopului Pontic fiind Pelasgi-Hiperborei-Atlanţi, cu observaţia că străvechiul Agra/s - prin translaţiile G”/T” şi R”/L” practicate în Bazinul Mediteran - devenind Atlas, de unde şi denumirea de Atlanţi: de altfel, a rămas în consemnarea lui Aristocles / Platon din “Dialogul Critias” că Atlantida a fost întemeiată de Poseidon / Neptun, care avea tridentul confecţionat de Telchini / Gherghini). La poalele SV ale Munţilor Atlas din Maroc şi acum sunt plantaţii de argan / arbore tipic locului, din care se face un ulei ce nu conţine colesterol, cunoscut pentru proprietăţile sale afrodisiace, însă mai ales pentru marile beneficii în cosmetică, la restabilirea PH-ului pielii şi întreţinerea sănătăţii părului. În N Marocului, regiunea Gharb - cea mai fertilă a Țării - e udată de un afluent al Râului Gigu / Sebou (lung de 614 km), anume de Râul Guarga / acum Uarga.
Când pătura de gheaţă de peste Europa a început să se topească (ultima glaciaţiune s-a încheiat la sfârşitul mileniului XI î.C.), curenţii de aer umed ai Atlanticului s-au deplasat din Africa spre Europa. Sahara atunci era traversată de o reţea extinsă de Râuri dar cu timpul, sub dominaţia vânturilor fierbinţi uscate, apele s-au evaporat; acum Sahara este cel mai mare deşert din lume şi ocupă peste un sfert din Africa (Sahara are suprafaţa aproape egală cu cea a Europei). Fără umiditatea care lega solurile, terenurile şi-au pierdut fertilitatea, până ce - treptat - pământul roditor a devenit o Mare stearpă de nisipuri mişcătoare.
Vânturile calde Ghibli
La sfârşitul mileniului IX î.C. Sahara era verde - abia începea deşertificarea sa (pe baza straturilor de praf depuse în timp, în 2013 paleoclimatologul American David McGee de la Institutul Tehnologic Massachuttes” a determinat că deşertul Saharei s-a instalat brusc la sfârşitul mileniului IV î.C., atunci debutând în istorie Dinastiile Egiptului pe Valea Nilului - cel mai lung Fluviu din lume - începutul fiind cu cel dintâi faraon în prima capitală: oraşul Gherga). La vânătorile din Sahara verde - în timpul Epocii Pietrei - se foloseau câini (în lume, aceia şi renii au fost primele animale domesticite, parteneriatul cu omul fiind de la sfârşitul perioadei glaciare). În Sahara, porcul (domesticit din mistreţ în mileniul VIII î.C. şi adus din Asia), împreună cu păşunatul intens al oilor - totemul neamurilor Altaice - şi caprelor introduse în mileniul VI î.C., au contribuit şi ei ca factori determinanţi ai deşertificării. Calul domesticit din mileniul V î.C. a fost înlocuit cu cămila adusă în Africa - tot din Asia - de către Perşi abia la sfârşitul mileniului I î.C.
Gherga în Sahara

Cuvântul Erg în deşert înseamnă “o mare porţiune de nisip” (Arabă). Erg-urile fac un peisaj sterp şi sumbru, unde vântul neobosit biciuieşte nisipul creând forme fantastice şi distrugându-le apoi în câteva zile. Soarele deşertului face regiunile Erg-urilor unele dintre cele mai fierbinţi şi uscate zone de pe Pământ, cu mari temperaturi: iar temperatura arzătoare a nisipului face aerul să pâlpâie, estompând contururile peisajului şi derutând privirea; în plus, efectul dezorientării, datorat unei Mări de dune identice - cu pante netede şi creste ascuţite care se deplasează permanent spre linia orizontului - îl vlăguieşte şi pe cel mai lucid observator. Ca o Mare de valuri aurii pe fondul cerului azuriu, neospitalierele teritorii ale Erg-urilor se întind pe suprafeţe de zeci de mii de kmp. Erg-ul Libian - spre exemplu - are o suprafaţă ca a Franţei.
Erg

Stratul de la suprafaţa Erg-ului este supus capriciilor vântului. Acolo unde acela suflă constant dintr-o singură direcţie, nisipul e adunat în movile de peste o sută de metri înălţime, alcătuind familiarele dune în formă de semilună; acolo unde aerul circulă haotic, unde vârtejurile schimbă permanent direcţia vântului, dunele se adună într-o reţea complexă de forme: în unele zone, ele alcătuiesc mari creste paralele, separate de şanţuri adânci iar în altele curenţii stivuiesc şi sculptează nisipul, creând movile imense şi piramide impunătoare. Când vântul năvăleşte peste Erg cu furie provoacă violente furtuni de nisip, lăsând în urmă nori imenşi de nisip. Pereţii cafenii de nisip au zeci de km lăţime şi se deplasează cu mare viteză, acoperind soarele chiar în locuri depărtate de mijlocul furtunii. Praful e purtat de vânt pe distanţe foarte mari / de exemplu, în 1947, după o puternică furtună în Algeria, câţiva Munţi înzăpeziţi din Alpii Elveţieni au fost coloraţi în roz de praful roşu Saharian (Berberii = “Amazigh” numesc Cherghi vântul dinspre răsărit şi Agherbi cel dinspre apus); e de ştiut - după cum a scris geograful Strabon IV 6:1 - că primul nume al Alpilor a fost Albia.
Uedul Gherga

Uedul este Valea uscată, parte a reţelei hidrografice, pe care se scurge apa datorită precipitaţiilor torenţiale ori a Râurilor nepermanente (de pildă, termenul Turc “Vadi” pentru “Vale” rezonează atât cu “Ued”, cât și cu Românescul “Vad” folosit la “trecerea apei”). În Tunisia de exemplu există Uedul El Gharga 35,24 lat. N, 9,05 long. E iar în Algeria / Al-Gheri este Uedul Gherga 35,36 lat. N, 1,48 long. E (numit chiar aşa, din vechime, de către populaţia locală Amazigh / Berberă, numele fiind schimbat în “Youssoufia” de către ministrul de interne al Algeriei, prin decizia publicată în 17 XII 1989 de “Monitorul Oficial”).
Aridizarea Saharei a determinat migrarea populaţiilor sale spre margini, Antic fiind atestate ca despărţite African în S Gorgonele şi în N Amazoanele (în Epoca Pietrei, femeile aveau rolul conducător în societăţi, Tradiţia perpetuându-se mult timp - de-a lungul mileniilor - prin Ghergani dar şi prin Amazoane / până în Caucaz, ele constant fiind partenerele Ghergarilor: izvoarele istorice au revelat că în general, unde erau Amazoane erau şi Ghergari); după a doilea Potop - cel biblic - Sahara devenind tot mai inospitalieră, Amazoanele au renunţat la aventura lor Nord Africană şi s-au întors în primordialul Bazin Pontic. Privind mileniul IV î.C., episcopul Polonez Stanislaw Bohusz într-o lucrare publicată de Academia Rusă în 1824 a indicat că Ghergarii / Gargarenii au ajuns să locuiască până în Capadochia şi Canaan, unde Amazoanele şi-au continuat vizitele pentru împerechieri - cu mult înainte de a exista Grecii - iar în Africa Amazoanele, pe când regina lor era Murina / Myrine, au ajuns în conflict cu Gorgonele (propriu-zis femeile Gherga, vecine şi acolo cu foştii Atlanţi); descrierea din secolul I î.C. a lui Diodor Sicul - adică a lui Diodor din Insula Sicilia - în volumul 3 din “Biblioteca istorică” este semnificativă:
“52. În legătură cu regiunile menţionate, e momentul să discut ceea ce a înregistrat istoria despre Amazoanele care au fost pe timpuri în Libia. Majoritatea omenirii crede că Amazoanele au fost doar cele despre care sunt relatări că trăiesc în vecinătatea Râului Thermodon din Pont. Adevărul este altul, din moment ce Amazoanele Libiei au fost mult mai timpurii şi au realizat fapte notabile. Conştientizez că pentru mulţi dintre cei care citesc despre istoria lor acestea li s-ar părea lucruri nemaiauzite şi în întregime ciudate: femeile de pe Râul Thermodon au fost cândva în deplină vigoare şi din moment ce acele Amazoane au dispărut complet cu multe generaţii înaintea Războiului Troian, nu fără motive cele ulterioare - mai bine cunoscute - au moştenit faima celor anterioare / necunoscute majorităţii datorită trecerii timpului. Cu toate acestea, deoarece am descoperit că mulţi istorici şi poeţi din vechime şi nu puţini dintre cei mai recenţi de asemenea s-au referit la ele, mă voi strădui să povestesc în rezumat faptele lor, urmând însemnările lui Dionisie Skytobrachion din Insula Lesbos, care a scris şi despre argonauţi, pe lângă multe lucruri care s-au întâmplat în cele mai vechi timpuri. În Libia au fost războinice foarte admirate în special pentru virilitatea lor; de pildă, conform mărturiilor, se ştie că împotriva rasei Gorgonelor de acolo - o rasă distinsă prin valoarea sa - şi Perseu, cel mai puternic Aheu al zilelor lui, s-a ridicat la război: prin faptul că era fiul lui Zeus şi prin faptul că a realizat campania contra acelor femei (aceea fiind cea mai mare realizare a lui), sunt pentru oricine dovezile atât ale pre-eminenţei / superiorităţii lor, cât şi ale puterilor femeilor menţionate. În plus, priceperea bărbătească a celor despre care scriu acum presupune un uimitor primat în raport cu natura femeilor actuale.
53. Aflăm că odată în apusul Libiei, la limita lumii locuite, era o rasă condusă de femei care urmau un mod de viaţă deosebit de cel predominând printre noi: aveau obiceiul ca femeile să practice arta războiului şi să li se ceară serviciul militar pe o perioadă determinată, timp în care îşi menţineau virginitatea; apoi, când anii lor de serviciu în domeniu expirau, mergeau la bărbaţi pentru procreare dar îşi păstrau administrarea magistraturilor şi toate treburile statului în propriile mâini. Bărbaţii, la fel ca femeile noastre căsătorite, îndeplineau ordinele date de soţiile lor; ei nu luau parte la campaniile militare şi nu-şi exercitau libertăţile de exprimare în afacerile comunităţii, deoarece puteau deveni obraznici şi să se ridice contra femeilor. După naştere, copiii mici erau predaţi bărbaţilor, care le aduceau lapte şi le găteau hrana adecvată vârstei lor de sugari. Dacă se întâmpla naşterea unei fete, sânii ei erau veştejiţi ca să nu se dezvolte la maturitate, deoarece ele credeau că sânii proeminenţi împiedicau la luptă; şi de fapt, fiindcă erau private de mamele, Grecii le denumeau Amazoane. Corespunzător mitologiei, domiciliul lor era pe o Insulă Vestică, numită Hespera, înconjurată de mlaştina Tritonis; acea mlaştină era aproape de oceanul ce înconjoară Pământul şi a fost numită după Râul Triton ce se varsă în ea, de asemenea ea fiind lângă Etiopia şi aproape de muntele de pe ţărmul oceanului, cel mai mare dintre toţi cei învecinaţi, denumit Atlas de către Greci. Insula menţionată anterior era de mari dimensiuni şi abundentă în pomi fructiferi de orice fel, din care localnicii îşi asigurau hrana. Pe ea era o multitudine de cirezi de capre şi de oi, de la care posesorii îşi primeau laptele şi carnea pentru susţinere; însă naţiunea nu utiliza deloc cereale, pentru că pe atunci folosirea acelor produse ale pământului încă nu era descoperită printre ei. Amazoanele fiind superioare în vitejie şi dornice de luptă întâi au supus întreaga Insulă, exceptând aşezarea Mene considerată sacră, ce era locuită de mâncătorii Etiopieni de peşte şi a fost afectată de mari erupţii de foc, posedând o mulţime de pietre preţioase pe care Grecii le ştiu ca smaralde şi altele; după aceea, ele au subjugat mulţi dintre vecinii Libieni şi dintre triburile nomade, întemeind în mlaştina Tritonis un mare oraş, denumit - după forma sa - Cheronesos, adică ‘Peninsula’.
54. Pornind din Peninsulă, Amazoanele s-au angrenat în mari aventuri, o dorinţă a lor fiind să invadeze cât mai multe părţi ale lumii locuite. Conform povestirii, primii asupra cărora au avansat au fost Atlanţii, cei mai civilizaţi locuitori ai acelor zone, care trăiau într-un ţinut prosper şi posedau mari localităţi; ni s-a zis că mitologia a plasat printre ei naşterea zeilor, în regiunile de pe coasta oceanului, într-un sens ce era în concordanţă cu ceea ce au relatat Grecii. Se spune că Myrina, regina Amazoanelor, a strâns o armată formată din 30 mii de luptătoare pedestre şi din 3 mii de călăreţe (din moment ce favoriza într-o măsură neobişnuită utilizarea cavaleriei în războaie). Pentru protecţie ele foloseau piei de mari şerpi (deoarece Libia are asemenea animale, de dimensiuni incredibile) şi aveau ca arme ofensive săbii şi lăncii; de asemenea, utilizau arcuri şi săgeţi, cu care loveau nu doar când se înfruntau cu inamicul ci de asemenea şi când se retrăgeau, trăgând cu bun efect pe la spate în urmăritori. La intrarea în teritoriul Atlanţilor au învins într-o bătălie pe cetăţenii oraşului Cercina - aşa după cum era denumit - făcându-şi intrarea prin ziduri deodată cu fuga inamicului lor, preluând oraşul şi instaurând teroarea împrejur, pe captivi tratându-i cu sălbăticie, tăind bărbaţii de la tineri în sus şi luând în sclavie femeile şi copiii (iar oraşul a fost ras). Când soarta locuitorilor din Cercina / Cerne a devenit cunoscută printre triburile colege, se povesteşte că Atlanţii, loviţi de aşa teroare, şi-au predat localităţile în condiţii de capitulare, anunţând că fac orice li se porunceşte; atunci regina Myrina s-a purtat onorabil cu Atlanţii, stabilind amiciţie cu ei şi a înfiinţat pe locul oraşului ras o localitate purtându-i numele. Acolo ea a aşezat atât captivii, cât şi pe oricare doritor, Atlanţii oferindu-i daruri magnifice; ei au votat un decret public prin care au onorat-o deosebit, ea în schimb acceptându-le curtoazia şi în plus promiţându-le că va fi bună cu naţiunea lor. Deoarece localnicii în general la necaz se aşezau aşteptând să fie răniţi şi adesea s-au războit cu Gorgonele, aşa cum au fost numite - o populaţie ce locuia la frontierele lor - Atlanţii au cerut Myrinei să invadeze ţinutul menţionatelor Gorgone. Când Gorgonele şi-au strâns forţele pentru a le rezista a avut loc o puternică bătălie, în care Amazoanele, câştigând iniţial, au ucis un număr mare al oponentelor şi au luat nu mai puţin de 3 mii de prizoniere; şi deoarece restul a căutat refugiu într-o anumită regiune împădurită, Myrina a dat foc cherestelei, nerăbdătoare să distrugă complet rasa (dar constatând că n-a reuşit în acea încercare, s-a retras între frontierele sale).
55. Profitând că Amazoanele - din cauza succesului - şi-au relaxat vigilenţa nocturnă, captivele s-au aruncat asupra lor şi au tras săbiile celor autoconsiderate învingătoare, ucigând multe dintre ele; totuşi, la sfârşit mulţimea a copleşit prizonierele din toate părţile şi ele, chiar dacă au luptat vitejeşte, au fost toate măcelărite. Myrina a ţinut funeralii cu 3 rugi şi a ridicat 3 grămezi mari de pământ ca morminte, ştiute până azi ca ‘Movilele Amazoanelor’. Dar Gorgonele după un timp au crescut din nou puternice, când regina lor era Meduza, a doua oară fiind supuse de Perseu, fiul lui Zeus; şi în fine, ambele rase, ele şi Amazoanele, au fost complet distruse de Hercule, atunci când el le-a vizitat zonele din apus şi şi-a înfipt stâlpii în Libia (el s-ar fi simţit bolnav - în acord cu rezolvarea lui de binefăcător al omenirii - dacă naţiunile ar mai fi suferit sub conducerea femeilor). Povestirea mai spune că mlaştina Tritonis a dispărut datorită unui cutremur, când partea ei dinspre apă s-a rupt. În ceea ce o priveşte pe Myrina, ea a vizitat cea mai mare parte din Libia şi a trecut în Egipt, unde a încheiat un tratat de prietenie cu Horus, fiul lui Isis, care era regele Egiptului în acel timp; apoi, după ce s-a luptat în zona Arabă şi a omorât mulţi pe acolo, a supus Siria. Atunci Kilikianii au întâmpinat-o cu cadouri şi au convenit să-i asculte poruncile, ea lăsându-i liberi pe cei care i-au cedat din voinţă liberă, din acel motiv până în prezent ei fiind ştiuţi drept ‘Kilikianii liberi’. De asemenea, ea a cucerit rasele din Taurus - populaţii de un remarcabil curaj - şi a coborât prin măreaţa Frigie la mare; apoi a câştigat coasta şi a fixat limita campaniei sale pe Râul Caicos. Selectând, din teritoriul pe care l-a dobândit prin arme, locurile cele mai adaptate pentru înfiinţarea de localităţi, ea a construit un considerabil număr al lor şi a fondat unul ce-i purta numele, însă altele le-a numit după femeile care îi erau cele mai importante comandante, cum ar fi Cyme, Pitana şi Priene. Acestea prin urmare sunt oraşele întemeiate de ea de-a lungul coastei iar altele, mai multe, le-a plantat în interior; de asemenea, a ocupat unele Insule şi în special Lesbos, pe care a întemeiat Mytilene denumit după sora ei, care a luat parte la campanie. După aceea, când era preocupată să ocupe restul Insulelor, a fost prinsă de o furtună şi rugându-se pentru siguranţă Mamei Zeilor, a ajuns pe o Insulă nelocuită; pe acea Insulă, urmându-şi viziunea din vise, a înfiinţat altare Marii Zeiţe oferindu-i jertfe magnifice. I-a dat numele de Samotracia - ceea ce înseamnă, tradusă în Greacă, ‘Insula sacră’ - deşi unii istorici susţin că anterior s-a numit Samos iar apoi a primit numele Samotracia de la Traci, care la un moment dat au ajuns să locuiască pe ea. Cu toate acestea, după ce Amazoanele au revenit pe continent, Mama Zeilor, foarte mulţumită de Insulă, a aşezat acolo anumiţi oameni şi totodată pe proprii ei fii ştiuţi drept Coribanţi, al căror tată n-a fost divulgat în ritualurile lor, ea stabilind Misteriile ce şi acum sunt celebrate pe Insulă, hirotonită de lege ca zonă sfântă ce ar trebui să se bucure de dreptul de Sanctuar”.

Gerid: fosta bază a Amazoanelor Africane
Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 3:59 a confirmat că “legendele privitoare la Maica Zeilor pot fi auzite în Frigia și la Atlanții care locuiesc pe țărmurile Oceanului”: iată așadar că între Anatolia și Africa circulau aceleași amintiri ale vârfului feminin din Vechea Lume, anume despre Amazoane și Gorgone, începând cu Mama Zeiță; asemenea echivalări - existente în asemenea vremuri îndepărtate - între Atlanți și Anatolieni se justificau prin adevărul că erau din aceeași sursă. Este de ştiut că în vechea Greacă “Peninsula” era “Kerson” şi e de observat că Triton / Tritonis, fosta bază a Amazoanelor Africane 33,42 lat. N, 8,25 long. E - Garîd / Gerid - în prezent e un mare Lac sărat în centrul Tunisiei, denumit şi El Jerid, cu suprafaţa de circa 6000 kmp, pe care apare fenomenul Fetei Morgana (în vechiul înţeles, Abyssinia / Etiopia însemna tot Sudul Africii iar Libia era Nordul Africii în afara Egiptului: în privinţa denumirii Libiei - conform istoricului Tunisian Medieval Ibn Khaldun - unul dintre strămoşii Berberi a fost Luwa). Datorită sinonimiilor U”/Y” şi V”/B”, se poate observa echivalenţa Libiană / Lybiană cu cea Luviană (a vechilor Anatolieni), onomastica Africană - la V de Egipt - fiind aceeaşi cu cea orientală, de la N de Egipt: strămoşii Libienilor / Lybienilor au fost Luvienii / Luwianii din Anatolia (toţi aceia erau străvechii oameni ai soarelui Ra, căci prin suprapunerea L” peste R”, Lu / Ly = Ru / Ry), Libia de lângă Egipt ajungând colonizată de cei din Lidia Vest Anatoliană iar Libia apuseană - de exemplu unde e capitala Tripoli - de către Fenicienii din Tripoli / Liban, etc. Filozoful Platon a scris despre faptul că Solon a aflat date din mitul Atlant în Templul din Sais al Zeiței Net / Nut (din Egiptul de Jos - fiica Soarelui Ra - numele ei fiind purtat și de soția primul faraon, “Nar-mer” / Narmer din capitala Gherga, Egiptul de Sus); în 1964, Dr. Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” a scris: “Net a fost una dintre cele mai vechi zeițe ale Egiptului. Cultul ei era tipic pentru perioada matriarhatului și avea oarecare legătură cu Thot, zeul științei. Net a fost zeița libienilor veniți de aiurea, care - o vreme - au deținut un rol predominant în Egipt. Grecii vechi identificau acea zeiță cu zeița lor Atena. Pe cât se pare, au existat anumite temeiuri pentru acea identificare, nu numai datorită asemănării numelor (pe consoane, Net - NT, Atena - TN), ci și datorită faptului că înșiși grecii socoteau cultul Atenei legat inițial de Libia și de lacul Triton. Există un șir de indicații că acea identificare a fost într-adevăr reală. În antichitate, Libia se numea întreaga Africă la vest de Egipt, adică regiunea unde se află azi Libia modernă, Tunisia, Algeria și Marocul, inclusiv partea limitrofă a Saharei; țările aflate la sud erau denumite adesea Etiopia. Lacul Triton (‘Tritonis Palus’) este situat de majoritatea izvoarelor antice în dreptul golfului Sirta Mică / Gabes din sudul Tunisiei, pe locul actualelor mlaștini Djerid. Întrucât Net era și zeiță libiană, preotul ei putea să cunoască nu numai miturile Egiptului, ci și pe acelea ale Libiei, adică de fapt ale întregii Africi nordice”. Iată așadar filiera poveștii Atlantidei, aflată de Solon din Templul Egiptean al Zeiței Amazoanelor (acele femei pre-diluviene - din timpul matriarhatului - în Nordul Africii au ajuns partenere cu Atlanții, luptându-se cu Gorgonele / după cum a relatat istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia); se poate remarca și că în Egipteana faraonilor niut” - cu scheletul consonantic NT” - era cetate”. Lingvistul Britanic Francis Newman a identificat - după cum a publicat în “Vocabular Libian” din 1882 - tribul Berber θerga / Gherga iar istoricul Britanic Oric Bates considera în 1914 că denumirea Libiei provenea de la Luwatah / Luwianii fiind Anatolieni ai Epocii Bronzului; în 2010 şi Americanul Stephen Franklin a schiţat prezenţele N Africane înaintea deşertificării Saharei, Gorgonele fiind plasate în Bazinul Nigerului:
Amazoanele - partenerele Gargarilor Caucazieni - au determinat la sfârşitul Epocii Pietrei şi începutul Epocii Bronzului apariţia a 2 puteri: Egipt în NE Africii - când Gorgonele din Bazinul Gherului / Nigerului au migrat pe Calea Gherga din Sahara în Bazinul Nilului - şi Troada / Troia Gherghiţilor în NV Anatoliei. Este de ştiut că una dintre sursele lui Diodor Sicul / Diodor din Sicilia pentru cele relatate, pe lângă că s-a dus în Africa - el era activ în Valea Templelor Gherghenti, azi Agrigento din Insula Sicilia - a fost istoricul Dionisie supranumit Skytobrachion / adică “braţ de piele”, născut în Mytilene / Insula Lesbos, cu 2 secole înaintea lui (e de observat că ulterior în Gherghenti / Agrigento primul martir creştin a fost Sf. Gregorio, în 22 VI 262, acolo în 559-630 trăind şi episcopul Grigore).
Valea Templelor din Sicilia: Gherghenti
La sfârşitul mileniului IV î.C., regina Amazoanelor Myrine a condus colonizarea Insulei Lesbos, unde a lăsat-o pe sora ei să domnească, în capitala Mytilene a Insulei, apoi (conform şi geografului Strabon) a înfiinţat - cu ajutorul Gargarilor sosiţi din Capadochia şi Caucaz - aşezările Priene şi Cume pe coasta Anatoliană, populând şi Insula SamoTracia 40,29 lat. N, 25,31 long. E. A murit în NV Anatoliei, fiind îngropată de partenerul ei Gheugru - Teukru / Teukri - într-un Gorgan pe locul unde Gargarii au întemeiat Troada / Troia; de la ea denumirea “Murina” a ajuns să fie un titlu onorific al conducătoarelor Amazoanelor, semnificând repararea relaţiilor cu Gorgo-nele (fiica ei, “Murina” prinţesă Amazoană Neso - avându-l ca tată pe Gheugru / Teucru - a fost femeia lui Dardan, cel după care Strâmtoarea Dardanelelor şi-a primit numele).