Aridizarea Saharei a determinat migrarea populaţiilor sale spre margini, Antic fiind atestate ca despărţite African în Sud Gorgonele şi în Nord Amazoanele (în Epoca Pietrei, femeile aveau rolul cârmuitor în societăţi, Tradiţia perpetuându-se mult timp - de-a lungul mileniilor - prin Ghergani dar şi prin Amazoane / până în Caucaz, ele constant fiind partenerele Ghergarilor: izvoarele istorice au revelat că în general, unde erau Amazoane erau şi Ghergari); după a doilea Potop - cel biblic - Sahara devenind tot mai inospitalieră, Amazoanele au renunţat la aventura lor Nord Africană şi s-au întors în primordialul Bazin Pontic. Privind mileniul IV î.C., episcopul Polonez Stanislaw Bohusz într-o lucrare publicată de Academia Rusă în 1824 a indicat că Ghergarii / Gargarenii au ajuns să locuiască până în Capadochia şi Canaan, unde Amazoanele şi-au continuat vizitele pentru împerecheri - cu mult înainte de a exista Grecii - iar în Africa Amazoanele, pe când regina lor era Murina / Myrine, au ajuns în conflict cu Gorgonele (propriu-zis femeile Gherga, vecine şi acolo cu foştii Atlanţi); descrierea din secolul I î.C. a lui Diodor Sicul - adică a lui Diodor din Insula Sicilia - în volumul 3 din “Biblioteca istorică” este semnificativă:
“52. În legătură cu regiunile menţionate, e momentul să discut ceea ce a înregistrat istoria despre Amazoanele care au fost pe timpuri în Libia. Majoritatea omenirii crede că Amazoanele au fost doar cele despre care sunt relatări că trăiesc în vecinătatea Râului Thermodon din Pont. Adevărul este altul, din moment ce Amazoanele Libiei au fost mult mai timpurii şi au realizat fapte notabile. Conştientizez că pentru mulţi dintre cei care citesc despre istoria lor acestea li s-ar părea lucruri nemaiauzite şi în întregime ciudate: femeile de pe Râul Thermodon au fost cândva în deplină vigoare şi din moment ce acele Amazoane au dispărut complet cu multe generaţii înaintea Războiului Troian, nu fără motive cele ulterioare - mai bine cunoscute - au moştenit faima celor anterioare / necunoscute majorităţii datorită trecerii timpului. Cu toate acestea, deoarece am descoperit că mulţi istorici şi poeţi din vechime şi nu puţini dintre cei mai recenţi de asemenea s-au referit la ele, mă voi strădui să povestesc în rezumat faptele lor, urmând însemnările lui Dionisie Skytobrachion din Insula Lesbos, care a scris şi despre argonauţi, pe lângă multe lucruri care s-au întâmplat în cele mai vechi timpuri. În Libia au fost războinice foarte admirate în special pentru virilitatea lor; de pildă, conform mărturiilor, se ştie că împotriva rasei Gorgonelor de acolo - o rasă distinsă prin valoarea sa - şi Perseu, cel mai puternic Aheu al zilelor lui, s-a ridicat la război: prin faptul că era fiul lui Zeus şi prin faptul că a realizat campania contra acelor femei (aceea fiind cea mai mare realizare a lui), sunt pentru oricine dovezile atât ale pre-eminenţei / superiorităţii lor, cât şi ale puterilor femeilor menţionate. În plus, priceperea bărbătească a celor despre care scriu acum presupune un uimitor primat în raport cu natura femeilor actuale.
53. Aflăm că odată în apusul Libiei, la limita lumii locuite, era o rasă condusă de femei care urmau un mod de viaţă deosebit de cel predominând printre noi: aveau obiceiul ca femeile să practice arta războiului şi să li se ceară serviciul militar pe o perioadă determinată, timp în care îşi menţineau virginitatea; apoi, când anii lor de serviciu în domeniu expirau, mergeau la bărbaţi pentru procreare dar îşi păstrau administrarea magistraturilor şi toate treburile statului în propriile mâini. Bărbaţii, la fel ca femeile noastre căsătorite, îndeplineau ordinele date de soţiile lor; ei nu luau parte la campaniile militare şi nu-şi exercitau libertăţile de exprimare în afacerile comunităţii, deoarece puteau deveni obraznici şi să se ridice contra femeilor. După naştere, copiii mici erau predaţi bărbaţilor, care le aduceau lapte şi le găteau hrana adecvată vârstei lor de sugari. Dacă se întâmpla naşterea unei fete, sânii ei erau veştejiţi ca să nu se dezvolte la maturitate, deoarece ele credeau că sânii proeminenţi împiedicau la luptă; şi de fapt, fiindcă erau private de mamele, Grecii le denumeau Amazoane. Corespunzător mitologiei, domiciliul lor era pe o Insulă Vestică, numită Hespera, înconjurată de mlaştina Tritonis; acea mlaştină era aproape de oceanul ce înconjoară Pământul şi a fost numită după Râul Triton ce se varsă în ea, de asemenea ea fiind lângă Etiopia şi aproape de muntele de pe ţărmul oceanului, cel mai mare dintre toţi cei învecinaţi, denumit Atlas de către Greci. Insula menţionată anterior era de mari dimensiuni şi abundentă în pomi fructiferi de orice fel, din care localnicii îşi asigurau hrana. Pe ea era o multitudine de cirezi de capre şi de oi, de la care posesorii îşi primeau laptele şi carnea pentru susţinere; însă naţiunea nu utiliza deloc cereale, pentru că pe atunci folosirea acelor produse ale pământului încă nu era descoperită printre ei. Amazoanele fiind superioare în vitejie şi dornice de luptă întâi au supus întreaga Insulă, exceptând aşezarea Mene considerată sacră, ce era locuită de mâncătorii Etiopieni de peşte şi a fost afectată de mari erupţii de foc, posedând o mulţime de pietre preţioase pe care Grecii le ştiu ca smaralde şi altele; după aceea, ele au subjugat mulţi dintre vecinii Libieni şi dintre triburile nomade, întemeind în mlaştina Tritonis un mare oraş, denumit - după forma sa - Cheronesos, adică ‘Peninsula’.
54. Pornind din Peninsulă, Amazoanele s-au angrenat în mari aventuri, o dorinţă a lor fiind să invadeze cât mai multe părţi ale lumii locuite. Conform povestirii, primii asupra cărora au avansat au fost Atlanţii, cei mai civilizaţi locuitori ai acelor zone, care trăiau într-un ţinut prosper şi posedau mari localităţi; ni s-a zis că mitologia a plasat printre ei naşterea zeilor, în regiunile de pe coasta oceanului, într-un sens ce era în concordanţă cu ceea ce au relatat Grecii. Se spune că Myrina, regina Amazoanelor, a strâns o armată formată din 30 mii de luptătoare pedestre şi din 3 mii de călăreţe (din moment ce favoriza într-o măsură neobişnuită utilizarea cavaleriei în războaie). Pentru protecţie ele foloseau piei de mari şerpi (deoarece Libia are asemenea animale, de dimensiuni incredibile) şi aveau ca arme ofensive săbii şi lăncii; de asemenea, utilizau arcuri şi săgeţi, cu care loveau nu doar când se înfruntau cu inamicul ci de asemenea şi când se retrăgeau, trăgând cu bun efect pe la spate în urmăritori. La intrarea în teritoriul Atlanţilor au învins într-o bătălie pe cetăţenii oraşului Cercina - aşa după cum era denumit - făcându-şi intrarea prin ziduri deodată cu fuga inamicului lor, preluând oraşul şi instaurând teroarea împrejur, pe captivi tratându-i cu sălbăticie, tăind bărbaţii de la tineri în sus şi luând în sclavie femeile şi copiii (iar oraşul a fost ras). Când soarta locuitorilor din Cercina / Cerne a devenit cunoscută printre triburile colege, se povesteşte că Atlanţii, loviţi de aşa teroare, şi-au predat localităţile în condiţii de capitulare, anunţând că fac orice li se porunceşte; atunci regina Myrina s-a purtat onorabil cu Atlanţii, stabilind amiciţie cu ei şi a înfiinţat pe locul oraşului ras o localitate purtându-i numele. Acolo ea a aşezat atât captivii, cât şi pe oricare doritor, Atlanţii oferindu-i daruri magnifice; ei au votat un decret public prin care au onorat-o deosebit, ea în schimb acceptându-le curtoazia şi în plus promiţându-le că va fi bună cu naţiunea lor. Deoarece localnicii în general la necaz se aşezau aşteptând să fie răniţi şi adesea s-au războit cu Gorgonele, aşa cum au fost numite - o populaţie ce locuia la frontierele lor - Atlanţii au cerut Myrinei să invadeze ţinutul menţionatelor Gorgone. Când Gorgonele şi-au strâns forţele pentru a le rezista a avut loc o puternică bătălie, în care Amazoanele, câştigând iniţial, au ucis un număr mare al oponentelor şi au luat nu mai puţin de 3 mii de prizoniere; şi deoarece restul a căutat refugiu într-o anumită regiune împădurită, Myrina a dat foc cherestelei, nerăbdătoare să distrugă complet rasa (dar constatând că n-a reuşit în acea încercare, s-a retras între frontierele sale).
55. Profitând că Amazoanele - din cauza succesului - şi-au relaxat vigilenţa nocturnă, captivele s-au aruncat asupra lor şi au tras săbiile celor autoconsiderate învingătoare, ucigând multe dintre ele; totuşi, la sfârşit mulţimea a copleşit prizonierele din toate părţile şi ele, chiar dacă au luptat vitejeşte, au fost toate măcelărite. Myrina a ţinut funeralii cu 3 rugi şi a ridicat 3 grămezi mari de pământ ca morminte, ştiute până azi ca ‘Movilele Amazoanelor’. Dar Gorgonele după un timp au crescut din nou puternice, când regina lor era Meduza, a doua oară fiind supuse de Perseu, fiul lui Zeus; şi în fine, ambele rase, ele şi Amazoanele, au fost complet distruse de Hercule, atunci când el le-a vizitat zonele din apus şi şi-a înfipt stâlpii în Libia (el s-ar fi simţit bolnav - în acord cu rezolvarea lui de binefăcător al omenirii - dacă naţiunile ar mai fi suferit sub conducerea femeilor). Povestirea mai spune că mlaştina Tritonis a dispărut datorită unui cutremur, când partea ei dinspre apă s-a rupt. În ceea ce o priveşte pe Myrina, ea a vizitat cea mai mare parte din Libia şi a trecut în Egipt, unde a încheiat un tratat de prietenie cu Horus, fiul lui Isis, care era regele Egiptului în acel timp; apoi, după ce s-a luptat în zona Arabă şi a omorât mulţi pe acolo, a supus Siria. Atunci Kilikianii au întâmpinat-o cu cadouri şi au convenit să-i asculte poruncile, ea lăsându-i liberi pe cei care i-au cedat din voinţă liberă, din acel motiv până în prezent ei fiind ştiuţi drept ‘Kilikianii liberi’. De asemenea, ea a cucerit rasele din Taurus - populaţii de un remarcabil curaj - şi a coborât prin măreaţa Frigie la mare; apoi a câştigat coasta şi a fixat limita campaniei sale pe Râul Caicos. Selectând, din teritoriul pe care l-a dobândit prin arme, locurile cele mai adaptate pentru înfiinţarea de localităţi, ea a construit un considerabil număr al lor şi a fondat unul ce-i purta numele, însă altele le-a numit după femeile care îi erau cele mai importante comandante, cum ar fi Cyme, Pitana şi Priene. Acestea prin urmare sunt oraşele întemeiate de ea de-a lungul coastei iar altele, mai multe, le-a plantat în interior; de asemenea, a ocupat unele Insule şi în special Lesbos, pe care a întemeiat Mytilene denumit după sora ei, care a luat parte la campanie. După aceea, când era preocupată să ocupe restul Insulelor, a fost prinsă de o furtună şi rugându-se pentru siguranţă Mamei Zeilor, a ajuns pe o Insulă nelocuită; pe acea Insulă, urmându-şi viziunea din vise, a înfiinţat altare Marii Zeiţe oferindu-i jertfe magnifice. I-a dat numele de Samotracia - ceea ce înseamnă, tradusă în Greacă, ‘Insula sacră’ - deşi unii istorici susţin că anterior s-a numit Samos iar apoi a primit numele Samotracia de la Traci, care la un moment dat au ajuns să locuiască pe ea. Cu toate acestea, după ce Amazoanele au revenit pe continent, Mama Zeilor, foarte mulţumită de Insulă, a aşezat acolo anumiţi oameni şi totodată pe proprii ei fii ştiuţi drept Coribanţi, al căror tată n-a fost divulgat în ritualurile lor, ea stabilind Misteriile ce şi acum sunt celebrate pe Insulă, hirotonită de lege ca zonă sfântă ce ar trebui să se bucure de dreptul de Sanctuar”.
